Femei

Femei/Renée, Marthe, Odette

I

Nu este încă opt. Ştefan Valeriu o ştie după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a şezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi înveleşte degetele, mâna, braţul gol, caldă ca un şal... Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – şi în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci şi îşi va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un şezlong şi un colţ de terasă.

Îşi simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă şi se gândeşte că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-şi treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineaţa pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime.

Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca şi se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoştea decât brassa.

Ştefan îşi leagănă piciorul peste bară scaunului şi caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Ştie el spre stânga, nu departe, spre stufiş, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz.

Aşa. Trupul care arde somnoros în soare şi senzaţia asta de frig vegetal.

Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – îşi schimbase în grabă cămaşa, sârboaica vorbăreaţă de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea:

– Tiens, un nouveau jeune-homme.

Ştefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau" şi pentru „jeune-homme".

Fusese bătrân o săptămână înainte, ieşind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopţilor nedormite, dimineţile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în faţa unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar...

Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb, un pantalon gri de flanelă, o cămaşă de vară, plecarea ca o evadare.

Un nouveau jeune homme.

Nu cunoaşte pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ştefan se teme de accentul lui nesigur şi i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalţi l-ar putea crede ursuz. El este numai leneş.

Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă şi elastică. O striveşte toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit şi a doua zi, o regăseşte întreagă fir cu fir. E doborât la pământ, cu braţele aruncate de o parte şi de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte.

A sărit o veveriţă dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriţă pe franţuzeşte?

E o imensă tăcere... Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărţi. E o imensă învălmăşeală, un imens vacarm zoologic, greieri care ţârâie, lăcuste care se agită, cărăbuşi care se izbesc în aer, lovindu-şi elitrele sonor şi căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ştefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viaţă, derizoriu şi capital ca al veveriţei care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârfui ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te ştii aici, un animal, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme şi răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătraţi.

Dacă i-ar veni poftă să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Şi dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia...

Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, şaluri, rochii albe. Şi mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poştală.

II

Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraş, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi şi în parcul municipal este concert militar.

Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporaşul de la 8,27 să asiste. Ştefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în faţa terasei, e un albastru profund de lemn de vişin.

– Domnule, cunoaşteţi jocul de şah?

– Da.

De ce a răspuns „da? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu şi acum ar fi fost afară, liber să-şi continue plimbarea pe terasă. Un „da" grăbit şi iată-l în hol, în faţa tablei de şah, condamnat să fie atent.

Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste şi urât. Joacă rar, calculat.

– Dumneavoastră nu v-aţi dus la concert?

– Nu.

– Nici eu. Nevastă-mea ţinea morţiş să se ducă şi am lăsat-o. Eu însă...

Ştefan a pierdut o tură, dar a construit în colţul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns.

– Sunteţi din Midi?

– Nu. Sunt român.

– Imposibil! Vorbiţi ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obişnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franţa. Sunt tunisian.

– Tunisian?

– Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantaţii. Numele meu e Marcel Rey.

Atacul lui Ştefan a eşuat şi cum între timp îşi lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraş cei plecaţi la concert. S-a auzit şuieratul vaporaşului la ponton.

Au ieşit din curte să-i aştepte. Voci multe, vioaie, exclamaţii, strângeri de mână, saluturi zgomotoase.

– Vai, Marcel, dacă ai şti ce frumos a fost.

– Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soţia mea.

E o femeie înaltă, subţire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ştefan îi sărută mâna. O mână mică şi rece, care nu spune nimic.

Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toţi trei. Marcel Rey, nevastă-sa şi Ştefan. Mai este Nicolle, fetiţa soţilor Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat.

– Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Aşa, râdeţi, vorbiţi, să fie mişcare.

– Dacă e să facem o scenă de cinematograf, şopteşte Valeriu, eu aş prefera, Doamnă, una de iubire.

A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba uşor într-o glumă, dacă va fi nevoie.

Renée surâde întâmplător şi nu răspunde nimic. Ştefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.

Le cunoaşte toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi colonişti, într-un orăşel mic. El mai venise o dată în Franţa, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranşee şi să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantaţie un an mai târziu şi pe urmă câte două în fiecare an. Djedaida, orăşelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare şi se plimbă pe uliţe cu uitături rele. Atunci, soţii Rey dorm cu puşca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face plata lucrătorilor din plantaţii, Renée păzeşte telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis.

Povesteşte toate astea domol, fără curiozitate, puţin obosită şi Ştefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns.

– Vrei să-mi dai şalul de colo? Mi-e frig.

El i-l aruncă peste şezlong şi, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată şi strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!"

Seara, Ştefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris:

„Nicio cunoştinţă. Doar o familie de tunisieni, el bun şahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta".

A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munţilor se vede simetric, a aruncat ancora şi s-a întins pe fundul bărcii, cu lopeţile lăsate în voia lor, după valuri.

Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniştită ca o vastă absenţă. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg.

Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune şi a ocupat odăiţa izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijenţă în ţinută şi Ştefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineaţă ce te surprinde iubind.

– Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat!

Ştefan vorbeşte tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se loveşte de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraş.

III

Este pe terasă, într-un colţ retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumuseţea ei. Treizeci şi cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feţii. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Şade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii şi vorbeşte repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate şi îi trece mâna prin păr, mângâietoare.

Amant? Soţ? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândeşte Ştefan Valeriu, care îşi descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci şi patru ani, viguros, odihnit şi singur, aşteptând nu ştie de unde, o pasiune care nu vine.

– Vrei să cânţi un cântec, Nicolle?

– Vreau.

E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ştefan Valeriu aşteaptă singur pe terasă.

– Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros şi jovial.

N-a răspuns nimic. După cină, femeia şi pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ştefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine şalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă şi noaptea e mare.

O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ştefan Valeriu se ridică surprins.

– Cine e?

– Eu.

E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-şi scuze pentru accident.

– Vâsleam de-a-ndărătelea şi n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa?

– Bună.

– Dumneata înoţi?

– Înot.

– Îmi dai voie să ancorez şi eu aici?

– Da.

Ştefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui şi se joacă cu picioarele în apă, împrăştiind departe, stropi albi în soare.

Ştefan Valeriu fluieră.

– Bolero?

– Da.

A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ştefan.

Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă