Washington Square

Stop-cadru în Washington Square

În cartierul Greenwich Village din Manhattan, New York, la capătul impunătoarei Fifth Avenue, se află un mic parc public, frecventat în zilele noastre de lumea boemă şi de studenții de la New York University, pe care îi poți vedea stând de vorbă pe marginea fântânii arteziene din centrul grădinii ori plimbându-se prin apropierea Arcului lui Washington sau a statuii lui Garibaldi. Jucători de şah stau de dimineața până seara la mesele special construite, înconjurați de nelipsitul grup de chibiți, într-o zonă care aminteşte de colțul şahiştilor din Cişmigiul bucureştean. Parcul cu numele Washington Square a fost creat de primăria newyorkeză prin al treilea deceniu al secolului al nouăsprezecelea pe spațiul unui fost cimitir şi a devenit în decursul timpului unul din locurile emblematice ale metropolei americane – un teren al demonstrațiilor de protest, al spectacolelor nonconformiste de muzică, poezie sau pantomimă, dar şi al tranzacțiilor ilicite de droguri desfăşurate după căderea serii.

În secolul al nouăsprezecelea zona rezidențială Washington Square era una din cele mai luxoase şi mai admirate ale New Yorkului – apăruseră aici multe vile spațioase, confortabile, cu largi spații verzi. Într-una din aceste case s-a născut, în 1843, Henry James, al doilea copil al unui newyorkez înstărit de origine irlandeză şi aici se vor petrece aproape toate întâmplările din acest roman cu titlu toponimic. „Capitalul cultural" de care a beneficiat James în copilărie şi în tinerețe a fost unul remarcabil: casa părinților săi era frecventată de cunoscuți scriitori şi alți intelectuali ai epocii, iar el şi fratele său William (care avea să devină un remarcabil filosof şi psiholog) au primit o educație cosmopolită în şcoli alese cu grijă sau cu sprijinul unor profesori particulari, în America şi în câteva țări europene unde familia James a locuit timp de mai mulți ani. Tânărul Henry abandonează curând studiul Dreptului, pe care îl începuse la Universitatea Harvard, şi se dedică întru totul lecturii şi scrisului – o alegere cum nu se poate mai fericită, pentru că în fructuoasa şi îndelungata sa carieră va scrie peste douăzeci de romane şi peste o sută de nuvele, la care se adaugă piese de teatru, lucrări de critică şi teorie literară, memorii. Însă, evident, nu numărul este cel care contează, ci valoarea scrierilor sale: într-adevăr, Henry James rămâne unul dintre rarii autori care nu se epuizează după una sau două opere de vârf scrise în tinerețe, ba chiar reuşesc la maturitatea târzie să îşi depăşească nivelul de excelență atins anterior.

În ciuda interesului său major pentru lumea şi civilizația europeană, atât de prezentă în romanele sale, în ciuda faptului că în 1915, după ce locuise în Anglia timp de câteva decenii, alege să devină cetățean britanic, Henry James este totuşi socotit de critici un scriitor american, atipic însă şi cosmopolit. În prima parte a carierei sale de romancier, James scrie mai mult despre experiența americanilor care călătoresc în Europa, ulterior se concentrează în special asupra psihologiei europenilor, pentru ca în ultima etapă să se ocupe mai ales de complexitatea şi paradoxurile relațiilor dintre reprezentanții celor două culturi. Această ultimă perioadă a creației sale, „faza majoră cum a fost denumită, cuprinde printre alte scrieri trei mari romane publicate între 1901 şi 1904 (Aripile porumbiței, Ambasadorii şi Potirul de aur) şi reprezintă apogeul tipului de discurs ficțional pe care James l-a cizelat de-a lungul mai multor decenii de activitate şi care a avut un impact important asupra romanului modernist de la începutul secolului XX. Este un discurs narativ care încearcă să pătrundă în cele mai ascunse şi adânci pliuri ale conştiinței personajelor, ale relațiilor interumane, rafinând în mod inovator capacitățile de expresie narativă, cultivând elipsa şi ambiguitatea, perspectiva multiplă, fraza elaborată, cu multiple subordonate şi interpolări care distilează sensul pentru a ajunge la nuanțele cele mai subtile. James nu construieşte însă fraze de dragul ritmului sau al muzicalității lor intrinseci ca unii autori modernişti de după el. După cum autorul însuşi mărturiseşte în eseul „Arta ficțiunii, din punctul său de vedere „singura rațiune de existență a unui roman este aceea că el încearcă să reprezinte viața: romanul trebuie să respire „aerul realității, să fie în mod fundamental sincer. Sinceritatea însă nu înseamnă superficialitate, iar realismul psihologic de care putem vorbi în romanele sale pleacă de la ideea complexității experienței din care se inspiră autorul: experiența vieții înseamnă pentru James „o sensibilitate imensă, o uriaşă pânză de păianjen alcătuită din cele mai subțiri fire de mătase suspendate în încăperile conştiinței".

Washington Square, unul dintre romanele sale timpurii, publicat în 1881, este construit într-o manieră mai degrabă apropiată de romanul realist psihologic tradițional, dar cititorul avizat va observa şi în textul său unele prefigurări ale temelor şi ale tipului de discurs din scrierile jamesiene de maturitate. Sondarea ascunzişurilor şi a nuanțelor din conştiința personajelor, sensurile subtextului din dialoguri, anumite mici abateri de la formula de narator omniscient şi mai ales rafinamentul şi strălucirea frazei fac ca micul roman să nu fie un exercițiu facil din tinerețe. Este drept că James nu l-a inclus în selecția de opere reprezentative publicată la New York în 1907–1909, dar cu toate acestea a rămas una dintre scrierile sale cele mai îndrăgite de cititori. Comparat cu Portretul unei doamne şi cu alte romane scrise în aceeaşi perioadă, el ne apare ca o mică piesă de cameră față de un mai amplu concert simfonic, dar, în limitele sale, are perfecțiunea unui giuvaier stilistic şi caracterologic lucrat de mâna sigură a unui artist experimentat.

Washington Square este un roman de familie, o poveste despre egocentrism, iubire și jocuri de putere, într-o lume încapsulată în convenții şi interese. Citindu-l, privim parcă o fotografie de epocă în care personajele stau uşor înțepenite în propriile contururi.

Mica dramă a familiei Sloper se desfăşoară oarecum în afara timpului real, singurele evoluții certe pe care le putem observa fiind creşterea oraşului spre marginile care încă mai păstrează ceva din vechiul aer rural şi dezvoltarea unor ocupații noi ca aceea de broker, semn al progresului relațiilor capitaliste. Acțiunea se desfăşoară în anii 1840, iar în final ajunge, după un salt în timp, până după 1860, dar ecourile marilor conflicte ale vremii (Războiul Civil) lipsesc din roman. Henry James îşi izolează personajele şi inter-relațiile lor într-o eprubetă şi le supune unor atente experimente şi investigații pentru a le putea defini în toată complexitatea lor. Deşi mult mai puțin prezent ca în romanele sale de maturitate, efectul de „defamiliarizare" în discursul narativ se întâlneşte şi aici, spre exemplu în variațiile de ritm şi de durată a evenimentelor (o excursie de un an în Europa este comprimată în câteva pagini, iar peste o perioadă de aproape două decenii, undeva către finalul cărții, cititorul alunecă pe nesimțite). Simțim, de asemenea, că naratorul omniscient este uneori mai aproape de autorul povestirii, iar alteori între ei se observă o distanță de percepție apreciabilă, ca, de pildă, în comentariile pline de laudă la adresa capului familiei.

Structura romanului are în centru un cvartet de personaje ce locuiesc în vila din Washington Square sau sunt legate de ea, la care se adaugă câteva apariții secundare. Doctorul Sloper, un mic tiran domestic, este foarte mândru ori de câte ori realitatea îi confirmă previziunile, chiar dacă aceasta înseamnă suferință pentru cei din jur. De fapt, în privința planurilor de căsătorie ale fiicei sale, el are şi nu are dreptate în acelaşi timp. Sloper este, de asemenea, foarte mândru de „teroarea salutară pe care o inspiră şi de inteligența lui, recunoscută de altfel în societatea aleasă în care se mişcă. Dar tocmai aici ar putea fi problema: este cu adevărat inteligent acest personaj glacial şi narcisist? Dincolo de gusturile rafinate, de ascuțimea replicii şi de ironiile mereu prezente, mintea lui inteligentă nu pare să vadă mai departe decât aceea a regelui Lear, care îşi îndepărtează cea mai devotată fiică, iar sfârşitul lui Sloper (moare, după ce contractează o semnificativă „răceală, înstrăinat de toți cei apropiați) nu este deloc unul glorios.

Cath­er­ine, fiica lui, este cea care printr-o purtare ştearsă, tăcută, dar fermă, îndrăzneşte în final să încalce „Legea Tatălui instituită de doctor şi să-şi impună personalitatea, adunată parcă din cioburi. Identitatea ei este divizată între un puternic sentiment de datorie filială, totala neîncredere în sine (întreținută conştient sau inconştient de tatăl ei) şi dragostea pentru chipeşul ei pretendent: încetul cu încetul, Cath­er­ine îşi descoperă „resurse de elocvență nebănuite nici de ea, nici de doctorul Sloper şi apoi o forță interioară care o ajută să supraviețuiască experienței nefericite cu tânărul Morris Townsend; ea îşi încheie traseul ca o reprezentantă blajină a vechii lumi newyorkeze în timp ce o nouă generație crește odată cu metropola. De altminteri, imaginea finală din roman apare ca un stop-cadru focalizat pe un destin închis.

Un personaj destul de complicat este şi mătuşa Lavinia, cea de-a treia locatară din Washington Square – o femeie băgăcioasă, romanțioasă, având gustul scenelor melodramatice şi încurcând şi mai rău ceea ce era deja încurcat; uşor perversă, ea îşi trăieşte dorințele într-un mod indirect, prin nepoata sa. La un moment dat, mătuşa îşi exprimă regretul că nu va putea să vadă în Europa împreună cu Cath­er­ine ruinele... Pantheonului: aici zărim parcă în fundal zâmbetul ironic al autorului.

Cel mai serios competitor în lupta pentru putere din această familie este intrusul Morris – vânătorul de avere rafinat, fermecător, inteligent, dar nu îndeajuns de inteligent ca să îl cucerească şi pe doctor aşa cum cucereşte inima lui Cath­er­ine. În acest roman, construit de altfel din scene distincte, marea înfruntare din capitolul 9 dintre Morris şi doctorul Sloper este un duel verbal memorabil, un joc subtil de ambiguități, insinuări, atacuri şi retrageri tactice, autoreproşuri ipocrite şi amenințări subînțelese la care recurg cei doi preopinenți.

Pluteşte peste personajele şi întâmplările din Washington Square o atmosferă cehoviană, care înă­buşă parcă toate perspectivele tinerei protagoniste, dar romanul trebuie citit şi în altă cheie – ca un model de construcție stilistică, realizat de Henry James cu arta sa de bijutier în mânuirea dialogului şi a ritmurilor narațiunii.

Să mai adăugăm încă o observație despre posteritatea romanului Washington Square, cum am spus, unul din cele mai populare ale lui James. Calitățile dramatice ale povestirii nu au trecut neobservate de către regizorii de teatru şi de film: mai întâi, a apărut o adaptare scenică pe Broadway în 1947, iar doi ani mai târziu, regizorul William Wyler a realizat o primă versiune cinematografică (The Heiress – Moştenitoarea), destul de apropiată de spiritul cărții lui James, cu Olivia de Havilland şi Montgomery Clift în rolurile Cath­er­ine, respectiv Morris. Ecranizarea din 1997 a aceluiaşi roman, datorată regizoarei poloneze Agnieszka Holland (Washington Square – Piața Washington), este o versiune mai dură a povestirii, în care contururile înăsprite ale personajelor sunt mai aproape de mentalitățile şi obsesiile epocii noastre, iar în prim-plan apar eforturile lui Cath­er­ine de a depăşi rigorile epocii sale, de a-şi asigura o viață autonomă. În filmul lui Holland, rolurile principale sunt deținute de Albert Finney (dr. Sloper), Jennifer Jason Leigh (Cath­er­ine), Ben Chaplin (Morris), Maggie Smith (mătuşa Lavinia).

Oare însă poate o cultură a imaginii, cum a devenit din ce în ce mai accentuat cultura contemporană, să recupereze geniul lui Henry James, care ține preponderent de limbajul verbal-conceptual? Iată o întrebare la care până acum teatrul şi mai ales filmul nu au reuşit să dea un răspuns satisfăcător.

Radu Surdulescu

Capitolul 1

În prima jumătate a acestui veac, mai exact către sfârşitul ei, trăia în oraşul New York un doctor foarte căutat, care se bucura, într-o măsură neobişnuită poate, de prețuirea ce în Statele Unite a fost dintotdeauna acordată reprezentanților distinşi ai profesiunii medicale. Îndeletnicirea aceasta, ținută şi astăzi de americani la loc de cinste, poate să se mândrească, mai îndreptățit decât oriunde, cu epitetul de „liberală". Într-o țară în care, pentru a juca un rol în societate, trebuie fie să-ți câştigi tu însuți existența, fie să te prefaci că ți-o câştigi, arta tămăduirii pare să întrunească în cel mai înalt grad două surse de credit recunoscute. Este mai întâi o ocupație practică, ceea ce în Statele Unite înseamnă foarte mult; e atinsă apoi de aripa ştiinței – merit foarte apreciat într-o comunitate în care adesea a lipsit tihna sau prilejul pentru potolirea setei de cunoaştere.

La renumele doctorului Sloper contribuia faptul că ştiința şi îndemânarea lui atârnau în egală măsură în balanță; era, s-ar putea spune, un medic erudit, cu toate că leacurile sale nu se dovedeau deloc abstracte – întotdeauna îți dădea să iei un hap. Deşi se vedea că ştie foarte multe, nu făcea abuz de teorie; şi dacă uneori explicațiile lui erau mai minuțioase decât i-ar fi fost de folos pacientului, nu mergea atât de departe (ca alți practicieni cunoscuți) încât să se încreadă doar într-însele, ci scria întotdeauna şi o prescripție indescifrabilă. Existau doctori care îți dădeau rețeta fără vreo altă lămurire; însă el nu aparținea nici acestei categorii, cea mai vulgară, la urma urmei. Se poate observa că eroul meu era un om foarte inteligent; şi, într-adevăr, pentru acest motiv, doctorul Sloper devenise o celebritate locală. Pe vremea povestirii noastre era în vârstă de vreo cincizeci de ani şi se afla în culmea gloriei. Avea replica scânteietoare şi trecea în societatea aleasă a New Yorkului drept un om de lume – o apreciere în bună măsură exactă. Mă grăbesc să adaug, ca să înlătur orice neînțelegere, că nu e vorba în nici un caz de un şarlatan. Era un om profund onest – dar poate că îi lipsise prilejul de a-şi arăta adevărata măsură a cinstei – şi, lăsând la o parte aleasa amabilitate a societății în care-şi exercita profesiunea, societate ce se fălea cu „cel mai strălucit" medic din toată țara, laudele pe care i le aducea vocea publicului se dovedeau cât se poate de îndreptățite. Era un tip subtil, ba chiar un filosof, iar inteligența lui părea un lucru atât de firesc şi (după cum spunea aceeaşi voce a publicului) era atât de spontană, încât doctorul nu urmărea niciodată efectele ieftine, şi nu vedeai la el trucurile şi îngâmfarea celebrităților de mâna a doua. Trebuie să mărturisim că soarta îi fusese prielnică şi că în drumul spre belşug nu dăduse peste nici un hop. S-a căsătorit la douăzeci şi şapte de ani, din dragoste, cu o fată foarte frumoasă, domnişoara Cath­er­ine Harrington, din New York, care, pe lângă frumusețe, i-a mai dăruit şi o zestre substanțială. Doamna Sloper era o femeie amabilă, manierată, elegantă şi plină de grație, iar pe la 1820 fusese una din frumusețile oraşului, care, micuț, dar plin de viitor, se înghesuia pe atunci în jurul cartierului Battery, pe țărmul golfului, şi era mărginit în partea de sus de Drumul Canalului, neîngrijit şi plin de buruieni. Încă de la douăzeci şi şapte de ani Austin Sloper şi-a făcut un nume, ceea ce explica anomalia de a fi fost ales dintre alți zece pețitori de o tânără din societatea înaltă, cu un venit de zece mii de dolari şi ochii cei mai frumoşi de pe toată insula Manhattan. Ochii ei, împreună cu alte calități însoțitoare, l-au desfătat timp de vreo cinci ani pe tânărul medic, care era un soț devotat şi fericit.

Deşi se căsătorise cu o femeie bogată, nu şi-a schimbat defel stilul de viață; îşi vedea de meserie cu aceeaşi seriozitate, ca şi când n-ar fi avut alte resurse în afara părții lui din averea modestă pe care o împărțise cu frații şi surorile, la moartea tatălui lor. Țelul lui nu era în primul rând să facă avere, ci, mai degrabă, să învețe şi să înfăptuiască. Să învețe lucruri interesante şi să fie de folos – acesta era, în mare, programul pe care şi-l schițase şi validitatea sa nu i se părea deloc ştirbită de un accident, ca, de pildă, venitul nevestei. Îi plăcea profesiunea aleasă, îi plăcea să o practice şi era mândru de ea; i se părea atât de limpede că nu s-ar putea îndeletnici cu altceva, încât s-a încăpățânat să rămână medic, şi încă unul din cei mai buni. Bineînțeles că datorită confortului de acasă scăpase de corvezile zilnice, iar legăturile nevesti-sii cu „lumea bună" îi aduceau o mulțime de pacienți din aceia ale căror simptome, dacă nu sunt mai interesante decât ale oamenilor de rând, apar cel puțin cu mai multă regularitate. Doctorul Sloper dorea să capete experiență şi în cursul a douăzeci de ani a dobândit destulă. Trebuie să adăugăm însă că experiența a luat uneori asemenea forme încât, oricare ar fi fost meritul lor intrinsec, ea nu s-a dovedit deloc binevenită. Primul copil, un băiat extraordinar de înzestrat, după cum era convins doctorul, care nu se entuziasma prea uşor, i-a murit la vârsta de trei ani, deşi grija mamei şi ştiința tatălui ar fi născocit orice ca să-l salveze. Doi ani mai târziu, doamna Sloper a dat naştere celui de-al doilea copil – al cărui sex îl făcea să pară, în ochii doctorului, doar un substitut imperfect al mult regretatului prim născut, din care îşi făgăduise să facă un bărbat de seamă. Fetița l-a dezamăgit, dar asta nu era totul. La o săptămână după naştere, tânăra mamă, căreia, cum se zice, îi mergea bine, trădă simptome alarmante şi, în nici o săptămână, Austin Sloper rămase văduv.

Pentru un om a cărui meserie era să-şi țină semenii în viață, doctorul Sloper nu se dovedise, evident, la înălțime în propria lui familie; iar un medic reputat care îşi pierde în mai puțin de trei ani şi nevasta şi copilul s-ar putea aştepta să-şi vadă puse la îndoială fie priceperea, fie sentimentele. Cu toate acestea, prietenul nostru a fost scutit de orice critică în afară de a lui însuşi, care era de departe cea mai competentă şi mai neîndurătoare. A trăit tot restul zilelor sub povara acestui blam secret şi a purtat pentru totdeauna semnele pedepsei ce-i fusese aplicată de mâna cea mai aspră pe care o cunoştea, în noaptea ce a urmat morții soției sale. Cum am spus, lumea îl prețuia, iar acum îl compătimea prea mult ca să-l zeflemisească; nefericirea îl făcea mai interesant, ba l-a ajutat chiar să ajungă la modă. Cineva a observat că nici familiile doctorilor nu sunt scutite de formele mai insidioase de boală şi că, la urma urmei, doctorului Sloper îi mai muriseră şi alți pacienți înaintea celor pe care i-am amintit, ceea ce constituia un precedent onorabil. Îi rămăsese fetița şi, deşi nu era ce şi-ar fi dorit, îşi propuse să o crească cât mai bine. Avea la îndemână o rezervă de autoritate nefolosită de care, în anii ei fragezi, copila a profitat din plin. Îi dăduse, fireşte, numele sărmanei ei mame şi, chiar la vârsta diminutivelor, doctorul nu-i spunea altfel decât Cath­er­ine. Fata crescu foarte robustă şi sănătoasă, iar tatăl ei, privind-o, îşi spunea adesea în sinea lui că, aşa cum era, cel puțin n-avea nici un motiv să se teamă că o va pierde. Am spus „aşa cum era" deoarece, ca să rostim adevărul... Dar, să mai amânăm puțin dezvăluirea sa.

Capitolul 2

Când Cath­er­ine avea vreo zece ani, doctorul a invitat-o pe sora lui, doamna Penniman, să vină să stea la el. Domnişoarele Sloper nu fuseseră decât două la număr şi amândouă se măritaseră de tinere. Cea mai mică, doamna Almond pe nume, era nevasta unui negustor bogat şi mama unei familii înfloritoare. Ea însăşi înflorea parcă – era o femeie frumoasă, plăcută, înțeleaptă, şi sora preferată a fratelui ei plin de duh, care, în ceea ce priveşte femeile, chiar dacă îi erau rude apropiate, avea preferințe nete. Doamna Almond îi plăcea mai mult decât cealaltă soră, Lavinia, care se măritase cu un preot sărac, un om cu o constituție bolnăvicioasă şi un limbaj cam bombastic, iar apoi,