ordine

română

Etimologie

Din italiană ordine < latină ordo, ordinis.

Pronunție

• AFI: /'or.di.ne/

Substantiv

Declinarea substantivului ordine
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	ordine	ordini
Articulat	ordinea	ordinile
Genitiv-Dativ	ordinii	ordinilor
Vocativ	ordine	ordinilor

1. dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială.
2. așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; (p.ext.) conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă.
3. principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii.
4. organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; (spec.) stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite.

Cuvinte derivate

• dezordine
• neordine

Cuvinte compuse

• ordine de bătaie
• ordine de zi
• ordine publică

Locuțiuni

• (loc.adj. și adv.) La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important.
• (loc.adv.) În ordine = așa cum se cuvine; în regulă.

Expresii

• A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta
• (înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online