Cum iti sant gandurile, asa iti este si viata

Starețul Tadei

de la Mănăstirea Vitovnița

CUM ÎȚI SÂNT GÂNDURILE AȘA ÎȚI ESTE ȘI VIAȚA

ediția a treia

traducere din limba sârbă de Valentin-Petre Lică

Copyright (c) 2017 Publicații Creștin Ortodoxe.

Published by Publicații Creștin Ortodoxe at Smashwords.

Această ediție este publicată cu acceptul și colaborarea Editurii Predania. Textul a fost publicat inițial de către Editura Predania, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

ISBN: 9781370883202

Martie, 2017.

Fraților Rumâni din părțile Timocului

CAPITOLUL I:

Starețul Tadei – Martor blând al Blândului Mântuitor

Pornind la alcătuirea acestui scurt cuvânt de început al cărții ce adună învățăturile Starețului Tadei de la Vitovnița, nu putem decât să ne amintim cuvintele Cuviosului Iustin (Popovici) de la Mănăstirea Celie, însemnate în predoslovia sa la Viețile Sfinților: „Viețile sfinților nu sânt altceva decât viața Domnului Iisus Hristos, înnoită și continuată în fiecare sfânt, într’o măsură mai mare sau mai mică… Faptele și lucrările sfinților se potrivesc, potențial, pentru toți Creștinii – care prin întreaga lor viață râvnesc „să umble cu vrednicie Domnului, /Col. 1:10/ care năzuiesc la mântuire și îndumnezeire în Hristos. Astfel a fost, în măsura cunoscută lui Dumnezeu, și viața fericitului Stareț Tadei de la Vitovnița, ce a luminat mult-pătimitoarea istorie a Bisericii și poporului nostru Sârb în veacul al XX-lea, cu „lumina lină a căutării sale după Împărăția lui Dumnezeu, cu „pace și bucurie în Duhul Sfânt. /Rom. 14:17/

Hristos mângâie sufletul copilului trist

Tomislav Ștrbulovici (Tadei, în monahism) s’a născut prematur într’un târg, la șapte luni, pe 19 octombrie 1914, de praznicul Sfântului Apostol Toma (după care a primit și numele de botez); părinții săi erau țărani din satul Vitovnița, lângă Petrovaț pe Mlava. A fost botezat de îndată, căci se temeau că nu va trăi. A fost foarte plăpând trupește încă de la naștere și cu o sănătate firavă, încât mai târziu, monah fiind, glumea adesea pe seama sa, smerit, spunând: „Din mine nici nu putea să se aleagă ceva mai bun, dacă m’am născut la târg!"

Copilăria a fost tristă pentru micul Tomislav în săraca familie de țărani, în anii războiului și după război. A rămas de timpuriu fără mamă; acasă, în locul glasului blând și iubitor al mamei se auzea cuvântul mai întâi al primei, și apoi al celei de-a doua mame vitrege. Firavul Tomislav, suflet peste măsură de simțitor, ce se împotrivea răutăților din jur și viețuia într’o lume a gândurilor sale, a cunoscut astfel multă amărăciune. De aceea, după o spune chiar el, „am plecat de acasă cu o bucată de pâine în buzunar. Nici prin statură, nici prin personalitate, nici prin caracter nu semăna cu ceilalți copii din sat. Aceasta a fost crucea lui: era diferit, chiar și în privința mâncării – de când se știa nu a putut mânca hrană gătită cu untdelemn, nici ouă, nici lapte, nici măcar să guste carne. Îl certau, încercau să-l hrănească cu sila, dar organismul lui nu primea nici un fel de hrană cu carne. Până la 16 ani a mâncat, după cum el însuși spune, „mai mult pâine, ceapă și castraveți. S’a născut din dragostea lui Dumnezeu în lumea asta, un loc străin lui, ca să postească și să viețuiască în feciorie din copilărie: ca prunc postitor s’a născut și ca feciorelnic stareț postitor s’a mutat în Împărăția Cerurilor.

A fost batjocorit și luat în zeflemea, socotit neputincios pentru muncă și îndeobște nefolositor pentru viață – copilăria lui a semănat foarte mult cu copilăria tristă a Cuviosului Amvrosie de la Optina. I se spunea cu dispreț: „Ești bun de nimic! Privește la Miladin (un copil de vârsta lui) cum își ajută tatăl, iar tu mănânci pâine degeaba! Aceste cuvinte îl dureau atât de mult pe micul Tomislav, încât alerga pe câmp, sub un copac, și acolo, în rouă, cel mai însingurat din lume, se ruga Domnului să-i dea mângâiere - „să facă Domnul așa încât să fie și el folositor o dată la ceva. Îl chinuia necontenit teama că „la bătrânețe voi fi nemulțumit de mine și, de aceea, nu am putut niciodată să am tihnă din pricina acestui gând (această teamă îl va însoți mai târziu, și în cei dintâi ani de monahism). Era stăpânit, fără îndoială, și de mâhnirea că tatăl lui, altfel un om bun și liniștit, nu l-a ocrotit și nu s’a purtat cu el așa cum așteptase sufletul de copil însetat de iubirea părintească: „Eram supărat că s’a recăsătorit după moartea mamei și a avut doi copii cu a doua soție, dar mai ales când s’a căsătorit și a treia oară, căci cea de-a doua soție îi murise. El, amărât, s’a căsătorit ca să aibă o femeie în casă, care să aibă grijă de copii. Din pricina acestui război al gândurilor cu tatăl meu, mulți ani nu am putut spori duhovnicește.

În anii aceștia, în inima sa înfiorată de copil se naște un sentiment ceresc, că nu e din lumea aceasta, și o dorință tainică de a se izbăvi din lumea mâhnirilor și a tristeților, de a se închina întru totul lui Dumnezeu, de a căuta bucurie și mângâiere numai la El, Domnul cel blând, singurul care-i mângâie pe cei ai Săi ce pătimesc. Dumnezeul cel viu i-a șoptit dulce sufletului care în lumea aceasta nu avea unde să-și plece capul: „Când am văzut că nici părinții, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi dau altceva decât răni, ocări și durere, am hotărât singur ca de acum să nu mai trăiesc pentru lumea aceasta, ci să închin Domnului acele puține zile care mi-au rămas până la moarte. Am văzut că în lume nu am nimic cu adevărat al meu, decât numai pe Domnul. Pe de altă parte, Dumnezeu i-a luminat mintea de copil pentru a înțelege că toată această viață de pe pământ este numai slujire și că nu există altă viață decât slujirea și îndelunga-răbdare a necazurilor și a amărăciunilor: „Din copilărie am văzut că există slujire. Părinții slujesc copiilor, copiii slujesc părinților – și atunci mi-a venit gândul: dacă fiecare slujește cuiva, eu vreau să-i slujesc lui Dumnezeu, căci El este mai presus de toate. Iată, așa ne cheamă Domnul din pruncie…

Deși copilăria și tinerețea timpurie i-au fost, prin pronia lui Dumnezeu, zugrăvite în culorile toamnei târzii și nu ale primăverii, Starețul Tadei a vorbit întotdeauna cu multă dragoste despre mama sa (de la care, după spusele lui, a moștenit marea sensibilitate sufletească), precum și despre tatăl său, care era „un om liniștit, tăcut și blând, de o bunătate nemaiîntâlnită. A suferit mult, până în ultimele zile ale vieții sale pământești, „din pricină că l-am rănit pe tata prin gândurile mele și niciodată nu am putut să mă căiesc pentru asta. De-a lungul întregii sale slujiri duhovnicești, plângându-și acest păcat față de tatăl său din tinerețe, săvârșit cu gândul, Starețul Tadei îi va învăța pe fiii săi duhovnicești despre importanța covârșitoare a ascultării cu gândul și cu fapta a copiilor față de părinții lor trupești (căci „ei sânt cu adevărat, după Domnul, cel mai mare bun al nostru de pe pământ!), iar țelul vieții Creștine îl va mărturisi ca fiind „întoarcerea noastră în sânul Tatălui Ceresc, întoarcerea Fiului Risipitor din țara îndepărtată în pământul celor vii!

După absolvirea școlii primare (cu note mari!), fiindcă, din pricina slăbiciunii și a nedezvoltării trupești, nu a putut să meargă la munca câmpului, a fost dat să învețe meșteșugul croitoriei la Petrovaț, unde a terminat Școala Comercială de Meserii. Nici în această muncă nu s’a arătat priceput și din nou a avut multe de îndurat din pricina răutății oamenilor, ceea ce neîndoielnic a cauzat îmbolnăvirea de tuberculoză (se știe că sufletele sensibile peste măsură se îmbolnăvesc mai des de tuberculoză decât cele care nu sânt așa).

Lepădând toate, îi urmează lui Hristos

În acest răstimp al existenței (1932), tânărul de 18 ani era pe deplin stăpânit de întrebări privind sensul vieții, și în adâncul inimii sale se aprinde gândul plecării la mănăstire. Scrie o scrisoare către Mănăstirea Gorniak, cerând să fie primit ca frate. A așteptat răspunsul – iarăși, prin pronia lui Dumnezeu – vreme de șase luni încheiate. Ceea ce s’a întâmplat între timp va avea o înrâurire hotărâtoare asupra vieții sale de mai târziu. Așteptând un răspuns de la mănăstire, Tomislav s’a îmbolnăvit grav de plămâni și a trebuit să meargă la Belgrad pentru tratament clinic. În spitalul de la Dedinie s’a tratat vreme de 47 de zile. Deoarece, din pricina stării generale rele și a constituției fizice slabe, starea de sănătate nu i s’a îmbunătățit deloc, un consiliu de medici s’a reunit și a hotărât că trebuie să se înceapă de îndată o complicată terapie de pompare a aerului comprimat (combinat cu medicamente) în plămânii bolnavi. Evaluarea medicală a fost că fără aplicarea acestei terapii va putea trăi cel mult încă cinci ani. Primind acest diagnostic ca pe un semn și o chemare de la Dumnezeu pentru a se lepăda de lumea și viața aceasta, el alege să nu urmeze tratamentul și se încredințează în mâinile lui Dumnezeu, ieșind din spital pe răspunderea sa. Conștient fiind că în cel mult cinci ani, adică până în 1937, mai mult ca probabil că va muri, tânărul Tomislav hotărăște să-și închine acești ultimi ani rămași din viața sa întru totul lui Dumnezeu, la o mănăstire. „Nu m’am dus nici la dispensar, nici tatălui meu nu i-am spus nimic. Am plecat la Mănăstirea Gorniak și am vorbit cu starețul mănăstirii." I-a explicat situația sa, i-a spus că nu mai are de trăit decât vreo cinci ani și că dorește să închine acești ani Domnului, ca monah smerit, în pocăință și rugăciune. Era anul Domnului 1932.

Prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, la discuția lui Tomislav cu igumenul Mănăstirii Gorniak, părintele Rus Serafim, (cel ce, trei ani mai târziu, îl va tunde în monahism), a fost de față și „un oarecare bătrân monah Rus, trimis al lui Dumnezeu de departe (ca oarecând lui Rastko, Sfântului Sava!). Înțeleptul monah valaamit, dumnezeiește luminat, a mers a doua zi la sufletul însetat de Dumnezeu, spunându-i: „Am auzit aseară ce-ai vorbit cu starețul și cum îți închipui tu monahismul. Nu vei putea afla nicăieri în mănăstirile noastre o călugărie așa cum îți închipui. O astfel de rânduială se găsești în Serbia numai la Ruși, la Mănăstirea Milkovo. Acolo s’au adunat Rușii fugiți de la Mănăstirea Valaam din Finlanda. Acolo trebuie să te duci, numai acolo vei putea afla ceea ce caută sufletul tău! Astfel, blândul Hristos l-a dus de mână pe acela care L-a căutat din toată inima în tinerețile sale. De la Gorniak (ctitoria Sfântului cneaz Lazăr al Sârbilor), Tomislav, lepădând toate, a urmat lui Hristos la Mănăstirea Milkovo, lângă Svilainița.

Mănăstirea Milkovo, în Raiul harului dintâi

În Mănăstirea Milkovo, la vremea aceea, viețuiau niște monahi Ruși din vestita Mănăstire Valaam care, prigoniți de ai lor, au ajuns în Serbia. În anul 1918 insula Valaam, „Athosul Nordului, a devenit parte a Finlandei. Astfel, Valaamul a intrat sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Finlandei, care în 1921 primise noul calendar. Autoritățile bisericești de acolo au impus în anul 1925, după mari lupte, noul calendar în Mănăstirea Valaam, iar cei mai mulți monahi Ruși, credincioși calendarului bisericesc al Bisericii Ortodoxe Ruse (anume, cel vechi), care nu au dorit să primească această silire administrativă, au fost alungați din mănăstire în perioada 1925-1927. Un mare număr dintre acești monahi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au ajuns în Serbia și au fost primiți și rânduiți de Biserica Serbiei prin felurite mănăstiri. Câțiva dintre acești prigoniți pentru Hristos au venit și la Mănăstirea Milkovo. Aceștia, conduși de minunatul Schiarhimandrit Amvrosie Kurganov (†1933), fiu duhovnicesc al Cuviosului Amvrosie de la Optina, au adus cu ei duhul isihast al monahismului de obște al Mănăstirii Valaam. Pe acesta, Mănăstirea Valaam îl primise de la Sihăstria Optina, iar Sihăstria Optinei a înflorit ca o roadă tainică a pustiei Sfântului Munte, căci fusese întemeiată de ucenici ai nevoitorului athonit Sfântul Paisie Velicicovski, trecuți din Moldova în Rusia. În Mănăstirea Milkovo se viețuia după tipicul aspru al Mănăstirii Valaam – slujbele erau „Rusești, de multe ore, se postea aspru, pravila de rugăciune era anevoioasă, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi (iar Starețul Tadei se va strădui întreaga sa viață de ieromonah să împlinească această pravilă și nevoință, slujind în fiecare zi Sfânta Liturghia, chiar și în zilele de boală grea, însușindu-și cuvintele Sfântului Ioan din Kronștadt: „Când nu slujesc Sfânta Liturghie, simt că aș muri!")

În mănăstire viețuiau treizeci de călugări, îndeosebi Ruși. Igumen era vestitul Schiarhimandrit Amvrosie, pe care Tomislav, intrând în mănăstire „cu o rasă și o bucată de pâine în mână, l-a găsit în pătulul mănăstirii „cu mantia prinsă la brâu, desculț și călcând noroiul amestecat cu pleavă. Schiarhimandritul Amvrosie era un soare viu al Mănăstirii Milkovo și nevoitor al vieții celei sfinte; fusese la Sihăstria Optinei în obștea Cuviosului Amvrosie, de la care a primit și tunderea în călugărie. Avea rugăciunea neîncetată și trăia neîntrerupt cu aducerea-aminte a morții. Răspândea în jur pacea și bucuria Împărăției lui Dumnezeu. După cuvintele Starețului Tadei, care până la sfârșitul vieții pământești a avut o dragoste înflăcărată față de învățătorul său duhovnicesc, „din Părintele Amvrosie izvora o dragoste nespusă și curată; el a primit de la Stareții Optinei ce era mai bun: dragostea. Nu s’a mâniat niciodată pe vreun monah sau pe vreun frate, nici măcar un cuvânt n’a spus cuiva. A răbdat multe și pe toate le-a iertat. Toate grijile și problemele le încredința Domnului și numai Lui i se plângea. S’a ostenit să transmită această calitate și obștii, prin pilda sa, și mulți au învățat de la el cum să cultive această dragoste deplină și nepătimitoare în viața de zi cu zi. Prin acest duh al iubirii dumnezeiești, Starețul Amvrosie, dând pildă vie de viață Creștinească, a aprins sufletul curat al fratelui Tomislav; de aceea, dragostea dumnezeiască încercată atunci va rămâne veșnic măsura adevărului vieții. Starețul Amvrosie va fi pentru Starețul Tadei pildă vie de viață sfântă, care îl va însufleți până la sfârșitul vieții: „Venea la sfânta slujbă întotdeauna cel dintâi și se așeza în scaunul de igumen. Se vedea că este copleșit de griji; fără să spună nimănui nimic, pe toate le punea înaintea Domnului. Nu a pedepsit niciodată pe nimeni. Nu a avut niciodată nici măcar un gând rău despre cineva, nici prin privire, nici altfel. Îi iubea pe toți așa cum erau și se ruga lui Dumnezeu să-i lumineze. Prin pilda sa vie ne-a învățat cel mai mult și a stăruit să-l aducă pe fiecare, prin această pildă, pe calea mântuirii.

Primele zile ale vieții de mănăstire au fost perioada celei mai mari fericiri pentru tânărul Tomislav, care era acolo strigat rusește, cu dragoste, Tomușka: „Când am venit ca frate în Mănăstirea Milkovo, părinții mi-au dat metanii și m’au învățat cum să mă rog. Și după cum mi-au arătat, așa am și făcut. M’am dăruit întru totul Rugăciunii lui Iisus. Gândeam așa: «Mai am numai cinci ani de viață, hai să nu-i irosesc în zadar, hai să-mi găsesc calea către Dumnezeu!». Sănătatea trupească i s’a refăcut, mai cu seamă de la post: „Slavă Domnului, m’am însănătoșit, dar nervii îmi erau deja distruși, spunea Starețul Tadei despre zilele acelea.

Deoarece era adunat cu întreaga ființă asupra celor lăuntrice, dar în afară era trupește slab, adesea adormea de oboseală la ascultare. Astfel, după cum el însuși spunea, nu s’a arătat deosebit de înzestrat la nici o ascultare. A lucrat mai întâi în via mănăstirii, până când odată, pe când dormea, hoții au furat tot. Nici igumenul, nici vreunul dintre frați nu i-au adresat cuvinte de mustrare, l-au mutat numai la altă ascultare: să păzească oile și caprele. Cu un prilej, pe când citea din Ceaslov, a adormit și aici de oboseală, iar oile s’au împrăștiat și au făcut pagubă în ogorul învecinat. Același lucru s’a întâmplat și când împlinea ascultarea de paznic la vaci. În cele din urmă, a primit ascultare la trapeză și în biserică. Niciodată nimeni din mănăstire nu l-a mustrat, nici nu i-a reproșat ceva pentru paguba pe care a adus-o obștii cu neîngrijirea și oboseala sa. Așa era obștea Rusească a Mănăstirii Milkovo! Prin dragostea a-toate-iertătoare se dobândește Cerul…

Tomislav a ajuns, așadar, fiu duhovnicesc al Starețului Amvrosie de la care, pătrunzând în taina părinției și a înfierii duhovnicești după predanie, a deprins ascultarea sfântă și mântuitoare, paza minții și Rugăciunea lui Iisus: „Părintele Amvrosie mi-a spus: «Orice ai face, să spui neîncetat în sineți: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!» Eram copil și l-am ascultat cu toată inima. În fiecare zi îi mărturiseam părintelui meu duhovnic ce se întâmpla înlăuntrul sufletului meu, iar el mă povățuia ce să fac. După o vreme am simțit că, dimpreună cu aerul pe care-l