Femeia Vietii Mele

Partea întâi

Decembrie 2001

1

2

3

4

Partea a doua

Vara, 1986

5

Jurnalul Clarei

6

7

Jurnalul Clarei

8

Jurnalul Clarei

9

Jurnalul Clarei

10

Jurnalul Clarei

11

12

13

14

Jurnalul Clarei

15

Jurnalul Clarei

16

17

18

Jurnalul Clarei

19

Jurnalul Clarei

20

Jurnalul Clarei

21

Partea a treia

Întoarcerea

22

23

24

25

26

27

28

Mulțumiri

Carla Guelfenbein s-a născut la Santiago de Chile. A studiat biologia la Universitatea din Essex, Anglia, specializarea Genetica populaţiei. Mai târziu a studiat designul la Martin’s School of Art. La întoarcerea în Chile a lucrat la agenţia de publicitate BBDO şi a fost directoare artistică şi editor de modă la revista Elle. Este autoarea romanelor Reversul sufletului (El revés del alma, 2002), Femeia vieţii mele (La mujer de mi vida, 2005), Restul e tăcere (El resto es silencio, 2008), Înotând goale (Nadar desnudas, 2012) şi Cu tine în depărtare (Contigo en la distancia, 2015), pentru care i s-a acordat Premiul Alfaguara. Opera Carlei Guelfenbein a fost tradusă în peste cincisprezece limbi de editurile cele mai prestigioase din lume, fiind foarte apreciată de public şi de critica naţională şi internaţională.

La mujer de mi vida

Carla Guelfenbein

Copyright © 2005 Carla Guelfenbein

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372;

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Femeia vieţii mele

Carla Guelfenbein

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Florentina Nica

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Anca Suciu

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidraşcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Guelfenbein, Carla

Femeia vieţii mele / Carla Guelfenbein; trad.: Lavinia Similaru – Bucureti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1938-9

ISBN EPUB 978-606-33-6334-4

I. Similaru, Lavinia (trad.)

821.111(94)-31=135.1

Pentru părinţii şi copiii mei

Isidoro, Eliana, Micaela şi Sebastián

Antonio cântă, Theo cântă, eu cânt. Totul se iveşte şi dispare pe drum, grădinile cu pavilioanele lor, bulevardele cu castani, frunzele mângâiate de lumină. Anglia alunecă în faţa noastră ca o cortină pasageră. Mă las în voia bucuriei de a exista, a plăcerii de a fi prieteni. Nu am multe certitudini, dar un lucru e sigur, faptul că suntem trei, şi tezaurul acesta de timp ce se întinde vast în faţa noastră este puternic şi este al nostru.

Jurnalul Clarei, iulie 1986

Partea întâi

Decembrie 2001

1

Doi bărbaţi au strecurat sicriul lui Antonio în adâncul gropii şi l-au acoperit cu pământ. Clara a recuperat o floare albăstruie şi a aruncat-o pe mormânt. Am vrut s-o îmbrăţişez, dar ceva din ea m-a oprit. Mai degrabă, totul din ea m-a oprit. Mi-am vârât mâinile în buzunare ca să-mi stăpânesc impulsul de a o strânge în braţe. Vântul a căpătat o asprime hibernală, şi în depărtare, pe lac, au început să se işte valuri furioase. Un fulger a anunţat furtuna. Am coborât muntele pe o potecă acoperită cu iederă; Clara în faţă, cu capul sus şi cu o expresie impenetrabilă. De n-ar fi fost ploaia, s-ar fi zis că eram un grup de turişti. Am încetinit ca să mă desprind de ceilalţi. Cuiva care mi-ar fi scrutat tăcerea şi m-ar fi întrebat ce fac acolo n-aş fi putut să-i spun că Antonio fusese cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, că ne trădaserăm în urmă cu cincisprezece ani şi că de atunci nu ne mai văzuserăm.

După o curbă adâncă a drumului, mica noastră caravană s-a oprit. Clara m-a privit. Aşteptasem toată ziua să-mi acorde atenţie, însă în clipa aceea n-am ştiut ce să fac văzându-i ochii aţintiţi într-ai mei. După câteva secunde, şi-a reluat mersul. N-a izbutit să facă doi paşi, că o substanţă gălbuie i-a ţâşnit din gură. Maică-sa a încercat în van s-o susţină, în vreme ce noi toţi, uluiţi, am rămas uitându-ne la Clara cum cade în noroi. Nu mi-am imaginat niciodată că poate să doară ceva atât de rău.

2

Cu trei zile înainte luasem un avion spre Chile. Era prima oară când călătoream în ţara lui Antonio şi a Clarei. Avusesem de multe ori ocazia să mă duc ca reporter, dar întotdeauna m-am descurcat ca s-o evit, ca să ocolesc amintirile. Au fost ani în care mi-am umplut memoria cu trăiri de moment. Totuşi, un singur gest a fost de-ajuns pentru ca hotărârea să mi se ducă pe apa sâmbetei. Un gest pe care l-am observat neputincios, ca pe un fenomen natural, catastrofal, inevitabil. Am ştiut-o imediat ce l-am auzit. Era la telefon, după cincisprezece ani, Antonio cu vocea lui insistentă.

– Theo, nu-ţi aduci aminte de mine? a întrebat, când eu tăceam.

Curând, descumpănirea mea a lăsat loc întrebărilor convenţionale. Ascultându-l vorbind, amintirile, bătând din aripile lor oţelite, au năvălit cu claritatea dintâi. Un moment m-am gândit să închid, însă n-am făcut-o. Poate m-a inspirat politeţea, curiozitatea ori m-a împiedicat slăbiciunea. Nu doar că n-am închis telefonul, dar i-am mai şi acceptat invitaţia de a petrece Crăciunul în Chile.

Aş vrea să mă justific spunând că mai erau doar două săptămâni până la Crăciun şi că aveam să fiu probabil singur de sărbătorile acelea. Cu câteva zile în urmă, primisem un e-mail de la Rebecca, mama fiicei mele Sophie, în care îmi explica în sute de cuvinte, când zece ar fi fost suficiente, că anul acela Sophie nu putea petrece Crăciunul cu mine la Londra. Russell, texanul bogat cu care trăia la Jackson Hole, îşi sărbătorea împlinirea a şaizeci de ani. Crăciunul meu se vedea ca o călătorie iernatică prin aspectele cele mai groteşti ale vieţii celor singuri şi divorţaţi.

Am acceptat fără să stau pe gânduri, fără să iau în calcul consecinţele, fără să mă întreb de ce, după tot timpul acesta, Antonio mă invita la capătul lumii, cum l-a numit el. Am acceptat fără să-mi amintesc eforturile de a uita totul, fără să mă întreb măcar dacă şi Clara avea să fie acolo.

*

Peste două săptămâni închideam uşa apartamen­tului meu şi plecam spre Chile. Îndată ce am urcat în avion, am băut două pahare de whisky şi am luat o pastilă de dormit. Într-o după-amiază de 24 decembrie, după o escală la Santiago, am aterizat la Puerto Montt. În vreme ce îmi recuperam valiza de pe bandă, am ştiut că intensitatea cu care îmi tresălta inima era întemeiată. Nu eram pregătit pentru ceea ce mă aştepta. Pentru a mă întâlni cu Clara şi cu atât mai puţin pentru a-i vedea împreună. De ce îmi ascunsese Antonio prezenţa ei?

Când am cunoscut-o, nu avea mai mult de douăzeci de ani. După cincisprezece ani, corpul ei de balerină era intact, iar trăsăturile delicate de atunci se trans­for­maseră într-o maturitate ceva mai ascuţită. Am îm­brăţişat-o cu măsură. Emoţiile îmi părăsiseră corpul, protejându-mă de ridicol.

– E incredibil să te avem aici, a zis şi m-a strâns cu putere.

Antonio m-a bătut de două ori cu palma pe spate şi apoi, ca pus în mişcare de un impuls, m-a îmbrăţişat. Ne-am privit o clipă, scrutându-ne, dorind inconşti­ent, sau poate pe deplin conştient, să fie celălalt mai dete­riorat de acţiunea abrazivă a timpului. Antonio îşi păstrase înfăţişarea impunătoare. Deşi nu se îngrăşase, o anumită greutate în mişcări te ducea cu gândul la o viaţă sedentară.

Ne-am urcat într-o maşină şi, curând, aeroportul a rămas în urmă. Am vorbit despre călătoria mea, despre locul spre care ne îndreptam şi despre cât de plăcut este să-ţi petreci sărbătorile de sfârşit de an departe de oraşe. Clara şedea pe scaunul din spate, şi când mă întorceam ca să încerc să-i vorbesc, soarele după-amiezii ricoşa în ochelarii ei închişi la culoare şi mă împiedica să-i văd ochii. Imediat ce am avut ocazia, le-am povestit că am o fiică. Ba chiar le-am arătat şi o fotografie cu Sophie. Simţeam nevoia s-o fac. Voiam să ştie amândoi că nu sunt singur pe lume. În plus, doream să pun cărţile pe masă pentru ca şi ei să facă la fel. Totuşi, Antonio n-a spus nimic care să-mi dezvăluie ceva despre viaţa pe care o duceau, nici despre legătura care îi unea. A povestit anecdote în aparenţă nesemnificative, insistând asupra unor detalii care păreau să-i placă, dar care pentru mine erau lipsite de sens. Era ca şi cum aş fi intrat într-un labirint fără un fir ca să mă călăuzească din nou spre lumină. Între timp, Clara, cu un zâmbet senin care nu-i dispărea de pe buze, avea aerul că se bucură de descumpănirea mea, de cursele pe care, aidoma Minotaurului, Antonio mi le întindea, pentru ca eu, prada lui, să disper. I-am urmărit fiecare mişcare, pe ale amândurora, din secunda când i-am văzut în aeroport, aşteptând ca trupurile să li se atingă, ca o privire să scoată la iveală natura relaţiei lor. Cel puţin am aflat că ea abandonase dansul şi că acum scria şi ilustra poveşti pentru copii. Mi-am amintit desenele care umpleau paginile jurnalului ei roşu, cel pe care îl ducea cu ea peste tot.

Şoseaua s-a prefăcut într-un drum de pământ abia trasat, suind şi coborând de-a lungul dealurilor cu păduri şi păşuni. Reşedinţele de vară au dispărut, ca să se ivească în schimb câte o cocioabă, de la a cărei unică fereastră doi ochi negri ne priveau trecând. După nenumărate cotituri şi obstacole, ne-am aflat pe cul­mea unui munte, unde se înălţa o cabană din lemn. Jos, am observat întinderea albastră a unui lac.

M-am gândit că, aducându-mă în refugiul lui, în locul unde stătea cu Clara, poate că Antonio se răzbuna pe mine.

În cabană ne aşteptau Marcos, un vechi prieten al lui Antonio, pe care eu îl cunoscusem la Londra, şi Pilar, soţia lui. Entuziasmul lui arăta, fără echivoc, că începuseră de ceva vreme celebrarea Crăciunului. Cabana nu era mare, deşi fereastra imensă ce dădea spre lac şi spre dealuri crea impresia de lărgime. Obiş­nuit cu ferestrele mici ale caselor rustice din ţara mea, expunerea aceea neaşteptată mi-a provocat un senti­ment de pudoare. O canapea cu numeroase perne colorate domina salonul. Pe unul dintre pereţi atârna un fragment din elicea unui avion.

Marcos s-a năpustit asupra mea într-un gest necontrolat din pricina căruia a fost cât pe ce să-şi piardă echilibrul. Puloverul aruncat pe umeri şi contrastul dintre pielea lui bronzată şi părul des şi grizonant îi confereau o înfăţişare de cuceritor matur, foarte diferită de cea a revoluţionarului pe care îl cunoscusem la Londra.

După câteva momente, Antonio m-a însoţit în camera unde aveam să stau. Un singur tablou era acolo: o gravură care-l reprezenta pe Darwin într-o întrevedere cu băştinaşii din Patagonia. Două oglinzi ovale pe uşile unui dulap ne reflectau chipurile. În timp ce îmi scoteam câteva lucruri din valiză, Antonio s-a aşezat pe pat şi, privind pe fereastră, a zis:

– Nu ştiu de ce mi-am imaginat mereu asta.

– La ce te referi, la locul ăsta, la întâlnirea asta? am întrebat nedumerit.

– Trebuie să-ţi fi citit cândva poemul pe care i l-a compus Horaţiu celui mai bun prieten al său. Îi vorbea despre un loc, Taranto, unde îşi domoleşte lehamitea. Îţi aminteşti?

– Da, oarecum. „Tu, care eşti în stare să mă înto­vărăşeşti până…"

– „Până la Gades şi până la Cantabrii cei nedeprinşi cu jugul¹…" Îţi aduci aminte cum se termină?

– Adevărul e că nu.

– „Aici vei stropi cu o lacrimă meritată cenuşa cal­dă a poetului ce ţi-a fost prieten"², a încheiat Antonio fraza.

– Tu şi tragediile tale. E clar că nu te-ai schimbat deloc, am zis.

El a izbucnit în râs şi s-a ridicat să mă îmbrăţişeze.

– Din fericire, nu crezi? Anumite lucruri nu se schimbă niciodată, a spus cu o expresie satisfăcută.

3

Sunt sigur că fiecare moment conţine momentele viitoare, doar că nu putem să le descifrăm. Abia când ne uităm în urmă devine vădită urzeala ascunsă a lucrurilor, şi în clipa aceea ne zicem că totul s-a întâmplat în felul cum trebuia să se întâmple. Un ochi mai atent, un ochi capabil să vadă ce este invizibil, ar fi perceput semnele. Însă, cu excepţia cripticului dialog pe care l-am întreţinut cu Antonio în după-amiaza aceea, nimic nu prevestea ceea ce avea să survină peste câteva zile.

Îndată ce Antonio m-a lăsat în cameră, am sunat-o pe Sophie ca să-i urez „Crăciun fericit!". Entuziasmată, mi-a povestit că la petrecerea lui Russell aveau să fie focuri de artificii, muzicanţi, iar drumul ce ducea spre râu avea să fie luminat cu steluţe colorate. M-a întrebat dacă în ziua aceea avea să primească darul de la mine sau dacă trebuia să aştepte până în ziua următoare. Cu forfota plecării în Chile şi zbuciumul pe care mi-l cauzase, uitasem să i-l trimit prin courier. Nu era prima oară când mi se întâmpla aşa ceva. Vocea i-a devenit tăioasă. Mi-am imaginat-o privind drept în faţă cu trufie de pe piedestalul celor opt ani ai ei. Mi-a spus că are ceva de terminat şi s-o sun mai târziu. Tonul lui Sophie şi acuzaţiile ei mascate, atât de caracteristice adulţilor, m-au năucit. Nu era uşor să fii tată la dis­tanţă. Orice neglijenţă, orice cuvânt, materiale versatile şi reversibile în viaţa de zi cu zi, dobândeau o greutate pe care apoi îmi era dificil s-o contrabalansez.

Antonio, Marcos şi Pilar mă aşteptau pe terasă. Clara coborâse să se scalde în lac.

– Clara ţi-a lăsat asta, a zis Antonio, întinzându-mi un pahar de pisco sour; l-a făcut special pentru tine.

În depărtare, am văzut silueta Clarei intrând în apă. Mi-am amintit picioarele ei bine conturate de balerină, abdomenul marcat în ambele părţi de o pereche de muşchi şi superbii sâni. Nu puteam să văd nimic din toate acestea, dar mi-au venit în minte, cum îmi veniseră de o mie de ori în anii aceştia.

Soarele aflat la asfinţit a aprins peisajul, dez­văluindu-i detaliile: trunchiurile portocalii şi sinuoase ale mirtului, verdele intens al boldoului, filigranul stejarului chilian; arbori pe care Antonio i-a numit unul câte unul, de parcă rostindu-le denumirile şi i-ar fi apropriat. După un moment, am văzut-o pe Clara urcând dealul spre cabană. Atunci, aşa cum procedase înainte cu arborii, Antonio i-a spus pe nume:

– Clara.

A apucat un pahar de partea de jos, l-a ridicat la înălţimea ochilor şi a urmărit-o mai departe prin geamul opac.

– Toate bune? a întrebat ea, fără a privi pe nimeni anume, când ni s-a alăturat pe terasă. Apoi, adresându-mi-se mie, a adăugat: Scuză-mă, Theo, că am dispărut aşa; am crezut că doriţi să staţi puţin singuri.

Mi-am dat seama că ea avea nevoie să stea singură înainte de a continua; poate că toată situaţia aceasta era pentru ea la fel de stânjenitoare ca şi pentru mine. Oricum, avea un avantaj faţă de mine. Era la curent dinainte cu vizita mea. Eu, în schimb, încă nu izbuteam să mă acomodez cu neaşteptata ei prezenţă.

Clara şi Pilar au intrat în bucătărie. Mi-am terminat paharul de pisco sour şi le-am urmat. Intenţionam să le ajut, dar au refuzat amândouă. Pe fereastră, se întrezăreau păşunile întinse şi înverzite.

– Aveţi cabana asta de mult timp?

– De vreo cinci ani, a răspuns Clara. Marcos şi Pilar ne-au adus aici prima oară.

Pilar mi-a spus povestea împrejurimilor. Cu satis­facţie, afirma că ea şi Marcos fuseseră primii străini care sosiseră şi se stabiliseră aici.

– Într-o zi, o să mergem acasă la ea; are să-ţi placă, a zis Clara ocupată cu treburile ei.

La un moment dat, s-a întors şi m-a privit îndelung, ca şi cum ar fi încercat să prindă o amintire.

– Te-ai schimbat, Theo, a zis surâzând.

La urma urmelor, totul se reducea la a identifica şi a distinge ce rămăsese intact şi ce se schimbase cu timpul, ca şi cum în viaţa trăită de ceilalţi am putea să ne-o măsurăm pe a noastră. I-aş fi spus că ea nu se schimbase prea mult, dar asta ar fi însemnat să afirm că nici sentimentele mele nu se modificaseră. Am schiţat un gest de resemnare ce încerca să fie distractiv şi am ieşit din bucătărie.

M-am aşezat lângă Antonio şi Marcos. Stăteau de vorbă în faţa peisajului peste care se lăsase seara. Din şemineu dogorea căldura buştenilor. Antonio mi-a umplut paharul. A mărturisit că are de gând să pă­ră­sească oraşul, să se mute în cabana aceasta, şi de aici să continue să scrie rubricile pe care le publica în diverse periodice. Când am vrut să ştiu ce fel de rubrici scria, au râs amândoi. Din câte se pare, activitatea lui principală era să cârcotească împotriva a tot. Am încercat să aflu, de asemenea, ce se întâmplase cu idealurile lui de odinioară, însă el a ocolit întrebarea mea menţionându-i pe clasici, care se vedea că, din­tr-un hobby de pe vremea studiilor universitare, deveniseră o adevărată pasiune.

– Cicero consideră că oamenii sunt de trei feluri: cei care se antrenează ca să obţină gloria, cei care caută să cumpere sau să vândă şi cei care contemplă ce se întâmplă şi în ce fel. Se pare că m-am transformat într-unul din cei din urmă, a spus cu un zâmbet ironic. Nu eşti de acord, Marcos?

Marcos a schiţat un gest vag, ce putea foarte bine să fie unul de încuviinţare, şi s-a ridicat să înteţească focul. Antonio a aprins o ţigară. De undeva, luna lumina coastele care se cufundau în lac.

– Şi tatăl tău? l-am întrebat atunci, ştiind că pome­nind de el însemna să reînvii o amintire stân­jenitoare pentru amândoi.

– A murit acum mai bine de zece ani. Un cancer de pancreas, a zis fără să mă privească.

Amărăciunea din glas a fost elocventă. Am înţeles că încheiase subiectul cu explicaţia aceasta laconică.

Erau prea multe lucrurile care nu puteau fi rostite, prea multe momentele pe care nici unul dintre noi trei nu voia să şi le amintească, deşi erau încă acolo, după toţi anii aceştia, pândind în ungherele memoriei noastre, ale conştiinţei noastre, aşteptând clipa când să năvălească.

– Mai povesteşte-mi despre fiica ta, Sophie. Cine e mama ei? a întrebat atunci, deviind conversaţia spre terenuri mai inofensive.

A pronunţat cuvintele „fiică şi „Sophie cu deli­cateţe. S-a aplecat în faţă şi, privindu-mă, a aşteptat ca eu să vorbesc.

În timpul nesfârşitei călătorii cu avionul, evocasem, pe rând, momentele memorabile ale vieţii mele de reporter de război. Antonio mă iniţiase, pentru el şi pentru Clara îmi făcusem curaj, adunasem destul idealism şi furie ca să rămân în tranşee atâta timp. Iar acum, când Antonio se afla în faţa mea, simţeam o imperioasă şi puerilă nevoie de a mă arăta, în prezenţa lui, un bărbat neînfricat, gata să-şi dea viaţa pentru câteva certitudini. Însă nimic din toate acestea nu părea să aibă loc în refugiul său. Deocamdată, n-aveam decât să-i povestesc cum ajunsese Rebecca să fie mama singurei mele fiice. Aş fi putut să tac, dar indiferent ce uşă alegea Antonio ca să intre, la sfârşit aveam să poposim negreşit în locul care zăbovise sigilat vreme de cincisprezece ani. Era incredibil că mă chemase pe meleagurile acestea îndepărtate ca să bem câteva pahare împreună şi să vorbim despre lucruri care în ultimă instanţă nu-l priveau.

Clara a ieşit din bucătărie şi s-a dus într-o cameră vecină cu a mea. Antonio mi-a interceptat privirea şi a zâmbit.

Îmi venea s-o transform pe Rebecca în una din femeile acelea care marchează viaţa bărbaţilor, a ţărilor şi să-i ascund adevărata identitate, cea a unei ameri­cance a cărei calitate esenţială era un corp în stare să înnebunească pe oricine.

– Am cunoscut-o pe Rebecca în Mexic. Eu eram acolo ca să transmit alegerile, şi ea era cântăreaţa de noapte a hotelului unde ne-am cazat majoritatea reporterilor. Am fost împreună trei săptămâni. Ziua îmi făceam treaba, şi noaptea o ascultam cântând la hotel. Primele zile au fost incitante, dar după aceea Rebecca şi-a pierdut misterul. S-a dovedit una din femeile care spun lucrurile pe şleau şi care reduc totul la vreo două premise cu miros de săpun. Au aprobat amândoi cu un zâmbet complice tipic bărbaţilor când vorbesc despre femei, care nu mi-a produs o senzaţie agreabilă. După ce s-au terminat alegerile, am plecat la Londra, am continuat. Rebecca m-a dus la aeroport. Când ne-am luat rămas-bun, mi-a spus de sarcină. Peste nouă luni s-a născut Sophie.

– Locuieşti cu fiica ta? m-a întrebat Antonio.

– Nu, nu locuiesc cu ea.

Atingea punctul cel mai dureros. Nu locuiam cu Sophie, nici nu stătusem vreodată cu ea mai mult de două săptămâni fără întrerupere.