Critice

O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867

PREFAŢA LA EDIŢIA DINTÂI

Cartea de faţă a fost altfel proiectată decât se prezintă publicului acum.

Sunt aproape doi ani de când membrii societăţii „Junimea" consacră o parte din timpul fiecărei şedinţe a lor la lectura poeziior române publicate până astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune română o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţământ poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni. Însă din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele.

Critica se află la începutul volumului, iar câteva exemple de poezii mai bune la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română în anul 1967.

T.M.

Iaşi, iunie 1867

PREFAŢA LA EDIŢIA DE LA 1892

Studiul elementar asupra poeziei române apăruse întâi în primele numere ale Convorbirilor literare (1 martie–15 iunie 1867) şi fusese apoi publicat în volum deosebit.

„Exemplele de poezii mai bune", care însoţeau acel mic volum de la 1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă. Cele 11 poezii lirice, 10 fabule-epigrame şi 13 balade de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, M.D. Corne, G. Creţeanu, Donici, I. Negruzzi, Nicoleanu, T. Şerbănescu şi A. Sihleanu, relevate atunci ca singure posibile, nu mai pot avea astăzi această însemnare.

De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. „Pastelurile" şi baladele războinice ale lui Alecsandri, poeziile lui Naum, Vlahuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ollănescu-Ascanio, A C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Micle şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie.¹ Unele din ele au înălţat limba, forma, ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866.

Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani rămâne dar numai ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de progres.

T.M.

Bucureşti, septembrie 1891

1 Astăzi (1908) ar mai trebui adăogate exemple din poeziile lui Octavian Goga, Al. Brătescu-Voineşti, St. O. Iosif, P Cerna, G. Vâlsan, M. Codreanu, ale drei Maria Cunţan, ale doamnei Elena Fagaro şi ale altora. T.M.

POEZIA ROMÂNĂ

CERCETARE CRITICĂ

I

Condiţiunea materială a poeziei

Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.

Este dar o condiţiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-şi realizeze obiectul. Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înţelege limba sanscrită, deşi poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia cuvintelor, totuşi nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întâi de toate ca un mijloc de a deştepta imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte posibilitatea percepţiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, şi fără a înţelege ideea străină ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfăţişarea unui cult necunoscut al antichităţii, are totuşi pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă şi este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu.

Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice. Când cetim, d. e., la Bolintineanu:

Într-o sală-ntinsă printre căpitani

Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde braţe veştejite.

Astfel după dealuri verzi şi numai flori

Stă bătrânul munte albit de ninsori,

partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-şi întinde braţe veştejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi" etc.

Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă. Noţiunea abstractă „cina cea de taină" poate fi adevărată, dacă îi cunosc relaţiunile esenţiale din istorie, însă pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie să o încorporez într-o materie sensibilă, să mi-o deping cu culori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi deştepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias).

Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decât noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuşi nu sunt şi nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată.

Pentru a demonstra acest adevăr, demonstraţiune cu atât mai importantă cu cât din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra în câteva amănunte ale producţiunilor adevărat poetice şi vom arăta cum o sumă de particularităţi esenţiale ale poeziilor frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr.

Poetul, chemat a deştepta, prin cuvintele ce le întrebuinţează, aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa auditoriului, ce trebuie să le aibă el în fantezia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, şi cine le auzea atunci îşi reproducea prin ele acea imagine materială din care se născuseră. Cu cât înaintează însă limba, cu cât experienţa se întinde peste mai multe sfere şi cuprinde cunoştinţa a tot mai multe obiecte de acelaşi fel, cu atât cuvântul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte câştigată din nou, pierde una câte una din amintirile sensibile de mai nainte şi, devenind o noţiune generală, se ridică pe calea abstracţiunii spre sfera ştiinţei, însă se depărtează în proporţie egală de sfera poeziei. Să luăm, d. e., cuvântul eminent. Când zice astăzi cineva „inteligenţă eminentă", nu leagă nici o imagine sensibilă cu aceste cuvinte. Altfel a fost în vechime, în acea vechime romană, care a întrebuinţat pentru prima oară cuvântul eminens. Eminens sta în legătură cu vechiul meno, care însemna a fi înălţat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvântul mensa, care mai înainte vrea să zică orce ridicătură, masă, bancă, scenă pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arăta o ridicătură mai frapantă decât celelate, scoasă la iveală dintre toate, şi eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibilă foarte semnificativă. Astăzi a dispărut elementul material din concepţiunea acestui cuvânt, eminent este o noţiune exclusiv intelectuală. Eminens cel vechi putea fi o expresie poetică, eminentul de astăzi este o expresie esenţial prozaică.

Ceea ce s-a întâmplat cu eminens s-a întâmplat cu cele mai multe cuvinte ale limbii române şi a tutulor limbilor indo-europene: cuprinsul lor, în procesul psihologic al formării noţiunilor, a devenit aşa de eteric, încât nu mai posedă decât o slabă amintire de sensibilitate.

Ce importanţă are această eterizare pentru ştiinţă am arătat cu altă ocaziune². Rezultatul însă pentru artă este că poetul nu mai poate întrebuinţa toate cuvintele limbii simplu, aşa precum sunt admise astăzi pentru însemnarea obiectelor gândirii lui, ci trebuie sau să le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comparaţiuni, în orice caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce exprimă aproape acelaşi lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fanteziei sale.

Dacă, precum am arătat, prin progresul logic al inteligenţei limbistice într-un popor, gândirea cuvântului, care gândire avea la început trup şi suflet, şi-a pierdut cu timpul trupul şi şi-a păstrat numai sufletul, un suflet rece şi logic, oglindă credincioasă a raţiunii omeneşti, poetul trebuie mai întâi de toate să încălzească acest product şi să resusciteze în imaginaţiunea auditoriului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte.

1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeţilor de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvântului celui mai puţin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin această afirmare. Când zic „simt durere, cuvintele sunt numai prozaice, fiind că-mi dau o noţiune intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; când zic „durerea mă cuprinde, locuţiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată" etc. sunt alte variaţiuni corespunzătoare trebuinţei de sensibilitate în cugetarea aceluiaşi lucru. Şi astfel vedem poeţii preferând cuvintelor abstracte pe cele ce exprimă o gândire mai individuală şi calităţi mai palpabile.

A. Mureşanu, în loc de a vorbi de armata turcească, de Rusia, de patria română, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizează aceste noţiuni şi zice:

N-ajunse iataganul barbarei semilune

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

Schiller, în Moartea lui Wallenstein³, zice: Pălăria

De amiral mi-ai smuls-o de pe cap.

Şi în alt loc:

Cu ochi posomorât

Privesc ei pe străini în ţara lor,

Şi bine le-ar veni să ne trimită

Acasă cu un pumn de bani

etc.

Camoens zice (Lusiada, cântul V):

După ce am trecut linia arzândă ce separă lumea-n două.

Din aceeaşi particularitate poetică se explică farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule este cunoscut din alţi autori, poate nici unul nu este original al lui. Dar ceea ce este original în La Fontaine este acea alegere admirabilă de cuvinte, prin care în modul cel mai simplu se exprimă lucrurile în natura lor palpabilă:

Maître corbeau sur un arbre perché

Tenait en son bec un fromage,

Maître renard par l’odeur alléché

etc.

Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie

etc.

Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantezie de poet, se fereşte pănă la exagerare de cuvinte abstracte şi, dacă le întrebuinţează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă.

Exemple se află pe fiecare pagină a operelor sale. Să ne mărginim la câteva din cele traduse în româneşte, din Macbeth⁴:

Să pot răsturna cu viteaza mea limbă

Orice te-ar depărta de la cercul de aur.

„Cercul de aur" în loc de coroana regală, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth:

Su[nt] deplin hotărât: întins e orice nerv / Spre teribila faptă.

În actul III, scena I:

...eu su [nt] rădăcina/ Şi tatăl multor regi.

În scena 4:

Am înotat în sânge atâta de departe,

Încât de-a mă întoarce tot aşa greu îmi vine

Cât de-a merge înainte. În cap îmi clocotesc

Amis, ne creusez pas vos chères rêveries,

Curioase gândiri.

Etc., etc.

zice Victor Hugo (Feuilles d’automne, 29).

2. Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuinţat de poeţi pentru a produce materialul sensibil în gândirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele şi adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante".

Substantivul şi verbul singur, chiar când se refer de-a dreptul la obiecte şi acţiuni materiale, nu produc în mintea noastră decât o slabă amintire de sensibilitate, mai mult o nălucire a materiei decât o adevărată impresie. Când zicem, d. e., Hasdrubal fu ucis în bătălia de la Metaurus, nu ne gândim la imaginile sensibile ce ar trebui să fie cuprinse în aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l închipuim în figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici bătălia, nici râul Metaurus: aceste substantive şi verbe sunt numai semne uscate pentru gândirea abstractă a faptului istoric, gândire exclusiv prozaică.

Poetul nu poate întrebuinţa asemenea verbe şi substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta în partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d. e., epitetele constante ce le aflăm în Homer lângă persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numeşte pe Ahil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginaţia să-şi reproducă persoana în plenitudinea ei de viaţă palpabilă. De aceea Homer zice totdeauna πούζ οχυζ Αχιλλεύζ = = Achil cel grabnic la picior, şi te sileşte astfel să-ţi construieşti în fantezia ta o imagine mai sensibilă a eroului; Homer zice βοην αγα = υος Διομήδης = Diomed cel bun la strigăt, γλαυώπις Αθήυη = Minerva cu ochiul albastru etc.

Shakespeare, în Macbeth, unde vorbeşte Banquo cu vrăjitoarele, le descrie:

Se vede că înţelegeţi,

Căci fiecare pune degetul ciuntit

Pe zbârcitele buze.

Şi în alt loc:

Voi fi silit să iau

De la noapte-mprumut vreuna din a ei

Întunecate oare.

Alecsandri, în frumoasa poezie Groza, deşteaptă cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care însoţeşte obiectele gândirii:

Galben ca făclia de galbenă ceară

Ce aproape-i ardea,

Pe o scândură vechie aruncat afară

De somnul cel veşnic Groz-acum dormea...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă,

La Groza mergând,

Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă

Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

Mai făcu o cruce şi zise plângând

etc.

Frumos este adjectivul sensibil în strofa lui Mureşanu:

Inalţă-ţi lata frunte şi caută-n jur de tine

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii...

Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu:

Noaptea se întinde, şi din geana sa

Argintoase lacrimi peste flori vărsa.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Colo, sub o neagră stâncă,

Geme râul spumător,

Pacea nopţii e adâncă,

Luna doarme pe un nor.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Caigi! vezi, noaptea vine

După dealuri fumegând.

Pe un pisc sălbatec şi vijelios

Unde urlă-n poale Argeşul spumos,

Este o cetate

etc.

3. Un alt mijloc de a realiza aceeaşi condiţiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor. Prin aceasta se introduce în gândirea cuvintelor o nouă mişcare, neobişnuită în proză, şi tocmai de aceea surprinzătoare, ce deşteaptă imaginea sensibilă şi colorează schema palidă a cuvântului prin cea mai energică viziune.

Nici Homer nu mai întrebuinţează verbul simplu a săgeta, ci zice:

„Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică".

În Horaţiu grija se urcă pe corăbii:

Scandit aeratas vitiosa naves / Cura.

Od. II, 16.

În Sofocle ajutorul are „ochi voioşi" etc.

Cea mai pitorească fantezie şi în această privinţă o are iarăşi Shakespeare:

Lumina a intrat / Deja cu noaptea-n luptă,

zice Lady Macbeth.

Sacrilegul omor a călcat sfântul templu

Al regelui furând viaţa din altar,

strigă Macduff:

Pân-a nu mântui

Nocturnul liliac monachescul său zbor

Şi pân-a nu trage cornuratul gândac,

Somnoros bâzâind, clopotul de noapte,

Se-mplineşte-o faptă de crudă pomenire,

prevesteşte Macbeth:

Grozavul omor,

Ce santinela sa, lupul, l-a trezit

Urlându-i ora nopţii, păşeşte stafios...

Pământ nestrămutat, n-auzi pasul meu

Oriunde m-ar purta, ca nu pietrele tale,

Destăinuindu-mi fapta, să lipsească pe noapte

De grozava tăcere ce-acum nevoieşte.

Trecând la literatura noastră, deşi nu ne putem aştepta încă la aceeaşi fantezie viguroasă, totuşi constatăm întrebuinţarea aceluiaş mijloc de personificare.

În exemplul citat din Bolintineanu:

Colo sub o neagră stâncă

Geme râul spumător.

Pacea nopţii e adâncă.

Luna doarme pe un nor,

impresia produsă din această strofă provine mai ales din personificarea lunii în versul din urmă.

Asemenea în o poezie a lui Gr. Alexandrescu:

Este ora nălucirii: un mormânt se dezveleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese, o zăresc,

Iese, vine către ţărmuri, stă, în preajma sa priveşte –

Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc.

Dintre toate poeziile „Dlui Marelui Logofăt" I. Văcărescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintâi din O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti, şi frumuseţea lor stă mai ales în personificarea amorului:

N-am să scap, în piept port dorul

Peste ape, peste munţi,

Văz că peste mări amorul

Când o vrea îşi face punţi.

La Carpaţi, mi-am adus jalea,

Lor am vrut să hărăzesc:

Răsunetul, frunza, valea,

Apele mi-o înmulţesc!

Mii de piedici, mii de curse;

Peste firea toat-a-ntins,

Lacrimi înzadar sunt curse:

Unde-oi merge, eu sunt prins.

Aceste exemple vor fi deajuns pentru a da o idee despre personificările poetice şi pentru a dovedi că şi ele sunt născute din necesitatea de a sensibiliza gândirea prea abstractă a cuvintelor.

4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la acelaşi rezultat, comparaţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gândirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, şi cu cât această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atât imaginaţia este silită a-şi construi figurile sensibile cuprinse în cuvinte.

Talent fără noroc

E de prisos:

Tămâia fără foc

N-are miros,

zice Goethe în proverbele sale rimate. H. Heine compară:

Ca un rege e păstorul,

Tron e dealul înverzit,

Iar coroana e deasupra-i

Soarele cel strălucit.

La picioare îi sunt mieii,

Curtezani linguşitori,

Cavaleri îi sunt viţeii,

Ce aleargă printre flori.

Ţapii sunt actori de curte.

Dar când păsări ciripesc,

Clopotele când răsună,

Fac orchestrul cel regesc.

Şi toţi cântă şi încântă,

Apa-ncepe a şopti,

Şi cu arbori-mpreună

Vor pe rege-a adormi.

În acest timp stăpâneşte

Un ministru, acel câne

Ce lătrând vrea să arate

Că veghează peste stâne.

Ca din vis oftează prinţul:

Cârmuirea e prea grea!

Ah! aş vrea să fiu acasă

Şi lângă regina mea.

Pe-al ei sân se odihneşte

Capul meu cel obosit,

Şi în ochii-i se cuprinde

Un regat nemărginit!

*

* *

* *

*

* *

De tous les océans votre course a vu l’onde,

Hélas! et vous feriez une ceinture au monde

Du sillon du vaisseau,

compară V. Hugo (Feuilles d’automne, 6).

Tandis que votre ami, moins heureux et moins sage,

Attendait des saisons l’uniforme passage

Dans le même horizon;

Et comme l’arbre vert qui de loin se dessine,

A sa porte effeuillant ses jours, prenait racine

Au seuil de sa maison!

*

* *

* *

*

* *

Ca un glob de aur luna strălucea,

începe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice.

Mihai mândru vine iară, / Falnic ca un stâlp de pară.

Două observări dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuală a poeziilor române: cea dintâi se referă la noutatea, cea de a doua la justeţea comparaţiunilor.

Punctul de plecare pentru orice comparare poetică a fost necesitatea sensibilizării obiectelor. Însă pentru ca acest scop să fie atins, comparaţiunea trebuie să fie relativ nouă, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am arătat că se întâmplă cu vorbele izolate se întâmplă şi cu comparaţiunile: prin uzul zilnic îşi pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una şi aceeaşi comparare, nu mai avem pentru ea atenţiune, şi nu ne mai reproducem cuprinsul material. Când zic, d. e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locuţiunea oarecum ca un semn convenţional pentru gândirea abstractă a unei calităţi. Precum prin deasa întrebuinţare se tocesc monetele şi se pierde chipul şi pajura exprimate pe ele, aşa din comparaţiunile prea des auzite se şterge imaginea sensibilă; şi cu aceasta toată raţiunea lor de a fi.

Rămâne acum la tactul li[ngv] istic al poetului de a simţi care metaforă se poate întrebuinţa cu succes şi care a încetat de a mai fi comparaţiune sensibilă şi, prin urmare, trebuieşte, pentru un timp, sau cu totul depărtată, sau cel puţin modificată în poezie. În această privinţă, nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încât poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele: aceste sunt florile, stelele şi filomelele.

Toate amantele poeţilor noştri sunt ca o floricică sau ca o steluţă sau ca amândouă în acelaşi timp (lucru mai greu de închipuit), toţi prinţii, toate aniversările, toate „zilele mărite" sunt ca o stea mare, şi toate impresiile poetice se deşteaptă când cântă filomela. Astăzi însă am citit atâtea flori şi floricele, stele, steluţe, stelişoare şi filomele în versurile române, încât acum primim aceste cuvinte numai ca nişte semne uscate, obişnuite în vorbire, prin urmare fără nici un rezultat poetic.

Spre a mai putea fi întrebuinţate asemenea metafore în literatura română, trebuiesc împrospătate în mod original prin alte cuvinte, care să fie în stare a renaşte din nou imaginile în frumuseţea lor primitivă. Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicaţiune:

Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie

Stea dulce şi iubită a sufletului meu...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O, blândă, mult duioasă şi tainică lumină...

Aci imaginea îşi produce efectul ei fiindcă este pregătită şi reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie etc.

Cât de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvânt mai energic), sunt comparaţiuni ca aceste:

Căci eu în lume sunt ca o floare,

Şi cu iubirea mă mai nutresc

Ş-a filomelei dulce cântare

Pare că-mi zice: ah, te iubesc!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dragă Elizo, tu eşti mai dulce

Decât o roză, decât un crin...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Frumoasă ca o roză erai în astă lume,

Frumoasă ca o floare, ca floarea delicată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu eşti o stelă, ce dai lumină...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce e noaptea când nu cântă

Filomele printre flori?

Dacă e vorba să comparăm tot cu flori, să ne luăm mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai de rând, care toate au cel puţin originalitate în determinarea florilor şi nu vorbesc numai de roze şi de crini. Cât este de expresivă următoarea strofă, născută pe str[ăzi]le Bucureştilor!

Frunză verde măr sălciu,

La grădină-n Cişmegiu,

Două fete frumuşele

Mi-a furat minţile mele:

Una oacheşă şi naltă

Ca o dalie învoaltă.

Alta blondă mijlocie

Ca o jună iasomie,

Una are ochi de mură,

Care inimile fură,

Alta două viorele

Ce te scoate din oprele

etc.

A doua condiţiune pentru admiterea comparărilor este: ca ele să fie juste. Comparările sunt chemate a da o imaginaţie sensibilă pentru gândirea prea abstractă, însă această imagine trebuie să fie potrivită cu gândirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere şi constituie o eroare. E de necrezut cât de des păcătuiesc scriitorii în contra unei aşa de elementare reguli a conceperii, întrebuinţând comparări false sau pline de confuzie.

Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori uneori aşa de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, şi cu cât autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atât, se înţelege, impresia este mai ridicolă.

Un poet compară:

Primăvara cea dorită de la sferele senine

Pe-a zefirului aripe între noi voioasă vine,

Sub uşoarele ei pasuri mii de flori au răsărit,

Câmpul, muntele şi codrul de nou iar au înverzit,

Aerul senin s-adapă de-a suflării ei miroase,

Şi din sânu-i rourează pe ţarine ploi mănoase.

Primăvara vine cu pasuri uşoare şi plouă din sân!

Altul zice:

Talia-ţi naltă şi subţirică

Ochii tăi negri de abanos,

Mâna ta albă şi mititică

Face din tine un cer stelos.

Talie înaltă, ochi negri şi mâna mică fac un cer stelos!

Un poet cântă:

Să fiu zefirul, să fiu zambilă, / Prin cele fete să salt uşor.

Altul compară:

Sus la Petricica

Când mergea fetica

Şi sta ziulica,

Viţeii păzea –

Îşi lua de furcă,

Şi ca o haiducă,

Şi ca o nălucă,

În tufiş torcea.

Şi în alt loc:

Ochii cum îi joacă

Ca la o şerpoaică,

Ca o panduroaică

etc.

Citim într-o foaie nouă din Iaşi (septembrie 1866):

Ador tare adevărul,

Îl ador că e frumos,

Precum e în floare mărul,

Al livezii pom frumos.

Adevărul frumos ca mărul!

Unul începe:

Belă copilă, de graţii plină,

Muză sublimă, soare d-amor,

Coruri de nimfe pe buza-ţi lină

Le văd cum joacă încetişor.

Închipuiţi-vă o buză pe care joacă coruri de nimfe!

Unul se adresează la iubita sa:

Tu, floare frumuşică, ca cerul de măreaţă, / Ca dânsul de albastră...

Iar altul zice:

Aste inimi prea-nfocate

Cu stâlpări de nemurire

De al păcii imn legate

Cânt a patriei iubire!

Ce imagine teribilă! Inimi înfocate, legate de un imn cu stâlpări de nemurire!

Dar destul şi prea destul din această infirmerie a literaturii române, şi să revenim la partea serioasă a cercetărilor ce ne ocupă.

Recapitulând rezultatul dobândit din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm ca demonstrate următoarele propoziţii din începutul cercetării de faţă:

Particularităţile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparaţiuni) purced toate din trebuinţa de a sensibiliza gândirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.

Din aceste reflecţii înţelegem în acelaşi timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou şi original trebuie să fie în vestmântul sensibil cu care o învăleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvântul poetului stabileşte un raport pănă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturii.

Ne pare important a insista asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturii: căci tocmai ele sunt astăzi pierdute din conştiinţa tinerii noastre generaţii, şi de aceea astăzi suntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societăţii române. Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu⁵, Gr. Alexandrescu.

Atât cel puţin este sigur, că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealaltă.

De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Exemple vor explica mai bine ce însemnează aceasta, şi pentru mai multă lămurire să începem cu o poezie foarte caracteristică a unei celebrităţi de ale noastre către C. Negri:

O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire

Şi viaţă României nu-ţi vor putea ierta

Că ai luat o parte de lauri la unire

Prin insistenţa ta!

A face-un singur popol, o singură domnie

Din două; a restrânge atâţia postulani:

Crezi tu că o să facă vreodată bucurie

Acestor sclavi tirani?

Cuvântul datorie spre ţară e un nume!

Şi patria o umbră, mărirea un eres!

A face să rămâie despreţuită-n lume

Şi-n umbră mai ales,

A pune interesul persoanelor nainte

De interesul ţării, a nu simţi vrun dor

Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte,

Aceasta-i legea lor!

etc.

Toate aceste strofe cuprind un şir de cuvinte reci, fără imagine, şi prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime, o monstruozitate literară. Dacă un adevărat talent poetic a ajuns la această decadenţă, ce să mai aşteptăm de la ceilalţi?

Unul ne face următoarea „poezie" epică:

CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594)

Cu o despărţire de români aleasă

Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă,

Radu, Stroe, Preda,