STILUL

STILUL reprezintă însumarea trăsăturilor care particularizează modul de exprimare al unui

individ sau al unui grup social bine definit.
Atributele stilului se împart în două grupe : calităţile generale (care sunt obligatorii) şi
calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei personalităţi).
CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI
1. Claritatea presupune formularea limpede, logică, coerentă a ideilor, astfel încât
receptorul să înţeleagă pe deplin mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea
specializaţi, rari sau echvoci, a construcţiilor pleonastice sau contradictorii.
Principalele abateri de la claritate sunt: obscuritatea, nonsensul, echivocul, pleonasmul,
tautologia, paradoxul, ermetismul, galimatiasul (idei confuze, expuse greoi, în formulări
incoerente).
2. Proprietatea vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului (scriitorului), conţinut şi
expresiile alese. Presupune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor.
3. Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii literare. Abateri frecvente :
anacolutul (discontinuitate lexico sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) şi
solecismul (greşeală de sintaxă).
4. Precizia exprimă capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, a găsi
cuvintele care exprimă cel mai bine ideea. Opuse preciziei sunt prolixitatea,
digresiunea, retorismul formal, preţiozitatea (excesul de neologisme dintr-un text).
5. Puritatea reprezintă utilizarea mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al
limbii, evitând regionalismele, arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele,
expresiile argotice, de jargon sau obscene.
CALITĂŢILE PARTICULARE
Calităţile particulare ale stilului rezultă din felul propriu în care vorbitorul utilizează resursele
limbii potrivit firii sale, profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care trăieşte.
1. Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri. I se
opun afectarea şi emfaza.
2. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiţi de expresivitate, a
formulărilor cu largă circulaţie în rândul vorbitorilor.
3. Armonia rezultă din folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Sursele armoniei sunt multiple : accentul cunintelor, sonoritatea lor expresivă, fraze
cadenţate etc. Opusul său este cacofonia.
4. Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii şi
evitarea a ceea ce este necuviincios, trivial, grosolan.
5. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat şi de ton entuziast,
prin respectarea construcţiei clasice a unui discurs.
6. Fineţea inseamnă exprimarea cu subtilitate a ideilor, folosirea dee aluzii fine.
7. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii
umane şi ale societăţii. Nu se realizaează prin negraea directă, ci prin disimularea
adevăratelor intenţii ale emiţătorului.
8. Concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare.
Opuză conciziei este poliloghia – exprimarea logoreică şi ambiguă.
9. Oralitatea - în literatură - capaciatea autorului de a imita limba vorbită. Presupune
folosirea cuvintelor populare, regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative,
 imperative, vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic,
onomatopee, proverbe, fraze rimate, vorbe de duh etc.

STILURILE FUNCŢIONALE
Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii, care îndeplinesc funcţia de comunicare în diferite
domenii de activitate. O posibilă clasificare a stilurilor propusă de Ion Coteanu în Stilistica
funcţională a limbii române are în vedere opoziţia artistic/nonartistic.
● Astfel, stilul artistic are următoarele trăsături specifice : limbaj conotativ, prin
preferinţa pentru sensurile figurate a le cuvintelor; utilizarea mijloacelor expresive;
bogăţie lexicală; sensuri multiple, variabile în funcţie de context.
● Stilurile nonartistice se caracterizează prin: limbaj denotativ, prin preferinţa pentru
sensurile precise; concentraţie lexicală, construcţii repetabile etc.
În limba română contemporană există cinci stiluri funcţionale : oficial, ştiinţific, beletristic,
publicistic, colocvial.

I. Stilul oficial (juridico-administrativ)

- se utilizează în sfera relaţiilor oficiale, în diplomaţie, administraţie, justiţie etc. Forme
specifice: texte de legi, tratate juridice sau administrative, acte şi documente oficiale.
- realizează funcţia conativă şi referenţială, de strictă informare a publicului asupra unor
situaţii de interes general;
- se utiliz. în administraţie, politică, rel oficiale etc.
- respectă normele limbii literare;
- este obiectiv, impersonal, neutru din punct de vedere al încărcăturii afective;
- este accesibil, clar şi precis;
- utilizează sensurile proprii ale cuvintelor; - nu permite interpretări;
- exprimarea este rigidă, neatractivă;
- modul de exprimare este formal, apelează la clisee lingvistice;
- terminologia este specifică pentru cerere, adeverinţă, C.V., proces-verbal etc.

II. Stilul ştiinţific:

- se utilizează în domeniile ştiinţei şi tehnicii;
- funcţia lui este exclusiv cognitivă, transmiţând informaţii precise;
- foloseşte un limbaj de specialitate;
- este precis, clar, obiectiv;
- utilizează sensurile proprii ale cuvintelor;
- foloseşte numeroase neologisme;
- respectă normele limbii literare;
- modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări şi documente), monologul
oral(în prelegeri, comunicări ştiinţifice, expuneri), dialogul oral (în cadrul colocviilor,
seminariilor şi a dezbaterilor ştiinţifice).

III. Stilul beletristic (artistic):

- autorul transmite o imagine proprie asupra realităţii;
- se caracterizează prin funcţia sa estetică, poetică;
- utilizează o varietate de mijloace artistice: figuri de stil, imagini artistice, sensurile proprii
ale cuvintelor;
- pe lângă informaţii, transmite şi sentimente, emoţii;
- se caracterizează prin bogăţie lexicală: arhaisme, regionalisme, elemente de jargon şi argou;
-permite abateri de la normele limbii literare.
IV. Stilul publicistic (jurnalistic):
- îndeplineşte funcţia de informare asupra evenimentelor sociale, politice, culturale, sportive
etc. şi de influenţare a opiniei publice;
- are o varietate de forme: articol, cronică, interviu, editorial, masă rotundă, reportaj, ştire etc;
- cuprinde şi elemente specifice altor stiluri;
- conţinutul reflectă realitatea imediată şi poate fi completat de fotografii, hărţi, grafice etc;
- în general respectă normele limbii literare;
- utilizează titluri şocante sau eliptice pentru a atrage atenţia;
- uneori foloseşte un ton polemic.

V. Stilul colocvial (familiar)

- se utilizează in sfera relaţiilor restrânse (între prieteni, in familie etc).
- exprimarea este naturală, firească, eliberată de constrângeri;
- recurge la mijloace nonverbale: mimică, gesturi;
- are o mare încărcătură afectivă;
- normele limbii sunt frecvent încălcate;
- se folosesc regionalisme, cuvinte de argou sau de jargon, clisee lingvistice, vocative,
interjecţii, imperative etc.

EMIŢĂTORUL
- sursa de informaţie, sursa mesajului, fiind dotat cu un aparat şi un mecanism de codare;
-în cazul comunicării verbale locutorul / emiţătorul va selecta semnele din codul lingvistic şi
le va combina conform regulilor gramaticale;
- de regulă, emiţătorul este şi sursa enunţului, dar în anumite situaţii de comunicare cele două
poziţii se disociază (ex: cel care transmite informaţiieste numai un simplu emiţător şi nu
îşi asumă paternitatea acesteia, respectiv informaţia aparţine altcuiva).
Funcţia expresivă / emotivă este centrată pe emiţător, exprimă starea afectivă a acestuia prin
intermediul mai multor modalităţi lingvistice: interjecţii, formele verbale şi pronominale de pe
rsoana I,redarea superlativului prin mijloace stilistice. Prin această funcţie se exprimă
subiectivitatea locutorului: stările, sentimentele, valorile sale. Această funcţie este dominantă
în limbajul copiilor sau în cel al lirismului subiectiv.

RECEPTORUL
- destinatarul informaţiei într-o situaţie de comunicare;
- este vizat de către emiţător;
- primeşte mesajul şi îl decodează;
- în cazul comunicării verbale interlocutorul / receptorul va face apel la
memorie (operaţie de decodificare a mesajului) şi va actualiza cunoştinţele de limbă necesare
degajării semnificaţiei conţinute în mesaj;
- în general, receptorul este şi destinatarul informaţiei, dar există şi situaţii de comunicare în
care cele două poziţii se disociază (ex.: a spune ceva cuiva pentru a auzi altcineva, care este
de asemenea prezent). Emiţătorul şi receptorul mai sunt denumiţi şiactanţi.
Funcţia conativă / persuasivă / retorică/de apel este centrată pe receptor, poate viza efectul de
persuasiune a mesajului asupra acestuia, recurgând la utilizarea vocativului şi a imperativului
(frecvent întâlnită în domeniul reclamelor). Prin funcţia conativă se exprimă o încercare de a-l
influenţa, de a-l incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin, printr-o rugăminte etc.
Această funcţie este pregnantă în comunicarea cotidiană şi în stilul oficial-administrativ.

REFERENTUL
- situaţia, obiectul, realitatea etc. despre care se comunică; despre ce secomunică;
Funcţia referenţială este centrată pe referent. Prin ea se transmit informaţii despre lumea
reală sau imaginară. Această funcţie este dominantă în limbajul ştiinţific, dar ea are o pondere
importantă în orice tip de comunicare.

CONTEXTUL
- circumstanţele în care are loc comunicarea, circumstanţe privind timpul, locul emiterii,
respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi.
Funcţia cognitivă este centrată pe context, vizează situaţia/contextul în care se face
comunicarea (circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea,
statutul social şi relaţiile dintre actanţi etc.).

MESAJUL
- secvenţa de semnale verbale şi / sau nonverbale pe care emiţătorul o transmite către
receptor. Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie construit din unităţi / elemente cunoscute
deopotrivă de emiţător şi de receptor.
- „vehiculul informaţiei”; în cazul comunicării verbale orale este constituit din rezultatul
operaţiei de codare care merge de la sunet la sens.
Funcţia poetică este centrată pe mesaj. Prin ea se pune în valoare mesajul ca atare, forma
încare este structurat/organizat acesta, atrăgând atenţia asupra modului în care acesta este
formulat. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul prin care
se transmite ceva, ci un text interesant în sine, plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc.
Predomină în textele lirice alături de funcţia emotivă, dar apare şi în jocurile de cuvinte-
calambururi, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe, zicători.

CODUL
- sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele.
Codul principal utilizat în procesul comunicării inter-umane este reprezentat de limba
naturală. Alte coduri au la bază semnale
sonore, grafice sau vizuale de diverse tipuri: alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo
-muţilor, semnele de circulaţie.
Funcţia metalingvistică este centrată pe cod. Intenţia este de a se explicita în cadrul
mesajului codul utilizat. Prin ea se controlează „codul”, cuvintele folosite, discutându-
le înţelesul sau forma pentru a favoriza înţelegerea lor corectă. Este o funcţie pregnantă în
stilul ştiinţific, unde lămurirea conceptelor folosite este esenţială.

CANALUL
- suportul fizic al transmiterii mesajului, reprezentat în cazul comunicării verbale orale de
aerul prin care se propagă undele sonore.
- în comunicarea scrisă, canalul poate fi reprezentat de: scrisoare, bilet, telegramă, iar în cazul
comunicării rapide la distanţă, se poate concretiza prin: telefon, fax, poşta electronică.
- zgomotele, scrisul ilizibil, greşelile de tipar, petele de pe un text scris sunt bruiaje care pot
îngreuna comunicarea.
Funcţia fatică este centrată pe canal; prin ea se controlează „canalul” şi menţinerea
contactului dintre interlocutori, prin verificări şi confirmări. Este o funcţie care domină în
comunicarea la distanţă, unde pot interveni perturbări ale canalului.