Monarhia Românească

PREFAȚĂ

Printre instituțiile care au marcat de-a lungul secolelor viața noastră, a românilor, se numără și monarhia. Începuturile sale printre noi se pierd în negura veacurilor și sunt greu de precizat. După unii autori, principiul monarhic ar fi fost precedat de organizarea gentilică și de democrația militară. După alții, mileniul migrațiilor ar fi adus cu sine atâtea populații noi și foarte diferite (rasial, etnolingvistic, sub raport religios, militar și politic), încât devine imposibil să se mai poată preciza dacă la români monarhia a ajuns printr-o evoluție organică, treptată sau a fost impusă de nou-veniți într-un moment sau altul al istoriei. Faptul nu trebuie să îi inhibe totuși pe istoricii noștri, ci dimpotrivă, să le stimuleze vocația și cercetările, orice detaliu scos din uitare cu privire la prezența instituției monarhice la români putând fi semnificativ și menit să completeze cunoașterea trecutului acesteia. Nicolae Iorga socotea, pe bună dreptate, că „Statul este o formă târzie, foarte înaltă, foarte delicată, la care, în anumite condiţii, ajunge un popor. Chiar şi astăzi s-ar putea trăi, în unele împrejurări, fără forma aceasta de stat, care îşi găseşte originea în amintirile clasice, în anumite forme de filosofie politică din timpurile noastre. Prin urmare, nu un stat, ci o lume românească trăia în mijlocul pădurilor, în satele acestea înconjurate de pădurile ocrotitoare, în care, de altminteri, se putea dezvolta o anumită viaţă, de un nivel care putea fi destul de ridicat"¹. Aşa-zisele state feudale româneşti au fost, de fapt, nişte formaţiuni politice de tipul monarhiilor senioriale². Desigur, la început monarhia însemna „domnia unuia singur"³ şi, în acest sens, într-adevăr, statele medievale româneşti au fost nişte monarhii, cel puţin pe anumite segmente temporale. Ţara Românească a izbutit să se păstreze ca atare pe durata anilor 1330 – ante 1364, adică între refuzul lui Basarab I de a mai plăti tribut Ungariei angevine şi tratatul încheiat cu aceasta de către fiul său, Nicolae Alexandru. La fel, Moldova s-a putut păstra independentă între 1362/1365, momentul când, în fruntea ei, s-a instalat nobilul maramureşean răzvrătit Bogdan de Cuhea, şi 1387, anul când Petru I a semnat tratatul de vasalitate cu Polonia. În tot restul existenţei lor, cele două state au fost vasalele puterilor din regiune (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Rusia ţarilor), în forme când mai marcate de obediență, când mai relaxate, mai formale. Oricâte corectări ar surveni dintr-o perspectivă de facto asupra statutului celor două state româneşti atestate de jure, actele şi mărturiile narative documentează situaţia de mai sus⁴.

Un alt obstacol în a considera ţările române monarhii în adevăratul înţeles al cuvântului, în pofida existenţei unor dinastii proprii – şi deci şi a principiului ereditar –, este acela al întinderii puterii lor. În general, atunci când le-au consemnat statutul, lor sau pe cel al capetelor încoronate care le conduceau, călătorii străini au oscilat între a le considera ducate sau principate. Niciuna dintre ele nu a fost confundată vreodată cu un regat⁵. Situaţia este cu atât mai demnă de a fi semnalată, cu cât unele cercetări indică faptul că domnii Moldovei, cel puţin, se considerau – şi erau consideraţi – de o elită a statului lor drept „ţari"⁶.

Practic, până la 1877, când Principatele Unite şi-au proclamat independenţa, statului din teritoriile româneşti i-a lipsit dimensiunea fundamentală a neatârnării, fiind silit să lupte pentru a o obţine, deținând-o intermitent sau trebuind să se conformeze statu-quoului dintr-un moment sau altul al istoriei, chiar dacă acesta contrazicea aspiraţiile exponenţilor săi.

Un lucru însă este sigur cu privire la istoria noastră: atunci când, în sfârşit, au apărut statele româneşti medievale, Evul Mediu intrase de-a binelea în ultima vârstă a dezvoltării sale europene. Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea înregistrau apogeul unei epoci al cărei sfârşit, marcat de căderea Bizanţului (1453), de încheierea Reconquistei hispanice şi de descoperirea Americii (1492), ca şi de apariţia Reformei (1517), nu avea să mai întârzie mult.

Odată cu instaurarea dominației otomane asupra Țării Românești, întâi (1476), și a Moldovei, ulterior (1538), situația monarhiilor românești s-a modificat, suzeranul nemaifiind domnitorul țării, ci sultanul de la Istanbul. În condițiile respective, principiul monarhic, deși formal ilustrat în continuare de domnitori, a cunoscut o expresie „derivată, adevăratul monarh rămânând cel de la Bosfor, numirea voievozilor munteni și moldoveni depinzând de acesta și făcându-se, pe baza propunerilor boierimii țărilor vizate, dintre cei socotiți descendenți legitimi ai dinastiilor românești (Basarabi în Țara Românească și Mușatini în Moldova), dar, pe măsura trecerii timpului, în virtutea unor genealogii tot mai des „confecționate, până când s-a renunțat cu totul la domnii pământeni și domnia și-a arătat adevărata înfățișare, în fruntea celor două state fiind numiți acum slujbași de încredere greci, ortodocși, din cartierul Fanar al Istanbulului (între ١٧١٥ și ١٨٢١ în Țara Românească și între ١٧١١ și ١٨٢١ în Moldova). Degradarea statutului domnesc la începutul sec. al XVIII-lea a fost pricinuită nu doar de presiunile otomane. Când Dimitrie Cantemir, domnitorul numit de turci la cârma Moldovei, a încheiat tratatul de la Luck (1711) cu țarul rus Petru cel Mare, el a fost tratat ca un kniaz (un prinț, așadar), dintr-o complicată și amplă rețea de astfel de cârmuitori din cadrul imperiului, chiar dacă lui și urmașilor săi li se garantau drepturile la domnia ereditară. Prin urmare, nici optarea pentru o putere creștină răsăriteană, cu moravuri de factură occidentală, nu era menită să redea dinaștilor români din Moldova strălucirea, prerogativele și puterea din epocile anterioare modernității timpurii a sec. al XVI-lea.

Când, după ridicarea la luptă, alături de Eteria greacă, a oltenilor lui Tudor Vladimirescu (1821), domniile pământene au fost restabilite, voievozii au redevenit români, dar nu și pe deplin stăpâni asupra țărilor lor, care au rămas, pe mai departe, prinse între puterea suzerană, Poarta Otomană, și puterea protectoare, cea rusă, dar expuși și ingerințelor celui de-al treilea imperiu multietnic de anvergură în politica central-sud-est europeană: Imperiul Habsburgic.

Ceea ce oferă Valentin Hossu-Longin în paginile care urmează este o istorie a celei mai recente dinastii care ilustrează istoria românească; o dinastie germană, central-europeană, inaugurată pe sol românesc într-o Europă încă preponderent franceză, dar pe cale să devină bismarckiană. Ea venea după o tentativă românească, în linia vechilor domnii pământene, dar care, în pofida succeselor ei nesperate – unire politică, reforme – s-a dovedit, în cele din urmă, neviabilă ori cel puțin nepotrivită cu exigențele vremurilor.

Obținând mult dorita independență de stat a țării pe care fusese chemat să o guverneze, transformând apoi principatele reunite sub o singură conducere în regat și urmând patriotic rațiuni de stat contrare alianțelor familiei princiare din care provenea, primul din șirul noilor dinaști a condus România către culmile sale interbelice, pe care nu a mai apucat să le vadă. El a trăit însă tragedia guvernării celui mai mic teritoriu românesc rămas necucerit în vremea celei dintâi conflagrații mondiale, ca și pe aceea a vecinătății celeilalte Românii, ajunse sub călcâiul ocupantului germano-austriac de care, altminteri, prin originea sa, ca și prin limba deprinsă în copilărie, ar fi fost plauzibil să se simtă atașat. Acolo trebuie căutată, dacă există, cu adevărat, undeva, „România Mică", nu în versiunea primului stat modern unitar românesc, cel de după 1859, numit astfel, de destui români de ieri și de azi, doar dintr-o confuzie de termeni.

Autorul reconstituie, în capitole plastic concepute, principalele serii de evenimente și procese istorice care au implicat Coroana Regală după 1866 și până în finalul anului 1947. Mai puțin de o sută de ani de construcție istorică a statului de către dinastia adusă să lucreze în folosul unei națiuni latine din Răsăritul Europei... Lectura acestor pagini meritorii se dovedește un prilej de reflecție pe cont propriu și, pentru cititorii pasionați, o ocazie de a aprofunda lucrurile. Efigii de panteon și personalități controversate, oameni care și-au știut înfrânge și stăpâni patimile și inși care au cedat în fața acestora, în numele unui alt fel de idealitate, membrii dinastiei, ai Casei Regale, ai regalității românești din ultimul veac dinaintea dictaturii comuniste merită deplina atenție a cercetătorilor și a marelui public. Deși suntem încă departe de a înțelege toate nuanțele și aspectele unui trecut încă prea apropiat și insuficient dezvăluit, să acordăm credit și apreciere istoricului Valentin Hossu-Longin și semnificativei sale cărți.

Ovidiu PECICAN

¹ N. Iorga, „Unirea Ardealului", în În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Bucureşti, Ed. Globus, 1991, p. 216.

² În meritoria sa lucrare Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele al XIV-lea – al XVI-lea), apărută la Iași, Ed. Polirom, 2013, istoricul Marian Coman anunță dintru început că „... una dintre întrebările la care voi încerca să răspund ... este de ce disputele privind cele două tipuri de putere, derivate din tipologia weberiană și redate de istoriografia germană prin binomul Landesherrschaft/Herrschaft, de cea anglo-saxonă prin territorial government/lordhip, iar de cea franceză prin territoire/seigneurie, nu au găsit niciun fel de ecou în istoriografia Țării Românești medievale. Întrebarea necesită un răspuns, cu atât mai mult cu cât această problemă a fost una centrală în medievistica occidentală, de la Marc Bloch și Otto Brunner la Dominique Barthelemy și Thomas Bisson, ale căror lucrări istoricii români, cel puțin o parte dintre ei, le-au cunoscut" (p. 17). Dacă autorul era tot atât de scrupulos în inventarierea contribuțiilor istoriografice românești ca și în a celor străine, ar fi putut constata că prezenta lucrare – apărută inițial în 2003 și reluată, de astă dată la o editură cu circulație, în toate librăriile țării, în 2008 – conținea un prim răspuns la întrebarea domniei sale, cu atât mai demn de luat în seamă cu cât pornea de la un alt fel de analiză decât cel inițiat în cercetarea sa. În situația dată, nu-mi rămâne decât să semnalez confirmarea opiniei mele prin chiar contribuția lui Marian Coman, pe baza analizei surselor documentare interne – și, unde s-au păstrat, și externe – referitoare la Ungrovlahia/Țara Românească.

³ Iain McLean (coord.), Dicţionar de politică Oxford, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2001, p. 289.

⁴ Marian Coman, Putere și teritoriu..., ed. cit., p. 100 atrage atenția asupra unei situații ce poate părea paradoxală: „... diminuarea puterii domnești din secolele al XVI-lea – al XVII-lea în raport cu Poarta s-a manifestat concomitent cu exercitarea unui control mai ferm asupra teritoriului țării și asupra supușilor. Cu alte cuvinte, în pofida unui aparent recul al puterii domnești, Țara Românească a fost, în secolul al XVII-lea, un stat mai centralizat decât în secolele anterioare. Folosind terminologia sociologului Michael Mann, putem afirma că puterea infrastructurală a domnilor munteni a crescut, în vreme ce puterea lor despotică s-a diminuat". Evoluția statală către un absolutism intern și o deposedare de atribute suverane în exterior reprezintă o asemenea corectură necesară.

⁵ Ibidem. Autorul analizează termenii latini și slavoni prin care este desemnată Țara Românească în documentele oficiale interne și externe ale sec. al XIV-lea – al XVI-lea, constatând că „… după domnia lui Mircea [cel Bătrân – n.n. O.P.], în documentele latine emise de cancelaria muntenească în secolul al XV-lea și în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Țara Românească este denumită, aproape întotdeauna, regnum" (p. 24). „Domnii optau pentru regnum, terra sau partes, nu în funcție de substanța juridică a acestor termeni în diplomatica medievală, ci mai degrabă în concordanță cu mesajul pe care doreau să-l transmită" (p. 25). Ba, Țepeș folosește chiar și apelativul regniculum, tradus de N. Iorga prin țărișoară, într-o scrisoare de captare a bunăvoinței către Matia Corvin, din februarie 1462 (p. 25). Autorul constată deci o fluctuație a terminologiei, în funcție de interesele politice: afirmare demnă a statutului sau asiduitate în vederea obținerii de ajutor. În aceeași direcție merge și observația că „preferința cancelariei muntenești de a traduce în latină zemlia mai degrabă prin regnum decât prin terra nu reflectă o sinonimie juridică a celor două noțiuni, ci mai degrabă o opțiune retorică" (p. 25).

⁶ Dumitru Năstase, «Ştefan cel Mare împărat», în Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 567-609.

Capitolul I

MONARHIA LA ROMÂNI

„Aducerea unei dinastii străine în România devenise o nevoie de neînlăturat. De la stingerea vechilor dinastii naționale ale Basarabilor și Mușatinilor, istoria noastră fusese un lung șir de tulburări interne, provocate de diferite partide boierești, care luptau pentru stăpânire. În domnia lui Cuza-Vodă se văzuse că un domn, cu oricât de mari însușiri, nu va putea avea destulă autoritate, dacă se va fi ridicat dintre ai noștri. Era nevoie de prestigiul unei vechi familii domnitoare străine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi. Acest lucru îl văzuseră lămurit și divanurile ad-hoc din 1857, când cerură dinastie străină."

P.P. Panaitescu, Istoria românilor, 1942

Nimic despre regi!

Am putea începe „lecția" noastră de istorie la Curtea de Argeș, Sarmizegetusa, Suceava, Alba Iulia, Adamclisi sau București, citind din Dio Cassius, din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, din scrierile generației lui Xenopol, Eminescu și Slavici (1860-1890), din cărțile lui Șincai, Iorga, C.C. Giurescu sau Gh.I. Brătianu, din documentele cancelariilor lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, până la scrisorile Domnului Unirii – Alexandru Ioan Cuza. Acesta din urmă, înaintea plecării în exil, rostise: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine"...

De nimic nu le este mai teamă conducătorilor de azi decât de cuvântul MONARHIE. Se continuă politica struțului sau, cum a zis ardeleanul Ion, când a văzut girafa: „Apăi, așa ceva nici că există. Legiuitorii care au lucrat atâta vreme la Proiectul Constituției, afirmând, sus și tare, că au luat ca bază Constituția României Mari din 1923, uită să pomenească... REGATUL. Nu discutăm acum oportunitatea unui referendum național, privind forma de guvernământ dorită de poporul român – regat sau republică – deoarece președintele, guvernul și majoritatea fedesenist-parlamentară nici nu vor să audă de „așa ceva; se discută doar alternativa republică prezidențială – republică parlamentară, uitându-se voit faptul că abdicarea forțată a regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, este nulă și neavenită, deoarece comunismul impus cu forța de către o putere străină nu a avut nicio legitimitate în România. Poporului român i s-a refuzat posibilitatea să se pronunțe, la vremea aceea, asupra legalității actelor la care nu lua parte. Acum, se întâmplă cam același lucru⁷.

Culmea este că actualii diriguitori ar avea șanse să câștige partida, bazându-se fie și numai pe neștiința majorității populației. Să ne explicăm: în afara celor trecuți bine de 60 de ani, ceilalți muritori de rând nu știu decât că regii României „au supt sângele poporului, că „au vândut țara străinilor și că „n-au fost și nu sunt români. Generații întregi de elevi și studenți, toate categoriile de „oameni ai muncii de la orașe și sate au învățat – în școli, facultăți sau la învățământ politic – despre odioasa dictatură regală sau nu li s-a pomenit nimic despre creatorii României moderne, nici măcar când era vorba de Războiul de Independență și Războiul de Reîntregire a Neamului. Regalitatea era sinonimă cu camarila și imensele ei averi, în vreme ce republica și ideile republicane ar fi avut, în țara noastră, tradiții multiseculare... De la pseudoistoria lui Roller (din anii ’50) până la manualele școlare ale „iepocii de aur, monarhia română era trecută în fruntea listei „dușmanilor poporului! De altfel, după 1948, toți am fost lipsiți de cunoașterea adevăratei istorii a neamului nostru și, în special, a perioadelor modernă și contemporană; prin îndoctrinarea marxist-leninistă se urmărea nu numai îndobitocirea oamenilor prezentului (ai dictaturii comuniste), pentru a fi mai ușor manevrați, ci se sconta și că viitorimea poate fi ruptă de trecutul ei doritor de dreptate, de adevăr și de libertate și apărător al acestora.

Vom reface, din pagini de istorie, din mărturii și documente, drumul parcurs de monarhia constituțională între anii 1866 și 1947, călătorind prin tunelul timpului până în vremea regelui Burebista...

De la Roma la Iași

Într-o conferință rostită la Fundația Dalles, în 1934, savantul Nicolae Iorga ținea să precizeze, încă de la început: „A aduce în discuție monarhia, aceasta o poate face numai cineva cu desăvârșire ignorant, cineva lipsit de bun-simț, cu o ambiție bolnavă, sau cineva care călărește pe nori, dar aceste cavalcade nu au niciun fel de importanță. Amatori serioși de republică n-au fost în țara noastră niciodată, fiindcă republica nu este o formă pe care s-o poți alege în locul altei forme, discutând chestiunea în abstract. Republica nu este un lucru care se alcătuiește undeva, la o anumită dată, din cauza unui anume concurs de împrejurări". Și s-a referit la situațiile cu totul speciale din SUA și Franța, la ideile, înfăptuirile și eșecurile revoluțiilor europene de la 1848; există republici impuse și monarhii de împrumut.

În ceea ce ne privește, el spunea: „La noi, din fericire, monarhia nu este așa; ea vine