Vaduve

Prolog. Londra, 1984

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

40

41

Widows

Lynda La Plante

Copyright © 2018 La Plante Global Limited

Ediţie publicată pentru prima dată în limba engleză de Bonnier Zaffre Limited, Londra

Ediţie publicată în România prin înţelegere cu Bonnier Zaffre Ltd. şi P.&R. Permissions & Rights Ltd.

Toate drepturile rezervate

Scriitoarea şi-a declarat drepturile pentru a fi identificată ca autoare a acestei cărţi.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Văduve

Lynda La Plante

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii Corector: Ioana Patriche

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

La Plante, Lynda

Văduve / Lynda La Plante ; trad. din lb. engleză: Andreea Năstase. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3270-8

ISBN 978-606-33-4301-8

I. Năstase, Andreea (trad.)

821.111

Prolog. Londra, 1984

Planul atacului fusese impecabil; cu Harry Rawlins nici nu putea fi altfel. Era un anticar de lux, specializat în opere de artă, argintărie şi bijuterii dintre cele mai scumpe, şi forma un cuplu perfect cu soţia lui, Dolly. Dar Harry Rawlins mai avea un chip. Infractor de cursă lungă şi expert în spălarea banilor, îşi câştigase respectul nedisimulat şi loialitatea tuturor colaboratorilor săi – ceea ce nu-l împiedica să se transforme într-un duşman letal, nemilos şi calculat atunci când cineva i se punea de-a curmezişul.

Planul era simplu şi, aşa cum funcţiona totul în lumea lui Harry Rawlins, fusese repetat în cele mai mici detalii. Patru atacatori purtând cagule urmau să jefuiască un transport de valori într-un punct prestabilit din pasajul subteran cu două sensuri de circulaţie ce trecea pe sub Strand. Un membru al bandei, la volanul unei maşini de pâine, avea să apese brusc pedala de frână chiar în faţa autospecialei blindate, blocându-i înaintarea. Fordul Escort cu trei bărbaţi la bord, angajat din timp în urmărirea vehiculului de transport, avea să intre atunci în acţiune. Unul dintre pasageri avea să oprească traficul, ameninţându-i pe şoferi cu o armă, iar ceilalţi doi aveau să arunce în aer uşile din spate ale autospecialei folosind explozibil plastic şi o capsă detonantă cu temporizator. Odată ce li se alătura şoferul maşinii de pâine, cei patru tâlhari aveau să-şi umple reciproc rucsacii cu bani, urmând să parcurgă în fugă cei cincizeci de metri până la ieşirea din pasajul subteran, unde îi aştepta un automobil cu motorul pornit. Cel de-al patrulea atacator, însărcinat să le acopere retragerea, urma să conducă maşina de pâine la o ascunzătoare prestabilită.

Totul păruse să decurgă conform planului. Cele trei autovehicule intraseră în pasajul subteran ce traversa Strandul. Bandiţii, răufăcători cu experienţă, erau pregătiţi pentru faza următoare. Un eveniment neaşteptat îi luase însă pe toţi prin surprindere. Nu departe în spatele lor îşi făcuse apariţia o maşină de poliţie cu sirenele urlând şi girofarul în funcţiune, pe urmele unor tineri vitezomani.

La auzul sirenelor, şoferul Fordului Escort întorsese capul panicat – în aceeaşi fracţiune de secundă, şoferul furgonului cu pâine, acţionând conform planului, călcase frâna, obligând transportul de bani să facă acelaşi lucru. Şoferul Fordului văzuse prea târziu ce se întâmpla în faţa lui. Maşina se înfipsese în spatele autospecialei blindate, iar autovehiculul urmărit de poliţie se izbise în portbagajul ei.

Impactul aproape simultan îl aruncase pe pasagerul din dreapta al Fordului Escort înainte. Explozibilul plastic pe care-l avea în mâini se izbise în parbriz şi detonase într-o bulă de foc ce înghiţise tot habitaclul.

Cei trei atacatori înarmaţi rămăseseră captivi în propriul vehicul, flăcările şi fumul împiedicând deschiderea portierei şoferului din exterior. Nimeni nu putea ajunge la ei, nimeni nu-i putea ajuta, dar strigătele lor fuseseră auzite de toţi cei din apropiere; nu se opriseră decât atunci când rezervorul de benzină explodase, în sfârşit, spulberând ceea ce mai rămăsese din maşină.

În confuzia teribilă ce urmase, şoferul furgonului de pâine trecuse complet neobservat. Bărbatul rămăsese o clipă împietrit, privind neîncrezător tragedia în plină desfăşurare, apoi fugise înapoi la maşină şi accelerase, ieşind din pasaj.

Cele trei corpuri carbonizate fuseseră duse la morga din Westminster. Două zile mai târziu, medicul legist îşi încheiase raportul, identificându-i pe cei trei ca Harry Rawlins, Joe Pirelli şi Terry Miller.

Harry Rawlins, şoferul Fordului Escort, încasase în plin unda de şoc a exploziei. Partea de sus a corpului îi fusese efectiv spulberată, iar din craniu nu mai rămăsese nimic care să poată fi reconstituit. Picioarele îi fuseseră carbonizate până la os. Cu toate acestea, de încheietura mâinii stângi, mutilată îngrozitor, atârna un inconfundabil Rolex din aur masiv pe spatele căruia se putea citi: „Lui Harry, cu dragoste, Dolly – 12/2/62".

Poliţia suspectase încă de la început că al doilea cadavru i-ar fi aparţinut lui Joe Pirelli, dar chipul bărbatului era prea ars ca să permită identificarea. Deşi Joe avea cazier, prelevarea amprentelor se dovedise imposibilă. Până la urmă, cu ajutorul unui odontolog judiciar reuşiseră să-l identifice cu o marjă de eroare suficient de mică.

Cu trei condamnări la activ, Terry Miller fusese identificat mai uşor, în baza amprentelor parţiale de la degetul mare şi de la arătătorul mâinii stângi, restul fiind calcinat.

Toţi cei trei decedaţi fuseseră căsătoriţi. Cele trei soţii erau acum văduve.

1

În bucătăria casei sale, Dolly Rawlins călca gulerul şi mânecile unei cămăşi apretate atent, aşa cum îi plăcuse întotdeauna lui Harry. Coşul de rufe de lângă ea era plin cu cearşafuri şi cu feţe de pernă călcate. La picioarele ei stătea Wolf, micul pudel pe care i-l oferise Harry atunci când Dolly adusese pe lume un băieţel născut mort, spulberându-le visul de a avea o familie. Căţelul se ţinea după ea peste tot prin casă.

De când se întorsese de la secţia de poliţie, Dolly nu făcuse decât să spele, să calce şi să şteargă praful. Trecuse deja de ora unu după-amiaza. Câteodată se oprea şi rămânea cu privirea fixată în zare, dar atunci simţea cum în inima ei îşi făcea loc durerea, aşa că se întorcea la treabă; orice, ar fi făcut orice ca să-şi curme suferinţa. Poliţiştii n-o lăsaseră să vadă cadavrul zdrobit al lui Harry, iar o parte din ea refuza să accepte vestea pe care tocmai o aflase. O minţeau, era sigură. Din clipă în clipă, Harry urma să ajungă acasă.

Linda Pirelli rămăsese pironită în mijlocul morgii reci, cu părul brunet încadrându-i faţa pământie. Şi-ar fi dorit să aibă pe cineva alături, şi-ar fi dorit multe lucruri, dar ceea ce-şi dorea mai presus de orice era ca totul să se dovedească doar un coşmar oribil, din care avea să se trezească peste câteva secunde.

– Amprenta dentară sugerează că ar putea fi vorba de soţul dumneavoastră, doamnă Pirelli, dar, cum n-am putut găsi toţi dinţii, am dori să aruncaţi o privire, îi spuse legistul. O parte a feţei nu este arsă complet, aşa că dacă rămâneţi acolo unde sunteţi, l-aţi putea identifica. Sunteţi gata?

Înainte ca femeia să poată răspunde, medicul trase deoparte cearşaful.

Linda scoase un ţipăt uşor, duse mâna la gură şi înţepeni. Simţi o scurgere călduţă pe interiorul pulpei.

– Toaleta, trebuie să merg la toaletă… începu să murmure.

– Acesta este soţul dumneavoastră, Joseph Pirelli? o întrebă nemiloasă poliţista care o însoţea.

– Da, da, el este. Acum, vă rog, lăsaţi-mă să ies de aici.

Poliţista o apucă de braţ şi o îndepărtă de masa de autopsie către toaletele de pe coridor.

Audrey, mama lui Shirley Miller, era obosită şi plictisită. Se uită în jos, cu silă, la rochia diformă de lână pe care o purta, la picioarele goale şi la botine. Îşi sur­prinse imaginea în fereastra bucătăriei, remarcând şuviţele gri ce începeau să i se iţească în părul vopsit în castaniu; avea nevoie de o vizită la coafor ca să se simtă din nou ca o fiinţă umană. În timp ce-şi privea reflexia deloc măgulitoare, îşi auzi fiica plângând în hohote la etaj.

Shirley stătea pe pat cu o batistă în mână. De fiecare dată când îşi ştergea ochii înroşiţi începea să plângă mai abitir, repetând numele răposatului ei soţ şi strângându-i fotografia la piept.

– Terry… Terry… Terry…

Audrey intră cu o cană de lapte fierbinte şi o felie de pâine prăjită unsă cu unt, dar fiica ei nu putea înghiţi nimic, aşa că se văzu obligată să mănânce chiar ea micul dejun pe care i-l pregătise. Privi fotografia încadrată într-o ramă metalică, argintie, pe care Shirley o strângea între degete.

Aşezată pe marginea patului, îşi examină atent fiica, mândria vieţii ei. Adusese pe lume o tânără superbă, cu un chip rotund şi un păr blond ce-i cobora armonios pe umeri. Era înzestrată cu un temperament blând şi nu ieşise din cuvântul mamei decât o singură dată, când îl luase de bărbat pe Terry Miller. „O să treacă peste asta, cu timpul o să redevină fata veselă de dinainte" îşi spuse. Deocamdată însă, tot ce putea face era s-o lase să plângă.

La ora două după-amiaza, Dolly îşi luă scândura şi fierul de călcat şi se târî până la etajul casei impecabile din orăşelul Potters Bar. Wolf o urmă somnoros pe scări. De obicei dormea în salon, pe covorul persan din faţa şemineului cu ornamente bogate. Poliţa de deasupra susţinea o cronică de familie în imagini: căsătoria ei cu Harry, la biroul Stării civile din Chelsea, cu Dolly îmbrăcată într-un superb taior Chanel, cu un buchet de trandafiraşi albi în mână, luna de miere la Paris, apoi fiecare sărbătoare petrecută împreună, aniversările, Crăciunurile şi balul de caritate de sfârşit de an. Iarna, buştenii ce ardeau permanent încălzeau trupul căţelului, pe când vara micul patruped se bucura de curenţii de aer care circulau prin ferestrele glisante întredeschise. Cu toate acestea, când afacerile îl ţineau pe Harry departe de casă mai multe zile, Wolf se ghemuia întotdeauna lângă ea pe canapeaua moale de catifea roşie, cu ciucuri aurii.

Dolly deschise uşa dormitorului. În interior, veioza de la capul patului învelea într-o lumină caldă camera imaculată, perdelele, cuverturile şi pernele asortate, aranjate perfect. Nimic nu era nelalocul lui. Dolly puse instrumentele de călcat la locul lor, vârî mâna în buzunarul şorţului, scoase o brichetă şi-şi aprinse a o suta ţigară din ziua aceea. În timp ce inhala fumul cu lăcomie, îşi simţi inima grea în piept.

Coborî la parter, deschise uşile de mahon ce mascau combina stereo, porni pick-upul şi plasă cu delicateţe acul pe discul ce se găsea deja pe platan. Îl asculta în buclă de când se întorsese de la secţia de poliţie: tonurile adânci, ample, ale lui Kathleen Ferrier cântând „Life Without Death" păreau s-o liniştească.

Se aşeză în salon cu ţigara în mână şi căţelul încolăcit lângă ea. Nu plângea. Nu putea să plângă – se simţea ca şi cum cineva îi furase toate emoţiile. Îşi aminti cum cu două zile înainte, dimineaţa, Harry o sărutase de la revedere. Îi spusese că plănuia să achiziţioneze mai multe obiecte de epocă şi că urma să lipsească cel mult două zile. Începuse să-i resimtă absenţa din clipa în care ieşise pe uşă; cu o seară înainte tocmai pregătea lasagne pentru cină – lui Harry îi plăceau cu o crustă rumenă de brânză pe deasupra – când auzise soneria de la intrare.

Se ştersese rapid pe mâini cu o cârpă şi-l urmase pe Wolf, care se repezise lătrând către uşa masivă din mahon, însă, odată ajunsă în antreu, sângele îi îngheţase în vene. Prin ochiurile de sticlă fumurie ale uşii se întrevedeau două siluete bărbăteşti. Soneria se auzise din nou.

Cei doi detectivi se prezentaseră şi o întrebaseră dacă soţul ei era acasă. Mai primise vizite de-ale poliţiei, aşa că adoptase imediat o atitudine politicoasă şi rece, informându-i că Harry era plecat într-o călătorie de afaceri. O invitaseră să se îmbrace şi să-i însoţească la secţie pentru a identifica un obiect despre care credeau că i-ar fi aparţinut soţului ei. În maşină, refuzaseră să-i răspundă la orice întrebare, sporindu-i anxietatea. Dacă îl arestaseră pe Harry? Se hotărâse să nu mai deschidă gura până nu afla mai multe.

Odată ajunşi la secţia de poliţie, o conduseseră într-o cameră rece, aproape pustie, cu o masă melaminată în centru. O poliţistă în uniformă se plasase lângă ea, iar unul dintre detectivi îi înmânase o punguţă pentru probe ce conţinea un ceas Rolex bătut în diamante. Încercase s-o deschidă, însă detectivul i-o smulsese din mână.

– Nu atinge nimic! strigase la ea.

Îşi pusese mănuşi de cauciuc albe, scosese ceasul şi-l întorsese pe partea cu capacul, indicându-i o inscripţie destul de ştearsă, dar încă vizibilă.

– „Lui Harry, cu dragoste, Dolly – 12/2/62." Îi aparţine soţului meu, Harry, şopti ea, reuşind cumva să-şi ţină firea.

Apoi, lumea ei se prăbuşise.

– L-am scos de la încheietura cadavrului carbonizat al unui bărbat, îi spusese detectivul urmărindu-i atent reacţiile.

Dolly apucase ceasul, retrăgându-se până ce spatele i se lipise de zidul camerei. Femeia în uniformă venise după ea cu mâna întinsă.

– Trebuie să mi-l înapoiaţi, constituie o probă la dosar!

Dolly se agăţase cu toată forţa de micul obiect. Şocul o făcuse să-şi piardă orice timiditate.

– Minţi! strigase ea. Nu e mort, nu e mort! Vreau să-l văd, trebuie să-l văd! mai apucase să spună, în timp ce agenta îi descleşta pumnul în care strângea ceasul.

– N-a mai rămas nimic de văzut! o repezi excedată poliţista.

Pe drumul către casă, în maşina de poliţie, Dolly con­tinuase să-şi repete în minte că nu putea fi vorba despre Harry, încercând să acopere vocea paralelă care-i şoptea contrariul… Îi oferise Rolexul la a zecea aniversare a căsătoriei. El o sărutase tandru şi-i promisese solemn că nu-l va da jos de la mână niciodată. Dolly adora modul în care soţul ei îşi consulta ceasul, întinzând braţul la maximum şi apoi admirând sclipirea luminii în diamante. Niciodată nu se despărţea de bijuteria creată de meşterii elveţieni, nici chiar seara, când se vâra în pat. Pentru următoarea lor aniversare îi cumpărase o brichetă Dunhill de aur masiv, pe care pusese să fie gravate iniţialele lui. Cadoul îi făcuse plăcere, şi Harry promisese, la fel ca în cazul ceasului, că n-avea să se despartă niciodată de el.

Cu toate acestea, Dolly nu putea accepta în ruptul capului că bărbatul ei n-avea să se mai întoarcă nicio­dată acasă.

De organizarea ceremoniei funerare a lui Terry se ocupase Audrey. Fusese un eveniment discret, în familie. Câteva pahare de băutură acasă, nimic deosebit. În plus, Shirley era în continuare atât de zguduită, încât Audrey abia reuşise s-o convingă să se îmbrace şi să coboare în salon.

Greg, fratele ei mai mic, se străduise să fie de folos pe cât putea, dar era încă prea tânăr, şi crizele surorii sale îl scoteau din sărite. Când Shirley încercase să sară în groapă, pe capacul sicriului, puştiul fusese atât de jenat, încât preferase pur şi simplu să se îndepărteze, alăturându-se unui grup de străini adunaţi pentru altă înmormântare.

Încă nu puseseră piatra funerară, pentru că Audrey detesta să ceară bani, dar plănuia să rezolve şi problema asta imediat ce Shirley se punea pe picioare. Spera ca tânăra să revină în circuitul concursurilor de miss, unde frumuseţea ei cu totul specială ar fi putut-o propulsa chiar pe lista candidatelor la titlul de „Miss Anglia. Pe ascuns, o înscrisese deja la „Miss Paddington… intenţiona s-o informeze mai târziu, când accesele de plâns se mai răreau.

Linda se găsea în sufrageria înghesuită a apartamentului social pe care-l ocupa familia Pirelli. Toate neamurile lui Joe fuseseră invitate la înmormântare şi la priveghi, aşa că, îmbrăcaţi toţi în negru din cap până-n picioare, sporovăiau volubil în italiană. Soacra ei, Mama Pirelli, gătise zile întregi, pregătind un adevărat festin din care nu lipseau pastele, pizza şi salamurile, întinse generos pe masă. Orfană fiind, Linda nu putuse invita pe nimeni. Ştia că oaspeţii o priveau pe ascuns şi bombăneau la adresa rochiei de un roşu aprins pe care alesese să o poarte, dar nu-i păsa.

Privi roată peste marea de chipuri îndurerate şi o recu­noscu brusc, în celălalt capăt al camerei, pe scursura blondă pe care o văzuse în compania lui Joe cu câteva săptămâni mai înainte. Plină de nervi, îşi croi drum printre oaspeţi până ajunse la ea.

– Pe tine cine naiba te-a invitat? strigă în timp ce-i arunca în faţă vinul din pahar.

I-ar fi dat mai multe motive să-şi amintească de răposatul dacă n-ar fi tras-o la timp într-o parte Gino, fratele mai mic al lui Joe. Bărbatul o strânse la piept şi-i susură cuvinte consolatoare la ureche, ceea ce nu-l împiedică să-şi înfigă mâna în sânul ei drept cu un gest nonşalant, de om beat.

*

Frământată de durere, Dolly Rawlins abia dacă mai mânca. Simţea cum zilele şi nopţile se amestecau într-o ceaţă groasă, dar, cumva pe pilot automat, acceptase să-şi îngroape soţul. Stătea în salon, îmbrăcată într-un costum simplu, negru, purtând pe cap o pălărie de aceeaşi culoare, dotată cu un mic văl. Îşi mângâie încă o dată mănuşile din piele fină, simţind pe sub ele inelul de logodnă şi verigheta. Wolf era alături, pe canapea, cu trupuşorul lui cald lipit de şoldul ei.

Chiar şi în aceste împrejurări, chipul femeii impresiona prin eleganţă: părul ei nisipiu era aranjat perfect, machiajul, discret, iar ţinuta, oarecum oficială. Era hotărâtă să nu permită nimănui să se împărtăşească din suferinţa ei, strict personală şi foarte privată. Nimeni n-o putea înţelege şi n-ar fi suportat ca cineva să-i spună contrariul.

Parteneriatul dintre Dolly şi Harry fusese unul foarte special. Se cunoscuseră pe vremea când ea se ocupa de anticariatul şi magazinul de vechituri al răposatului ei tată, în Petticoat Lane, şi nici Jaguarul ţipător, nici eleganţa şi şarmul lui nu o atrăseseră în primul moment, deşi le remarcase, desigur. Nu, legătura ce se formase între ei era mult mai profundă.

Când Harry o ceruse de soţie, oferindu-i un inel cu un safir enorm, crezuse că va leşina. Tot pe punctul să-şi piardă cunoştinţa se aflase şi mama lui, Iris, dar din cu totul alte motive. Nu putea concepe că fiul ei urma să se însoare cu o femeiuşcă ahtiată după bani. Iris îl crescuse singură, după ce soţul ei fusese condamnat la ani grei de temniţă pentru tâlhărie şi murise de cancer la scurt timp după liberare. Femeia pusese pe picioare o consignaţie de succes – şi aparent legală – şi-i asigurase fiului ei o educaţie de înalt nivel, perfecţionată prin călătorii menite să-i completeze cunoştinţele despre artă, metale şi pietre preţioase. Harry preluase din mers afacerea atunci când artrita şi nişte migrene înfiorătoare o siliseră să-şi reducă activitatea. Ultima ei ambiţie era să-şi vadă unicul copil căsătorit cu o femeie tânără, bogată, cu maniere rafinate şi conexiuni în lumea bună, însă Harry, pentru prima dată în viaţă, îşi sfidase mama.

Dolly nu-i povestise niciodată bărbatului ei despre vizita pe care i-o făcuse lui Iris în elegantul apartament din St. John’s Wood, cumpărat de generosul ei fiu. Deşi nu dădea prea multă atenţie modei pe vremea aceea, Dolly nu era nici blondina obraznică pe care şi-o imaginase Iris. Era atrăgătoare, cam lată în umeri pentru o femeie şi cu mâini care cunoscuseră munca fizică, dar compensa prin modestie, feminitate şi blândeţe. Iris catadicsise să-i ofere o ceaşcă de ceai.

– Vă mulţumesc, dar nu pot accepta, doamnă Rawlins, spusese Dolly, observând cum Iris se încrunta la auzul accentului ei de joasă extracţie. Voiam doar să vă spun că-l iubesc pe Harry şi că, indiferent dacă vă place sau nu, ne vom căsători. Criticile dumneavoastră constante şi ameninţările nu fac decât să ne aducă mai aproape unul de celălalt, pentru că el mă iubeşte şi nu poate trăi fără mine.

Acestea fiind zise, Dolly luase o pauză, pentru a-i per­mite bătrânei să răspundă, eventual să-şi ceară iertare, aşa cum ar fi făcut orice persoană cu bun simţ. În schimb, Iris o măsurase din cap până-n picioare, strâmbând din nas la hainele ei banale şi la pantofii uşor uzaţi, cu talpă plată. Prin urmare, încurajată de tăcerea bătrânei, continuase:

– Tatăl meu a fost şi el anticar şi se cunoştea cu soţul dumneavoastră, aşa că puteţi să mă scutiţi de aere şi de ifose. Toată lumea ştie că răposatul plasa bunuri furate şi că a făcut zece ani de puşcărie la Pentonville pentru jaf cu mână armată. Toată lumea ştie că v-aţi folosit de banii din contrabandă ca să ţineţi afacerea pe picioare câtă vreme el era după gratii. Între noi fie vorba, aţi avut un noroc chior că aţi scăpat de mâna legii.

Nimeni nu-i mai vorbise vreodată pe un asemenea ton lui Iris.

– Eşti gravidă? fusese tot ce reuşise să-i răspundă, şocată de violenţa verbală a tinerei.

– Nu, doamnă Rawlins, dar îmi doresc o familie. Dacă vreţi să faceţi parte din ea, aţi face bine ca de acum înainte să vă ţineţi gura. Ne vom căsători cu sau fără permisiunea dumneavoastră, iar ameninţările că-l veţi scoate din afacere nu valorează nici cât o ceapă degerată. Atât am avut de spus, nu e nevoie să mă conduceţi la ieşire, adăugase Dolly întorcându-i spatele.

– Dacă umbli după bani, spune o sumă. Îţi scriu pe loc un cec, făcuse Iris o ultimă încercare.

Dolly ridicase mâna stângă şi-i fluturase pe la nas briliantul uriaş al inelului de logodnă.

– Vreau şi colierul de briliante din set, pentru că n-aveţi destui bani să mă plătiţi. Îl vreau pe Harry şi ştiu că-l voi face fericit. Aşa cum v-am spus, puteţi face parte din viaţa noastră sau puteţi dispărea, nu depinde decât de dumneavoastră.

Dolly se îndreptase din nou spre uşă; din nou, cu­vin­tele lui Iris o făcuseră să se oprească.

– Dacă-ţi închipui că vei conduce anticariatul îm­preună cu Harry, măcar încearcă să scapi de accentul de mahala!

– Aşa voi face, doamnă Rawlins, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, răspunsese Dolly întorcându-se ca să-i poată pironi privirea.

Eddie Rawlins, vărul pe care Dolly nu-l putea su­por­ta, intră brusc, cu obrajii îmbujoraţi de frig, şi-i între­rupse gândurile. Semăna mult cu Harry, dar nu era la fel de bine făcut şi de puternic ca el, părând o versiune redusă la scară. Bărbatul îşi frecă mâinile şi arătă cu mâna spre fereastră, la cortegiul funerar.

– Sunt toţi acolo, spuse el radiind de fericire. Ce succes! A venit şi familia Fisher, dar şi poliţia, s-au parcat puţin mai sus pe stradă. Nici nu poţi vedea capătul şirului de maşini, trebuie să fie pe puţin cincizeci!

Dolly îşi muşcă buza. Nu-şi dorise ca lucrurile să iasă aşa, dar Iris insistase: Harry era un stâlp al societăţii, care trebuia să aibă o înmormântare somptuoasă. Cedase pentru că înţelegea durerea prin care trecea, cu siguranţă, şi soacra ei. Fireşte, nu se aştepta la mul­ţumiri, dar, pe termen lung, spera să aibă o viaţă mai liniştită.

Îşi luă poşeta din piele neagră, se ridică, îşi netezi fusta, verificându-şi ţinuta în oglinda de pe hol, apoi se îndreptă spre ieşire. Eddie o opri brusc în dreptul uşii şi, scoţând un pacheţel maro din buzunar, se aplecă în faţă şi începu să-i vorbească în şoaptă, deşi erau singuri.

– Ăsta e al tău, Dolly. Ştiu că nu-i momentul potrivit, dar poliţiştii au început să-mi dea târcoale, iar Harry m-a rugat să-l păstrez şi să ţi-l dau în cazul în care păţeşte ceva.

Dolly se uită hipnotizată la micul obiect. Eddie îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt şi se apropie şi mai mult de ea.

– Cred că sunt cheile de la ascunzătoarea lui.

Fără să scoată un cuvânt, strecură pacheţelul în poşetă şi-l urmă afară pe vărul răposatului ei soţ. Tot nu-i venea să creadă că urmau să-l îngroape pe Harry. Nu-şi dorea altceva decât să fie lăsată să se întindă pe jos şi să moară. Căţeluşul era singurul reper care o ţinea în viaţă.

Vecinii ieşiseră şi ei pe aleile din jur, iar Dolly simţi privirile tuturor asupra ei când traversă grădina din faţa casei. Maşinile erau înşirate una după cealaltă, aşteptând răbdătoare să urmeze dricul, îngreunat de coroane imense şi buchete de flori. Nu văzuse niciodată atâtea inimi şi cruci la un loc: pete de culoare ce spărgeau monotonia şirului de vehicule negre.

Eddie o urcă în spatele unui Mercedes-Benz cu geamuri fumurii. Când se aplecă să se strecoare în maşină, o văzu pe soacra ei în Rolls-Royce-ul din spate. Iris îşi arcui buzele formând cuvântul „căţea", însă Dolly alese s-o ignore, aşa cum făcuse aproape pe tot parcursul căsniciei sale cu Harry.

Odată instalată, îi făcu semn lui Eddie că se puteau pune în mişcare după dricul care începuse să înainteze încet. În retrovizor văzu că pe chipul pământiu începuseră să-i curgă lacrimi. Nu făcu nici un efort să le şteargă.

– Sper că i-ai informat pe toţi că nu fac nimic acasă după înmormântare… nimic. Cu cât terminăm mai repede, cu atât mai bine, adăugă ea cu o voce gâtuită.

– Da, le-am spus, confirmă Eddie prudent. Dar cred că Iris a invitat câţiva apropiaţi la ea. Mi-a cerut să le spun tuturor că ea a plătit toată ceremonia.

Dolly închise ochii şi clătină furioasă din cap. Soacra ei nu mai era independentă financiar de când ieşise la pensie; cu alte cuvinte, Harry plătise pentru propria înmormântare, sau, mai precis, văduva lui.

Harry Rawlins fu înmormântat aşa cum îşi dorise mama lui, cu sute de oameni adunaţi pe aleile cimitirului şi încă mai multe flori răspândite pe lângă monumentul funerar. Dolly rămase singură şi nemişcată pe toată durata ceremoniei. La final, părăsi prima mormântul, atrăgându-şi privirile critice ale întregii asistenţe.

În public se afla şi Arnie Fisher, într-un costum bleumarin croit impecabil şi cămaşă albă făcută pe comandă. Imediat ce maşina lui Dolly se puse în mişcare, Arnie îi făcu semn din cap unui bărbat masiv ca un urs, aflat în marginea mulţimii. Boxer Davis începu să-şi croiască drum printre oameni. Costumul lui, prin comparaţie, era şifonat şi ponosit, iar cămaşa ar fi avut nevoie de înălbire zdravănă. Cu faţa lui mare şi stupidă părând impresionată de ceremonie, colosul îşi şterse cu dosul mâinii nasul zdrobit de pumni şi înmuiat de frig. Arnie Fisher aruncă din nou o privire spre Mercedesul lui Dolly, care dădea în marşarier, şi-i făcu semn să se grăbească. Boxer începu să dea şi mai abitir din coate, uşor jenat de situaţie.

– Nu crezi c-ar fi trebuit să mai aştept câteva zile, boss? Abia ce l-a îngropat…

Arnie îl privi fix câteva secunde, arătă din cap încă o dată spre Mercedes şi-i întoarse spatele. Conversaţia luase sfârşit.

La câţiva metri distanţă se afla fratele mai tânăr al lui Arnie, Tony, un tip atât de înalt, încât îl domina până şi pe Boxer. Soarele rece scânteia în diamantul din urechea stângă cu care se juca în timp ce discuta cu un grup de prieteni. Tocmai încheiase o glumă bună, căci tot grupul izbucni în hohote răsunătoare. Spre deosebire de fratele lui, Tony era un tip arătos. De fapt, singurul lucru pe care-l aveau în comun erau ochii albaştri şi reci ca oţelul. Arnie nu vedea bine la distanţă, ceea ce-l obliga să poarte o pereche de ochelari fără ramă, însă asta nu-l făcea deloc să pară mai sufletist. Privirea lui Boxer îl căută pe Tony, apoi se întoarse la Arnie, iar uriaşul, supus, porni printre oamenii care începeau să se răspândească pe urmele lui Dolly, către casa unde ea şi Harry fuseseră fericiţi atâţia ani.

La mică distanţă de grupul principal, inspectorul de poliţie Fuller se sprijini de o piatră funerară şi începu să-şi noteze mental chipurile cunoscute. „Dumnezeule, îşi spuse, e ca şi cum m-aş uita prin albumul cu urmăriţi general de la Scotland Yard! Prin faţă îi defila toată lumea interlopă – vechea gardă şi lupii tineri. Ofiţer tânăr şi ambiţios, dornic să-şi impresioneze superiorii, Fuller fusese iritat în primul moment, crezând că va fi trimis să piardă vremea la înmormântare. Şeful lui, inspectorul principal George Resnick, făcuse o obsesie pentru Harry Rawlins, pe care-l urmărea încă de pe vremea când Fuller nici nu era născut. „O să fie un spectacol de neuitat, Fuller! lătrase şeful la el şi la subinspectorul Andrews în acea dimineaţă. Toată pegra londoneză vine azi la înmormântare, fie ca să-şi aducă omagiile, fie ca să se asigure că Rawlins e mort de-a binelea. Sunt sigur c-o să se întâmple ceva, şi vreau să fiu la curent.

Inspectorul principal Resnick nutrea convingerea că Harry Rawlins era creierul din spatele unei serii de trei atacuri contra unor furgoane pentru transportul de valori. Strădaniile lui de a demonstra această ipoteză se transformaseră într-o adevărată obsesie – şi o sursă permanentă de stres pentru Rawlins. Acesta din urmă trecuse, la rândul lui la acţiune, făcând rost de o fotografie în care Resnick accepta un plic de la un inter­lop cunoscut. Când povestea apăruse în News of the World, inspectorul se regăsise în atenţia nedorită a corpului de control intern. Îi luase luni de zile să-şi dovedească nevinovăţia, însă reputaţia îi fusese afectată serios, ruinându-i şansele de avansare. Această lovitură ireparabilă în cariera lui îi alimenta permanent ura pentru Rawlins, pe care Resnick îşi jurase că-l va aduce în spatele gratiilor, mai devreme sau mai târziu. Moartea i-o luase înainte, însă ura inspectorului părea că nu se va opri nici la poarta cimitirului.

Fuller nu dădea doi bani pe Resnick, pentru că nici acesta nu ridicase un deget pentru el, în obsesia lui distrugătoare pentru Harry Rawlins. Cu toate acestea, ambii poliţişti erau interesaţi de planurile fraţilor Fisher şi de oamenii cu care vorbeau aceştia, aşa că Fuller nu-i scăpa din priviri. Fraţii Fisher figurau la loc de cinste pe lista tuturor poliţiştilor din Londra. Ar fi fost captura secolului acum, după ce Harry îşi dăduse duhul, şi i-ar fi adus cu certitudine o promovare.

După ce invitaţii se răspândiră care încotro, Fuller se îndreptă către ieşire, făcând echilibristică printre pietrele funerare. Era pe punctul să urce în maşina de poliţie când îşi dădu seama că pantofii îi erau plini de noroi, aşa că începu să şi-i şteargă furios prin iarbă. Subinspectorul Andrews rânji la el de pe locul şoferului, dar Fuller nu găsea situaţia deloc amuzantă, mai ales că descoperise noroi şi pe manşetele pantalonilor pe care nu-i purta decât la ocazii deosebite. Deschise portiera şi se lăsă să cadă greu pe locul din stânga. Scoase o batistă albă, călcată perfect, din buzunarul sacoului, scuipă pe ea şi începu să-şi frece pantalonul.

– Ai văzut ceva interesant? făcu Andrews o tentativă de conversaţie. Îl urmărise pe Fuller cum se plictisea de moarte în ultima oră.

– Jigodia de Resnick n-are decât să-şi distrugă propria carieră, dacă vrea, dar n-o să mă târască şi pe mine după el.

– Ţin minte că am citit o ştire în News of the World: „Poliţist suspendat pentru că a luat mită. Curcanul corupt care şi-a luat tainul."

Andrews era întotdeauna la curent cu ultima bârfă. Avea impresia că femeile din secţie apreciau chestia asta.

– Şi ce-mi pasă mie? îl repezi Fuller, după care trânti portiera şi-i făcu semn din cap coechipierului său să pornească.

– A primit două distincţii pentru curaj încă dinainte de a avansa la gradul de inspector. A fost un bun ofiţer, spuse Andrews băgând maşina în viteză.

– Ei bine, acum e terminat!

Toată lumea ştia că şansele lui Resnick la următoarea avansare erau nule. Reuşise cu greu să-şi păstreze gradul actual, dar, de fiecare dată când ajungea la termen, cineva îşi aducea aminte să scoată gunoiul de sub preş, şi cererea îi era respinsă. Inspectorul-şef Saunders reuşise să-l convingă pe comandantul Departamentului de Investigaţii al Poliţiei să-i dea din nou un post operativ, drept care Resnick primise o mică echipă ce se ocupa de cazuri mai vechi.

– Orice poliţist e compromis de asocierea cu dinozaurul ăsta care fumează ca un turc. N-am de gând să mă complac prea mult în situaţia asta, Andrews, să ştii de la mine. Fuller îşi deschise carneţelul şi începu să parcurgă numele pe care le notase în timpul înmormân­tării. Peste câteva clipe mormăi: E un nebun care vânează fantome, nici mai mult, nici mai puţin. Ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra infractorilor în viaţă, nu să pierdem vremea.

Se uită atent la oamenii din parcare, pe lângă care treceau încet, căutându-l pe Arnie Fisher, însă acesta plecase deja. Fuller oftă şi închise cu zgomot carneţelul.

– Hai să mergem la casa nevestei lui Rawlins, să vedem cine apare să prezinte omagii pentru nenorocitul de bărbatu-său.

2

Dolly se aşeză pe fotoliul moale, de catifea, urmărindu-l pe Boxer, care-i turna atent un brandy. El bea doar suc de portocale, încercând, fără îndoială, să facă impresie bună. „De ce naiba l-am lăsat să intre pe idio­tul ăsta? De ce tocmai pe el, din câţi puteam alege?" În mod ciudat, prezenţa lui o reconforta; în felul lui caraghios, omul părea sincer afectat de moartea lui Harry. Lăsă mâna în jos ca să-l mângâie pe Wolf, care se poziţionase, ca de obicei, cât mai aproape de ea. Căţeluşul ridică botul şi-i linse vârfurile degetelor. Se simţea singură, îngrozitor de singură.

Boxer era un ratat, dar ţinuse la Harry, pe care-l considerase un prieten. Fireşte, nu aceeaşi era şi părerea soţului ei, care se hotărâse să aibă grijă de uriaş şi să-i mai dea câte o treabă din când în când nu pentru că i-ar fi fost simpatic, ci pentru că era uşor de manipulat. Boxer se ţinea după el aşa cum Wolf se ţinea după ea, diferenţa fiind aceea că animalul era destul de deştept ca să priceapă că în cazul lui iubirea era reciprocă.

Băură în tăcere. Boxer, în picioare, părea stânjenit, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă avea voie să-şi aşeze corpul masiv într-unul dintre fotolii. Dolly încuviinţă din cap şi colosul se aşeză, cu paharul golit pe genunchi. Era obosită, o durea capul, spera să scape de oaspete cât mai repede. Într-un final, bărbatul îşi drese glasul şi-şi lărgi cămaşa la guler, luându-şi curaj.

– Vor registrele lui Harry, spuse dintr-o suflare.

– Cine „vor"? îl întrebă Dolly fără să clipească. Nu avea de gând să le dea nimic.

Boxer se ridică şi începu să măsoare camera cu paşi nervoşi.

– Vezi tu, acum lucrez pentru fraţii Fisher. Ei… ei vor registrele.

– Nu ştiu despre ce anume vorbeşti.

– Sunt gata să plătească bani buni pe ele.

Vocea bărbatului tremura uşor. Încerca să pară cât mai serios cu putinţă, fără să fie ameninţător.

Aparenta lipsă de interes a lui Dolly îl neliniştea. Îl cunoştea suficient de bine ca să ştie că nesiguranţa îl făcea vorbăreţ. Avea să-i spună tot ce ştia fără să-şi dea seama măcar că era tras de limbă.

– Registrele lui Harry, continuă Boxer. Nu e nimeni care să nu ştie că-şi nota totul, inclusiv nume şi prenume. Lua notiţe după fiecare întâlnire cu băieţii şmecheri, ba scria şi numele unora cu care nu s-a văzut niciodată, dar despre care ştia ceva. Dacă gaborii pun mâna pe ele, nici un mafiot din Londra n-o să mai poată dormi liniştit.

– Ţi-am spus, nu ştiu…

Rapid ca fulgerul, Boxer apăru lângă ea, aplecân­du-şi chipul lat şi îndreptând acuzator arătătorul către pieptul ei. Din nou, femeia nici măcar nu clipi. Nu era furios, din contră, era speriat.

– Ba da, ştii! Ştii foarte bine! Haide, Doll, spune-mi, unde-s caietele alea?

Într-o străfulgerare de furie necontrolată, văduva sări în picioare. Boxer fu obligat să se tragă în spate.

– Nu ai dreptul să mă numeşti aşa, ai înţeles? Numai Harry îmi spunea aşa! Nu ştiu nimic despre nici un fel de registru! Şi ce legătură are cu fraţii Fisher?

Boxer o apucă de umeri şi făcu o ultimă încercare disperată.

– Fraţii au preluat teritoriul lui. Ei m-au trimis, şi, dacă mă întorc cu mâna goală, o să primeşti o vizită de la Tony personal. Eu zic să-ţi faci singură un bine şi