Gelou

Pentru alte sensuri, vedeți Gelu (dezambiguizare).

Gelou (pronunțat [Ghelou] - de unde proveniența probabilă a toponimicului Gilău, cu formele intermediare Ghelău, Ghilău) a fost conducătorul unei formațiuni statale cu populație românească și slavă (blasij et sclaui) ce cuprindea bazinele Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului. Cuprindea minele de sare și de aur, care au atras atenția iscoadelor maghiare: "aurum terre illius optimum esset". Lucrarea Gesta Hungarorum al lui Anonymus îl numește "Gelou, un anume blac" (Gelou quidam blachus), și ne spune că el stăpânea (dominium tenebat)^[2] o țară locuită de români și slavi (blasij et sclaui)^[3]. În preajma anului 904, oastea lui Gelou a fost înfrântă lângă râul Almaș de o expediție a unui trib maghiar condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7 (hetumoger). Gelou a fost ucis în luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, fie în zona Gilăului de astăzi (care a păstrat numele lui Gelou), fie la Cluj sau Cluj-Mănăștur.^{[necesită citare]} Neagu Djuvara a scris despre Gelou că este un nume autentic românesc și foarte vechi, legat de numele trac Gelupara, o veche așezare în Tracia ^[4]

Conform cronicii lui Anonymus, pacea dintre români și maghiari s-a încheiat la Esculeu (astăzi Așchileu, la nord de Cluj-Napoca). „Atunci locuitorii țării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voință, dându-și dreapta, l-au ales domn al lor pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Și în acel loc numit Esculeu și-au întărit credința prin jurământ. Iar din acea zi locul acela este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Iar Tuhutum din acea zi a stăpânit acea țară cu pace și cu fericire” —Anonymus XXVII[12] Identificarea cetății de la Dăbâca cu reședința lui Gelou nu are date suficiente^{[necesită citare]}. Cetăți cum ar fi cele de la Șirioara, Cuzdrioara sau Moldovenești nu aparțineau țării lui Gelou.^{[necesită citare]} Gelou apare de mai multe ori în Gesta Hungarorum cu titulatura de "dux".

Acest fragment din Gesta Hungarorum povestește pe scurt, cucerirea voievodatului lui Gelou de unguri: Tuhutum, tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea 'țării de dincolo de păduri' unde stăpânea un blac, anume Gelou... Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși ostașii ducelui Gelou și mulți dintre ei uciși, iar mai mulți fură prinși. (...)^[5]

Gelou rămâne primul voievod atestat al Transilvaniei.^[6] A fost urmat de Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui Gelou, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula (Jula sau Geula) care era independent. Iula era pomenit în Annales Hildesheimenses^[7] ca fiind rege și dușman al regelui Ștefan al Ungariei. Iula pierde țara după războiul cu Ștefan pe la 1003.

Note

^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404
^ Anonymus, Gesta hungarorum, cap. XXV De terra ultra siluana: „(...) ubi gelou quidam blacus dominium tenebat.”
^ Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur in. Anonymus, Gesta hungarorum .
^ Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian.p.21 ISBN 978-1-47813-204-2.
^ Anonymus, Gesta hungarorum, cap. XXV De terra ultra siluana: „Et dum ibi diutius morarentur, tunc tuhutum pater horca sicut erat uir astutus dum cepisset audire ab incolis, bonitatem terre ultra siluane, ubi gelou quidam blacus dominium tenebat. Cepit ad hoc hanelare quod si posse esset, per gratiam ducis arpad domini sui terram ultra siluanam sibi et suis posteris acquireret. Quod et sic factum fuit postea. Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt: et diucius habuissent, si minor gyla cum duobus filiis suis biuia et bucna christiani esse, uoluissent et semper contrarie sancto regni non fecissent, ut in sequentibus dicetur.”
^ Edouard Sayous, Histoire generale des Hongrois, Budapest/Paris 1900, pag.25
^ Annales Hildesheimenses,Hannoverae,1878 p.29

Bibliografie

Tudor Sălăgean, Țara lui Gelou. Contribuții la istoria Transilvaniei de Nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006.

Legături externe

Cartea lui Sayous [1]
Istoricul Tudor Sălăgean despre țara lui Gelou [2]
P. dictus magister - Gesta Hungarorum
Istoricul Tudor Sălăgean despre localizarea reședinței lui Gelou Arhivat în 6 februarie 2007, la Wayback Machine.
Unde era țara lui Gelu - articol în Clujeanul Arhivat în 6 februarie 2007, la Wayback Machine.
Legenda marelui voievod Gelu Românul, de pe valea râului Someș, 13 aprilie 2013, Cristina Cicău, Adevărul

Vezi și

Predecesor:
...

Conducător în Transilvania
... - cca. 904

Succesor:
Tuhutum ca și principe sub conducerea Regatului Ungariei

[1] Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404

[2] Anonymus, Gesta hungarorum, cap. XXV De terra ultra siluana: „(...) ubi gelou quidam blacus dominium tenebat.”

[3] Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur in. Anonymus, Gesta hungarorum .

[4] Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian.p.21 ISBN 978-1-47813-204-2.

[5] Anonymus, Gesta hungarorum, cap. XXV De terra ultra siluana: „Et dum ibi diutius morarentur, tunc tuhutum pater horca sicut erat uir astutus dum cepisset audire ab incolis, bonitatem terre ultra siluane, ubi gelou quidam blacus dominium tenebat. Cepit ad hoc hanelare quod si posse esset, per gratiam ducis arpad domini sui terram ultra siluanam sibi et suis posteris acquireret. Quod et sic factum fuit postea. Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt: et diucius habuissent, si minor gyla cum duobus filiis suis biuia et bucna christiani esse, uoluissent et semper contrarie sancto regni non fecissent, ut in sequentibus dicetur.”

[6] Edouard Sayous, Histoire generale des Hongrois, Budapest/Paris 1900, pag.25

[7] Annales Hildesheimenses,Hannoverae,1878 p.29

[2]

[3]

[4]

[1]

[5]

[6]

[7]