GILLES PERRAULT

ZIUA
CEA
MARE
6 iunie 1944

Prelucrare de
Valeriu CIUCULIN
 CUVÂNT ÎNAINTE

O nouă carte asupra primei zile a debarcării americano-engleze din

Normandia din iunie 1944. După volumul — publicat iniţial în S.U.A. —
„Ziua cea mai lunga. 6 iunie 1944" al lui Cornelius Ryan, apărut în
Editura politică, este oare de prisos reluarea aceleiaşi teme, a aceluiaşi
interval de timp (în esenţă o zi), prin tipărirea traducerii lucrării
francezului Gilles Perrault? Din diverse motive, nu.
Nu numai datorită inepuizabilităţii subiectului, aşa cum e cazul pentru
toate marile făptuiri ale istoriei. Iar ce a însemnat pentru desfăşurarea şi
deznodământul celui de-al doilea război mondial uriaşa operaţie
combinată navalo-aeriano-terestră de pe coasta nord-vestică a Franţei a
intrat în conştiinţa publică de pretutindeni. După loviturile necruţătoare
aplicate Wehrmachtului de armata sovietică, care înregistrase şi avea până
la sfârşit să dea cele mai mari sacrificii pentru sfărâmarea tiraniei,
angajând şi nimicind sistematic grosul forţelor terestre Germaniei, frontul
creat în apusul Europei avea să adauge pe acest plan terestru, a doua
contribuţie, ca amploare, la dezagregarea maşinii de război hitleriste, după
ce S.U.A., Anglia şi Franţa Liberă anihilaseră grosul disponibilităţi navale
ale Reichului, distruseseră sau neutralizaseră o parte considerabilă a
aeronauticii cu crucea încârligată. Prin debarcarea din Normandia s-a
grăbit notabil risipirea coşmarului hărăzit omenirii de regimul instaurat la
Berlin la 30 ianuarie 1933, ceea ce plasează în memoria generaţiilor
caracterul benefic, de înaltă umanitate al efortului gigantic început în
iunie 1944 de americani, britanici, francezi, canadieni din oştile ce au
debarcat pe continent.
Dar nu numai natura şi amploarea subiectului justifică reluarea lui
pentru cititorul român. Chiar acei care au luat cunoştinţă de prima şi
singura, până acum, traducere consacrată acestei noi cotituri în
desfăşurarea confruntării militare planetare din urmă cu peste cinci
decenii vor fi pe deplin satisfăcuţi de această variantă a recompunerii
evenimentelor datorită lui Gilles Perrault, scriitor, cineast, realizator TV,
istoric de notorietate.
Fără a aborda o comparaţie de substanţă cu cartea Ryan, de remarcat
că „Ziua cea mare" a lui Perrault este tot atât sau mai „cinematografică": e
realizată vizual, vezi defilând evenimentele, mulţimile participante, în
cuprinsul cărora zeci de personaje trăiesc, gândesc, se luptă. Iar faptul că
Gilles Perrault a fost printre consultanţii specialitate ai marii producţii
cinematografice consacrate debarcării, nu poate fi decât o bună carte de cărţi adevărate de istorie. Iar faptul că ea e compusă în mod agreabil, chiar
vizită în plus pentru varianta scrisă a prezentării evenimentelor (iar pasionat, nu e un defect. Dimpotrivă.
cititorul va reîntâlni în aceste pagini, poate şi amuzat, unele secvenţe ale
filmului).
Impresionează plăcut — şi sunt instructive — în cuprinsul acestei cărţi
simţul echilibrului, onestitatea abordării, chiar în problemele în care
angajările politice, logice, au mânat pe mulţi confraţi ai lui Perrault din PARTEA ÎNTÂI
aceeaşi arie spirituală, să intervină în pictarea tabloului istoric. Este astfel
semnificativ că, deşi aplecat asupra unui segment local şi cronologic al
înfruntării din 1939-l945, autorul se raportează — succint, scrupulos — la
Noaptea nazistă
ansamblu, ceea ce aproape scuteşte de necesitatea unor adausuri.
Totodată, mai mult, mai viu şi mai exact decât în elaborări similare,
cartea lui Perrault prezintă inserarea de înaltă eficienţă a luptătorilor O ascunzătoare lângă canal
rezistenţei franceze în evenimentele care aveau să hotărască şi soarta
Europa doarme.
patriei lor. În acest cadru se detaşează obiectivitatea meritorie a autorului
Anna doarme la Amsterdam, în Olanda, într-o casă a cărei faţadă e
atunci când, în diverse secvenţe ale relatării, punctează excepţionala
orientată spre canal. Trecătorii nu văd în ea decât un imobil cu birouri
prezenţă avută de comunişti în lupta de eliberare dusă împotriva
comerciale, dar în interior, bine mascată de un dulap, este o uşă ce dă spre
ocupantului.
mai multe camere în care se ascund opt persoane. Printre ele, Anna Frank,
Textul cuprinde şi câteva erori sau formulări echivoce, dealtfel
care are paisprezece ani, părinţii ei şi sora ei mai mare.
neînsemnate ca pondere şi sens. De pildă, că Hitler a fost adus la putere în
În curând se împlinesc doi ani de când familia Frank n-a mai ieşit din
1933 prin alegeri generale. Nu numai că e inexact. Dar şi la primele
casă. Singurii ei vizitatori sunt trei prieteni olandezi, care îi aduc câte ceva
alegeri ţinute după instalarea regimului terorist al naţional-socialiştilor ei
de mâncare. Ascunşi ca nişte criminali, membrii familiei Frank ştiu că
n-au izbutit să cucerească majoritatea absolută în Reichstag. De
riscă să fie ucişi dacă sunt descoperiţi. Singura lor crimă este că sunt
altminteri, unde altundeva s-a instaurat dictatura fascistă prin vot
evrei.
universal? Dar cititorul nostru de azi este suficient de avizat pentru a
Pe vremea aceea, Germania înnebunise. Îşi alesese ca dictator pe
corija mintal cele câteva — repet, infime — minusuri de acest gen.
Adolf Hitler, căruia i se spunea führerul, adică şeful, conducătorul. Hitler
Poate că dimensiunea caracteristică a lucrării este cea umană. Cum s-
credea că oamenii se împart în două categorii: germanii şi ceilalţi.
au comportat „actorii" vii ai marii încleştări de pe plajele Normandiei,
Germanii erau supraoameni, iar ceilalţi nu erau buni decât pentru a le
care le-au fost mobilurile, cum s-au profilat aceste mobiluri în minţile şi
servi drept sclavi. În afară de evrei. Evreii nu demni nici măcar să le fie
inimile lor. În acest sens, dacă ni se înfăţişează, în afara masei de milioane
germanilor sclavi: trebuiau exterminaţi.
a luptătorilor, şi trăirile celor de la nivelul deciziilor şi conducerii, Perrault
Hitler crease un partid politic, partidul nazist, pe care alegătorii
o face precumpănito sub incidenţa răspunderilor umane, dificultăţii
germani l-au adus la putere în 1933. Bineînţeles că naziştii nu-şi
alegerilor.
trâmbiţaseră proiectele criminale. Germanii sperau doar că Hitler va
Perrault nu povesteşte evenimentele, ele se desfac în personajele se
desfiinţa şomajul, va da de lucru milioanelor de muncitori rămaşi fără
mişcă. Dar această reconstituire dinamică făcută pe baza colectării a mii
mijloace de trai. Alţii se gândeau că el va şterge amintirea înfrângerii din
de mărturii de la actorii de pe ambele părţi ale baricadei, fiecare episod,
1918 şi, poate, îi va oferi Germaniei posibilitatea de a-şi lua revanşa. În
cât de ciudat sau anecdotic, este real. Este calitatea indispensabila unei
sfârşit, majoritatea dorea să se pună odată capăt dezordinii, să fie
disciplinat tineretul, iar poporul să fie condus cu aceeaşi autoritate cu care săptămîni. A fost ca o lovitură de trăsnet în lumea întreagă. Înfrângerea
este condusă o unitate militară. Ori, Hitler făgăduise toate acestea. Puţini armatelor olandeză şi belgiană era de înţeles, fiindcă nu erau armate mari.
erau germanii care, pe vremea aceea, şi-au dat seama că promisiunile lui Dar armata franceză era socotită cea mai puternică din lume, cea mai bine
n-aveau să aducă, până la urmă, decât sânge şi lacrimi. echipată, cea mai bine comandată. Ori, ea s-a prăbuşit în mod jalnic în
Părinţii Annei au bănuit de la bun început acest lucru. Erau germani, faţa ofensivei germane. Un asemenea dezastru nu se mai pomenise
iar vecinii lor, la Frankfurt, îi considerau nişte cetăţeni admirabili. Pentru niciodată în toată istoria Franţei. Frica şi descurajarea puseră stăpânire pe
nazişti erau, în primul rând, evrei, deci persoane dăunătoare. Domnul popoarele Europei. Se spunea că Germania este invincibilă. Cine i-ar fi
Frank a înţeles ce prevestea venirea la putere a unui om ca Hitler. S-a putut rezista? Anglia, care rămăsese singură în faţa ei? Nici pomeneală.
hotărât imediat să părăsească Germania. Familia plecă să se instaleze în Lucrul ăsta nu părea posibil. Hitler avea să debarce pe coasta engleză şi să
Olanda. Atunci, Anna avea patru ani. Familia Frank trăi la Amsterdam ani intre în Londra în cel mult câteva zile.
fericiţi. Anglia avea o armată mică, puţine tunuri, tancuri deloc, nu îndeajuns
Până în ziua când naziştii, de care fugiseră, au dat de urma lor. de multe avioane, dar în fruntea ei se afla un om îndrăzneţ şi îndârjit ca un
Hitler s-a ţinut de cuvânt. Le-a dat din nou de lucru milioanelor de buldog: Winston Churchill. Ea avea curajul şi voinţa de a se bate până la
şomeri germani. Dar punându-i să facă avioane de bombardament, nave capăt. Şi mai avea şi şansa de a fi o insulă apărată de mare împotriva
de război, tancuri, mitraliere. A reuşit să disciplineze tineretul. Dar i-a diviziilor blindate ale lui Hitler: Pas-de-Calais era un şanţ antitanc lat de
împietrit inima şi învăţîndu-l să dispreţuiască celelalte popoare. A pus treizeci de kilometri. În sfârşit, marina sa, regina oceanelor de veacuri,
capăt grevelor, agitaţiei, nemulţumirilor, dar transformând Germania într- putea să împiedice o debarcare. Cu o condiţie însă: ca aviaţia germană să
o cazarmă, unde fiecare trebuia să-şi dea obolul la pregătirea a ceea ce n-o împiedice să intervină. Bătălia Angliei a fost, aşadar, mai întâi o
constituia adevăratul scop al naziştilor: războiul. formidabilă bătălie aeriană. Hitler a pierdut-o. Era învins pentru prima
Toate ţările europene erau ameninţate. Iar Hitler, sigur de putere, nici oară. Lumea a început să respire din nou, după ce-şi ţinuse răsuflarea cât
nu se mai ostenea să mintă în legătură cu proiectele sale. Dar, în loc să se timp pe cer luptaseră Spitfirele englezeşti cu Messerschmidturile
unească, spre a se împotrivi mai bine primejdiei, popoarerele Europei germane. O licărire de speranţă în inima popoarelor învinse, ocupate,
rămaseră dezbinate. Mai toate se gândeau să le lase pe celelalte să se asuprite. O mână de tineri aviatori cu părul lung dovediseră că războinicii
descurce singure. Conducătorii erau orbi sau laşi. Cei care, asemenea cu capetele rase ai lui Hitler nu erau invincibili.
englezului Churchill, strigau: „Săriţi! Foc!" nu erau ascultaţi. Asta a fost Au trecut luni fără ca armata de invazie adunată pe coastele Mânecii
marele noroc al lui Hitler. În loc să găsească în faţa lui popoare unite, el a să îndrăznească să se îmbarce cu destinaţia Anglia. Soldaţii germani,
putut să le atace pe rând, să le bată unul după altul. falnici şi bronzaţi, treceau timpul defilând în pas cadenţat şi cântând:
Prima a dispărut Austria. Apoi a venit rândul Cehoslovaciei. După "venim spre Anglia!", dar de pornit tot nu porneau, se temeau de marina
aceea, Polonia. Atunci, Franţa şi Anglia au înţeles primejdia şi au declarat engleză. Atunci, ca şi Napoleon înaintea lui, puse armata să facă stânga-
împreună război Germaniei naziste. Era în 1939. Anna Frank avea zece mprejur. Obligat de Italia, aliata sa, a mai ocupat Iugoslavia şi apoi s-a
ani. Îi plăcea cartea, numai aritmetica nu, şi juca ping-pong cu prietenele lansat în atacul împotriva Uniunii Sovietice. De data aceasta, lumea a
ei înainte de a se duce să mănânce prăjituri la cofetăriile din Amsterdam. răsuflat de-a binelea. Fiecare ştia că nesfârşita stepă rusească fusese
Nimeni nu credea că Olanda ar putea cunoaşte grozăviile războiului. mormântul Marii Armate a lui Napoleon şi spera că ea va fi, şi de data
Poporul olandez era liniştit şi harnic şi nu voia altceva decât să trăiască în aceasta, prăpastia care va înghiţi diviziile blindate ale lui Hitler.
pace cu vecinii săi. Şi totuşi, în curând avea să-i vină şi Olandei rândul. Ciocnirea a fost îngrozitoare. La început, sovieticii, sub presiunea
Căci armata germană îşi continua cuceririle. Puse mâna pe Danemarca atacului germanilor, au cedat şi s-au retras până la Moscova. Era în 1941.
şi Norvegia. Apoi, în primăvara anului 1940, atacă, în acelaşi timp, Dar iarna, cumplita iarnă rusească, l-a împiedicat pe Hitler să intre în
Olanda, Belgia şi Franţa. Aceste trei ţări au fost înfrânte în câteva Moscova, aşa cum Pas-de-Calais îl oprise să debarce în Anglia. Nu
crezuse că sovieticii vor avea forţa să se bată până-n iarnă şi nu echipase Auverpin lucrează într-un birou ca secretară. Câştigă atât cât să nu moară
armata germană cu îmbrăcămintea groasă indispensabilă. Mii de soldaţi de foame. Când Jacques încearcă să-şi amintească cum era ea altădată,
de-ai lui se pomeneau cu picioarele şi mâinile degerate. Pentru prima oară înainte de război, îi este aproape la fel de greu ca şi cu taică-său. Mama
de la începutul războiului, infanteriştii germani fură văzuţi bătând în lui nu mai râde, are cute adânci la colţurile gurii, nu vorbeşte decât de
retragere. Dar se ţinură bine: nu se retraseră în debandadă. Şi ei erau bani şi de mâncare. Mai ales de mâncare. Chiar atunci când sună alarma
curajoşi. Iar în primăvara următoare porniră din nou la atac. aeriană, noaptea, şi coboară în pivniţă, în timp ce se aud explodând
În noaptea asta, în timp ce Anna Frank dormea la Amsterdam într-un primele bombe engleze, doamna Auverpin continuă să vorbească de
pat prea micuţ pentru ea (a fost lungit cu un scaun ca să aibă unde să-şi mâncare cu vecinii din imobil... Deşi locuiesc pe strada Delambre, foarte
pună capul), în Rusia luptele continuă. Milioane de oameni au ccăzut în aproape de Gara Montparnasse, care ar putea să fie bombardată într-o
zăpada iernii, în lanurile cu grâu ale verii, printre ruinele marilor oraşe. bună zi, doamna Auverpin nu pare să-şi dea seama de aceasta primejdie;
Armata germană dă mereu înapoi, încet, ca un mistreţ rănit, care rămâne singura care o încearcă e ca Jacques al ei să nu moară de foame. Cu toate
primejdios, dar va fi, în sfârşit, silit să se vâre iarăşi în bârlogul lui? că n-au ajuns chiar până acolo! Sigur că-i e foame, dar nu mai tare decât
Europa ocupată doarme. Se împlinesc în curând patru ani de când colegilor lui de clasă; deocamdată nici unul din ei n-a murit din pricina
peste ea s-a lăsat noaptea nazistă. O noapte plină de coşmaruri, de spaime, asta.
de privaţiuni, de suferinţe. În curând se vor împlini patru ani de când Totul este raţionalizat. La începutul lunii se distribuie cartele albastre,
Winston Churchill, vorbindu-le la radio francezilor învinşi, le-a spus: roz şi verzi, care-ţi dau dreptul la carne, la pâine neagră, la unt — pe
„Ţineţi minte că noi nu ne vom opri niciodată, că poporul nostru şi scurt, la tot ce e necesar ca să trăieşti. Dar în cantităţi atât de mici, încât
popoarele întregului Imperiu britanic şi-au asumat sarcina de a scăpa nu ajung nici ca să-ţi potoleşti foamea. Fără să mai pui la socoteală că nu
Europa de ciuma nazistă şi de a cruţa lumea de o nouă eră a întunericului. ţi se dă întotdeauna carnea sau untul de pe cartelă. De câte ori n-a stat
Aşadar, noapte bună; dormiţi bine ca să fiţi puternici când vor veni zorile, Jacques trei ore bune la coadă în faţa vreunui magazin ca să i se spună,
căci zorile se vor ivi". când îi venea rândul, că se terminase totul. Untul, de exemplu, lipsea
Dar când se vor ivi? Lumea nădăjduia de atâta vreme să apară zorii adesea; cât despre alte produse, acestea dispăruseră cu desăvârşire.
aceştia luminoşi... Jacques nu mai mâncase de ani de zile portocale şi banane.
Dar până la venirea lor, noaptea dăinuia. Nu se găseşte nimic. Nu se mai aruncă nimic, ca să obţii un tub de
Noaptea nazistă. pastă de dinţi nou, trebuie să dai în schimb unul vechi; dacă vrei să
înlocuieşti un bec, trebuie să i-l duci vînzătorului pe cel ars. În oraşe,
„Ne iau totul!" statuile sunt doborâte şi topite pentru a se recupera bronzul din care sunt
făcute. E imposibil să circuli cu maşina dacă nu eşti trădător sau
La Paris, Jacques Auverpin tocmai adormise. Are treisprezece ani — colaboraţionist, prieten cu nemţii.
un an mai puţin decât Anna Frank. Pe măsuţa aşezată la capul patului şi-a Taxiurile au dispărut şi au fost înlocuite cu velocipede care seamănă
pus ochelarii, cartea, un Jules Verne pe care îl citeşte acum, ceasul, pe cu ricşele orientale, numai că sunt conduse de un ciclist voinic. Călătorii,
care maică-sa i l-a dat în dar la prima împărtăşanie, şi ultima scrisoare aşezaţi în trăsurica cu două roţi, sunt mai ales traficanţi mari şi graşi, în
primită de la tatăl său. Nu-şi mai văzuse tatăl de patru ani: germanii îl stare să-şi ofere acest lux. Bicicletele, de altfel singurul mijloc de
luaseră prizonier în 1940 şi-l închiseseră într-un lagăr. Trei milioane de locomoţie individual, sunt foarte căutate, mai ales de hoţi, de aceea, seara,
soldaţi francezi se află în această situaţie în Germania. Seara, înainte de a mulţi îşi urcă bicicleta în apartament, ca s-o pună la adăpost. Nu se găsesc
adormi, Jacques închide ochii şi încearcă să-şi amintească cum era tatăl destui cărbuni şi destule lemne. Lumea dârdâie cât e de mare. Bătrânii,
său, cum râdea, timbrul vocii, culoarea exactă a ochilor. Nu reuşeşte care, nemaifăcând mişcare, nu se pot încălzi nici în felul acesta, stau tot
întotdeauna, dar nu-i spune mamei lui ca să n-o amărască. Doamna timpul înfofoliţi în pături.
 Dar cel mai cumplit lucru rămâne, totuşi, lipsa de alimente. Foamea îi Bătrâna Leonie era foarte rea şi Jacques, înainte de război, se mulţumea
împinge pe mulţi nenorociţi să prindă pisici ca să aibă ce mânca. Ziarele să-i trimită o felicitare de Anul Nou. Îi scria în fiecare săptămână şi-şi
publică anunţuri: „Atenţie! Pisicile mănâncă şoareci, care sunt purtători petrecea toate vara la micuţa fermă de lângă Evreux, unde exista pâine
de microbi ucigători. Dacă mâncaţi pisici, riscaţi să muriţi!" Dar nu-i (cea de la Paris era neagră) şi unt cât pofteai la dejun. Cam o dată pe lună,
nimic de făcut: foamea e mai puternică decât frica de moarte, şi bietele doamna Auverpin lua trenul la Evreux şi se întorcea cu provizii. Părea că
pisici sunt puse în continuare la frigare. Ca şi porumbeii din pieţele aproape fiecare familie franceză îşi avea o mătuşă datorită căreia nu
publice... Seara, când apune soarele, cei înfometaţi se apropie de mureau cu totul de foame. Dar asta nu împiedica dramele, mici sau mari...
sărmanele păsări aruncând peste ele o plasă şi le capturează. În piaţa din La etajul ş lui Jacques trăia un domn bătrân, fost profesor, într-o cameră
Bordeaux erau vreo 5.000 de porumbei; nu vor mai fi decât 89. Şi aşa stau care era înţesată de cărţi. Spre deosebire de ceilalţi locatari, el nu vorbea
lucrurile în toate celelalte oraşe. Corbii, a căror carne este tare ca piatra, niciodată de mâncare. El nu vorbea aproape deloc, în afară de cazul când
se vând la fel de scump ca un curcan mare înainte de război. Pentru toţi voia să spună că oamenii nu trebuie să-şi piardă speranţa, că libertatea va
cei care n-au norocul să trăiască la ţară, marea problemă şi veşnicul domni iarăşi. Când îl auzeai, aveai impresia că Germania va fi înfrântă
subiect de discuţie este: „Ce-o să mâncăm mâine?". într-o săptămână. Săptămânile treceau şi bătrânul profesor, care nu avea
Cum de e atâta mizerie într-o ţară aşa de bogată ca Franţa? Explicaţia destui bani pentru bursa neagră şi nici o mătuşă la ţară, slăbea din ce în ce
o aude Jacques ori de câte ori stă la coadă în faţa magazinelor alimentare: mai mult. Când îl întâlnea pe scară, lui Jacques i se părea că vede o
„Ne iau totul!" Şi e adevărat că nemţii iau mult, dacă nu chiar totul. În nălucă. Într-o zi, portăreasa îi spuse doamnei Auverpin că nu l-a văzut pe
fiecare an confiscă jumătate din recolta de grâu, mai mult de cincizeci de profesorul Ouvrard coborând şi că n-a răspuns atunci când i-a bătut în uşă.
milioane de ouă, munţi de unt, de fructe şi de legume. Toate astea iau S-au dus amândouă la poliţie să-l anunţe pe comisar. Un lăcătuş a deschis
drumul Germaniei. E un jaf, dar mareşalul nazist Göring, devenit obez de uşa. Profesorul era pe pat. Părea că doarme, dar murise. Murise de foame.
atâta mâncare, a fost însărcinat de Hitler tocmai cu jefuirea ţărilor Jacques, care pe vremea aceea n-avea decât unsprezece ani, n-a înţeles
cucerite. El le-a declarat oamenilor săi: „Nu sunteţi trimişi acolo ca să vă emoţia mamei sale şi a vecinilor. I se părea firesc ca un domn atât de
osteniţi pentru bunăstarea popoarelor, ci ca să le stoarceţi cât mai mult... bătrân să moară. Moartea lui Cady îl impresionase mult mai mult. Cady
Eu unul mă gândesc să jefuiesc, şi cât mai din gros!... Mă lasă complet era un iepuraş pe care mama i-l adusese de la mătuşa Leonie. Fusese
rece când vă aud spunându-mi că locuitorii mor de foame". Ordinele lui instalat într-o cuşcă, pe pervazul unei ferestre, şi Jacques îl hrănea cu coji
au fost executate. Franţa a fost înfometată. Dacă n-a murit, aceasta s-a de cartofi şi cu rămăşiţe dintr-un soi de sfeclă foartă fadă, de care nici un
datorat faptului că ţăranii au dosit o parte din recolta lor şi şi-au tăiat pe auzise vorbindu-se înainte de război. (Ţăranii o dădeau ca furaj vitelor.
furiş vitele ca să nu le dea nemţilor carne. Dar ceea ce a fost salvat de la Acum se hrăneau cu ea oamenii!). Jacques îl iubea pe Cady aşa cum îşi
jaf n-a fost împărţit în mod egal tuturor francezilor: le-a fost vândut celor iubeau alţi băieţi căţelul sau pisica. Cum se întorcea de la şcoală, se
bogaţi, care puteau să cumpere la preţuri exorbitante. Aceasta se numea repezea la fereastră ca să-l mângâie şi să-i dea cojile. Lui îi plăcea totul,
„bursa neagră", în opoziţie cu piaţa oficială, cea a cartelelor. Doamna chiar şi rămăşiţele de sfeclă. Se îngrăşase atât de mult, încât cuşca deveni
Auverpin nu câştiga îndeajuns ca să se poată aproviziona de la „bursa prea mică pentru el şi o rugă pe maică-sa să-i cumpere una mai mare.
neagră", încerca să se descurce altfel. Seara, copia din ziar reţete de gătit Doamna Auverpin îi spusese că nu-i nevoie, fiindcă în curând aveau să-l
ciudate, care-l făceau pe Jacques să strâmbe din nas: prăjitură din cartofi, mănânce pe Cady. O spusese pe un ton firesc, ca şi cum ar fi anunţat că la
supă de urzici, rădăcini de scaieţi fierte, salate de ferigă. Dar unde să masa de seară o să mănânce o prăjitură din cartofi. A doua zi era joi, zi
găseşti în Paris urzici şi ferigă? liberă. Jacques era singur acasă. Îl vârî pe Cady în ghiozdan şi îl duse în
Din fericire, mătuşa Leonie, care trăia în Normandia, trimitea din când grădina Luxembourg, unde peluzele fuseseră desfiinţate ca să se sădească
în când un pachet cu alimente. Era, de fiecare dată, o sărbătoare, chiar legume. Acolo îl scoase pe Cady din ghiozdan, îl sărută pe botişor şi-i
dacă untul se râncezise şi jumătate din numărul ouălor ajungeau sparte. dădu drumul printre răzoarele de cartofi. Nimeni nu observă nimic. Se
întoarse acasă cu impresia că săvârşise o faptă vitejească: îşi salvase avusese un şoc. În dimineaţa aceea, Jean-Marc rămăsese la intrarea în
prietenul. Dar doamna Auverpin, după ce Jacques îi mărturisi totul, se curtea de recreaţie a şcolii, cu capul plecat, ca şi cum i-ar fi fost ruşine, iar
înfurie îngrozitor. N-o văzuse niciodată aşa. Parcă înnebunise. Se repezi la Jacques nu îndrăznise să-i iasă în întâmpinare. Micul Grunenbaum venise
el şi îl plesni zdravăn (capul i se bălăbănea când la stânga, când la dreapta şi el cu o stea galbenă cusută pe haină şi rămăsese ţintuit alături de Jean-
şi chiar i-a curs sânge din nas), spunând vorbe grele ca un bărbat şi Marc. Se vedea, după ochi, că plânsese. Toţi elevii se uitau la ei ca la nişte
înjurându-i pe paznicii de la grădina Luxembourg care aveau să se ospă- animale ciudate. În cele din urmă, supraveghetorul general, domnul
teze cu Cady. Apoi se potoli deodată şi, luându-l pe Jacques în braţe, Podlac, supranumit Podvache, îi luase pe Jean-Marc şi pe Grunenbaum de
plânse împreună cu el minute în şir. În clipa aceea se întristă atât de tare braţ, se plimbase cu ei de-a lungul şi de-a latul curţii. În trecere îi interpela
din pricina ei, încât îi păru aproape rău că-i dăduse drumul lui Cady în pe ceilalţi elevi, până când în jurul lui a adunat cu chiu cu vai vreo
grădină. Până la urmă îşi şterseră unul altuia lacrimile cu o batistă şi cincisprezece, ca să-l asculte cum povesteşte istorioare hazlii. Podvache
doamna Auverpin hotărî să lichideze ultimul pachet primit de la mătuşa povestii istorioare hazlii: trebuia să-l auzi cu urechile tale ca să-ţi vină să
Leonie, aşa că seara se termină cu bine. În pachet era şi nişte ciocolată, pe crezi. Era un lucru atât de neobişnuit, încât nu s-a mai gândit la stelele
care mătuşa probabil că o obţinuse pe ouă. galbene.
Jacques doarme. Mâine dimineaţă se va duce la şcoală. Mama i-a Deci, din ordinul germanilor, evreii fuseseră însemnaţi ca vitele. Apoi
pregătit, ca în fiecare seară, hainele. Pantalonii scurţi îi fuseseră li se interzisese să intre în restaurante, piscine, cafenele, biblioteci, grădini
confecţionaţi dintr-un pantalon de-al domnului Auverpin. Haina e aproape publice. În tramvai trebuiau în mod obligatoriu să se urce în ultimul
nouă, dar făcută dintr-o stofă atât de proastă, că pe la coate s-a şi ros. Nu vagon. Li se aplica acelaşi tratament ca leproşilor din evul mediu şi erau
mai există nici lână, nici bumbac. La coafor, părul tuns este strâns ca să se ţinuţi la distanţă, ca şi cum ar fi putut să transmită boala lor prin simpla
facă din el ţesături. Pantofii lui Jacques au tălpi de lemn, deoarece piele atingere. Iar acesta era abia începutul. Sosi şi ziua în care nici Marc, nici
nu mai există. Nu-i prea uşor de alergat cu ele şi mai fac şi un zgomot de micul Grunenbaum nu mai veniră la şcoală. Poliţişti francezi, din ordinul
saboţi pe trotuar. Dar e primăvară şi problema îmbrăcăminţii nu-i atât de Germaniei, îi arestase pe ei şi familia lor şi-i predaseră poliţiei naziste,
grea ca iarna. În ianuarie anul trecut, doamna Auverpin îl obligase pe Gestapo. Se spunea că fuseseră duşi la muncă în Germania.
Jacques, când se ducea la şcoală, să poarte pe sub haină ziare vechi ca să-i Părinţii Annei, domnul şi doamna Frank, ştiau că evreii nu erau trimişi
ţină de cald... Aşa fac toţi copiii ai căror părinţi nu-s destul de bogaţi ca să în Germania la muncă, ci la moarte! Chiar şi Anna aflase şi-şi însemnase
cumpere haine de la bursa neagră. Fiecare se descurcă cum poate. Nimeni, în caietul unde îşi scria în fiecare zi reflecţiile, gândurile, bucuriile şi
la liceu, nu s-ar fi gândit să râdă de Jacques din pricina căptuşelii de ziare, tristeţile. "Postul de radio englez vorbeşte de camere de gazare. Poate că
după cum nici nu părea ridicol cu paltonul lui jerpelit, care-i atârna până-n este cel mai bun mijloc de a muri repede. Mi se face rău când mă gândesc
călcâie (fusese al bunicului lui şi-l descoperiseră într-un pod. Ca prin la asta". Familia Frank n-a aşteptat, ca familiile Levy şi Grunenbaum, să
minune nu fusese mâncat de molii). fie arestată. Şi-a pregătit o ascunzătoare în casa de lângă canal şi a
În schimb, Jean-Marc Levy se simţise caraghios şi chiar mai rău. îngrămădit acolo alimente cât să-i ajungă să trăiască luni şi luni de zile.
Jacques nu îndrăznise niciodată să-i pună vreo trebare. Jean-Marc era cel Din fericire, domnul Frank este destul de bogat ca să cumpere de la bursa
mai vechi prieten al lui: intraseră la şcoala comunală împreună şi la liceu neagră. Şi când a început arestarea evreilor din Amsterdam, toată familia
se regăsiseră în aceeaşi clasă. Schimbau între ei cărţi şi timbre. Jacques îşi s-a refugiat în ascunzătoare. Nu era chip să ia cu ei valize: ar fi bătut la
petrecea uneori joia după-masă la Jean-Marc Levy. Într-o dimineaţă a ochi. „Fiecare din noi — scrie Anna Frank — s-a îmbrăcat ca pentru o
anului 1942, Jean-Marc a apărut la liceu având cusută pe haină, în dreptul expediţie la polul nord ca să poată lua cu sine cât mai multe haine (deşi
inimii, o chestie ciudată: o stea galbenă în mijlocul căreia era scris era vară şi era o căldură înăbuşitoare!). Pusesem pe mine două cămăşuţe,
cuvântul „jidan". Doamna Auverpin îi spusese mai de mult lui Jacques că trei chiloţi, o rochie, peste ea o fustă, o jachetă, un pardesiu de vară, două
prietenul lui era evreu, dar când văzuse cuvântul înscris pe pieptul lui perechi de ciorapi, pantofi groşi, o bască, un fular şi câte şi mai câte.
Simţeam că mă sufoc înainte de a pleca, dar nimeni nu se sinchisea de Gestapoul va ajunge primul la linia de sosire şi o va deporta pe Anna şi pe
mine". Şi-a luat rămas bun de la pisicuţa ei, Mauret, căreia i-a lăsat o ai ei spre camerele de gazare ale lagărelor naziste...
jumătate de kilogram de carne în bucătărie. O jumătate de kilogram de De acum înainte, fiecare zi contează.
carne pentru o pisică! Doamna Auverpin ar fi fost scandalizată la culme
dacă ar fi ştiut... În revolver e un glonţ mai puţin
Se înghesuiră, aşadar, în ascunzătoare, de unde nu mai ieşeau. Se
sufocau din lipsă de aer, se plictiseau, se certau, de hrăneau cu varză André Kirschen doarme. Din oră în oră, un om vine să-i supravegheze
putredă (care mirosea atât de rău, încât Anna nu putea s-o mănânce decât somnul. Deşi André nu se află pe un pat de spital sau în dormitorul unui
vârându-şi nasul într-o batistă stropită cu parfum), dar supravieţuiau, şi internat: este prizonier într-o celulă a închisorii din Anrath, în Germania.
asta era principalul! Uneori, seara, Anna se uita pe fereastră, îndepărtând Împlinise şaisprezece ani când fusese închis aici. Este, probabil, cel mai
cu câţiva milimetri perdelele, întotdeauna trase, şi vedea trecând pe stradă tânăr prizonier francez, condamnat la zece ani închisoare pentru acte
evrei care nu putuseră să se ascundă şi care erau duşi în Germania. Îşi pentru care germanii îi numesc „terorişti" pe locuitorii din ţările ocupate
însemna în caiet: „Văd adeseori defilând aceste turme de nevinovaţi, cu care continuă să lupte contra lor.
copiii plângând, târându-se la porunca câtorva brute care îi biciuiesc şi-i Anna Frank nu luptă: cum ar putea s-o facă? Singura ei speranţă e să
chinuie până cad din picioare. Nemţii nu cruţă pe nimeni, nici bătrânii, poată rămâne ascunsă până la debarcare. Jacques Auverpin nici nu se
nici pruncii, nici femeile însărcinate, nici bolnavii — toţi sunt buni pentru gândeşte să lupte. De ce ar face-o? Guvernul francez instalat la Vichy
drumul spre moarte". după înfrângere recomandă colaborarea cu germanii şi subordonarea faţă
Ce să te mai plângi că n-ai aer şi că varza e putredă, când milioane de de ordinele lor. Acest guvern este condus de Pétain, care a fost un mare
evrei din toată Europa sunt trimişi în camerele de gazare din lagărele de comandant militar în timpul războiului din 1914-l918. Doamna Auverpin
exterminare? Tot ce-şi doresc Anna şi ai săi e să nu li se descopere are o profundă admiraţie pentru bătrânul mareşal. Pentru ea, el este
ascunzătoarea şi să poată aştepta acolo zorii eliberării... salvatorul Franţei. I-a pus fotografia înrămată pe bufet, alături de cea a
Vor rezista însă până în Ziua cea mare, atât de aşteptată? domnului Auverpin, şi în fiecare de Anul Nou, îl obligă pe Jacques să-i
Anna se răsuceşte în pat când pe o parte, când pe alta. Un coşmar, fără scrie o felicitare. Doamna Auverpin îi urăşte pe cei cărora germanii le
îndoială. Frica îi tulbură somnul, ca şi părinţilor, surorii şi celorlalte patru spun „terorişti". Dacă ar cunoaşte vreunii, fără îndoială că n-ar merge
persoane care s-au înghesuit împreună cu ei. De doi ani au aflat ce până acolo încât să-i denunţe Gestapoului, dar ar refuza cu siguranţă să-i
înseamnă frica. Frica de bombardamente: când sirenele sună alarma, ajute. După părerea ei, „teroriştii" nu fac decât să sporească debandada şi
locuitorii Amsterdamului coboară în pivniţe ca să se adăpostească, dar ei, să aducă noi nenorociri. Pentru doamna Auverpin, lucrurile sunt foarte
prizonieri voluntari, nu se pot mişca, chiar dacă bombele explodează simple: Franţa a fost învinsă în 1940 şi a semnat un armistiţiu cu
lângă imobil. În caz de boală, ar fi imposibil să cheme un medic, de teamă germanii. Aşa că trebuie să aştepţi cu răbdare sfârşitul războiului,
că acesta ar putea denunţa ascunzătoarea la Gestapo. Poliţia dă o sumă de încercând să suferi cât mai puţin cu putinţă din pricina foametei şi a
bani celor ce-i predau pe evrei. De bine, de rău s-au obişnuit cu fricile frigului. Cât despre Jacques, el se gândeşte mai mult la viitor decât la
astea. Dar există ceva mult mai grav. Luna trecută, nişte borfaşi au pătruns prezent. Ştie de pe acum ce va face mai târziu: va deveni bogat. Căci cine
în birourile de la parter, chiar dedesubtul ascunzătorii, şi au descoperit că mănâncă pe săturate şi nu pătimeşte de frig? Bogaţii, cei care pot să
imobilul era locuit. Ce au să facă? Vor anunţa poliţia germană ca să cumpere de la bursa neagră. Jacques nu se interesează de luptele care
încaseze prima de denunţ? însângerează lumea. Nu-i treaba lui. Grija lui e să se ducă la şcoală, să
Fiecare din cei aflaţi în ascunzătoare ştie că participă la o cursă de stea la coadă ore întregi în faţa magazinelor alimentare, să aştepte pachete
viteză, a cărei miză este viaţa sa. Dacă aliaţii nu debarcă foarte repede, de la mătuşa Leonie. Să se bată cu nemţii? Ar însemna să nu-i dea
ascultare mareşalului Petain, şi asta ar fi mai ales ridicol. Sunt prea
numeroşi şi prea puternici. Ocupă toată Europa şi ţin piept englezilor, La 8 martie 1942, André coboară pe bulevardul Wagram din Paris cu o
americanilor şi ruşilor, aliaţi împotriva lor. Ce-ar putea să facă unul ca valiză în mână. Se-ndreaptă spre o sală mare în care germanii tocmai
Jacques Auverpin? deschiseseră o expoziţie de propagandă. Intrarea e supravegheată de
Dar nu toţi gândesc ca el. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni au pus din poliţişti francezi în civil aflaţi la ordinele ocupantului. Germanii se tem de
nou mâna pe arme. Nu ascultă de bătrânul mareşal Petain, ci de generalul atentate din partea Rezistenţei. Dar de ce s-ar teme poliţiştii de un băiat
de Gaulle, care, instalat în Anglia, i-a chemat pe francezi să se strângă în atât de firav ca André? Îl lasă să intre fără să-i ceară măcar să vadă valiza.
jurul lui ca să alcătuiască o nouă armată sau să lupte pe loc, în Franţa, André se plimbă câteva minute prin expoziţie, pune valiza într-un colţ şi
împotriva ocupantului. Jean-Amaury Saladin, care n-avea decât iese, mai înainte ca să fi observat ceva. Cu toate că unul din poliţişti, mai
cincisprezece ani şi jumătate, a ales prima soluţie. A furat benzină de la un atent decât ceilalţi, se mirase când îl văzuse pe André fără valiză,
depozit german şi, într-o noapte fără lună, s-a urcat împreună cu alţi doi primejdia nu era mare: în faimoasa valiză nu se află decât rufe murdare.
băieţi pe o veche ambarcaţiune cu motor legată de ţărm la Morlaix, în Misiunea lui André era de a verifica dacă supravegherea e serioasă, dacă
Bretania. Era curată nebunie, nu au de mâncare decât două duzini de vizitatorii sunt scotociţi la intrare şi dacă se poate ieşi lăsându-se înăuntru
clătite. Dar norocul era de partea lor. I-a scăpat de navele de război o valiză fără a trezi bănuieli paznicilor. Experienţa părea concludentă.
germane care supravegheau coasta şi i-a dus la adăpost într-un port André n-a fost interpelat. Iată-l urcând acum bulevardul Wagram. Doi
englez. Aventura s-a terminat cu bine. Pentru alţi băieţi de vârsta lor, ea s- băieţi care au urmărit cu atenţie scena se îndreaptă, la rândul lor, spre sala
a terminat în faţa plutonului de execuţie german: fuseseră ajunşi din urmă de expoziţie. Unul din ei duce o valiză. E înţesată cu explozivi.
pe mare, capturaţi şi condamnaţi la moarte... Paznicii îi lasă să intre. Paznicii ar fi, fără-ndoială, uluiţi dacă ar şti că
André Kirschen, prizonierul din Anrath, rămăsese în Franţa. Însă unul din „teroriştii" care trec pe sub lor este german. Da, Karl Schonhaar,
pentru a se bate alături de luptătorii din Rezistenţă, pe care germanii îi de şaptesprezece ani, este german. S-a născut la Edelfingen, lângă
numesc terorişti. Pentru mareşalul Petain şi guvernul lui nu nutreşte decât Stuttgart. Tatăl lui a luptat ca să împiedice venirea la putere a naziştilor şi,
dispreţ. Refuză să colaboreze cu nemţii. Şi are, fă îndoială, dreptate, după victoria lor, aceştia l-au asasinat fără să-şi dea nici măcar osteneala
fiindcă mareşalul Göring, tartorul le declarase el însuşi oamenilor lui, în să-l judece. Karl şi mama lui au venit în Franţa şi s-au instalat aici, tot aşa
limbajul pe care îi plăcea grozav să-l folosească: „Colaborarea cu domnii cum Anna Frank şi familia ei au fugit în Olanda. Şi, asemenea familiei
francezi n-o văd decât într-un singur fel: să dea tot ce pot până când nu Frank, au fost ajunşi din urmă de nazişti după înfrângerea Franţei. Atunci,
mai pot. Dacă o fac de voie, voi spune că colaborez cu ei. Dacă halesc tot Karl a urmat pilda tatălui lui: s-a hotărât să lupte. Nu urăşte Germania;
singuri, atunci nu colaborează. Francezii trebuie să-şi dea seama de cum ar putea s-o urască, din moment ce e german? Dar vrea să doboare
asta..." nazismul, alăturându-se astfel compatrioţilor lui care luptă împotriva lui
André, care suferă de foame ca şi ceilalţi, ar face orice numai ca să Hitler şi din care 250.000 sunt închişi în lagăre de concentrare. Iată de ce
scape Franţa de jaf. El socoteşte că e o boală ucigătoare, care ameninţă pătrunde astăzi în sala de expoziţie de pe bulevardul Wagram cu o valiză
omenirea ("ciuma nazistă" de care vorbea Churchill). Vrea să zidească o grea în mână, împreună cu tovarăşul său francez Georges Tondelier.
lume mai bună, în care oamenii să fie fraţi, o lume scăpată de acest Cei doi băieţi aleg cel mai bun loc pentru a pune jos greutatea. Sunt
rasism, care pretinde că unii sunt şi oameni, iar alţii sclavi sau fiinţe foarte calmi, deoarece, în ciuda vârstei lor fragede, au participat şi la alte
dăunătoare ce trebuie exterminate. Datoria lui este deci de a lupta acţiuni: atacarea posturilor de pază sau a hotelurilor rechiziţionate de
împotriva naziştilor. Fireşte, nu-i decât un băiat de cincispreze atunci când germani. Au aruncat grenade şi au tras cu puşca. Ştiu ce este frica, dar au
ia această hotărîre. Nu poate spera să învingă de unul singur formidabila învăţat să şi-o stăpânească. Valiza e acolo unde au pus-o. Karl şi Georges
armată germană, cu mii de avioane, divizii blindate şi submarine. Dar aprind fitilul care va face să explodeze încărcătura, apoi se îndreaptă spre
poate ajuta la aceasta. Fiecare lovitură contează şi el se pregăteşte să ieşire. Dar un poliţist îi interpelează: „Hei, v-aţi uitat valiza!" Băieţii o rup
acţioneze. la fugă. Sunt ajunşi din urmă, imobilizaţi, în timp ce ceilalţi poliţişti
descoperă valiza şi sting fitilul. Atentatul a eşuat. Karl şi Georges vor fi Anna Frank ar putea s-o facă dacă Gestapoul îi descoperă
torturaţi îngrozitor. A doua zi, André Kirschen e arestat şi el. ascunzătoarea? Şi miile de nevinovaţi care mor în fiecare zi, victime ale
Sunt judecaţi toţi trei. André scapă de la moarte „datorită vârstei lui nazismului şi ale instrumentului său, armata germană? Trebuie să tragem!
fragede". N-are decât cincisprezece ani. Dar Georges, în vârstă de André apasă pe trăgaciul revolverului său. Detunătura răsună în tunel.
douăzeci de ani, e condamnat la moarte prin împuşcare, ca şi Karl, care n- Neamţul cade încetişor. André se uită la el câteva secunde, apoi o rupe la
are decât şaisprezece. Când aude sentinţa, germanul Karl Schonh ridică de fugă, cu inima bătând să-i spargă pieptul. A ucis. E război. Mâine, poate,
pe banca acuzaţilor şi strigă tribunalului nazist: „Voi muri ca şi tatăl meu: germanii vor lua ostateci douăzeci de francezi şi-i vor împuşca spre a-şi
pentru libertate, Franţa şi pentru Germania!" răzbuna mortul. Dar o sută de francezi se vor ridica atunci ca să-i răzbune
A doua zi, Georges, Karl şi douăzeci şi unu din prietenii lor sunt duşi pe cei douăzeci de francezi împuşcaţi. Cumplită aritmetică! Tocmai din
la Mont Valerien în faţa plutonului german. Se îndreaptă spre locul de cauza executării acestor ostateci îi urăşte doamna Auverpin pe „terorişti".
osândă cântând „Marseilleza" şi mor strigând: „Trăiască Franţa!" Toţi, în Chiar în rândul Bezistenţei sunt mulţi care nu-s de acord cu atentatele:
afară de doi, sunt comunişti. Toţi au căzut în aceeaşi luptă şi de acelaşi socotesc că preţul ce trebuie plătit e prea mare. Totuşi, se va trage mai
stîlp ca atâţia alţii care nu le împărtăşesc părerile politice, dar care se bat departe asupra ofiţerilor germani pe străzile Parisului, în oraşele din
împotriva unuia şi aceluiaşi duşman: nazismul. provincie, pe drumurile de ţară. E război. Cine l-a vrut? Noi sau ei?
De stâlpul acesta va fi legat în curând fratele al lui André, Bob André a reuşit să scape. Îi regăseşte pe cei doi tovarăşi ai lui, Tourette
Kirschen. 30.000 de luptători din Rezistenţă vor muri în acest fel în faţa şi Laurent, care în curând vor fi împuşcaţi. Îi înapoiază lui Tourette arma
puştilor germane. pe care o împrumutase de la el şi-i spune simplu: „În revolver e un glonţ
André doarme în celula sa din Anrath. În curând se împlinesc doi ani mai puţin".
de când e prizonier. Tribunalul nu l-a condamnat la moarte, dar viaţa lui e
mereu în pericol, căci naziştii nu-şi respectă nici propriile legi. Au graţiat- Oamenii nădăjduiesc şi deznădăjduiesc
o pe Simone Schloss, o tânără care fusese judecată în acelaşi timp cu
André şi condamnată la moarte. Dar această graţiere nu i-a împiedicat, un Dorm, unul la Anrath, altul la Amsterdam, al treilea la Paris. Cel mai
an mai târziu, s-o decapiteze pe Simone cu securea... De ce n-ar putea frumos vis pe care l-ar putea avea ar fi că debarcarea a început... Anna
Gestapoul într-o dimineaţă să-l smulgă şi pe el din celulă şi să-l ducă la însemnează, adeseori, cu tristeţe în caietul ei: „Debarcarea n-a avut încă
locul de osândă? loc". Şi adaugă: „Pot să spun cu toată siguranţa că în întreg Amsterdamul,
Ar fi în stare, mai ales că André a făcut cu mult mai mult decât să în întreaga Olandă, da, pe întreaga coastă occidentală a Europei, până în
transporte o valiză cu rufe murdarei la un ofiţer german. Singur, la Spania, oamenii nu vorbesc decât despre debarcare, vorbesc şi...
cincisprezece ani, a îndreptat revolverul spre un om îmbrăcat în uniformă nădăjduiesc".
militară şi l-a doborît cu un glonţ tras în spate. S-a întâmplat la 10 Nădăjduiesc... sau deznădăjduiesc. Atât de mult s-a crezut că aliaţii
septembrie 1941, în staţia de metrou Dauphine. Se dăduse ordinul de a-i vor veni în toamna anului 1943. Churchill anunţase la radio: „înainte de
doborî pe ofiţerii germani pe străzile Parisului pentru a-i face pe nemţi să căderea frunzelor, germanii vor fi atacaţi pe noi fronturi". Dar frunzele au
înţeleagă că Franţa rămânea un câmp de luptă, nu o oază liniştită unde căzut, a venit iarna, apoi o nouă primăvară. Şi nimic... Singurul front
puteau să se odihnească după iureşul războiului. Nu ucizi un om cu inima important continua să fie cel din Est, unde Armata Roşie se bătea eroic de
uşoară, atunci când îl împuşti pe la spate. Prea seamănă a asasinat. André trei ani cu diviziile blindate. Şi cu cele mai bune trupe ale lui Hitler.
şi tovarăşii săi au şovăit mult şi de multe ori au dat înapoi în ultimul Englezii, americanii, francezii liberi ai lui de Gaulle debarcaseră, într-
moment. Ofiţerul ieşise la plimbare, părea atât de lipsit de apărare, încât adevăr, în Italia, aliata Germaniei, dar relieful toscan uşurează apărarea,
Jean-Marc Levy şi micul Grunenbaum au avut posibilitatea să se apere iar ei înaintează cu viteza melcului.
când au venit să-i aresteze.
 Nu prea mai e timp. În fiecare zi sunt arestaţi şi împuşcaţi membri ai — un strat de pământ, un strat de pietre, apoi iarăşi un rând de bârne şi
Rezistenţei, în fiecare zi, aprovizionarea devine mai anevoioasă. Dacă iarăşi pământ şi pietre. Nu-i la fel de solid ca betonul, dar suficient ca să
aliaţii nu se hotărăsc să debarce, Mişcarea de rezistenţă va fi nimicită. reziste la bombe sau la obuze de calibru mijlociu. Cei cinci camarazi au
Nimeni nu va mai ieşi din închisoare decât pentru a fi împuşcat. Anna va muncit zdravăn ca să-şi amenajeze adăpostul. S-au transformat în
fi descoperită de Gestapo şi azvârlită într-o cameră de gazare împreună cu tâmplari, au instalat paturi, dulapuri, aşa că acest cavou rece şi jilav a
toţi evreii din Olanda. Jacques va cunoaşte adevărata foamete - cea din ajuns, până la urmă, să semene cu un adevărat dormitor ostăşesc.
pricina căreia se moare. Heinz e un băiat de statură mijlocie. Faţa lui cu pomeţi proeminenţi ar
Noaptea aceasta, a 1.739-a de la începutul războiului, este cea de 5 putea să fie a unui tânăr rus. Are ochi albaştri, părul blond şi tuns ca o
spre 6 iunie 1944. perie, nasul suficient de scurt. Nu bea şi n-a fumat în viaţa lui. Cu două
luni în urmă, la 3 iunie, a împlinit optsprezece ani.
Adăpostul este scobit în faleza normandă, cu faţa la mare, şi Heinz le-
a spus nu o dată camarazilor săi: „Dacă ar fi distrus peretele dinspre mare
am cădea cu toţii în apă!" Dar pământul are o asemenea simetrie, încât
peretele nu riscă să fie distrus.
Vor veni? Vor debarca? Nu se mai ştie. Wagner, comandantul
companiei lui Heinz, anunţă că atacul inamic va avea loc între 1 şi 15 mai.
Dar aliaţii nu veniseră, în ciuda vremii splendide, iar acum timpul era
îngrozitor. În această zi de 5 iunie, vântul suflă cu putere şi marea,
dezlănţuită, e acoperită de talazuri înspumate. Nu, nici vorbă să vină în
noaptea asta. Straja lui va fi fără probleme şi nu de data aceasta va afla el
ce-i războiul.
Heinz nu s-a bătut încă, aşa cum nu s-au bătut mai mulţi dintre
camarazii săi, care sunt tot atât de tineri ca el. Subofiţerii, dimpotrivă,
sunt oameni în vârstă, capi de familie care au cunoscut infernul de pe
frontul de est. O inspectare a regimentelor care aşteaptă debarcarea din
nordul Norvegiei până în sudul Franţei ar duce la constatarea că soldaţii
sunt ori foarte tineri, ori foarte bătrâni. Unde sunt oamenii căliţi, între
PARTEA A DOUA douăzeci şi trei ani? În Rusia, cu cel mai bun material. Mulţimi de morţi

Fortăreaţa Europa îşi dorm acolo somnul de veci, în fundul pământului. Ceilalţi se străduiesc
să stăvilească buldozerul sovietic în mersul său spre Germania. Acolo sunt
trupele de marcă ale lui Hitler. Şi cum Germania nu este un rezervor
O fortificaţie pe faleză inepuizabil, nu mai rămân, spre a se împotrivi aliaţilor decât cei foarte
tineri sau cei foarte bătrâni, infirmii, bărbaţii cărora le degeraseră
Soldatul german Heinz Tiebler n-are noroc: a fost desemnat să facă de picioarele în Rusia. Astfel, armata întreagă e alcătuită din oameni bolnavi
strajă de la ora douăsprezece noaptea până la ora două dimineaţa. Lungit care trebuie să ţină un regim alimentar special; e „divizia pâinii albe!" Ba
pe pat, Heinz aşteaptă, răbdător, să audă cele douăsprezece lovituri de la mai mult: pentru a astupa golurile au fost îmbrăcaţi în uniforma germană
miezul nopţii. Camarazii săi dorm. Sunt cinci într-un adăpost săpat la şase şi înrolaţi şi cei care trebuiau să aleagă între a muri de foame şi a lupta
metri sub pământ. Tavanul e făcut din bârne groase. Deasupra tavanului pentru Hitler. Mulţi dintre aceşti nenorociţi nu au decât a doua soluţie: ei
alcătuiau pe coasta franceză treizeci şi trei de batalioane. Germania, care construită în imediata apropiere a adăpostului lui Heinz; având trei etaje
era atât de mândră de „puritatea sa rasială" şi care a vrut ca prin război să în adâncime, ascensor pentru marfă menit să urce muniţiile până la
pună să domnească asupra lumii pe supraomul lor, Germania este trăgători, ea este echipată cu un grup electrogen care furnizează
constrânsă, după cinci ani de lupte istovitoare, să înroleze pentru apărarea electricitate, o pompă ce aduce apa şi, datorită adâncimii sale, nu poate fi
sa francezi, arabi... distrusă nici de cele mai puternice obuze. Faleza, de şase kilometri, care
De altfel, Heinz, la cei optsprezece ani ai săi, este socotit de către unii domină plaja este înţesată, cu fortificaţii care gem de arme: 8 cazemate
din camarazii săi un soldat bătrân. La câţiva kilometri de adăpostul său se pentru artileria de fortificaţii, 35 de lucrări pentru tunuri şi mitraliere, 18
află castelul din Mautoertuis, rechiziţionat de armata germană. Deunăzi s- tunuri antitanc, 4 baterii de artilerie, mortiere, 35 de lansatoare de rachete
a instalat acolo un nou contingent de soldaţi. Ei se antrenau în lupta cu cu patru ţevi, cuiburi de mitraliere...
baioneta, dar între două exerciţii se jucau de-a uliul şi porumbeii. N-aveau Şi asta doar pe-o singură plajă!
mai mult de paisprezece ani. Se va putea oare conta pe ei când va veni Dar plaja aceasta, pe care americanii o vor numi Omaha, este una
Ziua cea mare? La vârsta asta n-are toată lumea curajul şi tăria sufletească dintre cele mai fortificate de pe coasta europeană. Zidul Atlanticului nu
a lui André Kirschen. oferă peste tot un aspect atât de înspăimântător. Dealtminteri, cum ar fi cu
Dar există Zidul. Zidul Atlanticului. În doi ani, milioane de oameni putinţă? Este pur şi simplu imposibil să fortifici fiecare kilometru al unei
aflaţi la muncă forţată au construit pe coasta de vest a Europei cea mai coaste ce se întinde de la extremitatea de nord a Norvegiei până la Pirinei.
redutabilă linie de fortificaţii din câte s-au văzut vreodată: lucrări N-ar ajunge tot betonul din Europa. De altfel, la ce bun să construieşti
subterane, cazemate de artilerie, adăposturi fortificate pentru infanterie. fortificaţii dacă n-ai tunuri pe care să le pui înăuntru? Armatei gernane îi
Toate oraşele de pe malul mării, de la marele port până la micuţa staţiune lipsesc tunurile. Cele mai bune, cele mai moderne sunt pe frontul de est.
balneară, au fost transformate în fortăreţe. Au fost astupate ferestrele şi În Vest, ea nu-i înzestrată decât cu modele vechi şi tunuri recuperate de la
uşile caselor, străzile au fost barate prin ziduri de beton şi reţele de sârmă armatele distruse. Generalul german care comandă sectorul lui Heinz
ghimpată, au fost săpate subterane legând între ele pivniţele locuinţelor în dispune, aşadar, de un bazar nemaipomenit: tunuri de 92 de modele
scopul de a le permite apărătorilor să treacă dintr-una într-alta şi să-i cadă diferite. Excelent ca să deschizi un târg de artilerie, dar jalnic ca să faci
în spate asediatorului. Ceea ce l-a făcut pe şeful nazist Goebbels să război. Tunurile necesită 252 de muniţii felurite, dintre care 47 nu se mai
proclame plin de mândrie: „Am fortificat coastele Europei de la Capul fabrică. Aşa că e interzis să prăpădeşti obuzele cu exerciţii de tragere.
Nord până la Mediterana şi le-am dotat cu armele cele mai ucigătoare pe Totuşi, aceste exerciţii sunt foarte necesare, deoarece mulţi tunari sunt
care le poate produce secolul al XX-lea. De aceea, orice atac inamic, chiar liceeni care îşi continuă studiile prin corespondenţă şi n-au nici un fel de
cel mai puternic şi mai înverşunat din câte se pot închipui, este sortit experienţă a războiului.
eşecului". Zidul? Este uneori un adevărat zid de apărare, alteori un simplu
În parte este adevărat. Heinz şi camarazii săi sunt artilerişti. Adăpostul parapet. Zid de apărare în faţa Pas-de-Calais, acolo unde strâmtoarea este
în care dorm e o simplă groapă acoperită cu pietre şi pământ, dar când va atât de îngustă că, pe vreme frumoasă, zăreşti de pe coasta franceză
sosi ora bătăliei se vor duce într-un punct de observaţie fortificat situat tot falezele Doverului. Acesta este locul unde au crezut generalii germani că
la marginea falezei. Locotenentul Wagner, cu ajutorul unor instrumente vor încerca aliaţii să debarce. De aceea au şi îngrămădit aici fortificaţii,
optice, va stabili cu precizie poziţia navelor inamice şi va da indicaţiile de arme şi oameni. Dar în Normandia, Zidul nu mai e atât de înfricoşător, cu
tragere bateriei de tunuri adăpostite în câmp, cu cinci kilometri mai în excepţia câtorva plaje, ca aceea a lui Heinz. În unele locuri nu întâlneşti
spatele plajei. Heinz va transmite ordinele locotenentului la telefon sau uneori decât un singur punct fortificat pe mai mulţi kilometri. E adevărat
prin radio. Chiar dacă navele reuşesc să treacă de tirul de baraj al că Bretania şi chiar Normandia sunt atât de departe de Anglia, încât pare
tunurilor, infanteriştii aliaţi vor avea de escaladat faleza, unde îi aşteaptă foarte rezonabil să le lipseşti de forţe, pe care să le concentrezi, la
infanteria germană, instalată în fortificaţii puternice, ca aceea care a fost maximum, în Pas-de-Calais.
 Şi apoi, chiar acolo unde Zidul e slab, tot are meritul că există. În o să treacă. Trebuie să fie mii. „Ceva nu-i în regulă, îşi spune Heinz. Să
Italia, americanii au încercat două debarcări. Şi de fiecare dată au fost cât fie în noaptea asta? Tocmai când este el în post? Mare baftă ar mai avea!
pe ce să eşueze, deşi acolo nu exista nici măcar Zidul ca să-i oprească în Simte ceva frecându-i-se de picior. Tresare. E căţeluşul adoptat de
loc. Canadienii au încercat să debarce la Dieppe în 1942. Aproape toţi au formaţie, care le ţine de urât în orele de strajă. Ei, dar să nu ne enervăm!
fost ucişi sau capturaţi. De aceea, Goebbels poate proclama cu toată Să supraveghem atent plaja şi fără să rămânem cu privirea fixată într-un
siguranţa: „La Dieppe au rezistat nouă ore şi pe atunci nici nu exista loc, aşa cum a recomandat locotenentul Wagner.
Zidul. Dacă vor rezista nouă ore şi data viitoare, va fi frumos". Cei doi băieţi, artileristul şi infanteristul, au în faţa lor, pe plajă,
Dacă nu se hotărăsc să vină, timpul lucrează împotriva lor. Savanţii aliniamente de forme negre, care abia pot fi deosebite în beznă, ca şi cum
germani pun la punct arme secrete, care-i vor aduce Germaniei victoria. o armată ar fi rânduită în poziţie de drepţi, aşteptînd hotărîtă asaltul
Termină de construit V-l, bomba zburătoare care va pulveriza oraşele aliaţilor.
engleze. Pregătesc primul avion de vânătoare cu reacţie, a cărui viteză, Această armată e făcută din lemn, fier şi beton. A fost inventată de
nemaiatinsă până acum, va face din avioanele aliate cu elice o pradă mareşalul Rommel.
uşoară, înzestrează submarinele germane cu un sistem care le va permite
să nu fie detectate de radarurile inamice. Dotată cu aceste arme Un senior al războiului
inegalabile, armata germană va păşi iarăşi pe drumul succesului până la
victoria finală. Mareşalul Rommel este în acest moment cel mai bun dintre
E miezul nopţii. A sosit vremea de plecare. Heinz n-are nevoie să se comandanţii militari germani. Soldat de carieră, de nouăsprezece ani, a
îmbrace: de câteva zile, soldaţii din regimentul lui au primit ordin să luptat vitejeşte în timpul primului război mondial, în cursul celui de-al
doarmă în uniformele lor de postav gri-verzui. Nu trebuie decât să-şi tragă doilea s-a luptat împotriva Franţei în fruntea unei divizii care a înaintat
cizmele, să-şi prindă centironul, de care e atârnat un revolver, să-şi pună atât de repede şi a surprins atât statul-major francez, încât a fost
în bandulieră masca de gaze şi raniţa şi să-şi înfunde pe cap casca. În supranumită „divizia fantomă". Însă gloria şi bastonul de mareşal avea să
raniţă are o raţie de luptă: o cutie cu carne conservată (250 de grame) şi le dovedească Erwin Rommel pe pământul Africii. Acolo, în Egipt şi în
câteva cuburi dintr-o pâine atât de tare că, pentru a o putea mânca, ar Libia, împotriva trupelor engleze, în deşerturi nesfârşite, războiul este, în
trebui s-o înmoaie mai întâi în apă sau lapte, drept care soldaţii au primul rând, purtat de tancuri. Rommel şi le conduce cu ardoarea unui
poreclit-o „raţia de fier". Raniţa mai conţine şi două bandaje pentru cazul ofiţer de cavalerie. E întotdeauna în frunte, conducând asaltul dintr-o
în care ar fi rănit. maşină blindată luată de la englezi, pe care a poreclit-o „Mamut". Curajul
Heinz iese din adăpost, care a fost acoperit cu plase verzi de camuflaj. său devine legendar şi la fel sângele rece de care dă dovadă. Într-o zi se
O tranşee, camuflată şi ea, duce la punctul de observaţie fortificat rătăceşte şi ajunge în faţa unui spital de răniţi englezi. E însoţit doar de
Camaradul infanterist este deja acolo. Regulamentul prevede ca straja să câţiva ofiţeri, aşa că firesc ar fi să fie făcut prizonier. Dar, fiindcă dă
fie făcută concomitent de un artilerist şi de un infanterist. Unul dovadă de o nemaipomenită siguranţă de sine, englezii cred că după el vin
supraveghează la dreapta, celălalt la stânga. E întuneric beznă. Un vânt companii de tancuri şi că ei vor fi cei capturaţi. Rommel, impasibil,
tăios pătrunde în fortificaţie prin ambrazura de observare. În faţă, pe inspectează răniţii englezi, îi îmbărbătează, îi întreabă pe medici de ce
mare, nimic neobişnuit. Dar pe cer, deasupra norilor, un duduit surd şi medicamente au nevoie, ca să le trimită, şi urcă înapoi în maşina lui de
continuu, ca şi cum acolo, sus, o uzină ar pune în mişcare miile sale de comandant, salutat de întreg personalul spitalului. Altă dată, datorită firii
motoare. Este aviaţia aliată. A atacat în această după-amiază Yves-en- sale impetuoase, ajunge cu maşină cu tot pe un aerodrom englez.
Bessin, un mic port de pescari situat la cinci kilometri de fortificaţia lui Vehiculul lui e recunoscut şi urmărit de britanici. Rommel, aflat la volan,
Heinz. Bombardamentul a fost atât de puternic, încât Heinz şi camarazii reuşeşte să scape ca prin minune şi să se înapoieze la liniile sale. Un lucru
săi au crezut că locuitorii aşezării n-o să-i mai supravieţuiască. Avioanele şi mai senzaţional s-a petrecut în cursul unei misiuni de recunoaştere pe
care a ţinut s-o execute personal. Temeritatea l-a dus drept în mijlocul împuşcat la Mont Valerien? Poveşti de-ale teroriştilor, care nu-l privesc pe
trupelor inamice. A mers o noapte întreagă cot la cot cu coloanele de Rommel; el n-a ordonat să fie împuşcat nimeni. Jacques Auverpin şi
blindate engleze. Şi, culmea, nimeni nu l-a remarcat, aşa că în zori a putut mama sa sunt în pragul foametei ca aproape toţi locuitorii oraşelor
să se întoarcă înapoi la cartierul său general. Acest comandant impetuos ocupate? Nu-i el răspunzător de asta. De altfel, el nu trebuie să facă faţă
avea „baraka", după cum spun arabii: un noroc nemaipomenit părea că-l plicticoaselor probleme pe care populaţia civilă le impută războinicilor
însoţeşte până şi în cele mai nebuneşti acţiuni ale sale. fiindcă deşertul african, câmpul său de luptă, este, la drept vorbind,
Rommel nu era însă numai un comandant militar remarcabil şi un pustiu. ^
oştean curajos; era de asemenea, şi mai ales, un om înzestrat cu simţul Rommel ştie că în Europa se petrec în fiecare zi grozăvii. Cunoaşte
onoarei. N-a dat niciodată un ordin neomenos. Ba, dimpotrivă, dădea crimele naziste. La cartierul lui general au venit germani antihitlerişti ca
dovadă de generozitate faţă de prizonierii şi răniţii duşmani. Se bătea, şi să-i prezinte înfricoşătorul tablou. Le-a răspuns că nu-i treaba lui să se
se bătea aprig, dar asemenea cavalerilor din evul mediu, care-l salutau pe amestece. „Sunt soldat şi-mi fac datoria de soldat!" Şi tot în deşert trăiesc
adversarul învins şi ar fi preferat mai degrabă să piardă decât să câştige struţii, care-şi vâră capul în nisip ca să nu vadă ce nu le place.
prin cruzime sau perfidie, într-un cuvânt, Rommel era contrariul genera- De la celebrul mareşal Rommel până la simplul soldat Heinz Tiebler,
lilor SS care-l înconjurau pe Hitler. Adversarii săi, generalii englezi, ar fi distanţa e imensă, dar starea lor de spirit este aceeaşi. Heinz nu-şi pune
fost mândri să-l numere printre ei. Cât despre soldaţii britanici de rând, întrebări. Consideră că datoria lui de patriot este să lupte pentru ţara sa
aceştia nutreau pentru Rommel o mare admiraţie şi născociseră chiar până la moarte. Restul nu-l priveşte. Sunt mii ca el în armata germană. În
expresia „să faci un rommel" pentru a desemna o faptă vitejească. toate armatele din toate timpurile şi din toate ţările, adevăraţii criminali
Rommel era în ochii lor „un tip în genul lui Napoleon". Aşa că, până la sunt rari, dar orbirea de care dau dovadă concetăţenii lor le permite să-şi
urmă, şefii lor, neliniştiţi de o asemenea popularitate, au cerut oficial ca ducă la îndeplinire fărădelegile. Anna Frank a scris într-o zi în caietul ei:
numele lui Rommel să nu mai fie pronunţat în armata engleză! „nu pot să cred niciodată că numai cei puternici, guvernanţii, capitaliştii,
Acest vajnic cavaler, acest luptător legendar era, totuşi, un general al poartă răspunderea pentru dezlănţuirea războiului. Nu, şi omul de pe
lui Hitler. Se deosebea cât se poate de mult de asasinii SS, dar lupta în stradă e tot atât de mult doritor să-l facă, altminteri popoarele s-ar fi
aceeaşi tabără cu ei. Îl dispreţuia pe obezul Göring, care voia să revoltat de multă vreme. O, de ce sunt oamenii atât de nebuni?"
înfometeze Europa, dar asculta ordinele. Fiecare din victoriile sale întârzia Până la urmă, mareşalul Rommel a deschis însă ochii. Pentru aceasta a
înfrângerea germană şi permitea executarea şi mai multor obstacole, fost nevoie ca armata engleză a lui Montgomery să-l izgonească din
infometarea şi mai multor copii, afundarea şi mai mult a popoarelor în Africa, aliaţii să debarce în Italia, Armata Roşie să obţină victorie după
mizerie şi umilinţă. Şi dacă geniul militar ar fi fost de ajuns ca să-i aducă victorie. Numai atunci a înţeles Rommel că Hitler ducea Germania la
ţării sale victoria definitivă dintr-o singură lovitură, el ar fi făcut să catastrofă şi că pentru semnarea păcii acesta trebuia înlăturat. A protestat
termine „ciuma nazistă" şi ar fi cufundat Europa în acea "epocă a mai ales împotriva înrolării în armată a tinerilor germani care sunt încă
întunericului" de care vorbea Winston Churchill. nişte copii: „E o nebunie să sacrifici tot tineretul ăsta!" Nu a fost ascultat.
Îl admira pe Hitler, al cărui corp de pază îl comandase, dar nu se prea Aşa că a acceptat să ia legătura cu anumiţi generali germani care
sinchisea de ideile lui politice! Iubea Germania, ţara sa, şi o voia pregătesc un complot. În acelaşi timp a acceptat dispoziţia lui Hitler de a
victorioasă şi puternică. Fusese combatant în 1914-l918, se simţise umilit prelua comanda celor cinci sute de mii de soldaţi însărcinaţi cu paza
de înfrângere coastei din Olanda până în Bretania. S-o fi făcut cu scopul tainic de a
şi dorea o revanşă. Restul nu-l privea pe el. Cu Anna Frank, ascunsă în uşura debarcarea aliaţilor pentru a pune mai repede capăt regimului
podul casei şi sortită morţii dacă era descoperită? E treaba Gestapoului, şi nazist? Câtuşi de puţin. Rommel nu vede şi nu urmăreşte decât interesul
nu a lui. Treaba lui e armata care se bate în mod onest în deşertul Africii. Germaniei. Vrea pace, dar o pace cât mai avantajoasă cu putinţă.
André Kirschen e într-o celulă la Anrath, iar fratele său Bob a fost Raţionamentul lui e următorul: dacă o să le administrăm anglo-
americanilor o înfrângere sângeroasă pe plajele din vest, ei vor accepta o instrument poreclit "ciocanul cu coadă" şi dezamorsându-le cu mâna. Dar
pace separată, lăsându-i Germaniei unele din cuceririle sale, şi noi vom Rommel a născocit suprapunerea a două mine. După ce genistul britanic
putea să ne năpustim cu toate forţele noastre asupra ruşilor. dezamorsa prima mină şi o scotea din nisip, a doua îi exploda în faţă şi-l
Erwin Rommel soseşte deci pe viitorul front de vest în ianuarie 1944 omora. Câmpurile de mine pe care le semăna în deşert deveniră curând
cu intenţia fermă de a lupta şi de a câştiga. Zidul Atlanticului? Îi vede atât de ucigăttoare, încât englezii le-au denumit „grădinile iadului"!
tăria şi slăbiciunile. Trupele puse sub comanda sa? Ştie că sunt alcătuite Rommel va da dovadă de aceeaşi şiretenie pe plajele din vest, a căror
din soldaţi ori prea bătrâni, ori prea tineri, obosiţi de atâta luptă sau, apărare şi-o asumă.
dimpotrivă, lipsiţi de experienţa războiului. Nu poate să-i întinerească pe Îndemînatic cum era, va folosi materiale ieftine, scânduri de lemn,
soldaţii bătrâni şi să-i transforme, atingându-i cu o baghetă magică, pe şine de oţel, blocuri de beton. Dar imaginaţia sa va şti să facă din ele
băieţii ca Heinz Tiebler în războinici experimentaţi. I se refuză chiar şi capcane ucigătoare.
materialul indispensabil unei bătălii moderne, deoarece acest material este Mai întâi i-a venit ideea să folosească vechile obstacole antitanc
rezervat frontului de est. Aşa se face că tunurile diviziei lui Heinz sunt fabricate la începutul războiului, dar blindatele cele mai noi le strivesc sub
trase de cai, şi nu de camioane! Rommel i s-a plâns lui Hitler de lipsa de greutatea lor. Inofensive pe pământ, ele vor redeveni eficace în apă,
mobilitate a diviziilor sale, dar fuhrerul i-a răspuns sec: „Rolul lor este de deoarece coca unei nave de debarcare nu are grosimea blindajului unui
a se lăsa omorâte în spatele fortificaţiilor lor. Aşa că n-au nevoie să fie tanc. Din ordinul lui sunt strânşi mii de arici. Un arici e alcătuit din trei
mobile". Răspunsul era idiot, dar era răspunsul unui führer pe care nimeni bucăţi de şină de cale ferată, ceva mai lungi de un metru şi sudate la
nu îndrăznea să-l contrazică, nici măcar mareşalul lui favorit. mijloc în unghi drept. Plajele sunt „împănate" cu arici. După câteva zile, o
Totuşi, contemplând cu ochii lui albaştri nisipul lor, care-i amintesc de surpriză neplăcută: aricii se înfundă în nisipul plajei. Rommel ordonă
deşertul Africii, Rommel se gândeşte că aceste plaje, pe care se jucau atunci ca fiecare din cele trei bare ale lor să fie fixate într-un soclu de
cândva copii, ar putea fi transformate, cu puţină imaginaţie şi cu multă beton. De data asta, obstacolele rezistă.
muncă, într-o capcană ucigătoare pentru infanteriştii inamici. Porţile belgiene sunt şi ele recuperate de Rommel. Denumite astfel
pentru că semănau cu un portal şi erau utilizate de armata belgiană, ele
Un mareşal îndemânatic sunt nişte uriaşe construcţii metalice înalte de doi metri şi cântărind mai
multe tone. Dar deşi sunt grele, nu prea rezistă la furtuni şi multe sunt
Erwin Rommel a fost întotdeauna deosebit de îndemânatic. Când dărâmate. Ar trebui inventate obstacole care să se lase mai anevoie luate
părinţii i-au făcut cadou prima motocicletă, a demontat-o toată, apoi a de apă. Rommel găseşte soluţia: pari de lemn. Sosesc cu zecile de mii pe
recompus-o bucată cu bucată. Mai târziu, când a devenit ofiţer, şi-a coaste, şi soldaţii germani, extenuaţi, cu palmele pline de băşici, îşi petrec
manifestat pe deplin îndemânarea, combinând-o cu o şiretenie redutabilă. zilele înfigându-i în nisip, cu vârful îndreptat spre largul mării. Lucrul
Aşa se face că a reuşit să-i înşele în Africa pe adversarii săi, dând merge prea încet pentru Rommel: e nevoie, în medie, de trei sferturi de
dispoziţie să se sudeze o elice la spatele câtorva camioane. Pornind oră pentru a instala un par. Ori, timpul e limitat. Aliaţii pot debarca mâine
vijelios, acestea stârneau, din cauza elicei, un nor de nisip, ceea ce i-a sau săptămâna viitoare. Atunci, îndemânaticul mareşal are o idee genială:
făcut pe inamici să creadă că era vorba de o divizie blindată. Cădeau în să se sape găuri cu ajutorul stingătoarelor de incendiu. Într-adevăr, apa
capcană, porneau cu tancurile la atac, şi Rommel, care masase carele de sub presiune mare scurmă repede nisipul moale. Nu mai sunt necesare
asalt ceva mai departe, îi bătea. Şiretenia lui i-a adus curând porecla de decât trei minute pentru instalarea unui par. Rommel e mulţumit. Un stâlp
„Vulpea deşertului". Cât despre mine, ele erau pentru Rommel o îndreptat spre larg e un lucru bun. Dar va pricinui oare destule stricăciuni
adevărată pasiune. Le sporea neîncetat eficacitatea. Englezii, ca şi navelor de debarcare? Rommel, şi de data aceasta, are soluţia gata: ordonă
germanii, aveau, fireşte, echipe de specialişti care deschideau drum să se fixeze la capătul parului un uriaş deschizător de conserve din oţel,
infanteriei, reperând amplasamentul minelor îngropate cu ajutorul unui care va găuri navele de debarcare. Ba mai mult, îi vine ideea să plaseze pe
el un obuz transformat în mină-cursă sau o mină care să explodeze la cea calmeze invocând oboseala oamenilor, Rommel urla: „Mai bine nişte vii
mai uşoară atingere şi pe care soldaţii săi s-au grăbit s-o poreclească obosiţi decât nişte morţi odihniţi!"
„spărgătorul de nuci". Fapt este că în noaptea aceasta, auzind duduitul avioanelor aliate, care
Este oare aceasta soluţia ideală? Nu, câtuşi de puţin. Fiecare par ocupă continuă să zboare deasupra, Heinz Tiebler şi camaradul lui, infanteristul,
doar un loc infim în mare, iar ambarcaţiunile vor putea scăpa de ei fie nu regretau eforturile făcute. Aceste forme negre aliniate pe plaje le dau
printr-un noroc, fie datorită dibăciei pilotului de la cârmă care va reuşi să un sentiment de mare siguranţă. Dacă aliaţii vin, or să dea cu nasul de ele
le zărească la timp. Ar trebui descoperit un sistem care să silească nava de („Să fie în noaptea asta? Parcă n-au fost niciodată atâtea avioane pe cer!"),
debarcare să se arunce în deschizătorul de conserve sau în mina spărgător o să le vină din această pădure de obstacole. Ambarcaţiunile lor se vor
de nuci. Rommel inventează acest sistem. El constă în a grupa parii câte zdrobi de masivele porţi belgiene, coca le va fi străpunsă de şina aricilor
trei. Doi dintre ei, aşezaţi în formă de V, se sprijină pe al treilea. V-ul este cehi sau de dintele balaurului, vor fi trase în ţeapă de deschizătorul de
deschis spre larg, astfel încât ambarcaţiunile, după ce intră între cleştii conserve, vor sări în aer în contact cu obuzele sau cu minele spărgător de
capcanei, să nu mai poată manevra ca să iasă de acolo şi să fie îndreptate nuci. În câteva minute, marea va deveni un cimitir de nave dezmembrate.
de doi pari în formă de V spre deschizătorul de conserve, spre mina-cursă Cât despre navele ce se vor strecura ca prin minune printre obstacole, ele
improvizată din obuz sau spre mina de nuci, fixate în vârful celui de-al vor trebui după aceea să se ferească de epave mai înainte de a ajunge la
treilea par. plajă. Locotenentul Wagner va da atunci ordinul de tragere, pe care Heinz
Soldaţii germani, transformaţi în dulgheri, trebuie să facă şi pe zidarii. îl va transmite prin telefon, iar bateriile de tunuri, bine camuflate în
Rommel a inventat un nou obstacol: dintele balaurului. Este o piramidă de interiorul ţinutului, vor împroşca inamicul cu o ploaie deasă de obuze. Ce
beton cu bază triunghiulară. Prezintă avantajul că, şi după ce e răsturnat joc de-a masacrul!
de un vas lansat în plină viteză, continuă să oonstituie o primejdie serioasă Câţi dintre infanteriştii aliaţi vor avea şansa să ajungă nevătămaţi pe
pentru următorul vas, deoarece forma sa, are întotdeauna unul din vârfuri plajă?
în sus. În tot cazul, Heinz n-ar vrea să-şi schimbe locul cu al lor. Şi nici
Arici cehi, porţi belgiene, pari simpli, pari complicaţi; dinţi de balaur atunci nu se vor afla încă la capătul suferinţelor. Plaja, pustie şi netedă, nu
— formele lor întunecate le zăreşte Heinz Tiebler prin ambrazura oferă nici un adăpost, în afara unui mic rambleu de pietricele aduse de
punctului său de observaţie. Câtă sudoare şi osteneală pentru a realiza mareele succesive (dar e atât de mic, că nu te poţi adăposti după el decât
piedicile născute de imaginaţia neobosită a mareşalului Rommel. La dacă te culci pe burtă). Soldaţii aliaţi vor trebui deci să străbată în pas
început, soldaţii au fost mândri că se află sub comanda unui comandant alergător un adevărat câmp de tragere măturat de mitralierele germane.
atât de celebru. Fiecare ştia legenda ţesută în jurul lui în Africa! Dar, în După care supravieţuitorii vor ajunge la baza falezei. Înaltă de vreo
cele din urmă, au ajuns să creadă că Rommel al lor nu mai era Rommel. patruzeci de metri, ea este de netrecut pentru tancuri. Blindatele aliate n-ar
Omul care pornea vijelios odinioară în fruntea tancurilor se transformase putea ieşi de pe plajă decât prin patru văi minuscule încadrate de
într-un şef de şantier. Tot timpul petrecut cu ei, el îşi înmulţea raidurile- fortificaţii şi barate de un zid de beton lat de un metru şi înalt de doi. Fără
inspecţie, care constituiau exasperarea generalilor şi a coloneilor. Când îndoială că pifanii vor încerca să escaladeze singuri faleza, dar Rommel a
venea pe neaşteptate într-o unitate, începea prin a le ordona tuturor ştiut să facă ascensiunea primejdioasă: solul este înţesat cu mine. Unele
ofiţerilor, să arate mâinile. Dacă erau bătătorite, zdrobite sau pline de dintre ele, vârâte într-o cutie de lemn, nu pot fi detectate. Altele seamănă
băşici, chipul mareşalului se destindea într-un zîmbet uşor de satisfacţie. cu un borcan de dulceaţă plin cu bile de sticlă şi sunt şi ele imposibil de
Atunci făcea un semn şoferului, Daniel, iar acesta se ducea să ia un detectat. La o simplă atingere cu piciorul, explozia azvârle afară din
acordeon din portbagajul Horchului decapotabil. Era cadoul rezervat celor pământ aceste bile ucigaşe. Dar Rommel, care se gândeşte la toate,
ce munceau bine. Ceilalţi... Ei bine, ceilalţi păstrau amintirea unei mânii cunoaşte tradiţia eroică a geniştilor aliaţi: dacă o mină îi explodează
formidabile, însoţită de o ploaie de pedepse. Dacă ofiţerii încercau să-l vreunuia sub picioare, acesta se aruncă asupra ei ca să-i apere pe
camarazii care-l urmează. De aceea, mareşalul a pus să fie îngropate în obstacole ce nu figurează în nici un manual al Şcolii de război. Îi spun lui
pământ mii de mine săritoare, care funcţionează în doi timpi: mai întâi Rommel „maresalul-puşti". E o poreclă pe care i-a găsit-o bătrânul
ţâşnesc din pământ şi sunt proiectate la nivelul centurii, astfel încât mareşal von Rundstedt, care comandă toate armata germană din vest şi
genistul să nu se poată culca pe ele, apoi explodează, zvârlindu-şi schijele este cam invidios pe avansarea-fulger a tânărului Rommel (în vârstă,
ucigaşe pe un diametru de cincizeci de metri. totuşi, de cincizeci de ani) care în trei ani ajunge din colonel, mareşal.
Probabil că aliaţii, care-l cunosc pe Rommel, şi ştiu ce-i poate pielea, Dar ce poţi să-i răspunzi mareşalului-puşti când lansează faimoasa sa
se aşteaptă să dea peste aceste noi ale arme ale iadului. Totuşi, mareşalul frază soldaţilor istoviţi şi ofiţerilor posomorâţi: „Mai bine nişte vii obosiţi
le-a pregătit şi surprize inedite. Hitler să-i fi dat ideea? Führerul, în decât nişte morţi odihniţi"?
discursurile sale, proclama că aliaţii nu vor reuşi să pătrundă în În noaptea asta, în timp ce privirea lui Heinz se plimbă iarăşi şi iarăşi
„Fortăreaţa Europa". O fortăreaţă care aminteşte de castelele din evul peste obstacolele inventate şi impuse de Rommel, acesta din urmă nu
mediu, cu plumb, apă clocotită şi pietre uriaşe aruncate de sus în capul studiază, ca de obicei, hărţile la cartierul său general. În ajun, Horchul
agresorilor care încercau să escaladeze zidul. Rommel a înlocuit plumbul condus de Daniel a pornit-o spre Germania. Rommel avea să se
şi apa clocotită cu petrol. Ici şi colo uriaşe rezervoare sunt înfundate în întâlnească cu soţia sa, Lucia-Maria, a cărei zi de naştere era la 6 iunie. Îi
pământ, ferite de obuze. Sistemul lor de ţevi duce la aruncătoare de flăcări făcea cadou o pereche de pantofi de antilopă gri. Cu trei săptămâni în
bine ascunse. Ofiţerul german însărcinat cu vegherea lor n-avea decât să urmă, la 15 mai, îi scrisese plin de încredere: „Munca desfăşurată în
apese pe un buton pentru a vărsa asupra asediatorului un fluviu de petrol. cursul ultimelor săptămâni este considerabilă. Sunt convins că inamicul
În privinţa pietrelor, Rommel le-a înlocuit în mod avantajos cu obuze deja va suferi consecinţele dacă atacă şi că, până la urmă, nu va obţine
amorsate, adică gata să explodeze, atârnate la capătul unei frânghii de-a succesul sperat". În casa sa de la Herrlingen, Rommel îl va găsi şi pe fiul
lungul falezei. O lovitură de cuţit şi frânghia retezată va lăsa să cadă peste său, Manfred, un băiat de cincisprezece ani, care, deşi îşi continuă studiile,
infanteriştii aliaţi care se caţără pe pantă, focul. e servant, ca atâţia germani tineri de vârsta lui, într-o baterie antiaeriană.
Nu, hotărât lucru, Heinz n-ar vrea să fie în locul inamicului. Decimaţi Avioanele care zboară deasupra falezei Omaha nu se duc să
pe mare de obstacole, seceraţi pe plajă tunurilor şi al mitralierelor, bombardeze Germania: Heinz aude în spatele lui explozia surdă a
sfârtecaţi de mine, arşi de aruncătoarele de flăcări, câţi vor rămâne — şi în bombelor. Probabil că au căzut la Bayeux, la mai puţin de zece kilometri
ce stare –– când vor trebui, în sfârşit, să angajeze lupta împotriva de coastă. E obişnuit cu asemenea bombardamente. Nu, nu bombele îl
infanteriei germane, bine adăpostită în fortificaţiile ei. Dealtfel, cu fiecare neliniştesc pe Heinz, ci acest duduit care nu se mai sfârşeşte acolo sus, pe
zi care trece, şansele lor de a supravieţui scad, căci Rommel îi dă bătaie cer. Încredinţat că n-a mai auzit niciodată atâtea avioane, se gândeşte,
cu construirea obstacolelor şi instalarea minelor. Parcă nu ştie ce-i încercat de o tulburare care nu este încă frica, ci o oarecare nelinişte: „Nu-
oboseala. Nu fumează, nu bea şi de-abia mănîncă. De dormit, doarme? i în regulă, se petrece ceva". Disciplinat, continuă să observe marea
Niciodată mai mult de cinci ore pe noapte: consideră că e timp pierdut. E neagră, tivită de spuma albă a valurilor, şi plaja înţesată cu obstacole.
în picioare înainte de ora patru dimineaţa, sare în Horchul cu portbagajul „Se întâmplă ceva neobişnuit..." — asta e şi părerea lui Franz
plin de acordeoane şi... la drum pentru inspectarea lucrărilor! Au fost Gebauer. Are optsprezece ani, ca Heinz Tiebler, şi ca şi el, este radiofonist
instalate până acum o jumătate de milion de obstacole în sectorul pe care-l de artilerie în sectorul Omaha. Dar, în timp ce Heinz este pe faleză, într-un
comandă — vrea dublu. Cinci milioane de mine sunt deja la locul lor! El punct de observaţie fortificat, postul lui Franz este la bateria de tunuri care
vrea două sute de milioane! Soldaţii ajung să se întrebe dacă soarele se află în poziţie în interiorul ţinutului. Când se va angaja lupta, el va
Africii nu l-a bătut cam mult în cap. Doresc chiar ca aliaţii să debarce ca primi ordinul de tragere de la observatorii înaintaţi şi îl va transmite lui
să se termine odată cu dulgheritul şi zidăritul. Cât despre ofiţerii lor, de Giesing, care comandă tirul celor patru tunuri ale bateriei. Să fie în
cum întoarce Rommel spatele, fac glume pe socoteala celui care încalcă noaptea asta? Franz nu e de strajă, dar nu reuşeşte să doarmă. E un
tradiţiile, examinează mâinile soldaţilor şi îşi petrece timpul inventând zgomot la fel de asurzitor ca pe peronul unei gări atunci când trece un
rapid în plină viteză. Dar rapidul ăsta nu se mai termină... Câte să fie?
Desigur, sute, poate mii...
Reinhold Wagner, tunarul de douăzeci de ani, este în post la câteva
sute de metri mai încolo, aproape de altă baterie de obuziere. Şi el este
neliniştit. Şeful lui, căpitanul Miiller, doarme la o fermă în imediata
apropiere. Trebuie să-l trezească? Şi dacă a fost sculat din pat pe degeaba,
căpitanul o să-i dea o pedeapsă? Reinhold se hotărăşte să mai aştepte
câteva minute. Apoi încă cinci. Vacarmul, acolo sus, continuă. Ei, n-are
încotro, trebuie să se ducă... Reinhold se îndreaptă spre ferma unde
doarme căpitanul lui.
Ce se întâmplă? Unde se duc avioanele astea, care nu sunt toate, fără-
ndoială, bombardiere? Franz şi Reinhold sunt cu toţii pradă aceleiaşi
nelinişti. Nu e numai spaima de a trece poate curând prin experienţa PARTEA A TREIA
războiului: este şi senzaţia neplăcută că lucrurile nu se desfăşoară aşa cum
s-a prevăzut. De când sunt în dispozitiv pe această plajă din Franţa, li s-a
repetat mereu că asediatorul va apărea din apă. De aceea tunurile sunt
Ca hoţii, noaptea
orientate spre mare, de aceea spre ea sunt îndreptate toate obstacolele
inventate de Rommel, de aceea pentru a-i opri pe infanteriştii veniţi de pe Planoarele se prăbuşesc peste obiectiv
plaje au îngropat geniştii mii şi mii de mine. Ori, iată că primejdia nu vine
dinspre mare, ci din aer. Nu mai este în faţa lor, ci în spate, acolo unde Cele şase planoare, trase de bombardiere engleze Albermale, ajung
escadrele de avioane îşi vor lepăda misterioasa lor încărcătură... deasupra coastei franceze. În acel moment, fiecare din piloţii lor
Ce se întâmplă? acţionează o pârghie roşie pe care o are în faţă. Cablul de remorcare se
desprinde şi bombardierele, eliberate, virează pe o aripă ca să se înapoieze
în Anglia. Misiunea lor s-a încheiat.
Cea a maiorului englez Howard şi a celor o sută optzeci de soldaţi de
elită ai lui, toţi voluntari, va începe peste şapte minute.
În fiecare planor sunt câte treizeci. Aşezaţi pe bancheta aflată de-a
lungul fiecărui perete, oamenii ascultă uluitoarea linişte care a urmat după
vacarmul produs de motoarele ambalate până la refuz ale bombardierelor.
Planoarele cu aripi imense coboară în întuneric cu o încărcătură de
războinici căptuşiţi cu arme, dar zborul lor, asemenea celui al liliecilor, nu
face mai mult zgomot decât un fâlfâit.
Apărarea antiaeriană germană nu le reperează.
Thomas Waring este într-unul din cele trei planoare din faţă.
Asemenea camarazilor săi, are chipul înnegrit cu un dop ars ca să se
confunde mai mult cu întuneric. Îi e frică. Nu-i e frică de germani,
deoarece ştie că e suficient de antrenat pentru a se măsura cu ei, ci de
aterizarea iminentă. Aterizare? Mai degrabă zdrobire de sol. Planorul se
va aşeza pe un câmp îngust şi, dacă pilotul face o greşeală, oricît de mică, le mineze şi le-a dat ordin ca, în cazul unui atac inamic, să le arunce în aer.
şocul va fi ucigător pentru treizeci de pasageri ai săi, neputincioşi. E Nu se poate spera deci să fie luate intacte decât prin surprindere. Chiar
drept, cei şase piloţi sunt demni de încredere. Au fost selectaţi şi antrenaţi paraşutişti specializaţi în atacuri prin surprindere ar da greş, deoarece le-ar
cu grijă. Sunt asistaţi de un copilot, aşezat la dreapta lor, gata să ia trebui cel puţin câteva minute ca să se elibereze de paraşută, să se adune şi
comanda în cazul în care pilotul său ar fi ucis sau rănit de Flak, redutabila să pornească la asalt: soldaţii germani care execută paza, alarmaţi, ar avea
apărare antiaeriană germană. Sergentul Ainsworth, copilot al primului timpul necesar să declanşeze explozia. Comandanţii aliaţi, după ce s-au
planor, este unul din acei oameni de oţel cu care pleci liniştit la luptă. gândit de nenumărate ori, au ales, până la urmă, o soluţie primejdioasă: un
Când a avut loc debarcarea în Sicilia, care a precedat invazia din Italia, comando va ateriza cu ajutorul unui planor drept peste obiectiv, va pune
sergentul Ainsworth a fost paraşutat în largul mării, la trei kilometri, dintr- stăpânire pe postul de pază şi se va retrage pe poziţii ca să respingă
o eroare a pilotului... Ainsworth a reuşit să ajungă înotând şi trăgând după contraatacurile germane până la sosirea trupelor aliate venite de pe plaje.
el şi pe unul din camarazi rănit. Plaja la care a ajuns, sleit de puteri, era Şi de data aceasta, Rommel a complicat totul.
supravegheată de trei santinele inamice. Ainsworth s-a descotorosit de Vulpea deşertului prevăzuse că asediatorul va veni în acelaşi timp de
pistolul-mitralieră şi de revolver în largul mării şi nu mai avea decât pe mare şi din cer. Ştia că aliaţii antrenează de luni de zile zeci de mii de
pumnalul. Târându-se pe nisip, s-a apropiat de prima santinelă şi i-a înfipt paraşutişti, soldaţi de elită care, datorită aviaţiei, ar putea „să sară capra"
pumnalul în inimă. Omul s-a prăbuşit fără să scoată nici un strigăt. A doua peste Zidul Atlanticului. La ce ar mai servi „Fortăreaţa Europa" şi faţada
santinelă a murit la fel, câteva minute mai târziu. Pe a treia, Ainsworth s-a ei înţesată cu tunuri dacă paraşutiştii aliaţi ar pătrunde în ea pe uşa din
mulţumit s-o dezarmeze. Apoi a dispărut în interiorul ţinutului, după ce l-a dos, ca hoţii, noaptea?
instalat pe rănit într-o ascunzătoare. Câteva ore mai târziu, infanteriştii Rommel, care-şi amintise de plumbul topit şi de apa clocotită a
aliaţi, înaintând prin zonă, îl vor descoperi pe sergent păzind douăzeci de castelelor întărite din evul mediu, şi-a amintit atunci de şanţurile umplute
soldaţi inamici pe care i-a făcut prizonieri el singur... cu apă care înconjurau zidurile, peste care nu se putea trece decât pe o
Dar Ainsworth, ca şi ceilalţi, depinde de cel mai neînsemnat obstacol punte mobilă. Din ordinul lui, toate ecluzele aflate în vecinătatea coastelor
care îi poate sfâşia planorul. Carlinga este atât de fragilă... E alcătuită au fost închise, adunând mase de apă care au acoperit ogoarele şi
dintr-un placaj subţire care se zgâlţâie la fiecare gol de aer ca o frunză păşunile. Aşa au reapărut bălţi şi mlaştini, pe care munca stăruitoare a
bătută de vânt. Ar putea fi străpunsă cu uşurinţă de o lovitură de cuţit. oamenilor le secase de-a lungul veacurilor. Adâncimea lor depăşea
Podeaua este ondulată pentru ca oamenii să nu poată aluneca. Are două arareori un metru, dar era de ajuns ca să se înece în ele un paraşutist strivit
uşi, una în faţă, alta în spate, care se deschid de jos în sus. Fuzelajul nu de harnaşamentul său şi îngreuiat de tot echipamentul. O ţară celebră
are nici un hublou, aşa că în această lungă ţigară zburătoare habar n-au de pentru digurile sale putea chiar să dispară în parte sub valuri: Olanda, ţara
altitudine şi de viteza cu care zboară. Un strigăt al pilotului îi va avertiza adoptivă a Annei Frank. De aceea, Rommel a dat ordinul ca, în cazul când
că aterizează. Atunci vor trebui să se prindă de coate şi să ridice picioarele inamicul alege acest loc pentru a debarca, să se pregătească inundarea. Ar
pentru a reduce, pe cât posibil, violenţa şocului. După aceea, fi de ajuns câteva breşe făcute cu ajutorul explozivului pentru ca marea să
supravieţuitorii vor sări afară din avion şi vor angaja lupta. recucerească pământurile care cu greu i-au fost smulse. Chiar Anna, din
Misiunea lor are o importanţă capitală pentru succesul debarcării. Ei fundul ascunzătorii sale, aflase despre acest plan cu consecinţe dramatice
trebuie să pună stăpânire pe două poduri. Unul traversează canalul care cu patru luni mai înainte. La 3 februarie 1944, notase în jurnalul ei:
duce de la Caen la mare; celălalt, situat la câteva sute de metri de primul, „Debarcarea îi înnebuneşte pe oameni. Sunt articole în care se poate citi:
permite trecerea râului Orne. Capturarea lor îl va împiedica în primul rând "în caz de debarcare a aliaţilor în Olanda, autorităţile germane vor lua
pe inamic să aducă întăriri împotriva trupelor debarcate şi după aceea va toate măsurile necesare pentru apărarea ţării; dacă va fi nevoie, se va
face posibilă înaintarea regimentelor aliate. Ori, comandamentul german, recurge la inundare". Ei împart mici hărţi geografice ale Olandei cu
care a înţeles foarte bine importanţa celor două poduri, i-a pus pe genişti să regiunile ce urmează să fie inundate. Aflându-se în această zonă, oamenii
se întreabă ce se va întâmpla cu ei când apa pe străzi va fi de un metru. doi sparangheli, tot ar risca să se rănească în sârma ghimpată. În sfârşit,
Într-adevăr, ce se va întâmpla cu familia Frank dacă populaţia din suprema viclenie. Rommel dă dispoziţie să se fixeze în vârful fiecărui
Amsterdam va fi evacuată? Să rămână pe loc? Ar muri curând de foame sparanghel un obuz amorsat. Nici nu va fi nevoie ca planorul sau
fără proviziile pe care le aduc prietenii lor olandezi. Să plece cu ceilalţi în paraşutistul să atingă direct stâlpul ca obuzul să explodeze: o simplă
speranţa că Gestapoul nu s-ar folosi de acest prilej ca să o ridice pe Anna, atingere a reţelei de sârmă ghimpată e de ajuns pentru a declanşa explozia.
căreia îi place să glumească şi propune o soluţie: „Vom pleca înot. Toată Tocmai spre această pădure de obstacole coboară cele şase planoare.
lumea o să-şi pună costumul de baie, a nu se uita casca, şi o să înotăm pe Tocmai la parii ucigaşi ai lui Rommel se gândesc cu spaimă Thomas
sub apă cât putem, şi atunci nimeni n-o să vadă că suntem evrei". Waring şi camarazii săi. Viaţa lor depinde de acum înainte de
Inundarea nu este singurul mijloc imaginat de Rommel pentru a se îndemânarea piloţilor. Comandanţii aliaţi le-au arătat acestora fotografii
apăra de paraşutişti. El, care a pus să se taie păduri întregi ca să se luate din avion cu cinci zile mai înainte. Piloţii au recunoscut cele două
împăneze plajele cu obstacole, el ordonă noi tăieri. Vulpea deşertului se păduri care reprezintă obiectivul lor, dar au văzut şi zecile de gropi săpate
transformă din ce în ce mai mult într-un castor neobosit! De data asta e în apropiere şi care nu figurau pe fotografiile precedente. Totul era
vorba de a sădi pe păşuni milioane de pari ascuţiţi, nişte creioane în care pregătit pentru sădirea sparanghelilor şi germanii, în cinci zile, avuseseră
să se înfigă paraşutiştii ce vor cădea din văzduh şi, fiindcă soldaţii timp berechet ca să pună parii. Sergentul Ainsworth şi prietenii săi n-au
germani sunt pe plaje, Rommel mobilizează pentru această nouă acţiune şovăit: „Foarte bine — au spus ei cu sânge rece —, parii vor rupe aripile,
populaţia civilă. Mareşalul speră că francezii vor tăia cu dragă inimă parii, dar asta ne va încetini şi ne va împiedica să ne frângem gâtul de pod..."
pe care ei îi botează imediat "nările lui Rommel" (soldaţii germani le O zguduitură puternică! Aterizarea! Planorul atinge pământul cu un
spuneau "sparanghelii lui Rommel"). Ba trimite şi o instrucţiune la zgomot îngrozitor de lemn sfărâmat şi zvîcneşte de două ori. Prin uşile
comandă: „Puneţi-i să cânte în drum spre locul de muncă. Convingeţi-i că deschise, Thomas zăreşte un foc de artificii care luminează noaptea: trag!
lucrările sunt necesare pentru propria lor apărare". Nu, se înşeală: nu sunt gloanţe trasoare, ci jeturi de scântei ţâşnesc când
Bietul Rommel! Un mare soldat, fără-ndoială, dar un om pe care aripile se lovesc de sârma ghimpată. Căci planorul îşi încheie cursa
naivitatea îl orbeşte... Ca şi cum francezii puteau să instaleze cu dragă nebunească într-un pachet de sârmă ghimpată. Intră în el cu botul şi cu
inimă obstacolele menite să-i ucidă pe eliberatorii lor! „Propria lor asemenea viteză, încât coada i se ridică în sus. Oare se va rupe în două?
securitate", scrie Rommel. Dar tocmai aliaţii sunt cei care le vor aduce Carlinga rezistă cu greu, apoi cade cu un trosnet cumplit. Un om se
francezilor securitatea, pacea, fericirea, scăpându-i de ocupantul german prăbuşeşte pe podea, mort pe loc.
şi de Gestapo. Drept pentru care lucrul nu avansează la fel de repede cum Germanul Wilhelm Furtner este de pază pe pod şi ascultă, ca şi
sperase bravul mareşal. În zadar au înmulţit ofiţerii săi ameninţările şi camarazii săi de pe coastă, duduitul escadrelor de avioane care brăzdează
pedepsele, mergând până la a-i azvârli în închisoare pe recalcitranţi, nimic cerul. Bombe cad asupra oraşului Caen, la câţiva kilometri de pod.
nu ajută: francezii se îndreaptă spre corvoadă trăgându-şi picioarele, şi Rachete luminoase coboară încet. Apărarea antiaeriană germană trage
nicidecum cântând, şi se mocăiesc îngrozitor până înfig un par. neîntrerupt cu obuze şi gloanţe trasoare. De departe Furtner vede venind
Dar, oricât de puţin fac, încetul cu încetul, parii îndreptaţi spre cer ca spre el o masă întunecată apărută din noapte. E un avion. „Un bombardier
nişte lănci ameninţătoare se înmulţesc. La Londra, comandanţii aliaţi căruia i s-a venit de hac", îşi zice el. Aparatul atinge solul atât de aproape
examinează consternaţi fotografiile aduse de avioanele de recunoaştere. de el, că o clipă Furtner se teme să nu fie zdrobit. E un planor din fruntea
Vechiul lor duşman, Rommel, a ştiut să repereze întinsele păşuni formaţiei înmatriculat PF 800 — cel al sergentului Ainsworth —, pe care
favorabile aterizării paraşutiştilor sau planoarelor: acum sunt semănate cu extraordinarul său pilot a reuşit să-l depună la douăzeci şi trei de metri de
sparangheli. Fără a mai pune la socoteală că îndemânaticul mareşal îşi pod. Furtner îşi încarcă puşca şi o duce la umăr. Nu se aude nici un
perfecţionează neîncetat invenţia. El dispune să se întindă între pari reţele zgomot. Probabil că echipajul a murit. Liniştit, se pregăteşte să-şi pună
de sârmă ghimpată: chiar dacă paraşutistul ar avea norocul să cadă între din nou puşca în bandulieră, când douăzeci şi nouă de diavoli cu faţa
neagră ţâşnesc din carlinga sfărâmată urlând: ,,Able! Able!" E strigătul lor În jurul lui, zgomotul bătăliei. Deasupra, fluviul nesecat al gloanţelor
de adunare. Furtner este rănit şi scos din luptă înainte de a-şi fi revenit din trasoare ale apărării antiaeriene germane şi strălucirea lăptoasă a rache-
surpriză. Celelalte două planoare se prăbuşesc, la rândul lor, în faţa telor luminoase. Pe pământ însă e beznă. Ba nu, uite o lumină. Bill se
podului şi pasagerii lor se năpustesc la atac, strigând: „Baker! Baker!" şi apropie. Vede o fereastră luminată. E o casă micuţă, izolată pe câmp. Bill
„Charly! Charly!" înaintează încet, gata să tragă. Iată-l la piciorul zidului. Se îndreaptă de
La intrarea pe pod e o fortificaţie betonată care opreşte accesul. spate şi îşi spune: „Mai mult ca sigur c-o să fiu ucis". Dar dorinţa de a şti
Soldaţii care apără podul, smulşi cu brutalitate din somn, se reped spre cine e în odaie este mai tare ca el. Ajungând la înălţimea ferestrei, face
mitralieră. N-au timp să tragă decât o serie scurtă, căci două grenade ochii mari. Uluit, vede o femeie tânără îngenuncheată lângă un pat în care
engleze lansate prin ambrazură îi scot din luptă. Şi-acum, pe pod! Thomas se află doi copii. Cu mâinile împreunate, se roagă. Bill se îndepărtează
Waring şi camarazii săi pornesc spre el în pas alergător, cu pistolul- fără zgomot. Mai târziu, mult mai târziu, ori de câte ori îşi va reaminti de
mitralieră la şold. La mijlocul podului, o santinelă germană înnebunită stă Ziua cea mare, pe această femeie o va revedea, rugându-se pentru micuţii
să lanseze o rachetă de alarmă. Zece pistoale-mitralieră îl ciuruie în ei: „N-am s-o uit niciodată..."
acelaşi timp şi omul cade, cu inutila rachetă în mână. Câteva secunde mai Dar ceasul amintirilor frumoase nu venise încă. Deocamdată trebuia
târziu, podul de peste canalul din faţă se află în întregime în mâinile regăsit maiorul Roseveare, conducătorul unităţii lui Bill.
britanicilor. Cel de pe canalul celălalt, a căzut în acelaşi fel, năpădit de Unde e John Roseveare?
trupele aeropurtate, care au ţâşnit din planoare ca nişte diavoli. Îşi caută oamenii şi se gândeşte, şi el, că totul a început foarte prost.
Misiunea a fost îndeplinită. Radiofonistul Tappenden emite cuvintele De-abia trecuse avionul lui de ţărmul francez, că Flakul l-a şi luat ca ţintă.
convenite cu comandanţii aliaţi: „Ham and jam... Ham and jam" („Şuncă Roseveare, asezat în uşa Dakotei, a văzut aprinzându-se lumina roşie, care
şi dulceaţă"). Ele le vor aduce la cunoştinţă succesul unei operaţii care le însemna: „Fiţi gata pentru săritură". A fost surprins. În mod normal,
dăduse mult de furcă. În felul acesta îşi găseau justificarea pregătirile semnalul ar fi trebuit să fie lansat mai târziu. S-a ridicat, ca şi oamenii lui,
minuţioase care o precedaseră. Aici, ca şi în altă parte, statul-major aliat şi s-a aşezat cu faţa la uşă. Lumina verde. Trebuie să sară. Înainte de a-şi
nu-şi cruţase eforturile. Ordonase avioanelor de recunoaştere să ia mii de da drumul în întuneric, Roseveare acţionează pîrghiile care deschid
fotografii cu cele două poduri, apoi pusese geniştii să construiască pe un buncărul Dakotei. Nu conţine bombele obligatorii, ci nişte cilindri groşi,
râu din Anglia replica exactă a fiecăruia din ele, ca şi punctele fortificate înţesaţi cu explozivi, după care sare. O zguduitură brutală în umeri: i s-a
care le apărau. Au urmat luni plicticoase de antrenament. Tot repetând deschis paraşuta. Ca de fiecare dată când sare, n-are senzaţia că coboară; i
noapte de noapte atacul asupra acestor afurisite de poduri, Thomas şi se pare că pământul e cel care urcă spre el. Şi repede. Asta din pricină că
camarazii săi ajunseseră să le urască mai mult decât orice pe lume. Dar maiorul şi oamenii lui sunt supraîncărcaţi. Zece kilograme de echipament
dobândiseră prin aceste repetiţii o precizie de automat. Dacă în noaptea cu (arme şi muniţii) plus treizeci şi cinci de kilograme de explozivi băgate
pricina au fost de ajuns două grenade bine plasate ca să-i ia piuitul într-un sac legat de picior. Sacul atinge pământul primul. Roseveare,
mitralierei germane, aceasta s-a datorat faptului că cei care le-au azvârlit surprins, n-are timp să înceapă manevra de aterizare. Cade pe spate.
repetaseră de nenumărate ori gestul la antrenament şi ştiau exact unde era Izbitură straşnică. Hamul îl împiedică să se ridice. Îşi trage pumnalul din
ambrazur. Lui Thomas Waring, istovit, dar fericit, totul îi iese bine. cizmă şi taie cureaua. În graba mare, se răneşte rău la un deget... Peste tot
în jurul lui, se aud zdrobindu-se planoare. O minge de foc trece pe
Cinci poduri care trebuie aruncate în aer deasupra capului lui. Este un bombardier doborât de Flak. Roseveare, care
a reuşit, în sfârşit să se elibereze din hăţişul curelelor, se ridică şi constată
Paraşutistului englez Bill înving, totul îi iese prost. haosul din jur. „Am crezut c-o să fiu omorât. Mă resemnasem. Mi-am
N-a aterizat unde trebuia. E singur, pierdut în noapte. Cocoşat de spus: «Peste câteva minute vei fi mort». La început ţi se face foarte frică,
greutatea echipamentului, se îndepărtează încet de câmpul pe care a căzut. apoi te obişnuieşti cu frica asta şi, până la urmă, nici nu te mai gândeşti la
pericol. Maiorul Roseveare nu se mai gândeşte acum decât la misiunea lui Roseveare îşi mai strânge o dată oamenii: „O să ne despărţim şi o să
cea importantă. Trebuie să distrugă cinci poduri care permit trecerea peste alcătuim cinci grupuri care vor avea, fiecare, ca obiectiv un pod.
Dives. Dacă aceste poduri nu sar în aer înainte de revărsatul zorilor, Împărţiţi-vă explozivii. Şi baftă tuturor!"
germanii vor putea trece peste ele blindatele care vor zdrobi trupele aliate
venite pe mare. Distrugerea lor este absolut necesară. Roseveare ştie că n- "Sunt prieteni!"
are dreptul să dea greş.
Dar cum să reuşească? Săritura sergentului paraşutist William Poole a început cu peripeţii. Un
Piloţii, stânjeniţi şi, fără-ndoială, înnebuniţi de Flak, au aprins lumina obuz al apărării antiaeriene a explodat în faţa uşii avionului său tocmai în
verde mult prea devreme. Roseveare şi cei câţiva oameni pe care a reuşit momentul când îşi dădea drumul al doisprezecelea soldat, i-a azvîrlit pe
să-i adune se află la kilometri de obiectivele lor. Nu găsesc jeepurile cu ceilalţi la podea, aşa că au pierdut multe secunde înainte de a se arunca în
care trebuiau să ajungă rapid la poduri: marile planoare Horsa care-i gol. În avion, mai multe secunde înseamnă mai mulţi kilometri; obiectivul
transportau fuseseră largate şi ele la nimereală de avioanele-remorchere a fost ratat. Dar asta nu-i totul: William are macabra surpriză de a ateriza
urmărite de Flak. Ba şi mai grav: batalionul de paraşutişti canadieni care exact pe zidul ce înconjură un cimitir, îşi pierde echilibrul şi cade de pe el
avea misiunea să deschidă drumul e lipsă la apel. Oamenii săi au fost pe un mormânt acoperit cu o placă de sticlă, care se sparge în mii de
aruncaţi pe câmpia normandă ca un pumn de confetti. Cum să pună bucăţi. Năucit, mai mult mort decât viu, se ridică în picioare şi zăreşte
Roseveare stăpânire, fără ei, pe podurile pe care trebuie să le arunce în ţeava unei puşti îndreptată spre el. „A fost un moment tare greu".
aer? Deschizînd larg ochii, îl recunoaşte la timp pe care se pregăteşte să tragă:
Maiorul nu şovăie, îi strânge pe genişti în jurul lui: sunt vreo cincizeci, e paraşutistul care a sărit după el. Cei doi oameni părăsesc împreună
printre care Bill Irving, care a izbutit să-şi găsească comandantul. cimitirul.
Roseveare spune: „Plecăm. Consemnul este să evităm lupta. Avem o Aparţin unităţii maiorului Roseveare, dar sunt departe de ea. Obuzul
treabă de făcut şi o vom face. Înainte!" german a împiedicat saltul în grup. Camarazii lor au aterizat cu mai mulţi
Mica trupă se pune în mişcare, transportându-şi explozivii în kilometri în urmă. Ce-i de făcut? Răspunsul e tot atât de clar pentru Poole
cărucioare demontabile. „Un băiat trăgea — povesteşte Ted Reynolds, un ca şi pentru maiorul Roseveare: să încerce să ducă la îndeplinire misiunea,
caporal de nouăsprezece ani — şi alţi doi împingeau, fiecare la câte o care constă în a arunca în aer unul din cele cinci poduri pe care unitatea
roată. Nu înaintam prea repede, dar înaintam". Mai mulţi genişti, răniţi la avea misiunea să le distrugă. Lui Poole nu-i trece nici o clipă prin minte
aterizare, îşi tîrăsc un picior şi încetinesc şi mai mult ritmul. Şi mai să se pună la adăpost sau să aştepte întăriri. Ştie că fiecare minut contează.
trebuie să ocolească şi sectoarele unde paraşutiştii englezi au angajat lupta A primit misiunea să distrugă un pod: o va face. Sau va încerca...
cu inamicul. Rafalele de mitralieră alternează cu salvele de mortiere. Dar unde o fi acest faimos pod? Cei doi rătăcind prin câmpie, ajung
După o oră şi jumătate de la începerea acestei înaintări istovitoare, într-un sat. Un sătean le face semn să intre la el. Îi linişteşte: obiectivul lor
Roseveare descoperă pe marginea drumului o tăbliţă indicatoare: până la e aproape. Dar atenţie... inamicul se află prin partea locului. Poole şi
podul din Troarn mai sunt zece kilometri! Şi e deja ora patru. În curând se camaradul său pornesc din nou. Pe drum mai culeg un al treilea paraşutist
vor ivi zorile. Cu atât mai rău: vor continua. Un zgomot de motor îi sperie din avionul lor. Cei trei înaintează pe un drum mărginit de şanţuri adânci.
pe oameni. Dar nu-i decât un jeep rătăcit. Aparţine serviciului medical: De-odată se aruncă la pământ: se vede podul. Nu e pustiu. Poole zăreşte
remorca e plină de flacoane cu sânge pentru transfuzii, cu pansamente şi numeroase siluete. Germani, fără îndoială. Cum nu sunt peste măsură de
medica-mente. Roseveare îl rechiziţionează cu forţa. Pentru moment, curajos — spune el cu o modestie exagerată —, i-am sfătuit pe ceilalţi
podurile sunt mai importante decât răniţii. Precedată de jeep, trupa doi să înainteze spre şanţul din stânga, în timp ce eu aveam să mă îndrept
străbate sate atât de liniştite încât ai zice că sunt părăsite. Numai câinii spre cel din dreapta. Urma să vedem dacă se poate face ceva. Atunci s-a
latră furios. Se pătrunde în pădurea Bavent. Acolo, la o răscruce, întâmplat o chestie nemaipomenită. Mă aflam în fundul şanţului, nu prea
liniştit, când am simţit două mâini aşezându-mi-se încetişor pe umeri. Era trecere. Santinela a avut timp berechet să dea alarma. Pornesc din nou. La
o femeie tânără, o franţuzoaică. Nici n-o auzisem când se apropiase. Mi-a o cotitură a drumului apar câteva case; în sfârşit, au ajuns. Roseveare
spus: «Puteţi să vă duceţi. Sunt prieteni!» M-am ridicat în picioare şi am trimite doi cercetaşi să recunoască oraşul. Aceştia înaintează lipindu-se de
înaintat până la pod. Într-adevăr, erau canadieni pe care această femeie ziduri. Deodată le apare în faţă un neamţ pe bicicletă, care începe să urle.
minunată îi condusese până la podul nostru. Nu i-am aflat niciodată Cercetaşii îl doboară cu pistolul-mitralieră. De data asta nu mai este nici o
numele, dar o admir nespus. A riscat mult". îndoială, toată garnizoana germană este în stare de alarmă. Maiorul
În ce priveşte aruncarea podului în aer, asta era altă poveste. Roseveare demarează, îi culege în drum pe cei doi cercetaşi şi porneşte
Containerele cu explozivi se pierduseră. Am făcut o colectă printre vijelios drept înainte.
canadieni: fiecare din ei avea un kilogram de explozivi plastici. Cu ceea Scena care urmează este demnă de un western, chiar dacă John
ce mai aveam asupra noastră, am ajuns în total la vreo cincisprezece Roseveare nu seamănă nici pe departe cu un cow-boy: cu mustăcioara lui
kilograme. Încărcătura prevăzută era de o sută cincizeci de kilograme... blondă, ochii albaştri şi fularul roz, are un aer de englez sută la sută.
Eram departe de această cantitate. Mi-am aşezat cele cincisprezece Apasă cu furie pe accelerator, dar viteza nu depăşeşte cincizeci de
kilograme ale mele şi, fără să cred prea mult în reuşită, am acţionat kilometri pe oră: „Târam după noi cel o jumătate de tonă de explozivi şi
detonatorul. Spre marea mea surpriză, podul a sărit în aer". eram şapte în jeep; un flăcău care se cocoţase pe remorcă şi se ţinea cum
Când va ajunge grupul trimis de maiorul Roseveare va găsi treaba putea". Germanii, smulşi din somn, apar la uşile şi ferestrele caselor, îşi
făcută. În ciuda tuturor dificultăţilor, sergentul Poole şi-a îndeplinit potrivesc armele, trag rafală după rafală. Nimeni nu e atins. Jeepul intră
misiunea. pe strada principală din Troarn. Din fericire, această stradă coboară un
kilometru şi jumătate până la faimosul pod. Datorită pantei, jeepul ia
viteză. Este atât de încărcat, încât Roseveare nu reuşeşte să stăpânească
direcţia: vehiculul se clatină primejdios, ceea ce are cel puţin avantajul
Western la Troarn de a-i împiedica pe germani să-şi potrivească tirul. Focul e infernal. Parcă
la fiecare fereastră, la fiecare uşă stă la pândă un trăgător. Oamenii lui
Roseveare a luat asupră-şi misiunea de a se ocupa de podul din Roseveare ripostează ca nişte apucaţi. „N-avea când să ţi se facă frică —
Troarn, care este, în acelaşi timp, cel mai îndepărtat, cel mai important şi povesteşte Bill —, trebuia să tragi, să tragi, să tragi într-una. Era grozav
cel mai bine apărat. Din ordinul lui, jeepul şi remorca sunt golite de de palpitant!" Jeepul goneşte cu toată viteza. Omul care s-a instalat pe
medicamente şi încărcate cu explozivi. Roseveare se aşază la volan, ia cu remorcă şi-a proptit în umăr o puşcă-mitralieră şi goleşte încărcător după
el un ofiţer şi şase oameni, printre care Bill Irving, şi demarează spre încărcător. Vai! La o clătinătură mai zdravănă îşi pierde echilibrul: se
Troarn, de care îl mai despart cinci kilometri. Le spune oamenilor aceeaşi rostogoleşte pe şosea, năucit. Va fi făcut prizonier. În faţă, o nouă
frază pe care le-o spusese Poole celor doi camarazi ai săi: „O să mergem primejdie: un soldat german a tras o mitralieră în mijlocul drumului şi o
totuşi, să vedem ce putem face". pune în poziţie de tragere. Dacă i se lasă timp să tragă. Roseveare
Un jeep şi opt oameni, când planul prevedea un batalion de paraşutişti accelerează cât poate. Omului i se face frică şi sare în lături, adăpostindu-
ca să cureţe oraşul Troarn şi de o companie de genişti ca să arunce podul se sub o poartă. Jeepul zvârle mitraliera la zece metri depărtare.
în aer. Victorie! Drumul infernal e străbătut cu bine, fără ca vreunul din cei
Jeepul supraîncărcat înaintează anevoie. Culmea ghinionului, se opt genişti să fie atins de gloanţele germane. Un adevărat miracol... Iată-l
încurcă în reţeaua de sârmă ghimpată care protejează un pasaj la nivel şi pe Roseveare şi pe oamenii lui atingând podul, care toată noaptea păruse
pe care Roseveare n-a văzut-o. O împuşcătură sfâşie întunericul. E că avea să le scape, dar la care au reuşit să ajungă, învingând ghinionul şi
santinela germană. O şterge tiptil. Bill Irving şi camarazii se reped să contratimpul prin dârzenie. Nu e păzit: întreaga garnizoană germană se
degajeze jeepul. Le trebuie douăzeci de minute de ca să-i facă un loc de afla la Troarn. Roseveare şi echipa sa aşază la locul potrivit încărcătoarele
cu explozivi şi aruncă în aer o arcadă. Lucrarea se prăbuşeşte. Misiunea e Avioanele decolară unul după altul, apoi, în formaţie strânsă, se
îndeplinită. Tancurile germane nu vor mai putea să treacă pe acolo. Patru îndreptară spre Franţa. Deasupra lor zburau escadrele de bombardiere
explozii îndepărtate vestesc că celelalte grupe au făcut şi ele treabă bună. grele, care aveau să-şi lanseze încărcăturile ucigătoare asupra lucrărilor de
Abia atunci, Bill Irving, uluit, descoperă că uniforma şi raniţa sa au inamice. Mai sus, escadrile de avioane de noapte deschideau deasupra
fost sfâşiate de gloanţele germane. În iureşul luptei nici nu-şi dăduse mastodonţilor o cortină protectoare. Niciodată cerul nu vibrase ca în
seama... noaptea în care s-au aflat în aer în acelaşi timp treizeci de escadrile.
Când flota aeriană zbură deasupra oraşului lor, locuitorii Londrei se
În sunetul cornurilor de vânătoare pregăteau de culcare. Mulţi se duseră la fereastră, dar un strat de nori
ascundea vederii avioanele. Oare ce se întâmplă? De obicei, escadrele
Cei care trebuiau să sară pe pământul Franţei erau 4.255 la număr. care se duceau să bombardeze Germania ocoleau Londra, ca să nu fie
Veneau din toate ţările Imperiului britanic, din toate părţile lumii. Ca şi victimele unei erori a apărării antiaeriene. Valul acesta de avioane
camarazii lor din regimentele aeropurtate americane, hotărâseră să fie însemna oare că mult aşteptatul eveniment avea să aibă loc a doua zi?
paraşutişti deşi ştiau că li se va da drumul în mijlocul armatelor inamice Betty Bryan nu auzi nimic: dormea, împreună cu părinţii ei în fundul
fără să aibă altă posibilitate de apărare decât o carabină sau un pistol- unui adăpost săpat în grădina vilei de la marginea oraşului. Mai toţi
mitralieră, câteva încărcătoare şi un pumnal. Tineri şi supli, rezistenţi la vecinii lor făceau la fel de când două case de pe stradă fuseseră arse de
oboseală, de o vitejie impetuoasă ei constituiau elita armatei aliate şi nici bombe incendiare, iar alte cinci fuseseră măturate din temelii de o bombă
chiar pretinşii supraoameni ai lui Hitler, celebrii SS-işti de tristă reputaţie, uriaşă. Locuitorii din centrul Londrei care nu dispuneau de o pivniţă
nu-i înspăimântau. Antrenamentul lor a fost îndelungat, minuţios, solidă îşi petreceau nopţile în staţiile de metro situate la cea mai mare
extenuant. Instructorii ar fi putut să le spună ceea ce le spunea fiilor săi adâncime. Fără-ndoială că atacurile aeriene se reduseseră mult de când
bătrânul războinic legendar Tamberlaine: vânătoarea aliată era stăpâna cerului, dar mai existau destul de des alarme,
„Vă voi învăţa să dormiţi pe pământul gol, îndeosebi în zori, şi familia Bryan hotărâse să se instaleze în fiecare seară
Să mergeţi îmbrăcaţi cu grelele voastre în adăpostul ei pentru a nu fi surprinsă în toiul somnului de alarma sire-
armuri prin bălţile mocirloase, nelor. Era un adăpost confortabil, cu patru cuşete, lămpi, cărţi, o maşină
Să înduraţi căldura arzătoare sau frigul şfichiuitor, de gătit portativă pentru ceaiul indispensabil oricărei familii engleze.
Să răbdaţi de foame şi de sete, aceste suferinţe care însoţesc războaiele, Adulţii, bărbaţi şi femei, făceau pe rând de gardă pe stradă, veghind ca
Să urcaţi pe meterezele castelelor, perdelele să fie bine trase, ca nu cumva vreo lumină să constituie un punct
Să luaţi cu asalt fortăreţele şi să năruiţi zidurile oraşelor,
Să prefaceţi în pulbere cetăţi întregi".
de reper pentru piloţii germani. În caz de bombardament, îi scoteau pe
Acest antrenament crâncen durase luni în şir, până când mulţi dintre ei răniţi de sub dărâmături şi luptau împotriva incendiilor până la venirea
au ajuns să dorească cu ardoare să vină mai repede Ziua cea mare ca să se pompierilor.
termine. Dar la 5 iunie, când au fost strânşi pe aeroporturile Angliei Betty are şaisprezece ani. E blondă, cu ochi verzi, mai degrabă mică
paraşutiştii britanici, pe care zeci de avioane aveau să-i reverse asupra de statură şi durdulie. Lucrează ca vâzătoare într-un magazin de lenjerie
Franţei, erau multe chipuri grave, încordate. Aceşti oameni ştiau că merg de damă. Doarme liniştit, un somn netulburat de trecerea miilor de
la o misiune grea. Mareşalul aerului, Leigh-Mallory, care i-a asistat avioane care zboară deasupra adăpostului său. La bordul unuia din ele se
urcându-se în avioane, a spus: „Nu erau prea veseli, dar n-aveam nici o află un băiat de douăzeci de ani, paraşutistul Sidney Capon, care mai
îndoială că erau hotărâţi să-şi îndeplinească misiunea". Un alt ofiţer care a târziu va deveni soţul lui Betty.
asistat la plecare confirmă această părere: „O stare de spirit grea, dar Traversarea Mînecii s-a desfăşurat fără incidente. În avioane, oamenii
hotărâtă". Ştiau că li se încredinţase o treabă primejdioasă, dar erau decişi erau, în general, tăcuţi. Nu se gândeau deloc la familia sau la logodnica pe
s-o ducă la îndeplinire. care o lăsaseră acasă. Se duceau să se bată, a spus unul din ei, în aceeaşi
stare de spirit în care se află un boxer profesionist când urcă pe ring carlinga fără hublou, avură deodată impresia că planorul s-a oprit brusc:
pentru o luptă grea. pilotul lor se desprinsese de bombardier. Apoi aparatul îşi începu
Comandantul lor, generalul Gale, îi prevenise pe paraşutiştii englezi: coborârea în zbor planat şi ei se pregătiră de aterizare aruncând o privire
„Să nu vă pierdeţi capul dacă o să domnească haosul, căci aşa o să se neliniştită spre monstruoasele buldozere, care puteau să-i zdrobească pe
întâmple". Avea dreptate. Armada aeriană dădu în Franţa peste pâlcuri de toţi dacă parâmele cu care erau prinse s-ar fi rupt. Izbitura îi năuci prin
ceaţă care îi derutară pe piloţi. Cât despre Flak, ea împrăştie curând violenţa ei şi auziră pârâitul groaznic al unei aripi care se rupea. Rousseau
impecabila formaţie a escadrelor. Piloţii coborau în picaj sau virau pe o se repezi la uşă pentru a sări pe pământ şi, cu răsuflarea tăiată, se
aripă spre a scăpa de proiectoarele care încercau să-i fixeze pe cer sau de pomeni... bălăcindu-se în mare! Amerizaseră la câteva sute de metri de
salvele de obuze care-i urmăreau. „În avion — povesteşte Sidney Capon coastă. Pasagerii planoarelor n-aveau paraşută, lucru pe care-l regretau cei
— domnea într-adevăr haosul. Eram claie peste grămadă. Personal, mai mulţi dintre ei, dar erau dotaţi cu o centură de salvare supranumită
turbam de furie. Nici un comandant nu ne vorbise de existenţa Flakului. Mae West. „Datorită ei mai sunt în viaţă", recunoaşte astăzi Edouard
Dacă am fi fost preveniţi, ne-am fi pregătit mai bine de dans". Rousseau. Era de ajuns să tragi de o manetă pentru ca ea să se umfle
Unii piloţi, convinşi că aveau să fie doborâţi, aprinseră imediat lumina automat în jurul pieptului naufragiatului (Mae West era o stea de cinema
verde, care indica efectuarea săriturii, în speranţa de a-i salva cel puţin pe americană celebră pentru magnificul ei bust...) Rousseau şi ceilalţi trei
paraşutiştii lor. Mulţi alţii, după ce căutară în zadar reperele, le dădură soldaţi care au supravieţuit se descotorosiră de cizme şi de echipament,
drumul oamenilor la întâmplare. Bombardierele care remorcau planoarele apoi porniră spre ţărm înot. Rousseau îşi pierdu camarazii şi ajunse singur
constituiau pentru Flak ţinte deosebit de uşoare, deoarece nu puteau nici pe o plajă plină de mine. Acolo îl aşteptau germanii. Când aflară cum îl
să coboare în picaj, nici să vireze strâns. Aşa că piloţii, hărţuiţi de cheamă, fură siguri că era unul din francezii liberi ai generalului de
proiectoare, încadraţi de salvele de foc ale obuzelor, le dădură camarazilor Gaulle. Rousseau jură că e englez. Ceilalţi îl loviră ca să mărturisească
lor din planoare ordinul să se desprindă mai înainte de a fi ajuns deasupra adevărul, dar el se ţinu tare. Ştia că germanii îi împuşcau adeseori pe
obiectivului (un fir telefonic fixat de-a lungul cablului de remorcare le soldaţii lui de Gaulle, tot aşa cum îi împuşcau pe „teroriştii" din Mişcarea
permitea celor doi piloţi să comunice între ei). Planoarele, care n-aveau de rezistenţă. Într-adevăr, Edouard Rousseau locuia în insula engleză
motor, nu puteau să manevreze nici atât ca să evite Flakul. Ele căutau să Jersey, în largul Peninsulei Cotentin, dar îndepărtaţii săi strămoşi erau
aterizeze cât mai repede cu putinţă, fără să se preocupe prea mult de normanzi veniţi din Franţa. Din acest motiv pusese să i se tatueze pe braţ
precizia geografică. Totuşi, piloţii lor fuseseră supuşi unui antrenament drapelele englez şi francez încrucişate. Până la urmă avea să-i convingă pe
deosebit. Avioane de recunoaştere filmaseră itinerarul pe care trebuiau să-l gealaţii săi de buna lui credinţă.
urmeze şi acest film le fusese prezentat piloţilor planoarelor până când Mulţi alţi paraşutişti, cărora li se dăduse drumul la întâmplare, avură
aceştia ajunseseră să-l cunoască în toate amănuntele. Proiecţiile erau aterizări surprinzătoare. Unul din ei ajunse pe o seră pe care o sparse în
făcute la început la lumina normală — cea de zi —, apoi cu un ecran mii de bucăţi. Un altul avu nemaipomenitul ghinion să cadă drept într-un
albăstrui, care arunca asupra peisajului umbrele nopţii. Dar aceste şedinţe puţ. Din fericire, cupola paraşutei se întinse încetişor peste ghizd, iar el
de cinema aveau un cusur inerent: Flakul nu figura în program. rămase suspendat la câţiva metri deasupra apei. După câteva minute de
Spectatorii deveniţi actori făceau acum această descoperire teribilă. stupoare, paraşutistul îşi veni în fire şi, trăgând de suspante, urcă şi ieşi
Soldatul Edouard Rousseau se afla într-unul din aceste planoare din fântână. Adjunctul maiorului Roseveare, Jack Allen, ateriză în grădina
zgâlţâite de explozia obuzelor germane. Nu erau decât opt oameni la bord, unei case din Rouenville unde era instalat statul-major german.
fiindcă aparatul, mai mare decât un bombardier, era conceput pentru Nenorocitul se pomeni blocat de paraşută, care căzuse de cealaltă parte a
transportul materialului: era încărcat cu buldozere. Cu ele, trebuiau zidului grădinii. Germanii îl luară ca din oală şi-l împinseră în casă. „Era
retezaţi sparanghelii lui Rommel şi atunci celelalte planoare ar fi putut un spectacol într-adevăr comic — povesti Allen. — Erau complet
ateriza fără necazuri. Edouard Rousseau şi camarazii săi, închişi în înnebuniţi. Pretutindeni zbârnâiau telefoane, iar germanii răspundeau
urlând. Urlau la camarazii lor să nu urle!" Captivitatea lui Jack Allen avea patrulă germană. Kerr şi oamenii săi deschiseră focul, iar germanii
să fie scurtă: peste două ore, o trupă de paraşutişti îi va captura pe urlătorii replicară aruncând cu grenade mai înainte de a părăsi câmpul de luptă. În
săi paznici. zadar îl strigară paraşutiştii pe micul lor ghid. Nu descoperiră decât trupul
Astfel, nimic nu părea să se petreacă aşa cum fusese prevăzut. lui însângerat, ucis de o grenadă germană. Fără să scoată o vorbă, cu
Paraşutiştii se aşteptaseră la lupte îndârjite chiar de la sosire, dar adeseori inima grea, Kerr şi cei patru camarazi porniră mai departe.
nu erau primiţi decât de mugetul vacilor trezite din somn. Era o frumoasă Generalul Gale, care prevăzuse haosul, se gândise şi la un mijloc de a-
surpriză. Au fost şi altele, mai puţin frumoase, iar cea mai rea dintre toate i pune capăt. Câmpia normandă răsună în noaptea aceea de sunetul
era această împrăştiere, pricinuită de apărarea antiaeriană germană. cornurilor de vânătoare, pe care le adusese ca să îşi adune oamenii.
Bălţile lui Rommel şi-au îndeplinit treaba lor murdară: numeroşi au Cornurile îi chemau la locurile de adunare şi n-a fost paraşutist pierdut pe
fost paraşutiştii care s-au înecat în ele, târâţi la fund de echipament. Cei câmpii, cu inima strânsă de frică şi de singurătate, pentru care sunetul lor
mai încărcaţi săreau cu un leg-bag („sac de picior"). Acest sac avea la romantic să nu fi însemnat sfârşitul coşmarului.
bază o curea prin care paraşutistul aşi vâra piciorul drept, înainta cu greu Misiunea diviziei aeropurtate a lui Gale era simplă în privinţa
până la uşa avionului, strângând sacul lângă el şi ridicându-l odată cu concepţiei, dar extrem de dificilă în privinţa execuţiei. Fiindcă i se dăduse
piciorul, apoi se arunca în gol. În timpul coborârii dădea drumul încet drumul în spatele Zidului, ea trebuia să suporte greul contraofensivei pe
greutăţii cu ajutorul unei frânghii fixate de hamul paraşutei, lungă de vreo care nemţii aveau s-o declanşeze chiar în zorii zilei şi să permită astfel
zece metri. Sacul de picior, care atingea deci pământul înaintea debarcarea trupelor venite pe mare. Principala primejdie ar constitui-o
paraşutistului, putea să conţină o ţeavă de mortier cântărind cincizeci de blindatele lui Rommel. Iar cele două poduri, al canalului de la Caen şi cel
kilograme sau un aparat de emisie-re-cepţie chiar mai greu, încărcături de de peste Orne, au fost atacate de planoarele lui Howard tocmai pentru a le
plastic sau obuze. În plus, fiecare paraşutist avea asupra lui arma sa per- bara calea, în timp ce maiorul Roseveare şi geniştii săi aruncau în aer
sonală, muniţii, grenade, un pumnal, un kilogram de plastic şi diverse cinci poduri de peste Dives. Dar dacă blindatele germane staţionate la
instrumente sau ustensile potrivite cu specializarea sa. Toate astea erau nord vor fi astfel blocate, cele care sunt în poziţie aproape de Caen vor
fixate în curele şi acoperite de combinezonul de salt, confecţionat din ataca prin sud şi paraşutiştii lui Gale nu vor putea evita lupta. Ca să aibă
pânză de camuflaj, cu excepţia armei personale — carabină, puşcă sau oarecare şanse de succes, le trebuie altceva decât pistoale-mitralieră şi
pistol-mitralieră —, care era prinsă de hamul paraşutei pe deasupra pumnale. Drept care, şaptezeci şi două de planoare le vor aduce, în timpul
combinezonului, aşa încât paraşutistul să se poată sluji de ea imediat. nopţii, tunurile antitanc indispensabile. Prima sarcină a paraşutiştilor
Acest arsenal ambulant cuprindea chiar şi cartuşe prinse cu clame în constă deci în a ocupa terenul, apoi în a curăţi zonele de aterizare necesare
interiorul căştii de oţel, între creştetul capului şi cască. Ansamblul uriaşelor planoare Hamilcar, a căror parte din faţă se deschide larg ca o
reprezenta o asemenea greutate, că oamenii fură înghiţiţi dintr-o dată de poartă pentru a permite trecerea jeepurilor şi a tunurilor.
mocirla care căptuşea fundul bălţilor. Cel puţin agonia lor a fost mai Căutară să facă treaba cât mai bine, în ciuda dezordinii, tirului
rapidă decât a camarazilor lor care se împotmoleau încet, fără să poată ieşi german, lipsei a numeroase buldozere care se stricaseră la aterizare sau, ca
afară din noroiul lichid ce-i trăgea la fund. cele ale lui Rousseau, se pierduseră în mare. N-aveau decât câteva ore ca
Un ofiţer englez, căpitanul Kerr, abia-abia reuşi să se smulgă din clisă să doboare miile de sparangheli ai lui Rommel, să acopere şanţurile, să
şi plecă în căutarea oamenilor săi. Găsi vreo patru, refugiaţi la o fermă. distrugă gardurile vii cu ajutorul explozivilor. Viaţa lor depindea de
Hărţile lor, rupte, muiate şi pline de noroi, erau inutilizabile. Fiul rapiditatea şi de eficacitatea acţiunii. Fără tunuri antitanc, la revărsatul
fermierilor, care n-avea nici cincisprezece ani, se oferi, plin de curaj, să-i zorilor aveau să fie zdrobiţi de şenilele blindatelor germane.
conducă la obiectiv. Îl urmară în şir indian. Jur-împrejurul lor se auzeau În toiul acestei activităţi febrile, o mică trupă se îndreptă în grabă spre
zgomotul luptei şi strigăte şi chemări în ajutor rostite în engleză, franceză, coastă. Generalii aliaţi au declarat comandantului ei, locotenent-colonelul
germană şi chiar în rusă. Străbăteau o pădure, când dădură nas în nas cu o Otway, că succesul debarcării depindea de reuşita misiunii sale. Era vorba
de capturarea şi aruncarea în aer a bateriei de coastă de la Merville, care picioarele, ceea ce m-a împiedicat să mă strivesc de acel zid afurisit. Am
poate să ţină sub focul tunurilor sale grele plajele pe care vor sosi, în mai căzut pe spate şi am simţit sticla de whisky spărgând-se. Era o pierdere
puţin de patru ore, trupele de asalt britanice. I s-a spus lui Otway: „Starea importantă. Mă dureau toate, dar n-aveam timp să mă gândesc la asta:
dumneavoastră de spirit trebuie să fie următoarea: un eşec este de casa servea drept cartier general unui regiment inamic şi vedeam la toate
neconceput". ferestrele germani înarmaţi. Doi din paraşutiştii mei căzuseră în grădină.
Germanii au început să tragă în noi. Eu personal aveam un revolver, un
„Am aruncat în ei cu cărămizi!" pistol-mitralieră şi grenade, dar şi eu şi ceilalţi doi paraşutişti eram
încurcaţi în curele şi trebuia să reacţionăm imediat. Am adunat cărămizi şi
Noaptea începuse admirabil pentru Terence Otway, un tânăr pietre de pe jos şi le-am azvârlit în ferestre. Presupun că germanii au fost
locotenent-colonel de douăzeci şi nouă de ani. Dormise buştean până la buimăciţi, fiindcă nu ne-au nimerit. Am şters-o cât am putut de repede".
orele şapte seara şi, ajungând pe la vreo unsprezece la aerodromul unde Lui Otway şi celor doi paraşutişti ai săi le-a trebuit o oră şi jumătate ca să
treizeci şi opt de avioane Dakota îşi încălzeau motoarele, avusese bucuria ajungă la locul de întâlnire. Fură nevoiţi să străbată garduri vii, să sară
de a-i reîntâlni pe soldaţii din fostul său batalion din Royal Ulster Rifles, peste şanţuri pline cu apă, să se bălăcească prin mlaştini. În drum salvară
care veniseră să-i ureze noroc. Cei şapte sute cincizeci de paraşutişti ai lui mai mulţi camarazi de-ai lor, care, împotmoliţi până la brâu, nu puteau să
Otway se îmbarcară în avioanele Dakota salutaţi de ei şi de întreg perso- se smulgă din îmbrăţişarea ucigaşă a mâlului. Grupul, care se îngraşă
nalul aerodromului. Era o plecare frumoasă. În timp ce piloţii se aşezau în neîncetat, reuşi, în sfârşit, să iasă la un drum şi să grăbească pasul.
formaţie, se făcu noapte, dar era atât de senină, că Terence Otway, aşezat Capturară, fără să tragă un singur foc, câţiva soldaţi germani năuciţi, care,
lângă uşa deschisă a avionului său, văzu perfect sutele de nave care se deşi făcuţi prizonieri, nu voiau să creadă că se aflau în mâinile aliaţilor: se
îndreptau spre coasta franceză. „Privindu-i pe toţi băieţii ăştia în navele încăpăţânau să afirme că Otway şi oamenii săi erau nişte SS-işti în
lor — spune el —, mă gândeam: «Vieţile lor sunt în mâinile tale, şi asta e deplasare care le jucau un renghi! Paraşutiştii — băieţi de douăzeci de ani
o răspundere a naibii de mare». Atunci am încetat să mai privesc, am scos în plină formă — fură şi ei surprinşi de vârsta prizonierilor, dintre care
sticla de whisky pe care mi-o strecurasem într-unul din buzunare, am tras unii ar fi putut să le fie taţi, în timp ce alţii, de-abia ajunşi la vârsta
un gât zdravăn, şi am adormit imediat". adolescenţei, păreau a fi mezinii lor.
Vecinul lui trebui să-l zgâlţâie: ajungeau deasupra Franţei. Apărarea Acest episod comic nu micşoră sentimentul de nelinişte pe care-l
antiaeriană germană declanşînd un foc infernal asupra avioanelor Dakota, încerca Terence Otway. „Un eşec este de neconceput", îi spuseseră
îşi luă asupră-şi sarcina de a-l trezi complet pe Otway. Piloţii stricară comandanţii lui. În noaptea aceasta de haos, în care oamenii săi fuseseră
formaţia şi încercară, fiecare pe contul lui, manevre acrobatice prin care presăraţi parcă de o uriaşă solniţă, eşecul devenea nu numai posibil, dar
să evite fasciculele proiectoarelor. „Pe cer era aceeaşi înghesuială ca pe chiar probabil. La punctul de întâlnire se adunară vreo sută, în loc de şapte
Picadilly Circus — povesteşte Otway. — Peste tot, numai avioane. Unele sute cincizeci. Planoarele care conţineau materialul de asalt erau de
rataseră zona de salt şi se învârteau în cerc ca s-o regăsească, dar cele mai negăsit. Ori, atacul asupra Merville-ului fusese organizat cu precizia unui
multe dădeau drumul paraşutiştilor mei la întâmplare. Eram în picioare la mecanism de ceasornic. Fiecare paraşutist, fiecare armă îşi avea rolul său.
uşă, când avionul a fost atins în plin de un obuz. Am sărit chiar în Să dai atacul numai cu o sută de oameni şi fără material părea tot atât de
momentul când un bombardier Stirling trecea pe sub noi, aşa încât am imposibil ca şi cum ai vrea să faci să meargă un ceas cu jumătate din
crezut c-o să mă zdrobesc de el. Paraşuta mi s-a deschis. Văzând toate rotiţele sale.
gloanţele trasoare care urcau spre mine, mi-am zis c-o să fiu cu siguranţă
atins sau că o să-mi facă paraşuta praf. Eram furios, într-adevăr furios. Şi, O misiune de sinucidere
culmea, vântul m-a împins drept spre o casă. Am întins picioarele înainte
şi, când am atins zidul, m-am împins din răsputeri cu amândouă
 Germanii transformaseră bateria de la Merville într-o formidabilă Oamenii, lipiţi de pământ, învăţară să se târască pe burtă până li se jupui
fortăreaţă. Agresorul trebuia mai întâi să treacă printr-un câmp de mine lat pielea.
de o sută de metri şi acoperit cu sârmă ghimpată. După aceea dădea peste Fiecare grup se antrena la început separat, apoi au avut loc cinci
o reţea de sârmă ghimpată mult mai deasă, care nu putea fi străbătută repetiţii generale ziua şi patru noaptea. În sfârşit, Otway ceru fiecărui
decât cu ajutorul foarfecelor. Dacă reuşea, trebuia să treacă iarăşi un câmp paraşutist să deseneze din memorie amplasamentul bateriei, menţionând
de mine lat de zece metri, apoi un adevărat zid de sârmă ghimpată înalt de itinerarul său de asalt, cu indicarea precisă a acţiunilor pe care urma să le
un metru cincizeci şi lat de cinci metri. Două sute de soldaţi germani, apă- îndeplinească în cursul fazelor succesive ale atacului. Cei şapte sute
raţi de cupolele betonate, i-ar ţine sub focul mitralierelor pe candidaţii la cincizeci de paraşutişti îi înmânară lucrările. Erau foarte bune. Totul părea
sinucidere încurcaţi în sârma ghimpată şi blocaţi de mine. Exista chiar, pus la punct.
instalat într-o fortificaţie, un tun automat gata să-şi scuipe obuzele. Planul prevedea, în primul rând, o bombardare masivă a bateriei, care
Statul-major german credea că bateria de la Merville nu poate fi luată. nu urmărea să distrugă cazematele (experienţa dovedise că era imposibil),
Comandanţii aliaţi erau ei înşişi atât de convinşi de acest lucru că, la ci să bage spaima în garnizoană şi, mai ales, să arunce în aer minele. În
început, s-au gândit doar s-o nimicească cu ajutorul bombelor. Operaţia a acest scop vor fi folosite o sută nouă bombardiere: ele vor trebui să arunce
însemnat un eşec total. Din cele o mie de bombe aruncate de bom- bombe dintre care unele cântăresc mai mult de două tone. Grupul celor
bardierele aliate, cincizeci au căzut în perimetrul de apărare al bateriei şi care vor trebui să taie sârmă ghimpată cu foarfecele va pătrunde atunci în
numai două au atins cupolele, betonate, nereuşind, dealtfel, decât să le zona de sârmă ghimpată, urmat de geniştii însărcinaţi cu detectarea
zgârie, atât erau de groase. Cele patru cazemate au rămas intacte şi minelor. Aceştia din urmă vor desfăşura în spatele lor nişte panglici albe
tunurile lor puteau şi pe viitor să tragă asupra plajelor de debarcare pentru indicarea locurilor de trecere libere. Când cele două grupuri vor
engleze. ajunge la zidul de sârmă ghimpată, care era atât de groasă încât nu
În momentul acela s-a făcut apel la locotenent-colonelul Otway şi la putea fi tăiată cu foarfecele, ele vor strecura pe dedesubt torpile
batalionul său de paraşutişti. explozive Bangalore, menite să-l arunce în aer. Grosul batalionului va
Terence Otway a înţeles imediat că i se propunea o misiune de porni atunci la atac, acoperit de tirul mor-tierelor şi al tunurilor
sinucidere. A acceptat-o, cu condiţia să i se dea posibilitatea să facă din antitanc. Acestea vor fi depuse de planoare la câţiva kilometri de
această operaţie cea mai bine pregătită operaţie din toate cele prevăzute baterie şi trase apoi de jeepuri. Tot planoarele vor trebui să aducă o
pentru Ziua cea mare. I se dădu mână liberă. Atunci Otway anunţă, calm, ambulanţă, aruncătoare de flăcări, staţii de radioemisie şi scări de
că voia să i se construiască imediat în Anglia o baterie identică. O aluminiu, pe care paraşutiştii le vor arunca peste sârma ghimpată
machetă? Nu: un Merville în mărime naturală... rămasă intactă.
Zece buldozere răscoliră un colţ din pământul Angliei pentru a-i da Dar Otway nu era mulţumit. Nu avea certitudinea că acest asalt
relieful şi configuraţia exactă a peisajului de la Merville. Desfundară
minuţios organizat va fi de ajuns pentru a duce la căderea fortăreţei. De
ogoare acoperite de grâne şi smulseră din rădăcini păduri. S-a lucrat chiar
aceea a mai adăugat la planul său un amănunt de o extraordinară
noaptea, la lumina proiectoarelor. Un cordon de poliţişti înconjura
îndrăzneală: în momentul exact al atacului, trei planoare vor ateriza
regiunea, care nu putea fi străbătută decât cu un permis de liberă trecere
semnat de Otway însuşi. După o săptămână, totul era identic ca la direct pe cazemate, iar cei şaizeci de pasageri ai lor vor arunca cu
Merville: drumurile, ondulaţiile de teren, pâlcurile de copaci. Numai grenade prin ambrazuri.
tunurile erau false: fuseseră înlocuite cu nişte ţevi. Dar mitralierele erau Toţi paraşutiştii britanici erau voluntari, dar misiunea încredinţată
adevărate şi trăgeau la o înălţime de treizeci de centimetri gloanţe oamenilor din planoare era atât de periculoasă, încât Otway se hotărî să
adevărate asupra paraşutiştilor, pe care Otway îi antrena neobosit, ceară voluntari dintre voluntari. Îşi strânse batalionul, explică ce se
punându-i să taie cu foarfecele sârmă ghimpată şi să dezamorseze minele. aştepta de la comandoul dus cu planorul şi-i rugă pe voluntari să facă
un pas înainte. Dintr-o singură mişcare, toţi oamenii înaintară cu un picioare. Nu le vine să creadă: cum de mai sunt în viaţă? Privesc în jur
pas. craterele uriaşe săpate de bombe, apoi se pun în mişcare spre baterie.
Apărătorii de la Merville vor avea de-a face cu elita armatei Drumul e mărginit de şanţuri. Când ajung în apropierea obiectivului,
britanice. cei trei paraşutişti se aşază jos ca să-şi adune gândurile. Un zgomot de
Dar această elită era redusă la o sută cincizeci de oameni, în loc de cizme... O patrulă germană! Se aruncă în şanţ. Au lăsat însă la
şapte sute cincizeci, atunci când Otway dădu semnalul de pornire, şi n- marginea drumului lădiţele în care au materialul. Patrula se apropie.
avea nici tunuri antitanc, nici rnortiere, nici jeepuri, nici aruncătoare de Dusty mai aruncă o ultimă privire. Dar nu numai lădiţele îi pot atrage
flăcări, nici detectoare de mine, nici scări pentru escaladare. inamicului atenţia: cadranul luminos al ceasului unuia dimtre
camarazii săi desenează în întuneric un cerc lăptos. Dusty întinde
Ceasul luminos strălucea în noapte braţul, atinge încheietura mâinii tovarăşului său şi întoarce brăţara
ceasului. Dar lădiţele? Prea târziu: germanii au ajuns la ele. Defilează
Lipit de sol, cu faţa la pământ, Dusty Miller tremura de frică, ceea în pas cadenţat. Tropăitul cizmelor lor cu ţinte se îndepărtează. N-au
ce nu prea-i stă în obicei. E unul din cei trei cercetaşi paraşutaţi lângă văzut nimic...
baterie pentru a recunoaşte locurile în aşteptarea lui Otway şi a Dusty şi maiorul George Smith se târăsc spre interiorul bateriei,
batalionului său. Au sărit dintr-un bombardier Albermale. Din acest tip scobind cu pumnalul fiecare centimetru de pământ ca să detecteze
de aparat, saltul se face nu pe uşă, ci printr-o deschizătură minele, şi izbutesc să ajungă fără necazuri la prima reţea de sârmă
dreptunghiulară care e practicată în planşeul carlingei şi care, după ghimpată. Acolo, ghemuiţi la pământ, ai aud pe germani mişcându-se
părerea lui Dusty, seamănă în mod foarte neplăcut cu un coşciug. La şi vorbind pe şoptite. Maiorul dă ordin de repliere. Cei doi oameni
început, cei trei paraşutişti au avut noroc: pilotul le-a dat drumul la traversează iarăşi câmpul de mine şi-l regăsesc pe al treilea paraşutist,
locul prevăzut şi n-au avut nici o problemă cu orientarea. Conform in- pe care-l lăsaseră la marginea drumului. Batalionul trebuia să fi ajuns
strucţiunilor, au aşteptat, la o oarecare depărtare de baterie, sosirea acolo demult. Dusty, care fusese convins că avea să fie omorât de
celor o sută nouă bombardiere, care aveau să reverse patru sute de tone bombele engleze, începe să se întrebe dacă nu-i e scris să fie omorât de
de bombe asupra lucrărilor de apărare germane. Aici s-a schimbat un obuz american. Coman-danţii aliaţi l-au prevenit pe Otway: dacă la
brusc roata norocului. Bombardierele nu şi-au atins ţinta şi bombele orele cinci şi treizeci n-a dat semnalul care anunţă luarea bateriei,
explodează în jurul celor trei paraşutişti înspăimântaţi. crucişătorul greu Arethusa va deschide focul asupra Merville-ului.
Dusty nu e, fără-ndoială, un om care se pierde uşor cu firea. La Maiorul Smith se hotărăşte să pornească în căutarea lui Otway
douăzeci şi opt de ani trece drept un ostaş bătrân faţă de băieţii de împreună cu cel de-al treilea paraşutist. Dusty rămâne pe loc. Se
douăzeci de ani care alcătuiesc trupa lui Otway. Cu sprâncene stufoase, instalează în craterul făcut de o bombă şi-şi aprinde o ţigară. Minutele
cu un nas coroiat ca ciocul unei păsări de pradă, el face războiul cu se scurg. Ce-i de făcut? Să aştepte în fundul gropii ăsteia? Înseamnă
aceeaşi plăcere cu care a făcut sport în timp de pace. Dar, sub ploaia de să-şi piardă timpul. Ar fi mai de folos să se reîntoarcă la baterie şi să
bombe care cad în jurul lui, îşi spune cu amărăciune că meciul e taie cu foarfecele blestematele de fire de sârmă ghimpată. Dusty
pierdut mai înainte de a fi început cu adevărat: va muri din vina înşfacă foarfecele şi se târăşte în tăcere spre cei două sute de germani
compatrioţilor săi. ascunşi sub cupolele lor de beton.
Deodată, după furtună se aştern tăcerea şi calmul. Pământul, care
duduise din pricina bombelor, încetează să mai sară ca o saltea elastică. Căpitanul Greenway îşi păstrează moralul
Avioanele au dispărut. Dusty şi cei doi tovarăşi ai săi se ridică în
 Căpitanul Greenway se grăbeşte să ajungă la baterie, urmat de un Sub cupolele betonate, în tranşee şi în adăposturile induriduale,
sergent, un caporal şi câţiva soldaţi. Rolul lor constă în a pregăti asaltul garnizoana germană stă la pândă. Comandantul ei a primit prin telefon
batalionului deminând trei culoare de atac şi practicând breşe profunde ordinul să se pregătească de luptă. A dublat santinelele. În spatele
în zidul de sârmă ghimpată atât de groasă încât foarfecele n-ar putea fiecărei mitraliere, soldaţii scrutează tenebrele, gata să deschidă focul.
să-i vină de hac. Echipa lui Greenway ar trebui să dispună de şase
detectoare de mine, de torpile explozive şi de panglici albe pentru a
delimita culoarele deminate. Dar n-a putut să recupereze decât un „O să punem noi mâna pe afurisita asta de baterie!"
singur detector şi un singur rulou de panglică.
Cu toate acestea, căpitanul Greenway nu-şi pierde buna dispoziţie. Mica trupă a locotenent-colonelului Otway înaintează spre baterie
E încântat. Acest aristocrat englez are un dar deosebit de a nu vedea prin păşuni. Deodată, oamenii se aruncă la pământ, cu degetul pe
decât partea bună a lucrurilor. Saltul din avion în mijlocul tirului trăgaciul armei: asupra lor se năpustesc nişte mase negre. Dar nu-s
ucigător al apărării antiaeriene germane? „Ştiţi — explică el —a fost decât nişte vaci normande cuprinse de panică din pricina zgomotului
mai degrabă o uşurare să ieşi din acest avion, atât de lipsit de confort avioanelor şi al bombelor... Paraşutiştii se ridică şi le împrăştie
că te apucau cârceii. Oricum, îmi ziceam că mare noroc am avut să lovindu-le cu patul puştii. Bietele vite mugesc jalnic, în timp ce Sidney
ajung în Franţa pe calea aerului, şi nu pe mare. Nu mi-ar fi plăcut deloc Capon, furios la culme, le înjură de mama focului. „Taci odată!" — îi
să ajung la luptă ud. Am făcut o săritură splendidă. Noaptea era ordonă locotenentul Jefferson. „Dar ce, ele tac?tt — replică Sid Capon.
superbă, foarte senină şi eram încântat că am să cobor pe acea coastă a La rândul lui, căpitanul Greenway îi dădu şi el raportul lui Otway.
Franţei pe care o cunoşteam bine, căci înainte de război mă duceam în Deminase culoarul de atac, dar zidul de sârmă ghimpată rămânea
fiecare an să-mi petrec vacanţa la Deauville, unde aveam, dealtfel, intact. Din fericire, trupa lui Otway putuse să recupereze câteva torpile
prieteni foarte buni. Bineînţeles, am căzut pe un câmp cu varză, în explozive Bangalore, care ar ajunge, poate, pentru deschiderea unei
mijlocul cîtorva nemţi, dar probabil că li s-a făcut foarte frică, fiindcă breşe. „Ce facem, domnule colonel? — întrebă Dusty Miller. — Îi dăm
au rupt-o la fugă de cum m-au văzut". drumul?" Otway nu răspunde, însă îşi consultă ceasul. Cele trei planoare
Câmpurile de mine? Reţelele de sârmă ghimpată? O să vedem la trebuiau să sosească dintr-o clipă într-alta. Dacă aterizau, aşa cum era
faţa locului. Căpitanul Greenway, viitor lord al Angliei, poate că n-are prevăzut, drept pe cazematele germane, mai exista o şansă de a captura
materialul indispensabil pentru a-şi îndeplini misiunea, dar dispune, în bateria... Paraşutiştii se lăsară pe vine de-a lungul gardurilor vii, cu arma
schimb, de o inepuizabilă rezervă de optimism. în mână şi pândiră cerul.
Şi are dreptate. Când ajunge la baterie, Dusty Miller îi face o dare Cele trei planoare decolaseră într-adevăr din Anglia, dar unul din ele,
de seamă încurajatoare asupra celei de-a doua recunoaşteri întreprinse fiindcă i se rupsese imediat cablul de remorcare, fusese nevoit să se lase
de el în perimetrul bateriei, care l-a dus până sub nasul santinelelor pe un câmp. Celorlalte două, avioanele-remorchere le dădură drumul, aşa
germane. Fără îndoială că bombardamentul a dat greş, dar câteva cum fusese prevăzut, deasupra coastei franceze, şi piloţii lor începură să
bombe au căzut, totuşi, în câmpul de mine şi au făcut să explodeze coboare în zbor planat, aşteptând semnalul pe care trebuia să-l lanseze
destul de multe din ele. Este exclus, chiar cu un singur detector în loc Otway.
de şase, să nu poată fi deschis un culoar de atac, care va fi însemnat — Planul fusese în amănunţime pus la punct. Din sutele de operaţiuni pe
de bine, de rău — cu unica panglică de care dispun. Greenway şi care le cerea uriaşa acţiune a debarcării, aceasta era, probabil, cea mai
oamenii săi se pun imediat pe treabă. bine cronometrată. Remorcherele vor trebui să dea drumul planoarelor la
orele 3 şi 24 de minute. Pe pământ, un gornist al trupei lui Otway va cânta
atunci „Deşteptarea". La acest semnal, un aruncător de grenade va
împroşca bateria cu grenade luminoase pentru a le uşura piloţilor germană. Mai mulţi camarazi de-ai săi ies, la rândul lor, din tranşee cu
reperarea ei. La orele 3 şi 30 de minute, gornistul va suna „Stingerea". braţele ridicate. În jurul lor, lupta continuă! Dusty Miller trage rafală după
Aruncătorul de grenade îşi va înceta tirul şi, în timp ce cele trei planoare rafală. „Îmi ziceam: «Cu cât vei ucide mai mulţi dintre ei, cu atât mai
se vor abate asupra bateriei, batalionul va da atacul. mulţi dintre tovarăşii tăi vor scăpa cu viaţă!»". Tranşeele germane sunt
Dar Otway nu avea nici aruncător de grenade, nici grenade luminoase. ocupate toate. Dar aproape pretutindeni explodează obuze, ceea ce
În înaltul cerului, cele două păsări mari se învârt în cercuri largi, sporeşte şi mai mult debandada. Cine trage? O baterie germană
căutând cu îndârjire semnalul luminos. Jos, Otway şi oamenii săi învecinată, care vine în ajutorul celei de la Merville, declanşând un tir de
urmăresc cu nelinişte evoluţiile lor lente: oare vor repera bateria? Nu! baraj. Prea târziu: paraşutiştii au ajuns la cazemate. Ei azvârlu cu grenade
Primul planor alunecă spre satul Gauville, pe care bombardierele engleze prin ambrazuri. Două uşi blindate au rămas, ca prin minune, deschise.
l-au incendiat. Al doilea ajunge deasupra bateriei. Tunul apărării Câteva rafale de pistoale-mitralieră Sten le vin de hac apărătorilor. Supra-
antiaeriene germane, aflat în poziţie de tragere pe o fortificaţie, deschide vieţuitorii se predau. Cele patru cupole sunt cucerite, una după alta.
focul. Paraşutiştii văd gloanţele trasoare înfundându-se în carlingă. Ele Terence Otway şi cei o sută cincizeci de oameni ai săi şi-au ţinut
rănesc patru oameni. Pasărea, descumpănită, virează pe o aripă şi se pră- imposibilul rămăşag: să ia o baterie fortificată pe care statul-major aliat nu
buşeşte într-o pădurice. era sigur că puteau s-o captureze şapte sute cincizeci de luptători.
„Daţi-i drumul — ordonă Otway. — O să punem noi mâna pe afurisita O sută cincizeci? Nu mai sunt decât şaptezeci şi cinci. Ceilalţi zac pe
asta de baterie!" jos, morţi sau răniţi. Jumătate din efectiv... Pentru germani, această
Începe asaltul. Sid Capon se năpusteşte drept înainte, cu pistolul- încăierare scurtă şi sălbatică a fost şi mai ucigătoare: din două sute de
mitralieră la şold, urlând şi trăgând. Zarva asurzitoare a torpilelor care apărători ai Merville-ului n-au mai rămas decât douăzeci şi doi de
deschid o breşă largă în zidul de sînmă ghimpată, a grenadelor care supravieţuitori.
explodează, a minelor care fac explozie sub picioarele paraşutiştilor. Şi, în Unul din ofiţerii lui Otway scoate din bluzon un ghemuleţ palpitând,
mijlocul acestui vacarm, sunetul unei goarne de vânătoare: e locotenentul care nu l-a părăsit tot timpul atacului: un porumbel voiajor. Prinde de
Jefferson, care, alergând la dreapta lui Sid, suflă din toate puterile în piciorul păsării mesajul care anunţă capturarea bateriei. Porumbelul îşi ia
instrumentul său. Rachete roşii ţâşnesc deodată din cazemate. La acest zborul, dar se învârteşte în cerc. Ce se întâmplă? „Unii — povesteşte
semnal, germanii deschid focul. Mitralierele şi puştile-mitralieră scuipă Dusty Miller — au început să facă remarci răutăcioase în legătură cu
moartea prin toate ambrazurile. Sid îl vede, în dreapta sa, pe locotenentul această zburătoare". Până la urmă însă, porumbelul se îndreaptă spre
Jefferson executând o mică săritură în aer, apoi prăbuşindu-se pe pământ. Anglia. Otway trage racheta galbenă care anunţă crucişătorul Arethusa că
A călcat pe o mină. Sid se repede spre el, dar rănitul îl dă la o parte: „Nu! nu-i nevoie să deschidă focul asupra Merville-ului. Era şi timpul:
înainte!" Jefferson, fost balerin, ale cărui picioare sunt acum mutilate, cincisprezece minute mai târziu, obuzele marinei s-ar fi abătut asupra
pune din nou mâna pe goarna de vânătoare şi suflă în ea din răsputeri, ca supravieţuitorilor din vajnicul său batalion.
şi cum succesul atacului ar fi depins de acest sunet: „Şi avea mare drep- Aceştia, istoviţi, părăsesc câmpul de luptă. Cele patru tunuri germane
tate — spune Sid, — „Oricât de stupid ar părea, tocmai asta ne-a dat aripi. au fost scoase din funcţiune. Nu sunt tunuri grele de 150, cum credea
Băieţii cădeau în dreapta şi-n stânga, dar goarna lui Jeffenson se auzea statul-major aliat, ci simple tunuri de 75, al căror tir n-ar fi putut ajunge
într-una, şi ştiam că nu ne puteam opri". până la plajele de debarcare. De unde această eroare? Rezistenţa, care
Aplecaţi înainte, urlând încontinuu, trăgând încontinuu, paraşutiştii se vedea tot şi ştia tot, să se fi înşelat asupra tunurilor de la Merville? Mai
apropie de cupole, a căror masivitate sumbră şi ameninţătoare se probabil este ca eroarea să fi fost comisă la Londra. Specialiştilor aliaţi în
decupează pe cer. Sunt apărate de o reţea de tranşee. Măturaţi cu grenade, artilerie le venea greu să creadă că uriaşele cupole betonate şi blindate ale
ocupanţii lor se predau. Un soldat cu ochelari răsare în faţa lui Sid Capon bateriei adăposteau doar tunuri de 75. Era la fel de stupid ca şi cum ai fi
şi strigă plângând: „Russki!" E un prizonier rus angajat cu sila în armata pus un motor de 2 CV Citroen într-un saşiu de Rolls-Royce. Au preferat
să meargă la sigur şi să considere că aceste tunuri aveau un calibru
superior celui indicat de agenţii Rezistenţei.
Şi-atunci, degeaba au murit toţi aceşti băieţi veniţi din Anglia şi ai
căror ochi, larg deschişi, fixează cerul? Degeaba a fost rănit locotenentul
Jefferson, a cărui goarnă a tăcut în cele din urmă şi care nu va mai dansa
niciodată pe scena unui teatru? Camarazii lor nu cred asta. Li s-a încre-
dinţat o misiune. Au adus-o la îndeplinire. Asta e tot.
Se face ziuă. La nord de Caen, maiorul Howard şi oamenii lui ţin sub
control cele două poduri pe care le-au capturat după ce s-au abătut asupra
lor ca nişte păsări de pradă. Geniştii lui Roseveare au aruncat în aer,
potrivit ordinelor primite, cele cinci poduri de peste Dives. Bateria de la
Merville a fost acum neutralizată de trupa lui Terence Otway. În şanţuri şi
de-a lungul gardurilor vii, mai mult de patru mii de soldaţi căzuţi din cer PARTEA A PATRA
se regrupează pentru a respinge contraatacul german.
Trupele britanice venite pe mare aveau să dispună de răgazul
indispensabil debarcării lor. În pofida apărării antiaeriene germane, a Nave cu miile
greşelilor de lansare, a dezordinii şi a confuziei, paraşutiştii englezi, dând
dovadă de îndrăzneală şi de o voinţă dârză, au spart, ca hoţii, noaptea uşa „E ca în metro la şase seara"
„Fortăreţei Europa".
Nu se mai văzuse niciodată aşa ceva. Iată ce le spuneau copiloţilor lor
piloţii avioanelor care zburau deasupra mării. Paraşutiştii aşezaţi lângă
hublouri le-o repetau camarazilor lor. Era un spectacol cum nu mai văzuse
lumea şi cum nu va mai revedea, probabil, niciodată: cinci mii de nave
despicând valurile cenuşii cu etrava lor.
De pe cer, părea o gigantică pasarelă, lată de treizeci de kilometri, care
se întindea între coasta Angliei şi ţărmul Franţei. De la nivelul valurilor,
era ca un formidabil zid de oţel năpustindu-se asupra zidului de beton
construit de germani.
Cinci mii de nave. În frunte şi pe flancuri pluteau vase de război,
cuirasate şi crucişătoare, torpiloare şi distrugătoare, înţesate cu tunuri, ele
protejau armada ca nişte câini ciobăneşti turma lor. Se afla acolo elita din
Royal Navy, glorioşii veterani care, în aproape cinci ani de bătălii
neîntrerupte, izgoniseră de pe mări flota de suprafaţă germană şi
trimiseseră la fund haita submarinelor asmuţite de Hitler. Erau
mastodonţii americani veniţi de peste Atlantic spre a deschide drum
armatei eliberării. Dar escadra mai număra şi nave franceze, olandeze,
norvegiene, poloneze care nu fuseseră capturate după înfrângerea ţărilor
lor şi care continuaseră lupta alături de aliaţi. Echipajele lor aveau să
încheie socotelile care se strânseseră de ani şi ani. După ce fuseseră urmau să fie vărsaţi pe coastele franceze. Mai existau şi nave-spital cu
nevoite să fugă de furtuna dezlănţuită de nazişti, se reîntorceau pentru a sălile de operaţii gata pregătite, nave-magazie înţesate cu haine şi chiar un
da, în faţa coastelor franceze, bătălia hotărâtoare. Pentru ele, noaptea vas înzestrat cu un oficiu poştal pentru trierea şi dirijarea corespondenţei
aceasta din iunie 1944 era cea mai frumoasă noapte a războiului. soldaţilor.
Pe urmele navelor de luptă veneau nenumăratele nave de transport Totul era prevăzut. Ai fi zis că un mare port s-a desprins de la mal şi
pentru trupe şi materiale. Era aici tot ce putea să plutească: pacheboturi pluteşte pe mare cu depozitele sale de alimente şi îmbrăcăminte, cu
maiestuoase făcute pentru croaziere de lux, vechi cargouri ruginite, restaurantele şi spitalele sale şi cu marea sa poştă centrală. Dar cei
petroliere care brăzdaseră cândva mările calde, mici cabotiere care, pe 237.000 de locuitori ai săi erau marinari sau soldaţi care porneau în cea
lângă dulăii de pază ai flotei de război, păreau nişte şoricari. Echipajele mai mare expediţie militară din toate timpurile.
lor, obişnuite cu cursele singuratice, nu-şi veneau în fire când se vedeau
într-o societate atât de numeroasă. „Asta nu mai e ca pe mare —
boscorodea un bătrân marinar —, e ca în metro la şase seara..." Uriaşul american
Colosala armada număra şi vase pe care nici un lup de mare nu le
văzuse vreodată pe mările lumii. Fuseseră concepute şi construite special Patru ani de muncă îndârjită fuseseră necesari pentru a se ajunge aici.
pentru debarcare. Nu erau nici rapide, nici frumoase, cu coca lor cu fundul Se pierduse un timp atât de preţios... Hitler însă pregătea războiul de când
plat, şi marinarii găseau că seamănă în chip supărător cu o cutie de devenise stăpânul Germaniei, în 1933. Datorită materialului modern pe
sardele, dar nu erau menite să participe la regate. Rolul lor consta în a care reuşise astfel să-l strângă, putuse să zdrobească în 1940 Polonia,
depune cât mai aproape posibil de plajă maximum de trupe şi de material Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi Franţa. Atunci Anglia se apucase
în minimum de timp. febril să fabrice material de război, dar cu ce întârziere! Dacă Hitler ar fi
Unele măsurau mai mult de o sută de metri lungime. În locul şalupelor putut să-şi debarce diviziile blindate în 1940 pe coasta engleză, n-ar fi
de salvare obişnuite, transportau nave de debarcare a căror etravă se lăsa găsit în faţa lui decât trupe aproape neînarmate! Pe atunci nu existau decât
în partea din faţă pentru a arunca pe plaje primele valuri de asalt. Zeci de patruzeci de pistoale-mitralieră pentru întreaga armată engleză, paza de
alte nave de debarcare transportau tancuri, ale căror tunuri se înălţau coastă era înarmată cu reteveie, iar bătrânii rezervişti mobilizaţi învăţau
deasupra bastingajului, deoarece era prevăzut ca tanchiştii să deschidă manevrarea armelor cu ajutorul măturilor cu coadă...
focul de cum vor ajunge în faţa lucrărilor de apărare germane. Etrava lor Fireşte, Anglia nu şi-ar fi recuperat niciodată întârzierea dacă Statele
se deschidea ca o uşă cu două canaturi, ceea ce contribuia la o evacuare Unite nu i-ar fi venit în ajutor în 1941 cu uriaşa lor putere economică.
rapidă a carelor de asalt. Pentru a proteja coborârea lor şi a infanteriştilor, Între aceste ţări libere şi Germania nazistă a început un meci industrial la
alte nave de debarcare, încărcate cu piese de artilerie, urmau să se apropie, fel de important ca luptele pe care le dădeau pe câmpul de bătaie,
datorită fundului lor plat, până lângă ţărm şi să tragă de la mică distanţă deoarece victoria finală avea să fie a lagărului care putea arunca în
asupra fortificaţiilor inamice. Cele mai redutabile erau navele de încleştare cele mai multe tancuri, cele mai multe avioane şi cele mai multe
debarcare dotate cu lansatoare de rachete: o singură salvă avea aceeaşi nave.
putere ca tunurile a optzeci de crucişătoare uşoare. Căldura degajată era Naziştii erau stăpânii Europei. Au rechiziţionat uzine şi le-au silit să
atât de mare, încât echipe speciale, purtând combinezoane de azbest lucreze pentru armata lor. Au constrâns şapte milioane de tineri şi tinere
rezistente la foc, trebuiau să ude în permanenţă puntea pentru ca ea să nu înhăţaţi prin razii efectuate în ţările ocupate să vină să muncească pentru
se curbeze. ei. Au construit, ca să scape de bombardamentele aliate, uzine subterane
Vase dintre cele mai diverse aveau deasupra sute de mici hornuri. în care evreii şi membrii Mişcării de rezistenţă deportaţi lucrau sub
Misiunea lor era paşnică: erau vase-bucătărie, în care trebuiau să se ameninţarea loviturilor SS-iştilor până când moartea îi elibera de calvar.
pregătească, cel puţin în primele zile, mesele a zeci de mii de oameni care Germania a devenit o închisoare unde milioane de sclavi fabricau armele
ce aveau menirea să asigure izbînda stăpânilor lor. Rezultatele au fost Principala lor grijă era construcţia de nave. O victorie aliată nu era
impresionante: în 1944, în ciuda raidurilor aeriene, uzinele de război posibilă decât dacă mii de vase ieşeau în ritm accelerat de pe şantierele
germane băteau toate recordurile lor de producţie. Conducătorii nazişti americane. Ori, construcţia de nave nu mai evoluase deloc de un secol. Ea
erau convinşi că adversarii lor nu i-ar putea ajunge niciodată din urmă. consta în continuare în a face să defileze, una după alta, într-un doc uscat,
Când Rommel, întors din Africa, i-a declarat mareşalului Göring că echipele de specialişti care se ocupau succesiv de cocă, suprastructuri,
tancurile americane erau redutabile, grăsanul de Göring i-a răspuns instalaţiile interne, armament etc. Tehnicienii americani au avut, primii
izbucnind în râs: „Ce vorbeşti, Rommel! Americanii nu-s în stare să fa- din lume, îndrăzneala să pună echipele să lucreze simultan, hotărând con-
brice decât lame de ras!" struirea de nave în serie şi în piese detaşate. Fiecare şantier construia o
Într-adevăr, americanii fabricau lame de ras excelente, automobile, parte a navei şi specialiştii asamblau totul într-un doc uscat. Era o
maşini de scris, aspiratoare sau maşini de spălat. Acest popor, pe atunci revoluţie. Înainte de război era nevoie de 280 de zile pentru fabricarea
paşnic, nu vedea ce motiv are să fabrice arme costisitoare, care nu i-ar fi unui mare cargou. Datorită acestei revoluţii tehnice, timpul a fost scurtat
de nici un folos. Mulţi americani, închişi în carapacea egoismului lor, erau la 80 de zile în 1942, apoi la 22 de zile în 1944. Un cargou în trei
de părere să lase ţările Europei să se sfâşie între ele, aşa cum o făceau de săptămîni! Cifrele vorbesc de la sine: în trei ani, Statele Unite au construit
secole. Americanii aceştia nu vedeau că războiul dezlănţuit de Hitler nu o flotă care o depăşea pe cea a inamicilor şi pe cea a aliaţilor lor luate
era ca celelalte, că el reprezenta o primejdie pentru întreaga lume, că împreună.
ciuma nazistă de care vorbea Churchill ar putea într-o bună zi să În 1944, zece mii de avioane ieşeau în fiecare lună din uzinele lor. Cât
traverseze Atlanticul. Preşedintele Americii, Franklin Roosevelt, era pe despre construirea de tancuri uşoare, chiar comandanţii militari au cerut
deplin conştient de primejdie. Dorea din tot sufletul să se alăture industriaşilor s-o lase mai domol: se fabricau atâtea, încât armata nu
prietenului său Churchill în cruciada antihitleristă. Japonezii i-au dat reuşea să ţină pasul şi să formeze destui tanchişti...
această posibilitate în 1941, când au atacat flota americană la Pearl Acesta era răspunsul dat de inginerii şi muncitorii americani
Harbor, deoarece Germania, aliată cu Japonia, prin însuşi acest fapt, imbecilului de Göring, care nu-i credea în stare să fabrice altceva decât
declara război Statelor Unite. lame de ras.
Lumea asista atunci la un spectacol uluitor. Uriaşul american, trezit cu Ca să izbutească să facă acest lucru, au strâns cureaua. Oţelul şi fierul
brutalitate din somn, hotărî să facă războiul aşa cum făcea toate lucrurile, au fost rezervate producţiei de război. S-a raţionalizat zahărul, carnea,
adică temeinic. Imensele sale resurse şi munca nenumăraţilor săi cafeaua. Pentru a le obţine era nevoie, ca şi în Europa, de cartele. Dar
muncitori făcuseră din poporul american cel mai bogat popor de pe cantităţile atribuite fiecărui american l-ar fi lăsat fără-ndoială cu gura
Pământ. Hotărî să devină cel mai puternic. Uzinele sale nu mai fabricară căscată pe Jacques Auverpin. Raţionalizarea nu avea altă menire decât să
automobile, ci tancuri. Cele care produceau maşini de scris fabricară evite risipa: nu înfometa pe nimeni. Nici o mamă americană nu s-a gândit
mitraliere. De la coasta Pacificului până la coasta Atlanticului, milioane să facă o tocăniţă din iepurele favorit al băieţelului ei. Cea mai grea în-
de ingineri şi de muncitori lucrară zi şi noapte ca să dea armatelor aliate cercare, pentru adulţi, a fost raţionalizarea benzinei, fiindcă erau obişnuiţi
materialul militar necesar pentru a-l înfrânge pe Hitler. s-o folosească din plin. Maşinile au rămas în garaje şi străzile oraşelor au
Întrucît uzinele existente nu erau suficiente, au fost create unele noi, fost lăsate în seama copiilor care se jucau de-a războiul, cetele certîndu-se
care au răsărit în câteva săptămâni în regiuni până atunci pustii. Din lipsă pentru a şti cui îi vine rândul să joace rolul nemţilor şi al japonezilor.
de locuinţe, muncitorii au dormit în maşinile lor sau în rulote. Inginerii s- Tinerii americani nu au luat războiul numai în glumă: ei au ajutat la
au străduit să scurteze timpul de fabricaţie şi, datorită spiritului lor de câştigarea adevăratului război mergând din casă în casă pentru a recupera
iniţiativă şi inventivităţii care i-a caracterizat întotdeauna, au găsit ziarele vechi şi fierăria nefolosită. Fiecare şcoală le-a cerut elevilor ei să
adeseori soluţii revoluţionare. dăruiască o parte din bănişorii lor de buzunar spre a ajuta la dobândirea
victoriei. Datorită lor, s-au putut fabrica 2.900 de avioane, 33.000 de
jeepuri, 11.690 de paraşute. Vara, 700.000 de tineri au strâns recolta în judecător al stării de spirit a civililor, el, care mai credea că francezii ar
locul fermierilor mobilizaţi. Acest efort al tuturor era condiţia victoriei. munci cu entuziasm la fortificaţiile sale...
Victoria asupra Germaniei naziste, dar şi asupra Japoniei, care pornise la În Anglia nu s-au construit uzine uriaşe, în jurul cărora să se înghesuie
cucerirea Asiei şi care, ca şi aliatul său nazist, la început acumulase mii de maşini şi rulote menite să servească drept dormitoare muncitorilor.
succese, măturând din calea ei slabele trupe ce i se opuneau de bine, de Anglia era o ţară veche, suprapopulată, unde fiecare locuitor îşi avea locul
rău. lui, însemnat de la naştere până la moarte. Dar s-au înfiinţat ateliere în
oraşe, târguri şi până şi în satele cele mai îndepărtate. Fiecare din aceste
Buldogul britanic ateliere fabrica o piesă detaşată de tanc sau de navă de debarcare, care era
transportată după aceea cu camionul la uzina centrală, unde specialiştii
Mica Anglie nu avea resursele umane şi materiale ale uriaşului asamblau totul. Graţie acestui sistem, producţia a fost sporită şi armele
american. Ea se bătea din prima zi a războiului şi fusese cât pe ce să fie victoriei se strângeau în antrepozitele armatei şi pe cheiurile porturilor.
înfrântă în cel puţin trei rânduri: mai întâi în 1940, când se pomenise În curând n-a mai fost loc. Căci mai veneau şi convoaie întregi de
singură în faţa primejdiei unei debarcări germane; apoi în cursul ofensivei oameni şi material trimis de Statele Unite. Două milioane de soldaţi au
aeriene a Luftwaffei lui Göring, care semăna ruina şi moartea în oraşe; şi, debarcat în Anglia. La început au fost cazaţi în clădirile disponibile (şcoli,
în sfârşit, cu prilejul ofensivei submarine germane, care prinse insula într- teatre, cinematografe), apoi în tabere, care au ajuns curând să semene cu
o plasă ucigaşă şi scufundă cu zecile vasele care aduceau alimentele şi adevărate oraşe. Materialul sosea în cantităţi pur şi simplu uluitoare. Ce-ar
materiile prime indispensabile. De fiecare dată, Anglia supravieţuise fi spus mareşalul Göring dacă ar fi văzut şirurile lungi de vehicule noi
datorită curajului aviatorilor şi marinarilor săi, dar şi al civililor, care care umpleau câmpurile? 50.000 de ambulanţe, tancuri, jeepuri,
rezistaseră sub ploaia de bombe. Pe atunci, Anglia era comparată cu un automitraliere, sute de mii de camioane... Ba aliaţii mai construiseră şi
buldog. Neclintit, insensibil la descurajare, buldogul îi ţinuse piept lupului 1.000 de locomotive şi 20.000 de vagoane de marfă ca să înlocuiască
nazist atunci când nimeni n-ar fi îndrăznit să parieze că avea şanse să materialul feroviar francez distrus de bombardamente. Pe câmpiile
supravieţuiască. Când primejdia de moarte dispăru, odată cu intrarea în Angliei se îngrămădeau şi aerodromuri prefa-bricate, care, îmbarcate în
război a Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite, se apucă să pregătească cargouri, urmau să fie instalate rapid pe pământul Franţei, ca şi spitale
victoria cu aceeaşi îndârjire pe care o dovedise în evitarea înfrângerii. mobile, depozite de piese detaşate. Pădurile adăposteau sute de mii de
Aceasta însemna muncă şi iar muncă. Poporul înţelesese acest lucru şi nu- obuze. Cisternele de benzină erau pline ochi.
şi cruţă forţele. Femeile mai ales au dat exemplu. Multe au preferat să Toate acestea se aflau în cantităţi atât de mari, încât englezii îşi
lupte direct cu inamicul, angajându-se în apărarea antiaeriană engleză. repetau cu umor că insula lor supraîncărcată are să se scufunde în mare şi
Mary, fiica lui Winston Churchill, servea într-o baterie din apropiere de că numai baloanele de baraj antiaerian o mai menţin la suprafaţă!
Londra şi generalul Eisenhower povesteşte că ori de câte ori suna alarma S-au construit atâtea aerodromuri, încât, la un moment dat, specialiştii
aeriană trebuia să-l reţină pe celebrul ei tată, care voia cu orice preţ să se au declarat că nu mai e disponibil nici un loc potrivit. Piloţii spuneau că
ducă la ea. Dar femeile din Anglia au pregătit victoria mai ales prin pistele erau atât de numeroase, că se putea merge cu avionul de la un
munca lor. Mai multe milioane s-au arătat gata să-i înlocuiască în uzine pe capăt la altul al Angliei fără să se decoleze...
soţii lor mobilizaţi. Ce deosebire faţă de Germania, unde erau puse să Înghesuiala era şi mai mare pentru vase: porturile britanice, deşi
muncească la maşini sclave adunate cu forţa de prin Europa... Şi ce nume-roase şi încăpătoare, nu mai aveau într-adevăr posibilitatea să
răspuns dat mareşalului Rommel, care, luând dorinţele sale drept realităţi, primească cele cinci mii de nave ale armadei aliate. Cum să se procedeze
îşi anunţa soţia, cu mai puţin de două luni înainte de debarcare, că moralul pentru îmbarcarea trupelor şi a materialului? Problema era aceeaşi cu cea
englezilor e la pământ şi că muncitorii făceau grevă strigând: „Jos Chur- de azi din marile oraşe, unde nu există, de-a lungul trotuarelor, destul loc
chill şi evreii!" Îndemînaticul mareşal era, hotărât lucru, un prost de staţionare pentru parcarea tuturor automobilelor. Fireşte, se putea
aranja ca vasele şi navele de debarcare să stea la coadă la intrarea în por- de acolo: secretul trebuia păstrat cu străşnicie. Seara, la apusul
turi şi să acosteze la chei pe rând, dar aceasta ar fi însemnat zile şi zile. Şi soarelui, deasupra porturilor se crea o ceaţă artificială, menită să
aici, imaginaţia a rezolvat dificul-tatea. Porturile au fost rezervate vaselor împiedice avioanele de recunoaştere germane să descopere pregătirile
mari, iar pe plajele engleze s-au construit diguri de lemn care înaintau în cu ajutorul rachetelor luminoase; în timpul zilei, avioanele de
mare. Navele de debarcare se vor alinia bord la bord, cu nasul spre dig, cu vânătoare aliate erau de ajuns pentru a îndepărta primejdia.
rampa de acces coborâtă pentru a-şi primi încărcătura de oameni sau de La 30 mai sosi ordinul de îmbarcare. Două sute treizeci de mii de
material. soldaţi urcară pe vase cu tancurile, jeepurile şi tunurile lor şi aşteptară
Aşa se prezenta Anglia în ajunul Zilei celei mari: o trambulină înţesată răbdători manevra de plecare.
cu soldaţi şi supraîncărcată cu arme, pe care milioane de muncitoare şi Acum se află la jumătatea drumului dintre Anglia şi Franţa.
muncitori le făuriseră pentru ei. În zilele sumbre din 1940, când totul
părea pierdut, Winston Churchill le spusese compatrioţilor săi că Noapte de veghe pe mare
victoria se află la capătul drumului, dar că acest drum va fi lung şi
greu. Nu le putea promite decât „sânge, sudoare şi lacrimi". Mult sânge Convoaiele masive ale flotei înaintează prin culoarele curăţate cu
şi multe lacrimi mai aveau să fie vărsate, dar în 1944 sudoarea grijă de dragoare şi delimitate prin gemanduri luminoase. De ce târăşte
popoarelor libere a săvârşit acest miracol: izgonite de pe continentul flota după ea sute de baloane aeriene, legate, fiecare, de câte o navă
european cu patru ani în urmă de nazişti, armatele libertăţii erau acum printr-un cablu de oţel? Ca să o apere de atacurile aviaţiei inamice,
destul de puternice ca să se reîntoarcă acolo. Uriaşa maşinărie s-a pus împiedicându-i pe piloţii germani să manevreze cum vor ei prin hăţişul
în mişcare la sfârşitul lui aprilie 1944. La semnalul dat de cartierul cablurilor: dacă se aventurează printre ele, riscă să-şi rupă aripile. Cei
general, un milion de oameni şi două sute de mii de vehicule au pornit- mai norocoşi vor trebui să înfrunte şi focul întreţinut de apărarea
o spre porturile de îmbarcare. A fost un du-te-vino cum nu se mai antiaeriană a navelor de război şi a navelor de debarcare înzestrate cu
pomenise în ţară niciodată. Ore în şir, convoaiele au făcut să trepideze baterii antiaeriene. Dar în noaptea aceasta de 5 spre 6 iunie 1944, pe
casele clădite la marginea căilor ferate şi a drumurilor. Londra, care cer nu se zăreşte nici un avion german. Cerul aparţine în întregime
gemea de soldaţi, se goli dintr-o dată. Furnicarul uman care părăsea escadrelor aliate, care-şi vor revărsa deasupra Franţei paraşutiştii şi
oraşele şi satele se înghesuia pe ţărmuri. bombele.
Soldaţii ştiau acum că debarcarea se apropia. Ei îi spuneau Flota navighează încet, deoarece şi puternicele cuirasate şi rapidele
„operaţia baie de mare". Dar celor mai mulţi nu le ardea de glumit. torpiloare trebuie să-şi regleze viteza după viteza celei mai mici nave
Rapoartele semnalau statului-major că aproape toţi oamenii se aşteptau de debarcare. Dar până şi încetineala îi sporeşte măreţia. Cine, văzând-o,
să fie ucişi. Au înţeles că aveau să lupte în Franţa atunci când li se dă- n-ar socoti-o invincibilă?
dură ceva bani franţuzeşti. Apoi li se împărţi un manual care începea Pe puntea vaselor şi în interiorul calelor, spectacolul era cu mult
cu această frază: „Un nou corp expediţionar, din care faceţi parte, va mai puţin maiestuos. Vântul care sufla în rafale răscolea marea. Chiar
porni spre Franţa. Veţi ajuta personal la izgonirea germanilor din grelele pacheboturi resimţeau efectele furtunii. Cât despre navele de
Franţa şi-i veţi însoţi până la ei acasă". Li se arătară apoi fotografii sau debarcare, acestea dansau pe valuri ca nişte dopuri de plută şi mai
machete ale obiectivelor pe care urmau să le atace. Aspectul li se părea multe din ele, cele mai mici, au fost acoperite de un val uriaş şi au
familiar: doar asupra unor obiective asemănătoare fuseseră antrenaţi dispărut pentru totdeauna în adânc cu pasageri cu tot. Niciodată n-au
luni de zile. existat atîţia oameni care să aibă în acelaşi timp rău de mare. Este un
Apoi începu aşteptarea în tabere speciale instalate în apropierea rău îngrozitor, pricinuit de ruliu şi de tangaj, care dă victimelor o stare
portu-rilor sau a plajelor de îmbarcare. Nimeni n-avea dreptul să iasă
mai proastă decât multe boli grave, atât de proastă că mulţi cred că le-a gândul că avea să se bată cu germanii. Angajat în armată de la vârsta
sunat ceasul de pe urmă. Nenorocitul căzut pradă răului de mare de şaptesprezece ani, făcea parte din Rangers, unitate de elită, căreia i
vomită mai întâi tot ce a mâncat, apoi bila şi suferă de migrene se încredinţase o sarcină deosebit de primejdioasă: cucerirea capului
violente. E lipsit de vlagă, fără energie, şi singura-i speranţă este ca Hoc, unde germanii instalaseră pe culmea falezelor abrupte o baterie
traversarea să se termine cât mai repede. Aşa se face că mulţi soldaţi, de artilerie grea. Dominic şi camarazii săi se antrenaseră luni de zile
încovoiaţi din pricina vărsăturilor, au ajuns să dorească cu ardoare să escaladând falezele din Anglia în mâini. Aveau convingerea că, dacă ar
sosească pe acea plajă de nisip unde îi aşteaptă, totuşi, capcanele şi fi fost puse cap la cap toate pantele abrupte pe care se căţăraseră,
focul inamicului. înălţimea totală ar fi depăşit-o pe cea a Himalaiei. Se simţeau în plină
Acesta este războiul. Cei care-l descriu ca pe o epopee eroică formă. „Pare de necrezut — afirmă Donimic —, dar nu ne păsa deloc.
neîntreruptă mint sau se înşală. El e tragic, dar şi penibil de comic. Nu Nici unul din noi nu bănuia ce ne aştepta..."
e făcut de cavaleri legendari, ci de oameni cărora li se întâmplă să aibă David Silva, dimpotrivă, se întreba cu spaimă dacă avea să mai fie
rău de mare. Războiul, în această noapte furtunoasă, era semeaţa în viaţă a doua zi seara. În vârsta de nouăsprezece ani, era brunet şi
armadă care-şi croia, falnic, drum spre coasta Franţei, dar mai era, tot- ochii-i negri aveau o privire caldă, ce exprima bunătate. Deoarece era
odată, acele şiruri de nenorociţi verzi la faţă care, de-a lungul catolic, asistă la slujba oficiată pe vas şi, plin de fervoare, se împărtăşi.
bastingajelor, îşi vomitau bila în mare şi n-aveau deloc impresia că Mulţi dintre camarazii săi îl imitară. „Ştiau — explică el — că se aflau
sunt eroi. la un ceas de răscruce şi voiau să fie pregătiţi. Fiecare simţea că ziua
Bineînţeles că răul de mare fusese prevăzut, fiindcă totul fusese următoare putea foarte bine să fie ultima lui zi pe acest pământ. După
prevăzut, şi fiecare soldat îmbarcat primise câteva pilule menite să-l aceea am încercat să nu ne mai gândim la asta, dar era greu. Unii
ferească de acest rău. Dar efectul lor era foarte diferit. Mulţi n-au citeau, alţii jucau cărţi, majoritatea pălăvrăgeau cu glas scăzut. Vorbeau
constatat nici un rezultat mai de doamne-ajută, în afară de un chef de toate şi de nimic. Eu n-am putut să dorm. Mi se părea că un nor
nebun de a dormi, ceea ce pentru nişte oameni care trebuiau să lupte în mare şi negru atîrna deasupra capului meu".
curând era primejdios. La unii din ei, pilulele au avut consecinţe de-a Peste câteva ore, David va debarca pe plaja străjuită de fortificaţia
dreptul jalnice. Corespondentul de război Ernie Pyle, care însoţea lui Heinz Tiebler.
trupele pentru a relata debarcarea în ziarele americane, observă că unii Sergentul Anthony Errico, de douăzeci de ani, era şi el destinat să
soldaţi aveau gâtul complet uscat după ce luaseră pilulele şi că pupilele atace cazematele de pe Omaha Beach sub tirul artileriei pe care Heinz
li se dilataseră atât de mult, încât deveniseră aproape orbi. Asta era şi urma să-l declanşeze asupra lui. N-a suferit de rău de mare, dar
mai primejdios, parcă, decât să debarci căscând tot timpul. mărturiseşte: „Cred că mi-era îngrozitor de frică de asta. Aşa că n-am
Dar nu toată lumea a avut rău de mare. Soldatul Dominic Sparaco, mâncat nimic. De altfel, nici nu-ţi dă prin cap să mănânci când eşti
un new-yorkez de douăzeci de ani, a păstrat despre traversare cea mai mort de frică". A jucat pocher ca să-şi mai schimbe gândurile şi a
frumoasă amintire: „Ne-am distrat tot timpul. Mai întâi am jucat cărţi câştigat de la partenerii săi trei sute de dolari, ceea ce reprezenta o
cu camarazii şi apoi ne-am deghizat în femei. Era acolo un tip cu o sumă frumuşică. A aranjat cu grijă bancnotele, apoi s-a întins pe punte
chitară şi altul care cânta la armonică. Ne-am pus să dansăm şi-am râs şi s-a gândit la părinţi şi la cei şase fraţi şi surori ai lui. Era convins că
ca nişte descreieraţi". Dominic, care avea o voce foarte frumoasă, n-avea să-i mai revadă niciodată. Această certitudine i se păru la
cântă după aceea câteva cântece italieneşti. Părinţii săi erau italieni început insuportabilă, dar, până la urmă, se obişnui cu ea şi hotărî că,
care emigraseră în Statele Unite. Dominic, născut la New York, se din moment ce lucrurile stăteau aşa, nu mai avea altceva de făcut decât
considera american sută la sută. Nu încerca nici un fel de jenă la
să meargă înainte şi să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Oricum, înapoi chinuri groaznice. De-atunci se inventaseră gaze şi mai puternice —
nu mai putea da. foarte puternice, dar atât de periculoase, încât nimeni nu îndrăznise încă
Înapoi nu se mai putea da. Fiecare căpitan de vas primise ordine să le folosească. Dar cine putea să ştie ce avea să rezerve viitorul? Cum să
categorice: de cum trecea de jumătatea distanţei care separă Anglia de fii sigur că germanii nu se vor decide să folosească gazele pentru a-i
Franţa, nici o navă, chiar avariată de o torpilă de submarin, nu mai arunca pe aliaţi înapoi în mare? Era mai înţelept să ai asupra ta o mască.
avea dreptul să se întoarcă din drum. Trebuia ori să avansezi, ori să te Şi cum unele gaze recente ucideau prin simplul contact cu pielea, trupelor
scufunzi. Într-adevăr, orice manevră ar fi produs dezordine în de asalt li se distribuise o uniformă specială, impregnată cu un produs
înaintarea convoaielor, reglată ca un mecanism de ceasornic. De antigaz. În plus, cutia măştii avea buzunare care conţineau o pelerină
asemenea, nici o navă nu putea să se oprească sau să devieze de pe ruta impermeabilă, o pomadă antigaz pentru ochi, o alta pentru piele şi o
sa pentru a-i culege pe naufragiaţi, cu excepţia vedetelor. Nenorociţii calotă tratată cu acelaşi produs ca uniforma specială. Până şi ghetele
trebuiau să aştepte răbdători să vină vedeta să-i pescuiască. Marinarii fuseseră date cu o cremă care împiedica gazele să se fixeze pe în-
de pe vasul lui Ernie Pyle i-au prevenit însă pe pasagerii lor: apa era călţăminte.
atât de rece, încât într-un sfert de oră leşinai, iar moartea survenea în Într-adevăr, totul fusese prevăzut.
mai puţin de patru ore. Soldaţii se posomorâră, până când unul din ei le Dar în acea noapte de aşteptare şi de chin, oamenilor nu le ardea să
arătă pontonul lat pe care-l trăgea vasul lor: în caz de naufragiu, s-ar se extazieze în faţa uriaşei munci efectuate de tehnicienii care
putea refugia pe el. Da, însă pontonul nu va fi tras la fund de cablul pregătiseră atât de minuţios debarcarea. Cei care fuseseră înghesuiţi în
care-l leagă de navă? Soldatul optimist răspunse că, fără-ndoială, un navele de debarcare erau cei mai furioşi. Zgâlţâiţi de valuri, îi
marinar înarmat cu o secure era însărcinat să taie cablul. L-au crezut blestemau pe diabolicii ingineri care născociseră aceste cutii de sardele
ori s-au prefăcut că-l cred, dar nu era adevărat... incapabile să se împotrivească mării. Soldaţii care deveniseră aproape
O preocupare comună tuturor soldaţilor o constituia echipamentul cu orbi din pricina pilulelor îi trimiteau la toţi dracii pe medicii militari. Şi
care erau încărcaţi. Fiecare ducea sine arma proprie, două sute de cartuşe, sergentul Errico descoperea, furios, ca şi camarazii săi, că produsul
şase grenade, un pachet cu pansamente, raţii de alimente pentru trei zile, o antigaz cu care era impregnat gulerul uniformei sale îi ardea gâtul: încă
unealtă (lopată sau târnăcop), o mască de gaze şi o vestă de salvare. La un lucru la care blestemaţii de birocraţi nu se gândiseră!
acestea se adăugau materialele colective care le fuseseră repartizate. Aceste inconveniente şi neplăceri aveau cel puţin avantajul că nu-i
Astfel, David Silva, care era mitralior, s-a pomenit că i se încredinţează lăsau pe soldaţi să cadă pradă spaimei ce le strângea inima. De când
benzile de cartuşe, pe care le-a pus în diagonală, şi, pe deasupra, corzile aflaseră că erau desemnaţi pentru asalt, frica nu-i mai părăsea. Divizia
care aveau să slujească la escaladarea falezei de Omaha. Totul cântărea pe 29, din cadrul căreia un regiment trebuia să atace Omaha, trecuse
puţin douăzeci şi cinci de kilograme şi David era convins că se va duce printr-o adevărată criză de demoralizare. I se preziseră pierderi
de-a dreptul fund dacă va avea nenorocul să cadă în apă. îngrozitoare: nouă oameni din zece vor fi ucişi pe plajă. Generalul
Masca de gaze, atât de stânjenitoare în cutia sa purtată în bandulieră, Bradley venise să-i ridice moralul: „Poveştile astea cu pierderile
făcea atunci parte din echipamentul fiecărui soldat, fie el aliat sau german. cumplite sunt gogoşi. Or să fie unii care n-or să se mai întoarcă, dar n-
Chiar şi civilii aveau mască. Jacques Auverpin îşi avea masca lui, tot aşa or să fie mulţi". Chiar Divizia 1, care trebuia, de asemenea, să atace
cum micuţa Betty Bryan şi-o lua pe a ei când se ducea la culcare în Omaha, îşi pierduse admirabilul moral care făcea din ea cea mai bună
adăpostul antiaerian din grădină. Toate popoarele Europei păstrau o unitate de infanterie a armatei americane. Oamenii ei aveau deja la
amintire îngrozitoare despre gazele asfixiante folosite în primul război activ două debarcări: în Africa de Nord şi în Sicilia. Şi iată că acum
mondial. Nemţii le folosiseră cei dintâi, în 1918, apoi toată lumea a erau siliţi s-o ia de la-nceput în Franţa... Se spera oare că Divizia 1 va
început să le utilizeze şi zeci de mii de oameni au murit din pricina lor în
câştiga, de una singură, războiul? Oamenii erau sătui până peste cap. apărătorilor. Astfel, fiecare soldat a putut să descopere câmpul de bătaie
Voiau pur şi simplu să se întoarcă acasă. care-i revenea. A reperat tufişurile care-l vor ascunde de inamic: şanţul
Comandanţii aliaţi nu erau nici ei mai liniştiţi decât trupa. Churchill care-l va apăra de tirul acestuia. Cunoaşte punctele tari şi punctele slabe
îi repeta generalului Eisenhower: „Să fim atenţi ca valurile să nu se ale dispozitivului inamic. Ştie cu precizie unde să lovească, încearcă un
înroşească de sângele tineretului american şi britanic şi ca trupurile puternic sentiment de îmbărbătare deoarece, dintre toate fricile care-l
soldaţilor noştri să nu fie sfârtecate în bucăţi pe plaje". Şeful statului- asaltează pe soldat în ajunul bătăliei, cea mai cumplită e frica de
major al lui Eisenhower mărturisea că debarcarea n-avea decât o şansă necunoscut.
din două să reuşească. Şi Montgomery încheiase unul din rapoartele Acest sentiment de îmbărbătare, soldatul aliat îl datorează Mişcării de
sale cu cuvintele: „Bătălia va fi crâncenă". rezistenţă.
Astfel se scurseră încet orele acestei nopţi de 5 spre 6 iunie 1944. Ea a
fost, fără-ndoială, cea mai grea din toată viaţa lor pentru pasagerii navelor O hartă lungă de şaisprezece metri
de debarcare, dârdâind de frig sub păturile lor, udaţi ciuciulete de stropii
de apă,; încovrigaţi din pricina vărsăturilor, chinuiţi de cârcei! Dar a fost şi Există unii care-i ucid pe germani, ca André Kirschen şi camarazii săi.
noaptea cea mai lungă pentru soldaţii care aveau norocul să se afle pe Există unii care dau foc antrepozitelor lor, le aruncă în aer vizuinele,
vasele de transport. Ei îşi petrecură timpul jucând cărţi, cântând atunci sabotează mijloacele lor de transport. Chiar în noaptea asta, în vreme ce
când aveau curajul sau inconştienţa de a o face, arareori dormind, cel mai flota aliată se-ndreaptă spre Franţa, urletul sirenelor de la Amberieu-en-
adesea tremurând de frică, aproape întotdeauna stând de vorbă. Pe vasul Bugey anunţă o alarmă aeriană. Amberieu, în Jura, este un important nod
locote-nentului Steve Phillips, de douăzeci şi trei de ani, care avea să de cale ferată din Franţa. În depoul lui se află zeci şi zeci de locomotive. E
atace şi el a doua zi plaja apărată de Heinz Tiebler, jumătate din oameni apărat de o puternică garnizoană germană, dar soldaţii săi, disciplinaţi,
aveau rău de mare şi ceilalţi, aşezaţi în grupuri mici în cală şi pe punte, aleargă spre adăposturile antiaeriene de cum aud urletul sirenelor. Numai
sporovăiau în şoaptă. „Vorbeau de mama lor, de tatăl lor, de drăguţa lor". câteva santinele rămân pe loc. Cu capul în sus, pândind avioanele, nu
A fost noaptea marilor confidenţe. Soldaţi până atunci rezervaţi, a căror observă umbrele ce se strecoară printre locomotive. Rezistenţa atacă.
existenţă privată camarazii lor nu le-o cunoşteau, povestiră unor Sabotorii sunt, în cea mai mare parte, băieţi de şaisprezece şi de
necunoscuţi miile de întâmplări fericite şi miile de întâmplări şaptesprezece ani pe care-i ghidează feroviarii. Ei pun încărcătura de
nenorocite care alcătuiesc o viaţă de om. Vorbeau mult despre familii, ca plastic pe o latură a locomotivelor. Un grup dă peste o santinelă: o
şi cum aceşti flăcăi, dintre care majoritatea nu împliniseră douăzeci de lichidează fără zgomot. Băieţii se retrag pe tăcute, aşa cum au venit. Unul
ani, ar fi vrut înainte de a înfrunta iadul, să evoce pentru ultima oară raiul singur dintre ei a fost rănit, încărcăturile explodează, omorând alte două
pierdut al copilăriei lor nu prea îndepărtate. Steve Phillips făcu la fel ca ei, santinele şi rănind mai multe. Cincizeci şi două de locomotive sunt scoase
apoi hotărî să nu se mai gândească la trecut, ci la viitor. Fiind ofiţer, avea din uz. Tot atâtea trenuri care nu vor mai transporta în Normandia
responsabilităţi. Îi strânse pe sergenţi în jurul lui şi făcu un fel de repetiţie întăririle germane...
generală cu ei. Voia să se asigure, pentru ultima dată, că fiecare ştia exact Există unii care informează.
ce trebuia să facă atunci când va veni ceasul asaltului. Sunt nenumăraţi. Nici unul din ei nu seamănă cu un spion
Întinşi în cuşeta lor sau pe puntea vasului, aşezaţi pe fundul calei, profesionist. N-au la dispoziţie nici un fel de material special: numai
singuri sau în grup, sute de ofiţeri încearcă, asemenea lui Steve, să scape ochii, cu care văd, şi urechile, cu care aud. Ochi cu care văd? Arthur
de teamă recitându-şi în sinea lor instrucţiunile. Cu ochii închişi, revăd Poitevin n-are nici măcar norocul acesta: e orb. Profesor de muzică la
hărţile şi machetele care le-au fost arătate. Toate amănuntele apărării Bayeux, orăşel situat la zece kilometri de faleza de la Omaha, are, ca
germane erau însemnate acolo: planul fortificaţiilor, unghiurile de tragere mulţi orbi, o memorie excepţională, pe care o pune în slujba Mişcării de
ale mitralierelor, amplasamentul câmpurilor de mine, efectivul rezistenţă. Tânărul profesor se plimbă prin mijlocul fortificaţiilor germane
însoţit de unul din elevii săi, François Guerin, care n-are decât şaisprezece băieţi şi fete, pe care îi duce duminica la plimbare cu bicicleta de-a lungul
ani. Ce santinelă s-ar nelinişti văzându-l pe acest orb cu bastonul său alb coastei. Santinelele, care adeseori sunt de aceeaşi vârstă cu veselii
călăuzit de un copil? Sunt lăsaţi să treacă. François Guerin îi descrie excursionişti, îi lasă să treacă, zâmbind fără îndoială când îl văd pe bunul
dascălului său tot ceea ce vede: punctele fortificate, cuiburile de Duchez cum gâfâie ca să ţină pasul cu protejaţii săi. Douăzeci de perechi
mitralieră, reţeaua de tranşee. Numără paşii care separă lucrările de de ochi înregistrează, ca nişte camere de luat vederi, modul în care sunt
fortificaţie. Arthur Poitevin înregistrează fiecare amănunt şi fiecare cifră. dispuse lucrările de apărare inamice. Nimic nu le scapă, şi mai ales aceste
Memoria lui fenomenală îi va permite, când se va reîntoarce la Bayeux, să cazemate, pe care nemţii le-au camuflat desenând pe ziduri ferestre şi uşi
redacteze un raport în care va figura tot ceea ce au văzut ochii tânărului false, ca să-i facă pe piloţii aliaţi să creadă că este vorba de nişte paşnice
său însoţitor. căsuţe de locuit! Opririle sunt mai dese decât le-ar impune oboseala
Zidul Atlanticului. Robert Douin îl observă de sus. Sculptor de mare picioarelor. Atunci sunt scoase din ţeava ghidonului hărţile ascunse acolo
talent, director al Şcolii de arte frumoase din Caen, la câţiva kilometri de şi sunt reproduse pe ele toate fortificaţiile observate. Apoi încalecă din
plajele de debarcare englezei e însărcinat cu întreţinerea monumentelor nou cu toţii pe biciclete până la următoarea escală.
istorice. De ce l-ar suspecta santinelele inamice pe acest om, care are toate La Cherbourg, nişte copii şi mai tineri decât aceştia sunt strânşi la un
autorizaţiile de circulaţie necesare şi un aspect atât de blajin. Bărbos şi loc pentru interminabile jocuri cu mingea de către un brav preot cu o
mustăcios, Robert Douin merge întotdeauna cu o pălărie mare neagră pe lungă sutană neagră. Ştrengarii din port îl adoră pe Louis La Bardonnie.
cap, iar la gât arborează o uriaşă lavalieră, cum nu mai poartă nimeni de El îi duce să se joace în mahalale, aproape de cazematele germane. San-
un secol. Un artist. Cine ar suspecta un artist? Aşa că Douin se instalează tinelele urmăresc jocul cu o privire amuzată. Din când în când, o lovitură
în clopotniţele ce trebuie restaurate şi, între două cioplituri, în timp ce greşită de picior trimite mingea drept în mijlocul lucrării de fortificaţie.
degustă camembertul pe care nu uită niciodată să şi-l ia cu el, schiţează pe Preotul, încurcat, cere îngăduinţa să se ducă s-o ia de acolo. I se dă voie
foi subţiri de ţigară planul fortificaţiilor germane, înseamnă întotdeauna: cine ar suspecta un preot înconjurat de nişte copii care fac
amplasamentul tunurilor, desenează cu o mână sigură silueta masivă a tărăboi? Când La Bardonnie se întoarce, cu mingea sub braţ, ştie ce
cazematelor. Seara, când se întoarce la Caen, reproduce schiţele pe foi ascund zidurile de beton. Acest fals preot este în realitate unul din cei mai
mari de calc, pe care le ascunde după aceea în streaşina casei. Un agent de îndrăzneţi agenţi ai Mişcării de rezistenţă. Până la urmă va fi demascat,
legătură al Mişcării de rezistenţă va veni să le ia şi le va trimite la Londra. dar nu de Gestapo, ci de bătrânele bigote care-l pândeau, mirate, de după
Arthur Poitevin, muzician; Robert Douin, sculptor. Nu mai lipseşte perdea: curios preot mai e şi ăsta care, pentru a prinde mingea, nu
decât un pictor. Iată-l: René Duchez, care locuieşte tot la Caen. E zugrav, îndepărtează picioarele, cum ar face o femeie cu rochie sau... un popă cu
ce-i drept, şi nu pictor propriu-zis, dar e mare maestru în arta de a-i duce sutană, ci le strânge, ca un bărbat obişnuit să poarte pantaloni... Avertizat
cu preşul pe nemţi, iar capodoperele lui nu au număr. Isprava cea mai de un alt preot — unul adevărat! —, La Bardonnie o şterge fără să
uluitoare a fost când a şterpelit de sub nasul nemţilor într-un cartier păţească nimic.
general unde executa nişte zugrăveli în 1943 harta completă, lungă de trei Sunt, aşadar, sute cei care-l pândesc pe inamic şi-i află secretele.
metri, a Zidului Atlanticului care urma să fie ridicat în viitoarea zonă de Muncă de furnică, deoarece fiecare nu aduce, în general, decât o
debarcare. Numai aşa au putut să descopere comandanţii aliaţi lucrări de firimitură minusculă: calibrul unui tun, amplasamentul unui câmp minat,
fortificaţie pe care le vor avea de înfruntat mai înainte chiar ca prima din numele ofiţerului german care comandă cutare baterie. Muncă
ele să fi fost construită. Dar meseria l-a învăţat pe Duchez că rezultatul descurajantă: cum speri că informaţii atât de neînsemnate vor juca un
final nu este totdeauna conform proiectului şi că modificări importante în înfrângerea Germaniei? Nici nu se ştie măcar unde vor debarca
pot interveni în cursul realizării lui. De aceea stătea cu privirea aţintită aliaţii. Poate în Norvegia sau poate în Olanda. Cel mai probabil în Pas-
asupra Zidului. Pentru a trece fără neplăceri de controalele pe care de-Calais. La ce bun să rişti atât dacă nu vor debarca în Normandia?
germanii le înmulţesc pe drumuri, s-a gândit să strângă vreo douăzeci de Căci această misiune ingrată şi descurajantă este, totodată, îngrozitor
de primejdioasă. Gestapoul îşi înteţeşte loviturile. Când pune mâna pe Nici un membru al Mişcării de rezistenţă nu avea voie să păşească
un luptător din Mişcarea de rezistenţă, îl supun la torturi groaznice ca pe plajă. Acest lucru le era strict interzis tuturor francezilor, fără
să-l silească să-şi denunţe tovarăşii. Arthur Poitevin, muzicianul orb excepţie. La Bardonnie n-ar fi putut să-i ducă acolo pe micuţii
din Bayeux, este azvârlit printre primii în închisoare. Apoi, poliţiştii cu ştrengari şi nici Duchez, cu toată şiretenia lui, n-ar fi primit
mantale lungi de piele sună la uşa familiei Duchez, la Caen. Nu o permisiunea să se scalde în acele locuri împreună cu cicliştii săi. La
găsesc acasă decât pe doamna Duchez, care încearcă să-l potolească pe prima vedere, nu era grav. Pe plaje nu era nici ţipenie de om. Chiar
un client al soţului venit să se plângă de calitatea proastă a lucrării atunci când Rommel semănase pe ele pădurile acelea de obstacole,
executate de zugrav. Gestapoul îl dă pe uşă afară pe clientul furios, fotografiile luate razant de avioanele de recunoaştere permi-seseră să
despre care nu va şti niciodată că era Duchez în persoană, gata oricând se ţină o evidenţă precisă: mai multe milioane de asemenea fotografii
să născocească un şiretlic, dar o ridică în schimb pe doamna Duchez, se îngrămădiră în dulapurile statului-major aliat. Nu lipsea din ele nici
pe care o trimite într-un lagăr de concentrare. Sculptorul Bobert Douin un par, nici un arici ceh, nici o poartă belgiană. Dar într-o bună zi se
este prins şi el. În noaptea de 5 spre 6 iunie doarme într-o celulă a observă că fotografiile nu dezvăluiau toate secretele plajelor.
închisorii Caen. Patru pereţi îngustează orizontul celui care, de la Aceasta a pornit de la o amintire de vacanţă. Un ofiţer superior
înălţimea clopotniţelor, ştia să repereze, la o depărtare de kilometri, englez îşi petrecuse verile, înainte de război, pe plajele normande unde
ţeava unui tun pe care cădeau razele soarelui. Paznicul, de câte ori urmau să debarce trupele britanice. El îşi aminti că, pe alocuri, nisipul
trece prin faţa celulei lui, deschide ferestruica uşii ca să se asigure că era acoperit cu porţiuni argiloase. Şefii lui, informaţi de el, întrezăriră
prizonierul doarme conform regulamentului din închisorile germane: imediat o primejdie posibilă: şenilele tancurilor puteau foarte bine să
cu mâinile întinse pe pătură. Mâinile acestea au lucrat bine pentru se împotmolească în această argilă. Cum să afli exact care e situaţia?
eliberarea Franţei. Ele au desenat o hartă uriaşă pe care figurau toate Un mic slujbaş de la British Museum găsi soluţia. Descoperi în
informaţiile culese de Robert Douin şi sutele lui de tovarăşi. Un mare Bulletin de la Société préhistorique française din 1938 descrierea
şef al Mişcării de rezistenţă, Jean Sainteny, a dus-o el însuşi la Londra. amănunţită a unei plaje argiloase situate pe plaja de la Luc-sur-Mer, pe
Era lungă de şaisprezece metri. Câtă răbdare şi ingeniozitate, câte care tocmai trebuiau să o atace britanicii. Statul-major ceru geologi
riscuri asumate şi câte suferinţe îndurate pentru a se ajunge acest sul de care să-i găsească în Anglia un sol perfect asemănător cu această
hârtie fină... Dar şi câţi soldaţi aliaţi au scăpat cu viaţă datorită porţiune argiloasă de la Luc-sur-Mer. Aceştia desemnară regiunea
informaţiilor furnizate de el? Câţi deportaţi smulşi camerelor de Brancaster din comitatul Norfolk. Li se dădu drumul unor tancuri pe
gazare, deoarece el va grăi ceasul victoriei? Robert Douin poate dormi argila din Brancaster şi ele se împotmoliră. Problema era foarte
liniştit: dacă zorii zilei următoare vor fi cei ai Zilei celei mari, aceasta i serioasă. Era indispensabilă explorarea atentă a fiecărei plaje de
se va datora şi lui, precum şi tuturor bărbaţilor şi femeilor din Mişcarea debarcare pentru a se verifica natura solului. Şi, fiindcă aici Rezistenţa
de rezistenţă. era neputincioasă, iar exploratorii nu puteau veni pe uscat, vor fi aduşi
pe mare.
Aceasta a fost misiunea unui pumn de oameni curajoşi aparţinând
comandourilor. În nopţile fără lună, un submarin de buzunar îi aducea
în grupuri de câte doi în largul coastei franceze. De acolo ajungeau la
Santinela a călcat pe fir ţărm înotând. Îi apăra de frig combinezonul lor de cauciuc de oameni-
broască. Singurele lor arme erau un pumnal şi un Colt 45, ales fiindcă,
dintre toate armele de foc, era cel mai solid, cel mai rezistent la nisip şi la
apa sărată. În echipamentul lor se număra o lanternă, o busolă şi un ceas,
toate etanşe, un carneţel care să le permită să ia note sub apă, un fir de asigură mai întâi că nici o grenadă transformată în mină-cursă nu e fixată
pescuit pe care se afla, din patruzeci în patruzeci de metri, un ciob de de ea. Apoi, cu ajutorul unui ferăstrău pentru metale, unul din membrii
sticlă, cutii pentru eşantioanele de nisip culese şi chiar, în anumite comandoului decupează o bucată din obstacol. Altul aduce alge pentru a
expediţii, un clinometru montat pe un cărucior, care ar fi permis camufla tăietura. Cele două grupe se întorc la barca lor de cauciuc cu
măsurarea pantei plajei. misiunea îndeplinită şi vâslesc spre larg, unde, la un kilometru şi jumătate,
Momentul cel mai greu este ieşirea din apă. Până atunci, marea le aşteaptă vedeta rapidă care le-a adus. Pe cheiul de la Newhaven, în
învăluia comandourile şi le proteja. Acum, ele trebuie să se târască spre Anglia, un ofiţer de stat-major ia în primire bucata de metal şi chiar în
pământul ostil, spre mine, spre aruncătoare de flăcări automate, mitraliere aceeaşi noapte o duce la laboratoarele de la Londra. În urma analizelor se
— un întreg arsenal instalat pentru a respinge divizii întregi. Iar ei nu sunt poate calcula greutatea unei porţi belgiene (trei tone!) şi încărcătura de
decât doi. Înaintează târându-se pe burtă. Primul scobeşte solul cu plastic necesară pentru distrugerea ei.
pumnalul în căutarea minelor. Al doilea desfăşoară firul de pescuit, care le Mai multe misiuni au un sfârşit tragic. Capturaţi, membrii
va indica drumul de întoarcere. De câte ori dă de o bucată de sticlă, comandourilor erau împuşcaţi, potrivit unui ordin special al führerului
fixează firul cu un cârlig de fier şi ia o mână de nisip pe care strecoară în Adolf Hitler. Doi dintre ei au avut norocul să fie conduşi direct la cartierul
tolba pentru eşantioane. Cu inima zvâcnind, uzi de sudoare, cei doi general al lui Rommel, care, cavaler ca întotdeauna, a refuzat să-i predea
membri ai comandoului ajung la piciorul Zidului, drept sub cizmele Gestapoului. Cei care au fost executaţi n-au fost prinşi întotdeauna pe
santinelelor germane. Fac cale-ntoarsă spre mare. De data aceasta, vreuna din viitoarele plaje de debarcare. Într-adevăr, statul-major aliat
lucrurile s-au desfăşurat bine. Dar au fost şi misiuni dramatice. În timp ce trimitea misiuni de recu-noaştere pe plajele din Bretania, din Pas-de-
maiorul Scott Bowden şi sergentul Ogden Smith se târau pe plaja de la Calais, din Belgia sau din Olanda. Aşa că germanii nu puteau să tragă nici
Omaha, la câţiva zeci de metri de fortificaţia lui Heinz Tiebler, auziră, cu o concluzie din spusele prizonierilor în legătură cu locul ales pentru
spaimă, nisipul scârţâind în spatele lor: o santinelă germană îşi fac rondul, debarcare, deoarece comandourile operau pe întregul ţărm european.
tăindu-le retragerea spre mare. Omul a călcat firul de pescuit, dar n-a Sacrificiul era greu, dar era necesar, ca şi cel al membrilor Mişcării de re-
observat nimic. S-a topit în întuneric, spre marea uşurare a celor doi zistenţă care mureau fiindcă încercaseră să informeze Londra despre plaje
membri comandoului. Pericolul fusese serios, dar santinela le furnizase, unde nu va ajunge niciodată nici o navă de debarcare.
fără să vrea, o informaţie foarte preţioasă: plaj nu era minată. Soldaţi fără uniformă ai Rezistenţei sau ai comandourilor răsărite din
Natura solului nu este singurul obiectiv al acestor aventuroase misiuni apa mării: datorită eforturilor lor conjugate pot să meargă la luptă
de recunoaştere. Mai sunt şi obstacole metalice. Fotografiile luate din infanteriştii din primele valuri de asalt, ştiind exact la ce să se aştepte.
avion arată, fireşte, forma şi dimensiunile lor, dar nu spun nimic despre Zidul de beton ridicat de Hitler este pentru ei la fel de transparent ca
compoziţie. Statul-major vrea să ştie din ce metal sunt făcute ca să sticla. Ştiu totul despre armele pe care le ascunde şi despre oamenii care
calculeze cu precizie încărcătura de exploziv necesară geniştilor pentru a se înghesuie în spatele lui. Cunosc părţile lui tari şi părţile lui slabe.
le distruge. Francezii liberi ai generalului de Gaulle acceptă cu bucurie Fotografii, hărţi, machete i-au făcut să vadă cu ochii lor adevărul,
această misiune: au astfel prilejul de a se întoarce pe acest pământ al întregul adevăr, şi numai adevărul. Ce deosebire faţă de
Franţei de unde i-au izgonit duşmanii. Cinci dintre ei, transportaţi cu o comandamentul german, care în 1940, pe când pregătea o debarcare în
vedetă rapidă, ajung la ţărm cu o barcă pneumatică. Şi-au înnegrit feţele şi Anglia, afişase în toate cantonamentele armatei o hartă mincinoasă
mâinile cu dopuri arse. Pe spatele bluzonului de luptă, o dungă albă le pentru „susţinerea moralului": Franţa fusese apropiată atât de tare de
permite să se identifice de la o distanţă de câţiva metri. Un prim grup Anglia, încât părea că e suficient să întinzi piciorul ca să treci dintr-o
culege eşantioane de nisip. Ceilalţi bâjbâie printre obstacole. Caută o ţară în alta; Hitler nu-şi respecta nici măcar propriii soldaţi.
poartă belgiană, acest portal destul de greoi pentru a bloca pe loc navele Generalul Eisenhower îi respectă pe ai săi. Responsabil suprem cu
de debarcare lansate în plină viteză. În sfârşit, o găsesc. Cu precauţie, se debarcarea, el ştie că operaţiunea nici n-ar putut fi proiectată fără
marea cantitate de informaţii primită prin statul său major, fără aceste decât să sporească dificultatea de a face să lupte laolaltă naţionalităţi
hărţi desenate o mână febrilă de oameni pe care-i pândea frâna brutală diferite. Astfel, englezii se enervează adeseori, ei, care luptă de atâta
a unei maşini a Gestapoului, fără aceste eşantioane de nisip pe care vreme şi în condiţii atât de grele, din pricina bogăţiei aliatului lor
exploratorii din timpul nopţii se duceau să le caute sub cizmele american, faţă de care sunt ca o rudă săracă. În prezent, războiul este
santinelelor germane. El va scrie în raportul său acest frumos omagiu mai mult treaba americanilor decât a lor. Anglia depinde de Statele
adus eroilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai războiului secret care a Unite în privinţa hranei şi a armelor. Ea trebuie să consimtă să-i pună
precedat Ziua cea mare: „Am pornit spre Franţa având toate pe soldaţii săi sub ordinele unui general american. Cât despre francezii
informaţiile tactice pe care ni le putea furniza un excelent serviciu de liberi ai lui de Gaulle, ei se împotrivesc foarte des. Şi mai săraci decât
informaţii". englezii, îndreptăţita lor mândrie îi face să fie tot mai scorţoşi. Vor să
fie trataţi ca reprezentanţii unei mari puteri şi nu vor să fie consideraţi
Paraşutiştii americani trebuie oare trimişi la moarte? ceea ce sunt: un mănunchi de patrioţi renegaţi de guvernul de la Vichy.
Acelaşi lucru se întâmplă cu belgienii, olandezii, norvegienii, polonezii
În timp ce armada îşi croieşte drum pe marea zbuciumată, şi cehii refugiaţi în Anglia. Cum să determini toată lumea asta să
Eisenhower încearcă să doarmă. meargă în acelaşi pas? Dându-i-l drept conducător pe Ike Eisenhower,
Prenumele său e Dwight, dar i se spune Ike de când era mic. Are care nu va fi niciodată un erou cum şi-l închipuie masele, dar care este,
cincizeci şi trei de ani. Sub ordinele sale se află comandanţi militari neîndoios, un admirabil diplomat.
care au scăpat cu viaţă din bătălii celebre şi au pieptul plin de medalii. Oamenii au băgat imediat de seamă că era şi un conducător.
Eisenhower, în schimb, n-a luptat niciodată. Are o mulţime de diplome, Zîmbetul său radios, privirea caldă şi prietenoasă, blândeţea glasului
da n-are nici un fel de răni glorioase. N-a auzit niciodată gloanţele său nu-l împiedică pe Ike să afle ceea ce doreşte şi să obţină. Fără să
şuierându-i pe la urechi. De altfel, e un om care seamănă foarte puţin urle, fără să bată cu pumnul în masă. Cu răbdare, cu amabilitate, dar cu
cu imaginea pe care o avem de obicei despre un general. Ce contrast, îndârjire. Ca un adevărat conducător!
de exemplu, faţă de generalii germani, care poartă falnic un chipiu În sfârşit, un conducător care este un organizator excepţional. Ori,
obraznic, o tunică acoperită cu insigne, un pantalon cu vipuşcă roşie, pentru a conduce o operaţie atât de complexă cum e debarcarea, care
un pumnal frumos cizelat şi cizme lucioase ca oglinda. Eisenhower pune sub semnul întrebării vieţile a milioane de oameni, mii de nave şi
seamănă mai degrabă cu un om de afacei deghizat în militar. Nu se de avioane, cantităţi uriaşe de material, şi toate astea după un orar
remarcă la şedinţele de stat major. Vorbeşte cu un glas blând şi potolit. extrem de precis, un organizator infailibil este fără-ndoială preferabil
Dacă atmosfera devine prea încordată, o destinde cu un zâmbet. unui general de cavalerie foarte brav, dar încurcă-lume.
„Zâmbetul lui Eisenhower — spune generalul englez Morgan — face Eisenhower se odihneşte în rulota sa. E o rulotă obişnuită, lungă şi
el singur cât mai multe divizii". joasă, asemănătoare cu cea pe care atâţia muncitori americani au legat-o
Poate că întrucâtva şi din acest motiv a fost preferat comandanţilor de maşina lor înainte de a porni, cu nevastă şi copii, să muncească în noile
uzine
militari cu un trecut infinit mai glorios. Pe Ike, toată lumea îl iubeşte. E
construite la mii de kilometri de fosta lor locuinţă. Oare acest gust pentru
imposibil să te cerţi cu el. Ori, istoria ne învaţă că certurile între aliaţi
rulote al americanilor le vine de la strămoşii lor pionierii, care, în căruţele
sunt frecvente şi dezastruoase. Câte bătălii pierdute pentru că generali cu coviltir, porneau spre California prin câmpiile populate cu indieni
de naţionalităţi diferite se pizmuiau, deşi făceau parte, în principiu, din duşmănoşi? Fapt este că lui Ike îi plac grozav istoriile cu cow-boys. Pe
aceeaşi tabără? Conducătorii militari sunt preocupaţi de gloria lor şi de măsuţa de la capul patului are întotdeauna un teanc de romane despre Far
urma pe care o lasă în manualele de istorie. Invidiile lor nu reuşesc West. Dar mai degrabă simplitatea sa obişnuită e cea care-l face să prefere
această locuinţă castelelor somptuoase puse la dispoziţia lui de guvernul proastă. Paraşutiştii ar fi abătuţi din drum de vijelie, în convoaiele de nave
englez. Astfel, comandantul suprem al forţele aliate in Europa stă în ar domni debandada, unele nave de debarcare s-ar scufunda şi cele care ar
aceleaşi condiţii cu muncitorii care fabrică pe bandă rulantă obuzele într-o reuşi să înfrunte marea ar fi atât de zgâlţâite, încât soldaţii victime ale
îndepărtată uzină din Statele Unite. Singurul amănunt care dovedeşte că răului de mare ar deveni nişte zdrenţe.
rulota lui Eisenhower adăposteşte o personalitate importantă: e înzestrat Ori, se stârnise furtuna, Vântul zbârlea peluzele englezeşti, îndoia
cu trei telefoane. Primul este în legătură directă cu Washingtonul. Al copacii, lua cu el corturile pe care ocupanţii lor nu le fixaseră zdravăn.
doilea îi permite lui Ike să stabilească în orice moment legătura cu statul Eisenhower fu nevoit să renunţe să debarce pe 5. Convoaiele, pornite deja
său major. Ridicând receptorul celui de-al treilea, îl aude la capătul firului spre Franţa, au fost întoarse din drum. Soldaţii, congelaţi şi bolnavi, au
pe Winston Churchill. văzut cu desperare cum reapare coasta engleză: trebuia luat totul de la
În noaptea aceasta, telefoanele tac. Nu se aude decât vântul şuierând capăt. Ar fi preferat să se sfârşească odată. Starea lor de spirit nu se
printre copaci. Eisenhower se odihneşte. Pentru un moment, rolul său s-a îmbunătăţi când li se interzise să coboare de pe nave, explicându-li-se că
terminat. Şi-a pus tot sufletul şi toată mintea la pregătirea operaţiei noul ordin de plecare putea veni dintr-un ceas într-altul. Totul depindea de
Overlord — numele de cod dat debarcării. E convins că le-a oferit previziunile meteorologilor.
soldaţilor săi cele mai mari şanse de izbândă. Acum e rândul lor să Aceştia aduseră, în sfârşit, o rază de speranţă. Promiseră o scurtă
acţioneze. Soarta bătăliilor nu depinde, la urma urmelor, de cei oare acalmie pentru data de 6. Fără-ndoială, n-avea să fie timp frumos şi nici
întocmesc planurile, ci de luptătorii măcar un timp cât de cât convenabil, aşa cum voiau experţii militari, dar,
din linia de foc. oricum, furtuna avea să se potolească pentru douăzeci şi patru de ore.
Vor avea nevoie de curaj. Ike ştie că poate avea încredere în ei. Comandanţii aliaţi se întruniră la cartierul general al lui Eisenhower.
Curajul e de multe feluri. Cel care constă în a-ţi stăpâni frica pentru a te Trebuia sau nu trebuia să se încerce? Dacă se renunţa, întreaga operaţie
năpusti asupra unei mitraliere vrăjmaşe. Cel al muncitorilor englezi, care trebuia amânată până la jumătatea lui iulie. Ar fi jalnic pentru moralul
plecau la uzină după ce îndepărtau dărâmăturile casei lor nimicite de o trupelor Şi ar fi o adevărată minune ca germanii să nu descopere ceea ce
bombă. Curajul cel mai mare este, poate, cel dovedit de Eisenhower în li se pregătea. Dar dacă s-ar da atacul pe o vreme proastă, oare aceasta
două rânduri şi care constă, pentru un conducător, în a merge până la n-ar duce la o catastrofă? Meteorologii nu promiteau decât o acalmie
capătul răspunderilor asumate. Prima oară a dat dovadă de curaj când a de scurtă durată. Cum să debarci întăririle dacă furtuna s-ar porni din
hotărât ca debarcarea să aibă loc la 6 iunie. Vremea rea l-a făcut să amâne nou cu şi mai multă putere? Şi fără întăriri, trupele debarcate în ziua de
cu o zi operaţia prevăzută pentru 5. Două date, 6 şi 7, rămâneau posibile, 6 ar putea rezista contraatacului german?
dacă nu, trebuia amânat totul până în luna iulie. Într-adevăr, factorii de Ce-i de făcut? Winston Churchill a mărturisit mai târziu că spaima
răspundere din aviaţie, marină şi armata de uscat cereau condiţii foarte legată de vreme plutea asupra tuturor „ca un vultur pe cer". Fiecare
precise. Marina reclama o debarcare în zori, ca să se poată apropia de comandant aliat şi-a spus părerea. Cel al aviatorilor se declară
ţărmul francez la adăpostul nopţii. Aceeaşi noapte, generalii paraşutişti o categoric defavorabil. Nu putea garanta sprijinul aerian, pe care toată
voiau luminată de o lună plină, pentru ca oamenii să poată să repereze
lumea îl ştia indispensabil pentru reuşita operaţiei Overlord. Dar
pământul şi să aterizeze în condiţii de securitate. În sfârşit, marina mai
aceasta era doar o părere. Hotărîrea trebuia s-o ia Eisenhower, şi numai
cerea ca asaltul să aibă loc când fluxul e cel mai scăzut: obstacolele
el. Rămase tăcut câteva minute, care li părură celor ce-l priveau o
semănate de Rommel ar rămâne astfel descoperite, iar navele de debarcare
nu s-ar ânfige în capcanele pregătite pentru ele. Numai trei zile dintr-o veşnicie, şi nici unul dintre ei n-ar fi vrut, în acest moment, să fie în
lună răspundeau acestor cerinţe. locul lui. Un singur cuvânt şi Ike avea să ia o hotărâre cu consecinţei
Exista însă un punct care întrunea unanimitatea: era nevoie de condiţii istorice. Dacă debarcarea eşua, sfârşitul războiului avea să fie amânat
atmosferice favorabile. Nici pomeneală să se pornească atacul pe vreme cu câţiva ani.
 Cu faţa crispată, Ike dădu „liber". Se va încerca să debarce pe 6… Marea cruciadă era singurul răspuns la acţiunea diabolică a lui Hitler.
Aviatorii rămâneau pesimişti. Se temeau de un dezastru pentru Contrar multor comandanţi militari aliaţi, Ike refuza să-i considere ca
paraşutişti şi trupele transportate de planoare, în special cele din pe nişte colegi pe generalii germani care acceptaseră să se pună în
sectorul rezervat americanilor. Informaţiile indicau că forţele germane slujba crimei. Şi ei, şi el aveau aceeaşi profesiune, dar nu făceau
din acest sector erau cu mult mai de temut decât cele pe care le-ar avea acelaşi lucru. În Africa de Nord primise capitularea trupelor germane,
de înfruntat paraşutiştii englezi. Unii experţi socoteau că opt din zece în fruntea cărora se afla generalul von Arnim, care-i succedase lui
paraşutişti americani îşi vor găsi moartea în această bătălie. Hecatomba Rommel. Adjuncţii lui Eisenhower îi explicaseră că, potrivit uzanţelor
n-ar fi şi mai cumplită din pricina rafalelor de vânt, care ar abate din războiului, s-ar fi cuvenit să-i acorde o audienţă de curtoazie lui Arnim
drum paraşutele şi planoarele? La ce bun să sacrifici tot acest tineret înainte de plecarea acestuia în captivitate. Ike refuzase cu răceală.
pentru rezultate nesi-gure? Mareşalul englez al aerului, Leigh Mallory, Considera că n-are nimic comun cu aceşti oameni.
îşi reia argumentaţia în după-amiaza de 5 iunie, cu câteva ore înainte Pe de o parte, treisprezece mii de paraşutişti care riscau să fie
de decolare. Insistă pe lângă Eisenhower să anuleze paraşutările măcelăriţi. Pe de alta, sute de milioane de oameni a căror libertate şi,
americane. El, Leigh Mallory, nu voia să-şi asume răspunderea unui uneori, viaţă depindeau de succesul debarcării. Eisenhower hotărî să
măcel. menţină operaţia aeropurtată.
Pentru a doua oară, răspunderea apăsa pe umerii lui Eisenhower. Se În seara aceea, cu inima strânsă, se duse la aerodrom, unde şiruri
retrase în rulota sa şi chibzui. Soarta a treisprezece mii de oameni lungi de paraşutişti din Divizia 101 aşteptau îmbarcarea în avioanele
depindea de el. Omenia lui Ike îl îndemna să anuleze operaţia. Dakota. Mecanicii începuseră să încălzească motoarele. Ike stătu de
Responsa-bilităţile sale de comandant suprem îl făceau să şovăie. vorbă cu oamenii cei mai duri şi cei mai bine antrenaţi ai armatei
Misiunile încredinţate paraşutiştilor americani erau tot atât de im- americane. Feţele lor erau înnegrite cu dopuri arse. Cele două paraşute
portante ca şi cele încredinţate camarazilor lor englezi. ale lor le dădeau o siluetă de cocoşat obez. Căci, în timp ce paraşutiştii
Ba poate şi mai importante. Anularea operaţiei aeropurtate ar britanici nu erau echipaţi decât cu o singură paraşuta dorsală, camarazii
compro-mite serios şansele de debarcare în acest sector. Oare avea lor americani aveau şi o doua, pe pântece, pe care puteau s-o acţioneze
cineva acest drept? Atâtea vieţi omeneşti depindeau de succes... dacă paraşuta dorsală nu se deschidea sau dacă lua foc.
Eisenhower cunoştea martiriul pe care-l îndurau popoarele europene Optimismul oamenilor săi îl reconforta pe Ike. „Mi-au spus să nu-mi
aflate sub cizma lui Hitler. Nu putea să-şi închipuie cât de mare era fac griji: din moment ce i se încredinţase diviziei lor treaba, ea o să fie
acest martiriu — deportările în masă în lagărele morţii sau precis bine făcută". Unul dintre ei, cow-boy din Texas, îi propuse chiar ca,
exterminarea evreilor —, dar cunoştea destul ca să înţeleagă că acest după război, să-l ia să lucreze la ferma lui. Ike se duse din grup în grup, în
război nu este ca celelalte. Pentru el era mai mult o cruciadă decât un vreme ce umbrele serii se lăsau şi se apropia ora plecării! Aparatele
război. Crescuse într-o familie cu frica de Dumnezeu şi profund cercetaşilor fură primele care îşi luară zborul, apoi, unul după altul,
pacifistă. Mama lui spunea că, pentru a da ascultare Evanghe-liei, un avioanele Dakota încărcate cu paraşutişti porniră pe pistă şi decolară.
Ike rămase până când ultimul aparat dispăru spre est. Avea lacrimi în
bărbat nu trebuia să pună mâna pe arme. Fusese tare mîhnită când fiul
ochi.
ei, Ike, alesese cariera militară, dar nu se împotrivise, deoarece
Escadra zbură deasupra flotei şi se îndreptă spre Franţa! Ducea în
respecta libertatea copiilor săi. Pacifismul? Bineînţeles, e admirabil.
pântecele ei oameni pe care mulţi îi considerau ca jertfele Zilei celei mari.
Dar însemna oare ca, din pricina aceasta, să stai cu braţele încrucişate Aveau să fie lansaţi deasupra Peninsulei Cotentin. Rommel, simţind
în faţa crimelor naziste? Trebuie oare să li se lase acestora posibilitatea primejdia, puse acolo trupe specializate în lupta împotriva paraşutiştilor.
de a tortura şi de a măcelări în continuare? Eisenhower nu gândea aşa.
Una din cele mai bune unităţi ale sale era celebrul regiment 6 de vânători Seara de 5 a fost pentru noi mai degrabă agitată. Un camarad de-al
de paraşutişti. nostru pleca în permisie. Casa unde locuia familia lui, la Berlin, fusese
distrusă de o bombă până-n temelii. În cazurile acestea, obţineai
întotdeauna o permisie, chipurile ca să te duci să-ţi îmbărbătezi părinţii. I-
am dat scrisori, ca să le ajungă mai repede familiilor noastre. O plecare în
permisie e un eveniment care trebuie udat, iar acesta a fost udat din belşug
cu calvados. Am început-o la masa de seară şi timp era berechet, deoarece
camaradul nostru avea tren abia la orele patru dimineaţa. Când s-a lăsat
noaptea, bubuiturile au început din nou. Sute de rachete luminoase se
îndreptau spre mare. Noi stăteam aici, bându-ne liniştit calvadosul şi
privind. Ne spuneam: «Asta da spectacol!» Proşti mai eram. După care
am văzut alergând spre noi un curier care striga: «Alarmă! Alarmă!
Parasutişti inamici la Wolfgang!» Wolfgang era numele pe care-l avea
Sainte-Mère-Eglise în codul regimentului. N-aveam cum să-l uit: era şi
PARTEA A CINCEA prenumele meu. Deci, tipul a ajuns îngrozitor de agitat, iar noi i-am
răspuns glumind: «Nu te agita aşa! Hai, stai jos şi bea mai bine o
Corp la corp prin desiş înghiţitură de calvados cu noi». S-a aşezat, dar era galben la faţă ca un
mort, şi ne-a întrebat: «După părerea voastră, ce se-ntâmplă?» Râdeam ca
nebunii. «Haide, haide, ce tot îndrugi baliverne. Bea-ţi calvadosul şi taci
„Alarmă la Wolfgang!" din gură». Trebuie să mărturisesc că eram beţi turtă. Şi totuşi, noi eram cei
de gardă...
„Ziua de 5 iunie fusese caldă — povesteşte vânătorul de paraşutişti Camaradul nostru spunea adevărul. Cerul s-a umplut de avioane, care
german Wolfgang Geritzlehner. — Seara se stârni un vânt care aduse o zburau deasupra noastră în rânduri strânse. Dinspre mare, vacarmul
adevărată vijelie. Batalionul meu avea baza într-un sătuc situat între devenea asurzitor. Asta ne-a dezmeticit. I-am alertat pe ofiţeri şi ne-am
Periers şi Sainte-Mère-Eglise. Eram cantonat, împreună cu câţiva cama- pus cu toţii în mişcare. Dintr-o dată, au început să iasă soldaţi din toate
razi, într-o fermă ţinută de nişte doamne mai în vârstă. Erau foarte drăguţe colţurile. Parcă era un stup de albine bezmetic. Motocicliştii regimentului
cu noi. Trebuie să spun că puteam să le fim fii, căci eu eram cel mai dăduseră drumul la motoare. Camioanele se înşirau unul în spatele
bătrân din grupul meu şi de-abia sărbătorisem împlinirea a douăzeci de celuilalt.
ani. Pregătirile noastre n-au durat mult. Ne-am înnegrit feţele, aşa cum ni
Eram acolo de vreo trei sau patru luni şi ne petreceam zilele sădind pe se ordonase în caz de luptă de noapte, am luat câteva cutii de conserve —
pajişti sparanghelii lui Rommel. Seara, fiecare grup se întorcea în ca pentru două zile — şi ne-am vârât în combinezoanele confecţionate din
cantona-mentul său. Făceam cam ce voiam. De exemplu, ofiţerii ne pînză de camuflaj, care reprezentau ţinuta noastră de salt şi de luptă. Li se
puseseră să săpăm gropi individuale în grădină şi ea dormim în ele spunea «sac pentru oase». Armele, muniţiile şi grenadele, totul era gata.
noaptea. Noi preferam să dormim în şură. Era mai vesel şi mai Am pornit-o pe jos spre Sainte-Mère-Eglise. Camioanele nu erau pentru
confortabil. Asistam de acolo la bombardamente. Au fost foarte violente noi.
în săptămâna dinainte de 5 iunie. Periers a fost vizat în mod deosebit. La drept vorbind, nu ne era frică. Eram atât de convinşi că povestea
Toate gările din regiune erau distruse. avea să se rezolve în câteva ore, că nu ne-am luat nici măcar lucrurile
personale. Doar armele, muniţiile şi alimentele. Toată lumea avea
încredere. Regi-mentul era format din tineri de şaptesprezece până la îşi zicea adeseori că era fericit ca un rege. Până-ntr-atât, încât se simţea
douăzeci de ani, dar exista şi un nucleu de vârstnici, şi mai bătrâni decât stingherit când primea veşti din Germania. Familia sa locuia la Hamburg,
«bătrânii» care fuseseră paraşutaţi în Creta în 1941 şi făcuseră după aceea unul din obiectivele favorite bombardierelor aliate. Casa părinţilor săi
toată campania din Africa împreună cu Rommel mai înainte de a se duce fusese nimicită până-n temelii şi cea în care se mutaseră fusese distrusă şi
în Rusia. Aveau pieptul acoperit cu medalii. Alături de ei te simţeai ea de curând. Au fost adăpostiţi provizoriu într-o baracă. Până la viitorul
aproape ruşinat că nu ai făcut încă nimic. De altfel, nu erau în mod atac aerian. E adevărat că victimele erau atât de numeroase, că trebuia să
obligatoriu mai bătrâni decât noi, dar începuseră să se bată mai demult. te consideri fericit dacă ieşeai viu dintre dărâmăturile casei. Egon, care se
De exemplu, era un locotenent decorat cu crucea de cavaler care n-avea angajase aşa de tânăr ca să nu scape războiul, se întreba câteodată dacă
decât nouăsprezece ani. A fost ucis de americani. Eu însă, fusesem frontul nu se afla mai mult la Hamburg decât în acest colţişor paşnic al
mobilizat la optsprezece ani. Voiam să devin pilot de vânătoare. N-a fost Normandiei.
posibil, aşa că am fost vărsat la Flak. Era în 1942. În acea perioadă, cea Cei trei prieteni dormeau buştean, când un curier năvăli în curtea
mai mare teamă pe care o încercau tinerii ca mine era ca războiul să nu se fermei urlând: „Alarmă! Alarmă!" Egon se trezi cu capul greu, cu gura
termine mai înainte de a avea şi noi prilejul să ne batem. Ţineam morţiş. cleioasă. Alarmă? Se întoarse pe partea cealaltă, mormăind: „Lasă-ne-n
Credeam cu tărie în el. Flakul nu-mi convenea. Eram la adăpost acolo, dar pace cu alarma ta cu tot!", şi adormi la loc imediat. Tot timpul erau
mă plictiseam. Am reuşit să fiu mutat la paraşutişti în 1943. În felul acesta alarme. Nimeni nu le mai lua în serios. Noaptea, mai ales, era tare
am ajuns în Normandia, în Regimentul 6. Eu eram împrospătător la o sâcâitor. Trebuia să te scoli şi să ajungi în goana mare la statul-major al
grupă de mitraliere. Rolul meu consta în a aproviziona cu muniţii regimentului. Ca să faci ce? Nimic. Să aştepţi sfârşitul alarmei. Egon era
mitralierele.» aproape sigur că nimeni nu ar observa absenţa lui şi a celor doi prieteni ai
"Am plecat, aşadar, pe jos, prin noaptea întunecoasă, în direcţia săi. Într-adevăr, băuse prea mult calvados ca să facă o plimbare în toiul
Sainte-Mère-Eglise, orăşelul pe care regimentul îl botezase cu prenumele nopţii.
meu. Ne aflam la o distanţă de vreo douăzeci de kilometri de el". Vuietul escadrelor aeriene îl trezi din nou. De data aceasta înţelese că
treaba era serioasă. Îi zgâlţâi pe camarazii săi şi se îmbrăcară în goană,
Ce s-a întâmplat cu regimentul? trăgându-şi „sacul pentru oase" pe deasupra uniformei. Casca lor era
acoperită cu un strat de vopsea amestecată cu rumeguş, datorită căruia
Caporalul paraşutist Egon Rohrs servea în armata germană de trei ani. metalul nu sclipea în soare. Apoi, băieţii se înarmară. Fiecare îşi fixă în
Deşi n-avea decât nouăsprezece ani, se angajase de cum împlinise şaispre- partea de jos a piciorului drept pumnalul de paraşutist prins cu o curea de
zece ani, de teamă că războiul are să se sfârşească mai înainte ca el să aibă piele. Egon înşfacă mitraliera, al doilea luă muniţiile şi al treilea îşi trecu
posibilitatea de a se distinge pe câmpul de luptă. Era un flăcău zdravăn: în bandulieră pistolul-mitralieră. Se abătură pe la bucătăria fermei ca să-şi
un metru optzeci, şaptezeci şi cinci de kilograme. Fotbalul, înotul, tenisul umple raniţele cu pâine, cafea şi brânză. Fermierul se sculase. Îi mai
şi boxul îi căliseră trupul, chiar dacă pe obrajii săi roz nu-i crescuse încă cerură şi unt şi cârnaţi. În orice caz, nu vor muri de foame. Egon era
barba. neconsolat că trebuia să abandoneze un litru şi jumătate de smântână
Ca şi Wolfgang Geritzlehner, era cantonat într-o fermă împreună cu proaspătă pe care o cumpărase în ajun, dar nici să pună smântână
doi camarazi. La fel ca Wolfgang, prefera să doarmă în şură decât în proaspătă în raniţă nu putea.
incomodele gropi individuale. La fel ca el, băuse cam prea mult calvados Încărcaţi cu arme şi alimente, alergară, în sfârşit, la motocicleta lor.
în seara aceea de 5 iunie, împreună cu cei trei camarazi ai lui sărbătorind Aparţineau secţiei de motociclişti a regimentului: treizeci şi şase de
ceva. Întotdeauna exista ceva ce trebuia sărbătorit. Viaţa li se părea soldaţi pe douăsprezece motociclete cu ataş. Soldatul cu pistolul-mitralieră
minunată. Vremea era frumoasă şi caldă, mâncau bine, fiindcă fermierul conducea, servantul stătea în spatele lui; cât despre Egon, locul lui era în
le vindea tot felul de lucruri bune. Calvadosul său era senzaţional. Egon ataş, cu mitraliera. Porniră în goana mare. Aerul proaspăt al nopţii îi
dezmetici de tot. Avioanele continuau să zboare deasupra lor, bubuind ca Oamenii aceştia erau nişte alsacieni înrolaţi cu forţa de Hitler, care
tunetul. Celor trei paraşutişti le era frică nu de bătălie, ci de primirea ce le considera că Alsacia făcea parte din Germania. Dar majoritatea
era rezervată la statul-major. Erau cu cel puţin o oră şi jumătate în alsacienilor rămâneau, în fundul sufletului lor, francezi. Oricum, aceşti
întârziere. douăzeci de alsacieni au arătat limpede că refuzau să-i slujească pe
La statul-major, nimeni... Satul era pustiu. Se priviră în tăcere. Calva- nazişti chiar dacă nu făceau decât să conducă nişte camioane, deoarece
dosul le jucase o festă urîtă... Ce să facă? Se simţeau foarte singuri şi aceasta era sarcina pe care le-o încredinţase regimenttul. Dar cum de-
foarte stingheriţi. Conducătorul motocicletei încalecă, cel din spate urcă şi au îndrăznit să dezerteze? Dacă era prinşi, moartea lor era sigură: un
el, Egon se instală în ataş cu mitraliera sa inutilă, şi cei trei băieţi, dintre pluton de doisprezece „camarazi" i-ar împuşca. Nu puteau să-şi facă
care cel mai în vârstă avea nouăsprezece ani, porniră în căutarea nici cea mai mică iluzie că vor scăpa de urmărire în această câmpie
regimentului lor. normandă înţesată cu soldaţi germani şi lipsită ascunzătorile pe care le
oferă muntele sau pădurea. Dacă îşi luaseră asupră-le riscul fantastic de
Douăzeci de soldaţi au dezertat a dezerta, înseamnă că fuseseră fără-ndoială avertizaţi că germanii nu
vor avea timp să-i urmărească. Avertizaţi de cine? De Rezistenţă poate,
La 17 mai, cu trei săptămâni mai înainte, Rommel făcuse o vizită la sau, tot atât de bine, de agenţi secreţi aliaţi. Oricum, nu se mai aflau
Regimentul 6 de paraşutişti. Îi prevenise pe oameni: „Să nu credeţi că vor acolo, şi asta era un semn pentru el. Colonelul von der Heydte trimise
veni ziua-n amiaza mare, pe vreme frumoasă şi că vă vor anunţa dinainte. imediat ordin unui grup de subofiţeri aflat la manevre să se întoarcă la
Vor pica deodată din cer, în toiul nopţii, pe ploaie şi pe furtună..." Vulpea regiment. Era mai tot ce putea face.
deşertului nu se înşelase: inamicul cădea din cer în toiul nopţii, în ciuda Să pună regimentul în stare de alarmă? La drept vorbind, aceasta
rafalelor de vânt, şi nu se ostenise, evident, să-şi anunţe sosirea. era starea în care se afla în permanenţă de la începutul lunii mai. De
În acea zi de 17 mai, Rommel se bucurase că-şi revedea ofiţerii şi
mai bine de zece ori, cartierul general anunţase: „Fiţi gata: sosesc!"
veteranii pe care îi cunoscuse în Africa. Acolo, regimentul se comportase
Dar în fiecare zi din această lună mai, care fusese magnifică, soarele
strălucit. Când Afrika Korps trebuise să dea înapoi din pricina loviturilor
apunea deasupra unei mări liniştite, pe care nu se zărea nici un vas, iar
de şoc ale „Şobolanilor deşertului" ai lui Montgomery, Regimentul 6 de
paraşutişti al colonelului von der Heydte se afla în ariergardă, luptând zi şi
cerul, pe care trebuiau să-l pândească cu atenţie paraşutiştii din
noapte pentru a-i ţine în frâu pe britanici şi a-i da grosului forţelor timpul Regimentul 6, nu era brăzdat decât de obişnuitele escadre de
să se retragă în ordine. Era o unitate cum şi-ar fi dorit. Rommel să aibă bombardament. Până la urmă, nimeni nu mai credea în alarme. Se
multe în spatele Zidului Atlanticului. Fără-ndoială noilor recruţi le credea cu atât mai puţin în ele cu cât vremea devenise mizerabilă.
lipsea experienţa, dar aceşti băieţi erau tineri, supli, puternici şi, mai Toată lumea îşi spunea, începând cu ofiţerul superior şi sfârşind cu sol-
ales, hotărâţi să se bată. Cum a spus Wolfgang: „Ţineau morţiş". Ei le datul de rând: „Dacă n-au venit ei când era vreme frumoasă, n-o să
vor face paraşutiştilor aliaţi multe zile fripte. prefere să sosească pe furtună". Numai Rommel vedea just la 17 mai:
Dar atacul aeropurtat îi luă prin surprindere, în ciuda „Vor pica deodată din cer, pe ploaie şi pe furtună..." Dar nici Vulpea
avertismentului lui Rommel. Şi, de asemenea, în ciuda flerului deşertului însăşi nu ţinuse seama de avertismentul ei, deoarece vremea
ofiţerului care comanda regimentul, colonelul von der Heydte. Acesta, proastă o determinase să plece în permisie câteva zile în Germania,
scăpat ca prin minune din bătăliile ucigătoare date de paraşutiştii gândindu-se că nu-i cine ştie ce risc.
germani de la începutul războiului încoace, căpătase un fel de al De altfel, nu era singurul ofiţer care absenta în cel mai prost
şaselea simţ care îl făcea să presimtă iminenţa pericolului. Ori, în acea moment cu putinţă. În noaptea aceea, mulţi generali germani care
după-miază aflase de dezertarea a vreo douăzeci de soldaţi de-a săi. comandau în Normandia se duseseră la Rennes, unde trebuia să aibă
loc un exerciţiu de stat-major pe hărţi. Tema era: lansarea de paraşutişti Inima nu era pentru ei decât un muşchi ce trebuia oţelit, ca şi ceilalţi.
inamici urmată de o debarcare pe mare... De ce să nu meargă la Mila, blâdeţea, omenia trebuiau să dispară. Profesorii, în clasele primare
Rennes, din moment ce meteorologii germani afirmau că vremea rea şi în liceu, îi învăţară orgoliul de a aparţine rasei de supraoameni şi
făcea imposibilă în noaptea aceea orice tentativă de debarcare dreptul pentru această rasă de a înrobi lumea. S-a creat o mişcare,
adevărată? Printre cei care plecară se numără şi generalul Wilhelm Tineretul hitlerist, în care tot tinerii trebuiau să se înscrie şi unde învăţau
Falley. El comanda Divizia 91 aeropurtată, de care depindea să trăiască potrivit doctrinei naziste. Li se repeta într-una: ,,,Germania are
Regimentul 6 de paraşutişti. Având baza în Cotentin, această divizie se douăzeci de ani. Cei care sunt mai în vârstă nu contează". Aceasta
specializase în lupta împotriva paraşutiştilor. însemna, în primul rând, că părinţii nu mai contau. Erau bătrâni, slabi,
moleşiţi de creştinism, care propovăduieşte iubirea de aproape, sau
corupţi de comunism, care vrea să întroneze egalitatea între toţi oamenii
Forţa şi frumuseţea fiarelor tinere Căci führerul spusese: „Cu tineretul îmi voi începe marea mea operă de
purificare. Noi, bătrânii, suntem uzat Da, noi suntem deja bătrâni. Suntem
Desigur, în noaptea aceea, nu toţi soldaţii din Regimentul 6 se putrezi până-n măduva oaselor. Nu mai avem instincte sălbatice. Suntem
culca-seră după ce băuseră prea mult calvados. Dar aproape toţi moi. Suntem sentimentali". De aceea, tinerii nazişti nici n-aveau dreptul
adormiseră târziu, după ce sporovăiseră sau jucaseră cărţi, iar să povestească familiei ce erau puşi să facă secţia lor din cadrul
deşteptarea a fost anevoioasă. Ofiţerii au pierdut mult timp până să-i Tineretului hitlerist.
adune, căci erau risipiţi în grupuleţe. Cei mai mulţi au trebuit să plece S-au organizat pentru ei serbări splendide, defilări maiestuoase, focuri
pe jos la luptă: acest regiment de elită, care număra 3.457 de oameni, de tabără în păduri şi pe crestele munţilor. Acolo, în timpul unor
n-avea la dispoziţie decât şaptezeci de camioane. Şi ce camioane!... îţi ceremonii aproape magice, conducătorii înmânau fiecărui tânăr pumnalul
venea să crezi că şi aici statul-major intenţionase să alcătuiască un pe care avea să-l poarte mereu la centură. Pe lama lui era gravată deviza
muzeu: cele şaptezeci de camioane aveau cincizeci de mărci diferite. ,,Sânge şi Onoare". Au fost supuşi, încă din copilărie, unui antrenament
Sarcina mecanicilor era astfel deosebit de complicată: să găseşti piese nemilos. Trebuiau să meargă neîntrerupt, să doarmă sub cerul liber, să
de schimb pentru vehicule atât de diferite însemna o mare bătaie de traverseze fluviile înot, să facă exerciţii de rezistenţă la frig şi la foame:
cap, cate putea să-l înnebunească pe orice mecanic din lume. numai aşa vor deveni acele fiare cumplite la care visa führerul lor. Pentru
Batalion după batalion, regimentul se pune, în fine, în mişcare, cei mai duri dintre ei, pentru cei care promiteau să devină supraoameni
îndreptîndu-se spre bătălia care se angajase în jurul orăşelului Sainte- printre supraoameni, au fost create tabere speciale, unde au învăţat
Mère-Eglise. Paraşutiştii doresc cu ardoare să se bată şi merg la luptă cu o dispreţul pentru viaţă — a lor şi a celorlalţi. Exerciţiile erau îngrozitoare.
imensă încredere. Cred în führerul lor, Adolf Hitler. Aproape toţi aveau De exemplu, trebuiau să se bată cu mâinile goale împotriva unor câini-
mai puţin de zece ani când venise el la putere, în 1933. Propaganda lupi înfometaţi. În fiecare săptămână era dus într-o tabără un grup. Li se
nazistă avusese tot timpul să facă din ei oamenii pe care-i voia Hitler. dădeau băieţilor douăzeci de minute ca să sape câte o groapă individuală.
Führerul spunea: „Vom creşte un tineret în faţa căruia lumea va tremura. După ce se scurgea acest timp erau puse în mişcare nişte tancuri care
Un tineret violent, autoritar, întreprinzător, crud. Aşa îl vreau. Nu vreau să străbăteau tabăra şi-i zdrobeau pe cei ce n-avuseseră puterea să sape o
fie câtuşi de puţin slab sau blând. Vreau ca el să aibă forţa şi frumuseţea groapă destul de adâncă. Un alt exerciţiu obişnuit consta în a plasa o
fiarelor tinere". Şi mai spunea Hitler: „îl văd pe tânărul german al grenadă dezamorsată pe casca de oţel a unui băiat care stătea în poziţie de
viitorului sub înfăţişarea unei fiinţe suple şi zvelte, rapidă ca un ogar, drepţi. Dacă tremura de frică, grenada cădea la picioarele lui şi-l sfârteca.
rezistentă ca pielea tăbăcită, dură ca oţelul". Dacă rămânea nemişcat, grenada nu cădea şi el era năucit doar de
Vreme de zece ani, naziştii lucraseră neobosit la modelarea tineretului explozie, deoarece casca îl apăra de schije. Mulţi au murit. Cei care au
german în acest fel, adică la transformarea lui din fiinţe omeneşti în fiare. rămas în viaţă au devenit aşa cum îi voia Hitler: „Rezistenţi ca pielea
tăbăcită, duri ca oţelul". Aşa a fost dresat acest tineret german, care defila Richard Hillary era unul dintre aceştia. Făcea parte din celebra echipă
în pas cadenţat pe străzi şi pe drumuri cântând: de canotaj a Universităţii Oxford. Fusese invitat împreună cu câţiva
„Şi dacă lumea-ntreagă ar fi prefăcută de război într-un morman de ruine, colegi, chiar înainte de război, în Germania ca să participe la un mare
Ce ne pasă nouă, noi nu ne sinchisim, concurs: premiul Hermann Göring. Englezii, care voiau cu orie preţ să
Mergem drept înainte, şi dacă totul se prăbuşeşte în ţăndări, facă o călătorie plăcută, se prezentară fără să se antreneze şi, mai ales, fără
Germania ne aparţine astăzi, ambarcaţiune. Cu chiu cu vai li s-a găsit una veche, care lua apă. Cele
Iar mâine, restul Pământului". cinci echipaje germane, formate din uriaşi impunători, se uitară cu dispreţ
Războiul... Li se repeta tinerilor că el va veni într-o zi şi le va da, în la aceşti jalnici concurenţi şi un canotor german îi spuse la vestiar lui
sfârşit, prilejul să-şi dovedească superioritatea. A fost considerat o Richard că purtarea lor demonstra cât se poate de bine că aparţineau unei
sărbătoare aşteptată cu nerăbdare. Erau pregătiţi pentru el încă din şcoală, rase în decădere. Aveau să fie bătuţi şi poporul german va trage de aici
apoi în cadrul Tineretului hitelerist şi, fireşte, în uniforma de soldat. S-a concluziile care se impuneau. Într-adevăr, englezii luară prost startul: nici
făcut totul pentru ca tinerii să fie atraşi în trupele de elită, care urmau să unul din ei nu auzi pocnetul de pistol al starterului. Când începură să tragă
constituie vârful de lance al Germaniei: aviaţia de vânătoare, regimentele din greu la rame, cele cinci echipe germane aveau deja câteva lungimi
de tancuri şi unităţile de paraşutişti. Bătrânii din Regimentul 6 îşi avans faţă de ei. Pe maluri, mii de suporteri germani ţipau de bucurie.
aminteau de acel timp de pace când soldaţii în permisie erau paraşutaţi Distanţa creştea într-una. La podul care marca jumătatea cursei, germanii
uneori drept deasupra casei lor. Unii izbuteau chiar să aterizeze în curtea aveau cinci lungimi avans. Ambarcaţiunea englezilor ajunse şi ea la acest
fermei sau în grădină. Ce prestigiu pentru un băiat de optsprezece ani să pod, pe care gesticulau suporteri. „În clipa aceea, cineva ne-a scuipat de
fie văzut de părinţi, de fraţi, de prieteni şi de vecini aruncându-se astfel sus — povesteşte Richard Hillary. — Greşeală de tactică! Sammy
din avion cu capul înainte şi cu braţele în cruce, potrivit tehnicii germane Stoekton, şeful ambarcaţiunii, conduse a doua parte a cursei de parcă am
de salt, şi coborând din cer ca un arhanghel. fi fost urmăriţi de toţi dracii din iad şi câştigarăm cursa cu două cincimi
Războiul făgăduit atâta sosi, în sfârşit, şi păru să dea dreptate — de o de secundă. Göring trebui să renunţe la cupa lui, pe care am luat-o cu noi
sută de ori, de o mie de ori — führerului şi conducătorilor nazişti: în Anglia".
supraomul german era făcut să domnească asupra lumii. Europa începea Mareşalul Göring n-a avut mai mult noroc în aer decât pe apă: tinerii
să fie strivită de cizma sa. În carele şi camioanele sale blindate, tineretul decadenţi cu plete lungi i-au bătut pe piloţii săi cu două cincimi de
nazist, bronzat şi musculos, se revărsa asupra Poloniei, Danemarcei, secundă. Nu poţi să scuipi în faţă un popor fără să nu fii pedepsit.
Norvegiei, Olandei, Belgiei. Totul se prăbuşea în faţa lui, totul ceda când Dar cea mai aspră pedeapsă pentru orgoliul său a primit-o tineretul
se năpustea el. Armata franceză însăşi, aureolată de glorie şi socotită cea german în Uniunea Sovietică. El mai avea la activul său câteva cuceriri —
mai puternică din lume, armata franceză pierdea teren şi fugea în chip Iugoslavia, Grecia — când a pornit la atac împotriva acestei imense ţări.
jalnic. Ce beţie! Ce bucurie formidabilă pentru aceşti tineri, care răzbunau La început a mers din victorie în victorie. Şi de data aceasta, totul ceda şi
într-un mod atât de strălucit înfrângerea suferită de părinţii lor în 1918. se prăbuşea în faţa lui. Cucerea oraşe cu zecile şi făcea prizonieri cu sutele
Câte speranţe într-un viitor care li se arăta întru totul glorios... de mii. Totuşi, soldaţii roşii luptau întruna. Dădeau înapoi, dar nu fugeau.
Prima nelinişte veni din Anglia. Piloţii de vânătoare lui Göring îi Când a venit iarna, au demonstrat că ştiau să îndure foamea şi frigul la fel
înfruntau pe cei din R.A.F. şi victoria finală depindea de felul în care avea de bine, dacă nu şi mai bine ca adversarii lor. Le-a venit şi lor rândul să
să se termine lupta lor. Dacă teoria nazistă era exactă, aviatorii lui Göring lase în zăpadă mormane de cadavre germane. Atunci a început lungul
trebuiau să-i învingă cu uşurinţă pe englezi, căci piloţii din R.A.F. nu calvar al unui tineret pe care şefii săi îl înşelaseră. A descoperit că fiarele
corespun-deau deloc cu imaginea supraomului! Mulţi erau studenţi mor ca şi oamenii şi că gloanţele nu ricoşează în muşchi. A învăţat pe
nepăsători, nedisciplinaţi, pe care propriii lor compatrioţi îi numeau pielea lui că vitejia nu este rezervată unei rase sau unui popor, că ea poate
„generaţia pierdută" şi pe care ei îi găseau ridiculi cu părul lor lung. sălăşlui într-un trup firav şi neantrenat şi-l poate ajuta să îndure suferinţa
şi primejdiile. A constatat că aşa-zisul sub-om rus se bătea tot atât de capul peninsulei, zburase deasupra insulelor Jersey şi Guernesey, ocupate
vajnic ca reprezentanţii pretinsei rase de seniori, tot aşa cum, la celălalt de germani, şi pătrunsese pe continent prin coasta de vest a Cotentinului,
capăt al lumii, în jungla deasă a insulelor Pacificului, tinerii americani, cea care se află în faţa Bretaniei.
consideraţi degeneraţi, le întorceau fiecare lovitură orgolioşilor samurai „Nu se vorbea prea mult în avionul meu — povesteşte Eugene
japonezi. Acest tineret german a descoperit, el singur, că războiul Amburgey. — Fiecare încerca mai degrabă să se destindă şi chiar să
înseamnă şi un lung şir de mizerii lipsite de glorie. S-a trezit din visul său doarmă un pic. Era primul nostru salt executat în cadrul unei operaţii.
frumos ca să descopere realitatea. Şi realitatea, în plină iarnă rusească, era Eram ferm hotărât să onorez antrenamentul pe care-l făcusem ca
că mândrul supraom german nu mai îndrăznea să se descheie la pantaloni paraşutist. Teama mea cea mare era că voi fi ucis înainte de a-mi merita
de teamă să nu degere de frig. solda. Ni se dăduse o misiune: trebuia s-o îndeplinim.
Cei care au primit această lecţie nu au uitat-o niciodată. Când aveau Apărarea antiaeriană germană a tras în noi când am survolat una din
norocul să fie transferaţi în vest, la Zidul Atlanticului, erau recunoscuţi insule, Jersey sau Guernesey. Neplăcută senzaţie. Te afli acolo, fără să
după tăcerea lor, după lipsa lor de entuziasm. Înţeleseseră. Tinerii din poţi răspunde, şi vezi prin hublou norişori care explodează, făcând «buf».
preajma lor se uitau la ei cu o curiozitate puţin dispreţuitoare. De ce Eram optsprezece în avion, toţi încărcaţi ca nişte asini. Armele noastre se
această apatie? Nu era armata germană cea mai puternică din lume? Nu le aflau în containere care trebuiau să fie paraşutate în acelaşi timp cu noi.
promisese führerul victoria? Eu transportam o lanternă mare de tot în piese detaşate. Aceasta consta
Tinerii SS-işti ai Diviziei blindate Hitlerjugend (Tineretul hitlerist) din tuburi lungi de şaizeci de centimetri care se înşurubau unul într-altul
credeau şi acum în ea. Aveau să lupte pe viaţă şi pe moarte cu canadienii, ca să formeze o armătură pe care se fixa becul. Lanterna trebuia să
să se bată cu lopeţile după ce-şi vor fi isprăvit muniţiile. Erau tot atât de semnaleze amplasamentul cartierului general al regimentului. Atârna
între-prinzători pe cât le-o ceruse führerul lor şi se dovedeau la fel de foarte greu. Îmi ziceam că paraşuta mea trebuie să aibă pe puţin o sută
cruzi pe cât o voise el, ucigând cu sânge rece prizonieri dezarmaţi. cincizeci de kilograme la capătul suspantelor.
Wblfgang Geritzlehner şi camarazii săi mai credeau încă în această Apărarea antiaeriană germană ne-a atins de cum am zburat peste
victorie germană, ei, care fremătaseră de teamă la gândul că războiul ar coasta franceză. Am simţit deodată o zdruncinătură teribilă, ca şi cum
putea să se termine prea curând. Teamă puerilă... Războiul i-a aşteptat cu avionul avea să se desfacă în bucăţi, şi am văzut o gaură imensă în
răbdare. Era acolo, punctual la întâlnirea pe care le-o fixase în câmpiile carlingă. Pilotul a manevrat cum a putut, dar ni s-a ordonat să ne pregătim
normande. pentru un salt catastrofal. Oamenii s-au cam pierdut cu firea. O schijă din
Paraşutiştii din Regimentul 6 trimişi în avangardă se întâlniră curând obuzul care ne atinsese sărea prin carlingă ca un os într-o tigaie pusă pe
cu un şir de prizonieri americani escortaţi de infanterişti germani. Era foc. Făcea un asemenea vacarm, că nu se mai auzea zgomotul motoarelor.
pentru prima oară că vedeau inamicul de aproape. Surpriza lor a fost M-am grăbit să montez lanterna, înşurubând tuburile cap la cap. Am
completă şi mare le-a fost tulburarea. America nu trimisese împotriva lor făcut-o ca vai de lume; eram, într-adevăr, foarte enervat.
soldaţi adevă-raţi, ci gangsteri scoşi din închisori. Stăteam deja în picioare, aliniaţi pe culoar, când mecanicul avionului a
venit să-mi ţipe în ureche: «Dar armele? Ce-o să faci acolo, jos, fără
arme?» Armele erau în containere. I-am răspuns: «Habar n-am». Atunci
mi-a strecu-rat în buzunar un Colt mare 45, chiar înainte de a-mi da
drumul pe uşă, cu lanterna în mână.
O fată frumoasă într-o trăsură cu un cal În timpul coborârii mă întrebam mai ales dacă afurisita de lanternă va
rezista. N-a rezistat. S-a dezmembrat de îndată ce am atins pământul.
Escadra aeriană care transporta paraşutişti americani nu o luase pe Pământul... e un fel de-a spune. Am căzut în apă. Un ogor inundat. Din
drumul cel mai direct. În loc să abordeze Cotentinul pe la est, ocolise fericire, nu avem în ce să mă înec, fiindcă altfel acolo aş fi rămas,
prizonier al echipamentului pe care-l purtam. Două din tuburile mele se jos în întâmpinarea sa. Ei îi acordă astfel un răgaz preţios, datorită căruia
pierduseră. Dar cel mai grav era că ne pierdusem şi noi. Fusesem nu va fi năucit, cum spun boxerii, şi făcut K.O. de la prima repriză. Cât
paraşutaţi departe de locul prevăzut. Cum să fii supărat pe pilot? Ştia că despre paraşutiştii americani ai Diviziei 101, de care ţine Eugene
avea să se prăbuşească şi voia să ne evacueze cât mai repede cu putinţă Amburgey, ei au, într-adevăr, drept însemn un şoim cu ciocul deschis
din coşciugul lui zburător. (sunt denumiţi „Şoimii urlători") şi s-au repezit din cer ca nişte păsări de
Iată-ne, aşadar, optsprezece paraşutişti rătăciţi în mijlocul unui şes fără pradă, dar au ratat ţinta ce le fusese desemnată... Paraşutările americane
posibilitatea de a ne orienta. Locotenentul Brown a luat comanda. El şi cu au fost, dacă e posibil acest lucru, şi mai imprecise decât operaţia de
mine eram singurii din regiment autorizaţi să purtăm mustaţă. Trebuia să lansare a englezilor. O adevărată catastrofă. Şi aici, apărarea antiaeriană
găsim cu orice preţ pe cineva care să ne informeze. Am pregătit o germană a semănat derută în escadra aeriană. Mereu aceeaşi poveste
ambuscadă la marginea unui drum de pământ şi am aşteptat. Nu prea cu piloţi care virează strâns ca să smulgă aparatul de sub raza ucigaşă a
departe, la capătul ogorului, erau nemţi, care trăgeau cu pistolul-mitralieră proiectoarelor, cu avioane atinse sau care trebuie golite în mare grabă, cu
şi cu puşca. Erau foarte agitaţi şi ţipau: «L-am doborât! L-am doborât!» tiruri de baraj atât de dense, încât sunt ocolite cu riscul de a pierde
Aveau aerul că se distrează grozav. Deodată, s-a auzit un zgomot. Pe drum direcţia. Luptând pentru viaţa lor şi a pasagerilor lor, echipajele căutau
venea ceva. La orice te puteai aştepta, numai la asta nu: pe drum venea o neliniştite balizele luminoase ce trebuiau să delimiteze zonele de salt. Dar
fată frumoasă, într-o brişcă trasă de un cal sur. Locotenentul March s-a cei o sută douăzeci de cercetaşi paraşutaţi fuseseră ei înşişi, cu o oră mai
repezit în faţa calului şi l-a oprit. Eu am întrebat-o pe fată unde ne aflam. înainte, împrăştiaţi pe câmpie şi mai bâjbâiau încă în căutarea drumului
O rup puţin pe franţuzeşte şi pe nemţeşte, dar eram într-un asemenea hal lor.
de agitat, încât nici nu mai ştiam dacă vorbeam franţuzeşte ori nemţeşte. Pentru paraşutiştii îngrămădiţi în carlinge a fost o întâlnire brutală şi
Fata n-a înţeles nimic. Locotenentul March i s-a adresat în germană şi impresionantă cu meseria lor. Oamenii din Divizia 101, „Şoimii urlători",
atunci mi-am dat seama că eu le amestecasem. Am luat-o de la capăt în nu primiseră până acum botezul focului. Cei din Divizia 82, paraşutaţi
franceză. De data asta m-a înţeles. Am aflat că eram foarte aproape de împreună cu ei, erau mai căliţi: mai săriseră asupra duşmanului în Sicilia
Saint-Come du-Mont. Am instalat într-un tufiş un camarad de-al nostru şi în Peninsula Italică. Dar era o experienţă amară. În Sicilia, apărarea
care se rănise la spate în timpul aterizării, i-am lăsat jumătate din raţiile antiaeriană a flotei aliate trăsese, din greşeală, în avioanele lor, doborând
noastre şi am pornit-o spre Saint-Come-du-Mont". douăzeci şi patru de aparate, în timp ce apărarea antiaeriană germană se
arătase la înălţimea reputaţiei ei. Şi iată că acum o luau iar de la capăt...
O paraşutare catastrofală Haosul şi moartea domneau mai înainte chiar ca ei să fi avut timpul să
treacă de uşă. Punctat de explozii, brăzdat de gloanţele trasoare, cerul era
Hotărât lucru, adevăratul război şi adevăraţii combatanţi nu seamănă atât de duşmănos, încât săriră cu convingerea că o aprigă luptă corp la
deloc cu imaginea pe care vor să ne-o prezinte unii. Iată două unităţi de corp se va angaja de cum vor fi atins pământul. Mulţi îşi făcură semnul
elită, Regimentul 6 de paraşutişti germani al lui Wolfgang Geritzlehner şi crucii pe când se aruncau în gol. Dar, pe măsură ce coborau din cer spre
Regi-mentul de paraşutişti americani al lui Eugene Amburgey. De fiecare pământul cufundat în întuneric, aveau impresia că schimbă universul.
parte, oameni tineri, bine antrenaţi, hotărâţi să se bată. Hazardul După înghesuiala din avion, îngrămădeala de la uşă, huruitul motoarelor,
războiului îi pune faţă în faţă. Va rezulta oare de aici o ciocnire se pomeniră singuri, cu desă-vîrşire singuri într-un câmp tăcut şi, în
spectaculoasă, răsunătoare, o bătălie plină de fapte vitejeşti, echivalând aparenţă, fără vreo suflare omenească.
pentru război cu ceea ce reprezintă un campionat mondial la categoria Fireşte, unii au avut nenorocul să fie lansaţi chiar deasupra
grea pentru box? Începutul e prost... În loc să se năpustească asupra târguşorului Sainte-Mère-Eglise, unde făcea prăpăd un incendiu. Doi
duşmanului ca vulturul asupra prăzii sale, aşa cum s-ar potrivi unor paraşutişti au dispărut în vâlvătăi. Un al treilea, John Steele, a rămas
paraşutişti, germanii s-au lăsaţi surprinşi în cuib de adversar şi se târăsc pe spânzurat ore în şir de capătul paraşutei sale, care se agăţase de clopotniţa
bisericuţei. Ceilalţi, căzând în piaţă, au fost doborâţi fără probleme de Această zonă inundată era situată la vreo cincisprezece kilometri de
germanii ce se ameste-caseră cu populaţia civilă venită să stingă focul. coastă. Înainte de a ajunge acolo, trupele debarcate la Utah Beach, plaja
Vreo doisprezece nefericiţi şi-au găsit în felul acesta moartea. de la Sainte-Marie-du-Mont, trebuiau să treacă peste o primă barieră
Pentru ceilalţi treisprezece mii, totul era diferit. Duşmanul pe care lichidă, care începea imediat după dunele de nisip. Ea se întindea pe patru
trebuiau să-l învingă nu era încă germanii ascunşi în cantonamente, ci kilometri şi, cu toate că nu era prea adâncă, reuşea să oprească din
singurătatea, spaima de a fi rătăcit şi, mai ales, natura vrăjmaşă. înaintare tancurile şi camioanele şi să le împiedice să traverseze
Mai multe zeci pieriră în mare. Peninsula Cotentin este atât de îngustă, câmpurile. Ele trebuiau să meargă pe cele patru drumuri înguste care
încât avioanele o survolează în câteva minute. Unii piloţi au aprins cu duceau de la plajă la pământurile inundate. Patru drumuri pe care trebuiau
zece secunde întârziere lumina verde: a fost de ajuns ca paraşutiştii să să le străbată, încă din prima zi, 30.000 de oameni şi aproape 3.500 de
plonjeze deasupra valurilor. Şi marea i-a înghiţit. vehicule... Şi mai trebuia să ai şi siguranţa că le vei putea utiliza. Dacă
Au fost mult mai numeroşi — sute — cei care au căzut în mlaştini şi germanii, bine întăriţi pe pământul ferm, stăpâneau capetele acestor
s-au înecat. Apa nu era adâncă — adeseori sub un metru —, dar oamenii, drumuri, trupele debarcate şi materialul lor rămâneau blocate pe dunele
supraîncărcaţi, paralizaţi în mişcări de chingi, n-au putut să se smulgă din dintre mare şi mlaştini, expuse tirului intens al artileriei inamice.
mocirlă. Capcana lui Rommel a funcţionat bine. Aceasta era principala misiune a Diviziei 101: să-şi asigure controlul,
Acolo, ca şi aiurea, el ordonase ca pământurile să fit inundate. înainte de ivirea zorilor, asupra celor patru drumuri care porneau de pe
Cotentinul era cât se poate de potrivit pentru aşa ceva. Baza peninsulei plajă. Succesul debarcării de la Utah Beach depindea de „Şoimii urlători".
fusese odinioară acoperită de mlaştini pestilenţiale, din care cauză
locuitorii se îmbolnăveau de malarie. Canale de scurgere şi un întreg Treisprezece mii de Tom Degeţelul
sistem de ecluze au făcut să dispară mlaştinile şi frigurile. Rommel
înapoie apei domeniul ei. Mii de hectare fură inundate în permanenţă între Majoritatea paraşutiştilor au aterizat, din fericire, pe păşunile uscate,
Carentan şi Saint-Sauveur-le-Vi-comte. Vechea duhoare de mocirlă şi unde iarba Cotentinului le-a amortizat căderea. Au trăit, aproape toţi,
vegetaţie putredă se răspândi din nou asupra regiunii. Ca odinioară, primele clipe de spaimă: totul în apropierea lor mişca. „În timp se
mişunau miliarde de ţânţari care formau nori atât de groşi, încât întunecau coboram — povesteşte Walter Kwener —, am văzut cum se mişcau nişte
soarele, chinuiau oamenii şi animalele. Iepurii aveau botul plin de sânge forme întunecate şi eram înspăimântat. Erau vaci, nimic altceva decât o
din pricina scărpinatului. cireadă de vaci..." Iar sergentul William Yedgnock nici n-a aterizat bine,
Astfel a fost creată o barieră naturală care să se opună înaintării când a auzit o hărmălaie care l-a făcut să creadă că se apropie un tanc
diviziilor venite pe mare. Sarcina Diviziei 82 paraşutişti americane era de german. S-a lipit de pământ şi a scos un oftat de uşurare când a văzut
a se întări zdravăn pe cele două maluri ale mlaştinii pentru a bloca orice răsărindu-i înainte câteva rumegătoare pe care le trezise din somn. Nu i-a
contraatac german şi a pregăti trecerea infanteriştilor americani. Planul părut rău că-i fusese frică: prezenţa animalelor era o dovadă că locul nu
nu prevedea, evident, lansarea nefericiţilor paraşutişti în apă, dar rodnicul era minat. A fost noapte proastă pentru vacile normande, dintre care multe
pământ normand a fost pricina catastrofei. Într-adevăr, pe zone întinse din au fost omorâte de paraşutişti, convinşi că au dat peste inamic.
mlaştină creştea o iarbă atât de deasă, încât fotografiile aeriene examinate Singurătatea şi certitudinea că s-au rătăcit i-a gâtuit pe toţi oamenii.
la Londra au făcut să se creadă că este vorba de păşuni. Zonele inundate Era o senzaţie deosebit de neplăcută pentru ofiţeri. Singur într-o pajişte,
erau în realitate mult mai întinse decât se prevăzuse. S-a uitat, de cu mâna pe revolver, generalul Taylor, comandantul „Şoimilor urlători",
asemenea, că ogoarele inundate erau brăzdate de şanţuri adânci, care îşi spunea cu amărăciune: „Dacă dau un ordin, numai vacile mă vor
serveau, înainte de război, la evacuarea apei. Numeroşi au fost paraşutiştii auzi..." După câteva minute s-a întâlnit cu unul dintre soldaţii săi. Au fost
care, având norocul să aterizeze în câţiva centimetri de apă, au dispărut, amândoi atât de fericiţi, s-au îmbrăţişat ca nişte fraţi, apoi au încercat să
puţin mai încolo, fără să apuce să scoată un strigăt, înghiţiţi de un şanţ. descopere unde se aflau.
 Cotentinul este un ţinut ciudat. Privit din cer, pare o tablă de şah, „Şoimii urlători" au fost paraşutaţi pe păşunile care-l înconjurau. Unul din
compusă din pajişti pline de iarbă. Căzut într-una din aceste pajişti ei cade pe acoperişul domnului Poidvin, se răneşte la braţ şi aleargă să se
înconjurate de tufişuri dese, paraşutistul are impresia că se află departe de refugieze într-una din latrinele din fundul grădinii. Altul, Ambrose Allie,
orice, izolat într-o lume aparte. Se repede spre unul din cele patru tufişuri, are şi el ghinionul să cadă pe acoperişul unei case. Reuşeşte să-şi descheie
cu chiu, cu vai sare peste el şi se pomeneşte într-o împrejmuire hamul şi-şi dă drumul pe burlan, dar jos este înhăţat de câţiva soldaţi
asemănătoare cu cea dinainte, şi aşa mai departe. Nici un reper în acest germani care i-au urmărit manevra. Îl pun pe Ambrose la zid şi se
ţinut neted, ca să se orienteze. Până şi un locuitor de prin partea locului, pregătesc să-l împuşte. În timp ce paraşutistul rosteşte ceea ce crede că
transportat noaptea la câţiva kilometri de casa lui, n-ar găsi decât anevoie este ultima lui rugăciune răsar deodată doi camarazi de-ai săi, care-i
drumul înapoi peste câmpuri. Treisprezece mii de paraşutişti l-au căutat pe doboară pe germani. Ceva mai departe, în acelaşi târg, maiorul Larry
al lor ore în şir. Treisprezece mii de Tom Degeţelul care mergeau de-a Legere dă peste o trupă de germani care-l interpelează, crezând că au de-a
lungul tufişurilor, având în mână o jucărie de copil: greierele care le face cu un civil francez. Din fericire, Legere vorbeşte perfect franceza. Le
servea drept semnal de recunoaştere. La un ţârâit al lui trebuia să se strigă: „Mă scuzaţi! Mă întorc de la vărul meu!" Apoi azvârle o grenadă
răspundă cu alte două sau cu parola. spre grupul de germani şi dispare în noapte. Puţin mai târziu va fi rănit
Paraşutiştii s-au regrupat, astfel, la nimereală, amestecaţi, din toate grav la şold de un glonţ exploziv.
regimentele, în grupuri reduse numai la trei oameni sau, dimpotrivă, Ucigătorul joc de-a v-aţi ascunselea continuă. Oamenii se împuşcă de
formate din mai multe zeci. Unele aveau mai mulţi ofiţeri decât soldaţi. la doi paşi în piaţa plantată cu arbori care înconjură măreaţa biserică. Din
Se adunaseră la un loc oameni din Divizia 82 şi alţii din Divizia 101 care, clopotniţă, doi soldaţi germani trag cu pistolul-mitralieră în tot ce mişcă.
în mod normal, ar fi trebuit să fie paraşutaţi la mai mulţi kilometri distanţă Dezorientare totală. Cutare stradă, care se află în mâinile americanilor,
unii de alţii. Ei nu ştiau, cel mai adeseori, unde erau obiectivele ce li se trece în minutul următor în mâinile germanilor. Siluete furişate ţâşnesc din
încredinţaseră şi pentru a căror atacare fuseseră atât de metodic antrenaţi! umbră, înaintând din poartă în poartă. În spatele lor, ţeava unui pistol-
Războiul acesta era, într-adevăr, surprinzător. Eugen Amburgey, când se mitralieră american se înalţă încet, rafala porneşte. Siluetele se
oferise ca voluntar la paraşutişti, nu-şi închipuise că va fi lansat asupra rostogolesc ca iepurii. Omul care a ucis iese din ascunzătoare. Se aude un
inamicului cu o lanternă mare în mână, postură ce nu părea câtuşi de puţin foc de armă. Se prăbuşeşte şi el, la rândul lui, şi, cu mâinile întinse
războinică, şi că va fi nevoit, la scurt timp după aceea, să întrebe, înainte, scurmând pământul, se chinuieşte să se târască până la şanţul cel
asemenea unui turist care s-a rătăcit, o tânără franţuzoaică încotro s-o ia. apropiat. Doi din camarazii săi l-au reperat pe cel a tras asupra lui.
Şi tot atât de adevărat este că Egon Rohrs, care se grăbea să-i iasă în cale, Aplecaţi, cu arătătorul mâinii drepte încleştat pe trăgaci, pornesc la
în motocicleta sa cu ataş, ar fi refuzat să-l creadă pe cel ce i-ar fi prezis că vânătoare mai înainte de a deveni, la rândul lor, vînat.
va merge la luptă ruşinat ca un elev care a întârziat la şcoală... La câţiva kilometri mai departe, o maşină germană marca Horch, de
Paraşutiştii americani n-au cunoscut bătăliile scurte şi violente pe care acelaşi tip cu a lui Rommel, goneşte pe drumul îngust ce duce la cartierul
le-au dat, la cealaltă extremitate a frontului de debarcare, camarazii lor general al Diviziei. În spate se aflau generalul Falley şi aghiotantul său.
britanici. La ei n-a existat echivalentul Merville-ului, luat cu asalt de Falley pornise la drum în seara de 5 iunie, îndreptându-se spre oraşul
oamenii lui Otway. La ei a fost, în bezna nopţii, ca şi la lumina lăptoasă, a Rennes din Bretania, unde era convocat, împreună cu alţi câţiva generali,
zorilor, un război de indieni de-a lungul tufişurilor şi pe uliţele satelor. în vederea faimosului exerciţiu pe hărţi. În cele din urmă i-a ordonat
Om cu om, patrulă cu patrulă. Ca în Far West, supravieţuitorul era cel care şoferului să se întoarcă din drum, alarmat de şirurile continue de avioane
trăgea primul. şi bombardamentele al căror ecou înăbuşit îl auzea de la mulţi zeci de
Târgul Sainte-Marie-du-Mont a fost teatrul mai multor dueluri de kilometri. Cu mâinile încleştate pe pistolul mitralieră, generalul tremura
acest gen. El reprezenta un important punct strategic, cu atât mai însemnat de nerăbdare. Să aştepte atâta asaltul inamicului şi să fie absent în noaptea
cu cât la el ducea cel mai bun dintre cele patru drumuri de pe plajă. când se produce... Fiecare minut contează. Trebuie luate măsuri, trebuie
date ordine. În sfârşit, bulevardul mărginit de arbori care duce la castelul Pasagerii lor şi-au frânt gîtul. Aşa a murit generalul Don Pratt, comandant
ce adăposteşte cartierul general. Maşina virează, apoi porneşte drept secund al Diviziei 101, care venea cu primele întăriri. Cadavrele au fost
înainte. Se aude un pârâit de armă. Parbrizul se face ţăndări. Falley sare aliniate sub pături, s-a scos de sub dărîmături materialul utilizabil şi
jos din maşină, cu mâna pe pistolul-mitralieră. E doborât cu un glonte. fiecare s-a pregătit să înfrunte inevitabilul contraatac german.
Cea mai bună divizie germană din Cotentin şi-a pierdut comandantul. Regimentul 6 de paraşutişti al colonelului von der Heydte venea în
În ultimele ore ale nopţii au avut loc multe asemenea ambuscade contact cu „Şoimii urlători".
ucigătoare, lovituri sângeroase în care oamenii mureau fără să ştie măcar
de unde venea împuşcătura fatală. Fiecare lupta orbeşte, fără măcar să O formidabilă surpriză
aibă habar de ce se petrecea în pajiştea învecinată. Apoi, pe măsură ce
orele se scurgeau, dezordinea se organiza. Divizia 82 trăsese din mlaştină Gangsteri...
containerele cu arme şi muniţii, pusese stăpânire pe Sainte-Mère-Eglise şi Aceşti paraşutişti americani erau înfricoşători la vedere... Erau raşi
nu avea să fie clintită de acolo. Grupuri din ce în ce mai compacte din chilug, cu excepţia unui smoc de păr care-l aveau în creştetul capului:
Divizia 101 se îndreptau spre cele patru drumuri care porneau de la plajă, scalpul irochezilor. Faţa le era înnegrită cu dopuri arse, iar unii chiar îşi
lipsindu-l, rând pe rând, pe inamicul dezorientat de punctele de sprijin. pictaseră obrajii cu culorile de război ale indienilor. Răspândeau un miros
Căci dacă dispersarea paraşutiştilor îi făcuse pe aceştia să treacă prin îngrozitor: cel al produsului antigaz cu care impregnat costumul lor de
momente grele, ea îi înnebunise în aceeaşi măsură pe apărătorii germani. luptă. Mulţi pictaseră pe spatele combinezonului lor de salt femei goale cu
Aceştia, pregătiţi să lupte împotriva unui atac clasic, se vedeau încercuiţi zâmbet ispititor. Nici un ofiţer german n-ar fi tolerat aşa ceva. De altfel,
de un duşman invizibil, imposibil de localizat. Fiecare gard viu îşi avea asemenea idee nici nu le-ar fi trecut prin cap soldaţilor germani. Sau
trăgătorul lui; fiecare şanţ, vânătorul lui care stătea la pândă. Unde să scriseseră cu litere groase: „Rendez-vous la Paris", „Pe curând la Berlin".
ataci? În ce direcţie? Ordinele nu mai soseau. Germanii erau mult Chiar francezii civili au fost foarte dezamăgiţi de ţinuta eliberatorilor lor,
superiori ca număr: trei contra unu. Dar, luaţi prin surprindere, erau iar primarul din Sainte-Mère-Eglise a găsit că semănau grozav cu
paralizaţi şi nu se puteau regrupa pentru a-şi exploata avantajul numeric. „bandele de gangsteri din filme".
Fiecare pentru sine. În jocul acesta, paraşutiştii americani erau superiori Păreau că au o încredere nemărginită în ei. Făcuţi prizonieri, ţineau
infanteriştilor vârstnici şi lipsiţi de energie care le erau opuşi. capul sus şi râdeau obraznic, în timp ce-i măsurau cu privirea pe paznicii
Erau aproape stăpâni pe situaţie în jurul localităţii Sainte-Marie-du- lor. Paraşutiştii Regimentul 6 nu păreau să-i impresioneze. Aceşti
Mont, când, odată cu ziua, o nouă flotă aeriană se apropie de ţărmul americani nu aveau decât trei sau patru ani mai mult decât soldaţii lui
Canalului Mânecii. O sută unu avioane trăgeau după ele tot atâtea Heydte, dar această diferenţă de vârstă le de ajuns ca să-i privească cu un
planoare încărcate cu oameni, tunuri antitanc, muniţii şi jeepuri. Avioanele aer de superioritate, de frate mai mare, care-l poate chelfăni uşor pe
de vânătoare ţineau deasupra lor o umbrelă protectoare. Haite de avioane fratele mic. Erau deja bărbaţi; ceilalţi nu erau decât adolescenţi. Dar o
de vânătoare-bombardament Thunderbolt, specialiste în atacul în picaj, veste înfiorătoare făcu ocolul Regimentului 6: acei paraşutişti americani
ieşeau din nori. Ele aveau să devină coşmarul lui Wolfgang Geritzlehner erau mai ales criminali scoşi din puşcării. Nu făceau prizonieri. Au fost
şi al camarazilor săi, care le ziceau „Jabo" (Prescurtare în limba germană de la găsite cadavre ale soldaţilor germani ucişi de ei ca nişte oi.
Jagdbomber — avion de vânătoare-bombardament.)
Gangsteri? Nici pomeneală. Diviziile aeropurtate reprezintă,
Aterizarea planoarelor a fost şi mai catastrofală decât cea a
dimpotrivă, elita armatei americane. În rândurile ei nu sunt acceptaţi decât
paraşutiştilor. Pajiştile erau prea înguste, iar rezistenţa gardurilor vii
oameni cu un trecut fără pată. Prizonieri ucişi? Fără-ndoială că unii
fusese subapreciată. Într-adevăr, frunzişul lor ascunde un teren solid, pe
soldaţi capturaţi fost măcelăriţi şi de o parte, şi de cealaltă, dar oare
care rădăcinile copacilor îl sudează ca pe un beton. Din pricina vitezei,
germanii erau într-adevăr toţi prizonieri în momentul când pumnalul le-a
multe planoare se sfărâmară, lovindu-se de sol, şi se răsturnară pe spate.
retezat beregata? În acest război tăcut de piei-roşii pe care îl poartă
paraşutiştii americani, mulţi dintre ei sunt siliţi să ucidă cu pumnalul ca să incomparabil mai bune decât cele ale germanilor: batoane de ciocolată,
nu fi reperaţi. Ce altceva putea să facă, de pildă, locotenentul Gerald cafea şi ceai solubile, dulciuri, fără a mai vorbi de ţigările cu tutun blond,
Guillot? E blocat împreună cu un sergent pe care nu-l cunoaşte în podul care nu se mai găseau nicăieri în Europa.
unei case unde s-au refugiat. Un grup de germani dă buzna la parter, se Cât despre material, era de ajuns să ridici ochii pentru a-i descoperi
instalează acolo şi frig carne pe plita din bucătărie, cântând şi râzând. Cei abundenţa. Paraşutele, uriaşe flori multicolore, înfloriseră peste noapte în
doi paraşutişti aud râsetele, trag pe nări mirosul ispititor al cărnii. Ce crengile merilor din Normandia. Erau vrâstate cu verde pentru oameni,
altceva să facă decât să aştepte? După hohotele de râs urmează sforăiturile gal-bene pentru mortiere, roşii pentru containerele cu muniţii, albastre
sonore. Totul pare liniştit. Locotenentul Guillot îi şopteşte sergentului: pentru mitraliere, verzi pentru staţiile de emisie-recepţie.
„Acum ori niciodată..." Coboară în vârful picioarelor la parter. Ieşirea este Ba au fost altele şi mai şi: planoarele. Ghemuiţi lângă gardurile vii,
blocată de doi germani care dorm. Guillot îşi smulge pumnalul din gheată paraşutiştii germani au văzut cu stupoare cum coboară spre ei marile
şi se târăşte fără zgomot spre ei. Lama subţire retează dintr-o dată păsări tăcute, din care ies de îndată ce atingeau pământul, oameni
carotidele germanilor. Guillot şi sergentul dispar în grădină. Dacă înarmaţi, jeepuri înzestrate cu mitraliere, tunuri antitanc, un buldozer,
Wolfgang Geritzlehner descoperă leşurile celor doi camarazi ai săi chiar un spital de campanie. Albert Bopp, un paraşutist optsprezece ani, a
dezarmaţi, în aparenţă inofensivi, va trage concluzia că au fost omorâţi în fost zdruncinat de ce a văzut. Pornise ca şi camarazii săi, cu convingerea
mod laş după ce au fost capturaţi de „gangsterii americani..." că aveau să-i arunce înapoi în mare pe americani în câteva ore. Uitându-se
Gangsteri? Aşa se va spune şi despre Rangers, care vor escalada în cu ochii ieşiţi din orbite la planoarele lor, începu să se îndoiască de
mâini faleza de la capul Hoc, şi afirmaţia va fi tot atât de inexactă ca în victorie. Pentru Josef Kiesel, care avea optsprezece ani, a fost „o
cazul paraşutiştilor. Rangers, unitate de elită, nu admit nici escroci, nici formidabilă surpriză". Wolfgang Geritzlehner descoperi, dintr-o dată,
hoţi şi cu atât mai puţin asasini. Dacă ar face-o, n-ar mai fi o unitate de „bogăţia Americii".
elită, deoarece numai în filme vezi criminali scoşi din închisoare care se
comportă strălucit în război. Laşi, egoişti, lipsiţi de spiritul de sacrificiu Jabo-urile sunt pretutindeni
propriu adevăratului luptător, criminalii n-ar rezista nici o oră în faţa unor
băieţi ca Wolfgang şi camarazii săi. Dar aşa se întâmplă în toate Ei îi descoperiră şi puterea. Mai înainte chiar ca regimentul să se fi
războaiele: imaginaţia soldatului, biciuită de frică, face din fiecare putut desfăşura pentru a contraataca avioanele de vânătoare-
duşman, fără excepţie, un asasin sadic care nu merită milă. Fără-ndoială bombardament Thunderbolt, cumplitele Jabo-uri îl ţintuiră la pământ.
că în orice armată din lume există şi sadici, cărora războiul le dă posibili- Dansau pe cer într-un carusel infernal, descriind cercuri largi, căutându-şi
tatea să-şi potolească înclinaţiile. Fără-ndoială că unele unităţi, ca cele din prada. Chiar şi un om singur constituia pentru ele un obiectiv asupra
SS, adună bucuros perverşi de acest soi. Dar nici Regimentul 6 al lui căruia se năpusteau, scuipând moarte prin gura tuturor mitralierelor lor.
Heydte, nici Divizia 101 americană nu aparţineau acestei categorii. Întrucât drumurile au devenit impracticabile, trebuie să se înainteze la
Echipamentul americanilor, în schimb, nu era închipuire, şi adăpostul gardurilor vii, încet, cu greutate, în şir indian, astfel încât o
descoperirea lui a constituit o surpriză copleşitoare pentru tinerii singură rafală trasă de un paraşutist inamic e de ajuns pentru a doborî
paraşutişti germani. Ce bogăţie! Ce ingeniozitate! Aveau emiţătoare radio oamenii ca pe nişte popice aliniate. O singură mitralieră inamică ţine în
de mărimea unei lanterne de buzunar. O busolă era încastrată într-unul din loc înaintarea unei companii. De-abia a fost cucerită o pajişte şi s-a pornit
nasturii combinezonului lor de salt. Hărţile erau imprimate pe batiste de atacul asupra următoarei, că în prima focul începe nou. Duşmanul e
mătase, ceea ce le făcea foarte uşor de manevrat, iar precizia lor era pretutindeni şi nicăieri. „Uneori, la mai puţin de un metru — spune Albert
remarcabilă. Aveau, pe puţin, vreo zece buzunare pe uniformă, toate pline Bopp —, chiar în partea cealaltă a gardului viu. Am fi putut să ne atingem
cu alimente şi muniţii. Din pricina asta nu aveau o înfăţişare frumoasă, ca dacă am fi întins braţele. Primul care se ridica era un om mort". Acest
oamenii din Regimentul 6, dar era tare comod. Raţiile lor de luptă erau duşman nu-l vezi decât arareori şi doar în ultima secundă, dar îl miroşi
câteodată datorită produsului antigaz cu care este impregnat. Ce-i de masive ale aliaţilor. Acolo, se bat unul contra cinci. Avioanele lor sunt
făcut? Viclenii de piei-roşii ca să-l determini pe celălalt să iasă primul. bune, dar pregătirea tinerilor piloţi este frânată de lipsa de benzină.
Timp pierdut. Orele se scurg. Regimentul 6 de paraşutişti se prinde în Antrenamentul lor de zbor dura, în 1942, două sute şaizeci de ore; în 1944
pânza de păianjen întinsă de paraşutiştii americani peste câmpie. Şi este mai mic de o sută şi coboară adesea până la cincizeci de ore. Dintr-o
blestematele astea de Jabo-uri, care se învârt într-una pe cer ca un roi de dată, pierderile din pricina accidentelor devin la fel de grele ca cele
viespi... suferite în luptă. Göring, ca să compenseze inferioritatea numerică şi
Ofiţerii din Regimentul 6 ştiu bine ce ar trebui să facă: să atace masiv tehnică a piloţilor săi, le cere un curaj supraomenesc. Tot el a hotărât
şi impetuos, susţinuţi de tancuri şi de tunuri tractate. Dar unde sunt formarea unor escadrile de sinucidere. Fiecare grup de vânătoare va trebui
tancurile? Unde sunt tunurile? Regimentul 6 nu dispune de nici o armă să furnizeze doi voluntari. Aceşti piloţi vor fi plătiţi mai bine şi vor primi
grea. Inamicul, aflat în faţa lui, e mai bine înarmat decât el, ceea ce este alcool şi ţigări la discreţie, dar vor trebui să se întoarcă din fiecare
culmea. Cine să fi prevăzut că aceşti americani, care nu pot fi misiune cu cel puţin o victorie. Instrucţiunile pentru ei precizează că, dacă
aprovizionaţi decât pe calea aerului, vor face turul de forţă de a dispune, rămân fără muniţii, să intre cu avionul în adversar şi să se arunce cu
încă din primele ceasuri, de un material superior celui al germanilor? paraşuta. Metoda recomandată este de a ataca avionul inamic prin spate şi
Colonelul von der Heydte a făcut tot ce-a putut. S-a dus să ceară arme a-i tăia cârma printr-o lovitură de aripă. Cât despre bombardierele grele,
grele la statul-major. Un ofiţer superior i-a răspuns: „Ce naiba, Heydte, cel mai bun mijloc de a le doborî consta în a te năspusti asupra lor şi a te
unor paraşutişti nu le trebuie decât nişte pumnale..." — „Pot să fie ei izbi de ele. Aripile vor ceda din pricina ciocnirii şi ele vor cădea la pământ
paraşutişti cât or fi — replicase colonelul —, sunt totuşi oameni ca şi ca pietrele. Metode desperate pentru a face faţă unei situaţi desperate.
ceilalţi!" Piloţii germani nu sunt însă nişte kamikaze japonezi: foarte puţini vor
Da, vulnerabili şi muritori ca şi ceilalţi. Fiecare îşi dădea prea bine avea îndrăzneala de a se sinucide aşa cum le-o cer fără şovăială
seama de asta. Şi cel dintâi Egon Rohrs. Reuşise, până la urmă, să dea conducătorii lor.
peste regiment împreună cu cei doi prieteni ai săi motociclişti. Spre marea Göring, de îndată ce i se anunţă debarcarea, ordonă unor escadrile de
lor uşurare, nimeni nu le dăduse vreo atenţie. Nu li se pusese nici o vânătoare, şase la număr, să decoleze din Germania. Piloţii, băieţi tineri
întrebare în legătură cu întârzierea lor. Îşi aşezaseră motocicleta în rând cu lipsiţi de experienţă, de abia ştiu să descifreze o hartă. Ei se pierd,
motocicletele celorlalţi şi se amestecaseră printre camarazii lor, făcându- încearcă să aterizeze la nimereală, strică aparatele. Unii reuşesc să
se cât mai mici cu putinţă. Pe drum văzuseră epava unui planor zăcând în descurce şi aterizează la bazele prevăzute. Nici unul nu va fi în stare să
mijlocul unei pajişti înţesate cu sparanghelii lui Rommel. Carlinga sprijine contraatacul german. Cât va ţine Ziua cea mare, cerul îi va
sfărâmată mai păstra urma rafalelor trase de germani. Câmpul era presărat rămâne ostil lui Egon Rohrs.
tot cu morţi şi rămăşiţe de planoare. Bătălia începuse, pare-se, bine.
Ea continuă prost. Mai exact, ea nu continuă. Egon şi motocicliştii lui „Era groaznic..."
sunt efectiv ţintuiţi la pământ de Jabo-uri. "Nu puteam nici măcar să ne
săpăm o groapă: cum mişcam, cum veneau în picaj. Singura soluţie era să Şi lovitura de trăsnet veni de pe mare.
tăiem la repezeală o creangă dintr-un copac şi să ne acoperim cu ea. Când La început se auzi un bubuit de tunet, un duduit surd, aşa cum nici
se îndepărtau puţin, săream ca să-i spunem o vorbă vecinului. Era unul din aceşti băieţi nu auzise vreodată. S-ar fi zis că undeva făcea
nemaipomenit. Ne ţineau de parcă am fi fost bătuţi în cuie. Nu puteam erupţie un vulcan. Aerul vibra. Pământul trepida. Zgomotul armelor şi al
decât să facem un semn cu capul către vecin ca să-i spunem: «Atenţie! E Jabo-urilor devenea imperceptibil. Toţi îşi ţineau răsuflarea. Paraşutiştii,
lume pe sus!»". fie americani, fie germani, ascultau cu gura uscată, cu inima zvâcnindu-le
Dar ce fac oare aviatorii din Luftwaffe? Sunt în Germania, încercând în piept. Apoi, liniştea se aşternu din nou pentru câteva clipe.
să protejeze oraşele germane, pe care le nimicesc bombardamentele
 Iar salva se abătu asupra pământului Franţei. Obuzele sale
monstruoase săpară nişte pâlnii în care ar fi dispărut un tanc greu.
Explozia lor spulberă pământul, gardurile vii, casele care, din nenorocire,
se aflau în apropiere. Unele cântăreau mai mult de o tonă, adică erau mai
grele decât o maşină. („Pe cuvântul meu, trag cu jeepuri!" — strigă un
caporal paraşutist aliat.) Cuirasatele trimiteau la o distanţă de douăzeci şi
cinci de kilometri douăsprezece asemenea obuze pe minut.
Lui Egon Rohrs îi e frică: „Nimeni nu-şi poate închipui ce este. Când
trag navele, e ca o furtună. Ai timp să-ţi cauţi un adăpost. Dar când vin
obuzele, e iadul. Şi nu se mai termină... Este imposibil să mai rezişti. Stai
culcat, lipit de pământ şi, de fiecare dată când cade unul, îţi vâri instinctiv
capul între umeri". Lui Joseph Kiesel îi e frică. „Auzeam pornirile, dar nu
ştiam niciodată unde avea să cadă. Când cădea, totul exploda în mii de
bucăţi. Era groaznic... Groaznic". După o oră, Wolfgang Geritzlehner s-a
săturat de război, el, care se temuse atât că războiul o să se isprăvească
fără el: „Am înţeles. Voiam să mă întorc acasă. Eram cu toţii îngroziţi. PARTEA A ŞASEA
Unii plângeau şi strigau: «Mamă!» când vedeau cum dispar camarazi cu
care în ajun bătuseră mingea. Era groaznic".
Aşa era războiul.
Primul val de asalt
Marina militară aliată intra în luptă.
se revarsă pe plajă
Pe mare trec umbre

Heinz Tiebler nu se mişcase din punctul lui de observaţie fortificat

care domina plaja Omaha. Trebuia să iasă din post la orele două
dimineaţa, dar pe la ora unu un curier dăduse buzna înăuntru urlând:
„Alarmă!", spre marea spaimă a căţeluşului mascotă, care se trezise.
Heinz se dusese să-i prevină pe infanteriştii din cazemata aflată în
imediata apropiere. „Tot nu le venea să creadă — povesteşte el. — Îşi
spuneau: «Trebuie să fie iar vreunul din exerciţiile care nu ne lasă să
dormim». A venit un radiofonist care ne-a anunţat că între ţărm şi mare a
început bătălia. Inamicul lansase paraşutişti. Locotenentul a transmis
bateriei ordinul să încarce tunurile. Noi, cei din fortificaţie, ne-am
verificat armele. N-aveam ce altceva să facem. Pe la orele trei dimineaţa
am mai primit veşti. De data aceasta, treaba era serioasă. Nu mi-era frică.
I-am spus celuilalt radiofonist: dacă se întâmplă ceva, să-i scrii mamei
mele», dar am spus-o mai mult în glumă. Acest camarad era de fel din –– Ţi-am ordonat să pui trei! — replică Giesing pe un ton glacial.
acelaşi colţişor de ţară cu mine şi cunoştea casa noastră, la Bheuten. În Severloh pregăti anghinarele şi le servi celor doi ofiţeri, aşezaţi unul în
curând avea să se facă ziuă. Deasupra mării era ceaţă. Aşteptam cu toţii în faţa celuilalt. Căpitanul Ferking mesteca foile în tăcere. Giesing nu făcu
tăcere. Deodată, locotenentul Wagner, care se afla în fortificaţie cu noi, a nici o remarcă. La sfârşitul mesei, căpitanul îi mulţumi locotenentului
primit un telefon. Părea îngrijorat. Şi-a scos din buzunar un pachet de pentru această excelentă masă, şi Giesing, mereu solemn, pocni din
ţigări R6, cele mai bune din câte ni se distribuiau, şi mi l-a întins, zicându- călcâie repetând: „A fost o cinste pentru mine". La plecarea lui, Ferking se
mi: «Hai, începe-ţi ziua cu o ţigară». I-am răspuns: «Nu, muţumesc, nu duse la Severloh în şură şi exclamă: „Ce mi-a dat să mănânc? Era o
fumez». El a insistat: «E un ordin». Nu puteam să nu mă supun. Am luat o mizerie! N-o să mai pun în viaţa mea gura pe legumele astea!" Atunci
ţigară şi el mi-a aprins-o. După aceea ne-am instalat în faţa ambrazurilor Severloh îi mărturisi că pusese cinci linguri de sare în apa în care fiersese
fortificaţiei, ca să supraveghem marea. Trăgeam cât mai puţin cu putinţă anghinarele. Ferking izbucni în râs. Îl stima pe Giesing, care se ocupa
din ţigară, fiindcă îmi venea să vărs". extraordinar de bine de oamenii săi, în ciuda răcelii sale aparente, dar avea
Ziua de 5 trecuse în linişte pentru locotenentul Hans Giesing. În multă afecţiune pentru Severloh. Îl alesese ca ordonanţă fiindcă băiatul
timpul după-amiezii fusese la un film, într-o baracă, apoi, după masa de avea tot mereu neplăceri cu superiorii săi. Avea un caracter urât? Ferking
seară, jucase şah cu comandantul bateriei lui, căpitanul Ferking. Acesta nu credea acest lucru. Severloh şi el se înţelegeau de minune.
ocupa o cameră la ferma lui Fernand Legrand, la aproximativ un În seara de 5 iunie, după partida de şah, Giesing se întoarse la baterie.
kilometru de plaja Omaha. Ordonanţa lui Ferking, soldatul Hein Severloh, Căpitanul Ferking şi Severloh băură un pahar de calvados împreună cu
dormea în şură. Fernand Leg, înainte de a se duce la culcare. Dormeau profund când un
Trecerile masive de avioane nu l-au împiedicat pe Hans Giesing să se curier veni să-l alarmeze pe căpitan. Acesta se repezi la şură, unde era
consacre cu toată seriozitatea partidei săi o de şah. Era obişnuit cu aceste instalat Severloh. „Sus! Repede! Repede!" Severloh sări din pat, se
zboruri şi nu le mai acorda nici o atenţie. Locotenentul Giesing se străduia îmbrăcă la iuţeală, îşi strânse alimentele pe care le primise în ajun şi
să semene cu imaginea tradiţională a ofiţerului german: rece, rezervat, coborî. Ferking se şi afla jos. „Repede! Şareta!" — strigă. Căci, în lipsa
întotdea-una stăpân pe el. Asta o enerva nespus pe ordonanţa căpitanului unui vehicul motorizat, era nevoit să se deplaseze într-un vehicul cu cal...
Ferking, Hein Severloh. Îl poreclise pe Giesing „Bubi", ceea ce înseamnă Severloh, băiat de la ţară, pregăti atelajul într-o clipită. Ferking sări
„puşti" (tot aşa cum bătrânii generali germani îi ziceau lui Rommel alături. De pe bancă, Hein trase de hăţuri şi calul, probabil surprins de
„Marschall-Bubi" — „mareşalul-puşti"). Hans Giesing de-abia sărbătorise această plimbare nocturnă, porni în trap mărunt.
împlinirea a nouăspre-zece ani. Severloh n-avea decât cu un an mai mult, Aşa se face că şi căpitanul şi ordonanţa sa plecară spre plaja Omaha,
dar era foarte înalt şi foarte voinic, pe când Giesing era zvelt şi suplu ca spre care se îndreptau în acelaşi moment sute de nave şi mii de oameni,
un călăreţ de mare clasă. E drept însă că locotenentul de nouăsprezece ani într-o brişcă cu două roţi trasă de un cal de povară...
le părea celor mai tineri dintre băieţii pe care-i avea în subordine un Edmund Sossna, un radiofonist de şaptesprezece ani, a şi ajuns la
bătrân soldat. punctul de sprijin spre care se îndreptau grăbiţi Ferking şi Severloh.
Într-o seară, Giesing ajunse la ferma Legrand cu anghinare pentru Misiunea lui consta în a transmite ordinul de tragere de la căpitanul
căpitanul Ferking. Acesta îi mulţumi şi-l rugă să le guste împreună cu el. Ferking locotenentului Giesing, care-i are în subordine pe servanţii
Hein Severloh primi anghinarele în poziţie de drepţi şi-l întrebă pe bateriei 1 (patru obuziere de 105), ascunsă pe un drum în pantă la doi
Giesing: kilometri de plajă. Punctul de sprijin, situat pe culmea falezei, este foarte
–– Cum trebuie să le fac, domnule locotenent? aproape — câţiva zeci de metri — de punctul de observaţie fortificat al
–– Le pui în apă cu trei linguri de sare. bateriei 2, unde Heinz Tiebler îşi termină prima sa ţigară, încercând să nu
–– Da' nu-i nevoie decât de o lingură şi jumătate, domnule vomite... E apărat de o secţie de infanterişti plasată sub comanda unui
locotenent... plutonier adjutant: optsprezece oameni înarmaţi cu mitraliere, aruncătoare
de grenade şi puşti. Edmund Sossna îi consideră, pe cei mai mulţi dintre — Domnule căpitan — spune Hein —, mi se pare că pe mare trec
ei, bătrâni: au treizeci sau patruzeci de ani... Sunt veterani de pe frontul de umbre...
est. Sunt tăcuţi şi închişi, asemenea unor oameni scăpaţi din iad, care ştiu Ferking ia binoclul şi scrutează întunericul.
că ceea ce au văzut şi îndurat este cu neputinţă de povestit. Edmund — Nu — răspunde el —, nu-i nimic. De când tot cercetezi, ai ajuns
fumează ţigară după ţigară ca să-şi calmeze nervii. Are în portofel, în să-ţi închipui că şi vezi anumite lucruri.
dreptul inimii, fotografia prietenei sale, vânzătoare într-un magazin acolo, Hein ia înapoi binoclul.
în Germania... — Cred că aveţi dreptate — spune el după câteva secunde —, nu mai
Căpitanul Ferking şi Hein Severloh ajung la punctul de observaţie văd nimic.
fortificat. Calul e dus în spatele fortificaţiei. Hein hotărăşte să-şi păstreze Trece un sfert de oră.
mantaua: noaptea e răcoroasă. Ferking cheamă bateria ca să verifice dacă —Domnule căpitan..., murmură Hein.
nu cumva cablurile telefonice sunt tăiate. Locotenentul Giesing îi —Da, te-ascult.
răspunde imediat. —Domnule căpitan, vă asigur că în faţa noastră sunt vase.
— Giesing? Aici Ferking. Cred că se întâmplă ceva. Aţi face bine să Ferking şovăie. Cunoaşte extraordinara acuitate vizuală a ordonanţei
vă treziţi oamenii şi să fiţi în alertă. lui. Cu binoclul la ochi, aplecat înainte, scrutează din nou marea.
Ferking închide telefonul. Nu mai rămâne decât să se aştepte atacul, — Ai dreptate! Cred că le văd şi eu. Dar trebuie fie de-ale noastre.
dacă trebuie să vină. Hein Severloh supraveghează marea cu binoclul. Flotila care are baza la Port-en-Bessin.
Acest vlăjgan cu umeri laţi are o vedere nemaipomenită. O privire de — O să aflăm, domnule căpitan. Ne previn întotdeauna când ies în
vultur. Vede mai departe şi mai bine decât toţi camarazii săi. Darul acesta larg.
face din el, fireşte, un trăgător de elită, la fel de primejdios şi când se află — Îl chem pe maior.
în spatele unei mitraliere, şi când ocheşte cu puşca. Maiorul Pluskat, comandantul a trei baterii, nu era la postul său de
Cerul este încă întunecat. Marea spumegândă, biciuită de vânt, se comandă. Adjuncţii săi afirmă că n-au văzut nimic suspect pe mare.
retrage încet. Când refluxul va atinge punctul culminant, pe la orele şase Totuşi, pentru mai mult siguranţă, îl vor chema pe comandantul flotilei
dimineaţa, vor rămâne şapte sute de metri de nisip uscat care vor trebui germane de la Port-en-Bessin.
străbătuţi până la poalele falezei. Un drum drept ca-n palmă, cu excepţia Peste zece minute, două rachete verzi şi două rache roşii se înalţă
unui mic rambleu de pietriş. Inamicul nu o să îndrăznească niciodată să deasupra micului port. Dacă vasele zărite de Hein şi de Ferking sunt
atace în perioada refluxului, ca să nu fie secerat de focul mitralierelor. germane, au să tragă şi ele rachete asemănătoare, ca să fie recunoscute.
Fiecare german, de la Rommel până la soldatul de rând, este convins de Minutele trec...
acest lucru. Vor ataca în perioada fluxului. Dar ambarcaţiunile lor nu vor — Aşadar, sunt englezi, murmură Ferking.
putea, în acest caz, să evite obstacolele-cursă acoperite de valuri. Aşteptarea continuă în tăcere şi încordare. Zorii se apropie. În pofida
Între cer şi mare, un strat gros de vată. Ceaţă sau nori joşi? Hein n-ar mantalei sale groase, Hein tremură din pricina vântului răcoros care
putea să spună. Cu vântul ăsta, puţin probabil să fie ceaţă. Oricum, nu mătură faleza.
vede la doi paşi. Ferking şi locotenentul Grasz, care îl încadrează, văd mai La doi kilometri de acolo, oamenii lui Giesing stau ghemuiţi în gropile
puţin. Cei trei oameni sporovăiesc şi fumează. La stânga şi la dreapta, individuale pe care şi le-au săpat. Cele patru obuziere de 105 sunt
infanteriştii sunt la posturile lor în tranşee. E linişte pretutindeni. Au încărcate. Totul e gata pentru luptă. Artileriştii ascultă bubuitul continuu al
petrecut atâtea ore asemănătoare în acest decor familiar, încât le vine greu exploziilor. Bombardierele aliate bat toba în toată zona din spate.
să-şi închipuie că infernul se poate dezlănţui dintr-o clipă într-alta. Ei, nu Radiofonistul Franz Gebauer, de optsprezece ani, e la postul său într-o
va fi decât o falsă alarmă, ca de obicei. micuţă fortificaţie de beton. El va primi ordinul de tragere dat de căpitanul
Ferking, transmis de camaradul său Edmund Sossna şi-l va comunica răspundeau de operaţie urlau în difuzoare: „Duceţi-vă să v-aliniaţi!
locotenentului Giesing, care va declanşa focul. Aliniaţi-vă! Aliniaţi-vă!" Nava de debarcare se ducea să-şi ocupe rândul
Pe creasta falezei, în fortificaţia vecină cu cea a lui Severloh, Heinz cu încărcătura sa de oameni muiaţi până la piele, bolnavi, zăcând, fără să
Tiebler a ajuns la a treia ţigară. Începe să se împace cu fumul. Mirosul reacţioneze, în mijlocul propriilor lor vărsături. Deoarece chiar şi dintre
acru al tutunului nu-l mai îngreţoşează. soldaţii care scăpaseră până atunci de răul de mare, puţini au fost aceia
O pâclă ciudată, venită nu se ştie de unde, acoperă încet marea. care au rezistat tangajului şi ruliului navelor de debarcare.
Traversarea se desfăşurase într-o tăcere desăvîrşită. Mulţi avuseseră
Navele de debarcare se aliniază pentru atac impresia că trăiau un vis. Se temuseră de bombardamentele Luftwaffei, se
aşteptaseră la atacuri ale submarinelor sau ale navelor de suprafaţă
În această pâclă, la mai puţin de douăzeci de kilometri de ţărm, se afla germane, dar numai maşinile vaselor, motoarele aviaţiei aliate şi şuieratul
flota aliată. Terminase traversarea în momentul când ultimii paraşutişti vântului tulburaseră calmul nopţii.
atingeau pământul. Navele de război se aşezaseră în linie, cu faţa spre Marina germană nu putea surprinde armada aliată, deoarece
coastă, şi în spatele acestui paravan protector se adunau nenumăratele comandantul ei în vest, amiralul Krancke, interzisese vaselor să iasă pe
nave de transport pentru trupe şi material. mare în patrulare din pricina vremii proaste. Şi ce unităţi mai erau
Atunci a început delicata operaţie care consta în a lansa la apă navele disponibile după cinci
de debarcare pentru asalt şi a alinia primele valuri de atacanţi. Se ştia că ani de lupte ucigătoare împotriva lui Royal Navy? Trecuse multă vreme
transbordarea oamenilor în navele de debarcare va fi dificilă, că se va crea de când ultimele cuirasate şi crucişătoare ale lui Hitler nu mai riscau să
dezordine şi că va fi greu să se respecte orarul. Tirul artileriei germane de iasă din porturile unde le hărţuia aviaţia aliată. Cât despre submarine,
coastă putea să transforme inevitabila dezordine într-o îngrozitoare radarurile adversarilor le urmăreau până în fundul mărilor.
catastrofă. De aceea, amiralii hotărâseră ca transbordarea să se efectueze Comandanţii marinei germane, ca şi cei ai aviaţiei, recurseseră la
departe de coastă, la cel puţin cincisprezece kilometri. Astfel, nici un tun soluţii desperate pentru a face faţă acestei situaţii desperate. Tehnicienii
german nu va fi în stare să atingă flota aliată, în timp ce cuirasatele şi lor puseseră la punct vedeta explozivă, a cărei proră era înţesată cu
crucişătoarele ar putea, datorită tunurilor lor cu bătaie lungă, să dinamită! Pilotul trebuia să o lanseze drept asupra navei inamice şi să sară
bombardeze intens artileria inamică. Avantajul era evident, dar trupele de în mare exact înainte de ciocnire. Inventaseră torpila umană. Pilotul
asalt aveau să cunoască reversul medaliei: micuţelor lor nave de debarcare naviga la nivelul apei într-o cocă de torpilă goală sub care era fixată o
le vor trebui două ceasuri de navigaţie pe o mare foarte zbuciumată ca să torpilă normală, pe care o lansa asupra inamicului. Ultima descoperire
ajungă la ţărmul Franţei. care i-ar scuti pe marinarii germani să se apropie de tunurile aliate: torpila
Dar nu se ajunsese încă până acolo. Pentru moment era vorba de a rotitoare. Era lansată de la mare distanţă şi, după o cursă în linie dreaptă
realiza dispozitivul de atac, şi treaba nu era atât de simplă... până în zona de atac, se învârtea în cerc timp de zece ore, căutându-şi
Marinarii coborau navele de debarcare de-a lungul marilor nave de prada. Tehnicienii tocmai terminaseră de pus la punct vedete teleghidate,
transport cu ajutorul palanelor, dar când ajungeau pe mare, valurile le înţesate cu exploziv, care puteau fi dirijate de la distanţă asupra navelor
zgâlţâiau ca pe nişte coji de nucă. Plase cu ochiuri dese atârnau pe flancul inamice. Dar niciuna din aceste arme navale secrete nu este disponibilă
navelor; oamenii trebuiau să se agaţe de ele ca să coboare până la nava de pentru Ziua cea mare. Ele nu vor interveni decât în luna iulie şi nu vor
debarcare şi să-şi dea drumul în ea. Exersaseră de nenumărate ori, dar obţine decât rezultate mediocre. Aliaţii au imaginat o replică eficace la
niciodată pe o mare atât de rea. Supraîncărcaţi, stingheriţi de atacurile acestor maşinării fără marinari: vor întinde în jurul flotei lor o
echipamentul lor, mai mulţi au căzut în apă sau şi-au rupt picioarele uriaşă plasă de oţel, în care torpilele şi maşinăriile teleghidate se vor
fiindcă au sărit prea de sus în nava de debarcare. De îndată ce aceasta prinde ca nişte peştişori.
umplea — cam treizeci de oameni —, ofiţerii vedetelor rapide care
 Pentru atacarea armadei aliate nu sunt disponibile, cu totul şi cu totul, Este ora patru şi jumătate dimineaţa. Anna Frank doarme profund în
decât trei unităţi germane. Trei vedete rapide cu baza la Le Havre. Şeful ascunzătoarea ei, Jacques Auverpin camera sa din Paris, iar André
lor, comandantul Heinrich Hoffmann nu ezită să le lanseze împotriva Kirschen ghemuit pe salteaua de paie din celula lui.
mastodonţilor inamicI. Cu o bravură remarcabilă, străbate ceaţa care Primul val de asalt reuşeşte să se alinieze — de bine de rău — pe
înconjură flota, iese în faţa navelor, care sunt atât de numeroase încât marea agitată.
simte că i se taie răsuflarea, lansează optsprezece torpile şi reuşeşte să Sunt mai puţin de şase mii cei care vor da prima lovitură. Şase mii de
scape de grindina de obuze. Distrugătorul norvegian Svenner, tăiat în flăcăi englezi şi americani pe care navele de debarcare îi vor arunca pe
două, se scufundă instantaneu, cu treizeci dintre mateloţii săi. Faptă cinci plaje, denumite Juno, Sword, Gold, Omaha, Utah. Atâţia ani de
vitejească pentru Hoffmann, tragedie pentru Svenner, simplă înţepătură de pregătiri, de muncă, de efort; atâtea speranţe puse în debarcare şi atâtea
ac pentru armadă, ale cărei nave, în marea lor majoritate, nu şi-au dat vieţi omeneşti care depind de succesul ei, unde, până la urmă, totul atârnă
seama de nimic. Transbordarea continuă. Scrâşnetul strident al navelor de de curajul acestor şase mii oameni, avangarda lumii libere.
debarcare hârşâindu-se de cocă, ţipetele de durere ale răniţilor căzuţi din Înghesuiţi în navele lor de debarcare, ei se îndepărtează de navele mari
plase, instrucţiuni lansate cu glas puternic de ofiţerii vedetelor, ciobanii de transport. Frazele retransmise prin difuzoare se pierd în vânt. Pentru ei,
acestei turme nautice. Şi, acoperind totul, rugăciunile preoţilor şi ultimele vremea discursurilor a trecut. Se duc să se bată pentru Anna Frank, Ane
îndemnuri retransmise de difuzoarele flotei. Britanicii aud: "Amintiţi-vă Kirschen, Jacques Auverpin şi pentru alte milioane. Fiecare din cei şase
de Dunkerque! Nu uitaţi Coventry!" Dunkerque, unde armata engleză mii de oameni ai primului val speră să nu vadă în clipa aceasta moartea
trimisă în Franţa trebuise să se reîmbarce în grabă în 1940, învinsă de care poate îl aşteaptă dincolo de fâşia de ceaţă. Chiar atunci când lupţi
Hitler... Coventry, orăşel din Anglia pe care bombardierele lui Göring îl pentru ceilalţi, mori întotdeauna singur.
prefăcură în cenuşă... Difuzoarele le strigau canadienilor: „Dieppe! Voi o Aşa că primul val de asalt se îndreptă spre ţărmul Franţei. Navele sale
să-i răzbunaţi pe camarazii voştri!" Căci trei mii de soldaţi canadieni de debarcare duceau oameni ghemuiţi din pricina cârceilor, atât le era de
căzuseră pe pietrişul de la Dieppe în 1942, în cursul unui raid menit să frig, îngreţoşaţi din cauza răului de mare, încărcaţi atât de tare, încât nu
sondeze puterea lucrărilor de apărare germane... puteau să se mişte, atât de jalnici la vedere, încât ofiţerii lor se gândeau cu
Câte nume n-ar fi trebuit să urle aceste difuzoare pentru a epuiza lunga spaimă c-ar trebui să se întâmple o adevărată minune ca să-şi regăsească
listă a morţii şi a nenorociri. Auschwitz, Treblinka, unde erau gazate forţa de a se arunca asupra fortificaţiilor germane.
femei şi copii cu milioanele, Mont Valerien, unde piereau în faţa Atinseră şi traversară paravanul de protecţie al flotei de război,
plutoanelor naziste cei mai buni fii ai Franţei, Breendonck, în apropiere de ambarca-ţiunile lor strecurându-se ca purecii de mare de-a lungul înaltelor
Bruxelles, unde sufereau şi mureau luptătorii din Rezistenţă belgieni ziduri de oţel. Acum nu mai exista nimic între inamic şi ei. Dar, în timp ce
căzuţi în mâinile inamicului, Amsterdam, incendiat în 1940 de Luftwaffe. se străduiau să ghicească unde e coasta, încă invizibilă din cauza ceţii, un
Şi satele rase de pe faţa pământului din Iugoslavia, cu locuitorii spânzuraţi bubuit de tunet se rostogoli peste valuri şi urcă până la cer: navele de
de crengile copacilor; şi poporul Atenei, înfomet şi apoi secerat cu război deschiseseră focul.
mitraliera când avusese îndrăzneala să manifesteze ca să ceară pâine; şi Pescăruşii, înnebuniţi, se-mprăştiară imediat. Vreme de două luni nu
oraşele Poloniei şi ale Uniunii Sovietice martirizate, prădate (dar pe se va mai vedea nici unul pe plajele de debarcare.
acestea Armata Roşie le trecuse în registrul de socoteli). Şi toată mizeria, A fost fantastic. Un covor rulant de obuze de toate mărimile se
spaima, umilinţa răspândite asupra Europei lepra nazistă... desfăşura, neîntrerupt, pe deasupra navelor de debarcare. Coasta, care s-a
întrezărit deodată printr-un loc unde ceaţa se destrămase, părea că face
Un foc infernal se abate asupra coastei explozie, că se pulverizează, ca şi cum o sută de vulcani ar fi erupt în
acelaşi timp. Zgomotul era asurzitor. Un adevărat zid al sunetului. Soldaţii
din navele de debarcare, uluiţi, se ridicau în picioare. Erau năuciţi. N-
auziseră niciodată un asemenea vacarm. Apoi, chipurile lor de ceară, trase spatele falezei. În ce priveşte bombardamentul naval, se părea că şi el îşi
din pricina oboselii şi a spaimei, se ridicară încet spre cer. Acolo sus, mai căuta obiectivele departe, în interiorul ţinutului. Puterea defensivă a plajei
sus de covorul rulant ţesut de obuze, lua naştere un alt bubuit, care Omaha rămânea intactă.
devenea, la rândul lui, un bubuit de tunet: atacau escadrele de Şi pentru germani se petrecuse o minune. Căpitanul Ferking se repede
bombardiere. Nouă mii de avioane, zeci de mii de bombe care aveau să se la telefon şi cheamă bateria.
abată asupra inamicului! Marea şi cerul erau pline de puterea aliată, iar –– Giesing? Cum staţi?
pământul, stăpânit de adversar, se va dezintegra curând sub loviturile sale. –– Merge bine totul, domnule căpitan. Nici un rănit, nici un tun atins!
Copiii pierduţi ai primului val uitară atunci de răul de mare, de cârcei, Ferking pune receptorul în furcă, încântat, şi-i strigă lui Severloh:
de apa cenuşie care năvălea în navele de debarcare şi care era scoasă cu — Hein, pregăteşte-ne o gustărică!
căştile. Nu mai erau singuri. Forţa invincibilă a lumii libere îi însoţea pe Severloh înşfacă pâinea rotundă pe care o vârâse în raniţă înainte de a
plaje. În picioare, aclamară avioanele, cuirasatele, crucişătoarele, şi pleca de la ferma Legrand, taie felii, întinde pe ele un strat gros de unt.
mâinile lor, înţepenite de frig, se încleştară şi mai strâns pe arme. Toţi mănâncă cu poftă, nespus de uşuraţi că au scăpat de potopul de
Minunea se petrecuse. bombe. Ferking, cu tartina în mână, iese din fortificaţie, se reazemă cu
coatele de parapetul tranşeei şi-şi duce binoclul la ochi. Cu o voce de
„Sunt aici /" nerecunoscut, scoate o exclamaţie de uluire. Ceilalţi dau fuga să vadă ce
este.
Iadul... — Sunt aici! — bâiguie Ferking. — Toată flota lor e aici! E de
Bombele cad ca o ploaie deasă. Când explodează, zdruncină necrezut... De necrezut...
fortificaţiile şi-l fac să se clatine pe căpitanul Ferkirk şi pe ordonanţa sa, Severloh ia, la rândul lui, binoclul. „De-abia mă mai ţineam pe
Hein Severloh. O pulbere groasă năvăleşte în adăpost şi-i asfixiază. Au picioare — povesteşte el. — Mă simţeam stors, distrus, la capătul
impresia că li se vor sparge timpanele. E sfârşitul lumii. puterilor".
Dar când furtuna dezlănţuită de bombardiere se îndepărtează, constată O rafală de vânt măturase ceaţa artificială creată de atacanţi pentru a le
că sunt nevătămaţi. Heinz Tiebler, în fortificaţia învecinată, este şi el masca mişcările. Această pâclă se ridicase ca o cortină şi Hein Severloh
teafăr. Nici una din lucrările de fortificaţii de pe plaja Omaha n-a fost era spectatorul uluit al unei montări cum nu se mai văzuse vreodată: o
atinsă de vreo lovitură directă. Cele treisprezece mii de bombe lansate de flotă alcătuită din nenumărate vase, ivită din neant, acoperea marea de la
trei sute douăzeci şi nouă de bombardiere americane B 24, care trebuiau un capăt la celălalt al orizontului.
să transforme faleza în cimitir, au căzut, aproape toate, în ţinutul din Pentru fiecare din apărătorii germani de la Omaha, acest spectacol a
interior. La punctul de sprijin al căpitanului Ferking n-au căzut decât două fost ca un ghiont tras în stomac şi fiecare şi-a văzut moartea adusă de
şi pagubele sunt neînsemnate. această fantastică apariţie. Căci fiecăruia i se părea că navele aveau
Ce s-a întâmplat? tunurile îndreptate direct spre el, că era personal vizat şi n-avea nici o
Plafonul de nori era atât de jos la Omaha, încât bombardierele trebuiau şansă de scăpare.
să navigheze bizuindu-se pe instrumentele lor. Ele nu vedeau pământul şi O tăcere de moarte se aşternuse după tunetul bombardamentului,
obiectivele ce le fuseseră desemnate. O eroare de calcul de câteva secunde sporind şi mai mult efectul acestui moment straniu, aproape ireal. Unii se
era deci de ajuns pentru ca acel covor de bombe să-şi greşească ţinta. întrebau dacă nu visau cumva, dacă nu erau victimele unui coşmar îngro-
Această greşeală a fost comisă. Fără-ndoială că şeful escadrei aeriene, orb zitor. Dar nu: şi camarazii lor vedeau această flotă ieşind din ceaţă, ca la
în nori, s-a temut să nu dea drumul ploii sale de oţel asupra navelor de atingerea unei baghete magice.
debarcare ce se apropiau de ţărm. De aceea a dat semnalul cu trei sau În fortificaţia vecină, Heinz Tiebler, care-şi serbase cu trei zile mai
patru secunde întârziere. Încărcătura morţii se împrăştie pe păşuni, în înainte împlinirea a optsprezece ani, se gândi că nu-şi va mai revedea
niciodată ţara. Infanteriştii mai vârstnici din jurul lui erau complet abătuţi. omeneşti vor muri de mâna lui. Îi vine să plângă. Dar reuşeşte să se
Locotenentul Wagner, cu binoclul la ochi, examina îndelung flota, apoi stăpânească şi se aşază în poziţie în spatele mitralierei. Ordinul e ordin.
spuse cu voce calmă: „Prieteni, o să luăm un bilet de vapor pentru New Şi-apoi, Germania e în primejdie. Ca un bun patriot, Hein se va bate
York cu escală la Londra". Astfel, şi locotenentul prevedea că vor fi făcuţi pentru ea, aşa cum au făcut-o bătrânii în 1914.
prizo- nieri... Tiebler rămase surprins (nu afirmase führerul că Zidul Navele de debarcare pentru asalt se apropie de plajă.
Atlanticului era de netrecut?), dar se simţi, totodată, uşurat: mai bine Hein e încadrat de cei optsprezece infanterişti coordonaţi de
prizonier decât mort. plutonierul adjutant Pieh. Acesta tocmai a fost rănit la gât de o schijă de
Helmut Uhlmann n-avea decât şaptesprezece ani. Însoţit de un obuz. Sângele îi şiroieşte pe tunică. Dar Pieh se enervează dacă cineva se
camarad, galopa de câteva ore bune prin noaptea ostilă. Fuseseră arată neliniştit de starea lui: „Nu-i nimic! Nu-i decât o schijă!"
însărcinaţi să verifice cablurile telefonice care legau punctele de Inspectează pentru ultima oară mica sa trupă. Oamenii lui dispun de două
observaţie fortificate de baterii. Aceste cabluri ar fi trebuit să fie îngropate mitraliere model 34, mult mai vechi decât cea de 42 a lui Hein, de o
în pământ, dar nu fuseseră. Se mulţumiseră să le întindă de la o creangă mitralieră cehă despre care nu se prea ştie câte parale face, de o puşcă-
de copac la alta, ceea ce le făcea vulnerabile la schije. Cei doi băieţi îi mitralieră 08/15 cu răcire cu apă (un model foarte vechi) şi de un
invidiau pe camarazii lor care rămăseseră la căldurică, în adăpost. aruncător de grenade.
Ajunseră la coastă în clipa când ceaţa artificială se ridica, descoperind Navele de debarcare zboară pe apă în plină viteză. Piloţii n-au de ce să
flota inamică. „N-am scos decât un: «Oh!» — spuse Helmut. Eram se îngrijoreze de capcanele lui Rommel, fiindcă refluxul le-a scos la
copleşiţi, zdrobiţi". Apoi porniră, conştiincioşi, mai departe să verifice iveală. Infanteriştii vor plăti poliţa: ei vor trebui să străbată, sub focul
liniile. Toată ziua, în mijlocul exploziilor obuzelor, aveau să se joace de-a inamic, cei aproximativ şapte sute de metri de plajă mai înainte de a
v-aţi ascunselea cu Jabo-urile americane. ajunge la primele fortificaţii germane. Convinşi că un atac în timpul
În ceea ce-l priveşte pe Edmund Sossna, cel care avea să transmită în fluxului ar avea drept consecinţă o hecatombă de ambarcaţiuni,
scurt timp ordinele de tragere ale căpitanului Ferking, când a văzut comandanţii aliaţi, furioşi la culme, au fost nevoiţi să fixeze atacul în
navele, i s-a tăiat răsuflarea şi, vreme de câteva minute, n-a mai fost în timpul refluxului. Hein şi camarazii săi, datorită ingeniozităţii
stare să se gândească la absolut nimic. îndemânaticului lor mareşal, vor avea un câmp de tragere de dimensiuni
Frica a trecut în cealaltă tabără. În navele lor de debarcare, cei 1.850 nesperate.
de americani având ca misiune să atace Omaha privesc cu încredere Căpitanul Ferking, cu voce calmă, îi dă indicaţiile de tragere locote-
coasta franceză, acoperită de un nor gros de fum şi de praf: sunt convinşi nentului Giesing. Vor deschide focul de îndată ce navele de debarcare vor
că nici un apărător n-a supravieţuit intensului bombardament. În fi atins pământul, nu înainte: instrucţiunile sunt categorice.
cazematele şi tranşeele lor, cei 800 de germani care îi aşteaptă în spatele Vasul care se îndreaptă direct spre fortificaţia lor este, în chip evident,
armelor lor intacte rămân hipnotizaţi de această flotă monstruoasă, care mai important decât navele de debarcare ce-l înconjură. Partea dinainte nu
trage cu toate tunurile asupra lor. se lasă în jos ca a lor: are, la dreapta şi la stânga etravei, două scări late pe
— Hein! Ţi-a venit rândul! Arată-ne că ştii să ţinteşti. care pot coborî, unul lângă altul, trei sau patru oameni deodată. Vasul se
Severloh se uită la căpitanul Ferking. Acesta îi desemnează mitraliera opreşte. Infanteriştii, pe care Hein îi vede perfect, se năpustesc spre scări.
de 42 aflată în poziţie de tragere într-o întăritură a parapetului. Dacă ştie Când primii încep să se bălăcească în apă, mitraliorul aude ordinul urlat
să ţintească! E trăgător de elită, şi Ferking o ştie prea bine. Cel mai dibaci de căpitanul Ferking: „Foc!"
vânător din Metzingen, acolo, în Saxonia inferioară. Dar până acum n-a Hein Severloh apasă pe trăgaci. Ochiul său vulturesc îndreaptă spre
tras niciodată într-un om. Niciodată până acum n-a îndreptat ţeava unei americani un tir ucigător. Îi seceră la jumătatea corpului, aşa cum i s-a
arme spre o inimă omenească. Hein este şi mai tulburat decât atunci când arătat la exerciţiu. Mitraliera sa de 42 mătură fără milă o scară după alta.
a văzut flota aliată. Ştie că va ucide, că peste câteva minute sute de fiinţe
 Pe toată lungimea falezei, focul german s-a dezlănţuit, scufundând preşedinte în 1901. Era un omuleţ cu faţa brăzdată de riduri, cu o voce
navele de debarcare, secerând oamenii cu zecile, răpunându-i pe răniţi, răguşită, despre care generalul Bradley avea să spună după moartea lui:
care nu ştiu unde să se adăpostească. Primul val este ţintuit locului. „N-am întâlnit niciodată un om atât de curajos ca el". Soldaţii îl adorau
Omaha-cea-sângeroasă se îmbibă cu sânge american. pentru bravura lui, dar şi pentru simplitatea lui. Le vorbea ca şi cum n-ar
fi avut vreo stea pe epoleţi. Găsea întotdeauna cuvintele care să le meargă
Un general puţin obişnuit la inimă unor new-yorkezi dezgheţaţi, pe care marile discursuri îi făceau
să caşte de plictiseală. În Tunisia, în timp ce Afrika Korps rezista cu
Din cele trei regimente desemnate pentru a debarca la Omaha, unul îndârjire asalturilor americane, Roosevelt le strigase oamenilor săi: „Hai-
aparţine Diviziei 29, iar celelalte două Diviziei 1. Însemnul Diviziei l este deţi, băieţi, să-i facem praf pe nemţi şi să ne întoarcem după aceea la Oran
cifra unu vopsită în roşu, drept pentru care a şi fost supranumită această să le rupem gura tuturor indivizilor din Military Police!" Cei care
unitate „Marele Unu Roşu". Cu excepţia paraşutiştilor, este, îndoială, cea alcătuiau Military Police, însărcinaţi cu menţinerea disciplinei în rândurile
mai bună divizie americană din Europa, cea mai călită, cea mai aprigă în armatei americane, nu se bucurau de prea mare popularitate printre tipii
luptă. Majoritatea oamenilor care o compun sunt din New York. Orăşeni, tăbăciţi ai Diviziei 1. Şi „Marele Unu Roşu" făcuse ceea ce-i ceruse
funcţionari de birou, muncitori, ei n-au statura impresionantă a uriaşilor nebunul de Roosevelt: după ce i-a făcut praf pe nemţi, le-a rupt gura celor
din Texas sau din Vestul american, dar spun că cel mai bun antrenament din Military Police din Oran.
militar rămâne tot bătălia, de două ori pe zi, pentru ocuparea unui loc în Şefii cei mari, exasperaţi, se hotărâseră, în cele din urmă, să pună şaua
metroul new-yorkez. Iar generalul lor le repetă colegilor săi: „Or fi pe nărăvaşa Divizie 1. Pentru început, îi luară pe cei doi generali ai săi.
oamenii mei mici, dar merg la război cu dragă inimă! „Marele Unu Roşu" Roosevelt profitase de această plecare pentru a realiza a treia sa
era la a treia lui debarcare. Această unitate fusese aruncată pentru prima debarcare: atacase şi cucerise Corsica împreună cu francezii liberi. Dar se
oară pe plajele Africii de Nord în 1942 şi zdrobise în Tunisia resturile din pomenise apoi într-un stat-major ce nu făcea decât hârţogărie, lucru pe
Afrika Korps a lui Rommel. În 1943 venise rândul Siciliei. Crâncenă care-l detesta cel mai mult pe lume acest om dinamic, care înainte de a
bătălie... A doua zi, statul-major german lanseazăîmpotriva „Marelui Unu intra în armată fusese explorator. Vor avea oare cruzimea să-l lipsească pe
Roşu" Divizia blindată Hermain Göring, carele de asalt Tigru şi el, specialistul, de a patra debarcare? Va rămâne oare cu fundul lipit de un
grenadierii săi de elită. New-yorkezii văd, fără să tremure, formidabilul scaun, în timp ce oamenii săi se vor duce, şi de data aceasta, să debarce?
tăvălug rostogolindu-se din înaltul muntelui, distrugând jumătate din Numai cât se gândea la acest lucru şi îl şi cuprindea desperarea. Îi scrise
carele de asalt, se ghemuiesc în gropile individuale, în timp ce pe superiorului său, generalul Bradley: „Dacă mi-aţi cere să înot cu un obuz
deasupra lor trec tancurile Tigru care au scăpat, reapar la suprafaţă pentru de 105 legat de spate, aş fi de acord. De acord cu orice! Numai ajutaţi-mă
a contraataca energic pe grenadierii germani, îi împrăştie, îi obligă astfel să ies din această gaură de şoareci". Bradley, potolit şi rezervat de felul
pe monştrii blindaţi, lipsiţi de orice fel de sprijin din partea infanteriei, să lui, ţinea mult la Roosevelt, care, prin calităţile şi defectele sale, era exact
se reîntoarcă la baza de plecare. O faptă vitejească remarcabilă, dovedind opusul lui. Îl convocă şi-i spuse: „Nici vorbă să vă întoarceţi la «Marele
curaj şi sânge rece. Unu Roşu». Dar avem o altă divizie care va ataca în prima linie: a 4-a.
Dar gloria i s-a urcat la cap unităţii „Marele Unu Roşu". Avea Soldaţii care o compun n-au cunoscut până acum botezul focului.
impresia că ea singură câştigă războiul. Orgolioasă, nedisciplinată, trata Prezenţa dumneavoastră printre ei ar fi cât se poate de utilă, dar vă previn
cu dispreţ ordinele venite de sus şi nu-i respecta decât pe cei doi generali că vă veţi lăsa, probabil, pielea acolo".
care o co- mandau. Unul se numea Allen. Adjunctul său, şi mai popular în Aşa se face că generalul de brigadă Theodore Roosevelt se afla, pentru
rândul trupei, purta un nume celebru în America: Roosevelt. Văr a patra oară, în zorii acestei zile de 6 iunie 1944, într-o navă de debarcare
îndepărtat al lui Franklin Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite în 1944, pentru asalt care zbura cu toată viteza spre ţărmul inamic. „Printre soldaţii
era fiul mai mare al lui Theodore Roosevelt, care fusese ales şi el Diviziei 4", cum îi ceruse Bradley? Nu, în fruntea lor, cum avea el
obiceiul, primejdiosul obicei. Se rugase să fie lăsat să plece cu primul student şi ochi zâmbitori în dosul lentilelor. Totuşi, este un veteran de pe
val: „Când o să mă vadă în primul rând, o să se simtă în siguranţă". Era al frontul de est, unde a fost grav rănit. Deşi nu s-a restabilit complet, a fost
şaselea general care însoţea acest prim val şi, din cei şase oameni care-l mutat la Zidul Atlanticului, dat fiind că serviciul aici era mai puţin greu.
compuneau, el era, în mod cert, cel mai în vârstă: cincizeci şi şapte de ani, Spre deosebire de Roosevelt, care putea să le fie tată şi chiar bunic
cu o inimă care bătea aiurea şi cu un umăr înţepenit de reumatism. Dar el soldaţilor lui, Jahnke are sub ordinele sale oameni cărora ar putea să le fie
prevăzuse just: prezenţa sa îi reconforta pe soldaţii pe care îi conducea la fiu. Aproape toţi au depăşit de mult patruzeci de ani. Rari sunt cei care s-
atac, având drept unice arme personale un revolver cu şapte gloanţe şi un au mai bătut. E vorba de taţi de familie cumsecade, mobilizaţi în ultimă
baston. Privind spre acest om cu chipul brăzdat de riduri, care ar fi putut instanţă de o Germanie ajunsă la capătul puterilor.
să le fie tată, băieţii de douăzeci de ani îşi spuneau: bătrânul rezistă, Noaptea începuse bine pentru locotenentul Jahnke. O patrulă trimisă
trebuie să rezist şi eu". în zona mlaştinei îi adusese optsprezece paraşutişti americani, pe care-i
Generalului Theodore Roosevelt îi mai rămân cinci săptămâni de trăit. făcuse prizonieri. Dispusese să fie închişi într-un adăpost, întrebându-se
ce putea să însemne acest atac aeropurtat. Primul act al debarcării? Dar
„Vă veţi asuma toate riscurile" marea se retrăgea şi, la revărsatul zorilor, avea să fie la opt sute de metri
de dune. Ori, dacă Jahnke avea o certitudine, aceasta era că aliaţii vor
Obiectivul său este imensa plajă de nisip gălbufi de la Sainte-Marie- ataca în timpul fluxului. Deţinea informaţii de la un om în general bine
du-Mont, pe care americanii au botezat-o Utah. Această plajă are deja o informat: de la Rommel însuşi, care venise să inspecteze lucrările de
foarte veche experienţă în materie de debarcare. Sunt mai bine de o mie apărare de la Utah cu mai puţin de o lună în urmă, la 11 mai.
de ani de când, în anul 841, vikingii au debarcat acolo de pe corăbiile lor Ce vizită! Jahnke şi oamenii săi nu puteau s-o uite... Rommel, într-o
şi au cucerit ţinutul. În 1793, cu ocazia revoluţiei franceze, englezii au dispoziţie mizerabilă, măsurase dunele în lung şi-n lat, bombănind
încercat şi ei o debarcare pentru a veni în ajutorul şuanilor regalişti. Aşa neîncetat: „Nu-i destul! Nu-i destul!" Nu-s destule obstacole pe plajă, nu-s
că plaja avea să suporte acum a treia debarcare din istoria sa. destule mine în jurul fortificaţiilor, nu-s destui sparangheli în mlaştină,
Este situată la vreo cincisprezece kilometri de Omaha — pe care o nu-i destulă sârmă ghimpată! Atunci Jahnke n-a mai putut răbda:
atacă în acelaşi moment vechii tovarăşi ai lui Roosevelt, tipii tăbăciţi din „Domnule mareşal — protestase el —, pun toată sârma ghimpată pe care
„Marele Unu Roşu", printre care se găseşte şi propriul său fiu, Quentin mi-o trimiteţi. Mai mult nu pot face. Cât priveşte obstacolele, dacă fluxul
Robson, căpitan, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. În spatele plajei, e ceva mai puternic, ne pomenim cu ele pe ţărm. Nisipul nu ţine". Atunci
dune înţesate cu fortificaţii germane şi câmpuri de mine. Dincolo de dune, Rommel, cu un glas sec, ordonase: «Mâinile, locotenente. Să-ţi văd
o imensă mlaştină artificială pe care germanii au creat-o prin închiderea mâinile". Uimit, Jahnke îşi scosese mănuşile. Văzând urmele de rosături
ecluzelor. Nici tancurile, nici camioanele americane nu vor putea să din palme, Rommel se îmblânzi în cele din urmă: „Foarte bine,
înainteze peste mlaştină, ci vor trebui să folosească patru drumuri înguste locotenent. Sângele pe care l-aţi pierdut muncind la fortificaţii este tot atât
care o traversează şi care, doi kilometri mai departe, ajung la pământul de preţios ca şi cel pe care l-aţi vărsat în luptă. După care se urcase în
uscat. Dar paraşutiştii americani au primit misiunea să păstreze cu orice Horchul său, dându-i un ultim sfat: „Deschideţi ochii mari ori de câte ori
preţ capetele celor patru drumuri. Germanii au instalat acolo puncte va fi flux".
antitanc, care, ţinând plajele sub focul lor, ar bloca orice înaintare. Ori, era reflux. Aşa că n-aveau să vină. Oricum erau pregătiţi să-i
Paraşutiştii şi-au îndeplinit angajamentul. Acum e rândul „băieţilor" lui primească. Oamenii lui Jahnke aveau poziţie un tun de 88, două tunuri
Roosevelt să intre în acţiune. Ei trebuie să străpungă prima linie de antitanc de 5 tunuri de 75, un obuzier de 160, fără a mai vorbi de traliere,
apărare instalată în dune. Ofiţerul german care, ca şi Theodore Roosevelt, aruncătoare de grenade şi aruncătoare de mine. Erau acolo destule arme
comandă, e un simplu locotenent de douăzeci şi trei de ani: Arthur Jahnke. ca să apere punctul fortificat din această peninsulă nisipoasă înghesuită
Acest băiat înalt şi simpatic n-are o alură prea marţială, cu silueta lui de între mlaştini.
 „Dar de ce — se întreba Jahnke —, de ce sunt atât de neliniştiţi râsul se preschimbă într-o strâmbătură: butoiul cu pulbere explodase şi
paraşutiştii făcuţi prizonieri şi cer să fie transferaţi în zona din spate?" piesa nu mai avea nimic comic...
Neşansa locotenentului Jahnke a fost că la Utah, spre deosebire de Acalmie. Avioanele se regrupează în larg. În aer miroase a pulbere şi a
Omaha, operaţiile aliaţilor s-au desfăşurat conform planului prevăzut. Şi ars. Un nor de praf şi de fum pluteşte deasupra punctului de sprijin,
când s-a produs greşeala care ar fi putut compromite totul, Theodore răscolit din temelii. Rezervele de muniţii explodează în adăposturile
Roosevelt era acolo ca să îndrepte situaţia. descoperite. Pierderile în oameni sunt puţine; prudent, Jahnke îşi lăsase
Bombardierele dădură prima lovitură. Şeful lor, colonelul Wood, era oamenii în fortificaţiile betonate, însă nervii acestor paşnici taţi de familie
un texan de douăzeci şi cinci de ani pe care mai lesne ţi-l puteai închipui n-au rezistat. Mai mulţi urlă ca nişte fiare, alţii plâng; mulţi vorbesc deja
actor la Hollywood decât pilot de război. Dar Wood, tot atât de înalt şi de predare. Ba mai mult, tirul de o precizie implacabilă al lui Wood a
frumos pe cât de mic şi chiar urât era Roosevelt, Wood avea în aceeaşi distrus tunurile de 75 şi l-a stricat pe cel de 88, foarte preţios, cel mai bun
măsură cu bătrânul luptător, voinţa dîrză de a se bate şi de a câştiga. tun al punctului de sprijin.
Înainte de decolare îşi strânse oamenii şi le spuse: „Atenţie! Se-ntorc!" De data asta sunt la nivelul părăluţelor, cum spun
„Această misiune e cea mai importantă din toate cele pe care le-aţi aviatorii. Avioanele se reped la doi metri deasupra solului şi ţintesc
îndeplinit până acum. Puţin îmi pasă dacă avioanele voastre sunt sau nu ambrazurile fortificaţiilor. Rachetele lor distrug cele două tunuri de 50. Se
pregătite. Le veţi pilota până la acea plajă şi vă veţi asuma toate riscurile înregistrează morţi şi răniţi.
ca să le daţi băieţilor din infanterie întreg ajutorul pe care sunt îndreptăţiţi Abia atunci descoperiră supravieţuitorii flota. Apariţia ei dădu lovitura
să-l de graţie moralului, şi aşa scăzut, al oamenilor din Jahnke. Ei, care
aştepte"… credeau cu naivitate că punctul lor de sprijin, înţesat cu tunuri, era de
Jahnke văzu cum veneau asupra lui bombardierele lui Wood. Spre necucerit, constatară că devenise o jucărie deja stricată în faţa forţăreţei
deosebire de cele de la Omaha, acestea zburau la şaizeci de metri sub nori navale care răsărise pe mare.
şi puteau deci să-i ia la ochi. Locotenentul se vârî în adăpostul său (o Unii mai aveau o brumă de curaj ca să se bată. Când un distrugător
simplă gaură acoperită cu grinzi de lemn) şi închise ochii când covorul de american se desprinde din linia navelor de război şi se năpusteşte spre
bombe se abătu asupra dunei. Efectul era asemănător cu o lovitură coastă, plutonierul Heim şi o mână de oameni pun în poziţie de tragere
zdravănă de picior dată într-un muşuroi de cârtiţe. Nisipul fu împroşcat în obuzierul de 160. Este ultimul tun în stare de funcţiune! Multe obuze cad
vîrtejuri la câţiva metri. O bombă căzută la câţiva metri de adăpost îl în mare: au tras prea scurt. Distrugătorul dă replica înainte de a se trage
îngropă pe locotenentul Jahnke. Se degajă cu mare greutate, fiind rănit la asupra lui a treia oară. Salva acestuia distruge tunul, îi face bucăţi pe
braţ. Deasupra lui, păsările morţii îşi continuau caruselul. Locotenentul se servanţi. Ca la un semnal, celelalte nave intră în horă. O ploaie de obuze
aruncă în groapa făcută de bombă, năucit, cu timpanele ţiuindu-i. Nici în se abate asupra dunelor. Totul explodează, totul bufneşte, totul se preface
Rusia nu fusese supus la un asemenea tratament! Rana pe care o în ţăndări. Şi asta ţine o jumătate de oră. Treizeci şi şapte de minute exact,
dobândise pe frontul de est fusese, exact cu o săptămână mai înainte, treizeci şi şapte de minute de nebunie şi de moarte pentru aceşti oameni
prilej pentru o mişcătoare ceremonie. Jahnke fusese decorat de generalul pe care obuzele de o tonă îi vor ucide până şi în fundul cazematelor lor.
Marcks cu Crucea de Fier în gradul de cavaler în faţa tuturor oamenilor Locotenentul Jahnke mai este în viaţă când salva se opreşte în sfârşit,
săi adunaţi înaintea fortificaţiei principale. Se băuse, se chefuise şi se dar bombele lui Wood şi obuzele i-au distrus toate tunurile, toate
cântase în cor. Ce departe erau toate acestea... Mai avusese loc şi vizita aruncătoarele de grenade. Punctul lui de sprijin nu mai are nici o valoare:
unei trupe de teatru, care dăduse o reprezentaţie în cătunul Madelaine. cazemate desfundate, tranşee nivelate. Aceia dintre soldaţii lui care au
Conducătorul trupei îşi făcuse intrarea pe scenă strigând: ,,Cât o să mai supravieţuit rătăcesc, buimăciţi, printre dărîmături. Majoritatea şi-au
stăm pe un butoi cu pulbere?" Toată lumea izbucnise în râs. Dar iată că pierdut arma. Jahn nu poate nici măcar să ceară ajutor: centrala lui
telefonică nu mai este decât un morman de ruine. Trimite în linia din spate
un om cu bicicleta. Un Jabo îl ucide mai înfainte chiar ca el să ajungă la pneumatică le-a menţinut la suprafaţă! De data asta e prea de tot. Cum să
capătul drumului, unde sunt ascunşi paraşutiştii americani. Jahnke va li te împotriveşti?
trebui să lupte singur împotriva valurilor de asalt venite din larg. Îi rămân Cu tancurile Goliath, arma secretă a lui Jahnke. Acestea sunt nişte
cu totul şi cu totul două mitraliere şi un aruncător de grenade… tancuri în miniatură, de mărimea unei maşinuţe cu pedale pentru copii,
înţesate cu dinamită. Un sistem de teleghidare permite dirijarea lor asupra
Goliath contra Sherman inamicului, apoi declanşarea de la distanţă a exploziei încărcăturii. În
zadar acţionează însă tânărul locotenent cutiile de comandă:
În faţă, în navele de debarcare se află cei care vor muri — ca bombardamentul a distrus totul şi Goliath-urile refuză să se urnească. Nu-i
ordonanţa lui Roosevelt, Smoky David — şi cei cărora le este frică. mai rămâne decât să dea o luptă de onoare. Câteva rafale de mitralieră,
Marea agitată pătrunde în şapte ambarcaţiuni şi-i înghite pe cei mai mulţi câteva salve de foc ale aruncătoarelor de grenade, focuri de puşcă ale
din ocupanţii supraîncărcaţi cu material. Un şlep mare sare în aer din acelora dintre oamenii săi care vor încă să lupte. Ar trebui mai mult pentru
pricina unei mine. Transporta patru tancuri. Unul dintre acestea este a opri atacul celor şase sute de oameni pe care Roosevelt îi mână de zor.
ridicat de explozia bruscă la o înălţime de bine de treizeci de metri. Asediatorii străbat cu mare greutate panta de opt sute de metri şi se
Supravieţuitorii strigă după ajutor, dar când pilotul unei nave de debarcare adăpostesc la piciorul zidului antitanc. Acum e rândul geniştilor. Cu
dă semne că vrea să-i pescuiască din apă, vedetele de control se reped ca ajutorul explozivului produc largi breşe în acest zid. Tancurile Sherman se
nişte ulii, urlând prin toate difuzoarele: "Continuaţi drept înainte! Nu năpustesc pentru un ultim efort. Oamenii lui Jahnke ridică braţele.
sunteţi vas de salvare! Continuaţi drept înainte!" Zguduiţi, soldaţii îşi Locotenentul, aruncat la pământ de explozia unui obuz, este ridicat de jos
astupă urechile ca să nu mai audă strigătele camarazilor lor care se îneacă. pe jumătate inconştient. Va termina războiul într-un lagăr de prizonieri.
Ţărmul de-abia se vede din cauza norului de fum şi nisip ridicat de Punctul său de sprijin a fost cucerit, debarcarea de la Utah a reuşit.
obuze. Şaptesprezece nave de debarcare lansatoare de rachete se apropie Abia atunci se observă că a reuşit într-un loc greşit. Navele de
de plajă atât de mult, încât chila li se hârşie de nisip şi lansează salve care, debarcare, deviate de un curent marin, şi-au depus pasagerii cu doi
şuierând înfiorător, vrâstează cerul cu dâre galbene mai înainte de a se kilometri mai la sud. E grav, fiindcă aici nu există decât un singur drum
abate asupra dunelor cu fulgere ce anunţă parcă sfârşitul lumii. pentru scurgerea trupelor. Ce-i de făcut? Să dirijezi al doilea şi al treilea
Mai sunt câţiva zeci de metri. Dintr-o navă de debarcare se ridică o val de asalt spre locul cel bun? Ar însemna să pierzi avantajul succesului
rachetă fumigenă. E semnalul convenit cu flota. Imediat, tunurile marinei obţinut şi să te expui riscurilor pe care le comportă o nouă operaţie. Să
înalţă tirul şi-şi trimit obuzele în ţinutul din interior. Ca să le arate tinerilor laşi planurile şi să te năpusteşti pe unicul drum existent? Atenţie la
paraşutişti germani în luptă cu „Şoimii urlători" ce înseamnă războiul. ambuteiaj! Pe plajă vor debarca 30.000 de oameni şi 3.500 de vehicule.
Primele nave de debarcare ajung pe nisipul moale. Locotenentului Hotărârea antrena consecinţe grave, atât de grave, încât nu există
Jahnke nu-i vine să-şi creadă ochilor. Avea impresia că văzuse tot şi ofiţer care să nu fi ezitat să-şi ia de unul singur răspunderea şi să nu
cunoscuse tot ce se putea petrece într-un război, dar iată acum un aştepte, prudent, instrucţiuni. Când e război, ocaziile şi timpul pierdut nu
spectacol care i se părea demenţial: enorme saltele pneumatice, înalte de se mai reîntâlnesc niciodată. Dar, din fericire pentru americani, printre cei
mai mulţi metri, montate pe şenile, răsar din mare printre navele de şase sute de oameni din primul val de la Utah era un general căruia nu-i
debarcare şi înaintează patinând pe nisipul jilav. Jahnke are halucinaţii? A mai era frică de răspundere, cum nu-i era nici de rest. Eroarea comisă nu-l
înnebunit din cauza bombardamentului, ca mulţi din oamenii săi? Nu, tulbură pe Theodore Roosevelt. Vechea lui experienţă îl îndreptăţea să ştie
saltelele se dezumflă deodată, cad ca nişte fuste, descoperind ochilor că nici o debarcare nu se desfăşura conform planului prevăzut. Într-o zi, în
împietriţi ai germanilor turelele şi tunurile carelor de asalt Sherman. Anglia, fusese primit de un ofiţer de stat-major care-şi făcea mari
Tancuri amfibii, mase de oţel cântărind mai multe tone, pe care centura lor probleme în legătură cu planurile de operaţie ale Diviziei 4. „Nu te mai
agita atâta, bătrâne — îi spusese Roosevelt. — Oricare ar fi planurile
voastre, băieţii mei vor da năvală şi vor face pe dracu-n patru. Aşa că la ce Problema era deci aceeaşi ca pentru bateria de la Merville, care, după câte
bun toată îngrijorarea voastră?" se credea, putea să ţină sub tirul său plajele de debarcare engleze.
Generalul Roosevelt se plimbă de-a lungul şi de-a latul dunei, cu Nu putea fi vorba de a lansa paraşutişti drept pe ieşindul de la Hoc:
bastonul său în mână, cu nasul înălţat „ca şi cum căuta un teren de cea mai mare parte ar fi căzut în mare.
cumpărat". Apoi spuse cu vocea-i răguşită: „Înainte! Pornim de aici!" Un atac lansat în zona din interior era, în aceeaşi măsură, sortit
eşecului, deoarece inamicul, crezându-se suficient apărat dinspre mare de
La abordajul capului Hoc înălţimea falezei, depusese eforturile pentru întărirea zonei de uscat.
Singura soluţie era deci ca oamenii să fie duşi cu vasele până la piciorul
La capul Hoc, asaltul era deja în întârziere cu o jumătate de oră. Era şi falezei şi puşi să escaladeze, sub focul inamicului, acul de piatră înalt cât
mai grav decât eroarea comisă la Utah, deoarece succesul fiecărei operaţii o casă cu nouă etaje.
depindea de respectarea foarte strictă a orarului. Totul fusese calculat Când au fost stabilite planurile, un ofiţer superior aparţinând statului-
aproape la minut. Bombardamentul aerian, tirul intens al navelor şi asaltul major al amiralului Hali se uită atent asupra unuia din ele cu interes, apoi
primului val trebuiau să se succeadă fără întrerupere, ca să nu le lase timp murmură clătinând din cap: „E imposibil! Sunt de ajuns trei babe cu o
apărătorilor germani să-şi revină. Datorită acestei înlănţuiri nemiloase, mătură în mână ca să-i împiedice pe Rangers să escaladeze această
trupa lui Jahnke, năucită ca un boxer făcut K.O., fusese copleşită de la faleză".
primul asalt. E imposibil? Totuşi, trebuia să fie posibil. Cele cinci tunuri de 155 de
Dar trecuseră treizeci de minute de când bombardierele şi navele de la Hoc erau, ele singure, în stare să transforme Omaha şi Utah în cimitire.
război încetaseră să mai toarne asupra capului Hoc grindina de plumb, şi E imposibil, fără doială, pentru o trupă „normală", dar nu pentru Rangers.
nici unul din Rangers însărcinaţi să cucerească prin abordaj poziţia Locotenent-colonelul James Rudder, înainte de război fermier în Texas,
germană nu pusese încă piciorul pe plaja strâmtă ce mărgineşte faleza. era gata să izbucnească în râs când generalul Bradley îi arătă fotografiile
Erau 225 de oameni, înghesuiţi în nouă nave de debarcare. Comandantul falezei pe care oamenii lui trebuiau s-o atace. „Am crezut că era o glumă
lor, locotenent-colonelul Rudder, îşi dădu seama la timp că vedeta care îi — îi mărturisi după aceea generalului — şi voiaţi să-mi băgaţi frica-n
călăuzea îi dusese în faţa capului La Percée, la mai bine de cinci kilometri oase". Dar Bradley nu era deloc omul care să facă glume de acest gen. Îi
de capul Hoc. Cele nouă nave de debarcare virară şi, mergând de-a lungul explică lui Rudder că fortăreaţa la Hoc trebuia luată neapărat cu asalt şi că
ţărmului, se îndreptară spre obiectiv. Dar Rangers ştiau că fiecare minut el, Bradley, nu vedea, dintre toate trupele plasate sub ordinele sale, o altă
pierdut era un cadou preţios oferit adversarului. Acesta, năucit de unitate, în afară de Rangers, în stare să realizeze această faptă eroică.
bombardamentul cel mai nimicitor din câte se efectuaseră în această James Rudder nu avu decât o pretenţie: să-şi ducă el oamenii la atac. „În
dimineaţă asupra vreunei poziţii germane, ar fi avut timp să-şi vină în fire. nici un caz! — zise generalul Huebner, noul comandant al „Marelui
Dacă bombardierele aliate atacau Hoc de aproape două luni, dacă Roşu". — Doar n-o să riscaţi să fiţi ucis din prima repriză. — „Regret —
cuirasatul Texas şi mai multe crucişătoare şi distrugătoare îl ţineau din continuă Rudder —, dar voi fi nevoit şi mă supun. Dacă nu fac eu asta, ei
zorii zilei sub tirul tunurilor lor, aceasta se datora faptului că poziţia bine, acţiunea poate să se rateze". Rudder, ca şi Roosevelt, făcea parte
fortificată de germani era cu adevărat formidabilă. Capul Hoc este un dintre comandanţii care, în materie de asalt, practică reţete atât de eficace,
ieşind stîncos care înaintează în mare la o distanţă aproape egală de dar atât de puţin aplicată: de a alerga înaintea oamenilor lor, şi nu de a se
plajele Omaha şi Utah. Faleza sa, înaltă de treizeci de metri, cade mulţumi să-i urmărească de la o distanţă prudentă sau chiar... cu binoclul!
perpendicular pe o mică plajă pe care fluxul o acoperă. Serviciul de Planul final prevedea că Rudder va ataca cu 225 Rangers. După ce vor
informaţii aliat avea impresia că germanii îşi instalaseră pe acest pinten de fi pus piciorul pe culmea falezei, locotenent-colonelul va da drumul unei
piatră o baterie de şase tunuri de 155. Întrucît bătaia tunurilor de 155 le rachete, şi 500 oameni vor veni, ca întăriri, să ajute avangarda să lichideze
permitea să măture Utah şi Omaha, ele trebuiau cu orice preţ neutralizate. garnizoana germană. Dacă nu va trage această rachetă până la orele şapte,
va însemna că asaltul a eşuat, că fortăreaţa de la capul Hoc nu putea fi echipament. Se trăgea zdravăn de peste tot. Era limpede că
luată de pe mare, şi întăririle vor fi îndreptate spre Omaha. bombardamentele nu-i măturaseră pe toţi nemţii. Ne ocheau liniştit de la
Rudder, în nava de debarcare din frunte, îşi consultă ceasul şi dă din înălţimea falezei, dar nava de debarcare a atins nisipul. Singurul loc
umeri. De data asta s-a dus naibii. E ora şapte şi jumătate. N-o să-i aibă pe adăpostiţi sub faleză. Acolo nu puteau să ne nimerească, ci să arunce în
cei 500 de oameni promişi. Ca şi colonelul Otway la Merville, nu-i mai noi cu grenade de mână. Dacă te întindeai pe plajă, erai un om mort. Nu,
rămâne decât să rişte totul pentru tot. Va ataca împreună cu 225 de oameni trebuia să ajungi la faleză. Am închis ochii şi m-am năpustit în zig-zag".
o poziţie pe care nu era sigur că o va cuceri nici cu 725 şi pe care o apără S-a văzut atunci la capul Hoc ceea ce nu se mai văzuse din evul mediu
nu „trei babe cu câte o mătură în mână", ci mai mult de 200 de germani şi de la atacurile asupra castelelor întărite.
bine înarmaţi cu mitraliere, puşti-mitralieră şi grenade. Lansatoarele de rachete instalate pe navele de debarcare care încercau
să expedieze pe culmea falezei frânghii prevăzute cu o grapină la
Pe scări de pompieri extremitate. Dacă grapina găsea o priză, ca o ancoră în fundul mării,
Rangers lipiţi de picorul zidului puteau să se caţere în mâini. Dar corzile
Rudder ştie că poate conta pe Rangers. Toţi sunt voluntari. Au fost îmbibate cu apă cîntăreau atât de greu, încât rachetele s-au prăvălit la
selecţionaţi în virtutea calităţilor lor fizice şi morale. De un an, de când jumătatea pantei. Alţi Rangers, pe plajă, au avut mult noroc cu
fostul pachebot Queen Elisabeth, transformat în navă de transport pentru lansatoarele de rachete de mână: câteva dintre ele se prinseră de culme.
trupe, i-a adus în Anglia, sunt supuşi unui antrenament intensiv, aproape Unii s-au năpustit, apoi au căzut înapoi cu toată greutatea: germanii
inuman. Palmele lor s-au întărit ca pământul bătătorit din pricina atâtor tăiaseră corzile. Un spectacol de necrezut în acest al douăzecilea secol:
faleze înalte câte au escaladat în Anglia. S-au căţărat în mâini pe sute de scări mari de pompieri, montate pe vehicule amfibii, se aplecau încetişor
kilometri de frânghie. Viaţa ce li se impusese era atât de aspră, încât se în direcţia falezei. Rudder le împrumutase de la pompierii din Londra.
rugau de luni de zile să fie trimişi în misiune — orice numai să se termine Cocoţaţi în vârful scărilor, temerarii Rangers măturau culmea falezei cu
odată cu aceste exerciţii istovitoare! Dar erau rezervaţi pentru operaţia de pistoalele lor mitralieră. Însă amfibiile nu pot să traverseze plaja plină de
la capul Hoc, care "e imposibil de luat". Iată-i acum la piciorul zidului. Un gropi de obuz, şi nici să se apropie suficient de mult pentru a propti de el
zid de treizeci de metri — care nu-i mare lucru pentru aceşti acrobaţi —, scările. Cu toate că de sus plouă cu grenade, Rangers se încăpăţânează. Ies
dar apărat de o garnizoană căreia cele patruzeci de minute de întârziere i- din locul adăpostit de sub faleză şi aruncă neobosit corzile, pe care
au permis să-şi revină. germanii le taie imediat. Două distrugătoare aliate, văzând că Rudder este
La un kilometru de faleză, un val se abătu asupra navei de debarcare în dificultate, se apropie de coastă şi deschid focul. Obuzele lor se revarsă
80. pe culme, proiectând asupra asediatorilor fragmente de stâncă, dar
„Apa era rece ca gheaţa — povesteşte Dominic Sparaco, un Ranger de neutralizând în parte tirul apărătorilor. Câţiva Rangers, scoşi din fire, se
douăzeci de ani — şi valurile erau atât de înalte că, în momentul în care te hotă-răsc să renunţe la funie şi să încerce escaladarea. Piatra prea
aflai pe mare, nu mai vedeai pe nimeni. Aveam o puşcă, muniţii, grenade sfărâmicioasă, cedează sub greutatea lor. Unii o iau de la-nceput, săpându-
cu duiumul, lucrurile mele personale şi o frânghie mare încolăcită în jurul şi trepte cu cuţitul. Alţii montează scările lor portative din aluminiu uşor şi
meu. Vesta mea de salvare a reuşit, totuşi, să ţină la suprafaţă toate astea, urcă încet. Vacarmul este asurzitor: rafale, explozii de obuz şi de grenade,
inclusiv pe mine. Un camarad şi-a prins piciorul în elicea navei de urletele răniţilor, şi, mai îngrozitor, ţipătul unui om care cade de la
debarcare şi s-a înecat imediat. Noi, ceilalţi, înotam cum puteam, însă cel douăzeci de metri, deoarece funia îi este retezată de un apărător german...
mai îngrozitor era frigul, care ne paraliza. Am văzut cel puţin trei oameni „Imposibil?" Nu pentru Rangers. „Eram mai degrabă nervoşi, ba chiar
care s-au înecat sub ochii mei, fără să pot face ceva ca să-i ajut. Până la foarte nervoşi — recunoaşte Dominic Sparaco. — După ce petrecusem
urmă, ne-a luat o altă navă de debarcare, în timp ce noi clănţăneam din toată noaptea jucând pocher, cântând şi deghizîndu-ne, ne dădeam seama
dinţi. Eram destul de mândru de mine că nu pierdusem nimic din în ce intrasem. Dar misiunea era să urcăm pe culmea acestei faleze şi nici
vorbă nu putea fi să dăm greş. Era o idee fixă: să urcăm, să urcăm, să gust. După aceea, apariţia aproape supranaturală a flotei inamice şi fraza
urcăm!" locotenentului, care anunţa că vor lua un bilet de vapor pentru New York
Unii au şi ajuns la jumătatea pantei datorită scărilor portative. Alţii se cu escală la Londra. Şi apoi canonada, a cărei intensitate îl năucise pe
caţără de-a lungul cîtorva frânghii la care germanii n-au cum să ajungă. Heinz: „La început am crezut că erau mii de porumbei care zburau pe cer:
Printre ei este şi Dominic. Mâinile îi alunecă pe frânghia udă, dar el urcă. obuzele făceau acelaşi zgomot". Din fericire, salvele au căzut trei
Este al zecelea care ajunge pe culme. O ridicare în mâini: s-a făcut! Se kilometri mai în spatele adăpostului său, însă bubuitul exploziilor a fost
târăşte spre o groapă de obuz şi potriveşte un proiectil la capătul puştii de ajuns ca să-l pună pe fugă pe unul din ocupanţii fortificaţiei: căţelul
sale aruncătoare de grenade. Asta-i specialitatea lui: e grenadier. Germanii mascotă, a ciulit urechile, a dat din coadă şi s-a strecurat afară schelălăind.
au dispărut. Nu mai e nimeni. Gâfâind, Dominic contemplă extraordinarul Nu l-am mai revăzut niciodată".
spectacol pe care i-l oferă capul Hoc. Parcă ar fi pe o altă planetă. Dar nu era timp să-l regreţi pe acest drăguţ companion din nopţile de
Pretutindeni numai cratere uriaşe, gropi căscate, grămezi de pietre, blocuri veghe: iată o navă de război, care înaintează drept în faţa fortificaţiei. E
de beton împrăştiate. Tunurile? Nici un tun. Artileriştii le-au camuflat în atât de aproape, că se văd bine mateloţii cum se agită pe punte. Două
câm- turele îşi îndreaptă tunurile în direcţia falezei. Fiecare din ocupanţii
purile învecinate, pentru a le sustrage bombardamentelor aeriene. Zac fortificaţiei îşi ţine răsuflarea, în aşteptarea morţii pe care o vor scuipa
acolo, părăsite de servanţii lor, inutile, inofensive. Membrii Mişcării de aceste negre guri de foc. Salva porneşte într-un nor de fum şi se va abate
rezistenţă din partea locului informaseră bine Londra de această retragere spre ţinutul interior. Toţi răsuflă uşuraţi. Heinz a văzut obuzele enorme
bruscă a pieselor de artilerie, dar mesajul lor ajunsese prea târziu. ieşind din tunuri. Se simte lipsit de orice vlagă, distrus. Dar locotenentul
În vârful falezei sunt acum treizeci de Rangers, printre care Wagner, cu ochii lipiţi de binoclu, dă comenzile de tragere, pe care Heinz
locotenent-colonelul James Rudder. Oamenii se ridică prudent şi trebuie să le transmită bateriei: „Distanţă: 8.000 de metri! Focos
înaintează în interiorul poziţiei. O rafală de mitralieră îi obligă să se culce instantaneu! Foc!" Heinz retransmite prin radio. Al doilea tun al bateriei
la pământ. Cine a tras? Nu se vede nimeni, înaintarea continuă. Din nou are misiunea să execute tragerea de reglaj. „Lungit cu 200 de metri!" —
se trage, însă de data asta tirul vine dintr-o altă direcţie. Inamicul continuă urlă Wagner. Întreaga baterie intră în horă. Trei obuze ating nava. „Era un
să rămână invizibil. Lipiţi de pământ, pumnul de Rangers caută cu spectacol înspăimântător — povesteşte Heinz. — Marinarii atinşi se
desperare să-i descopere pe trăgători. Nu vor reuşi. Germanii sunt sub ei. zvârcoleau pe punte ca viermii, şi am văzut şi morţi. Căpitanul vasului a
Folosesc reţeaua de subterane care leagă lucrările de fortificaţie, apar ici, înţeles imediat şi a dat comanda «maşinile înapoi!» ca să iasă din bătaia
reapar dincolo, se joacă de-a v-aţi ascunselea, un v-aţi ascunselea ucigător bateriei. Mă simţeam foarte prost. Era pentru prima dată că vedeam
cu adversarii lor. inamicul, pentru prima dată că asistam la un spectacol atât de îngrozitor".
Jocul va dura toată ziua. Când se va lăsa seara, din cei 224 de La câţiva kilometri de acolo, Franz Gebauer, un radiofonist în vârstă
camarazi ai lui Dominic Sparaco, 135 vor ucişi sau răniţi. de optsprezece ani afectat bateriei 1, este şocat de bombardament.
Dar oamenii lui Rudder au cucerit capul Hoc. Tremură ca o frunză şi nu pricepe nimic din comenzile de tragere ce-i sunt
transmise de la ţărm. În jurul lui, băieţii speriaţi plâng cu lacrimi fierbinţi.
Un Sherman explodează ca o grenadă Un soldat mai în vârstă trebuie să-l înlocuiască pe Franz, care pentru
moment e scos din luptă. Sergentul se apropie cu un pachet de ţigări în
Heinz Tiebler este în picioare de la douăsprezece noaptea. E mult mână: „Ia o ţigară şi-o să vezi că o să fie mai bine". Ca şi Heinz, Franz n-a
pentru un băiat care de-abia a împlinit optsprezece ani. Evenimentele se fumat niciodată. Ia între degetele tremurânde una din acele ţigări care pare
succed ca o avalanşă. Mai întâi, prima ţigară pe care locotenentul Wagner să reprezinte în mod neîndoielnic pentru armata germană marele leac
l-a obligat s-o fumeze şi care i-a făcut greaţă. Acum e ceva mai bine. A împotriva fricii. De cum trage un fum, îi vine să verse.
ajuns la a cincea sau la a şasea şi începe se pară că nu-i chiar aşa rea la
 Cu ţigările va fi ca şi cu moartea: Heinz şi Franz se vor obişnui. pe oameni. Când trec, obuzele marinei aspiră în aşa măsură aerul, încât au
Primele nave de debarcare ajung pe nisip în faţa postului de observaţie al impresia că se înăbuşă: Nu se mai putea respira", spune Reinhold Wagner.
lui Heinz. Locotenentul Wagner continuă să răcnească ordinele şi De-abia se lasă rampa navei de debarcare a lui David, că mitralierele
radiofonistul să le transmită. Bateria trage salvă după salvă, pulverizând germane şi deschid focul. Gloanţele punctează valurile, urcă spre
ambarcaţiunile, îngrămădind cadavrele în mormane sângerânde. Un ambarcaţiune, se lovesc de bordaj. Soldaţii care sunt înaintea lui David sar
Sherman este lovit în plin de două obuze de îndată ce rampa lăsată în jos a în apă. Sunt seceraţi imediat de o rafală. David sare la rândul lui,
navei de debarcare îl face vizibil. Ia foc şi explodează ca o grenadă, înspăimântat de tirul atât de dens încât marea, în jurul său, spumegă ca
sfărâmând celelalte tancuri, din care nici un tanchist nu va ieşi viu. Sosesc apa clocotită. Instinctiv se lasă pe vine, deasupra apei rămânându-i doar
noi nave de debarcare şi masacrul reîncepe. Devine o obişnuinţă. capul cu casca şi partea de sus a calabalâcului. Gloanţele îi sfâşie sacul cu
Mecanismul funcţionează bine. A fost pus la punct în timpul exerciţiilor, raţia pe trei zile. Unul din gloanţe ricoşează şi-l răneşte la picior. Îi e atât
pe care artileriştii le găseau plicticoase, dar pe care nu le mai regretă. de frică, încât nu simte nici o durere. Ce mai contează o rană, când
Plaja a fost împărţită într-o serie de pătrate, fiecare purtând un nume de moartea e iminentă. În jurul lui se prăbuşesc camarazi, ucişi sau răniţi.
cod, de exemplu Anna. E de ajuns ca Heinz să pronunţe acest nume prin Supravieţuitorii se regrupează. „Voiam să fim împreună — spuse el. —
radio pentru ca moartea să se abată asupra acelui colţ de plajă unde Frica ne apropia. N-ar fi trebuit s-o facem, desigur, fiindcă ofeream astfel
inamicul, dezorientat, încearcă să debarce. o foarte bună ţintă pentru mitraliorii germani, care n-aveau decât să tragă
Americanii sunt ţintuiţi locului. în grămadă, dar frica era mai puternică decât noi!"
Ironia naturii: această mare, în care soldaţii cad unii după alţii, mişună
Ţărmul infernului de mici meduze, al căror spate seamănă cu un trifoi cu patru foi. Simbolul
norocului... Supravieţuitorii înaintează încet spre plajă. N-o recunosc.
Nava de debarcare a lui David Silva se năpusteşte spre Omaha. În Nava de debarcare nu i-a lăsat în faţa obiectivelor ce le fuseseră
ambarcaţiunea spălată de valuri sunt înghesuiţi douăzeci şi cinci de desemnate. Dar cine se mai gândeşte la obiective? Nu mai e vorba de a se
oameni. Le este atât de frig, încât simt cârcei în tot corpul. Marea e bate, ci de a supravieţui. Cu puştile pline de nisip nu se poate trage. De
dezlănţuită, cu valuri mai mari de un metru şi jumătate, care plesnesc în altfel, nu se zăreşte nici un adversar pe această faleză înaltă, care scuipă
coca navei. Fiecare soldat ghemuit este acoperit de un munte de material. moartea prin toate mitralierele sale invizibile. E un dezastru. Tancurile nu
David poartă mai mult de douăzeci cinci de kilograme: puşcă, grenade, sunt acolo. Trupele pe care trebuiau să le sprijine David şi camarazii săi
muniţii individuale, o frânghie încolăcită în jurul taliei şi, mai important au fost depuse, fără îndoială, în altă parte. Sunt singuri, neputincioşi, con-
decât toate, benzile care vor aproviziona mitraliera al cărei servant este. damnaţi să se lase ucişi până la ultimul în această mare, pe care sângele
Nu şi-a luat lucruri personale. Portofelul lui nu conţine nici o fotografie. lor o colorează în roşu.
Dar în jurul gâtului are un şir de mătănii care se termină cu o cruce din O singură soluţie: să fugă. Să fugă înainte până la acel zid, care, acolo,
material plastic (ca să nu-l zgârie) şi în buzunar o cărticică de rugăciuni. protejează micul drum de coastă de asalturile dinspre mare. Nu-i prea
Pe nava de transport, cu câteva ore în urmă, asistase la liturghie şi se înalt, dar va constitui o pavăză destul de bună împotriva tirului
împărtăşise. David a hotărât ca mai târziu, dacă va supravieţui cumplitei mitralierelor. Unul câte unul, americanii părăsesc adăpostul iluzoriu al
încleştări în care avea să fie aruncat, să se facă preot. Se crede pregătit. Va mării. Împleticindu-se ca nişte beţivi din pricina greutăţii materialului,
acosta pe ţărmul infernului. aleargă în zig-zag pe nisipul punctat de gloanţe. Unii se prăbuşesc, morţi
Coasta e cuprinsă de flăcări. Un nor de fum înalt de peste doi pe loc. Alţii cad încet, grav răniţi. Ţipetele lor de durere şi apelurile de
kilometri întunecă cerul. „Era la fel de întuneric ca la apusul soarelui — ajutor sporesc grozăvia la culme. Supravieţuitorii reuşesc să se
povesteşte locotenentul Giesing. — Bombele şi obuzele cu fosfor dădeau adăpostească, în sfârşit, lângă zid. Sunt salvaţi! Sunt salvaţi provizoriu...
aerului o culoare verde, maro, galbenă". Mirosul acru al pulberii îi sufocă Căci dacă inamicul dispune de mortiere, s-a zis cu ei.
 Cu răsuflarea tăiată, nesimţindu-şi în continuare rana, David se lipeşte între mare şi faleză, înainte de a se bifurca spre ţinutul din interior.
de betonul providenţial. Acum ce să facă? Vecinul său se ridică în picioare Alţii se îndreaptă spre est, acolo unde nu mai există zid, ci un rambleu de
ca să arunce o privire pe deasupra zidului. Se aude o împuşcătură. Omul pietriş pe care mareele succesive l-a adunat la două sute de metri de
cade înapoi, cu un glonţ în cap. Nu e mort. Cum să-l îngrijeşti? Nu-i nici faleză.
un medic, nici un infirmier. E pansat sumar cu bandaje individuale. Infirmierul Robert Trout debarcă în faţa rambleului. Răul de mare l-a
Nimeni nu mai îndrăzneşte să ridice capul. Mănunchiul de oameni care a chinuit tot timpul cât a durat traversarea şi are impresia îngrozitoare că
supravieţuit masacrului este blocat, expus, fără posibilitatea de a reac- este atât de istovit că nu putea să facă un pas. Dar această impresie se
ţiona, unui tir de mortiere sau unui contraatac lansat de pe faleză. Mai risipeşte ca prin minune de îndată ce a pus piciorul pe nisip. N-are timp să
mulţi soldaţi îngăimă rugăciuni. Ceilalţi stau prostiţi. Ofiţerii şi subofiţerii se bucure: tirul inamic îi seceră în juru-i pe camarazii săi din „Marele Unu
au dispărut, ucişi încă din primele minute. Nu mai există comandanţi, nu Roşu". „Am văzut rambleul şi rni-am zis: «Dacă ajungi acolo, ai câştigat.
mai există ordine. Nici o armă automată nu este în stare să tragă. Dacă n-ajungi, eşti pierdut»". Străbate repede plaja şi ajunge nevătămat.
Pe toată lungimea plajei Omaha, de şase kilometri încastrată în arc de Rambleul este şi mai puţin înalt decât zidul. Trebuie să rămâi întins pe
cerc la picioarele falezei, asaltul american se preface în dezastru. Navele burtă ca să scapi de tirul inamic. Pietrele sale mari, rotunde şi lustruite fac
de debarcare, prinse sub focul tunurilor germane, se scufundă una după gloanţele să ricoşeze, dar soldatul care înalţă capul e un om mort.
alta. Unele, supraîncărcate cu muniţii, explodează, proiectând corpuri Dealtfel, nimeni nu se gândeşte să acţioneze. Nu există, la piciorul zidului
sfârtecate. Mai multe, atinse de obuze, sunt lăsate la voia întâmplării de şi al rambleului, trupe organizate sau comandate. Toate unităţile sunt
ocupanţi, care se aruncă într-o apă atât de adâncă, încât se îneacă. învălmăşite. Au fost debarcaţi într-un loc prost. De ce? Fiindcă piloţii
Supravieţuitorii oferă o ţintă perfectă mitraliorilor inamici. Ca să se apere, navelor de debarcare au hotărât că era mai bine să acosteze acolo unde
sar peste obstacolele răspândite pe plajă sau se aruncă pe burtă în spatele infanteriştii aveau o şansă de a supravieţui decât să le dea drumul în
cadavrelor camarazilor morţi, pe care fluxul le împinge încetişor spre sectorul prevăzut, care era bântuit de obuze şi secerat de mitraliere.
plajă. Urletele răniţilor şi pocnetul sec al armelor automate dezlănţuite Fiindcă tirul aliat a aprins iarba falezei şi fiindcă fumul gros ascunde
acoperă canonada. Peste tot, numai grozăvie, suferinţă şi moarte punctele de reper. Dar, în esenţă, explicaţia este aceeaşi ca la Utah: un
desperată. O cumplită tragedie. Războiul în toată cruzimea sa. Adevăratul curent marin a cărui forţă fusese subapreciată a deviat navele de debarcare
război, şi nu războiul eroic, plin de cântece şi de strigăte războinice care e cu mai multe sute de metri spre est. De aici, o înspăimântătoare
născocit după aceea pentru a fermeca închipuirea. Oamenii care cad în harababură. Antrenamentul minuţios impus trupelor aliate se întoarce
acest revărsat de zori de la 6 iunie n-au impresia că au fost eroici. Nu mai împotriva lor: oamenii caută în zadar peisajul pe care-l studiaseră atât de
sunt nici măcar combatanţi, pentru că nu bine pe fotografii încât cunoşteau fiecare metru pătrat. Unde este colţul
pot să tragă asupra unui inamic rămas invizibil. Nu luptă: sunt asasinaţi. lor de faleză? Unde sunt fortificaţiile lor? Înghesuiţi la piciorul zidului,
Să-ţi salvezi pielea. Să scapi de această moarte care te urmăreşte. Să lipiţi de pietriş, răniţi, dezorientaţi, buimăciţi, sleiţi, supravieţuitorii
ieşi din această mare acoperită cu benzină, colorată de sânge, care nu primului val nu mai au nici o speranţă. Cei din Divizia 29, de care apar-
împiedică gloanţele să te străpungă. Să părăseşti adăpostul înşelător al ţine David Silva, nu luptaseră până acum niciodată. Botezul focului este
stîlpilor lui necruţător pentru ei. Dar şi veteranii Diviziei 1, tipii tăbăciţi din „Marele
Rommel, pe care tunurile germane îi ciopârţesc ca nişte chibrituri. Să fugi Unu Roşu", sunt copleşiţi de dezastru. Ceea ce se întâmplă este mai rău
înainte, pentru că nu este posibil să dai înapoi. Soldaţii pe care frica nu-i decât în Tunisia, mai rău decât pe acea coastă a Siciliei unde se
paralizează ca David Silva şi camarazii săi: străbat în goană plaja spre împotriviseră atacului năvalnic al Diviziei blindate Hermann Göring.
adăpostul care-i va proteja de tirul inamic, taluzul care se îndreaptă spre Credeau că ştiu ce e războiul şi dovediseră că erau în stare să se bată.
partea de vest a plajei, spre acelaşi agregat de susţinere, la piciorul Descoperiră însă grozăvia unui asasinat.
drumeagului care se întinde de-a lungul ţărmului pe câteva sute de metri,
 Ce fac oare tancurile amfibii? Trebuiau să răsară din mare, ca la Utah, porni motorul şi coborî rampa. Reuşi să parcurgă vreo sută de metri mai
să bage groaza în apărătorii germani şi să aşeze înaintea infanteriştilor înainte de a fi înghiţit de un val. Al patrulea tanc i-o luase înainte şi se şi
aliaţi un scut de oţel, la adăpostul căruia ar fi ajuns, într-un iureş, până la afla pe fundul mării.
piciorul falezei. Acesta, de asemenea, era războiul, adevăratul război, fără surle şi
Unde sunt tancurile? trâmbiţe. Războiul care, în cruzimea sa imbecilă, trimite soldaţii la o
moarte sigură, fără strălucire, inutilă, ca pentru a-şi bate joc de eroismul
Tragedie pentru amfibii lor.
În trei minute au fost pierdute douăzeci şi şapte de tancuri din treizeci
Douăzeci şi şapte s-au dus drept la fund cu echipajele lor cu tot. şi două câte trebuiau să deschidă drumul spre faleză oamenilor Diviziei
Navele de debarcare ce le transportau le-au lăsat la apă la cinci kilometri 29, camarazii lui David Silva. Numai două ajunseră să navigheze până la
de mal, conform planului prevăzut. Dar planul prevedea că marea va fi plajă. Trei sunt salvate printr-o întâmplare: un val a zgâlţâit violent nava
liniştită, iar ea era dezlănţuită. Specialiştii aliaţi nu-şi făceau nici o iluzie lor de debarcare, ceea ce a provocat ciocnirea tancurilor între ele şi
în legătură cu capacităţile nautice ale tancurilor amfibii pe care le ruperea saltelelor lor pneumatice. Atunci, ofiţerul de marină a luat singura
construiseră. Aceste maşini nu erau concepute, fireşte, ca să participe la hotărâre posibilă: să ducă tancurile până la plajă şi să le debarce pe uscat.
regate. Era o performanţă să faci să plutească pe apă o asemenea carcasă Exact aceeaşi hotărâre o ia şi Dean Rockwell, fost boxer profesionist,
de oţel, chiar şi pe vreme bună. din care războiul a făcut un aspirant de marină. El comandă opt nave de
Sistemul avea meritul de a fi simplu, dar prezenta neajunsul de a fi debarcare mari care transportă cele treizeci şi două de tancuri destinate să
fragil. Ca să transformi un Sherman normal în tanc amfibiu trebuia să susţină „Marele Unu Roşu". Decât să le condamne la un naufragiu sigur,
începi prin a-i face carcasa perfect etanşă. Apoi îi adăugai două elice la în cazul în care le-ar fi lăsat la cinci kilometri de plajă, Rockwell ordonă
motor. În sfârşit, sudai de flancurile sale o armătură metalică uşoară pe piloţilor săi să se-ndrepte cu toată viteza spre coastă. Ştie că-şi asumă un
care era fixată o saltea pneumatică. Mecanicul conductor, când intra în risc enorm. Ambarcaţiunile sale, greu de manevrat, neblindate, oferă o
apă, acţiona o pârghie care desfăşura salteaua ca pe nişte înotătoare. ţintă ideală artileriştilor inamici. O navă de debarcare scufundată va
Tancul începea imediat să plutească sub nivelul mării, ceea ce avea însemna patru tancuri pierdute dintr-o lovitură (avantajul prezentat de
avantajul că-l ascundea artileriştilor inamici. Numai comandantul de tanc amfibii era tocmai acela că dispersa ţintele). Pe de altă parte, grelele
se afla în aer liber, cocoţat pe platformă în spatele turelei. Comandantul de ambarcaţiuni riscă să se împotmolească în nisip şi să nu se mai poată reîn-
tanc dispune de un periscop. Ceilalţi trei tanchişti, în interiorul maşinii toarce în larg. Obuzelor germane nu le va trebui mult ca să le distrugă.
acoperite de apă, erau orbi şi surzi. Ştiau doar că erau într-un tanc de Dar Rockwell este convins că succesul asaltului depinde de sprijinul pe
treizeci şi patru de tone acoperit de apă şi că cel mai mic proiectil sau care îl vor aduce tancurile. Dacă tot e vorba să facă sacrificii, el preferă să
chiar un val ceva mai puternic putea să-i sfărâme înotătoarele şi să trimită piară cu oamenii săi mai degrabă decât să-i trimită pe tanchişti la o moarte
drept la fundul apei. sigură şi inutilă.
Era atât de evident că aceste tancuri amfibii nu putea să navigheze pe Vacarmul este îngrozitor. Un infern, sonor. Motoarele navelor de
vreme proastă, încât nimeni nu şi-a dat osteneala nici măcar să le încerce debarcare lansate în plină viteză, motoarele celor treizeci şi două de
pe o mare agitată. La Utah reuşiseră să treacă. Dar în largul apelor de la tancuri, pe care mecanicii lor conductori le încălzesc, geamătul sfâşietor al
Omaha, marea era mult mai agitată decât la Utah. navelor de debarcare lansatoare de rachete, care se-nşiră de-a lungul
Prima navă de debarcare îşi lăsă rampa la cinci metri de ţărm şi primul ambarcaţiunilor lui Rockwell, pârâitul surd al tunurilor din tancuri, care
din cele patru tancuri se aşeză pe apă ca un uriaş cărăbuş stângaci. Se trag pe deasupra bastingajelor spre coasta acoperită de un nor gros de
scufundă imediat. Al doilea tanc îl urmă şi se scufundă şi el. Echipajul fum, din care se înalţă vârful falezei. Una după alta, navele de debarcare
celui de-al treilea închise ermetic vizoarele, apoi mecanicul conductor ajung pe nisip. O grindină de obuze se abate imediat asupra lor, în timp ce
tancurile, huruind şi hurducându-se, trec pe rampele lăsate în jos. Un 88 de pietriş. Ei nu puteau să se adăpostească nici măcar în spatele
german, care ia plaja la ţintă, atinge trei nave de debarcare una după alta, obstacolelor lui Rommel, deoarece misiunea lor consta tocmai în distru-
din care două iau foc. Tancurile sunt pe plajă. Rockwell dă ordin de gerea acestora.
pornire înapoi. O ambarcaţiune rămâne prizonieră, eşuată pe nisip. S-au apucat eroic de treabă. În timp ce în jurul lor fiecare se gândea
Celelalte, găurite ca nişte strecurători de reuşesc să se înapoieze în larg. cum să se pună la adăpost, oamenii din echipele de înlăturare a
Însă echipajele, debarcate, văd tancurile pe care le-au adus cu riscul vieţii obstacolelor au încărcat în mici cărucioare explozivul care nu sărise încă
până la plajă cum iau foc din pricina salvelor trase de artileriştii germani. în aer sau nu se scufundase, apoi s-au risipit prin pădurea de obstacole —
Nu-i nimic de făcut. Toate sacrificiile sunt zadarnice. Omaha-cea- porţi belgiene, arici cehi, stâlpi minaţi, dinţi ai balaurului — şi, calm,
sângeroasă nu mai este cimitirul primului val de asalt american. metodic, conştiincios, au fixat încărcăturile explozive legate cu fitiluri
Dar nu va mai fi şi un al doilea, un al treilea şi altele? Armada aliată detonante. Au făcut aceasta sub un foc cu atât mai cumplit cu cât
transportă în pâtecele ei de o de ori mai mulţi oameni decât au omorât apărătorii germani s-au înverşunat împotriva lor: inamicul înţelesese
germanii acum. Ce contează cincizeci de tancuri scufundate distruse foarte bine, şi el, cât de important era rolul lor. De pe faleză, trăgătorii de
pentru o armată care posedă mii? elită ţinteau în genişti, sau, mai bine, ocheau mina de pe stâlpul de care se
Ar trebui însă ca întăririle să poată debarca. Fluxul creşte, acoperind ocupau: explodând, această mină sfârteca mai mulţi oameni dintr-o dată.
încetul cu încetul pădurea de obstacole a lui Rommel. Când va ajunge la Jumătate din ei au murit pe plajă. Ceilalţi şi-au continuat misiunea.
punctul culminant, piloţilor navelor de debarcare le va fi imposibil să se Dar, oricît de curajoşi erau aceşti oameni cu nervi de oţel, care umblau de
strecoare printre capcanele pe care nici măcar nu le vor mai vedea. colo-colo sub ploaia de foc, exista un curaj pe care nu-l aveau: acela de a-
Ce fac oare echipele de înlăturare a obstacolelor? 272 de genişti şi ucide propriii camarazi. Mulţi infanterişti, paralizaţi de frică, nu
fuseseră selecţionaţi şi antrenaţi cu atenţie. Debarcaţi cu primul val, ei părăsiseră ţărmul. Rămăseseră lipiţi de obstacole, se strânseseră lângă
trebuiau să distrugă obstacolele cu exploziv şi să deschidă şaisprezece stîlpi, îngenuncheaseră în spatele dinţilor balaurului. Pe aceştia puteai să-i
culoare, delimitate de geamanduri, care urmau să dirijeze întăririle. Li se faci să se desprindă de acolo dîndu-le o lovitură de picior în fund sau
repetase de o sută de ori cât de importantă era misiunea lor. Dacă dădeau prevenindu-i, după ce aprindeai fitilul, că aveau douăzeci de secunde la
greş, navele de debarcare trebuiau să aştepte refluxul următor pentru a dispoziţie ca să fugă de explozie. Dar răniţii? Erau sute care gemeau de
trece de obstacole, iar primul val ar rămâne izolat pe plajă, pradă durere în spatele obstacolelor ce-i protejau de lovitura de graţie. Ce genist
inamicului. ar fi avut implacabilul curaj de a-i sorti pieirii ca să asigure sosirea
întăririlor, indispensabile totuşi?
Geniştii se sacrifică Planul prevedea deschiderea a şaisprezece culoare. Numai cinci au
putut fi practicate şi balizate cu geamanduri, pe care era înfipt un steguleţ.
Soarta acestor genişti a fost şi mai groaznică decât a infanteriştilor. Dar trăgătorii germani au spart cea mai mare parte din aceste geamanduri,
Navele lor de debarcare erau supraîncărcate cu exploziv. Ori de câte tră-gând în ele cu puşca, astfel încât piloţii navelor de debarcare nu mai
ori artileriştii germani nimereau ţinta, transformau ambarcaţiunea într-un puteau nici măcar să repereze toate breşele deschise de genişti. Sosirea
vulcan înfuriat care scuipa foc şi flăcări. Totul sărea în aer, se dezintegra, întăririlor era compromisă.
se risipea în văzduh mai înainte de a cădea din nou în nu ca o ploaie de Două ore au trecut de când primul infanterist american a pus piciorul
metal şi sânge. Navele de debarcare care au scăpat de obuze au fost duse pe nisipul de la Omaha. Supravieţuitorii n-au atins faleza. Sunt blocaţi la
de curent, astfel încât trupele au debarcat în dezordine şi într-un loc prost. nivelul zidului şi al rambleului de pietriş. Cele câteva tancuri care au
Geniştii, ca şi infanteriştii, au fost imediat seceraţi de mitralierele inamice. scăpat de tirul inamic nu pot să treacă de acest rambleu, care trebuia să fi
Dar, spre deosebire de infanterişti, pentru ei nu putea fi vorba să se fost ras de buldozere. Din şaisprezece buldozere prevăzute, treisprezece s-
repeadă spre adăpostul pe care-l oferea zidul dinspre drum sau rambleul au scufundat cu nava lor debarcare sau au fost distruse la acostare.
Celelalte, care au putut să debarce, servesc drept adăpost infanteriştilor, pocher. „O ruşine!" — va spune el mai târziu, gândindu-se la comoara
care le împiedică să mane-vreze. Între mare şi zid sau rambleu, spaţiul se înghiţită de apă. Dar pe moment se gândeşte mai puţin la bani, cât să-şi
îngustează neîncetat fiindcă fluxul creşte, târând încetişor în învolburarea salveze pielea. Bă-lăcindu-se în apă, apoi împleticindu-se în nisipul
valurilor morţii şi muribunzii, izbind între ele arme distruse, căşti ciuruite, moale, are aceeaşi idee fixă ca toţi cei care l-au precedat sau care îi vor
instrumente, lăzi cu muniţii, rulouri de fire telefonice, tot acel urma: să ajungă la adăpostul oferit de zidul de susţinere. Reuşeşte şi se
nemaipomenit talmeş-balmeş care însoţeşte o debandadă militară. Ernie prăbuşeşte, îngăimând rugăciuni.
Pyle, veteran al tuturor debarcărilor americane, constatase că există Tirul german rămâne neîndurător.
totdeauna cel puţin un soldat care se repede spre ţărm cu o chitară în
bandulieră. De astă dată descoperă ceva şi mai ciudat chiar: o rachetă de „Aş fi putut recunoaşte un prieten"
tenis cu plasă, având corzile intacte. Pe mare, zeci de nave de debarcare
sunt mistuite flăcări. Epavele îşi ridică jalnic prora spre cer. În larg, „Era un masacru — povesteşte Hein Severloh. — Ucisesem câteva
întăririle se învîrtesc în cerc, aşteptând să le vină rândul să se arunce în sute atunci când coborau din marele vas pe scara dublă şi continuam să
pîrjol. Marea a şi început să acopere dinţii balaurului şi aricii. În curând trag cu mitraliera mea de 42 asupra navelor de debarcare, ce acostau fără-
va îneca şi redutabilii piloni cu minele lor spărgător de nuci şi cu ntrerupere. Cel mai bun moment era când rampa se lăsa în jos: atunci mai
deschizătoarele conserve... erau încă bine grupaţi. Acesta era momentul când ucideam cei mai mulţi.
După aceea, cei care avuseseră timpul să sară în apă se împrăştiau şi se
Trei sute de dolari aruncaţi în mare adăposteau în spatele obstacolelor. În ei trebuia să tragi cu puşca. Alături
de mine erau doi tineri de şaisprezece sau şaptesprezece ani înarmaţi cu
Nava de debarcare a sergentului Anthony Errico, de douăzeci de ani, puşti, dar le era atât de frică, încât trăgeau fără ca măcar să ochească.
se îndreaptă, la rândul ei, spre plajă, la ora opt şi jumătate. Traversarea Plutonierul adjutant Pieh le-a tras o praftură. Până la urmă, Pieh şi un alt
Mânecii a fost lungă înfricoşătoare, cu toată partida de pocher făcută cu băiat au schimbat locurile ca să-mi încarce mie o puşcă. Între două rafale
camarazii. După ce a câştigat de la ei trei sute de dolari, Anthony s-a de 42 îi ucideam cu puşca pe cei care putuseră scăpa de mitraliera mea.
lungit pe punte cu îngrozitoarea certitudine că avea să fie ucis. Apoi, cu Era un asasinat groaznic. De la această distanţă le vedeam faţa, aş fi
trecerea orelor, şi-a zis că nu-i slujea la nimic să se văicărească şi şi-a putut recunoaşte un prieten. Puţini erau cei care au reuşit să ajungă la
făgăduit să facă treaba ce-i revenea cât mai corect cu putinţă înainte de a ţărm: îi prindeam pe când se mai bălăceau în apă. Chiar cei care au ajuns
muri. Treaba ce-i revenea? Ea va consta în a debarca cu un jeep, un ofiţer pe ţărm trebuiau să se ascundă bine ca să-mi scape. Un american înainta
şi un alt sergent, apoi în a călăuzi o companie din Divizia 1 spre o aplecat din pricina poverii, având în mână o armă pe care n-am
pădurice situată la un kilometru şi jumătate de ţărm, unde oamenii se vor recunoscut-o. Poate că un aruncător de flăcări. Pieh mi-a strigat: «Atenţie
regrupa înainte de a trece la atac. la ăla, o să-ţi scape!» Omul se-ndrepta spre o betonieră care ne servea la
Bineînţeles, infanteriştii primului val vor fi curăţat deja plaja, faleza şi construirea obstacolelor şi care fusese lăsată în părăsire pe plajă! L-am
păşunile care se întind între coastă şi pădurice. ochit şi am tras. Casca i-a zburat în aer, apoi s-a rostogolit pe nisip. Omul
Nava de debarcare a fost prinsă sub focul inamic. Prin fumul pe care a rămas în picioare. Apoi capul i s-a lăsat foarte încet în piept, iar el s-a
vântul îl întoarce înapoi în nori groşi, Anthony şi camarazii săi constată cu prăbuşit deodată. După aceea, luni şir, ori de câte ori închideam ochii, îl
uimire că pe plajă se mai dau lupte. Şi se vor arunca şi ei în această vedeam pe acel om căzând. Era ca un coşmar, un coşmar îngrozitor. Când
încăierare cu jeepul lor prevăzut să înainteze fără nici un fel de probleme tragi cu mitraliera, nu-i acelaşi lucru. Mai întâi, tragi asupra unor ţinte mai
prin câmpie! Prora navei de debarcare se coboară spre apă şi sergentul îndepărtate şi n-ai timp să vezi pe cine dobori. Pe când cu puşca vezi faţa
care e la volanul jeepului apasă pe accelerator. Vehiculul se duce drept la omului pe care-l ucizi, ba vezi chiar unde l-a atins glonţul tău. Nimeni nu-
fund cu toate lucrurile lui Anthony şi cu cei trei sute de dolari câştigaţi la
şi poate închipui cât de îngrozitor este. Eu unul ştiu bine că n-aş mai fi în să-şi salveze ţara. El nu ştie că fiecare din aceste gloanţe o condamnă la
stare să fac astăzi aşa ceva". moarte pe Arma Frank, ascunsă în podul casei din Amsterdam.
Pentru moment nu-şi pune probleme: ucide. Privirea sa infailibilă
dirijează mii de gloanţe de mitralieră şi de puşcă spre trupurile unor băieţi O ploaie de foc
de vârsta lui care au venit din cealaltă parte a Atlanticului. Printre sutele
de victime a ceea ce el însuşi numeşte un asasinat groaznic, multe zeci au Un asasinat groaznic? E adevărat, însă războiul a mai cunoscut şi
murit de mâna lui. De ce? Hein Severloh, un cultivator paşnic, nu este, altele, ale căror victime erau câteodată germanii. Luni în şir, zi de zi,
desigur, un nazist. Tot cum nu e nici căpitanul Ferking, care reglează tirul noapte de noapte, escadrele aeriene aliate vor aduce moartea şi spaima pe
bateriei sale. Într-o zi, Ferking, întorcndu-se la birou mai devreme decât pământul german. Oraşele de acolo nu mai sunt decât nişte mormane de
prevăzuse, l-a surprins pe Hein ascult postul de radio englez. Era interzis ruine, sub care zac îngropate cadavrele. Cincizeci de mii de locuitori din
sub pedeapsa cu moartea. Dar Ferking n-a spus nimic. S-a aşezat pe scaun Hamburg au murit într-o săptămână. Bombardierele veneau val după val
ca şi cum n-ar fi observat nimic. Nici Edmund Sossna, care transmite şi aruncau enormele bombe explozive de aproape patru tone, care măturau
astăzi comenzile de tragere ale căpitanului, nu este mai nazist decât Franz dintr-o dată un cartier întreg, dar ele inundau mai ales oraşul cu bombe
Gebauer, care le primeşte şi le comunică locotenentului Giesing. Acesta incendiare. Incendiile au fost atât de violente, încât temperatura la sol a
din urmă, ordonă să se tragă salvă după salvă asupra navelor de debarcare ajuns pe alocuri la 1.100 de grade. Din atmosfera supraîncălzită se năşteau
americane. El este plin de neîncredere faţă de nazism: „Singurul lucru uragane ce aţâţau şi mai mult flăcările, care se înălţau ca un rug vizibil de
care conta era armata. Totul era foarte simplu: existau şefii, care dădeau la peste două sute de kilometri. Tornada avea o forţă înspăimântătoare,
ordine, şi soldaţii, care trebuiau să le execute. Fiecare trebuia să-şi facă dezrădăcinând copaci. „O flacără uriaşă se năpustea drept spre noi —
treaba; cât mai bine cu putinţă". povesteşte o femeie —, o flacără înaltă cât casele şi aproape tot atât de lată
Supraom? Membru al rasei de seniori? Hein nu crede o iotă din toate cât strada. În timp ce o priveam, înmărmurită de groază, flacăra sări, dădu
astea. Ar vrea ca războiul să se termine şi să se poată întoarce înapoi la înapoi, după care se napusti iarăşi spre noi. — «Dumnezeule, ce-i asta?»
fermă. Dar, ca şi camarazii săi, ca şi ofiţerii săi, Hein este un patriot — zisei. «E o ploaie de foc», îmi răspunse un bătrân". Ea căzu asupra
înflăcărat. Germania este în primejdie: trebuie deci să se bată pentru ea, să Hamburgului o săptămână întreagă, carbonizând de-a valma adulţi şi
moară pentru ea, cum au făcut şi bătrânii în 1914. E cât se poate de copii, femei şi bătrâni. Nu scăpai de ea decât aruncându-te în fluviu sau în
simplu. „Aş fi putut să fug, să dezertez în loc să trag — zice el — şi fără- canalele a căror apă fumega în timp ce curgea. Ea lăsa în urmă un aer atât
ndoială că aş fi reuşit. Dar n-aş fi fost mândru de mine şi nici nu mi-a de încins, încât ucidea prin căldura lui pe cei ce expuneau vreme prea
venit ideea". Şi Heinz Tiebler, care se bătea în fortificaţia vecină, zice: îndelungată. Mulţi copii şi bătrâni au murit înecaţi: sleiţi de puteri, s-au
„Pentru noi, patria era mai presus de orice. Germania mare, cum se desprins, în cele din urmă, de malul sau de cheiul de care se agăţaseră.
spunea pe vremea aceea. Nimeni nu putea refuza să-şi dea viaţa pentru Cincizeci de mii de morţi. De zece ori mai mulţi decât soldaţii aliaţi
ea". ucişi pe plajele de debarcare.
Pentru ea sau pentru şefii criminali care sunt în fruntea ei şi aruncă Acesta era războiul. Un război voit de nazişti şi dus de ei cu o cruzime
Europa în foc şi sânge? Heinz şi camarazii săi nu se vor gândi atât de necruţătoare. Ei erau cei cu adevărat răspunzători pentru mormanele de
departe. Ei nu-şi pun întrebări. Şi acesta este marele noroc al cadavre îngrămădite sub ruinele germane. Dar aceşti bieţi morţi, aceste
conducătorilor nazişti, care vor exploata până la capăt, până la înfrângerea femei arse de vii, aceşti copii sfârtecaţi erau mamele, fraţii, compatrioţii
finală, patriotismul acestor băieţi, care aveau exact şase sau şapte ani în lui Hein Severloh, Franz Gebauer, Edmund Sossna... De luni de zile
1933, când părinţii lor au votat pentru Hitler, şi care nu sunt deci primeau, pe îndepărtata faleză de la Omaha, scrisori care le aduceau doliul
răspunzători pentru nazism. Hein Severloh îi masacrează pe americani ca şi jalea. Şi
găseau că e nedrept să fie masacraţi civili lipsiţi de apărare, fără să se
gândească că bombardierele germane provocaseră şi ele altădată incendii Sovietică avea inepuizabile rezerve umane şi imensitatea teritoriului său.
în toate marile oraşe engleze. Astfel, chinurile şi suferinţele războiului Germania a aruncat în balanţă resursele Europei ocupate şi milioanele de
hitlerist oameni pe care i-a constrâns să muncească asemenea unor sclavi. Puterea
le înăspreau inimile acestor băieţi şi-i hotărau să lupte cu îndârjire. industrială a Statelor Unite depăşea pe cea a adversarilor şi a aliaţilor lor
Şi-apoi, foarte simplu, Hein Severloh ucide, ca orice soldat, spre a nu la un loc. Marea Britanie nu avea nimic din toate acestea: teritoriul său era
fi ucis. În timp de pace trebuie să te opui războiului, să protestezi îngust; populaţia sa — puţin numeroasă; industria — incapabilă să
împotriva lui, să-l faci imposibil. După aceea, e prea târziu. Instinctul vital rivalizeze cu cea a uriaşilor. Ea a suplinit toate aceste inferiorităţi printr-
este rnai puternic. Nu te mai întrebi, când gloanţele îţi şuieră pe la urechi, un extraordinar geniu inventiv. Victoria sa a fost cea a curajului îmbinat
dacă războiul este drept sau nedrept: fiecare nu se gândeşte decât să-şi cu imaginaţia.
salveze viaţa, chiar dacă pentru aceasta îl extermină pe duşman. „Drăcoveniile" au avut în realitate trei naşi. Unul era un general
La Omaha, preţul este greu: pe cei şase kilometri de plajă, un mort sau englez pe care colegii săi îl considerau un fantezist periculos: Percy
un rănit american la fiecare doi metri. Capcana lui Rommel a funcţionat Hobart. Al doilea, tot general, era cumnatul lui Hobart: se numea Bernard
bine. Asaltul a fost respins. Aceasta e părerea comandantului german de la Montgomery.
capul La Perceée, care le trimite şefilor săi un mesaj triumfător: Al treilea, Winston Churchill, avea o adevărată pasiune pentru
„Adversarul e nimicit!" Şi generalului Bradley îi vine creadă acelaşi lucru, descoperirile cele mai năstruşnice care ar fi surprinderea adversarului
până-ntr-atât de desperate sunt mesajele care ajung la el pe crucişătorul şi, totodată, ar fi economisit sângele englez. Toţi trei trebuiră să lupte
Augusta, unde şi-a instalat postul de comandă. Până-ntr-atât de desperate, contra unui spirit de rutină care-i caracterizează pe militari.
într-adevăr, că Bradley se gândeşte să lase primele valuri în voia soartei şi Ca şi Charles de Gaulle în Franţa, ca şi generalul Guderian în
să îndrepte toate întăririle spre Utah. Ar însemna victoria absolută pentru Germania, generalul Percy Hobart prevede, după primul război
Hein Severloh şi camarazii lui. Pentru David Silva şi ai săi, ghemuiţi mai mondial, rolul esenţial pe care aveau să-l joace blindatele în luptele de
departe în spatele zidului sau al rambleului de pietriş, hotărîrea lui viitor. Dar, ca şi pe Gaulle, nimeni m-a vrut să-l asculte. Avea ceva
Bradley ar echivala cu o condamnare la moarte. comun cu viitorul şef al Franţei Libere, şi anume teorii revoluţionare şi
un caracter dificil. Nu s-a sfiit să-i trateze drept imbecili pe generalii
Un omuleţ îmbrăcat ca vai de lume
britanici care, plini de dispreţ îi respingeau teoriile, în timp ce
Guderian, în Germania, se grăbea să le pună în aplicare. I se distruse
Pentru americani, un succes la Utah şi un eşec la Omaha. Cum stau
cariera. Acest inoportun, care pretindea că avea dreptate în pofida
britanicii?
Ei au debarcat, cu „drăcoveniile" înainte, pe cele trei plaje botezate tuturor, a fost scos la pensie. În 1940, după zdrobirea armatelor
Gold, Sword şi Juno. poloneză, olandeză, belgiană, franceză şi engleză, care fuseseră
„Drăcoveniile" nu puteau, probabil, să se nască decât în Anglia. Chiar înfrânte de diviziile blindate germane, Percy Hobart era caporal în
porecla lor era tipic engleză: ce alt popor ar fi avut ideea să numească Home Guard, o miliţie înjghebată în mare grabă pentru a încerca să
astfel nişte maşini de război? Germanii în nici un caz, ei care îşi respingă debarcarea germană, pe care fiecare o credea iminentă. Cum
botezaseră tancurile Tigru sau Panteră şi le dădeau noilor lor arme nume oamenii săi n-aveau puşti, caporalul Hobart îi punea să facă exerciţiul
înfricoşătoare. cu cozi de mătură...
În acest război, toate marile naţiuni europene au dat dovadă de un Winston Churchill a intervenit personal în favoarea lui. Îi plăceau
curaj excepţional, astfel încât succesul nu putea să depindă numai de originalii, precursorii, cei care au dreptate înaintea celorlalţi şi în
valoarea soldaţilor angajaţi, deoarece arătau o egală voinţă de a învinge. pofida celorlalţi. Din ordinul său, Percy Hobart a fost reintegrat în
Era nevoie de altceva pentru a face balanţa să se încline. Uniunea armată cu gradul de general. Dar a mai fost nevoie de un dezastru ca să
i dea cu adevărat mână liberă. A fost nevoie de cei trei mii de oameni Korps al lui erau la porţile oraşului Cairo şi Vulpea deşertului îşi putea
sacrificaţi la Dieppe. instala curând bârlogul în capitala egipteană.
A fost o aventură îngrozitoare. La 19 august 1942, mii de canadieni Dar chiar în momentul când canadienii se înghesuiau în navele lor
şi britanici se aruncă cu capul înainte pe plaja de pietriş de la Dieppe, de debarcare ca să se ducă la moarte la Dieppe, generalul Bernard
dominată, ca şi Omaha, de faleze înalte înţesate cu tunuri şi arme Montgomery zbura spre Egipt. Churchill îi încredinţase comanda
automate. Trebuie verificate lucrările de apărare germane. Trupele au „Şobolanilor deşertului" ai Armatei 8 britanice. Montgomery, căruia
ca misiune să debarce, să-i extermine pe apărători, să arunce în aer curând toţi oamenii săi îi vor spune Monty, găsi trupele obosite, de-
fortificaţiile, apoi să se reîmbarce, acoperite de artileria de bord. „O moralizate, destinate unei înfrângeri care părea inevitabilă. În câteva
cercetare prin luptă", a explicat Winston Churchill. Infanteriştii vor fi săptămâni a făcut din ele armata care a zdrobit Afrika Korps şi trupele
sprijiniţi de noile tancuri ce-i poartă numele, angajate pentru prima italiene la El Alamein. Nu era decât prima repriză. Doi ani mai târziu,
dată în luptă. Echipe de genişti trebuie să măture din mers obstacolele cei doi adversari, Rommel şi Monty, aveau să se regăsească faţă-n faţă
şi să deschidă culoare în câmpurile de luptă. În această zi de 19 august pe plajele din Franţa pentru bătălia hotărâtoare, cea din Ziua cea mare.
1942, la Dieppe, canadienii şi britanicii îndură acelaşi calvar pe care îl Curios militar mai era şi Monty. Detesta uniforma. Ţinuta lui favorită
vor trăi doi ani mai târziu camarazii lor americani la Omaha. Navele semăna mai mult cu cea a unui filfizon decât cu a unui demn ofiţer al
lor de debarcare, prinse sub un tir susţinut, se scufundă sau iau foc. maiestăţii-sale. Purta pantaloni de catifea, veşnic boţiţi, şi pulover cu
Şenilele tancurilor patinează pe pietricelele rotunde. Geniştii, ţintuiţi la guler întors pe gât. Îndesată pe cap, o beretă neagră de tanchist la care nu
pământ de tirul german, nu pot să distrugă obstacolele, alcătuite în renunţa niciodată de când i-o oferise echipajul unui tanc al „Şobolanilor
principal din reţele foarte dese de sârmă ghimpată. Nici unul din deşertului". De două ori primise ordinul să-şi pună pe cap un acoperământ
tancurile Churchill debarcate de douăzeci şi patru de nave nu va reveni mai conform cu gradul său, dar el nici că se sinchisise. Această neglijenţă
în Anglia. Numai şase reuşesc să treacă digul. Celelalte, părăsite pe vestimentară nu excludea o cochetărie neîndoioasă. Fiind scund, Monty
pietriş, sunt imediat distruse de artileriştii germani. Infanteriştii, lipsiţi purta încălţăminte cu talpă triplă, ca să pară mai înalt.
de sprijinul lor, sunt masacraţi fără să se poată desprinde de pe plajă. În cazul lui era periculos să te iei după aparenţe, cum aveau s-o
descopere curând ofiţerii care nu-l cunoşteau şi care, când l-au văzut
Atacul începuse la ora trei dimineaţa. La douăsprezece, totul se
venind pe acest omuleţ îmbrăcat ca vai de lume, au tras concluzia că va fi
sfârşise. Din cei 6.086 de soldaţi meniţi să fie sacrificaţi, 4.384 au fost
un şef îngăduitor şi blajin. Fiu de pastor, foarte credincios, Monty era
ucişi, răniţi sau au căzut prizonieri. Cercetarea prin luptă se solda cu un
contrariul unui chefliu vesel. Nu pusese niciodată în gură vreo picătură de
dezastru sângeros. alcool sau vreo ţigară. De altfel considera că forma fizică era un lucru
În Anglia, Canada şi Statele Unite, tulburarea a fost profundă. esenţial şi, la întoarcerea în Anglia după triumful său african, le impusese
Popoarele care pătimeau sub cizma nazistă au îndurat cu greu lovitura: trupelor o alergare săptămânală pe teren variat de unsprezece kilometri.
înfrângerea de la Dieppe însemna că până la eliberare mai aveau mult Generalii lui aprobară măsura cu entuziasm, dar făcură o figură plouată
de aşteptat. În Germania, dimpotrivă, evenimentul a fost salutat cu o când Monty adăugă, ca şi cum era de la sine înţeles, că şi ei trebuiau să
explozie de bucurie. Apărătorii de la Dieppe dovediseră că anglo- alerge împreună cu soldaţii. Cum să refuzi când Monty însuşi nu lipsea
americanii nu erau capabili să înfrunte armata germană. În partea niciodată de la ora de gimnastică de dimineaţă şi alerga sprinten cei
aceasta puteau fi liniştiţi. Or, în alte părţi, totul mergea de minune. unsprezece kilometri? Oricum, un ordin al generalului Montgomery nu se
Armata Roşie se retrăgea până în Caucaz şi până la Stalingrad în faţa discuta. Nici chiar atunci când unii ofiţeri superiori cu pieptul plin de stele
marii ofensive de vară lansate de Hitler. În Africa, Rommel şi Afrika şi decoraţii aveau impresia că sunt trataţi ca nişte băieţei. Aşa se face că
imposibilul Monty, care nu putea să sufere strănutatul şi tuşitul, îşi
începea consfătuirile de stat-major anunţând participanţilor că le dădea
două minute ca să tuşească, după care tusea era interzisă. Fumatul, se- să se uite la krönprinţ. Montgomery, convocat de colonelul său, mărturisi
nţelege, era oprit, de aceea ofiţerii au rămas uluiţi când, la o consfătuire, l- că nu se supusese ordinului şi că-i aliniase pe cei mai buni jucători. Şi
au auzit pe şeful lor declarând că, în mod excepţional, pot să-şi aprindă o adăugă: „Cu nemţii, domnule, nu vreau să risc".
ţigară. Au înţeles când l-au văzut apărând, după câteva minute, pe Treizeci de ani mai târziu, tânărul locotenent din armata Indiilor
Winston Churchill cu veşnica-i ţigară de foi... devenise general, dar metoda lui rămânea aceeaşi: refuza să rişte cu
Dar şi Churchill trebuia să se supună acestui caracter refractar. Într-o nemţii. Mai înainte de a-i lansa pe "Şobolanii deşertului" împotriva lui
seară, Montgomery, care se culca devreme şi se scula devreme, fu chemat Afrika Korps şi a armatei italiene, timp de douăsprezece zile a nimicit
la telefon de primul ministru, care se culca târziu şi se scula şi mai târziu. trupele lui Rommel printr-o ploaie de obuze, care le-a frânt rezistenţa.
Chur- chill îi ceru lui Monty să vină la el la douăsprezece noaptea ca să Fiecare din bătăliile sale s-a desfăşurat după acelaşi scenariu: mai întâi a
examineze împreună câteva chestiuni importante — era cu puţină vreme dobândit o superioritate materială evidentă asupra adversarului; apoi l-a
înainte de Ziua cea mare. "Dar mi-e imposibil, excelenţă — răspunse calm zdrobit cu ajutorul obuzelor şi bombelor; în sfârşit, a trecut la atac atunci
generalul. — La douăsprezece noaptea voi fi de mult în pat. Mi-e absolut când şansele de succes au fost de aproape sută la sută. Era o tactică lentă,
imposibil". Churchill insistă cât insistă, apoi închise telefonul. puţin spectaculoasă, dar, datorită ei Monty n-a fost niciodată învins, iar
Soldaţii îl adorau pe Monty. În sfârşit, un general care nu semăna cu oamenii săi au scăpat de masacru. Mai mult decât bereta sa de tanchist sau
mumiile militare de la statul-major. Un om care alerga cu ei, mânca la fel pantalonii de catifea reiată, aceasta era adevărata explicaţie a
ca ei şi trăia, lipsit de confort, într-o simplă rulotă, deşi ar fi putut să-şi extraordinarei popularităţi a generalului Montgomery: soldaţii lui ştiau că
instaleze cartierul general într-un somptuos castel rechiziţionat. el le cruţă viaţa. Nu era el omul care să-i arunce în operaţii fără speranţă.
Montgomery îl înlocuise în admiraţia lor pe şeful inamic, Erwin Rommel, Cu el nu riscau un nou Dieppe.
pe care îl crezuseră invincibil până în ziua în care noul lor general îl
bătuse măr. În schimb, mulţi ofiţeri de stat-major păstrau faţă de el aceeaşi Banda lui Hobo
rezervă ca faţă de Percy Hobart, omul cu tancurile. Dar chiar dacă
detestau originalitatea şi ciudăţeniile lui, trebuiau să admită că te puteai Dieppe! Monty se gândea mult la acea bătălie când se afla în rulotă.
încrede în talentele lui de militar. Prinsese în perete fotografia lui Erwin Rommel. Nu era câtuşi de puţin o
Era încă tânăr locotenent când a lăsat să se înţeleagă care va fi tactica dovadă de afecţiune: dimpotrivă, Montgomery voia ca această poză să-i
lui. Pe atunci nu era încă vorba de război, ci de fotbal. Era în 1911 şi amintească permanent ce adversar redutabil îl aştepta pe ţărmul Franţei.
locotenentul Montgomery ocupa funcţia de ofiţer cu sporturile într-un Ea îl impulsiona. Îi menţinea atenţia trează.
regiment al garnizoanei din Bombay, în India. Krönprinţul, fiul împă- Dieppe... Generalul britanic ştia că adversarul învăţase lecţia.
ratului Germaniei, veni în vizită oficială pe cuirasatul Gneisenau. Agresorul putea fi blocat pe plaje şi zdrobit acolo în câteva ore cu condiţia
Montgomery a fost însărcinat să organizeze o întâlnire de fotbal între de a înmulţi obstacolele şi puterea de foc. Rommel se ocupa de asta cu
regimentul său şi echipajul navei germane, dar, cum el dispunea de îndârjirea lui obişnuită. Dacă tabăra aliată nu va trage şi ea învăţăminte
jucători excelenţi şi cum krönprinţul nu trebuia jignit în nici un caz, şefii din eşecul suferit la Dieppe, debarcarea se va termina într-o baie de sânge.
săi îi recomandară tânărului locotenent să nu alinieze cea mai bună echipă Mulţumită lui Montgomery, anumite deficienţe fuseseră deja lichidate.
a sa: rezervele erau deajuns. Încă de la începutul meciului, povesteşte Astfel, la Dieppe, flota aliată încetase să tragă când navele de debarcare se
Alan Moorehead, care a scris o biografie a lui Montgomery, toţi cei din apropiaseră de ţărm, iar apărătorii germani avuseseră timp să-şi vină în
tribuna oficială, unde luaseră loc personalităţile engleze şi germane, se fire înainte de sosirea primului val de asalt. Acest timp nu trebuie
simţiră foarte stânjeniţi. Echipa engleză îi depăşea cu mult pe amărâţii de suprimat, pentru a-l constrânge pe inamic să rămână ascuns în
marinari germani. La sfârşitul meciului n-a mai fost stânjeneală, ci o adăposturile sale. Monty a găsit o soluţie simplă, dar revoluţionară:
adevărată consternare: englezii câştigau cu 40 la 0! Nimeni n-a îndrăznit blindatele şi piesele de artilerie îmbarcate pe nave vor trage până când vor
sosi pe plajă. Şi cu atât mai rău dacă această canonadă va zgâlţâi navele Cumnatul lui Montgomery, Percy Hobart, aduce o soluţie la fiecare
de debarcare, riscând să le scufunde: esenţialul este ca un covor de obuze dintre aceste probleme, de care depind vieţile a mii de oameni şi însuşi
să se abată neîncetat asupra lucrărilor de apărare germane. succesul debarcării.
Dieppe mai demonstrase că navele de debarcare ce transportau tancuri A muncit mult generalul Hobart, supranumit Hobo de echipa sa de
erau foarte vulnerabile. O singură lovitură trasă la ţintă însemna pierderea credincioşi („banda lui Hobo"). Birocraţii; militarii anchilozaţi în rutină
mai multor tancuri. Trebuiau micşorate cu orice preţ riscurile, deci rărite continuă să-i pună beţe roate, dar el se bucură de protecţia lui Churchill şi
ţintele prin dispersarea tancurilor. Pentru această problemă nu era decât o de sprijinul generalului Brooke, şeful statului-major. Brooke a înţeles şi el
singură soluţie: tancul amfibiu. lecţia de la Dieppe. E hotărât să-i dea liberă singurului om capabil de a
Fusese inventat de un inginer de origine maghiară, Nicholas Strausler, rezolva probleme în aparenţă insolubile. Bătălia debarcării începe printr-
dar Amiralitatea britanică se opunea fabricării lui în serie sub pretextul că un meci Hobart-Rommel, generalul inventator contra generalului
nu va putea niciodată să navigheze deoarece n-avea cârmă. De când există îndemânatic. Pentru a face să dispară aricii, porţile belgiene şi „grădinile
marinar englez, nu s-a pomenit să se vadă pe mare o „comedie" fără iadului" înţesate cu mine şi acoperite cu sârmă ghimpată ale lui Rommel,
cârmă şi nici nu se va pomeni vreodată. Percy Hobart a ridicat mănuşa şi a banda lui Hobo pune la punct cea mai uluitoare colecţie de maşini de
smuls autorităţilor o comandă de nouă sute de Shermanuri amfibii. Dar război din câte a cunoscut arta militară de la vechile maşinării de asediu
birocraţii au frânat în mod eficace producţia. A fost nevoie de toată din evul mediu. Numele lor oficiale sunt date uitării mai înainte chiar de a
autoritatea lui Eisenhower în persoană pentru a pune capăt acestui sabotaj fi bine învăţate. Pentru toată lumea, de la ofiţerul superior, puţin
administrativ. Entuziasmat de o demonstraţie a lui Hobart, el a expediat scandalizat, până la ultimul soldat mucalit, acestea sunt „drăcoveniile lui
chiar în aceeaşi seară în Statele Unite un inginer englez care ducea cu el Hobo".
toate planurile. Câteva zile mai târziu, uzinele americane lucrau din plin la Câmpurile de mine? Se va ocupa de ele Crabul. E dotat în faţă cu un
ele. Au construit în câteva săptămîni mai multe sute de tancuri amfibii. Au cilindru mare care se învârte în jurul axei sale. Lanţuri fixate de cilindru
fost denumite D.D. (Duplex Drive), dar tanchiştii le-au spus curând vor lovi puternic pământul şi vor face minele să explodeze, croind un
Donald Duck, după numele celebrului răţoi al lui Walt Disney. culoar de vreo zece metri.
Nu era destul să duci tancurile intacte până la plajă: mai trebuia şi ca Reţelele de sârmă ghimpată? Pădurea de stâlpi minaţi? Lama groasă
ele să poată traversa rapid această plajă pentru a ataca punctele de de oţel special a unui buldozer blindat le face pe primele dantelă şi îi va
rezistenţă. Or, experienţa de la Dieppe a demonstrat că geniştii, ţintuiţi la răsturna pe ceilalţi ca pe nişte beţe de chibrit.
pământ de mitraliere, nu pot să deschidă culoarele necesare. În plus, Porţiunile argiloase descoperite de comandouri în cursul misiunilor lor
plajele de la Dieppe nici nu erau protejate decât de câmpuri de mine şi de nocturne şi pe care tancurile riscă să patineze, aşa cum li s-a întâmplat pe
reţele de sârmă ghimpată, în timp ce plajele din Ziua cea mare vor fi pietrişul de Dieppe? Dunele din a căror pricină riscă să se împotmolească
protejate prin pădurea de obstacole stranii născocite de imaginaţia în nisip? Maşina Bobine are un sul de pânză groasă întărită cu o reţea
mareşalului Rommel. metalică. Când înaintează, desfăşoară în urma ei, ca un covor, această
Cu cine sau cu ce să înlocuieşti geniştii, prea vulnerabili? Cum să pânză, lată de doi metri şi cincizeci, care le va permite celorlalte vehicule
distrugi stâlpii minaţi, să umpli şanţurile, să cureţi câmpurile de mine, să să străbată fără probleme locurile periculoase.
dărâmi zidurile şi digurile antitanc? Şi după ce le vei fi creat tancurilor Şanţurile antitanc? Maşina Fascine are grijă de ele: ea transportă o
posibilitatea de a ajunge în contact cu fortificaţiile inamice, cum vor putea încărcătură grea de trunchiuri de copac pe care o va lăsa în şanţuri pentru
ele să distrugă mase de beton destul de groase ca să reziste la a le umple. Dacă şanţul este prea adânc şi prea lat, maşina Avre va arunca
ciocnirea cu obuzele marinei? peste el, în treizeci de secunde, puntea ei mobilă, care permite celui mai
greu tanc să treacă peste un şanţ lat de nouă metri sau peste o groapă mare
săpată de o bombă.
 Digurile? Zidurile antitanc? O „drăcovenie" se va sprijini de ele şi „Cântă-ne o melodie din cimpoi!"
tancurile vor trece foarte uşor pe spatele ei, deoarece aceasta este o rampă
autopropulsată a cărei cale înclinată reglabilă poate să se adapteze la Debarcară începând de la Le Hamei, aproape de Arromanches, până la
diferite înălţimi. Ouistreham, la vărsarea râului Orne, pe plajele botezate Gold, Juno şi
Întrucât toate problemele tehnice ridicate de traversarea plajelor sunt Sword. Erau englezi, scoţieni, canadieni, australieni, neo-zeeladezi. Întreg
rezolvate, mai rămâne cea a distrugerii fortificaţiilor. Banda lui Hobo s-a Imperiul britanic lua parte la sărbătoare. Mai erau şi 172 de francezi. Cea
ocupat şi de aceasta. Trei maşini sunt special concepute pentru atacarea mai mare parte din aceşti soldaţi nu luptaseră niciodată. Printre cei care
punctelor fortificate. cunoscuseră botezul focului, mulţi reluau războiul de unde îl lăsaseră: din
Prima este acoperită de ţevi care trag cu rachete Bangalore. Ea va apă. Erau veteranii din 1940, învinşii în bătălia Franţei care, cu mare
trece cea dintâi, dând drumul pe rând rachetelor sale în reţelele de sârmă greutate, fuseseră îmbarcaţi din nou pe plajele de la Dunkerque, blocate
ghimpată, unde vor face breşele necesare infanteriştilor. de triumfătoarele divizii blindate ale lui Hitler. Se aruncaseră în apă ca să
A doua este maşina Petard, pe care soldaţii o poreclesc, nu se ştie de scape de captivitate şi iată că, după patru ani, se bălăceau din nou în mare.
ce, „lada de gunoi zburătoare". Ea lansează de foarte aproape un obuz Dar de data asta stăteau cu faţa la ţărm.
enorm, o adevărată bombă în stare să volatilizeze o dună înţesată cu Unele unităţi luptaseră în Africa împotriva lui Afrika Korps şi a
mitraliere sau să străpungă zidul de beton cel mai gros. trupelor italiene. Experienţa pe care o acumulaseră acolo avea să le fie
A treia va sfârşi treaba. Este maşina Crocodil. E înzestrată cu un uneori nefastă. Obişnuiţi să bată deşertul cu turela deschisă, mulţi
aruncător de flăcări care proiectează la o sută douăzeci de metri o limbă comandanţi de tanc vor fi omorâţi de trăgătorii de elită germani instalaţi
de foc ucigătoare ce se va introduce prin ambrazurile fortificaţiilor şi-i va în copaci. Tunarii, deveniţi experţi în duelurile de la distanţă lungă (în
arde de vii pe ocupanţii lor. Rezerva de combustibil (1.800 de litri) este Africa deschideau focul de la opt sute de metri) vor trebui să înveţe
conţinută de o remorcă trasă de această maşină de război. tehnica luptei apropiate. Unele vor fi capturate prin abordaj de către grupe
Asta-i tot? Nu încă. Hobo şi banda sa ştiu că luptele se vor prelungi şi de germane camuflate în spatele golfuleţelor care mărginesc drumurile în
după căderea nopţii. „Drăcovenii" prevăzute cu proiectoare puternice le pantă din crângurile normande. Războiul pe care-l vor face glorioşii
vor aţinti asupra punctelor fortificate ce urmează a fi curăţate, astfel încât „Şobolani ai deşertului" e un război fără nici o legătură cu cel pe care l-au
asediatorii vor lupta în întuneric, în timp ce apărătorii, prinşi în lumina mai făcut. Dar pentru majoritatea acestor oameni, Ziua cea mare va pune
proiectoarelor, vor fi expuşi loviturilor lor. capăt unei aşteptări care durase patru ani nesfârşiţi. Cantonaţi în cazărmi
Aceste „drăcovenii", care duc cu ele trunchiuri de copac, sunt sau în tabere, nu prea aveau impresia că sunt soldaţi, în ciuda
prevăzute cu aruncătoare de flăcări, nu sunt numai utilaje comode, ci şi antrenamentului plicticos la care erau supuşi. A fi soldat înseamnă a-ţi
utilaje folosite pe timp limitat. Ele rămân tancuri care vor participa la risca viaţa. Ori, pentru britanici, soţiile şi copiii lor erau cei aflaţi în
luptă ca şi celelalte. Hobo şi banda lui n-au făcut de să ajusteze tancurile pericol în oraşele bombardate de Luftwaffe. Abia atunci când mergeau în
clasice. Maşina Avre, de exemplu, este pur şi simplu un tanc Churchill la permisie acasă, aveau impresia că se duc pe front. Şi când vedeau
care a fost adaptată o punte înfiptă în faţa lui ca un corn lung, pe care o mormanele de ruine, când îşi auzeau copiii povestindu-le nopţile de
coborî pentru a trece şanţul sau râul şi o va lăsa la dispoziţia celorlalte groază şi de moarte, simţeau o tainică şi profundă umilire. La ce slujeau
vehicule. Încetând din acel moment să fie o maşină Avre, ea va redeveni ei? Femeile, cel puţin, munceau în uzine, participau la efortul de război.
un tanc care va lupta cu tunul şi cu mitraliera. Acelaşi lucru şi cu Crabul, Ei, infanteriştii, se învârteau de colo până colo, în timp ce aviatorii luptau
ale cărui lanţuri vor face minele să explodeze, şi cu Crococodilul care nu zi şi noapte în văzduh, iar marinarii cutreierau mările, înfruntând haitele
şi-a pierdut decât mitraliera, înlocuită cu aruncătorul de flăcări. de submarine asmuţite de Hitler asupra lor. Patru ani în care să nu faci
Erwin Rommel îşi găsise naşul. altceva decât să rumegi gânduri plicticoase. Era ca şi cum, pentru ei,
războiul s-ar fi oprit în loc.
 Se înşelau. Războiul nu se opreşte niciodată, îşi schimbă doar forma. Lovat sufla ca un nebun în instrumentul său. Chiar dacă le era frică — şi
De-a lungul acestor nesfârşite luni de aşteptare, războiul se desfăşoară în unii mureau de frică —, erau fericiţi că merg acolo că o să se termine
consfătuiri de stat-major unde Hobo încearcă să le impună generalilor odată. În sfârşit, sosise ceasul încheierii socotelilor. A tuturor socotelilor...
sceptici „drăcoveniile" sale, în birourile unde se elaborează planurile, în Ei cântă, şi pentru mulţi acesta e ultimul cântec. Căci, deşi totul e
uzinele unde se fabrică arsenalul victoriei. prevăzut, totul e calculat, totul e proiectat, războiul rezervă întotdeauna
Apoi, începând din ianuarie 1944, a devenit limpede pentru toţi că surprize. La Utah şi Omaha, curentul marin este cel care a deviat navele
Ziua cea mare se apropia. Va fi în primăvară sau, cel mai târziu, în de debarcare şi a semănat dezordinea. Pe plajele Sword şi Juno, fluxul
primele săptămâni ale verii. Atunci, plictiselii încercate de aceşti oameni este cel care urcă mai repede decât se prevăzuse, împins de un vânt
inactivi atât de multă vreme îi luă locul teama. Debarcarea deveni o idee violent şi care acoperă deja o parte din obstacole. Nave pe care
fixă. O aşteptaseră atâta, încât li se făcu frică de ea acum, când era atât de deschizătoarele conserve le găuresc şi pe care minele spărgător de mine le
aproape. Circulau previziuni funeste. Se prevestea că opt oameni din zece pulverizează, proiectând pe cer aceste trupuri ca nişte paiaţe
vor fi ucişi, poate mai mult. Fiecare se împăcase cu ideea morţii. Ori, o dezarticulate... Tancuri amfibii care, ici şi colo, sunt înghiţite de valuri...
trupă care atacă cu convingerea că va fi măcelărită este, fără-ndoială, o Dar, în ciuda pierderilor, grosul flotei de asalt trece şi ajunge pe nisip.
trupă curajoasă, dar experienţa demonstrează că arareori iese victorioasă. Atunci începe ceasul triumfului pentru generalul Percy Hobart,
Montgomery înţelese pericolul. Copleşit de treburi, acaparat de formidabilul balet al „drăcoveniilor" în plină acţiune. Un cilindru de
ultimele pregătiri, hotărî că moralul soldaţilor săi era mai important decât mine? Crabii se angajează fără ezitare, deoarece cilindrul lor cu lanţuri,
orice. Îşi părăsi cartierul general şi străbătu Anglia într-un tren special, suspendat înainte de două braţe de oţel, este destul de departe de maşină
rostind în faţa trupelor adunate şase sau şapte discursuri pe zi. Discursuri? pentru ca explozia minelor să nu-i pricinuiască nici o avarie. Un Crab
Cuvântul este palid, ba chiar inexact. Era o cruciadă pe care Monty o patinează pe o porţiune argiloasă? Iată că apare Bobine şi-şi desfăşoară
propovăduia şi, pentru a o face, regăsea accentele tatălui său, pastor plasa sa metalică. Un şanţ antitanc? Bobine se dă la o parte ca să-i facă
protestant, mai degrabă decât cele ale unui politician. Mai întâi îi poftea loc maşinii Fascine, care dă drumul încărcăturii sale de trunchiuri. O
să se aşeze în cerc în jurul lui pe soldaţii înţepeniţi în poziţie de drepţi, groapă de bombă? Maşina Avre aruncă peste ea solida sa punte. Iată, în
care-i erau prezentaţi la coborârea sa tren. Apoi începea să vorbească cu sfârşit, digul care marchează sfârşitul plajei. O maşină-rampă vine să se
glasul său puţin răguşit, fără să caute să fie elocvent, dar cu o emoţie şi o proptească de el şi toate celelalte tancuri se caţără pe spinarea ei ca să
simplitate atât de mari, încât cei care-l ascultau uitau că se în faţa unui ajungă la drumul de coastă. Mulţumită lui Percy Hobart, primul val de
general ce li se adresa unor subordonaţi: era decât un om care-şi asalt britanic a inundat plaja, care, din cauza lui Rommel, putea să-i fie
deschidea inima în faţa altor oameni. Şi acest om le arăta că erau angajaţi cimitir.
în ceva ce-i depăşea pe toţi, într-o cruciadă împotriva răului, a nedreptăţii, Atacul n-a fost pretutindeni la fel de uşor ca la Utah Beach, dar n-a
a asupririi. Le spunea că acest război durase deja prea mult şi că el, fost nicăieri atât de sângeros ca la Omaha. Rezistenţa germană, înfrântă
Monty, era hotărât să-i pună capăt chiar în anul acela. Le reamintea că nu încă de la prima ciocnire în cea mai mare parte a sectoarelor, se întări între
se aventurase niciodată în bătălie fără a fi sigur că o câştigă şi fiecare ştia timp în jurul anumitor puncte de sprijin deosebit de fortificate şi apărate
că spunea adevărul. „Voi şi cu mine — încheia el —, toţi împreună vom până la ultimul cartuş. Regimentul l englez Hampshire a trebuit să lupte
învinge şi de astă dată, pentru că noi suntem cea mai bună trupă". Făcu opt ore şi să piardă două sute de oameni înainte de a pune stăpânire pe
înconjurul armatei, adresându-se în medie la treizeci de mii de oameni pe înălţimea Le Hamei. Comandoul 48 din Royal Marines dă lupte corp la
zi, apoi se reîntoarse şi se închise în rulotă cu hărţile şi creioanele sale, corp pe străzile din Langrune, o mică staţiune balneară pe care germanii o
convins că totul va merge bine. prefăcuseră într-o fortăreaţă redutabilă: case cu ferestre astupate, ziduri de
Totul mergea bine. În navele de debarcare ce se năpusteau spre ţărm, beton înalte de doi metri şi late de un metru şi cincizeci care barau
oamenii cântau, iar cimpoierul comandourilor cu beretă verde ale lordului străzile, subterane permiţând apărătorilor încercuiţi să scape ca să reia
lupta cu cincizeci de metri mai departe, cuiburi de mitraliere betonate, germană. Acceptaseră să-şi pună uniforma Wehrmachtului dar, dacă nu
garduri de sârmă ghimpată, unde asediatorii s-ar încurca fără să poată haina îl face pe om, cum zice proverbul, cu atât mai puţin îl face pe
beneficia de sprijinul tancurilor, care primiseră ordinul să se înfunde cât soldat. Te laşi ucis pentru ţara ta sau pentru un ideal, şi nicidecum pentru
mai mult în interiorul ţinutului, lăsându-le infanteriştilor munca de o uniformă. Aceşti străini n-aveau nici un motiv să moară pentru o
curăţire. Întrucît ofiţerii fuseseră ucişi sau răniţi, conducerea comandoului Germanie care le ocupa ţara şi-şi înmulţea acolo atrocităţile. Cea mai
o preluase un tânăr locotenent de nouăsprezece ani, Anthony Rubinstein, mare parte din ei se predară cu prima ocazie. Unii îşi şi pregătiseră
care îl aruncă imediat din nou în luptă. valiza...
Cei 177 de francezi ai comandantului Kieffer purtau şi ei bereta verde Deci, totul merge bine. Cele trei plaje sunt cucerite şi coloanele
a comandourilor. Lor li se încredinţase luarea plajei Riva-Bella şi a britanice se înfundă în interiorul ţinutului. Dar de ce această grabă,
cazinoului său, puternic fortificat. Statul-major ştia că poate conta pe ei. această tensiune? De ce această nelinişte pe chipul ofiţerilor superiori, ca
Mai mulţi reveniseră deja de câteva ori pe pământul Franţei în nopţile fără şi cum o cumplită primejdie ar apăsa asupra trupelor victorioase? De ce
lună pentru raiduri de recunoaştere. Examinau lucrările de apărare de pe brigada de comandouri a lordului Lovat galopează de-a lungul râului Orne
plaje sub cizmele santinele germane. Dar acum nu mai era vorba de un ca şi cum s-ar întrece într-o cursă de viteză? A făcut o debarcare grozavă
raid pe furiş. De data asta veneau ziua-n amiaza-mare şi fără gând de lordul Lovat. Cândva, pictorii îndrăgostiţi de scene de război l-ar fi
întoarcere. Jumătate din ei căzu sub tirul german, dar Riva-Bella a fost imortalizat în mod sigur pe pânză pe superbul lord care, în apă până la
luată cu asalt. subţiori, cu faţa spre Sword, îi ordonă cimpoierului său, William Millin:
Divizia 3 canadiană, care debarca la Juno, căzu într-un infern „Cântă-ne Highland Laddie, băiatule!" Oamenii cu bereta verde puseseră
comparabil cu cel de la Omaha. Bombardierele şi navele de război piciorul pe pământul francez în sunetele cimpoiului lor, care cânta în luptă
ţintiseră prost: toate tunurile germane erau intacte. Marea, şi mai agitată ca la o sărbătoare câmpenească din Scoţia. Dar de ce această grabă de a
decât în altă parte, întârziase tancurile amfibii. Recife ascuţite ca lamele părăsi Sword?
ras, ascunse de valuri, scufundară navele de debarcare care încercau să La cincisprezece kilometri de plajele britanice, cuibărită în jurul
ocolească obstacolele minate ale lui Rommel. Zeci de răniţi rămaseră oraşului Caen, Divizia 21 blindată germană va contraataca. Dispune de
prizonieri în ambarcaţiunea lor, cu picioarele prinse în plăcile de tablă, 170 de tancuri. Această masă blindată va avansa spre plaje, zdrobind totul
condamnaţi să moară înecaţi odată cu creşterea fluxului. Un simplu în calea ei. Tocmai cu scopul de a încerca să-i întârzie înaintarea li s-a dat
infirmier, pe nume Jones, salvă mai mulţi dintre ei, amputându-le drumul la mai multe mii de paraşutişti britanici între Caen şi mare.
picioarele. Cât priveşte navele de debarcare care reuşiseră să treacă, Tocmai cu scopul de a-i întări pe paraşutişti, beretele verzi ale lordului
asupra lor se abătu un tir distrugător de îndată ce ajunseră pe nisip. Ca şi Lovat se năpustesc de-a lungul râului Orne, pe urmele lui William Millin,
la Omaha, oamenii din primul val se repeziră să străbată plaja sub care cântă într-una din cimpoi. Tocmai pentru a cuceri cât mai mult teren
gloanţele mitralierelor duşmane. Dar, spre deosebire de Omaha, la Juno posibil şi a organiza apărarea antitanc îi gonesc ofiţerii pe oamenii lor,
nu exista o faleză care să le împiedice înaintarea şi porniră la atac în împingându-i spre interiorul ţinutului şi neglijând în mod deliberat
sunetul goarnei. Înaintară până la fortificaţii şi după o încăierare scurtă şi punctele fortificate care mai rezistă. Americanii n-au această obsesie: nici
sălbatică, la ambrazuri apărură cârpe albe: apărătorii se predau. Juno era o unitate blindată inamică nu e adăpostită în vecinătatea plajelor Utah şi
cucerit. Statul-major aliat ştia că putea să se bizuie pe aceşti canadieni ca Omaha. Britanicii însă ştiu că un dublu uragan de oţel atârnă deasupra
să-i răzbune pe camarazii lor căzuţi la Dieppe. capetelor lor. Căci celor 170 de tancuri ale Diviziei 21 blindate vor veni să
În schimb, statul-major german nu putea să conteze pe Divizia 716, li se adauge, chiar în după-amiaza Zilei celei mari, cele 177 de tancuri ale
însărcinată cu apărarea celor trei plaje atacate de britanici. Un soldat din Diviziei 12 blindate Hitlerjugend, staţionată în împrejurimile oraşului
patru era străin. Mulţi dintre ei fuseseră culeşi de prin lagărele de Evreux. Tigrii săi cîntăresc 63 de tone — dublu cât un Sherman. Obuzele
prizonieri, dânduli-se să aleagă între a muri de foame sau a servi în armata lor da 88 străpung dintr-o parte în alta orice blindaj aliat, în timp ce Tigrul
are în faţă o platoşă de oţel groasă de 18 centimetri oare-l apără de tirul
tuturor tancurilor americane sau britanice. Obuzele acestora ricoşează pe PARTEA A ŞAPTEA
chiulasă şi nu-i pot da o lovitură de moarte unui Tigru decât învăluindu-l
pentru a-l izbi în flancuri. Tancurile Pantera ale Diviziei 12 nu cântăresc
decât 50 de tone, au şi ele un blindaj frontal care deviază obuzele. Cât
"Fuhrerul are întotdeauna
despre oameni, ei sunt pe măsura materialului. Tanchiştii Hitlerjugend
(Tineretul hitlerist) sunt toţi tineri SS-işti fanatici. Ca să-i opreşti, va
dreptate"
trebui să-i ucizi.
Dar orele trec şi nimeni nu aude încă vuietul surd care anunţă sosirea De data asta e de-adevărat
monştrilor de oţel. Ce-aşteaptă oare statul-major al lui Hitler ca să-şi
arunce Tigrii şi Pantere la contraatac? Anna Frank avea să împlinească cincisprezece ani la 13 iunie. Tristă
Ce fac germanii? aniversare... Nu mai rezistă. Viaţa asta de prizonieră voluntară era prea
grea. Se împlineau acum aproape doi ani de când se ascundea în casa de
lângă canal. Mai exact, douăzeci şi trei de luni fără să iasă pe stradă, fără
să alerge, fără să respire miresmele câmpului. Douăzeci şi trei de luni să
priveşti cum cade ploaia fără să simţi picăturile călduţe şiroindu-ţi pe faţă,
să vezi zăpada acoperind trotuarele fără s-o auzi cum scârţâie uşurel sub
tălpi. În curând vor fi doi ani de când trăiau înghesuiţi opt oameni laolaltă
în ascunzătoare, enervându-se, certându-se, înfuriindu-se. Doi ani de când
aşteptau bomba engleză care să arunce-n aer imobilul şi pe ocupanţii lui,
sau bocănitul cizmelor nemţeşti pe scară şi bătăile repetate ale paturilor de
puşcă în uşa secretă care dădea spre ascunzătoare.
Totul mergea din ce în ce mai rău. Mai întâi fusese acea spargere în
luna aprilie. Hoţii îşi dăduseră seama de existenţa unei ascunzători locuite
în casă. Să fi fost vorba de nişte spărgători „cinstiţi", care se mulţumeau
doar să fure, sau de unii care s-or fi dus să-i prevină pe nemţi ca să pună
mâna pe recompensa oferită de Gestapo tuturor acelora care îi denunţau
pe evrei? Săptămânile următoare trăiseră într-o spaimă, dar nu mai
avuseseră motiv să se alarmeze din nou, aşa încât cei opt nenorociţi
începeau sa se liniştească, când soarta îi lovi din nou. La 25 mai
zarzavagiul olandez care îi aproviziona a fost arestat de Gestapo, care
găsise ascunşi în casa lui doi evrei. Biet om va fi împuşcat sau deportat
împreună cu cei doi protejaţi ai săi. Pentru cei din casa de lângă canal,
această arestare însemna o condamnare la moarte prin înfometare lentă.
Rezervele lor se terminaseră sau putreziseră. Nu le mai rămânea decât să
strângă şi mai mult cureaua. Adio mic dejun. La prânz, o bucată de pâine
şi făină de arpacaş. Seara, câteva feliuţe de cartofi fierţi. „Asta înseamnă
foamete — scria Anna Frank în jurnalul ei —, dar toate aceste lipsuri nu Olandei, refugiat la Londra, se adresează compatrioţilor săi captivi şi, de
sunt nimic în comparaţie cu groaza de a fi descoperiţi". asemenea, regele Norvegiei, primul ministru al Belgiei, generalul de
Acest lucru îl nota ea la 25 mai. Chiar de a doua zi, la 26 mai, fu Gaulle...
cuprinsă de gânduri negre. „Sunt din nou la pământ". În fiecare zi, altă Ascunzătoarea din casa de lângă canal? „Un vulcan aflat în plină
lovitură greu de îndurat, de data asta, closetele înfundate... O mică erupţie — scrie bucuroasă Anna. — Speranţa ne face să renaştem, ne redă
neplăcere? Nu atunci când e vorba de opt persoane care stau claie peste curajul, ne dă putere". Dar cum viaţa nemiloasă i-a dat lecţii aspre, acest
grămadă. Nu, o mizerie în plus care se adaugă la foamete, la frică, la copil de paisprezece ani, pentru care luptă şi mor în aceeaşi clipă mii de
enervarea de a nu avea niciodată un minim numai pentru tine, doar un soldaţi aliaţi, adaugă: „Va trebui să îndurăm cu curaj multe spaime,
minut de singurătate, de linişte. Ca să nu mai punem la socoteală că privaţiuni şi suferinţe. Totul e să ne păstrăm calmul şi să ne ţinem bine.
instalatorul trebuie chemat şi care nu se ştie niciodată ce hram poartă. El încă de acum şi mai mult ca niciodată, va trebui să ne înfigem unghiile în
poate fi un om de treabă sau un denunţător... Un motiv ca să-ţi fie frică. carne mai degrabă decât să ţipăm".
Anna nu mai rezistă. La ce bun să te ascunzi dacă trebuie să trăieşti atât Să ne ţinem bine. La Amsterdam, ca şi la Omaha Beach.
de groaznic? Îşi deschide jurnalul, care este cel mai bun confident al ei, Charles Douin a murit. Sculptorul care observa lucrările de apărare
mâzgăleşte aceste rânduri pline de desperare: „încă o dată mă întreb dacă, germane de la înălţimea clopotniţelor normande, omul care desenase o
pentru noi toţi, n-ar fi fost mai bine ca în loc să ne ascundem, să fim morţi hartă de şaisprezece metri în care figurau toate detaliile Zidului
în ceasul de faţă mai degrabă decât să trecem prin această nenorocire... Atlanticului în zona de debarcare, profesorul de la Şcoala de arte
Dar chiar acest gând ne face să dăm înapoi, fiindcă ne place încă viaţa, nu frumoase pe care toţi elevii îl iubeau, tatăl care-şi lua cu el băiatul la
am uitat glasul naturii, mai sperăm, în pofida tuturor. De s-ar întâmpla plimbare cu bicicleta pe drumurile de pe coastă pentru a verifica pe teren
ceva repede de tot, fie şi să cadă bomba dacă e nevoie, căci n-ar putea să dacă observaţiile făcute de el de sus erau exacte zace întins fără viaţă într-
ne distrugă mai mult decât această nelinişte. De-ar veni sfârşitul, chiar o curte a închisorii din Caen printre cadavrele a nouăzeci de luptători din
dacă este greu, cel puţin vom şti dacă, până la urmă, trebuie să învingem Rezistenţă, asasinaţi odată cu el. Nemţii n-au vrut să rişte să li se ia prada.
sau să pierim". Au scos prizonierii din celule, i-au îngrămădit în curte în faţa unei
„De s-ar întâmpla ceva repede de tot..." „De-ar veni sfârşitul..." După mitraliere puse în poziţie de tragere şi i-au masacrat fără milă. Charles
unsprezece zile, dorinţa îi va fi împlinită: vine Ziua cea mare. Douin şi tovarăşii săij mor în timp ce, la câţiva kilometri de ei, debarcă
Acest lucru se ştie încă din cursul dimineţii în ascunzătoarea din trupele aliate, cărora acţiunea lor le-a cruţat atâtea pierderi. Mor în zorii
Amsterdam, unde adulţii, care n-au nimic de făcut, stau cu urechea lipită Zilei celei mari, care de patru ani era nădejdea ce-i făcea să trăiască, să
de aparatul de radio. Germanii sunt primii care anunţă: paraşutări inamice. acţioneze, să rişte tortura şi moartea. Ceasul care marchează pentru
Apoi englezii, care vorbesc de nave de debarcare... milioane de fiinţe sfârşitul coşmarului este pentru ei, care au făcut atâta ca
Când aud vestea, cei opt prizonieri voluntari nu-şi mai încap în piele, el să bată pe orologiul Istoriei, ceasul jertfei supreme, în care şi-au luat
dar frica de a nu suferi o decepţie le temperează bucuria. E vorba de o rămas bun de la viaţă.
debarcare sau de un nou Dieppe? Un simplu raid menit să verifice Zidul Trupurile lor, îngropate de ucigaşi pe undeva, nu vor mai fi găsite.
Atlanticului, sau asaltul cu forţe mari care să-l străpungă? La ora zece, Pentru Jacques Auverpin, la Paris, ziua de 6 iunie 1944 este o marţi ca
totul e limpede. Este adevărata debarcare: generalul Eisenhower anunţă el oricare alta. Se scoală, se îmbracă, înghite la repezeală micul dejun, o
însuşi la radio: „Ne aşteaptă lupte grele, dar şi victoria. Anul 1944 va fi sărută pe maică-sa şi pleacă la şcoală. Ora a doua este mai puţin veselă:
anul victoriei totale. Mult noroc!" Şi informaţiile curg, lansate pe undele teză la aritmetică. Jacques nu înţelege nimic la aritmetică. D-l Lavanson,
radio de spicherii cu glasul tremurând de emoţie. Unsprezece mii de profesorul, scrie problema pe tablă: „Un tren A pleacă la ora 10 din Paris
avioane paraşutează oameni în spatele liniilor germane, mai mult de patru şi se îndreaptă spre Bordeaux, cu 80 km pe oră. Un tren B pleacă din
mii de nave au adus trupele care atacă ţărmul francez. Primul ministru al Bordeaux la ora 11 şi se îndreaptă spre Paris cu 75 km pe oră. Ştiind că
între Paris şi Bordeaux sunt 560 km, să se afle la ce distanţă de cele două Dar pentru toţi cei care aveau pe unul dintre ai lor în uniformă, Ziua
oraşe se vor încrucişa trenurile A şi B". cea mare aducea atât o mare speranţă, cât şi o teamă imensă. Speranţa
Mare plictiseală... Jacques urăşte şi mai mult problemele cu trenuri într-un sfârşit rapid al războiului, dar teama că fiinţa iubită va cădea într-o
decât pe cele cu robinete. Şi nu-i chip, cu redutabilul domn Lavanson, să bătălie despre care fiecare ştia că va fi sângeroasă. De aceea, anunţarea
tragi cu ochiul la teza vecinului. Dar ce se întâmplă? Primele rânduri se debarcării a şi fost primită pretutindeni mai mult cu emoţie decât cu
ridică în picioare... D-l Podlac, supraveghetorul general, se năpusteşte în entuziasm. În Statele Unite şi în Canada, muncitorii din echipele de
clasă ca atunci când vine în ajutorul d-lui Laconne, cel mai huiduit noapte au fost primii care au aflat vestea datorită decalajului de orar. Au
profesor de istorie şi geografie. Se petrece, desigur, un lucru extraordinar întrerupt lucrul şi au păstrat un minut de tăcere. În Virginia, de unde erau
pentru ca faţa severă d-lui Podlac, zis Podvache, să fie iluminată de un de fel oamenii din Divizia 29, care luptau la Omaha, clopotele bătură
zîmbet atât de radios. Elevii îl privesc cum se apropie de d-l Lavanson, toată noaptea. În atelirele din Anglia se cânta God Save The King şi în
căruia îi şopteşte ceva la ureche şi apoi pleacă tot atât de repede precum toate ţările aliate bisericile, templele şi sinagogile se umplură de o
venise. Acum e rândul d-lui Lavanson să arboreze un zâmbet larg. După mulţime de credincioşi, veniţi să se roage pentru cei ce luptau.
un moment de şovăială, anunţă clasa: „D-l supraveghetor general a avut La prâhz, în această zi de 6 iunie, Anna Frank, în ascunzătoarea ei,
amabilitatea să mă informeze că englezii au debarcat în Franţa în această împărtăşea aceeaşi certitudine cu sute milioane de bărbaţi şi femei: nu era
dimineaţă. Teza se amână pe săptămâna viitoare". un nou Dieppe, era adevărata debarcare.
Uf! Ziua de 6 iunie începe bine.
Pentru Betty Bryan, aceasta a fost o zi ca toate celelalte. Micuţa Ordinul de care depinde totul
vânzătoare de şaisprezece ani părăsi la ora obişnuită adăpostul săpat în
grădina casei părinteşti şi plecă la lucru, la magazinul său de confecţii de Pentru nazişti sunase ora hotărâtoare.
damă. Pe stradă, oamenii păreau surescitaţi şi clienţii magazinului erau şi Debarcarea? Departe de a se teme de ea, o doreau. Era pentru ei
mai vorbăreţi decât de obicei. Betty auzi vorbindu-se toată ziua despre singura speranţă de a câştiga războiul. Căci dacă lumea întreagă are astăzi
debarcarea începută în zori. Îşi dădea foarte bine seama de importanţa privirile aţintite asupra coastei franceze unde s-a deschis „al doilea front",
evenimentului, dar nu putea să încerce aceeaşi emoţie ca femeile al căror sunt luni şi chiar ani de când germanii hipnotizaţi văd apropiindu-se de ei
soţ, fiu sau frate luptau pe pământul Franţei. Era singură la părinţi şi tatăl „primul front", cel din Răsărit. Wehrmachtul nu face decât să dea înapoi
ei, inginer într-o uzină, nu fusese mobilizat. din 1943, sub presiunea loviturilor puternice ale Armatei Roşii. Din
Fireşte, Betty nu putea ghici că omul care într-o zi va fi soţul ei, înfrângere în înfrângere, Wehrmachtul va trebui să evacueze în curând
paraşutistul Sidney Capon, luase cu asalt bateria de la Merville în timp ce teritoriul sovietic şi să se bată în Polonia, Ungaria, România apoi chiar în
ea dormea în adăpost şi că el se pregătea, în timp ce ea vindea sutiene şi Germania. Cumplit coşmar pentru o armată şi pentru un popor care
cămăşi de noapte, să reziste contraatacului blindatelor germane. crezuseră că puteau stăpâni lumea. Nu cumva această armată,
Această zi a fost şi mai liniştită pentru Ida Benson, o americană de Wehrmachtul, este potopită de aceşti oameni? Nu cumva cedează în faţa
doisprezece ani mai degrabă durdulie, cu un năsuc cârn în mijlocul unei nenumăratelor valuri de asalt pe care statul-major sovietic le lansează din
feţe veşnic zîmbitoare. Auzea vorbindu-se de război şi acasă, şi la şcoală, nou la atac? Nu se poate spune. Artileria roşie este o armă tehnică prin
dar ea nu văzuse niciodată vreun soldat în uniformă la periferia New excelenţă, este aceea care e regina bătăliilor şi care zdrobeşte trupele
Yorkului, unde stăteau părinţii ei. La 6 iunie 1944 află vestea când ajunse germane sub un covor rulant de obuze şi rachete. Pantera şi Tigrul sunt
în clasă. Se debarcase în Franţa. Ida, care nu ştia mare lucru despre depăşite de tancul greu Stalin. Aviaţia sovietică este stăpâna cerului.
Franţa, habar n-avea de existenţa acelei faleze de la Hoc pe care viitorul Astfel, tăvălugul care înaintează irezistibil spre inima imperiului nazist nu
său bărbat, rangerul Dominik Sparaco, o escaladase în mâini sub focul este format din fragile piepturi omeneşti: este un tăvălug de oţel, care nu
mitralierelor germane. poate fi oprit decât dacă i se opune un zid de oţel.
 Ori, primejdia unei debarcări obligă statul-major german să păstreze în dictatură: un şef care comandă şi un popor care se supune. Nu-i
Vest diviziile blindate, bateriile antitanc şi singurele trupe care ar putea întotdeauna amuzant, admit adepţii unui asemenea regim, dar este în mod
evita un dezastru în Răsărit. Mai mult de un soldat german din patru cert mai eficace decât democraţia, unde fiecare discută, contestă,
veghează asupra Zidului Atlanticului. La ce mai slujeşte "Fortăreaţa protestează, manifestă, reclamă, proclamă şi se înflăcărează pentru un da
Europa", intactă la faţada sa din Vest, dacă se năruie în Est? La ce bun să pentru un nu. Adeseori, dictatura este ispititoare pentru popoarele
ţii zdravăn Cherbourg, Le Havre şi Dunkerque dacă trupele sovietice îngrozite de schimbare, obosite de dezordine. Un şef care comandă şi un
ajung până la Berlin? popor care se supune este mult mai simplu şi, mai ales, cu mult mai
În această lună iunie din 1944, în ajunul unei noi ofensive de vară a eficace...
Armatei Roşii, ultima şansă a naziştilor este ca aliaţii să încerce să Eficace? O să vedem.
debarce şi să eşueze. Scăpând de price grijă în Vest pentru luni şi chiar ani Mai întâi, o constatare. Ca în orice dictatură, nu există un führer unic,
de zile (o operaţie ca aceasta cere pregătiri uriaşe), strategii şi Hitler ar ci o mulţime de führeri mici extrem invidioşi unii pe alţii. Şi aceasta
putea să transfere pe frontul de răsărit diviziile blindate, pentru a pune atrage după sine câteva inconveniente serioase. Astfel, mareşalul von
stavilă iureşului sovietic şi a răsturna situaţia. Rundstedt, care este considerat comandantul tuturor forţelor germane din
Trebuia, aşadar, să triumfe cu price preţ pe plajele Franţei. Vest, nu are dreptul de a-i da ordine amiralului Krancke, care comandă
Şi de ce nu? Victoria le este la îndemână. Chiar dacă cortina de apărare marina, sau generalului Sperle, şeful aviaţiei. El poate doar să le ceară
întinsă de-a lungul coastei se destramă la prima ciocnire, ca la Utah şi la colaborarea, dar, dacă aceşti doi mici führeri refuză să i-o acorde, führerul
Juno, le mai rămâne un atu hotărâtor; trei divizii blindate. Divizia 21 de mijlociu Rundstedt trebuie să-i ceară marelui führer Adolf Hitler să
tancuri stă la pândă în jurul oraşului Caen. Hitlerjugend poate interveni hotărască cine are dreptate şi cine nu. Este cu atât mai jenant cu cât
chiar în după-amiaza Zilei celei mari. Panzer-lehr, în poziţie în jurul jumătate din bateriile de coastă sunt în subordinea artileriei navale. De
oraşului Mans, este capabilă să intre în acţiune înainte de căderea nopţii cine vor asculta ele? După multe discuţii se găseşte o soluţie extrem de
dacă demarează la timp. comică, ce nu jigneşte vanitatea nimănui: atâta timp cât tunurile marinei
Totul este pregătit. Totul depinde de rapiditatea intervenţiei celor trei vor trage asupra navelor aliate, ele vor primi ordin de la amiralul Krancke,
divizii blindate. Trebuie să fie aruncate în luptă mai înainte ca aliaţii să dar când vor lupta împotriva trupelor debarcate, ele vor trece sub
aibă timpul de a-şi organiza fragilul lor cap de pod, de a debarca acolo controlul armatei de uscat. Cât de comod este!
tancurile şi tunurile antitanc. După aceea va fi prea târziu: superioritatea Göring, führerul cel gras, ţine şi el teribil la autoritatea sa. Ca şef al
lor materială va deveni zdrobitoare. Dar timp de câteva ore, ei vor fi prea aviaţiei, el a reuşit să obţină comanda Flakului şi mai ales a regimentelor
slabi ca să reziste unui puternic contraatac blindat. de paraşutişti, care luptă, totuşi, pe uscat. A interzis ca paraşutiştii săi să
E de ajuns ca statul-major german să dea un ordin — unul singur: fie folosiţi la treburi atât de obişnuite ca sădirea sparanghelilor lui
„Daţi-i drumul drept spre coastă şi aruncaţi în mare tot ce a putut să Rommel: asta merge pentru Wehrmacht, nu pentru oamenii lui. Nu i se dă
debarce adversarul". ascultare, dar pe ascuns de tot. Divizii SS cum este Hitlerjugend depind
direct de Himmler, führerul SS, care, fericit că poate să facă pe marele
Cum funcţionează o dictatură conducător militar, după ce debutase în viaţă ca crescător de păsări, îi
cocoloseşte teribil pe soldaţii săi şi cere pentru ei atenţii speciale.
Un ordin? Aceasta era de la sine înţeles, în Germania nazistă a Armata germană este deci mai divizată decât armata aliată, alcătuită,
führerului Adolf Hitler se dau multe ordine, care sunt executate cu o totuşi, din contingente care fac parte din zece naţiuni diferite. Ike
disciplină absolută. „Führerul are întotdeauna dreptate". Nimeni nu Eisenhower, generalul zâmbitor şi îngăduitor, are mai multă putere decât
discută, nimeni nu crâcneşte. Pentru cei care nu sunt de acord — stâlpul adversarul său, rigidul mareşal von Rundstedt, deoarece nu există soldat,
de execuţie sau lagărul de concentrare. Aceasta e regula în ţările de
avion sau navă care să scape autorităţii sale. Democraţia va funcţiona mai înconjură pe Hitler sunt oameni în vârstă, acoperiţi cu onoruri şi decoraţii,
eficace decât dictatura? răspunzători de destinul Germaniei şi de soarta armatelor sale, dar nici
Dar blindatele? Cele trei divizii puternice, care pot să schimbe totul, unul dintre ei nu îndrăzneşte să-l trezească pe führer. Iată că bate ceasul
sub a cui comandă sunt? A lui Adolf Hitler în persoană. El şi-a rezervat mult aşteptat în care ţara lor poate să redobândească victoria care-i scăpa,
dreptul de a dispune de ele. Nici Rundstedt, nici Rommel nu pot să le şi nici unul din aceste personaje în uniforme împodobite cu fireturi nu
angajeze în luptă fără acordul său. îndrăzneşte să tulbure somnul stăpânului. Ăştia sunt soldaţi? Nişte lachei...
Hitler doarme în bârlogul său alpin de la Berchtesgaden, la sute de Rommel ar fi îndrăznit, însă el doarme în casa sa din Herrlingen şi
kilometri de câmpul de bătaie. Şi-a organizat viaţa după orare foarte deocamdată nu ştie nimic despre eveniment. Rundstedt ar putea să
speciale: scularea la orele unsprezece dimineaţa, consfătuirea de stat- îndrăznească. Paraşutările l-au hotărât să pună în stare de alertă Hitler-
major la prânz, dejunul la orele patru, o nouă consfătuire spre miezul jugend-ul şi Panzer-lehr-ul. Cele două divizii sunt pregătite să demareze
nopţii şi culcarea la orele patru dimineaţa. Toţi generalii săi sunt, fireşte, încă de la orele trei dimineaţa, motoarele duduie, tanchiştii sunt la post şi
obligaţi să se supună acestor orare. Nici unuia dintre ei nu-i va trece prin grenadierii la locul lor în camioane. Aşteaptă să li se dea ordinul de
cap să-i spună lui Hitler, cum a făcut Monty cu Churchill: „Scuzaţi-mă, plecare. Rundstedt pune să se telefoneze la Berchtesgaden pentru a obţine
führere, dar mi-e imposibil să vin la o consfătuire la miezul nopţii, la ora aprobarea. Ofiţerul sau de stat-major este mustrat ca un elev nedisciplinat:
aceea voi fi în pat". Într-un regim dictatorial, un asemenea răspuns este la „N-aveaţi dreptul să puneţi aceste divizii în stare de alertă! Opriţi imediat
fel de imposibil de imaginat pentru un general cum ar fi să treacă în totul! Nu-i voie să se facă nimic fără ordinul führerului nostru". Dar
revistă trupele îmbrăcat în pijama, tot aşa cum ar fi imposibil de conceput führerul doarme. Rundstedt ar putea să-l cheme direct şi să-l scoale din
pentru cel mai venerabil dintre mareşalii germani să-l trateze pe Hitler pat. N-o face. Bătrânul mareşal îl dispreţuieşte prea mult pe Hitler, căruia
cum a îndrăznit să-l trateze Eisenhower pe Winston Churchill. Bătrânului îi spune „caporalul ţigan", pentru a se înjosi să-l roage. Dictatura, când nu
leu britanic, care voia să asiste la debarcare de pe puntea unei nave de transformă oamenii în marionete servile, le insuflă un dispreţ care poate fi
război, Ike i-a răspuns cu blândeţe: „Nu. N-aţi face decât să-mi complicaţi tot atât de ineficace. Căci orele trec şi cele două divizii blindate tot nu s-au
misiunea". Degeaba a tunat şi a fulgerat Churchill. Ike a rămas inflexibil. pus în mişcare. Bătălia face prăpăd pe cele cinci plaje de debarcare, dar
Şi tot aşa, şi încă de mult timp, nici unul din conducătorii militari aflaţi în nici Hitlerjugend, nici Panzer-lehr nu primesc ordinul de a porni. Motoa-
preajma lui Hitler n-ar îndrăzni să-l prevină că o operaţie concepută de el rele tancurilor au fost oprite. Grenadierii dorm în camioanele lor.
va duce în mod inevitabil la dezastru, nici unul n-ar avea curajul Dar Divizia 21 blindată? Cei 16.242 de soldaţi ai săi, veterani din
mareşalului englez al aerului, Leigh Mallory, care în după-amiaza zilei de Afrika Korps, sunt pe picior de război de la orele două dimineaţa. Inutil
5 iunie, atunci când paraşutiştii americani se şi adunaseră pe aerodromuri, să-l mai anunţe pe şeful său, generalul Feuchtinger, că o operaţie de
se dusese să-i spună lui Ike convingerea sa că îi trimitea la o moarte anvergură este în curs: urechile îi sunt înfundate din pricina huruitului es-
sigură. Generalul german care ar da astfel ascultare conştiinţei sale ar fi cadrelor aeriene care zboară deasupra coastei. Paraşutiştii englezi se abat
imediat concediat, dacă nu chiar arestat, deoarece „führerul are ca o ploaie deasă la nord de Caen, pe malul râului Orne. Feuchtinger
întotdeauna dreptate". Dacă führerul se-nşală, cum li se întâmplă tuturor primeşte atunci instrucţiuni să-i măture neîntârziat, însă el ştie că nu se
oamenilor, şi mai ales dictatorilor închişi în orgolioasa lor solitudine, poate mişca fără să i se dea liber de la cartierul general al lui Hitler.
nimeni nu-şi va asuma riscul de a i-o spune, oricare ar fi consecinţele. Telefoane, discuţii, pierdere de timp. Feuchtinger, un colos muşchiulos cu
Eficacitate, unde eşti? o faţă marcată ca cea a unui boxer, tremură de nerăbdare. În sfârşit, la
Deci Hitler doarme când telefoanele din Berchtesgaden zbârnâie toate orele şapte şi jumătate dimineaţa hotărăşte să pornească, lipsindu-se de
în acelaşi timp ca să anunţe lansările de paraşutişti şi sosirea unei flote ordin. Trupele lui Monty au şi debarcat. Generalul german expediază
aliate în largul coastelor normande. Cine se repede să-l scoale pe führer curieri la toţi comandanţii de unitate. Coloanele de tancuri se pun în
din pat? Nimeni. Ce ciudată este o dictatură... Mareşalii şi generalii care-l mişcare pe la orele opt. În ce direcţie? Spre Orne, spre paraşutiştii englezi,
în timp ce, dacă s-ar fi năpustit drept spre coastă, blindatele ar fi putut să Marea înşelătorie
dea peste cap slabele efective aliate, care de-abia puseseră piciorul pe
ţărm. Aviatorului german nu-i venea să-şi creadă ochilor. Decolase de
Cel puţin îi va zdrobi Feuchtinger sub şenilele sale pe paraşutiştii câteva minute de pe aerodromul Abbeville din Pas-de-Calais şi se afla
britanici trimişi la moarte? Nici măcar. Abia au luat tancurile sale contact deasupra falezelor albe din Dover, în Anglia. Cerul era de un albastru
cu adversarul, că primesc ordinul de a face cale-ntoarsă şi de a ataca în azuriu, aşa cum fusese de la începutul acestui magnific mai 1944. Pilotul
direcţia coastei. Ce harababură! Nu manevrezi 170 de tancuri grele şi german ar fi preferat, desigur, să zboare în mijlocul unui strat gros de nori,
16.242 de soldaţi ca pe nişte jucării de copii, cu atât mai mult cu cât ca să scape mai uşor de vânătorii din R.A.F. şi de apărarea antiaeriană
tahchiştii n-au voie să utilizeze radioul pentru a nu-l alerta pe inamic şi engleză, dar n-avea încotro: trebuia să-şi îndeplinească cu orice preţ
toate ordinele trebuie transmise prin curieri. Enorma maşină de război misiunea de recunoaştere. Zona de coastă engleză care-i fusese
bate pasul pe loc, execută o întoarcere greoaie şi, în sfârşit, porneşte din încredinţată se afla vizavi de Pas-de-Calais. Statul-major german trebuia
nou cu faţa spre mare. Dar trebuie să traverseze Caenul, ale cărui străzi să ştie neapărat dacă adversarul masa acolo trupe şi blindate. Pentru o
sunt blocate de mormane de ruine. Pe acolo au trecut bombardierele informaţie atât de însemnată merita cu vârf şi îndesat să rişti viaţa unui
aliate. Se mai pierde timp şi aici, atunci când fiecare minut înseamnă un pilot de recunoaştere.
tanc în plus debarcat de britanici. Când Feuchtinger poate, în sfârşit, să-şi Cât vezi cu ochii, nici un avion de vânătoare britanic. Ce baftă! În
desfăşoare divizia în formaţie de atac, s-a făcut după-amiază, după-amiaza privinţa apărării antiaeriene, ea este de o stângăcie remarcabilă, iar
Zilei celei mari. Divizia 21 blindată intră în luptă cu o întârziere de opt obuzele sale explodează la o sută de metri sub avion, semănând pe cer
ore. mici nori scămoşi cu desăvârşire inofensivi. Pilotul declanşează camerele
Hitlerjugend şi Panzer-lehr tot nu s-au pus în mişcare. sale automate. Câmpia engleză defilează pe sub aripile sale. O câmpie
Cineva s-a dus în vârful picioarelor să-l deştepte pe führer la orele care seamănă mai degrabă cu un antrepozit militar. Aceşti englezi
zece dimineaţa. Postul de radio englez tocmai anunţase oficial că orgolioşi sunt atât de siguri pe superioritatea lor aeriană, încât nici nu-şi
debarcarea începuse. Hitler se îmbracă în grabă, ascultă rapoartele şi mai dau osteneala să ascundă pregătirile pe care le fac. Cu atât mai rău
hotărăşte: „E un bluff, o capcană pur şi simplu!" Ofiţerii superiori prezenţi pentru ei şi cu atât mai bine pentru statul-major german, care va primi
îl aprobă pe führerul lor: operaţia declanşată în zorii zilei nu este decât o prada bogată înregistrată de camerele de luat ve dori. Aici, sute de tancuri
cursă întinsă de aliaţi. Aceştia vor să atragă maximum de forţe germane în aliniate pe pajişti. Dincolo, o oădure tixită fără-ndoială cu material,
Normandia mai înainte de a realiza în altă parte adevărata debarcare! Dar deoarece camioanele au lăsat urme adânci pe câmpurile care o înconjură.
unde? În Pas-de-Calais. Puţin mai departe, iată lungi şiruri de planoare râspândite pe sub pomi.
Cinci mii de nave sunt în faţa coastelor normande şi mai mult de zece Tot nu se vede nici un avion de vânătoare englez, iar apărarea antiaeriană
mii de avioane brăzdează cerul: optsprezece mii de paraşutişti au fost continuă să fie la fel de stângace. Însă rezerva de peliculă se apropie de
lansaţi deasupra departamentului Orne şi a Peninsulei Cotentin; un val de sfârşit. Pilotul virează pe aripa dreaptă şi ia direcţia coastei. Iată şi alte
infanterişti, de tancuri, de material şi de muniţii se revarsă din zori pe vederi preţioase pentru camere: zeci de nave de debarcare sunt legate de
plaje; Zidul Atlanticului este găurit ca o strecurătoare şi apărătorii săi debarcadere de lemn. S-a terminat. Pilotul bagă în viteză şi ia înălţime. O
sunt, în cea mai mare parte, prizonieri sau îngropaţi sub dărâmăturile misiune fără probleme, un succes deplin. Generalii germani vor afla că
cazematelor lor, dar Hitler şi statul său major cred că-i vorba de o capcană inamicul masează forţe considerabile drept vizavi de Pas-de-Calais. A şi
şi că lovitura principală va fi dată în Pas-de-Calais. apărut pista de la Abbeville. Pilotul începe coborârea. E încântat. Aproape
Naziştii ăştia sunt nebuni? că şi-ar reproşa frica pe care a simţit-o în stomac în momentul decolării.
Sunt. Mai exact, sunt înnebuniţi. La urma-urmelor îţi faci o mie de probleme cu vânătoarea inamică, dar
acum are dovada că, dacă ai puţin noroc, poţi să te plimbi nepedepsit Cu atât mai mult cu cât numeroase indicii confirmă imaginile luate de
deasupra câmpiei engleze. Mâine va zbura iarăşi deasupra Angliei. avionul de recunoaştere. „Operaţia porumbelul voiajor", de exemplu.
Seara, în timp ce pilotul nostru îşi sărbătoreşte succesul la popota Bombardierele engleze paraşutează lăzi conţinând zeci de porumbei
bazei aeriene de la Abbeville şi specialiştii germani studiază cu înfrigurare voiajori, înspăimântaţi de acest zbor planat de un nou gen. Pe lăzi era
filmele care le demonstrează că aliaţii se pregătesc să lovească în Pas-de- lipită o scrisoare prin care li se cerea patrioţilor francezi să noteze în scris
Calais, o mică echipă de soldaţi englezi sare dintr-un camion şi se apropie toate informaţiile privitoare la lucrările de apărare inamice şi să prindă
de lungile şiruri de tancuri fotografiate chiar în după-amiaza aceea. Acolo mesajul de piciorul unui porumbel voiajor pentru ca acesta să-l ducă în
se află efectivul unei divizii blindate. E nimicită în câteva minute. Anglia. Unde puseseră mâna soldaţii germani pe cel mai mare număr din
Ameninţătorii mastodonţi sunt prefăcuţi în nişte grămăjoare cât pumnul. aceşti mesageri zburători? În Pas-de-Calais. Era semnificativ pentru
Căci aceste tancuri sunt de cauciuc şi e de ajuns să deschizi o valvă pentru interesul pe care îl purtau aliaţii acestei regiuni.
a le dezumfla ca pe un balon. Acum, soldaţii le încarcă în camioanele care Dar aviaţia aliată lansa mai mult bombe decât porumbei. Unde se
le vor transporta cu câţiva kilometri mai încolo. Umflate din nou, aliniate aflau obiectivele ei favorite? În Pas-de-Calais. Statisticile ţinute cu grijă la
frumos, lăsând pe pământ urme de şenile săpate de maşini speciale, ele zi la marele cartier general german erau elocvente: pentru o bombă lansată
vor fi gata pentru o nouă reprezentaţie de cinema. asupra Normandiei cădeau două la Pas-de-Calais. „Trebuie să fim logici
Alte echipe lucrează în acelaşi timp la replierea aripilor planoarelor -constatau cu gravitate generalii lui Hitler: aliaţii nu s-ar amuza să se
fotografiate şi filmate de avionul de recunoaştere german, apoi fiecare om «îngrijească» cu precădere de această regiune dacă n-ar avea intenţia să
transportă un planor în spinare până la camioane. Să fie vorba de nişte debarce acolo". La 4 iunie, cu patruzeci şi opt de ore înainte de Ziua cea
Herculi înzestraţi cu o forţă supraomenească? Da de unde, planoarele sunt mare, mareşalul Rommel va scrie încă în raportul său zilnic:
de carton presat... În altă parte, buldozere şi camioane desfundă pajiştile "Concentrarea atacurilor aeriene asupra lucrărilor de apărare de pe coasta
care înconjură o pădure liniştită, spre marea spaimă a păsărilor şi dintre Dunkerque şi Dieppe confirmă ipoteza unei debarcări în stil mare în
iepurilor, deşteptaţi de această zarvă, în timp ce, pe coastă, echipele de această regiune". Adică în Pas-de-Calais.
tîmplari instalează în grabă debarcadere de care sunt legate navele de Serviciul de spionaj nazist este de acord. Agenţii săi din Elveţia au
debarcare. Debarcaderele sunt din placaj uşor şi navele de debarcare din comunicat o informaţie foarte interesantă: diplomaţii aliaţi golesc
cauciuc, dar cum să ghicească acest lucru camerele de luat vederi? De ce librăriile din Lausanne şi Geneva de toate exemplarele disponibile cu
ar bănui specialiştii germani că sunt duşi de nas de nişte iluzionişti harta Michelin nr.51. Ce este harta Michelin nr.51? Cea cu Pas-de-Calais.
extraordinari — aceşti englezi care fac să apară din neant divizii blindate Ei, ei...
şi flotile de debarcare cu aceeaşi uşurinţă cu care un scamator scoate un Mai sunt şi spionii germani din Anglia. Ei comunică prin radio cu
iepure din pălărie? cartierul lor general şi munca lor este deosebit de impresionantă în
Până în zori, decorul este montat. Pilotul german reveni să filmeze primăvara lui 1944: două sute cincizeci de mesaje se revarsă spre birourile
foarte liniştit: avioanele de vânătoare engleze au primit ordinul să nu-l din Berlin. Unii arată că debarcarea va avea loc în Belgia, în Olanda, în
atace, iar apărarea antiaeriană pe cel de a trage mai jos. Danemarca. Marea majoritate desemnează Pas-de-Calais. De ce să nu-i
În sudul Angliei, în faţa Normandiei, se îngrămădesc adevăratele crezi? Cum ar putea să bănuiască şefii spionajului german că toţi agenţii
divizii blindate şi adevărata flotă de debarcare. Dar avioanele de lor au fost capturaţi de contraspionajul englez, că mulţi au fost spânzuraţi,
vânătoare şi apărarea antiaeriană stau de strajă: nici un avion de că ceilalţi, pentru a supravieţui, au acceptat să trădeze, trimiţând la Berlin
recunoaştere german nu poate să treacă de dublul baraj. Nici o fotografie informaţii false?
nu va revela statului-major german adevărata primejdie care ameninţă Mai este şi reperarea cartierului general al lui Montgomery. Un frumos
Normandia, în timp ce sute de filme îi aduc dovada că lovitura va fi dată succes la activul specialiştilor radio ai Wehrmachtului. Datorită
în Pas-de-Calais. Cum ar putea să nu creadă în această evidenţă? puternicelor staţii de recepţie instalate pe coastele franceză şi belgiană, ei
ascultă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru voluminosul trafic comedian, pe nume Clifton James, nu s-a îndepărtat de Montgomery nici
radio care are loc în Anglia. Verificări minuţioase le permit să afirme fără cu un pas. Şi-a studiat cu grijă modelul, a notat mersul său ţeapăn, mâinile
teamă de greşeală că cel mai redutabil dintre generalii aliaţi îşi are la spate, gestul cu mâna dreaptă — ca şi cum ar cântări un obiect — cu
cartierul general în Kent, vizavi de Pas-de-Calais. Nu este semnificativ? prilejul discuţiilor şi ticul care constă în a-şi prinde obrazul stâng între
Rommel însuşi, vicleana Vulpe a deşertului, este foarte impresionat de degetul mare şi arătător. Ba a reuşit chiar să imite perfect vocea nazală a
aceasta. Notează în jurnalul său cu două săptămâni înainte de Ziua cea lui Montgomery şi maniera sa de a vorbi, alegându-şi cuvintele. În sfârşit,
mare: „Reperarea cartierului general al lui Montgomery la sud de Londra i s-a încredinţat o Biblie asemănătoare cu cea de care generalul nu se des-
confirmă că centrul de gravitate al forţelor aliate se găseşte în sudul şi părţea niciodată, precum şi o duzină de batiste marcate cu iniţialele B.M.,
sud-estul Angliei". pe care va avea grijă să le piardă în cursul călătoriei sale.
Specialiştii germani nu se înşală: mesajele pe care le interceptează Asemănarea este atât de izbitoare, încât ofiţeri care lucrează zilnic cu
provin chiar din Kent. Cum să-şi imagineze ei că e vorba de un şiretlic Monty se lasă păcăliţi: cum să nu fie duşi de nas agenţii germani? Şi de ce
pus la cale de colegii lor britanici? Cartierul general al lui Monty este statul-major hitlerist, prevenit de ei, nu s-ar culca pe urechea aceea? Dacă
instalat în realitate la Portsmouth, în faţa Normandiei, dar ordinele sunt învingătorul lui Rommel se plimbă pe Mediterana, înseamnă că
comunicate prin telefon unui fals cartier general stabilit în Kent, de unde debarcarea nu va avea loc săptămîna viitoare...
sunt retransmise prin radio tuturor unităţilor. Staţiile germane nu pot să Deci, Pas-de-Calais. După întoarcerea lui Montgomery de la Gibraltar,
intercepteze comunicaţiile telefonice prin cablu şi nici să le bănuie bineînţeles, dar dacă data râmâne neprecisă, locul este precis: debarcarea
existenţa. Tehnicienii lor cred, prin forţa lucrurilor, ce aud, şi ei aud un va fi în Pas-de-Calais, şi nu în altă parte. Oare logica n-ajunge ca să
Monty care pregăteşte bătălia pornind de la cartierul său general din Kent. demonstreze clar ceea ce confirmă atâtea indicii? Pas-de-Calais este de
Vizavi de Pas-de-Calais. trei ori mai aproape de Anglia decât Normandia: de ce naiba şi-ar alege
aliaţii o traversare mai lungă şi periculoasă şi ar obliga avioanele lor de
Monty se plimbă la Gibraltar vânătoare să revină de trei ori mai des ca să-şi facă plinul de carburant?
De ce ar ataca în Normandia, unde nu există decât două porturi, Le Havre
De altfel, debarcarea nu are loc mâine: iată-l pe atât de temutul şi Cherbourg, şi unul şi celălalt puternic fortificate, în timp ce coasta de la
general englez zburând spre Gibraltar în ultimele zile ale lunii mai. Pas-de-Calais oferă Calais, Boulogne, Dunkerque şi multe alte porturi de
Spionii germani sunt numeroşi la Gibraltar. Ei asistă la sosirea lui Monty, mai mică importanţă, însă foarte uşor de utilizat De ce nu şi-ar alege
îl văd traversând oraşul într-o maşină descoperită, răspunzând cu un gest itinerariul cel mai scurt, adică Pas-de-Calais, pentru a ajunge până la
familiar aclamaţiilor mulţimii şi urcând, în sfârşit, treptele palatului Ruhr, inima industriei de război germane? „Dacă aş fi Motgomery —
guvernatorului. Acesta, Ralph Eastwood, este un vechi prieten al lui repeta neîncetat mareşalul von Rundstedt. punând degetul pe Pas-de-
Montgomery. Îl întâmpină cu căldură: „Hello, Monty! Grozav de bine îmi Calais —, aici aş ataca".
pare că ne revedem!" — „Cum o mai duci, Rusty? Eşti în mare formă!" Bieţii nazişti care se considerau supraoameni... Sunt depăşiţi, înşelaţi,
Cei doi bărbaţi intră în palat. Amănunt ciudat: un valet care fusese în ridiculizaţi de aceşti englezi cu spirit inventiv neobosit. Sunt lăsaţi să
serviciul lui Montgomery ani de zile a fost rugat să-şi ia concediu, în fotografieze o ţară de basm plină toată cu tancuri de cauciuc şi planoare
ciuda protestelor sale vehemente... de carton, sunt făcuţi să audă informaţii provenind de la un cartier general
Fiindcă el ar fi descoperit, fără îndoială, şmecheria: Monty nu este imaginar, sunt provocaţi prin cumpărarea a maldăre de hărţi Michelin
Monty. Mai exact, adevăratul Monty nu şi-a părăsit rulota de la nr.51, sunt siliţi să ia drept adevărate rapoartele mincinoase ale unor
Portsmouth şi cel care se plimbă prin Gibraltar nu este decât un modest spioni care-i trădează de multă vreme. Li se vâră în cap, cu ajutorul
actor de teatru pe care serviciile secrete engleze l-au ales datorită bombelor aruncate în Pas-de-Calais, că debarcarea va avea loc acolo, şi nu
extraordinarei sale asemănări cu generalul. Timp de trei săptămâni, acest aiurea, li se trimite prin spioni capturaţi ştirea că aliaţii vor ataca în
aprilie, apoi la l mai, apoi la 15 mai, apoi la 18 mai, apoi la sfârşitul lui Normandiei. Acum ştim că am realizat un grad de surprindere care a
iunie, poate în iulie, sigur în august, nu mai înainte de septembrie. depăşit tot ceea ce ne putusem imagina".
Sunt înnebuniţi! Sunt mai mult decât orbi, fiindcă ceea ce cred că văd
nu este de fapt decât un miraj. Sunt mai mult decât surzi, fiindcă ceea ce A doua rundă
aud nu este decât minciună. Sunt ca idiotul satului pus în mijlocul pieţei
care nici nu vede, nici nu aude automobilul ce-l va zdrobi. Ei, care vor fi Prima repriză este deci pierdută pentru armata germană. Ea s-a lăsat
zdrobiţi de cea mai formidabilă concentrare de nave şi de avioane năucită ca un boxer lovit încă din prima rundă. Pe când aliaţii soseau
realizată vreodată, tocmai ei nu bănuiesc nimic. Noaptea de 5 spre 6 iunie deţinând toate informaţiile posibile, datorită miilor de ochi şi de urechi ale
este o noapte ca celelalte, cu singura deosebire că vremea îngrozitoare îi Rezistenţei, această armată, mai mult decât oarbă şi mai mult decât surdă,
linişteşte de tot: în condiţii meteorologice atât de proaste nu se debarcă. a fost literalmente sculaţă din pat de către paraşutişti. Un Moş Crăciun de
Cea mai bună dovadă este că marina germană a interzis vapoarelor sale să un soi nou, cu faţa înnegrită şi cu sacul plin de grenade...
iasă în larg. Dar mesajele prinse chiar în cursul serii prin staţiile de Dar a doua rundă, care le putea aduce o victorie prin K.O., de ce o
recepţie şi care cer sabotorilor din Rezistenţa franceză să treacă la pierd dinainte Hitler şi generalii săi, refuzând să creadă într-o adevărată
acţiune? Tot o capcană a afurisiţilor de englezi, care au fost aşteptaţi toată debarcare? De ce nu-şi lansează imediat diviziile blindate? De ce nu-i
luna mai fără că ei să-şi arate măcar vârful nasului. Nu mai crede nimeni. trimit Armatei 15 germane din Pas-de-Calais, mult mai puternică decât
Toată lumea e sătulă de acest război al nervilor. Şi, în timp ce maşina de Armata 7 din Normandia, ordinul de a veni să atace fără întârziere forţele
război aliată se pune în mişcare, Rommel sărbătoreşte la el acasă o aliate deja debarcate?
aniversare, statul său major organizează un dineu monden, mai mulţi Din pricină că sunt încă buimăciţi de subtilele manevre engleze menite
generali şi colonei din Normandia se îndreaptă cu maşina spre Rennes, să-i facă să creadă într-un atac în Pas-de-Calais: diviziile blindate, despre
unde va avea loc un exerciţiu pe hartă, paraşutistul Wolfgang Gerltzleher care nu se ştie că sunt din cauciuc, planoarele, despre care n-au habar că
se îmbată cu camarazii săi, ca şi caporalul Egon Rohrs. Căpitanul Ferking sunt din carton, debarcaderele, a căror fragilitate, datorită placajului, nu
şi locotenentul Griesing joacă liniştit şah, tunurile de la capul Hoc nu se apare pe fotografii, fără a mai pomeni de numeroasele mesaje trimise prin
află în poziţie în turelele lor betonate, Hitler se duce să asculte discuri cu spioni despre care nu se ştie că sunt în mâinile britanicilor şi care indică
Wagner împreună cu câţiva conducători nazişti şi soţiile lor. Pas-de-Calais.
Contraamiralul Hennecke a organizat un concert la cartierul său general De asemenea, din pricină că magicienii englezi îşi termină cu un
din Cherbourg, Heinz Tiebler face de strajă la plajă, fixând cu ochii strălucitor buchet final focul lor de artificii de viclenii de toate genurile. În
somnoroşi plaja dar având convingerea că nimic nu se va întâmpla... timp ce flota aliată îşi croieşte drum spre Franţa, radarele germane
Iar dacă această surprindere va fi completă şi neaşteptată, nici unul din instalate pe coasta Normandiei sunt incapabile să descopere puterea ei: au
şefii aliaţi nu îndrăznise să spere. Era prea frumos. Fără îndoială că pe fost distruse sau deteriorate de bombardamentele masive. În schimb,
undeva trebuie să fie o fisură. Chiar dacă sutele de ofiţeri englezi şi câteva radare din Pas-de-Calais, care au scăpat în mod „miraculos",
americani care cunoşteau în amănunt planurile de debarcare ştiau să-şi captează pe ecranele lor imaginea unei adevărate armade care vine drept
ţină gura, chiar dacă nici un avion de recunoaştere al Luftwaffei nu a spre ele. Această a doua flotă nu iese din şantierele navale aliate, ci din
reuşit să fotografieze armada strânsă în faţa Normandiei, părea imaginaţia cîtorva oameni deosebit de ingenioşi. Ea numără cu totul şi cu
neîndoielnic că flota aeriană care transporta paraşutiştii va fi reperată, ca totul optsprezece mici traulere şi... opt bombardiere. Fiecare trauler trage
şi sosirea navelor în largul coastelor franceze şi că paraşutiştii şi după sine un balon uns cu un produs special, de culoarea bronzului, care
infanteriştii primului val se vor ciocni de o apărare cu ochii în patru. creează pe ecranul radarelor inamice o imagine comparabilă cu cea a unui
Monty însuşi va scrie în memoriile sale: „Consideram că germanii se vor cuirasat. Cât priveşte cele opt bombardiere, la comanda lor se află piloţii
alarma noaptea, în clipa în care forţele noastre se vor apropia de coastele
de elită ai colonelului Cheshire, „spărgătorii de baraj" specializaţi în adevărata debarcare nu va avea nimic de-a face cu raidul de la Dieppe.
bombardamentele de mare precizie. Dar cum să-l faci să înţeleagă pe un führer care îi tratează drept defetişti
În noaptea aceasta, în buncarele lor nu se găsesc bombe, ci tone de pe toţi cei ce nu împărtăşesc optimismul său nebun? Prin ce mijloc să-l
serpentine metalice, creând, şi ele, aceeaşi imagine ca o navă de transport. faci să asculte de glasul raţiunii? Cum să-l obligi să lase la Zid forţele
Escadrila se îndreaptă spre Le Havre, apoi o ia spre stânga şi urcă iarăşi indispensabile apărării sale? Ofiţerii au recurs la un vicleşug de care sunt,
spre Pas-de-Calais. Avioanele merg în şir indian. Trebuie să păstreze cu probabil, foarte mândri: anunţau sosirea în Anglia a treizeci de divizii
rigurozitate distanţa dintre ele şi să se menţină la aceeaşi altitudine. Din americane suplimentare. Este fals, dar Hitler n-are cum să ghicească. De
treizeci şi cinci în treizeci şi cinci de secunde fac cale-ntoarsă, zboară în aceea, impresionat de aceste întăriri masive, führerul renunţă să mai
sens invers timp de treizeci şi două de secunde şi reiau apoi prima direcţie scoată efective din Vest. Ofiţerii triumfă, dar triumful e de scurtă durată.
pentru treizeci şi cinci de secunde, şi aşa mai departe... De fiecare dată Căci, după debarcarea în Normandia, serviciile de informaţii germane
când virează pentru a lua direcţia celor treizeci şi cinci de secunde, identifică, una după alta, diviziile debarcate de aliaţi. Fireşte, nici una din
aviatorii aruncă pe uşă un balot de serpentine. Escadrila manevrează la cele treizeci nu figurează pe liste, fiindcă sunt imaginare. Dar Hitler şi
secundă şi aproape la metru. Serpentinele cărora le dau drumul deasupra statul său major nu o vor şti niciodată şi ofiţerii de informaţii se feresc să
mării înscriu astfel pe radarele germane imaginea unui imens convoi mărturisească că le-au inventat ei: pedeapsa ar fi cumplită. Şefii nazişti
maritim, lung de douăzeci şi doi de kilometri, care urcă pe Canalul cred deci în existenţa acestei enorme forţe, păstrată, fără nici o îndoială, în
Mânecii în direcţia Pas-de-Calais şi pe care îl protejează „cuirasatele" rezervă pentru a da lovitura decisivă în Pas-de-Calais. Ei vor crede în ea
trase de traulere. Dar o abatere de patru secunde ar fi fost de ajuns pentru până la sfârşitul lui iulie, când înfrângerea lor în Vest va fi definitivă.
a le permite operatorilor de la radare să ghicească înşelătoria... Orgoliul solitar al stăpânului şi laşitatea servitorilor au pus ultima tuşă
Optsprezece cuirasate, un convoi lung de douăzeci şi doi de kilometri: pe capodopera realizată de iluzioniştii din serviciile britanice. Manevraţi
cum să nu crezi în iminenţa unui atac în Pas-de-Calais? de aliaţi ca nişte prostănaci, şefii nazişti au sfârşit prin a cădea în
Dar în timp ce flota fantomă va dispărea odată cu zorile şi apărătorii cretinism, înşelându-se între ei...
din Pas-de-Calais, în alertă toată noaptea, vor descoperi că au fost păcăliţi E eficace dictatura?
de faimoşii iluzionişti, Hitler şi statul său major se vor încăpăţîna în S-a pierdut până acum prea mult timp pentru ca Divizia 12 SS
certitudinea lor: debarcarea în Normandia nu este decât o înscenare. Aşa Hitlerjugend şi Panzer-lehr să poată interveni înainte de sfârşitul Zilei
vor crede toată luna iunie. Ba chiar şi în iulie, atunci când frontul german celei mari. Divizia 21 blindată îi va contraataca pe britanici cu opt ore
pârâie din toate încheieturile, ei menţin în Pas-de-Calais puternica Armată întârziere. Utah Beach? Statul-major german nici nu ştie că americanii au
15, care, după cum mărturiseşte chiar Eisenhower, "ar fi transformat debarcat acolo: toate firele telefonice au fost tăiate de paraşutişti sau de
victoria în înfrângere dacă ar fi fost introdusă în bătălia din iunie sau iulie, Rezistenţă. Abia pe la orele cinci după-amiază va afla noutatea şi nu
zdrobindu-ne pur şi simplu cu efectivele sale". De ce această încăpăţînare dispune de nici o forţă blindată pentru a împiedica înaintarea oamenilor
stupidă? De ce această incredibilă orbire, care îi salvează, poate, pe aliaţi lui Roosevelt.
de la un dezastru de o mie de ori mai dramatic decât cel de la Dieppe? Singura consolare în faţa acestui bilanţ dezastruos; la Omaha, Zidul
Este o poveste interesantă, fiindcă ne permite să înţelegem cum rezistă.
funcţionează o dictatură.
Totul porneşte chiar de la Dieppe. După acest frumos succes, Hitler,
liniştit, scoate divizii din Vest şi le aruncă pe frontul de Est pentru a
încerca să oprească înaintarea sovietică. După părerea sa, eşecul canadian
dovedeşte că aliaţii nu sunt în stare să debarce. Această încredere în sine îi
nelinişteşte pe unii din ofiţerii săi de informaţii, care ştiu bine că
 Focul german rămâne ucigător. O schijă de obuz îi retează dintr-o dată
PARTEA A OPTA unui genist degetele, chiar în momentul în care aprindea fitilul detonant.
Navele de debarcare, tancurile şi toate vehiculele distruse sunt tot atâtea
Ultima şansă obstacole care trebuie înlăturate pentru a permite sosirea întăririlor.
Întăriri? Comandamentul a întrerupt debarcarea lor şi un ofiţer de stat-
major semnalează că navele de debarcare se întorc în faţa ţărmului „ca o
Unde sunt „drăcoveniile"? turmă de vite cuprinse de panică". La ce bun să lansezi infanterişti şi
vehicule pe o plajă şi aşa înţesată la refuz. Trebuie să aştepţi străpungerea.
David Silva stă ghemuit în spatele zidului de susţinere de la Omaha de Trebuie ca breşele să fie practicate în rambleul de pietriş pentru ca
vreo şase ore. Alături de el, cinci camarazi în viaţă; inclusiv cel rănit la vehiculele blocate să se poată scurge. Tancurile, ţinute în loc de acest
cap, care geme încetişor. Toţi ceilalţi au fost ucişi. Imposibil să te mişti şi rambleu de netrecut pentru ele, nu pot să ajungă nici măcar la piciorul
chiar să arunci o privire pe deasupra zidului: drept în faţa lor e o falezei şi să tragă de la mică distanţă asupra fortificaţiilor. Manevrează
mitralieră germană în poziţie de tragere, care deschide focul la cea mai cum pot între mare şi pietriş, victime sigure ale artileriştilor germani, care
mică mişcare. Nu-i nimic de făcut. Doar de aşteptat o moarte ce pare trag din plin.
inevitabilă. Unde sunt „drăcoveniile"? Unde este Fascine, care, dând drumul la
Anthony Errico se află şi el la adăpostul zidului. Ca şi David, este încărcătura sa de trunchiuri pe rambleu, ar crea o priză solidă şenilelor
ţintuit la pământ de focul inamic. Ca şi lui David, îi este frică. Nu-i tancurilor? Sau maşina-platformă care, venind să se proptească de zidul în
aceeaşi frică pe ciare o încercase atunci când traversau amîndoi plaja în spatele căruia se adăposteau David şi Anthony, le-ar permite
mijlocul gloanţelor, frica aceea era atât de intensă, încât te făcea să uiţi de Shermanurilor să-l escaladeze? Sau Bobine, a cărei pînză metalică era de
toate. David nici nu mai ştia de rana de la picior. În prezent îl încearcă o ajuns ca să împiedice şenilele să patineze pe pietriş... Unde este maşina cu
spaimă şi mai mare, născută din certitudinea logică a morţii lor apropiate, rachete, care, datorită loviturilor de torpilă Bangalore, ar deschide breşe
la care se adaugă suferinţele şi mizeriile fizice. David suferă din cauza pi- largi în densa reţea de sârmă ghimpată întinsă la piciorul colinei? Unde
ciorului. Lui îi este prea cald, iar lui Anthony îi este tare frig. Produsul este maşina Petard, „lada de gunoi zburătoare", al cărei obuz enorm ar
antigaz cu care este impregnat gulerul le irită gâtul. Nisipul umed li s-a pulveriza fortificaţiile? Unde sunt Crabii, ale căror lanţuri ar curăţi
strecurat pe sub haine şi în încălţăminte. minele?
Infirmierul Robert Trout zace la marginea grămezii de pietriş. Este Unde sunt „drăcoveniile"?
lovit. Un proiectil inamic l-a atins atunci când îşi părăsise adăpostul Nu sunt acolo. Nu pot să fie la Omaha, deoarece generalul american
pentru a-i da ajutor unui rănit care gemea pe plajă. A salvat mai mulţi, Bradley a refuzat în bloc uluitorul material pus la punct de banda lui
seceraţi, la câţiva metri de rambleu, în timp ce alergau de zor, însă un Hobo. La insistenţele lui Eisenhower, cucerit de tancurile amfibii, Bradley
trăgător german a izbutit, până la urmă, să-l atingă. acceptase cu mare greutate Donald Duck-urile, afirmând însă că n-ar
În faţa lor se află zidul sau rambleul, în spatele lor, plaja presărată cu avea nevoie de rest pentru a străpunge lucrările de apărare germane de la
morţi, pe care fluxul i-a adus cu el şi care rămân pe nisip, în timp ce Omaha. Ike nu insistase deoarece socotea că fiecare din generalii săi
marea se retrage. O plajă blocată de sute de vehicule debarcate, care, trebuie să-şi conducă bătălia după cum înţelege. Dictatura are viciile sale
înghesuite între mare şi pietriş, sunt nimicite de duşman cu lovituri de mortale; democraţia — inconvenientele sale. Însă în război, cea mai mică
obuz. greşeală se plăteşte cu sânge. De aceea, un război nu este niciodată o
Apele scad şi geniştii se pun din nou, eroic, pe treabă. Cele cinci breşe afacere bună pentru soldaţii care, spre deosebire de generali, suportă
pe care le deschiseseră cu mare greutate sunt astupate de epave. În ele, consecinţele imediate ale hotărârilor greşite. În lipsa „drăcoveniilor",
morţi şi răniţi care trebuie evacuaţi mai înainte de plasarea explozivilor.
sângele american curge şiroaie pe plaja de la Omaha, închisă de două distruse cu tunul. Dar ţevile de 105, încălzite la roşu, sunt inutilizabile
ori, de un rambleu şi de un zid, peste care nici un tanc nu poate să treacă. pentru mornent. Nu-i de mirare: trag fără întrerupere de câteva ore.
Şi mai departe, dincolo de aceste nave de debarcare, ce se învârt în Atunci cum să ţii în loc tancurile?
cerc ca o turmă înnebunită, navele mari de transport pentru trupe aşteaptă — Heinz, ia legătura cu o altă baterie! Spune-le că le oferim un
ordinul de a lansa la apă alte ambarcaţiuni. Acolo, sub umbrela obiectiv clasa întâi!
protectoare a baloanelor antiaeriene, protejate de sutele de tunuri ale Dacă Shermanurile debarcă, tunurile lor le vor face apărătorilor
flotei, oamenii din cel de-al cincilea şi al şaselea val dorm, fumează, falezei viaţa amară...
mănâncă sau joacă cărţi, ascultând muzică uşoară retransmisă la difuzor, — Am luat legătura — anunţă Heinz Tiebler. — Ne trimit
şi aceasta la câţiva kilometri de plaja unde sunt asasinaţi camarazii lor, pe suplimenttul.
care nu se pot duce să-i ajute. Însă cu pipeta... Un obuz ici, unul colo... Nu se compară nici pe
Atacul american este oprit în loc.
departe cu tirul dens, care a menţinut până acum pe plajă o perdea de
Atunci li se dă ordin distrugătoarelor să redeschidă focul. Ogarii
oţel cu neputinţă de trecut. Cu asta nu pot fi oprite Shermanurile.
mărilor se apropie de ţărm gata-gata să atingă fundul apei, cu riscul de a-şi
Wagner cere un foc de zece ori mai intens.
rupe coca de o stâncă sau de o epavă. Temeritate necesară dacă vor să
distrugă fortificaţiile germane cele mai redutabile, acelea care, plasate la — Imposibil, domnule locotenent — anunţă Heinz după ce a
extremităţile plajei, o pot mătura de la un capăt la altul. Lucrările de ascultat răspunsul îndepărtatului comandant de baterie. — Ordin de
apărare opun loviturilor dinspre mare ale cuirasatelor un zid de beton sus: să fie economisite muniţiile.
gros de şase sau şapte metri, invulnerabil la cele mai grele obuze. Navele de debarcare încărcate cu Shermanuri nu mai sunt decât la o
Singura posibilitate de a le distruge consta în a trage lateral, în sută de metri.
ambrazuri, dar pentru aceasta trebuie să te apropii de ţărm, asumându-ţi Din punctul său fortificat, radiofonistul Edmund Sossna, de şapte-
toate riscurile. Distrugătoarele deschid focul. sprezece ani, cu urechea lipită de postul de emisie-recepţie, nu vede
nimic din bătălie, dar îl aude tunând şi fulgerând pe căpitanul Ferking:
— Vreau un tir în salve! Toată bateria! Vin din nou cu nave
„Vreau un tir în salve!" încărcate cu infanterişti...
Edmund îi transmite locotenentului Giesing. Acesta răspunde cu o
,,Ce se petrece? — urlă locotenentul Wagner. — Tiebler, întreabă voce care continuă să fie calmă:
ce naiba fac?" Bateria germană al cărei tir îl dirijează el tace exact în — Spuneţi-i căpitanului că am primit ordinul să nu mai trag în
momentul când unele nave de debarcare profită de intervenţia salve. Nu mai avem decât câteva obuze. Trebuie să le tragem foc cu
distrugătoarelor pentru a se aranja în formaţie de asalt. Al treilea val? foc şi asupra unor obiective precise.
Al patrulea? Nu se mai ştie, nu mai e timp de numărat, dar în nici un Obiective precise? Dar toată plaja mişună de obiective precise!
caz nu e momentul să se înceteze focul! Tancuri, vehicule blindate alături de alte vehicule blindate, grupuri de
— Spun că nu mai pot trage, domnule locotenent — explică Heinz infanterişti revărsate de navele de debarcare. Fiecare obuz va lovi în
Tiebler. Ţevile tunurilor sunt supraîncălzite. Comandantul bateriei plin. Fiecare schijă îl poate costa pe asediator o viaţă de om.
spune că or să plesnească dacă nu le lasă să se răcească. La bateria 3 a Căpitanului Ferking îi vine să plângă de furie. Prea-i de tot! De ce a dat
şi avut loc o explozie. statul-major acum cincisprezece zile ordinul stupid de a fi duse în
Locotenentul Wagner, datorită binoclului său, vede perfect ce spatele frontului jumătate din rezervele de obuze ale tuturor bateriilor
transportă navele de debarcare: tancuri Sherman. Mitralierele şi puştile de la Omaha?
infanteriei germane nu vor putea să facă nimic împotriva lor. Trebuie
 De ce? Ca să le pună la adăpost de bombardierele aliate care se Severloh îi vine din ce în ce mai greu să-i ascundă afetul în tranşee.
înverşunau asupra ţărmului. Bombardamentul lor era atât de intens că Obuzele, lovind rambleul, o umplu de pâmânt. A şi fost acoperită pe
şefii cei mari se temuseră să nu distrugă complet stocurile. Hotărâre jumătate.
lesne de înţeles, poate înţeleaptă, dar cu condiţia să poată fi aduse Adjutantul Pieh este alături de el. E scos din luptă. Gâtu-i rănit s-a
înapoi rezervele, de care acum era nevoie urgentă. Or, nu se mai poate. umflat atât de tare, încât nu mai poate să respire. Se sufocă, dar rămâne
Toate cablurile telefonice de la Omaha transmit în spatele frontului credincios la post. Puţin mai departe, doi infanterişti de-ai lui Pieh trag cu
apelurile desperate ale comandanţilor de baterie: „Trimiteţi-mi obuze!" puşca. Mitraliera de 42 continuă să tragă metodic în infanteriştii aliaţi,
Camioanele încărcate până la refuz părăseau depozitele, şoferii lor gloanţele sale trasoare atrăgând asupra ei riposta tancurilor şi a
conduc ca nebunii, apăsând pe accelerator la maximum, dar nu ajung la distrugătoarelor. Iată ce înseamnă războiul în cruda lui realitate, şi nu în
baterii. Avioanele de vânătoare-bombardament păzesc cu străşnicie tablourile eroice pictate după bătălie. Nu există la Omaha-cea-sângeroasă
soldaţi care luptă cu arme egale. Există pur şi simplu soldaţi americani,
drumurile. Cum ar lăsa vigilentele Jabo-uri să treacă un camion plin cu
care se lasă asasinaţi cu focuri de mitralieră fără să poată răspunde, şi
obuze, când ele se înverşunează până şi asupra unui soldat izolat?
există Hein Severloh şi camarazii săi, care se lasă asasinaţi de
Helmut Ullman, care continuă să galopeze de-a lungul cablurilor
distrugătoare aflate în afara bătăii armelor lor şi de tancuri, împotriva
telefonice ca să repare firele tăiate, le vede cum coboară în picaj asupra cărora sunt neputincioşi.
lui fără încetare. Cumplit joc de-a v-aţi-ascunselea pentru acest băiat Masacrul a început în zori. În aparenţă, în această situaţie fără ieşire,
de şaptesprezece ani, care, pe burtă într-un şanţ sau lipit de un copac, el poate dura până la noapte. Şi noaptea, în luna iunie nu-şi lasă milostiva
distinge faţa impasibilă a piloţilor, hotărâţi să-l ucidă... Cum să treacă perdea de umbră decât după orele zece seara.
un camion, când o simplă maşină de stat-major dezlănţuie asupra ei focul
unei escadrile întregi, în aşa măsură încât ocupanţii maşinii germane
ajung să smulgă portierele ca să se poată azvârli mai repede în şanţ? Tresărirea
Încărcăturile cu obuze explodează una după alta pe drumuri, nimicite
de Jabo-uri. Artileria germană trebuie să utilizeze cu pipeta ultimele Câteodată se întâmplă să fie un simplu soldat, câteodată — un ofiţer
proiectile care îi rămân. Este şi ea, la rându-i, bombardată intens de superior. Nimeni nu ştie de ce şi cum au hotărât, într-un anumit moment
distrugătoare. Fortificaţia de la capul La Percée, care ţinea toată plaja, de mai degrabă decât într-altul, că lucrurile nu mai puteau continua aşa. Pro-
la un capăt la altul, sub focul său, a fost literalmente smulsă de pe faleză. babil că nici ei înşişi nu ştiau. Dar fie că erau generali, fie infanterişti fără
Apărarea apropiată se bizuie de acum înainte pe infanterişti, pe galoane, aveau ceva comun: mânia. Ca o maree, ea creştea în ei de ore
mitralierele şi puştile lor. întregi. Nu mai suportau să fie împuşcaţi ca nişte iepuri, să-şi plece capul
Hein Severloh a tras mai mult de douăsprezece mii de gloanţe. De sub focul inamic, să-şi încleşteze mâinile pe arme fără să poată trage cu
când distrugătoarele au redeschis focul, tranşeea sa a fost atinsă de trei ele.
ori. Shermanurile scăpate de tirul german hărţuiesc faleza cu lovituri de Primul a fost, probabil, soldatul Ingram Lambert. Ca şi David Silva şi
tun. De trei ori Hein a fost acoperit de pâmânt, iar mitraliera sa, răs- Anthony Errico, era culcat la piciorul zidului de susţinere. Deodată,
turnată. Totuşi, ea continuă să funcţioneze. O adevărată bijuterie Lambert se ridică, sări peste zid şi traversă drumul. Avea în mână o torpilă
mitraliera asta, pe care specialiştii germani au pus-o la punct cu doi ani Bangalore. Camarazii săi, uluiţi de îndrăzneala lui, l-au văzut cum umblă
mai înainte. Ultimul obuz a îndoit aparatul de ochire, însă benzile care la mecanismul de aprindere. Acesta nu funcţiona. Lambert se pregătea să
rămân la dispoziţia lui Hein erau prevăzute pentru lupta de noapte: un încerce a doua oară, când o mitralieră germană aflată foarte aproape îl
glonţ din cinci este trasor, ceea ce-i permite mitraliorului să-şi ajusteze ucise cu o rafală. Totul s-ar fi putut termina aici dacă locotenentul
tirul. Inconvenientul este însă că şi inamicul o poate repera. Şi lui Schwarz n-ar fi ţâşnit, la rându-i, în drum şi n-ar fi cules torpila de lângă
cadavrul lui Lambert. În spatele zidului, oamenii săi, scoşi din amorţeală,
deschiseră un tir susţinut, pentru a-l acoperi. Mecanismul de aprindere Cota îl bătu pe umăr.
funcţionă şi torpila făcu o breşă în sârmele ghimpate care protejau faleza. — Bravo, băiete!
Un infanterist necunoscut se năpusti prin această breşă. Făcu trei paşi Şi-şi continuă drumul, agitând mereu voluminosul său Colt,
înainte de a cădea, secerat de mitraliera germană. Însă mânia care-i demonstrând prin exemplul său personal că poţi să te smulgi din
determinaseră pe Lambert şi Schwarz să acţioneze puse stăpânire acum, nisipul de la Omaha şi să nu mori imediat. Pe urmele lui, oamenii îşi
datorită exemplului lor, pe cei treizeci de oameni care erau cu ei. Săriră cu înghiţeau saliva, strângeau din dinţi şi, dezmorţindu-şi membrele
toţii peste zid şi se năpustiră spre o tranşee goală. Mitraliera nu-i mai înţepenite din cauza poziţiei ghemuite, se ridicau în faţa falezei.
putea atinge. Locotenentul Schwarz, nevătămat, le arătă faleza. Soldaţii Au existat unii care, asemenea lui Lambert, n-au spus o vorbă, dar
ieşiră unul câte unul din tranşee şi, mergând în şir indian din cauza atitudinea lor, prin faptul că s-au ridicat şi au început să înainteze, era
minelor, începură să escaladeze panta acoperită cu iarbă. Redeveniseră mai elocventă decât un discurs. Au existat unii care, asemenea lui
luptători.
Cota, şi-au urlat îndemnurile la curaj. Cât îl priveşte pe colonelul
Rambleul de pietriş şi-a avut şi el eroii săi. Un locotenent şi un
George Taylor, acesta s-a rezumat la o observaţie plină de bun simţ:
sergent rănit trecură de el şi examinară liniştiţi sârmele ghimpate.
„Pe această plajă nu rămân decât două feluri de indivizi — a spus el:
Apoi, locotenentul făcu cale-ntoarsă şi, cu mâinile în şolduri, se cocoţă
cei care sunt morţi şi cei care vor muri. S-o ştergem în viteză!" Cam
sus pe rambleu. Plimbând pe deasupra oamenilor săi o privire scârbită,
acelaşi lucru îl spunea oamenilor lui, ceva mai departe, colonelul
le spuse: „Vreţi să rămâneţi ghemuiţi aici şi să fiţi ucişi, sau să vă
Charles Canham, care fusese rănit la încheietura mâinii. „Aici ne
ridicaţi în picioare şi să faceţi ceva ca să scăpaţi?" Nimeni nu mişcă.
asasinează. Cel puţin să ne asasineze în interiorul ţinutului!"
Locotenentul şi sergentul se încărcară atunci cu explozivi şi porniră ca
Aşa se face că, de la un capăt la celălalt al plajei, grupuri adunate la
să arunce în aer reţeaua de sârmă ghimpată. Un soldat se ridică, apoi
întâmplare au început să escaladeze faleza sub conducerea unor şefi pe
altul. Tot grupul îi urmă.
care nu-i cunoşteau şi dintre care mulţi n-aveau nici o calitate să
Dar omul care făcu cel mai mult pentru a-i inspira trupei o mânie
comande, în afară de curajul lor. Nicăieri nu a avut loc un asalt eroic,
salvatoare avea pe umeri stele de general. Norman Cota era
cu baioneta la armă şi cu un cântec războinic pe buze. Oamenii
comandantul secund al Diviziei 29. Cu voluminosul său Colt 45 în
înaintau încet, cu ochii aţintiţi în pământ, terorizaţi de mine. Aproape
mână, mergea ca o furie, îndemnându-i pe oameni să se pună în
toate detectoarele erau în fundul mării sau pierdute în muntele de
mişcare. Nimeni nu se clintea şi toată lumea îl urmărea cu o privire
material care acoperea plaja. În centrul falezei, un locotenent deschise
uluită pe acest bărbat înalt şi uscăţiv, pe care se aşteptau să-l vadă
drum târându-se şi scormonind pământul cu ajutorul cuţitului său de
căzând dintr-un moment într-altul, cu un glonţ în cap. Însă moartea
vânătoare. Pretutindeni, oamenii se căzneau să pună piciorul exact pe
părea că-l uitase pe Cota, şi Cota nu părea să se sinchisească de ea.
urma celui care îi precedase. Cine avea norocul să posede panglica
Continua să meargă, cu fruntea sus, şi să-şi urle mânia, până în clipa
albă care arăta că drumul e sigur, o desfăşura în urma sa. Au fost morţi
când ajunse în faţa unui buldozer părăsit. Maşina era încărcată cu
peste care se sărea, dar şi răniţi care erau lăsaţi pe loc, fiindcă nimeni
explozivi. Cu ea putea fi aruncat în aer zidul antitanc.
nu îndrăznea să facă primejdiosul pas în lături necesar pentru a-i
— Cine o să-mi conducă afurisita asta de hărăbaie? — strigă Cota.
aduna. Pe alocuri, fumul incendiilor era atât de dens, încât trebuiau
Nimeni nu răspunse.
să-şi pună măştile de gaze. Tot ceea ce semăna cu un punct de sprijin
— Cum? răcni Cota. — Nu se găseşte nici unul care să aibă curajul
inamic era ocolit cu prudenţă. Trebuia mai întâi să ajungi sus pe
ăsta?
această faleză de coşmar, care din zori scuipa neîncetat moartea.
Un soldat se ridică şi zise:
— Merg eu...
 În sfârşit, ajunseră în vârf, unde descoperiră o zonă înverzită, sovietici au fost ucişi. Dar jertfa lor n-a permis numai Armatei Roşii să
împărţită de garduri vii în pătrate, plantată cu meri în floare. Nu ştiau elibereze ţara cotropită; datorită ei, un pumn de americani pot să-şi înfigă
unde se află şi nici ce aveau să facă. Încordarea nervoasă, frica de mine unghiile în pământul unei îndepărtate faleze din Franţa.
şi efortul fizic datorat escaladării îi istoviseră, tot aşa cum traversarea Heinz Tiebler şi camarazii săi îmbucă ceva la postul lor de observaţie:
plajei, sub focul inamic, în cursul dimineţii îi goliseră de toată energia pâine neagră (supranumită „pâine de maimuţă") şi conserve de carne de
pentru mai multe ore. Câteva grupuri aşteptau pe loc întăriri. Dar vită. Totul udat cu apă rece. Bateria 1, situată la patru kilometri în
singurul ajutor eficace ar fi fost cel al blindatelor, şi ele nu aveau să interiorul ţinutului, semnalează prin radio că dă o luptă corp la corp.
sosească mai curând de câteva ore. Desigur, buldozerele profitau de Aşadar, americanii au străpuns linia de apărare. Postul este încercuit.
faptul că focul german slăbise pentru a deschide breşe în rambleul de În faţa lui, plaja mişună de tancuri şi vehicule blindate. Nu mai sunt obuze
pietriş. Fără îndoială, câteva Shermanuri erau deja la piciorul falezei. pentru a le face zob. Artileriştii şi-au îndeplinit misiunea, acum e rândul
infanteriei să intre în joc. Măcar să-ţi umpli stomacul în aşteptarea
Totuşi, ele nu puteau să se caţere pe panta de patruzeci de metri.
episodului următor, fie că va fi contraatacul german victorios, fie biletul
Trebuiau să o apuce neapărat pe una din cele patru văioage care duceau
pentru New York cu escală la Londra.
spre interiorul ţinutului. Aceste patru ieşiri erau închise un zid de beton
Hein Severloh se bate mereu în tranşeea lui aproape acoperită.
gros de un metru şi înalt de doi. Dincolo; de zid, drumurile erau semănate
Rafalele sale sunt din ce în ce mai scurte: abia apasă pe trăgaciul
cu mine antitanc. Fortificaţii şi cuiburi de mitralieră împiedicau accesul la
mitralierei de 42, că un mănunchi de obuze şi de gloanţe se îndreaptă spre
el. Victoria nu va fi dobândită la Omaha decât atunci când unul din aceste
el şi trebuie să se arunce pe burtă. Oricum, rezerva sa de benzi e pe termi-
baraje va fi aruncat în aer. Deocamdată rezistau de minune, înaintarea
nate. Mai are de tras ultimele cartuşe, când schija unui obuz îl loveşte în
infanteriştilor avusese loc în spaţiile care le separau.
cască şi-l răneşte la faţă. Se clatină din pricina şocului.
Unele grupuri nu au aşteptat o întărire iluzorie, au continuat să
Căpitanul Ferking îşi scuipă plămânii tot cerând tirul de baraj,
înainteze şi au fost capturate cu uşurinţă de trupele germane aflate în
singurul capabil să oprească înaintarea americană.
ambuscadă la marginea primelor sate. Altele au reperat câte un obiectiv pe
faleză — fortificaţie, tranşee, punct de sprijin — şi au manevrat pentru a-l
ataca, în ciuda lipsei de arme grele şi exploziv. Cel puţin prezenţa lor în „Parcă mă aflam în faţa unui mort"
spatele inamicului îi imprima acestuia teama că este încercuit.
În momentul acesta, germanii n-aveau nevoie nici de tancuri Tigru, La cincisprezece kilometri de Omaha, de cealaltă parte a capului Hoc,
nici de tancuri Pantera pentru a învinge. Un contraatac lansat de unde Rangers americani continuau să moară sub ploaia de gloanţe a
infanterişti hotărâţi ar fi măturat anemicele avangărzi americane şi, trăgătorilor invizibili, un camion încărcat cu muniţii goneşte pe drumul
coborând faleza, în elanul lor ar fi ucis, capturat sau aruncat înapoi în care duce la Sainte-Marie-du-Mont şi la plaja de la Utah. Şase paraşutişti
mare trupele îngrămădite pe plajă. germani din Regimentul 6 sunt lungiţi pe lăzi, cu arma în mână. Au pus în
Dar nici o rezervă de infanterie nu este disponibilă pentru a poziţie de tragere două mitraliere, dintre care una este mânuită de
contraataca. Regimentele germane care ar fi făcut din bătălia de la Omaha Wolfgang Geritzlehner. Moralul celor şase băieţi este excelent. Au trecut
o victorie hitleristă fuseseră nimicite sub zidurile Moscovei, în cartierele peste şocul provocat de bombardamentul naval şi de hărţuiala Jabo-urilor.
periferice ale Leningradului, sub ruinele Stalingradului. Se plimbă în cerc Batalionul lor, dispunând de şapte sute de oameni, a fost lansat ca o
în lagărele de prizonieri sau se odihnesc la un metru sub pământul rusesc. lovitură de pumn în direcţia plajei. S-a smuls din pânza de păianjen
În trei ani de război necruţător, soldaţii sovietici au impus mari întinsă de paraşutiştii americani şi a pătruns până în împrejurimile târgu-
sacrificii armatelor naziste şi continuă să fixeze în Răsărit esenţialul din şorului Sainte-Marie-du-Mont, care se află la o depărtare de numai şase
ceea ce a supravieţuit. Preţul pe care au trebuit să-l plătească? E kilometri de ţărm. Vânătorii de paraşutişti au scos câteva urale
covârşitor, aproape inimaginabil. Cincisprezece milioane de cetăţeni triumfătoare când au descoperit de pe înălţimea unei mici coline marea;
încă un salt înainte şi l-ar azvârli înapoi în apă pe neruşinatul duşman care cursa nebunească cu motocicleta, în răcoarea zorilor, pentru a ajunge
îndrăznise să-i înfrunte. „Ne ziceau că s-a terminat — povesteşte din urmă regimentul. Acum e o căldură înăbuşitoare. Egon bea cu
Wolfgang. — îi respinseserăm şi în două ore afacerea avea să fie înghiţituri mari cidrul cu care a avut grijă să-şi umple bidonul. Mulţi
încheiată". Cum muniţiile erau pe sfârşite, un ofiţer l-a însărcinat să se dintre camarazii săi, mai puţin precauţi, s-au năpustit asupra bidoa-
întoarcă împreună cu câţiva camarazi să mai aducă din spatele nelor cu lapte puse înaintea fermelor şi pe care colectorii de produse
frontului. O misiune de sinucidere? Aşa ar fi fost dacă Jabo-urile n-ar fi lactate, evident, nu le-au luat în primire. Din cauza căldurii, laptele s-a
dispărut în chip miraculos de pe cer. Totuşi, această călătorie n-are stricat, şi acum bolboroseşte în stomacul celor imprudenţi.
nimic dintr-un voiaj de plăcere. Câmpurile mişună de paraşutişti Ce zi... Întâi au înaintat, apoi s-au retras, şi acum iată-i blocaţi,
americani. Şoferul opreşte la fiecare cotitură şi cei şase pasageri ţintuiţi în loc, încercuiţi. Duşmanul este pretutindeni: pe câmpia pe
împroaşcă din belşug cu puştile şi cu mitraliera gardurile vii care care doar au întrezărit-o, în dosul fiecărui gard viu şi mai ales pe cer,
mărginesc drumul până la virajul următor. Cu toată această curăţire înţesat de Jabo-uri.
preventivă, camionul este ciuruit de gloanţe, dar nimeni n-a fost încă Un duduit sumbru se naşte şi ia amploare. Tancuri? Imposibil: ar
lovit şi motorul merge normal. trebui să fie sute ca să facă un asemenea vacarm. Nu, şi de data asta,
Câteva siluete se profilează acolo unde au lăsat batalionul. Prieteni ceea ce se întâmplă se întâmplă pe cer. Pe acel cer lăsat aliaţilor de
sau duşmani? Wolfgang recunoaşte „sacul pentru oase" al paraşu- piloţii lui Göring. Bombardiere? Cum ar putea ele să lovească cu
tiştilor germani, combinezonul din pânză de camuflaj pe care îl pun siguranţă în această bătălie, în care combatanţii nu sunt separaţi decât
peste uniformă. Un ofiţer cu chipul obosit îi primeşte cu un semn din de grosimea unui gard viu, unde inamicul este reperat după mirosul
cap. Unde este batalionul? Este acolo, în faţă, în acele boschete prăpă- uniformei sale impregnate cu produsul anti-gaz sau după forma căştii
dite de tirul mitralierelor. Batalionul l al regimentului lui Heydte este sale? Nu sunt bombardiere, ci zeci de avioane de transport, care trag
încercuit. Furnicarul de paraşutişti americani răspîndiţi prin câmpie s-a fiecare după ele un planor. Se ivesc în lumina crepusculului, cu
strâns în jurul lui ca un laţ. În zadar încearcă să iasă din el de două ore. siluetele lor negre decupându-se pe masa de nori, şi zboară în forma-
Îi lipsesc armele grele. Ar fi nevoie de tancuri. Şi nu sunt. Lovitura de ţiuni impecabile, ca la exerciţii. Le aduc paraşutiştilor americani jeepuri,
pumn germană a căzut ca pe o plapumă de puf, din care nu mai tunuri antitanc, muniţii şi alimente. Le aduc, mai ales, speranţa. Pentru
reuşeşte să iasă. aceşti oameni, care se bat ca nişte copii pierduţi de o noapte şi o zi,
Camarazii lui Wolfgang stau jos sau sunt întinşi la distanţă unul de apariţia lor înseamnă că nu sunt uitaţi. Între Anglia şi colţul de pajişte
altul. Au reuşit să evite încercuirea. „Nici nu i-am recunoscut — spune unde luptă a fost aruncat un pod aerian. Dar pentru paraşutiştii
Wolfgang. — Îmbătrâniseră cu mai mulţi ani în câteva ore. N-avea nici germani, o ultimă lovitură de măciucă; după deziluziile din timpul
un rost să le spui ceva, atât erau de absenţi. Aveau o faţă ca de mort. zilei!... Ce strălucită demonstraţie a slăbiciunii şi a singurătăţii lor!...
Ochii le erau goi. Până la urmă l-am recunoscut pe unul din prietenii Piloţii planoarelor acţionează mecanismul care detaşează cablul de
mei, un mitralior. Era la fel de negru ca un coşar. Stătea jos, ţeapăn ca remorcare. Aparatele coboară în bot, se reechilibrează pe o aripă şi-şi
o statuie. I-am spus: «Ce-i cu tine? Eşti rănit?» Nici nu m-a văzut. încep coborârea spre pământul unde le aşteaptă moartea.
Parcă mă aflam în faţa unui mort. Stătea acolo fără să se mişte, fără să În timp ce Batalionul 1 al lui Wolfgang Geritzlehner şi Egon Rohrs
vorbească... Făcea parte dintr-un grup de nouă paraşutişti, dintre care încearcă să pătrundă spre Utah Beach, Batalionul 2, sprijinit într-un
numai el supravieţuise". târziu de câteva tancuri şi tunuri tractate, a atacat în direcţia localităţii
Egon Rohrs se numără printre soldaţii încercuiţi. I se pare că a Sainte-Mère-Eglise. Paraşutiştii americani au oprit în loc tancurile cu
trecut un secol de când a sosit, în toiul nopţii, curierul care l-a smuls ajutorul tunurilor antitanc şi i-au secerat cu mitraliera pe soldaţii
din visurile sale scăldate-n calvados. Şi tot atât de îndepărtată i se pare
colonelului von der Heydte. Batalionul 2, blocat şi incapabil fie şi să se să cunoască mai bine decât oricine culoarele sigure. Prizonierii afirmară
degajeze pentru a-i da o mână de ajutor Batalionului 1, s-a îngropat într-o că nu le cunoşteau. Atunci, Otway le ordonă paraşutiştilor săi să-şi
poziţie defensivă pe o colină care domină tabla de şah a păşunilor. îndrepte mitralierele Sten asupra picioarelor germanilor şi anunţă că va
Aici, chiar în acest loc, vor ateriza şaizeci de planoare înţesate cu porunci să se deschidă focul dacă prizonierii nu se vor mişca. Neavând
oameni şi material. Cum ar fi putut să ghicească ofiţerii de stat-major încotro, aceştia se puseră în mişcare. Micuţa coloană ieşi din perimetrul
răspunzători pentru această alegere că hazardul bătăliei va reuni pe bateriei şi se opri la piciorul unei troiţe care domina drumul, înghiţind
această colină pierdută o asemenea putere de foc? fiecare un mic dejun însoţit de nelipsita ceaşcă de ceai. („Dacă nu i s-ar fi
Cum atinge pământul primul planor, tunurile şi mitralierele îi sfârtecă dat ceaiul — afirmă, râzând, maiorul Roseveare, eroul de pe podul din
imediat carlinga, îi ciopârţesc pasagerii, îi pulverizează încărcătura. Troarn —, armata engleză n-ar mai fi luptat!") Soarele încălzea treptele
Colina scuipă moartea din toate gardurile vii, din toate şanţurile. Simbol troiţei. Câmpul era liniştit şi păsările cântau în copaci. Nimic nu tulbura
al puterii aliate atâta timp cât zbura pe cer, armada planoarelor nu mai este această pace şi nu amintea că o bătălie era în curs în afară de bubuitul
decât o pradă lipsită de apărare. Marile păsări cu flancuri din placaj se îndepărtat al tunurilor marinei. Cei şaptezeci şi cinci de oameni ai lui
dislocă una după alta ca nişte jucării de copii. Majoritatea celor care scapă Otway care scăpaseră cu viaţă se simţeau în formă. Primiseră nişte pilule
de tirul german se zdrobesc de copaci sau de taluzul gardurilor vii. Puţini speciale împotriva somnului şi a epuizării nervoase. După ce-şi băură
sunt piloţii care au norocul să aterizeze fără să se zdrobească şi fără să ceaşca de ceai o porniră mai departe spre obiectivul următor. Era un sat
aibă pierderi. numit Le-Plain-Amfreville, pe care trebuiau să-l cucerească, pentru a se
Dar acest măcel este ultimul succes pe care hazardul îl oferă întări acolo în aşteptarea comandourilor lordului Lovat.
oamenilor lui Heydte. În faţa lor se află apărătorii din Sainte-Mère-Eglise, Coloana recuperă în drum şase paraşutişti canadieni rătăciţi care
cu neputinţă de dezrădăcinat. Şi iată că un zgomot surd le parvine din aparţineau regimentului menit să captureze podurile desemnate maiorului
cealaltă parte a colinei, din spatele lor. Este avangarda blindată a trupelor Roseveare şi pe care avioanele îi lansaseră la mai mulţi kilometri de
victorioase ale generalului Roosevelt. Bătrânul soldat a eliberat Sainte- obiective, întâlnirea următoare, foarte amară, a fost cu americanii. Paraşu-
Marie-du-Mont şi vine să le întindă mâna paraşutiştilor. tiştii care înaintau pe un drum în pantă văzură deasupra capetelor lor o
Batalionul 2 al Regimentului 6 german va evacua colina în toiul escadră de fortăreţe zburătoare. Spectacol reconfortant... până în
nopţii, în vârful picioarelor, ca să nu fie prins în cleştele aliat. momentul când o ploaie de bombe căzu din cer. „Am muşcat ţărâna de pe
drum", povesteşte Sidney Capon. Urmând după paraşutările dispersate şi
după bombardamentul ratat de la Merville, bombele americane au sfârşit
Paraşutiştii lui Otway — unul contra zece
prin a-i convinge pe paraşutiştii nebuni de furie că toţi aviatorii aliaţi îşi
pierduseră capul. Printr-un miracol, n-au avut loc pierderi. Oamenii s-au
Sunt mai mult de douăsprezece ore de când oamenii lui Terence
scuturat de praf, mormăind injurii, şi au pornit din nou mai departe,
Otway se bat, practic, fără întrerupere. Şi-au lăsat răniţii la Merville şi i-au
încredinţat medicului german al bateriei. Acesta se va ocupa de ei cu un englezi şi germani amestecaţi într-un rând lung, care se înşira printre
devotament admirabil, îngrijindu-i cu tot atâta atenţie ca pe compatrioţii gardurile vii.
săi, apoi, când medicamentele se vor termina, îşi va asuma riscul de a se La marginea satului, un ţăran francez ieşi din ferma sa alergând şi
duce să se aprovizioneze din nou de la farmacia bateriei, instalată într-un se îndreptă spre Terence Otway, pe care-l sărută pe amândoi obrajii,
adăpost betonat. Un obuz german îl va ucide pe când alerga de zor pe trăgându-i şi câţiva ghionţi zdraveni în spinare. Colonelul, revenindu-şi
acest om inimos, care a ştiut să le aducă tuturor sprijin şi îmbărbătare. din surpriză, îl întrebă pe om despre apărarea germană. Răspunsurile
Pentru Otway, bătălia continua, iar el era hotărât să o ducă mai depăşiră cele mai proaste temeri ale lui Otway. Le-Plain-Amfreville
departe. Ordonă celor douăzeci şi doi de prizonieri să o ia înaintea era puternic apărat de şapte-opt sute de inamici. Era mult pentru
oamenilor săi peste câmpurile de mine care înconjurau bateria: ei trebuiau optzeci de oameni... Dar Terence Otway, care pusese mâna pe Merville
cu un mănunchi de luptători, nu şovăi nici o clipă să-şi lanseze oamenii Aviaţia aliată se răscumpără atunci pentru numeroasele prejudicii
care scăpaseră teferi la asaltul unei garnizoane de zece ori mai aduse paraşutiştilor lui Otway. Câteva avioane zburară deasupra
numeroase. micuţei trupe în pericol şi îi paraşutară containere cu muniţii. Era o
Factorul surpriză fu de partea lui. Dădu năvală în castelul unde era posibilitate de a mai rezista un timp. Dar cât?
instalat un stat-major german şi-i izgoni pe toţi ocupanţii. Un zid gros Un om cel puţin îşi păstra încrederea şi găsea absolut normală
înconjura parcul, aflat în faţa caselor satului, îşi repartiza oamenii de-a această îngrijorătoare situaţie: căpitanul Charles Greenway, viitor lord
lungul acestui zid — câte unul la fiecare sută de metri —, recoman- al Angliei. Fusese încântat că va merge la luptă cu avionul, ceea ce-l
dându-le să economisească muniţiile. Otway priveşte prizonierii, pe scutea să fie udat, lucru care-i displăcea, şi încântat că va sări în bezna
care-i târa după el de la Merville. Îi închise pur şi simplu pe terenul de duşmănoasă, deoarece bancheta avionului i se păruse, într-adevăr,
tenis împrejmuit cu grilaj al castelului. Germanii protestară: îi lăsa foarte incomodă. La Merville, optimismul nu i-a pierit când a constatat
expuşi tirului camarazilor lor, care începuseră să bombardeze puternic că din zece oameni nouă lipsesc, iar din material — partea cea mai
parcul. „N-aveţi decât să le strigaţi să nu tragă — răspunse Otway — importantă. În timpul marşului spre Le-Plain-Amfreville găsise răgazul
atunci n-o să vi se întâmple nimic". Şi-i lăsă pe prizonieri în voia de „a savura un aperitiv grozav într-o micuţă cafenea ţinută de un
soartei. Colonelul Otway n-avea nici un fel de simpatie pentru francez simpatic". Şi în acest sat, Plain, din care paraşutiştii de-abia
germani. deţineau o biată jumătate, era entuziasmat că descoperise un cal
Orele care urmară aveau să le lase paraşutiştilor o amintire mult înhămat la o brişcă ce putea să servească la transportarea
mai neplăcută decât asaltul asupra bateriei. Cel mai uşor atac inamic ar echipamentului oamenilor săi şi pe care s-a şi grăbit să pună, ca măsură
fi străpuns fără greutate slaba lor linie de apărare. Pentru a-l înşela pe de precauţie, o impresionantă grămadă de camambert, pe care îl găsea,
inamic, Otway detaşa fără încetare patrule de doi sau trei oameni, care „fără nici o rezervă, delicios".
atacau satul din toate unghiurile. Germanii, convinşi că erau încercuiţi, Dar era nevoie de optimismul neclintit al lui Charles Greenway ca
nu se încumetau să contraatace. Dar focul lor era susţinut şi ucigător. să nu fii copleşit de următoarea evidenţă: dacă Beretele verzi ale
Trăgători de elită, instalaţi în clopotniţa bisericii, îl nimereau ca la ţintă lordului Lovat nu aveau să sosească repede în ajutorul Beretelor roşii
pe orice paraşutist de îndată ce acesta ieşea la iveală. Zece oameni şi ale lui Otway, aceştia din urmă aveau toate şansele să fie nimiciţi
un ofiţer căzură. Dusty Miller, care se comportase atât de strălucit la înainte de apusul soarelui.
Merville, primi un glonţ care-i traversă umărul drept dintr-o parte într-
alta. Un ofiţer insistă să-i facă o injecţie cu morfină şi Dusty, care se „Nu eram făcuţi pentru treaba asta"
simţea în mare formă, cu toată rana sa, se pomeni deodată, spre furia
sa, fără forţă şi fără vlagă. Avea să doarmă nouă ore în şir şi când se După isprava de la Troarn, Roseveare şi cei şase camarazi ai săi au
trezi continuă să tune şi să fulgere împotriva ofiţerului, a cărui morfină şters-o. Au împins jeepul în şanţ (imposibil să mai treci pe drum, pe
pricinuise mai multe pagube decât glonţul german... care garnizoana germană probabil că îl păzea cu străşnicie) şi au mers
Situaţia deveni desperată pe la mijlocul după-amiezii. Otway era după busolă în direcţia mării. Au mers? Cam mult spus... S-au înglodat
blocat de forţe de zece ori superioare. Tancuri Pantera îşi făcuseră o în noroi, s-au bălăcit în pajiştile mlăştinoase brăzdate de numeroase
dată apariţia şi puteau să se întoarcă în orice clipă. Un lucru şi mai râuleţe, pe care au fost nevoiţi să le traverseze înot. În sfârşit, ajung la
grav: muniţiile sale erau pe sfârşite. Fiecare om dispunea doar de trei pădurea din Bavent şi se prăbuşesc la rădăcina copacilor. Majoritatea
încărcătoare. După ce vor fi tras şi ultimul cartuş nu le mai rămânea aţipesc, frânţi de oboseală. Bill Irving îşi pune în ordine echipamentul
decât pumnalul pentru a se apăra. zdrenţuit de gloanţe cu prilejul nebuneştii traversări a Troarnului.
Deodată înălţă capul. Un bocănit de cizme. Se aruncă pe burtă. Acolo,
la câţiva metri, două companii de soldaţi germani defilează pe sub În sunetul ascuţit al cimpoiului
copaci. Sergentul Henderson, care i-a văzut şi el, îi aruncă o privire
neliniştită lui Bill: ce se va întâmpla dacă unul din camarazii lor se Thomas Waring este unul din cei nouăzeci de soldaţi ai Zilei celei
deşteaptă brusc şi are prostul reflex de a deschide focul? Două mari care au la activul lor lupta cea mai lungă. I se pare că s-a scurs un
companii împotriva a şapte paraşutişti istoviţi... Nimeni nu mişcă. timp nesfârşit de când a ţâşnit din planor ca un hopa-mitică pentru a
Germanii se îndepărtează. Alertat, maiorul Roseveare dă semnalul de captura împreună cu camarazii lui podul de peste canalul din Caen, în
plecare. Ar fi periculos să mai întârzie într-o pădure frecventată de timp ce un alt grup punea stăpânire pe podul de peste Orne, la câteva
lume atât de proastă. sute de metri mai încolo.
Cerul, vai!, intră şi el în joc. O escadrilă a R.A.F.-ului îi ia drept Maiorul Howard a organizat imediat apărarea lucrărilor pe care
ţintă, tot aşa cum se înverşunaseră fortăreţele zburătoare americane trebuie să le păstreze cu orice preţ: pe acolo — şi numai pe acolo —
împotriva lui Otway. Să-ţi vină să crezi că aviaţia aliată are ce are cu vor putea trupele debarcate să treacă pentru a veni în ajutorul
parasutiştii! Iar obuzele marinei încep şi ele să cadă cu nemiluita. Cei oamenilor lui Roseveare, Otway şi al tuturor forţelor paraşutiste
şapte nenorociţi se strecoară printre gropile făcute de bombe, convinşi izolate. Howard însuşi a fost întărit în cursul nopţii cu paraşutişti ai
că lumea întreagă e pornită să-i piardă. Diviziei 6, însă presiunea germană se face simţită neîncetat pe
În sfârşit, se alipesc grosului paraşutiştilor englezi. O veste bună: perimetrul său defensiv. Inamicul a asmuţit împotriva lui un batalion
cele cinci poduri au sărit în aer. Un grup s-a dus chiar până la Troarn de grenadieri ajutaţi de trei tunuri de 75 autotractate, o secţie a Flakului
după plecarea lui Roseveare şi a distrus al doilea arc al podului. Dar n-a ale cărei tunuri de 20 pot fi folosite împotriva infanteriei, un pluton de
venit încă timpul felicitărilor reciproce. Germanii atacă din toate păr- aruncătoare de grenade şi un pluton antitanc. Grenadierii, bine
ţile. De-abia s-au adunat, că oamenii lui Roseveare s-au şi angajat în acoperiţi de artileria lor, au ajuns până la extremitatea de est a podului,
prima linie. dar un contraatac viguros al paraşutiştilor i-a respins până la satul
„Abia atunci a început adevăratul război", constată maiorul. Tiruri Benonville. Divizia 21 de tancuri Pantera, care ar fi măturat totul în
de artilerie, bombardamente puternice cu mortiere. Infanteria inamică calea ei, a primit ordinul de a face calea-ntoarsă în direcţia coastei
încearcă dispozitivul britanic. „Cel mai greu — povesteşte caporalul chiar în momentul în care avangarda ei venea în contact cu oamenii lui
Ted Reynolds, de nouăsprezece ani — era să te împotriveşti somnului". Howard. Totuşi, poziţia acestora rămâne extrem de fragilă. Ei se află în
El a făcut parte din echipa care s-a dus să distrugă al doilea arc al bătaia tunurilor şi a mitralierelor inamice. Podul de peste canal este
podului de la Troarn şi se pomeneşte iar într-o groapă, în faţa unei măturat de rafale. Trăgătorii de elită germani îi blochează în gropile lor
răspântii bombardate zdravăn cu obuze. „Tot timpul îmi venea să pe paraşutiştii epuizaţi de o luptă care durează de mai bine de
dorm. Trăgeam. Nu era nimic". Parasutiştii hărţuiţi n-au întotdeauna treisprezece ore.
timp să-şi sape singuri atât de necesara groapă individuală. „Nu eram Comandourile lordului Lovat nu sosesc. După orar, o oră şi
făcuţi pentru treaba asta — spune William Poole, care distrusese un jumătate întârziere. Ce s-a petrecut pe plajă? Valurile de asalt au fost
pod cu cincisprezece kilograme de plastic. — Rolul paraşutiştilor este oare aruncate înapoi în mare? În acest caz, pe Howard şi pe soldaţii săi
de a acţiona prin surprindere. Când nu mai există surprindere, s-a îi aşteaptă peste puţin timp moartea sau captivitatea.
isprăvit: te pomeneşti la fel de vulnerabil ca orice soldat". Şi Poole, Thomas Waring crezu că oboseala îi joacă o festă: auzea muzică.
desperat, vede cum moare lângă el un băiat de nouăsprezece ani care Scutură din cap şi încercă să se gândească la altceva. Muzica persista.
locuia, în Anglia, într-o casă vecină cu a sa. Ba avu chiar impresia că recunoaşte tânguirile ascuţite ale unui cimpoi.
Când vor ajunge oare întăririle? Un cimpoi în acest 6 iunie, în toiul luptei... Se vede treaba că era pe
cale să înnebunească. După câteva secunde nu mai încăpea nici o oricât de mic. În noaptea precedentă, când ceasul bătea miezul nopţii,
îndoială: instrumentul cânta Blue Bonnets Over The Border (Capelele ofiţerii săi de stat-major şovăiseră până şi să meargă, cu o sticlă de vin
albastre de dincolo de frontieră), o melodie celebră. Paraşutiştii, unul bun în mână, să-i ureze, conform tradiţiei, la mulţi ani de ziua sa de
după altul, scoaseră capul cu prudenţă din groapa individuală. Spec- naştere. Erich Marcks împlinea în această zi de 6 iunie 1944 cincizeci
tacolul pe care-l descoperiră îi uimi prin ciudăţenia şi strălucirea sa. şi trei de ani. Ofiţerii săi fuseseră primiţi cu cordialitate şi goliseră
Beretele verzi ale lordului Lovat, cu cimpoierul Bill Millin în frunte, se împreună sticla de Chablis, fără să bănuiască că aliaţii se pregăteau să
îndreptau spre pod, cu capul sus, în pas liniştit, de parcă mergeau la sărbătorească aniversarea în felul lor.
defilare, nu la luptă. Generalul se apropie de colonelul von Oppeln-Brokinowski şi îi
Germanii, năuciţi, încetează focul câteva secunde, apoi trag şi mai spuse:
dihai, în timp ce lordul Lovat îl roagă politicos pe maiorul Howard să-i — Oppeln, scumpul meu prieten, trebuie să-i aruncaţi înapoi pe
scuze mica întârziere. Beretele verzi lansează grenade fumigene pe englezi în mare, dacă nu, probabil că Germania va pierde războiul.
podul bătut de mitralierele duşmane şi se năpustesc în pas alergător Colonelul răspunse salutând:
prin fum. Trei sunt răniţi. Ceilalţi trec fără pierderi. Printre ei, francezii — Voi ataca, domnule general.
comandantului Kieffer, din care jumătate au şi căzut în luptă. Şi, în fruntea tanchiştilor săi, porni acest asalt de care depindea
Ei continuă să înainteze spre Le-Plan-Amfreville, unde, cot la cot soarta ţării sale.
cu oamenii lui Otway care scăpaseră teferi, vor înfrânge apărarea Totul a fost rezolvat în câteva minute.
germană. Douăzeci şi cinci de Pantere atacau în direcţia Bieville. Trebuiau să
Beretele verzi şi Beretele roşii au realizat joncţiunea. Inamicul avea urce panta dezgolită a unei coline, după care tancurile puteau să
o şansă de a-i bate atacându-i separat. A lăsat să-i scape această şansă. coboare până la plajă. Mecanicii-conductori ambalară motorul până la
Şi nu se va mai întâlni cu ea. refuz şi monştrii de oţel se căţărară sforăind. Artileriştii britanici îşi
puseseră tunurile antitanc în baterie în vârful colinei. Prima salvă opri
Panterele atacă tancul din frunte. Toate Panterele deschiseră focul. Însă tunul lor de 75
avea un aparat de ochire cu o bătaie limitată la doi kilometri şi jumătate.
Generalul Erich Marcks se deplasase în persoană. Şef al Corpului Obuzele căzură cu mult în faţa tunurilor engleze, a căror putere le era
84 de armată german, el îşi părăsise cartierul general de la Saint-Lô superioară. După ce şase Pantere au fost cuprinse de flăcări, celelalte au
pentru a asista la atacul de care depindea totul: cel al Panterelor făcut calea-ntoarsă, ca să iasă din bătaia focului.
Diviziei 21 blindate. La câţiva kilometri de acolo, cele treizeci şi cinci de tancuri ale
Colonelul von Oppeln-Bronikowski, care comanda Regimentul 22 Regimentului 22 care atacă spre Periers au o soartă identică. Zece sunt
de tancuri al diviziei, sosea cu opt ore întârziere. Ordinele distruse fără să fi putut atinge nici măcar un tun inamic. Cele care au
contradictorii semănaseră dezordine şi el pierduse un timp considerabil scăpat s-au repliat spre baza lor de plecare.
încercând să traverseze Caenul, ale cărui străzi erau blocate de Să-ţi vină să urli de furie!... Ordinele şi contraordinele care s-au
mormane de ruine. În desperare de cauză, colonelul german dăduse succedat de cu noapte sunt răspunzătoare de dezastru. S-a atacat cu opt
ordin Panterelor sale să iasă din nou din oraş şi să ocolească prin câmp. ore prea târziu. Britanicii au profitat de acest răgaz pentru a-şi debarca
El îl recunoscu imediat pe comandantul Corpului 84 de armată antitancurile. Lansate încă din zorii zilei, Panterele puteau să zdrobească
inamicul pe plajă. Dat fiind că li s-a dat drumul abia la sfârşitul după-
după mersul şchiopătat: Marcks pierduse un picior pe frontul de răsărit
amiezii, s-au izbit de o rezistenţă de nebiruit.
şi purta o proteză. Era un şef auster şi sever. La popota lui nu se
serveau decât raţiile oficiale, fără să se mai adauge nici un supliment,
 Şi iată că cerul se umple din nou de huruitul mult prea familiar al un exerciţiu de alarmă. L-am trezit pe locotenentul meu şi i-am anunţat
motoarelor. Tanchiştii germani numără şi pierd socoteala avioanelor care vestea. Mi-a răspuuns: «Bine, e-n regulă» şi s-a întors pe partea cealaltă
zboară deasupra lor şi care trag fiecare după el câte un planor. Câte sunt? ca să adoarmă la loc. M-am înapoiat la postul meu de radio şi am întrebat,
Două sute? Trei sute? Precis, două sute cincizeci. Niciodată în istorie n-au ca să fiu cu conştiinţa împăcată: «Spuneţi-mi, e un exerciţiu sau altceva?
zburat, în acelaşi timp, atâtea planoare. Escadrile de avioane de vânătoare — Un exerciţiu? Da de unde. E o chestie serioasă». L-am zgâlţâit pe
veghează din înaltul cerului asupra încetei lor turme. Carlingele din placaj locotenent, strigându-i că era o chestie serioasă. A sărit ca ars şi a dat
sunt ticsite cu întăriri pentru paraşutiştii generalului Gale, cu tunuri, imediat alarma. După aceea am primit un mesaj: «Pregătiţi-vă de plecare.
jeepuri, tancuri uşoare. Flakul, depăşit, nu reuşeşte să doboare decât unul Verificarea materialului. Stare de alarmă permanentă»".
singur. Celelalte — de bine, de rău — aterizează, se hărtănesc, însă Tunarul Ludwig Hămmerle doarme în tancul său Pantera, aşezat pe
pierderile sunt minime. Un planor Hamilcar ia foc. Se crede că pasagerii scaunul metalic, cu capul cuibărit în braţele pe care le-a pus pe mitralieră.
săi sunt pierduţi, dar carlinga se face bucăţele din pricina loviturii violente Poziţia nu este confortabilă, dar ordinele prevăd că un membru al
a tancului pe care îl transportă şi pe care mecanicul-conductor l-a pus în echipajului trebuie să-şi petreacă noaptea în tanc, de teama sabotajelor
mişcare fără să se piardă cu firea. Rezistenţei. Ceilalţi patru tanchişti dorm la largul lor într-un cort. Sunt
Colonelul von Oppeln-Brokinowski a ordonat oamenilor săi să-şi adjutantul Unger, comandant de tanc; sergentul Kessler, mitralior;
îngroape tancurile până la turele, singurul mijloc de a scăpa de tirul caporalul Walter Surbeck, radiofonist, care are aceeaşi vârstă cu Ludwig
artileriei duşmane şi de nenumăratele Jabo-uri. Odată cu ele se îngroapă şi Hammerle, optsprezece ani. Mecanicul-conductor, al cincilea om din
ultima şansă a germanilor de a reuşi în acest 6 iunie un contraatac echipă, se numeşte Heinz Gussmann şi nu mai are de trăit decât
hotărâtor. Divizia 21 blindată este redusă la defensivă. Nu va putea să mai paisprezece zile.
pornească la asalt, decât cu ajutorul Diviziei 12 SS Hitlerjugend şi mai Cantonamentul era agreabil. Cele douăzeci şi două de tancuri ale
ales al Diviziei Panzer-lehr. Acea Panzer-lehr despre care generalul companiei erau adăpostite într-o pădure al cărei frunziş stufos le
Guderian, inspector suprem al blindatelor germane, i-a spus generalului ascundea până şi celor mai curioasă Jabo-uri. Un râu curgea prin
care o comandă: „Cu ea îi veţi arunca înapoi în mare pe anglo-americani". apropiere şi era plăcut să te scalzi în el. Câmpurile de grâu îşi întindeau
Panzer-lehr, singura divizie germană în întregime blindată, având o putere lanurile galbene până la Chartres, la vreo treizeci de kilometri spre
de două sute şaizeci de tancuri şi de opt sute de vehicule blindate. Panzer- nord. Te simţeai tare departe de război.
lehr, ai cărei subofiţeri sunt cu toţii instructori specializaţi şi care au
„Am somnul uşor — povesteşte Ludwig Hammerle. În toiul nopţii
transformat în tanchişti de elită miile de tineri ce le-au fost încredinţaţi.
am fost deşteptat de zgomotul unei motociclete şi îndată după aceea s-a
Panzer-lehr, cea mai bună divizie blindată a armatei hitleriste.
dat alarma. Ni s-a spus că trupe inamice au fost paraşutate undeva în
„Când o să pornim?" Franţa. Mai întâi s-a crezut că era vorba iarăşi de vreun exerciţiu, însă
ne-am dat repede seama că era mai serios". „Sergentul Kessler ne-a
Caporalul Hasso Brodtke, de optsprezece ani, servea ca radiofonist zgâlţâit pe toţi — continuă camaradul său Walter Surbeck, un vlăjgan
într-o secţie antiaeriană a Diviziei Panzer-lehr. Tunurile grele de 88 şi blond cu o privire albastră de oţel, care ar fi putut poza pentru un afiş
tunurile de 37 cu câte două sau patru ţevi erau în baterie pe insula Seguin, de propagandă. — Kessler striga: «Sus, băieţi! Pregătiţi-vă! Goliţi-mi
la Boulogne-Billancourt. Ele apărau uzinele Renault, care fabricau tancuri tancul de toate drăciile voastre: ne trebuie loc pentru obuze. Nu păstraţi
pentru Wehrmacht. decât alimentele, şi restul, afară cu ele». Şi s-a apucat să arunce o
„Eram de serviciu în noaptea de 5 spre 6 iunie — povesteşte el. — Pe grămadă de lucruri, ca: tuburile de la măştile de gaze, cutiile cu un-
la orele trei sau patru am primit un mesaj anunţând că forţe inamice au soare şi altele asemănătoare. Am strâns corturile şi am înaintat cu
pătruns în Franţa. Asta nu m-a tulburat. Eram convins că era vorba tot de tancurile până la liziera pădurii, gata de plecare".
 Dar ordinul de plecare nu soseşte. „Merita să ne fi grăbit atât... Generalul Fritz Bayerlein, şeful diviziei, protestează imediat
Atunci ne-am apucat să punem la punct camuflajul Panterelor". „Toată împotriva nebuniei acestor instrucţiuni. Este un om mic de statură, însă
lumea s-a pus pe treabă — zice comandantul de tanc Hans Rost, care îndesat şi debordând de energie. S-a aflat împreună cu Rommel în
are şi el optsprezece ani. — Am tăiat crengi cât mai stufoase cu pu- fruntea lui Afrika Korps şi ştie din experienţă de ce este în stare aviaţia
tinţă. Pe fiecare tanc se afla o grămadă de tije şi de inele de care se aliată. Pentru el, ordinul soseşte prea târziu sau prea devreme. Prea
putea fixa camuflajul. Oriunde puteam strecura o creangă, o făceam. târziu: ar fi trebuit să se pornească în noaptea trecută, când s-a primit
Acolo unde n-aveam dintr-astea, puneam sârmă. Până la urmă, nimeni ştirea despre atacul duşman. Prea devreme, deoarece, dacă lansează
n-ar fi putut crede că era vorba de un tanc. Nu se vedea decât un tufiş coloanele lui blindate pe drumuri încă de la orele cinci după-amiază,
mare, chiar dacă te uitai de aproape". ele vor fi expuse tirului Jabo-urilor până la căderea nopţii, adică până
Lăzile cu obuze sunt pline ochi, plinul de benzină este făcut, spre orele zece seara. Bayerlein cere superiorilor săi aprobarea de a nu
tancurile sunt camuflate..., dar ordinul de plecare tot nu soseşte. porni decât la apusul soarelui. Este refuzat. După ce a blocat timp de mai
„Nu mai era nimic de făcut — continuă Hans. — Ne învârteam în bine de cincisprezece ore nerăbdătoarea Panzer-lehr, statul-major german
jurul tancurilor. Walter Surbeck şi cu mine ne-am dat unul altuia nu mai admite acum nici cea mai mică amânare. Bayerlein va trebui să fie
adresele familiilor noastre, fiecare promiţând să scrie dacă celălalt va fi în măsură să atace în dimineaţa zilei de 7 iunie.
ucis. Unii camarazi se prăjeau la soare, însă cea mai mare parte încerca „Ce bucurie s-o porneşti la drum după această interminabilă aşteptare
să afle ce se petrecea. Se spunea că inamicul debarcase la Mont-Saint- — povesteşte Ludwig Hammerle. — Cu puţin noroc, am ajunge la timpul
Michel; alţii vorbeau de Caen şi de Cherbourg. De fapt, nu se ştia potrivit. Tancurile companiei porniseră de câteva minute, când zeci de
nimic precis, însă nimeni nu înţelegea de ce eram siliţi să rămânem pe avioane au început să zboare deasupra noastră. Simţeam că nu-mi mai
loc. Sincer vorbind, aveam chef s-o pornim. Eram plini de entuziasm. încap în piele de mândrie şi încredere, îmi ziceam: «Tancurile noastre se
Toată educaţia noastră ne pregătise pentru război. Lupta era scopul îndreaptă spre bătălie vegheate de Luftwaffe: nu ni se poate întâmpla
suprem. Voiam să ne apărăm patria". Şi Ludwig Hammerle confirmă: nimic». După care avioanele au coborât în picaj, dând drumul la bombe şi
la rafale de mitraliere... Era inamicul".
„Ardeam de nerăbdare. Când oare aveam să pornim odată? Nimănui
Jabo-urile au la dispoziţia lor cinci ore pentru a se ocupa de Panzer-
nu-i era frică. Singura noastră teamă era ca trupele de pe ţărm să nu
lehr.
respingă duşmanul în mare mai înainte ca noi să fi avut timpul de a
participa la petrecere".
Dacă ar fi ştiut aceşti băieţi, gata să se lupte şi să moară, că şefii „A început să ni se facă frică"
lor, care i-au dresat încă din copilărie pentru război, nu sunt în stare să
folosească devotamentul lor în ora crucială, când este în joc destinul Hans Burckhardt, care are şi el tot optsprezece ani: „Ne-au surprins în
Germaniei... Dacă ar fi ştiut că cretinismul dictaturii naziste este sin- timp ce ne făceam plinul de benzină. Ne-am apărat cu mitraliera, dar
gurul răspunzător de timpul pierdut şi că redutabila Panzer-lehr este gloanţele păreau că se izbesc de ele ca de un zid. După aceea am aflat că
tabla cu care erau acoperite era blindată sub motor şi sub scaunul
ţinută în loc cu mult mai multă eficacitate de prostia şefilor lor decât va
pilotului. Bombele au incendiat camionul-cisternă şi două tancuri au fost
fi ţinută mai târziu de bravura adversarului...
carbonizate. Doi morţi, mai mulţi răniţi. Era îngrozitor. A început să ni se
Ordinul nu soseşte decât pe la sfârşitul după-amiezii: cele două sute
facă frică".
şaizeci de tancuri şi opt sute de vehicule blindate încărcate cu Dar calvarul Diviziei Panzer-lehr este abia la început: el va dura mai
grenadieri vor trebui s-o pornească în direcţia ţărmului la orele mult de treizeci şi şase de ore fără întrerupere. Pe toate drumurile, pe care
şaptesprezece fix. circulaţia este împiedicată de sute de vehicule, are loc acelaşi balet mortal
al Jabo-urilor. Piloţii avioanelor de vânătoare-bombardament nu se camarazii săi se adăposti sub un camion. „O rafală a incendiat vehiculul şi
reîntorc la bază decât atunci când întunericul îi împiedică să mai distingă l-am auzit pe camaradul meu urlând ca o fiară rănită. Nu mai auzisem în
obiectivul. Dar atunci le iau locul grelele escadre de bombardiere. Ele viaţa mea un asemenea urlet. Am rămas cu toţii înmărmuriţi de
bombardează intens şi sistematic încrucişările de drumuri, podurile, ora- groază".
şele, mai ales pe acelea pe care trebuie să le traverseze coloanele lui Hasso Brodtke, care mergea pe un alt drum cu bateria sa: „Pentru
Bayerlein. Mormane de ruine blochează străzile. Acestea, chiar dacă sunt prima dată mi-a fost frică. Spectacolul morţilor, urletele răniţilor,
neatinse, sunt adeseori prea înguste şi tancul lui Ludwig Hammerle, mirosul infect de cauciuc ars... Unii au făcut o criză de nervi. Cei în
blocat la un viraj, trebuie să distrugă colţul unei case pentru a-şi croi vârstă ne-au liniştit. Ne spuneau: «Nu te îngrozi. Noi am trecut prin
drum. Lumina incendiilor este atât de puternică, încât se vede ca în plină astea. Ne-am obişnuit şi o să te obişnuieşti şi tu...» Erau veteranii de pe
zi. frontul de răsărit. Ne-am agăţat de ei cum te agăţi de un părinte. Dar ce
„Treceam pe lângă tancuri carbonizate — îşi aminteşte Rudolf Werner. şoc..."
— Erau de un roşu aprins şi răspîndeau căldură ca nişte sfere de foc;
Un şoc identic cu cel suferit de paraşutiştii lui Heydte, cei atât de
rezervoarele noastre conţineau cinci sute de litri de benzină şi când avea
asemănători cu băieţii din Panzer-lehr prin tinereţea şi entuziasmul lor.
să ia foc... Şi în tancul nostru era o căldură înăbuşitoare. Din pricina
Unii, care visau lupte glorioase corp la corp, au descoperit realitatea
frânelor. Nu conduci o Panteră cum ai conduce o bicicletă. Ca să întorci la
dreapta, de exemplu, trebuie să apeşi pe pedala care blochează şenila amară a obuzelor marinei. Alţii, care ardeau de dorinţa de a-şi dovedi
dreaptă. Numai şenila stângă continuă să înainteze, iar tancul se întoarce. vitejia în faţa Shermanurilor inamice, fac experienţa morţii absurde
Atunci, cum viram tot timpul, frânele se încingeau şi adeseori a trebuit să care-ţi pică din cer. Toţi descoperă acest adevăr al războiului modern,
schimbăm chiar garniturile. De fiecare dată era o muncă de două ore". ascuns cu grijă tinerilor de militarii şi propagandiştii din toate ţările:
Mitraliorul Hans Burchardt: „Nu vedeam nimic. Comandantul de tanc din zece soldaţi, nouă sunt ucişi de un duşman nevăzut sau împotriva
indica direcţia. Ne spunea: «La dreapta» sau «La stânga»; făceam ca şi căruia nu poţi să faci nimic. Hans Rost nu poate să întreprindă ceva
cum ne-am fi uitat pe cadranul unui ceas. Ca să mergem drept înainte, de împotriva pilotului unui Jabo, tot aşa cum Wolfgang Geritzlehner nu-i
exemplu, comandantul spunea: «Direcţia douăsprezece». Ca să întoarcem poate face nimic tunarului de pe nava care, de la douăzeci şi cinci de
la dreapta: «Ora trei» sau «Ora patru» etc.". kilometri, trimite asupra lui obuze de o tonă...
Comandantul tancului, Hans Rost, avea impresia că nu va ajunge Panzer-lehr nu va ataca în zorii zilei de 7 iunie, nici la amiază şi
niciodată la capăt: „Pe drum, Jabo-urile ne pândeau şi ne vânau fără milă. nici chiar seara. Jabo-urile o strâng de gât. Frânată în acţiunea ei,
Încercam să trec prin pajişti, dar nu prea era comod. Din pricina risipită, decimată, lăsând înşirate de-a lungul drumurilor carcasele
gardurilor vii. Tot timpul mi-era teamă că nu merg paralel cu drumul sau calcinate ale vehiculelor sale, ea nu va ajunge în contact cu trupele
că mă împotmolesc în vreo mlaştină. Am încercat s-o iau din nou pe asfalt debarcate decât în zorii zilei de 8 iunie — cu patruzeci şi opt de ore
când s-a făcut noapte, dar şoseaua era blocată de vehicule incendiate, care prea târziu.
trebuiau împinse în şanţ. Cea mai dramatică a fost tot traversarea oraşelor Walter Surbeck: „I-am spus adjutantului Unger, comandantul
şi a satelor. Ca şi a râurilor dealtfel. Podurile nu mai existau. Şi nu era nici tancului nostru: «Asta-i bună, o să fie furtună». Mi-a răspuns: «De ce
o problemă când apa nu era prea adâncă. Dacă era, încercam să crezi? Nu-i nici un nor pe cer». — «Nu auziţi bubuitul ăsta?» M-a
improvizăm pontoane din tot ce ne cădea în mână. Ce pierdere de timp..." privit, apoi a spus: «Asta nu-i furtună, e tunul». Toată lumea a tăcut".
Noaptea e scurtă în iunie, şi odată cu zorile Jabo-urile reîncep Panterele companiei 8 se apropiau de Tilly, unde avea să se dea una din
hăituiala. cele mai înverşunate bătălii de tancuri din tot războiul.
Caporalul Hermann Beck le văzu cum coboară în picaj şi sări de pe
motocicletă ca să se arunce într-un şanţ. La câţiva metri de el unul din
 Bateria 311 a Flakului se puse în poziţie de tragere în parcul unui ceară audienţă fuhrerului şi să obţină de la el instalarea diviziilor blin-
vechi castel şi Hasso Brodtke se instalase împreună cu ceilalţi date în imediata apropiere a coastelor...
radiofonişti în castel.
"Eram tare tineri — spune el astăzi — şi curioşi ca toţi tinerii. Am Ultima speranţă
vizitat castelul, pe care proprietarii lui îl părăsiseră, şi am descoperit
într-o cameră imensă o garderobă într-adevăr extraordinară: Oare germanii sunt condamnaţi mereu să ajungă cu întârziere? Nu-i
smochinguri, rochii de seară, redingote, costume de vânătoare... Era sigur. Sprintul l-au pierdut. Cu Hitler care tropăie de furie, ei nu vor
atât de frumos, că am uitat de război. Fiecare şi-a pus pe el un costum arunca inamicul nici la 6 iunie, nici în zilele următoare. Dispun, pentru a
sau o rochie lungă şi şi-a interpretat personajul: «Respectele mele, aduce întăriri pe reţelele rutieră şi feroviară franceze, care în acel moment
domnule conte.» — «Sunteţi fermecătoare, scumpă baroană!» Ba unii se numărau printre cele mai bune din lume. Adversarul, în schimb, trebuie
s-au şi machiat şi fardat. Apoi a început să tragă tunul şi camaradul cu să expedieze totul pe calele navelor sale. Are o flotă uriaşă? Da, e
mintea la cap care rămăsese lângă aparate ne-a strigat de la etajul întâi: adevărat, însă cum va debarca pe plaje de nisip materialul — macarale,
«Alarmă, copii! Toată lumea la post!» Ne-am repezit cu toţi spre locomotive, ateliere de reparaţii, spitale, indispensabil unui război
aparate ca să înregistrăm ordinele de tragere. Fireşte, nu mai aveam modern? Speră oare că vasele de debarcare vor fi de ajuns ca să transporte
timp să ne schimbăm. În momentul acela s-a năpustit ca o vijelie un la ţărm sutele de tancuri necesare pentru a alimenta bătălia? Imposibil. I-ar
ofiţer şi ne-a privit lung o clipă cum arătam cu toţii în faţa posturilor trebui acestui inamic cel puţin un port prevăzut cu o radă adâncă şi cheiuri
noastre, în smochinguri sau rochii lungi de mătase, cu buzele date cu solide pentru ca navele sale de transport să-şi poată descărca acolo
ruj şi cu ochii fardaţi. A plecat fără să spună o vorbă". încătura.
Scurt antract într-o tragedie. Divizia 21 de tancuri Pantera a fost El n-are acest port şi încă nu este pe punctul de a-l cuceri, deoarece
bătută la 6 iunie seara pentru că atacase cu opt ore prea târziu. Divizia Cherbourg şi Le Havre au fost puternic fortificate. „Dacă stăpânim
12 SS Hitlerjugend, care a întârziat şi ea din pricina unor ordine porturile, vom stăpâni Europa. Aşa îi spusese lui Hitler statul său major, şi
Montgomery trebuia să admită că aceste porturi erau „în mod imposibil de
prosteşti, n-a reuşit, la 7 iunie, să spargă frontul consolidat al britani-
cucerit de pe mare". Mai mult, un ordin special al führerului prevede că
cilor. Panzer-lehr va fi blocată la 8 iunie de aliaţi, care au debarcat noi
orice port care nu putea fi păstrat să fie distrus până la ultima cărămidă, cu
tancuri şi noi tunuri.
scopul de a-l face inutilizabil.
Rommel, dacă ar fi fost prezent pe câmpul de bătaie, ar fi scutit Iată de ce strategii germani îşi păstrează rezerva chiar atunci când
fără-ndoială blindatele de această ridicolă cascadă de ordine şi Ziua cea mare va lua sfârşit fără să fi putut lichida un singur cap de pod
contraordine. Dar n-ar fi putut să evite întârzierile. Cunoştea, încă din inamic. Cei mai lucizi ştiu deja că contraatacurile diviziilor SS şi Panzer-
Africa, redutabila eficacitate a aviaţiei aliate. Ştia că nu puteai să pui lehr nu vor reuşi în zilele următoare. Atât timp cât aliaţii nu vor avea un
diviziile blindate să manevreze sub focul ei, ca la exerciţiu. De aceea şi port, Germania îşi va păstra şansa.
rugase statul-major suprem să aducă mai aproape de coaste diviziile 12 Ultima ei şansă.
SS şi Panzer-lehr: era singurul mijloc de a le putea arunca în bătălie
încă din primele ore. A fost refuzat. Mareşalul-puşti, considerat ca un
„Să le aducem cu noi..."
parvenit de cea mai mare parte din superiorii săi, nu trebuia să se
amestece în marea strategie. Şi numai pentru a face o ultimă încercare
Problema fusese amintită cu multe luni în urmă în cursul unei
de a-şi impune vederile se hotărâse Rommel să-şi ia câteva zile consfătuiri care reunea la Londra conducători militari însărcinaţi cu
permisie în Germania. După mica sărbătoare în familie se gândea să pregătirea debarcării. Era în toiul războiului şi îţi trebuia mult optimism
ca să-ţi imaginezi că forţele aliate vor deveni destul de puternice pentru a Acesta era omul pe care Churchill îl alesese pentru a pregăti Ziua
traversa Canalul Mânecii şi a ataca Wehrmachtul. Oamenii strânşi în jurul cea mare. Era neîndoielnic energic şi curajos. Sunt virtuţi de soldat pe
unei mese înţesate cu hărţi aveau credinţa în sânge. Din străfundul care mulţi conducători germani le împărtăşeau cu el. Dar cea mai mare
întunericului, ei pregăteau Ziua cea mare. Însă câte dificultăţi li se părea calitate a sa, în ochii lui Churchill, era o imaginaţie debordantă. Ca şi
adeseori că nu vor reuşi niciodată să le rezolve. bătrânul leu britanic, Louis Mountbatten nu credea că există probleme
Aşadar, se amintise în ziua aceea de problema porturilor. Era simplă. de nerezolvat. O problemă considerată de toată lumea ca insolubilă nu
Pe de o parte, aliaţii aveau nevoie de cel puţin un port. Pe de altă parte, era pentru el decât o problemă căreia nu i se găsise încă soluţia.
nici un port nu putea fi capturat şi repus în stare de funcţiune în răstimpul Mountbatten ştia, de asemenea, să se înconjoare cu adjuncţi inventivi.
necesar. Concluzia logică era că debarcarea ar eşua. Nimeni nu îndrăznea Cel mai bun dintre ei a fost, fără îndoială, Hugues Hallet, căruia îi
s-o spună, dar toată lumea o gândea. revine, probabil, extraordinara idee de a aduce porturi peste Canalul
Amiralul englez Mountbatten îi asculta pe experţi dezvoltându-şi
Mânecii. Churchill, Mountbatten, Hugues Hallet, Percy Hobart şi
argumentele, apoi ridică şedinţa spunând calm: „Ei bine, e foarte simplu:
banda sa, şefii britanici ai serviciilor de informaţii care îi duc de nas pe
din moment ce nu le putem lua porturile, o să le aducem cu noi". Un
nemţi: statul-major al imaginaţiei, în faţă, generali germani înrobiţi
hohot de râs general salută această butadă, ba s-au auzit şi câteva
huiduieli; unii găseau că o problemă atât de apăsătoare merita mai mult rutinei, care nu ştiu decât să-şi numere şi să-şi renumere diviziile. O
decât o glumă. singură excepţie: Rommel, mareşalul îndemânatic. Însă sparanghelii şi
Însă Louis Mountbatten nu glumea. parii lui minaţi nu apar oare tocmai ca un bricolaj puţin cam simpluţ
Acest om de patruzeci şi doi de ani se bucura de o celebritate faţă de soluţia pe care lordul Mountbatten şi echipa sa au găsit-o
mondială. Lord al Angliei, înrudit cu familia regală, fericitul soţ al unei insolubilei probleme a porturilor? „Să aduci un port cu tine", aşa ceva
moştenitoare fermecătoare şi miliardare, ducea o viaţă mondenă fastuoasă încă nu s-a mai pomenit...
şi era văzut la toate recepţiile unde se înghesuiau mărimile acestei lumi. Şi nu orice fel de port. Unul adevărat, capabil să adăpostească zeci
Dar era şi un luptător redutabil. Îşi părăsise apartamentul de treizeci de de nave, oferindu-le pentru acostare kilometri de chei. Echivalentul
camere de la Londra din prima zi a războiului, pentru a prelua comanda Doverului, însă portul Dover a fost construit în şapte ani, şi în timp de
distrugătorului Kelly. Trei luni mai târziu, Kelly se ciocni de o mină în pace, pe când portul artificial imaginat de echipa Mountbatten va
Marea Nordului şi Mountbatten abia-abia îl readuse în port. Distrugătorul trebui să fie instalat în câteva zile, şi în timpul bătăliei. Un port? Nu
reparat porneşte spre Mediterana, unde aviaţia germană îl aduce pentru a numai. Ar fi insuficient. Experţii sunt categorici. Aşadar, două porturi
doua oară în pragul naufragiului. Lordul Mountbatten îl transportă într-un prefabricate, două Dovere ambulante, pe care armata generalului
port bun şi, cât timp este reparat, el preia comanda lui Javelin. Acesta Eisenhower va trebui să le aducă cu ea.
primeşte trei torpile în cursul unei lupte care-l opune mai multor nave Tehnicienii se pun pe treabă. Nu sunt prea fericiţi tehnicienii ăştia...
germane. Mountbatten reuşeşte să ajungă în Anglia şi pleacă din nou cu Socotesc că imaginaţia este admirabilă la poeţi, dar dăunătoare la
viteazul Kelly, pe care o escadrilă germană izbuteşte, în fine, să-l trimită amirali. În fond, li se cere să pună în ecuaţie un poem. Ei ştiu ce este
la fund. Salvat împreună cu cea mai mare parte din echipajul său, un port, cum se construieşte. Oare lordul Mountbatten ştie? Există
Mountbatten dobândise un prestigiu imens în marina britanică. reguli de la care nu te poţi sustrage printr-o glumă lansată la o
Aristocratul puţin snob, ale cărui fotografii împodobeau revistele de lux, consfătuire de stat-major. Un port, de exemplu, se situează întotdeauna
a fos repede dat uitării, pentru a nu mai fi văzut decât marinarul într-o zonă ferită de vânt. Se alege un golf sau un golfuleţ adânc. Nici
neînfricat, care, angajat mereu cu toată fiinţa lui în luptele cele mai una din plajele de debarcare nu oferă o poziţie convenabilă. Apoi, un
grele, reuşea să readucă în port un vapor devenit epavă. port demn de acest nume este protejat de furtuni prin diguri lungi,
capabile să spargă cele mai puternice valuri. Lordul Mountbatten speră dintre aceste reţele-drumuri, un ponton de oţel solid, ancorat în fundul
oare să toarne în faţa coastei franceze munţii de pietre şi de beton mării prin patru picioare tot de oţel. Pe pontoane vor debarca navele
necesari construirii unor asemenea diguri? Nu, nu speră aşa ceva. materialul, pe care camioanele îl vor transporta până la coastă. Platforma
Echipa sa hotărăşte să înlocuiască digurile tradiţionale cu un spargeval pontonului, lungă de şaizeci de metri şi lată de douăzeci, urcă şi coboară
flotant. Va fi compus din enorme geamanduri, botezate "Bombardons". ca un ascensor de-a lungul celor patru stâlpi de oţel., datorită unor
Portul însuşi va fi delimitat de gigantice chesoane, numite „Phoenix". puternice motoare electrice. Ea va însoţi deci mişcarea mareei şi navele se
Vor fi, în total, o sută patruzeci şi şase, de mărimi diferite, după vor găsi la nivelul ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
adâncimea apei, pentru că vor sta pe nisipul din fundul mării. Cele mai
voluminoase vor fi de înălţimea unei case cu cinci etaje şi de lungimea „Mulberry? Vezi mai degrabă la intendenţă..."
unui cvartal. Acest fantastic joc de cuburi va fi construit în Anglia, apoi
va fi remorcat peste Canalul Mînecii pentru a fi scufundat în faţa Imaginaţia a triumfat. Proiectul este pus la punct. Nu mai rămâne
ţărmului Franţei. Fiecare Phoenix va fi prevăzut cu o baterie de apărare decât să i se găsească un nume de cod pentru păstrarea secretului. Un
antiaeriană de 40, cu douăzeci de tone de muniţii şi cu un spaţiu ofiţer al lui Mountbatten alege la întâmplare un nume de fruct: mulberry
încăpător pentru echipaj. (dudă). O alegere foarte proastă, după cum se va vedea...
Ei, lucrurile capătă contur! O primă barieră de Bombardons pentru Şi-acum, la treabă! Douăzeci de mii de ingineri şi muncitori sunt
a înfrunta talazurile mari şi o a doua de Phoenix, de care se va sparge, mobilizaţi pentru construirea chesoanelor Phoenix, sunt adunate toate
până la urmă, hula. Navele vor avea un port liniştit pentru a-şi descărca materialele necesare, dar se iveşte o problemă la care nu se gândise
încărcătura. Dar pe ce o vor descărca? Aici vor să vadă urâcioşii de nimeni: aceea a şantierelor navale. Şantierele britanice sunt supraîncărcate
tehnicieni ce va face echipa lui Mountbatten. Va construi cheiuri? E tot de comenzi una mai vitală decât alta şi n-au timp de pierdut cu proiectul
Mulberry, al cărui nume nu li se pare foarte serios. Echipa Mulberry
atât de imposibil de conceput ca şi construirea digurilor. Şi-apoi v-aţi
smulge cu chiu cu vai câteva bazine pentru andocare, exact cât să
gândit la micul inconvenient pe care îl prezintă mareele? Ei da,
construiască jumătate din numărul chesoanelor Phoenix. Unde naiba să le
mareele... Ele nu sunt supărătoare în porturi — în porturile adevărate
fabrici pe celelalte? Unde să găseşti bazine care nu există? Problemă de
— pentru că acestea sunt săpate atât de adânc, încât sunt în apă chiar nerezolvat...
atunci când este reflux, dar situaţia nu va fi aceeaşi cu cele două Problemă rezolvată. Buldozerele sapă gropi adânci pe fiecare mal al
jucărioare ale voastre. Ori de câte ori va fi reflux, vapoarele vor coborî Tamisei. În fiecare din aceste gropi se construieşte un Phoenix şi, când
de-a lungul cheiului şi soldaţii-docheri, în loc să fie la nivelul punţii, se chesonul e gata, buldozerele sapă un canal până la fluviu. Groapa se
vor afla drept în vârful catargelor. Descărcarea e imposibilă. Ceea ce umple de apă, Phoenixul pluteşte şi un remorcher îl trage până în Tamisa
înseamnă că cele două porturi ale voastre nu vor lucra decât cu şi spre mare.
jumătate din capacitatea lor... Dar câte greutăţi! Apa Tamisei se infiltrează în gropi în timpul
Winston Churchill, care se arată pasionat de proiect, a întrevăzut construcţiei chesoanelor şi trebuie aduse pompe care funcţionează zi şi
clar dificultatea, încă o problemă în aparenţă de nerezolvat, deoarece nu noapte pentru a o evacua. Altă problemă: unde vor fi instalate chesoanele
este posibil să înlături mareele. Ce mare lucru: Churchill scrie pe Phoenix care au fost terminate? Toate porturile sunt pline până la refuz. Se
marginea raportului care îi este supus spre aprobare: „Cheiurile vor trebui hotărăşte să fie scufundate provizoriu în faţa plajelor engleze.
să urce şi să coboare odată cu mareea. Nu discutaţi această hotărâre: Contraamiralul Tennant, contemplând munţii de beton pe jumătate
destul o să ne dea de furcă dificultăţile". Echipa Mountbatten trece la scufundaţi în apă, murmură cu o voce uimită: „Parcă ar fi adus cineva
executare. Nu mai sunt cheiuri, ci unsprezece kilometri de reţele-drumuri oraşul Chicago şi l-ar fi depus aici..." Dar un ofiţer pesimist sugerează că
flotante, aruncate ca nişte pasarele pe şlepuri grele. La capul fiecăreia ar fi preferaibil să se verifice imediat dacă aceste ohesoane pot fi repuse
uşor pe linia de plutire. Catastrofă: nu pot! Tehnicienii englezi se nimic nu merge. De-abia se găseşte o soluţie, că apare o altă problemă.
dovedesc neputincioşi în a-şi imagina o soluţie. Câţiva ofiţeri sar într-un Neliniştea nu-i părăseşte. Epuizarea fizică şi nervoasă îi distruge. Unul
avion şi aterizează fa Washington. Sunt primiţi cu un zâmbet: „Proiectul din ei, căpitanul Clark, îmbătrâneşte cu mai mulţi ani în câteva luni.
Mulberry? Foarte ispititor, foarte amuzant..." Ofiţerii turbează. De ce nu i Părul îi albeşte. Faţa îi e brăzdată de riduri adânci. Acest marinar nu va
s-a dat afacerii ăsteia un nume de coci înfricoşător, datorită căreia să fie fi avut bucuria de a comanda o navă în luptă. Războiul lui constă în a
luată în serios? ,,Dacă, spre exemplu, i s-ar fi spus «Dinţi de tigru» — se bate cu livrări amânate, cu probleme tehnice, cu birocraţi nepăsători,
afirmă unul din ei —, sunt sigur că sarcina noastră ar fi fost mult de care trebuie să te ţii scai tot timpul, îşi conduce oamenii cu o mână
simplificată". Şi oamenii lui Mountbatten n-au dreptul să explice despre de fier, nu admite nici o slăbiciune. Clark şi-a încordat toate puterile în
ce e vorba. Nu pot să citeze acea frază din raportul oficial adresat lui vederea acestui singur scop: să fie gata pentru Ziua cea mare.
Churchill: „Proiectul este atât de vital pentru succesul debarcării, încât
poate fi considerat cheia de boltă a operaţiei". Mulberry este top-secret. Pluto sub mare
Femeile de serviciu n-au dreptul să intre în sala cea mare unde sunt
îngrămădite planurile, desenele, machetele, astfel încât ofiţerii care O altă echipă luptă, la rândul ei, pentru a duce la capăt proiectul Pluto.
lucrează acolo trăiesc într-un permanent nor de praf. „Proiectul Mulberry? O altă idee a lordului Mountbatten. Şi-a făcut socoteala. Uriaşele cantităţi
Vezi mai degrabă la intendenţă, dragul meu, eu nu mă ocup de fructe de benzină consumate de o armată motorizată vor reclama un du-te-vino
conservate". Totuşi, până la urmă, bieţii ofiţeri găsesc un tehnician peste Canalul Mînecii pentru care vor fi necesare mai multe zeci de
american care repune chesoanele pe linia de plutire. Uf! petroliere de care este mare nevoie în altă parte şi care, pe deasupra, vor
Dar remorcherele? Specialiştii sunt categorici: pentru periculoasa stânjeni circulaţia în porturile şi aşa supraîncărcate. De ce să nu fie
traversare a Canalului Mînecii, trebuie cel puţin două remorchere de înlocuită această flotă printr-un simplu tub aşezat pe fundul mării şi care
fiecare Phoenix, adică 292 în total De unde să le iei? De nicăieri. Anglia şi să lege coastele engleză şi franceză? Doar tot aşa se procedează şi pentru
America împreună nu posedă atâtea remorchere şi şantierele lor navele n- cablurile telefonice: de ce nu şi pentru un pipe-line (conductă)?
au timp să le construiască. Ce-i de făcut? Să se născocească şi să se Răspunsul tehnicienilor consultaţi: e imposibil. Mountbatten nu se
experimenteze tehnici noi. După numeroase eşecuri, prin perseverenţă şi miră, ştiind din experienţă că tehnicienii au tendinţa să considere că poate
şiretenie, echipa Mulberry reuşeşte să-i dea de minciună pe specialişti: fi făcut numai ceea ce s-a mai făcut. Recrutează câţiva specialişti lipsiţi de
va fi de ajuns un remorcher de fiecare Phoenix. spiritul de rutină şi-i pune la treabă. Numele de cod al operaţiei: Pluto.
Toate aceste greutăţi fac să se piardă timp. În ianuarie 1944, cu Nimic de-a face cu celebrul câine al lui Walt Disney. Pluto este format din
cinci luni înainte de Ziua cea mare, echipa Mulberry este deja în iniţialele cuvintelor „pipe-line under the ocean" (pipe-line pe sub ocean).
întârziere eu trei săptămâni faţă de programul său. În februarie, această Cercetările reuşesc. Primele experienţe sunt concludente: tubul de
întârziere e şi mai mare. Nimeni nu poate face nimic. Nimeni nu-şi şaptezeci şi cinci de milimetri diametru, pus la punct de oamenii lui
putea închipui toate problemele care trebuiau rezolvate fiindcă este Mountbatten, este exact ceea ce le trebuie. Dar mai trebuie să găsească şi
pentru prima dată în istoria omenirii când se construieşte un port din mijlocul de a desfăşura prin Canalul Mînecii zecile de kilometri de pipe-
piese detaşate. Cei răspunzători de proiectul Mulberry, copleşiţi de line necesari. Cablierele clasice? Ele sunt echipate pentru punerea liniilor
eşecuri şi de contratimp, trăiesc un coşmar continuu. Ştiu că succesul telefonice, şi nu pentru punerea unui pipe-line. Nici una din ele nu este
debarcării depinde tot atât de mult de ei cât şi de infanteriştii din destul de încăpătoare pentru a îmbarca nouăzeci de kilometri dintr-un tub
primul val de asalt. Văd, consternaţi, cum se îngrămădesc în Anglia atât de greu. Este amenajat un vapor mare şi operaţia se desfăşoară
milioane de tone de material pe care cele două porturi artificiale ale lor conform aşteptărilor, spre satisfacţia generală a tehnicienilor. Marinarii,
vor trebui să le primească de cealaltă parte a Canalului Mînecii. Şi dimpotrivă, strâmbă din nas: prea încet, mult prea încet, în timp de pace
n-ar fi nici un inconvenient, dar nu trebuie să uităm de existenţa
submarinelor germane. O singură torpilă bine plasată şi nava se va bătrânul şi puternicul Courbet avea să reia lupta împotriva lui Rommel în
scufunda cu preţiosul său tub, ţintuind locului, din lipsă de benzină, condiţii pe care echipajul său nu şi le-ar fi putut imagina niciodată:
diviziile lui Eisenhower. Echipa Pluto se pune iarăşi pe treabă. Are ideea acceptând să se autoscufunde pentru a apăra cu volumul său turma
de a fixa pe puntea unui dragor un tambur uriaş, o bobină gigantică în navelor de debarcare.
jurul căreia va fi înfăşurat tubul. Răstimpurile pentru punerea lui sunt
astfel scurtate în mod considerabil, în schimb, se va pierde multă vreme O flotă ieşită dintr-un vis
cu echiparea mai multor dragoare, deoarece nici unul din ele nu poate
transporta singur tot pipe-line-ul. Echipa Pluto găseşte soluţia. Bobinele Această a doua flotă aliată navighează spre Franţa. Stranie flotă, ieşită
gigantice, lungi de aproape treizeci de metri, vor pluti direct pe mare şi parcă dintr-un vis, făcută din vapoare bune de aruncat la fiare vechi,
vor fi trase de remorchere. Pipe-line-ul se va derula de la sine, pe măsură remorchere care-şi dau sufletul trăgând uriaşele geamanduri Bombardons,
ce remorcherul va înainta. Soluţia este simplă şi, totodată, eficientă. enormele chesoane Phoenix, bobinele Pluto. Flotă cu mult mai
Proiectul Pluto a reuşit. înfricoşătoare pentru inamic, nu din pricina tunurilor sale, fiindcă n-are
Dar aceasta nu-i totul. Echipa Mountbatten ştie că o săptămână cel aşa ceva, ci datorită fantasticei imaginaţii pe care o întruchipează aceşti
puţin va fi necesară pentru asamblarea celor două porturi artificiale din monştri de oţel şi de beton târâţi peste Canalul Mânecii, „Dacă stâpânim
faţa coastelor franceze. Cum să adăposteşti în cursul acestei săptămâni porturile, vom stăpâni Europa", proclamaseră generalii lui Hitler. Ei
cruciale sutele de nave de debarcare ce vor face cursa între marile nave de număraseră o dată şi încă o dată porturile pe care le deţineau, le
transport ancorate în larg şi plaje? O furtună ar fi de ajuns pentru a fortificaseră puternic şi se crezuseră la adăpost: un port nu-i ceva care se
împiedica transbordările, tăind orice legătură a trupelor debarcate cu inventează. Dar gluma aruncată de un amiral englez la ieşirea de la o con-
întreaga aprovizionare cu alimente şi muniţii. Soluţia imaginată de sfătuire devenise realitate, şi acum pluteau spre Franţa două porturi de
oamenii lui Mountbatten scandalizează statele-majore ale marinei aliate, care generalii germani nu ţinuseră seama în calculele lor.
care, copleşite de fenomenalele cantităţi de materiale ce trebuie transpor- Dacă ar şti, dacă ar vedea acest spectacol cum nu mai oferise marea
tate din Statele Unite în Anglia, au pus să navigheze până şi hârburile niciodată, ar fi copleşiţi de certitudinea înfrângerii lor. Aliaţii vor putea să
bune de dat la fier vechi. Mountbatten cere cu seninătate şaptezeci de arunce în bătălie uriaşele cantităţi de alimente, muniţii şi material
nave. Pentru ce? Pentru a le scufunda în faţa a cinci plaje franceze. Vor fi necesare unui război modern. Pluto va fi artera care le va aduce benzina,
aliniate în arc de cerc, iar coca lor masivă, din care nu vor apărea decât la fel de vitală ca sângele pentru corpul omenesc. Întăririle vor sosi în flux
catargele şi coşurile, va forma un spargeval eficace. Numele de cod al continuu prin uriaşa pasarelă aruncată peste Canalul Mânecii.
proiectului: Gooseberry (coacăze) — tot un nume de fruct... Ba mai mult: aceşti strategi germani, atât de siguri că vor câştiga
Şaptezeci de nave! Amiralitatea protestează, însă Mountbatten rămâne pentru că dispun de drumuri şi căi ferate, vor descoperi în curând cât
inflexibil. Consimte numai să-şi reducă pretenţiile cu zece unităţi: şaizeci valorează liniile de cale ferată după bombardamentul intens al escadrelor
de nave vor fi de ajuns. Îi sunt acordate, cu durere în suflet. Sunt alese de fortăreţe zburătoare şi cu ce viteză se circulă pe drumurile unde
nişte hârburi dintre cele mai uzate, cele care nu mai ţin decât datorită Rezistenţa franceză îşi înmulţeşte ambuscadele. Diviziile lor blindate vor
vopselei, cum spun marinarii, şi a căror vârstă adunată la un loc atinge avea nevoie uneori de săptămâni ca să ajungă în Normandia. Convoaiele
totalul de două mii de ani... Cea mai mare parte sunt nave de comerţ de lor de camioane-cisternă vor arde la marginea drumurilor. Trenurile dera-
toate naţionalităţile, însă mai sunt şi vase de război scoase din uz. Printre iate îşi vor vărsa pe rambleuri încărcătura de obuze şi de gloanţe.
ele, vechiul crucişător francez Courbet. În 1940, în largul unei plaje ce nu Flota imaginaţiei navighează spre plajele unde se dau lupte din zori. În
se numea încă Utah, Courbet bombardase intens divizia blindată a lui frunte, cele şaizeci de Gooseberry sacrificate, care vor ajunge primele la
Rommel care se năpustea triumfătoare asupra Cherbourgului, obligând-o întâlnire. Noaptea a fost foarte lungă pentru echipajele lor. Au petrecut-o
s-o ia pe alt drum pentru a scăpa de obuzele sale. Patru ani mai târziu, cu ochii-n patru, scrutând întunericul, temându-se în fiecare clipă de o
ciocnire, care le-ar fi fost fatală: arzătorul de tăiat a şi găurit pereţii etanşi, mesajele astea codificate pe care continuă să le primească fără să le poată
cu scopul de a permite scufundarea vapoarelor încă de la sosirea lor la descifra... Poate cuprind ordinul de întoarcere? Dacă bătălia de pe plajă e
destinaţie, iar cea mai neînsemnată ciocnire ar fi atras după sine un pierdută sau dacă Mulberry ajunge sub focul inamic, ce ţinte vor constitui
naufragiu imediat, fără nici o şansă de supravieţuire pentru echipaj. Odată pentru artileriştii germani aceste chesoane mari cât nişte imobile...
cu ivirea zorilor, riscul de ciocnire a dispărut, dar posibilitatea torpilării Tăcuţi, încordaţi, crispaţi, radiofoniştii pândesc la postul lor de recepţie
sau a întâlnirii cu o mină care ar fi scăpat dragoarelor dăinuie. Cele ordinele urlate cu voce puternică şi apelurile la ajutor, ecouri înfricoşă-
şaizeci de sicrie plutitoare înaintează în ritmul maşinilor lor, care gâfâie toare ale unei bătălii despre care ei nu ştiu nimic.
din greu. De fapt, ei ascultă Omaha Beach.
Spaima este la fel de mare pe vapoarele Mulberry. Inflexibilul căpitan
Clark şi-a adunat oamenii chiar înaintea manevrei de plecare, în zorii Zilei „S-a terminat cu noi"
celei mari. Aceştia se aşteptau la unele încurajări dacă nu chiar la felici-
tări. La urma-urmelor, reuşiseră să-şi rezolve treaba, câştigând timpul Acesta e sfârşitul.
pierdut, soluţionând toate problemele, biruind greutăţile ce se iveau la Shermanurile care au ajuns la piciorul falezei ţin sub tirul lor tranşeea
fiecare pas. Discursul căpitanului Clark a fost scurt: „Unii din voi şi-au lui Hein Severloh. Infanteriştii îl ajustează cu bazooka, cu mitraliera şi cu
bătut joc de treaba care le-a fost încredinţată. Acum mai au o şansă să se puşca. Pământul sfârtecat de proiectile freamătă şi tremură fără-ntreru-
reabiliteze în cursul zilelor şi nopţilor de muncă ce ne aşteaptă". pere, „ca atunci când arunci un pumn de porumb într-o maşină de tăiat
Cu aceste cuvinte, dădu ordinul de plecare. Stând drept pe pasarelă, cu paie", spuse tânărul ţăran din Metzingen care s-a pomenit în mijlocul
faţa-i palidă de veghile repetate şi brăzdată de oboseală, pe care abia acum infernului. Muniţiile sale sunt, practic, epuizate. Aplecându-se, se repede
o oferea vântului mării, el văzu înşirându-se remorcherele pe care trebuise spre fortificaţia radiofoniştilor. Aceştia, care nu văd nimic din bătălie, i-au
să le smulgă Amiralităţii recalcitrante unul câte unul. O surpriză, şi încă cerut să le spună ce se mai întâmplă. Sunt obsedaţi că vor fi încercuiţi.
una plăcută: era unu în plus faţă de cât prevăzuse! Cum de era posibil? Hein le arată schija de obuz care i-a deformat casca. Încercuiţi? Da,
Clark îl întrebă prin semnale optice pe adjunctul său, locotenentul Barton. bătălia se dă în ţinutul din interior. Americanii au reuşit să treacă. Tinerii
Acesta îi răspunse prin morse: „Nu e al nostru. I-am şters numărul şi i-am radiofonişti primesc noutatea cu calm, dar cei doi subofiţeri ai lor, mai în
pus altul. N-o să descopere nimeni niciodată nimic. Tipii de pe acest vârstă, sunt cuprinşi de panică. Unul din ei se smiorcăie: „Suntem
remorcher ţineau morţiş să vină cu noi". După care Barton îşi îndepărtă pierduţi..." Pe celălalt, Hein îl cunoaşte bine. Un tip infect, care era tot
prudent vasul de cel al lui Clark pentru a evita previzibila mânie a timpul la căpitanul Ferking ca să pârască. Şi-a pierdut toată aroganţa şi
teribilului căpitan. Acesta se mărgini să confirme primirea mesajului. moare de frică. Hein povesteşte: „Camaradul meu Eberhard Schulz, care
Dar Mulberry n-a terminat cu greutăţile. Când căpitanul Clark avea să fie ucis puţin mai târziu, mi-a spus: «Fii drăguţ, ia-l de aici. Ne
primeşte prin radio primul mesaj transmis din Anglia, descoperă că scoate din minţi cu frica lui». L-am înşfăcat pe subofiţerul care tremura de
tabelele de convorbiri ce i s-au încredinţat nu sunt cele bune. Imposibil să parcă venise sfârşitul lumii şi i-am spus: «Aveai poftă să te lupţi? Voiai să
descifreze mesajul şi nici vreunul din cele ce vor urma. Imposibil să ceară tragi? Atunci vino cu mine: acum ori niciodată». Nu voia, dar l-am apucat
instrucţiuni dacă survine ceva neprevăzut. Echipa Mulberry este surdo- de ceafă şi l-am dus cu forţa. Ne-am lipit de tranşee la o cotitură a ei şi i-am
mută. Deodată, radiofoniştii săi interceptează mesaje transmise in clar. O arătat mitraliera mea: «O vezi? Ei, atunci ascultă-mă bine. Trebuie să
voce furioasă strigă din răsputeri: „N-aveţi nevoie să aşteptaţi navele de ajungi la ea dintr-o săritură, să pui degetul pe trăgaci şi să apeşi în timp ce
debarcare-infirmerie ca să evacuaţi răniţii! Folosiţi orice ambarcaţiune!" arunci o privire pe deasupra parapetului. Dă-i drumul repede fiindcă te
Vocea vine de pe plajele unde se dau lupte, unde sunt răniţi. Apoi un alt vor ciurui de cum îţi vor vedea casca. Tragi şi te pui imediat la adăpost,
strigăt lansat pe calea undelor: „Nava de debarcare 88 atinsă de o lovitură dacă nu, eşti un om mort. Haide!» S-a dus, iar eu m-am ridicat puţin ca să
directă!" Ce se petrece? Debarcarea s-a transformat în dezastru? Şi văd cum se descurcă. Probabil c-am ridicat capul prea mult, căci ne-au
trimis un obuz drept în mijlocul tranşeei. Când am reuşit să ies din care probabil că n-a ajuns prea departe cu schija de obuz în genunchi? Toţi
dărâmături, nici tu subofiţer, nici tu mitralieră. Am săpat pământul cu vor muri pe faleză. Hein şi camaradul său vor fi singurii care vor scăpa cu
mâinile ca să-l dezgrop. Sărmanul om mai era în viaţă, însă îngrozit pe de- viaţă de acolo.
a-ntregul. I-am spus: «Hai, du-te, salvează-te! S-a terminat cu noi!» Nu- Îşi dau drumul pe pantă în jos, traversează pârâul secat, trec de o
mi mai rămâneau de tras decât cincizeci de gloanţe. Căpitanul Ferking a fermă în ruină unde behăie câteva oi rătăcite, urcă pieptiş o pajişte pe
ieşit din fortificaţie pentru a veni să mă vadă. De-abia o părăsise, când un culmea căreia e un pâlc de copaci unde se vor putea ascunde ca să facă o
obuz a explodat în interiorul ei. Locotenentul Grasz a fost atins la nouă pauză. Greaua mitralieră de 42 i-a rupt umărul lui Hein. Atât el, cât
genunchi. Căpitanul mi-a spus: «Hein, trebuie să-ncercăm s-o ştergem. Eu şi camaradul său sunt epuizaţi. Nu mai pot să alerge, dar se sforţează să
o iau înainte şi tu vii după mine»". meargă cât mai repede cu putinţă. Nu mai au decât vreo douăzeci de metri
Nu mai este nimic de făcut. Nici o apărare nu mai e posibilă. Mai bine până la copaci, când o mitralieră aflată foarte aproape deschide focul.
să-ncerci să ieşi din încercuire decât să te laşi masacrat sau capturat inutil Hein e azvârlit mai mulţi metri ca de o palmă de uriaş. Camaradul său
pe loc. Cum să traversezi fasciculul de obuze şi de gloanţe pe care zace la pământ. „Eşti rănit?" — îl întreabă Hein cu nasul în iarbă.
inamicul îl proiectează asupra punctului de sprijin? O singură soluţie: să Bineînţeles că e rănit: sângele i-a şi udat pantalonul: „Mă doare fundul —
te năpusteşti cu capul în piept, contând pe noroc. Primul care încearcă şopteşte celălalt. — Am două gloanţe în dos". Şi Hein a fost atins la şold.
figura este un subofiţer aparţinând micii trupe a adjutantului Pieh. Sare „Crezi c-o să poţi merge?" Radiofonistul nu răspunde. Hein îşi întinde şi
afară din tranşee şi dispare de sub ochii celor ce o ocupă. O ploaie de îşi îndoaie propriile picioare. Deocamdată e-n regulă. Îl doare foarte tare
gloanţe se abate de îndată peste ceea ce mai rămâne din parapet. „Sunt şoldul drept. Îşi descheie centironul, aruncă masca de gaze şi mitraliera
sigur — spune Hein — că fiecare centimetru pătrat de pământ îşi avea într-un tufiş şi se pipăie cu grijă. Două răni. Fără îndoială, aceleaşi
proiectilul său". El schimbă o privire cu căpitanul Ferking. Acesta îi proiectile care l-au atins şi pe camaradul sau. „Mi-am zis: dacă gloanţele
întinde mâna: „La revedere, Hein, şi mult noroc. Du-te, te urmez". Băiatul au rămas în şoldul tău, o să crapi aici, dacă au ieşit, mai ai o mică şansă".
strânge mâna acestui ofiţer, pe care a învăţat să-l iubească şi să-l respecte. Degetele sale caută şi găsesc cele două orificii prin care au ieşit. Îi mai
Lui Hein îi e foarte frică. Cu capul gol, dintr-o săritură, se desfăşoară cât e rămâne o şansă de a supravieţui. Dar şoldul i se umflă şi-l săgetează
de mare şi ţîşneşte din tranşee, cu mitraliera sa de 42 pe umăr. La cinci dureros. În patru labe, cei doi băieţi ajung — de bine, de rău — până la
sau şase metri, un crater de bombă. Azvârle mitraliera înăuntru şi se pâlcul de copaci.
aruncă şi el după ea. E nevătămat. Fundul craterului este plin de apă. Îşi „Eram la capătul puterilor, cu adevărat la capăt... În afară de şold mai
înşfacă mitraliera şi se cocoaţă pe marginea gropii. Ceva mai departe, un aveam rana de pe faţă. Ochiul drept mi-era complet închis. Mă dureau
alt crater. Trei sărituri şi a ajuns acolo. Ţopăind ca un purice de ici-colo, toate. Nu mai eram într-o stare normală. Capul ne era gol. Nu eram în
ajunge la marginea unei pante abrupte, care se înalţă deasupra unui pârâu stare să gândim. O oboseală cum nu mai avusesem niciodată. Dacă m-ar fi
secat. Se întinde pe spate fără suflu, istovit... întrebat cineva cum mă cheamă, cred că n-aş fi ştiut să-i răspund".
Un zgomot suspect îl face să tresară. E unul din radiofonişti, care Un post de comandă al infanteriei este instalat de cealaltă parte a
reuşise şi el să scape. Îi spune cu glas înăbuşit: „Şeful a murit". Hein pâlcului de copaci. Hein uitase, însă acum îşi aminteşte că-l întovără-şise
închide ochii. Căpitanul Ferking n-a reuşit să treacă. Un glonţ l-a atins acolo pe căpitanul Ferking. Infanteriştii germani îi lasă să treacă pe cei doi
drept în cap. „Şi ceilalţi?" Radiofonistul dă din umeri şi-i face semn lui soldaţi scăpaţi din infernul de pe faleză. Un infirmier se ocupă de ei.
Hein să asculte. Dinspre faleză vin nişte strigăte ascuţite. „Chiar dacă mă Îngrijirile îi calmează de îndată lui Hein suferinţele. Radiofonistul, mai
acuză cineva de laşitate — spune astăzi Hein —, ar fi însemnat să mă grav rănit, este trimis în zona din spate cu o ambulanţă. Hein se prezintă
sinucid dacă m-aş fi întors acolo. Nu mai puteam face nimic pentru ei". căpitanului Lohmann, comandantul postului. Acesta îl recunoaşte. „Păi tu
Ţipetele se înteţesc. Cine strigă? Bravul adjutant Pieh, care s-a bătut toată eşti ordonanţa lui Ferking! N-arăţi prea grozav... întinde-te pe o targă şi
ziua, în ciuda rănii de la gât? Subofiţerii radiofonişti? Locotenentul Grasz, odihneşte-te!" Hein se supune. Vreo treizeci de răniţi stau întinşi, îl aude
pe căpitanul Loh-mann strigând infirmierului: „Să nu mai evacuaţi pe au fugit împreună până la Hamburg, unde s-au îmbarcat cu destinaţia
nimeni în zona din spate: Jabo-urile nu lasă să treacă nimic. Ambulanţa Statele Unite. Au devenit cetăţeni americani, dar în casă au vorbit
voastră a ars în drum spre Bayeux". Aşadar, radiofonistul a murit ars de întotdeauna în jargon. „Mi-ar plăcea să mă duc în Germania — murmură
viu. Hein închide ochii. Sunt oare sortiţi să piară toţi, unul după altul? prizonierul — şi să văd satul unde s-au născut tatăl meu şi mama mea".
Hein l-ar fi putut ucide pe plajă. Şi el l-ar fi putut doborî pe mitraliorul
„Când aveţi de gând să trageţi?" german cu un glonţ bine ţintit. Nici nu se mai gândesc la asta. Pentru ei
doi, războiul s-a sfârşit. Ei nu mai sunt aici, pe acest pământ al Franţei,
Căpitanul Lohmann e în picioare în faţa tărgii lui Hein. Hein se ridică. care le este străin, ci acolo, în vechea ţară unde le-a rămas inima.
Nu ştie dacă a dormit, dar se simte mult mai bine. „Chiar dacă nu mai eşti Întunericul învăluie încet plaja presărată cu trupuri, cazematele
în stare de mare lucru — zice Lohmann —, poţi totuşi să-i păzeşti pe căscate pline de cadavre, gardurile vii, în spatele cărora oamenii la pândă
prizonieri". — „Ce prizonieri?" — „Ăia de-acolo, sunt patru americani. se străduiesc să desluşească vuietul Shermanurilor victorioase ce se
Uite, ia asta..." Hein pune mâna pe puşca pe care i-o întinde căpitanul şi năpustesc spre interior.
se îndreaptă, şchiopătând, spre prizonieri. Sunt oameni din „Marele Unu
Roşu". Unul din ei este rănit. Un glonţ i-a străpuns plămânii dintr-o parte
într-alta. Infirmierul german i-a pansat rănile. Trei litere sunt înscrise pe
bluzonul său: TEX. Fără îndoială că vine din Texas, de la mii de kilometri
de această faleză blestemată. Hein se aşază alături de el. Omul îngână
câteva vorbe. Hein dă din cap: nu vorbeşte englezeşte. Prizonierul îi dă de
înţeles că ar vrea grozav să fumeze. Hein îi întinde o ţigară, ia şi el una
şi-i oferă foc texanului. Îşi fumează în tăcere ţigara, apoi îşi mai aprind
una. Ultima din pachet. O împart frăţeşte. Ceilalţi prizonieri vorbesc între
ei în şoaptă. Deodată, Hein tresare. Nu-şi crede urechilor. Se întreabă dacă
nu e nebun. Unul din americani i se adresează în dialectul din Uelzen. E
un jargon care nu se vorbeşte decât în regiunea unde s-a născut Hein.
Ceilalţi germani nu pot să-l înţeleagă. Îi face semn omului să repete
întrebarea. „Când aveţi de gând să trageţi?" — întreabă americanul. De
data asta, Hein este convins că celălalt a înnebunit. Năucit, face un gest
spre cerul care vibrează din pricina exploziilor şi răspunde: „Păi n-auzi că
se trage? Aşa o ţine de dimineaţă!" Prizonierul dă din cap: „Nu vorbesc de
asta. Vreau să spun: când aveţi de gând să trageţi în noi? Când aveţi să ne
împuşcaţi?" Bunul Severloh este mai mult uluit decât indignat. „Să vă
împuşcăm? Eşti complet nebun! Ascultă: dacă ţi-aş da doar o palmă, aş fi
aspru pedepsit..." Omul îl priveşte, apoi clatină din cap, liniştit. Continuă
să stea de vorbă în şoaptă în acest jargon pe care numai ei doi îl înţeleg.
Nemaipomenită întâlnire... Ce de întâmplări neprevăzute s-au adunat
pentru ca ea să se producă! Prizonierul îi povesteşte istoria vieţii sale.
Părinţii lui, născuţi foarte aproape de cei ai lui Hein, se iubeau pe ascuns,
deoarece cele două familii ale lor nici nu voiau s-audă de căsătorie. Atunci
 Epilog bănuind, pe bună dreptate, că Erwin Rommel complotează împotriva lui,
îl obligă să se sinucidă. Astfel a murit un mare ostaş, care şi-a dat prea
În ziua de 7 iunie, la orele 6 dimineaţa, infanteriştii din „Marele Unu târziu seama că servise o cauză nedreaptă.
Roşu" îi eliberează pe camarazii lor şi-l capturează pe Hein Severloh. Jabo-urile îl uciseră şi pe austerul general Marcks, căruia ofiţerii săi de
Majoritatea celorlalţi răniţi germani îşi găsiseră moartea în cursul unei stat-major veniseră să-i ureze la mulţi ani de ziua sa, cu o sticlă de
tentative de atac sub focul unei mitraliere americane. Hein s-a întors după Chablis, în noaptea de 5 spre 6 iunie, şi care supraveghease personal
război la ferma sa din Metzingen, dar n-a uitat niciodată orele pe care le contraatacul desperat lansat cu opt ore prea târziu de Divizia 21 blindată.
trăise pe faleza de la Omaha. I-a venit chef, mulţi ani mai târziu, să-l Atins de o rafală de mitralieră, muri într-un şanţ, după ce-şi pierdu tot
reîntâlnească pe unul din acei infanterişti americani împotriva cărora sângele.
luptase atât de vajnic. Cercetările sale reuşiră. Într-o seară, un vizitator Generalul Roosevelt, eroul de la Utah, avu un sfârşit neaşteptat. Cel
străin bătu la poarta fermei sale. Era David Silva. David se ţinuse de care înfruntase fără frică gloanţele şi obuzele duşmane muri liniştit sub un
promisiune: devenise preot. Masacrul din care scăpase îi confirmase măr din Normandia, secerat ele un atac de inimă. Toţi soldaţii săi, fără
definitiv vocaţia. Cei doi foşti adversari se cunoşteau, în sfârşit, după ce excepţie, avură sentimentul că pierd nu numai un şef, ci şi un prieten.
încercaseră cândva să se ucidă unul pe altul. Se despărţiră buni prieteni. Locotenentul Jefferson, care sărise pe o mină la Merville, fără totuşi să
Infirmierul Robert Trout a supravieţuit rănii primite la Omaha. La 7 înceteze să sufle din goarna de vânătoare, lucrează astăzi la radio-
iunie, la prânz, şi-a regăsit compania, de care fusese despărţit cât ţinuse televiziunea engleză. Sid Capon, rănit la ş săptămâni după Ziua cea mare
Ziua cea mare. Din peste două sute de oameni, nu mai erau în viaţă decât în pădurea din Bavent, se întoarse şi el în Anglia şi se căsători cu Betty
douăzeci şi şase. Bryan. Prea optimistul căpitan Greenway şi-a regăsit soţia şi pe cei trei
Anthony Errico, scăpând teafăr din iadul de la Omaha, înţelese chiar copii. E văzut adeseori la Deauville, dar el consideră că, din toate
de la intrarea în primul sat eliberat că spaimele şi jertfele camarazilor săi călătoriile făcute în Franţa, cea din 6 iunie 1944 rămâne incontestabil cea
nu fuseseră zadarnice. Francezii alergau prin ploaia de gloanţe pentru a-i mai interesantă.
îmbrăţişa pe eliberatori şi a le ura noroc. Anthony realiză atunci pentru ce Pentru paraşutistul englez Bill Irving, amintirea cea mai vie din Ziua
luptase şi că tot ce îndurase şi va mai îndura era justificat de această cea mare rămâne spectacolul acelei femei care se ruga pentru copiii ei, la
primire. capul patului lor, într-o casă izolată. Iar cea mai preţioasă amintire cu care
Rangerul Dominic Sparaco a terminat pentru totdeauna cu escaladarea s-a întors din Franţa este o scrisoare de la soţia sa scrisă la 7 iunie. Îi
falezelor... Locuieşte astăzi cu Ida Benson într-un imobil mare din Bronx, spunea că, orice s-ar întâmpla, ea va fi totdeauna mândră că e soţia lui şi
un cartier mărginaş din New York, şi nu uită niciodată să ia ascensorul. mama copiilor lui.
Heinz Tiebler şi camarazii săi mai rămaseră două zile în punctul lor de Paraşutistul american Eugene Amburgey, care sărise deasupra
observaţie fortificat. Era atât de bine camuflat, încât americanii nu l-au Peninsulei Cotentin cu o lanternă în mână, află că toţi camarazii săi care
descoperit. În a treia zi, micul grup reuşi să se strecoare până la liniile ger- aterizaseră în locul cel bun fuseseră ucişi. Descoperi în apropiere de
mane, ceea ce constituia o ispravă remarcabilă. Apoi, roata norocului se- Saint-Came-du-Mont epava avionului său, lovit mortal de Flak. Să nu fi
ntoarse. O escadrilă de Jabo-uri coborî în picaj spre Heinz şi îl răni grav. fost acea diferenţă de câteva secunde, ar fi murit împreună cu echipajul
Erwin Rommel avu aceeaşi soartă. Un pilot aliat îi zări Horchul şi-l său... Când a fost demobilizat, a reuşit să ascundă în efectele sale Coltul
atacă în picaj. Şoferul Daniel, atins la umăr, pierdu controlul maşinii. 45 pe care i-l dăduse mecanicul avionului şi îl aduse în Statele Unite, dar
Mareşalul fu ridicat cu patru fracturi la craniu. Satul cel mai apropiat se peste câţiva ani avea să-i fie furat. În schimb, mai are şi astăzi la mână
numea Sainte-Foy-de-Montgomery... Dar era scris ca Rommel să fie ucis ceasul pe care-l purta în momentul când sărise. Şocul aterizării îi stricase
nu de adversarii săi, ci de omul pe care-l slujise atât de eficace şi vreme mecanismul, blocând acele fix la ora şi minutul sosirii lui Amburgey pe
atât de îndelungată înainte de a se îndepărta de el: Adolf Hitler. Führerul, pământul Franţei: l şi 28. Îl dădu la reparat şi funcţionează perfect după
treizeci de ani, dar lui Eugene îi pare rău astăzi că l-a reparat: ar vrea ca André Kirschen s-a întors şi el din Germania. Astăzi este editor. Nu-i
acele să fi rămas blocate la clipa când viaţa sa atinsese o intensitate cum place să vorbească despre acea zi din 1941 când a răpus un ofiţer german
nu mai cunoscuse niciodată înainte şi pe care n-avea s-o mai cunoască în staţia de metro Porte Dauphine. Nu că regretă gestul său: dimpotrivă,
niciodată. consideră că nu şi-a făcut decât datoria. Pur şi simplu socoteşte că trecutul
Bătălia din Ziua cea mare se sfârşi printr-o înfrângere pentru şi lecţiile sale trebuie să pregătească îndeosebi un viitor mai bun.
Wolfgang Geritzlehner şi camarazii săi. La 7 iunie, zdrobiţi de paraşutiştii Anna Frank a murit. La 4 august 1944, Gestapoul a dat buzna în casa
americani, se repliară în dezordine spre Carentan, dar se poticniră de de lângă canal, a spart uşa secretă şi i-a arestat pe cei opt ocupanţi ai
ecluza de la Barquette, apărată zdravăn de colonelul american Johnson cu ascunzătorii. Toţi au fost deportaţi. N-a mai rămas decât un supravie-
câţiva zeci de oameni şi opt mitraliere. Focul declanşat de Johnson ţuitor: d-l Frank. Anna a pierit în martie 1945, într-un lagăr de concentrare
semăna panică printre paraşutiştii germani. Joseph Kiesel îl văzu pe unul nazist, cu mai puţin de două luni înainte de victoria aliaţilor asupra
din camarazii săi căzând lângă el, ciuruit de gloanţe. Un altul se aruncă în Germaniei hitleriste.
apă şi fugi înotând, dar Joseph nu îndrăzni să-l urmeze. Sfârşi prin a se Această carte ar putea să-i fie dedicată ei, ca şi tuturor victimelor
preda, nu înainte de a-şi fi aruncat aparatul fotografic într-un pârâu ca să nevinovate ale războiului. Dar sărmanii morţi n-au ce să facă cu omagiile
nu fie folosit de vreun american. Trei sute cincizeci din camarazii săi se postume: ar fi trebuit să ne gândim la ei înainte de martiriul lor şi pentru
predară împreună cu el oamenilor lui Johnson. Primul batalion era a-l împiedica. Această carte este, aşadar, dedicată băieţilor şi fetelor care
nimicit. au astăzi vârstă pe care o aveau atunci André Kirschen şi Anna Frank,
Dar paraşutiştii germani din Regimentul 6 care au supravieţuit pentru ca ei să ne construiască o lume în care băieţii de cincisprezece ani
teribilului botez al focului se comportară după aceea strălucit. La să nu mai fie siliţi să tragă asupra celor carc-i împuşcă pe fraţii lor şi în
jumătatea lui iulie, douăzeci dintre ei, ajutaţi de un tanc Pantera, capturară care fetele de aceeaşi vârstă să nu mai moară desperate într-un lagăr
un batalion american, adică şase sute de soldaţi şi treisprezece ofiţeri. inuman.
Aceasta era revanşa asupra înfrângerii suferite în faţa lui Johnson. Apoi, Să nu spuneţi: „Aşa ceva nu va mai reîncepe niciodată", căci totul
supravieţuitorii regimentului fură încercuiţi la Falaise împreună cu mai poate reîncepe oricând.
multe divizii germane, dar scăpară de capturare târându-se în şanţurile
care mărgineau drumurile, în timp ce Shermanurile americane mergeau pe
asfalt la câţiva centimetri de capetele lor. Mai rămăseseră în acel moment
vreo sută de oameni, aproape toţi răniţi. Trei mii de paraşutişti din PRELUCRARE DE VALERIU CIUCULIN
regimentul lui Heydte erau daţi morţi, răniţi sau dispăruţi. Wolfgang Slatina, octombrie 2006
Geritzlehner, rănit la faţă de schijele unei grenade, a fost dintre cei care au
supravieţuit. Nu mai vrea să audă vorbindu-se de război, el, care odinioară
îl dorise atât. Şi-a petrecut vacanţa în Bretania, dar e hotărât să nu se mai
întoarcă niciodată în Normandia: „Prea mult am suferit acolo. S-a
terminat. N-o să mai pun piciorul în locul acela".
Tatăl lui Jacques Auverpin s-a întors din Germania după cinci ani de
captivitate. Soţia lui şi el se schimbaseră atât de mult, încât nu şi-au mai
putut relua viaţa în comun. Au divorţat. Jacques a rămas cu mama sa.
Astăzi a uitat mizeriile ocupaţiei, dar războiul continuă să fie pentru el
marele responsabil al naufragiului familiei sale.