Femei in terapie

Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (ADELINA BUTNARU)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Cristina-Gabriela Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Women in Therapy

Autor: Harriet Lerner

Copyright © 1988 by Jason Aronson Inc.

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1481-8

ISBN (epub): 9786064018984

Capitolele din lista de mai jos, păstrându-și titlurile originale, au apărut în mai multe publicații. În plus față de aceste precizări ale aparițiilor anterioare, autoarea își exprimă recunoștința față de toate editurile care au acordat permisiunea utilizării materialelor acestora în cadrul cărții de față.

Capitolul 1 Originile invidiei față de femei și ale devalorizării lor

(1974) „Early origins of envy and devaluation of women: implications for sex-role stereotypes", în Bulletin of the Menninger Clinic, 38 (6): 538–553. De asemenea, în Women and Mental Health, E. Howell și M. Bayes (coord.), pp. 26–40, New York: Basic Books, 1981. De asemenea, în The Gender Gap in Psychotherapy: Social Realities and Psychological Processes, P.P. Rieker și E. (Hilberman) Carmen. (coord.), pp. 111–124, New York: Plenum, 1984.

Capitolul 2 Descrierea parentală eronată a organelor genitale feminine

(1976) „Parental mislabeling of female genitals as a determinant of penis envy and learning inhibitions in women", în Journal of the American Psychoanalytic Association, 24 (5): 269–283. De asemenea, în Female Psychology, H.P. Blum (coord.), pp. 269–283, New York: International Universities Press, 1977. De asemenea, în Psyche, 14: 1092–1104, 1980. (Traducere în limba germană).

Capitolul 5 Aspecte adaptative și patogene ale stereotipurilor rolurilor de gen

(1978) „Adaptive and pathogenic aspects of sex-role stereotypes: implications for parenting and psychotherapy", în American Journal of Psychiatry, 135 (1): 48–52. De asemenea, în Women and Mental Health, E. Howell și M. Bayes (coord.), pp. 534–543, New York: Basic Books, 1981.

Capitolul 6 Fete, doamne sau femei? Dinamica inconștientă a alegerilor de limbaj

(1979) „Girls, ladies or women? the unconscious dynamics of language choice", în Comprehensive Psychiatry, 17 (2): 295–299. De asemenea, în Nursing Dimensions, 7 (1): 1–3, 1979.

Capitolul 7 Personalitatea isterică

(1974) „The hysterical personality: a «woman’s disease»", în Comprehensive Psychiatry, 15 (2): 157–164. De asemenea, în Women and Mental Health, E. Howell și M. Bayes (coord.), pp. 196–206, New York: Basic Books. 1981.

Capitolul 8 Aspecte particulare cu privire la psihoterapia femeilor

(1982) „Special issues for women in psychotherapy", în The Woman Patient: Medical and Psychological Interfaces, M.T. Notman și C.C. Nadelson (coord.), pp. 273–286, New York: Plenum. De asemenea, în The Gender Gap in Psychotherapy: Social Realities and Psychological Processes. P.P. Rieker și E. (Hilberman) Carmen, pp. 271–284, New York: Plenum, 1984.

Capitolul 11 Dependența feminină

(1983) „Female dependency in context: some theoretical and technical considerations", în American Journal of Orthopsychiatry, 53 (4): 697–705. De asemenea, în The Gender Gap in Psychotherapy: Social Realities and Psychological Processes, P.P. Rieker și E. (Hilberman) Carmen (coord.), pp. 125–138, New York: Plenum, 1984.

Această carte este dedicată vocilor feministe și Fundației Menninger, îndeajuns de măreață, în valoare și spirit, pentru a încuraja diferențele.

Prefața autoarei

Înspre o mai veridică psihologie a femeilor

Dacă ar fi ca femeia zilelor noastre să își prezinte simptomele și nemulțumirile în fața a zece experți în sănătate mentală diferiți, ar primi, cel mai probabil, zece perspective diferite. Toate aceste zece perspective ar putea fi greșite. Sau toate zece ar putea fi corecte, fiecare dintre ele oglindind o altă piesă din ansamblu. Foarte multe aspecte ale psihologiei femeilor rămân necunoscute, deși continuă să fie dezvoltate numeroase teorii, din care derivă intervențiile terapeutice. Aceste teorii, incluzând-o pe a mea, sunt rareori prezentate drept opinii ipotetice și parțiale, fiind mai degrabă expuse ca adevăruri științifice actuale. Pe măsură ce generații după generații de femei au încercat să se conformeze la concepțiile dominante cu privire la ce este corect și adecvat pentru sexul din care fac parte, costurile psihologice ale acestui demers au ajuns incalculabile.

Din nefericire, teoriile referitoare la psihologia feminină sunt prezentate drept adevăruri și percepute ca deținând o viață proprie, în afara unui context specific. Indiferent cât de sofisticate sunt instrumentele noastre de cercetare și cât de sincere sunt eforturile noastre de menținere a neutralității și obiectivității, conceptualizările noastre reflectă cel mult desfășurarea interac­țiu­nilor și maniera de dezvoltare a structurilor psihice în cadrul unei anumite forme familiale dintr-un anumit punct al istoriei patriarhale. În plus, orice teorie utilă a dezvoltării sau a comportamentului feminin trebuie să ia în calcul profundul impact al rolurilor de gen familiale și profesionale și al psihologiei grupurilor dominante și subordonate. În fine, modurile în care ne formulăm întrebările de cercetare, în care dezvoltăm teorii și în care desfășurăm psihoterapii nu sunt niciodată separabile de propriul nostru sex și de propriile experiențe familiale, care includ frici, dorințe și presupuneri inconștiente cu privire la femei. Așa cum ne amintește terapeuta de familie Betty Carter¹, nu putem să nu reacționăm în funcție de sexul, clasa socială, poziționarea în fratrii, istoricul etnic, istoricul personal, orientarea teoretică, experiența și înțelepciunea noastră ori de lipsa acesteia. Alegerea se referă la a face acest lucru conștient sau inconștient — la a glorifica teoria drept adevărul suprem sau a spune pur și simplu ce credem.

Și atunci, poate ce gândim despre subiectul femeilor în psihoterapie este mai puțin important decât cum gândim. Ne putem îndrepta către dezvoltarea unei înțelegeri mai utile a psihologiei feminine doar atunci când recunoaștem nu doar că ne lipsesc răspunsuri, ci și că ne aflăm încă în procesul de formulare a întrebărilor potrivite și de găsire a unui limbaj potrivit în care să discutăm despre aspectele privitoare la gen. În această lumină, pentru mine a fost o experiență semnificativă de smerenie să îmi pun pe hârtie propriul travaliu asupra teoriei și terapiei femeilor, care s-a întins de-a lungul unui deceniu și jumătate. Dacă ar fi să comparăm partea finală a acestui volum cu scrierile mele de început, ar fi evident faptul că gândirea mea curentă diferă în privințe importante de ideile mele inițiale, iar aceste diferențe se reflectă în schimbări în practica mea clinică. Confruntarea cu aceste redirecționări în propria mea muncă în decursul timpului mă ajută la combaterea tendinței mele obișnuite de a striga „Evrica!" la fiecare punct de cotitură.

Psihologia femeilor, ca și această carte în sine, este o lucrare în curs de desfășurare. Fiecare dintre noi adaugă o mică tușă la un tablou care va continua să se modifice și să se extindă de-a lungul timpului. Această carte nu este nici atotcuprinzătoare și nici definitorie; este, mai degrabă, o consemnare a evoluției anumitor idei, care s-au modificat pe măsură ce teoria feministă și mai apoi teoria sistemelor familiale mi-au îmbogățit și mi-au supus provocării perspectivele psihanalitice. Sper că acest volum reflectă spiritul de deschidere și de investigație pe care vocile feministe l-au inspirat și l-au făcut posibil.

Femeile puse în context

Lucrările mai timpurii din cadrul acestui volum reflectă încercările mele de a revizui ipotezele psihanalitice despre femini­tate și de a reformula perspectivele falocentrice asupra femeilor, care patologizează funcționarea feminină și perpetuează o viziune intrapsihică îngustă, ce umbrește contextul mai extins. În pofida angajamentului meu de a observa comportamentul feminin printr-un obiectiv cu unghi larg, în anii 1970 mă concentram asupra diadei mamă-copil, rolul taților și al altor membri ai familiei devenind periferic subiectului în cauză. În contrast, ultimul capitol al acestei cărți aduce o critică la adresa preocupării psihanalitice față de puterea maternă și de diada mamă-copil, d­escriind, în schimb, problemele generate de contextul în care această unitate încapsulată a mamei și copilului ori triada oedi­piană, formată din mamă, tată și copil, constituie cadrul prin­cipal, dacă nu exclusiv, de observație și dezvoltare de teorii. Aici, susțin că o înțelegere a dezvoltării feminine și a diferențierii sinelui necesită o perspectivă sistemică, în care câmpul de observație și investigație constă în tiparele circulare, reciproce, menținute de toți membrii familiei. Implicațiile din această perspectivă cu privire la psihoterapia femeilor sunt profunde.

Numitorul comun al redirecționărilor și schimbărilor consemnate în acest volum este permanenta mea dedicare față de a observa comportamentul feminin în cadrul celui mai extins context posibil. Teoria feministă a fost cea care m-a provocat pentru prima oară să plasez diada mamă-fiică în cadrul unui context cultural și să arăt cum dificultățile din această arie nu pot fi înțelese izolat de societatea mai largă din care face parte maternajul. Apoi teoria sistemelor familiale mi-a furnizat un nou cadru epistemologic care mi-a permis să observ ma­niera în care diada mamă-fiică este inextricabil întrețesută cu diada tată-fiică, relația maritală și alte triunghiuri și relații familiale interconectate, care adesea se întind de-a lungul câtorva generații. Descoperirea procesului familial și constatarea complexei interconectivități circulare dintre individ, familie și cultură nu sunt o sarcină ușoară. Pot chiar să mărturisesc că încă mă lupt cu o dorință defensivă de a menține teoria feministă, teoria psihanalitică și teoria sistemelor familiale în sertărașe separate, închise ermetic, din mintea mea, ca să nu se ciocnească una cu alta și să-mi creeze probleme.

Capitolele din acest volum reflectă cea mai bună încercare pe care am făcut-o de a mă împotrivi acestui tip de compartimentare — de a respinge noțiunea tradițională, conform căreia cultura nu este un subiect potrivit de investigație psihanalitică sau că studiul proceselor familiale în continuă desfășurare constituie un subiect mai puțin esențial ori mai superficial decât reprezentările internalizate de obiect evocate prin intermediul transferului. Ca psihoterapeut, reușesc să le fiu cea mai utilă femeilor atunci când le pot ajuta să-și vadă problemele și comportamentul prin cel mai mare obiectiv cu putință, privind și înspre identificarea factorilor intrapsihici, familiali și culturali care împiedică diferențierea sinelui, precum și capacitatea de a iubi și de a lucra.

În ciuda tuturor bunelor intenții, această carte, asemenea altor volume academice din domeniul sănătății mentale, reflectă spectrul îngust al experienței personale și profesionale a unui singur autor. Experiența clinică din care derivă formulările mele teoretice provine în mod majoritar (deși nu exclusiv) din lucrul cu familii și persoane albe, aparținând clasei mijlocii. Acest fapt nu ar trebui să minimizeze relevanța ideilor mele pentru alte grupuri și nici nu ar trebui negate punctele comune ale experienței tuturor femeilor. Însă l-am adus în discuție mai degrabă pentru că sunt din ce în ce mai conștientă de cât de frecvent eu și colegii mei facem referiri la „psihologia femeilor", ca și cum ne-am referi la toate femeile — când, de fapt, acest lucru nu este valabil. Prin această utilizare reflexă a limbajului, estompăm diferențele și diversitatea femeilor, circumscriind, în schimb, femei ce aparțin unor rase, clase și preferințe sexuale diferite unei categorii de „problematici speciale" în cel mai bun caz, ori unui subgrup deviant sau invizibil în cazul cel mai rău. Numai odată ce am explorat întrețeserea rasei, clasei sociale, preferințelor sexuale și genului, putem să abordăm o analiză mai complexă și mai incluzivă a psihologiei feminine. Așadar, mi-aș dori să subliniez încă o dată faptul că această contribuție pe care o aduc reprezintă o piesă foarte mică dintr-un mozaic pe care îl creăm împreună, prin eforturile noastre de a prezenta bogăția și diversitatea experienței feminine.

În cele din urmă, fiecare femeie pe care o întâlnim în psiho­terapie este cel mai bun expert în ce privește propriu-i sine. În mod ideal, vocile femeilor vor fi cele care vor continua să ne inspire și să ne modeleze teoriile, și nu invers. De asemenea, în mod ideal, vocile viitoare ale femeilor vor evolua într-un context nou, în care ambele sexe vor avea puteri cât mai egale în cadrul familiilor și al sferei publice. Modul în care înțelegem actualmente forțele speciale și vulnerabilitățile femeilor nu poate fi separat de psihologia funcționării grupului subordonat.

Sarcina de a examina complexitatea și adânca înrădăcinare a prejudecăților noastre patriarhale — prejudecăți pentru care sexismul este un termen prea superficial — este una aflată încă abia la început. Tocmai pentru că impactul patriarhatului este atât de profund și de pervaziv, nu este posibilă o înțelegere totală a manierei în care acesta ne influențează ipotezele teoretice și practica psihoterapeutică. Numai după ce structurile patriarhale (incluzând structuri ale limbajului și ale gândirii) vor fi investigate și modificate, vom putea începe să conștientizăm mai bine problemele implicate de vechea stare a lucrurilor.

Cum ar arăta psihoterapia femeilor într-o societate în care femeile s-ar alătura în mod egal bărbaților la făurirea și modelarea culturii, fiind valorizate și reprezentate în fiecare palier al vieții publice? Într-un asemenea context, am mai rămâne preocupați de aspecte legate de gen sau am mai necesita oare o psihologie specială a femeilor?

Numai cei mai curajoși și mai radicali gânditori dintre noi pot numai îndrăzni să-și imagineze un astfel de viitor.

Harriet Goldhor Lerner, Ph.D. Psiholog membru al catedrei Fundația Menninger Topeka, Kansas ianuarie 1988

¹ Carter, B. „Ms. intervention’s guide to «correct» feminist family therapy", în The Family Therapy Networker, 9(6): 78–79.

Partea I

Anii de început și interpretarea lor

Capitolul 1

Originile invidiei față de femei și ale devalorizării lor

Psihanaliștii au considerat o vreme îndelungată că invidia de penis este centrală înțelegerii femeilor și au invocat acest concept pentru a explica totul, de la dorința unei femei de a avea un soț și un copil până la aspirațiile sale de a avea o profesie și de a intra în competiție în domenii dominate în mod tradițional de bărbați.² Aceia din afara cercurilor psihanalitice nu au arătat un prea mare entuziasm față de asemenea explicații — în mod deosebit feministele, care au semnalat faptul că femeile au motive de a simți invidie față de poziția bărbaților în societate, cauzele fiind altele decât deținerea de către aceștia a mult doritului penis. Anumiți psihanaliști au insistat, la rândul lor, că mișcarea de eliberare a femeilor este ea însăși o manifestare a invidiei de penis și că nemulțumirea cauzată de rolul feminin constituie o problemă psihiatrică.

Conceptualizările înguste și stereotipe cu privire la pozițio­narea adecvată a femeilor în societate nu se limitează însă numai la o mână de psihanaliști. Chiar psihanaliștii cei mai influenți au conchis că „adevărata natură a femeilor constă în găsirea împlinirii în rolul tradițional de soție și mamă (Chesler, 1972). Fără a împărtăși perspectiva lui Freud cu privire la complexul Oedip și la invidia de penis, Jung (1928/2011) a afirmat totuși că, „atunci când femeile se dedică unei meserii bărbătești, când studiază și muncesc într-un stil bărbătesc, [femeile] fac ceva ce nu se potrivește tocmai bine cu natura lor feminină, dacă nu chiar îi dăunează (par. 243). Bettelheim (1965) a comentat că „pe cât și-ar dori femeile să devină buni oameni de știință ori ingineri, acestea vor în primul rând să fie companioane feminine ale bărbaților și mame (p. 15). Conform lui Freud (1925/2010), femeile nemulțumite de această stare a lucrurilor au refuzat, din punct de vedere adaptativ, să își accepte inferioritatea sexuală și își mențin încă „speranța că [vor] căpăta totuși vreodată un penis (p. 303).

Deși nu sunt de acord cu aceia care discreditează existența invidiei de penis, sunt totuși de părere că psihanaliștii care raționalizează anumite aspecte neadaptative ale feminității drept necesități biologice își atrag disprețul ducând conceptul de invidie de penis la extreme imposibil de susținut. Așa cum a comentat Chesler (1972), „perspectiva «freudiană» consideră femeile ca fiind în mod esențial «crescătoare și purtătoare», potențial niște creaturi binevoitoare, dar cel mai adesea fiind niște copii capricioși cu utere, aflați într-un permanent doliu de pierdere a organelor masculine și a identității masculine" (p. 79).

Cu toate acestea, este păgubos faptul că furia și lipsa de înțelegere feministe au condus la o condamnare globală a întregii gândiri psihanalitice, precum și la o condamnare oarecum mai benignă a altor forme de tratament cu tradiție. Au existat numeroase revizuiri ale punctelor de vedere freudiene asupra femeilor, cu referiri frecvente la nefericita tendință „falocentrică a teoretizărilor sale și la recunoașterea explicită a faptului că feminitatea și sexualitatea feminină sunt insuficient înțelese (David, 1970; Torok, 1970). Până și Freud și-a exprimat reticența și nesiguranța în fața acelui „continent întunecat al feminității, nepierzând nicio ocazie de a sublinia natura incompletă și ipotetică a teoretizărilor sale. De fapt, autorii psihanalitici recenți au dovedit o amplă recunoaștere a protestelor feministe și a intenselor presiuni culturale care, în combinație cu factori intrapsihici, încurajează „femeile [să] accepte [o] soluție de viață de dependență nevrotică și modestie" (Symonds, 1971–1972, p. 224).

Cu toate acestea, cu mult înainte de mișcarea feministă, era cunoscut faptul că, în multe culturi, feminitatea este mult sub­evaluată și că exaltarea în raport cu femeile, precum și idealizarea lor nu erau suficiente pentru a masca disprețul subteran la adresa acestora (Horney, 1932). Autori din multiple discipline, printre care și psihanaliști, au descris discriminarea similară rasismului existentă în privința femeilor. Spre exemplu, David (1970) a menționat un anumit trib primitiv care se referă la femei drept „rasa care nu are dreptul să vorbească" (p. 50); iar antropologii au observat că devalorizarea femeilor în cadrul multor culturi nu este mai puțin intensă ca opresiunea rasială sau a grupurilor etnice minoritare.

Oprimarea femeilor este însă unică, într-o privință importantă: femeile pot participa la fel de puternic la propria depreciere precum bărbații. „Atitudinea masochistă" a multor femei poate fi ușor recunoscută, iar minimizarea de către femei a propriului sex poate fi zilnic observată în cabinetele noastre, este demonstrată de cercetarea experimentală (Goldberg, 1968) și este inerentă în cadrul instituțiilor culturale din întreaga lume (Lederer, 1968).

Devalorizarea femeilor este documentată cu claritate, dar mai puțin clare sunt motivele din spatele complicității ambelor sexe. În plus față de puternicele presiuni culturale asupra femeilor de a se autodevaloriza, trebuie să existe și puternice presiuni interne, întrucât tiparele instituționalizate nu ar fi atât de bine stabilite și menținute dacă nu ar exista avantaje pentru toți cei implicați. Nici în ce-i privește pe bărbați motivele din spatele complicității la o soluție sexistă nu sunt evidente. Bărbații au fost prea adesea descriși ca deținând toate avantajele și puterea unei „clase conducătoare", când, de fapt, prețul plătit pentru această situație nu este deloc unul mic. Așa cum scria o psihanalistă:

… examinând problema cu mai mare atenție, nu devine evident a priori că bărbații ar trebui în mod natural să-și dorească o relație de dominanță. Falsitatea, ambivalența și refuzul identificărilor pe care le ascunde aceasta ar trebui să-i apară acestuia drept multiple poveri care vor aduce ruina propriei șanse la o realizare deplină și autentică. […] Ce interes ar avea bărbatul să dea curs nevoii sale de a domina ființa care l-ar putea ajuta să se înțeleagă și care l-ar putea înțelege? Descoperirea propriei persoane prin intermediul celuilalt sex ar constitui o adevărată împlinire a propriei umanități, însă exact acest lucru ne este inaccesibil celor mai mulți dintre noi. (Torok, 1970, pp. 168–169)

Din perspectiva multor teoreticieni psihanaliști, devalorizarea femeilor constituie o problemă ireductibilă care derivă din deficiența genitală (reală sau imaginară) a sexului feminin. Ura intensă față de mamă, cauzată de lipsa de penis a acesteia, și disprețul aferent, nu doar față de ea, ci și față de toate fe­meile, marchează în mod ineluctabil soarta fetelor (pe baza complexului de castrare), dar și pe cea a băieților (pe baza anxietății de castrare). Atâta vreme cât bărbații au penisuri, iar femeile vaginuri, sexismul instituționalizat va rămâne un simptom inevitabil al destinelor noastre anatomice, de care nu se face responsabilă decât filogeneza însăși.

Extrapolând însă conceptul de inferioritate genitală a femei­lor la explicarea devalorizării acestora, am pierdut din vedere alți factori determinanți importanți. Opinia mea este că devalori­zarea femeilor, precum și înseși definițiile comportamentelor „masculine și „feminine adecvate derivă în mare parte dintr-o gestionare defensivă a afectelor puternice și persistente din cadrul relației timpurii mamă-bebeluș. Afectele profunde (i.e., invidia, frica, furia și rușinea) provocate de dependența și neajutorarea copilului în raport cu o figură maternă atotputernică au fost într-adevăr recunoscute, dar impactul rezultant al acestora asupra vieții adulte a fost întotdeauna subestimat și insuficient elaborat. Așa cum comenta Lederer (1968), „din frica și invidia noastră față de femei, noi, autorii de lucrări de psihanaliză, am reușit să menținem o demnă tăcere fraternă" (p. 153).

Invidia față de femei

Deși conceptul de invidie de penis le este familiar chiar și profanilor, speculațiile psihanalitice cu privire la invidia de sân necesită o cercetare mai amănunțită a literaturii. Acest fapt este unul surprinzător, dat fiind că intensa idealizare, devalorizare și, literalmente, obsesie a societății în privința sânilor pare să indice semnificația unui astfel de fenomen. Mai este relevantă și importanța fundamentală a sânului matern în copilăria timpurie: sânul reprezintă cea mai timpurie sursă de gratificare și frustrare, de iubire și ură, precum și primul mijloc de contact social intim (Fairbairn, 1952). Klein (1957/2008), spre exemplu, a evidențiat relația timpurie a bebelușului cu sânul mamei: „Constatăm în analiza pacienților că sânul, în aspectul său bun, este prototipul bunătății materne, al răbdării și generozității nesfârșite și, de asemenea, al creativității" (p. 301).

Deși ideea de invidie de sân nu deține o poziție conceptuală formală în teoria psihanalitică, deține, în schimb, o importanță centrală în opera teoretică kleiniană. Definind invidia drept „sentimentul furios că altă persoană posedă și se bucură de ceva dezirabil, impulsul de invidie fiind cel de a lua sau distruge acel ceva (ibid.), aceasta scrie că: „Activitatea mea m-a învățat că primul obiect invidiat e sânul ce hrănește, căci bebelușul simte că sânul posedă tot ce-și dorește el și că are o cantitate nelimitată de lapte și o iubire pe care sânul o păstrează pentru propria-i gratificare (p. 305). Pentru Klein, dorința de a internaliza și, în consecință, de a poseda sânul, astfel încât toată puterea și magia pe care bebelușul i le atribuie acestuia să devină ale lui, este de o importanță centrală. Autoarea relatează faptul că, în analiza femeilor, chiar și invidia de penis se demonstrează a-și avea originile în invidia față de sânul matern (ori față de reprezentarea simbolică a acestuia, biberonul).

Freud (1909/2010, 1918/2010) a admis, de asemenea, existența unui corespondent al invidiei de penis atunci când a descris fantasmele de sarcină și dorința de a avea un bebeluș ale bărbaților. În literatura analitică, se găsesc studii de caz ce includ descrieri ale fantasmelor de sarcină și ale punerilor în scenă de sarcină atât de către bărbații de vârstă adultă, cât și de către băieți. Alții, precum Brunswick (1940), au elaborat această temă, afirmând că la fete dorința de a avea un copil îi precede celei de a deține un penis și că invidia de penis însăși poate fi înțeleasă drept o dorință de a poseda mama omnipotentă și atributele acesteia.

Intenția mea nu este de a populariza noțiunea de invidie de sân, ci mai degrabă de a sugera că invidia masculină față de caracteristicile sexuale și capacitatea de reproducere specifice femeii constituie o dinamică vast răspândită și în mod evident ignorată. De o mai mare importanță este faptul că invidia tinde să reprezinte un fenomen mai semnificativ în cazul ambelor sexe, nelimitându-se la astfel de obiecte parțiale precum pe­nisul și sânul. Așa cum indică Torok (1970), nu absența unui lucru (cum ar fi penisul sau sânul) este cea care stârnește asemenea sentimente profunde de invidie, disperare și ură de sine; o asemenea invidie este mai degrabă un simptom al unor dorințe, năzuințe ori frici inconștiente care s-ar putea să aibă foarte puțină legătură cu realitățile anatomice obiective. Spre exemplu, invidia de penis își are adesea originile în relația diadică dintre mamă și fiică și poate constitui un simptom ce reflectă dificultăți de identificare și dobândire a diferențierii de o mamă percepută ca geloasă, distructivă și intruzivă (C­hasseguet-Smirgel, 1970; Torok, 1970). Pentru bărbați, este puțin probabil ca invidia față de femei să derive pur și simplu de la sânul care hrănește și de la capacitățile lor reproducătoare; aceasta derivă mai degrabă de la variile sentimente din pruncie și copilăria mică, în care mama este resimțită ca obiect omnipotent ce posedă resurse i­nepuizabile, precum și puterea atât de a produce, cât și de a îndepărta toată durerea și tot răul.

Invidia și devalorizarea: inversarea unui matriarhat timpuriu

Strânsa relație dintre invidie și devalorizare deține o impor­tanță centrală în înțelegerea dinamică a sexismului defensiv. Devalorizarea unui obiect invidiat constituie o strategie defensivă tipică, întrucât, atâta vreme cât un obiect este devalorizat, nu are de ce să fie invidiat. Klein a sugerat că deteriorarea și devalorizarea sunt aspecte inerente ale invidiei și că mama și sânul ei sunt cele mai timpurii și mai importante obiecte ale invidiei și devalorizării. Kernberg (1972) a notat, de asemenea, în munca sa cu pacienți borderline și narcisici, că intensa invidie și ură față de femei constituie dinamici evidente ce produc deficite ale capacității de a forma relații de iubire. Acesta consideră că invidia și ura sunt gestionate defensiv prin deprecierea și devalorizarea femeilor.

Se