Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Basmul îşi are originea în literatura populară, unde figurează ca o creaţie anonimă,
colectivă, orală. A fost descoperit de către romantici care au tipărit primele culegeri de basme
populare. După modelul acestora, autorii culţi au scris basme, adăugând elemente de
originalitate la tiparul folcloric. Cei mai cunoscuţi autori de basm cult din literatura română
sunt: M. Eminescu, I. Creangă, B. Delavrancea.
Basmul cult Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, este o creaţie epică în proză de
dimensiuni reduse, construită pe schema opoziţională bine – rău, în care se relatează acţiuni
de tip fabulos, George Călinescu afirmând că acest basm este o sinteză de ”realism și
fabulos”. Se evidențiază lupta dintre bine și rău, basmul finalizându-se cu victoria binelui.
Povestea lui Harap-Alb aparține curentului realist, Creangă făcând parte din perioada
”marilor clasici”, fiind publicat la 1 august 1877 în revista ”Convorbiri literare”. Caracterul
realist reiese din faptul că personajele nu au puteri supranaturale, fiind umanizate (au atât
calități, cât și defecte, reprezentative pentru unele aspecte morale) și individualizate prin limbaj,
personajele terifiante lipsind cu desăvârșire. De asemenea, spaţiul îmbină trăsăturile realului
cu imaginarul, fiind prezentat într-un mod impersonal. Acestea reprezintă, de fapt, și trăsături
ale basmului cult, alături de diminuarea aurei eroice a protagonistului, dramatizarea naratiunii
prin dialog excesiv (dialogul preia funcțiile narațiunii), comentariul moralist, prezența unor
fragmente de proza rimată și ritmată (ce accentuează caracterul oral și umorul textului),
deformarea grotescă a unor personaje (cei cinci prieteni).
Un element de compoziție este titlul, care situează în centrul atenției personajul
eponim, iar numele eroului este o construcție oximoronică, deoarece reunește doi termeni
contrastanți: harap = rob, slugă cu părul și pielea de culoare neagră, iar albul trimite la originea
nobilă a acestuia, evidențiindu-se astfel condiția duală a personajului. Semnificația culorilor
sugerează evoluția protagonistului de la stadiul de neinițiat, de negru - „harap” la stadiul de
inițiat, de prinț, de iluminat - „alb”. Asocierea dintre cei doi termeni mai sugerează faptul că
eroului îi este dat să reunească contrariile: ziua și noaptea, lumina și întunericul. În momentul
renașterii sale simbolice, el atinge „soarele cu picioarele și luna cu mâna”.
Povestea lui Harap-alb are o structură narativă complexă, criticii literari considerând
că reuneşte două basme. Astfel, protagonistul parcurge două călătorii, iar numărul probelor –
trei de regulă în basmul folcloric - se multiplică (apare triplicarea). Recunoaştem totuşi
motivele cunoscute: împăratul fără urmaşi la tron; călătoria inițiatică; probele; „întoarcerea la
părinţi”; mezinul care inspiră neîncredere, dar se dovedeşte cel mai viteaz; interdicţia încălcată;
impostorul.
În ceea ce privește perspectiva narativă, textul este narat la persoana a III-a, naratorul
fiind omniscient, omniprezent, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau
reflecții (”Că altă, ce pot să zic?”). De asemenea, narațiunea este dramatizată prin dialog, are

1
un ritm rapid, dialogul având rolul de a susține evoluția acțiunii, dar ajută și la caracterizarea
personajelor.
Incipitul are rolul de a-l introduce pe cititor în universul fabulos, cu ajutorul unei
formule iniţiale rezultate prin stilizarea celei populare: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu,
care avea trei feciori.”. Fraza de început, cu tentă regională, plasează acţiunea în plan
atemporal şi fabulos şi prezintă personajele şi reperele spaţiale specifice: „crăiia” de unde va
pleca protagonistul şi împărăţia unde trebuie să ajungă, aflată la cealaltă margine de lume, ţara
lui Verde Împărat, fratele craiului. Vor fi dezvăluite pe rând numeroase spaţii specifice
basmului: Ţara Spânilor, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului, „Ostrovul Florilor”, locul unde se
bat munţii în capete. Totuşi, impresia cititorului este că acţiunea se petrece într-un spaţiu
real, chiar în Moldova natală a scriitorului. În călătoria sa, protagonistul întâlneşte câmpuri pe
care ară plugurile, gârle pe care macină morile, copaci bătrâni cu scorburi în care se ascund
veveriţele. La curtea împăratului Roşu, li se oferă peţitorilor „ialoviţe” fripte, „harabale” cu
pâine, „buţi” cu vin, elemente care ţin de civilizaţia rurală.
Subiectul urmează momentele clasice, înfăţişând încercările prin care trece fiul de crai
pentru a dobândi experienţa necesară unui împărat. Intriga este reprezentată de „cartea” pe care
craiul o primeşte de la fratele său, carte prin care acesta îi cere să-l trimită pe cel mai vrednic
dintre feciori spre a-l lăsa urmaş la tron. Fiul cel mic este cel ales de soartă să devină împărat.
Trecând podul, care semnifică despărţirea de copilărie, desprinderea de familie, pierderea
protecţiei părinţilor, mezinul încalcă sfatul tatălui şi se întovărăşeşte cu „omul spân”, care îl
păcăleşte să intre într-o fântână de unde iese cu o altă identitate, devenind sluga acestuia. Spânul
îşi însuşeşte identitatea prinţului, dându-se drept nepotul lui Verde Împărat. Fiul de crai capătă
şi un nume, care va reflecta statutul nedrept de slugă: Harap-Alb.
Se conturează acum conflictul basmului, cel dintre bine şi rău, construit în manieră
originală de Ion Creangă. Binele este reprezentat de Harap-Alb şi toţi cei care îl ajută, în timp
ce răul este întruchipat de „omul spân şi omul roş”. Aceştia sunt menţionaţi în secvenţa
despărţirii fiului de tată, care îi fixează interdicţia de a se întovărăşi cu ei, sub motiv că sunt tare
„şugubeţi”. Într-adevăr, Spânul este întruchiparea vicleniei, iar Împăratul Roşu, întruchiparea
răutăţii, chiar a diavolului. Gerilă îl numeşte „ţapul cel roş” şi se ştie că, în concepţia poporului
nostru, ţapul este reprezentarea diavolului. Totuşi, în basmul de faţă, cei doi nu au un rol cu
desăvârşire negativ, ei având o importantă contribuţie la formarea lui Harap-Alb. Spânul este
chiar conştient de acest rol, spunându-i fiului de crai că trebuie să-i dea ascultare până când va
muri şi va învia. Face parte dintr-un complot, alături de crai, Sfânta Duminică şi cal.
În desfăşurarea acţiunii, naratorul povesteşte cu haz şi ironie peripeţiile prin care trece
Harap-Alb. Acesta ajunge la curtea lui Verde Împărat ca slugă a Spânului care se pretinde fiu de
crai. Spânul îl umileşte, îl tratează cu asprime, îl supune la probe grele. Este ajutat de cal şi de
Sfânta Duminică pentru a aduce salăţile din Grădina Ursului şi pielea cerbului bătută cu pietre
scumpe. Trimis apoi s-o aducă pe fata Împăratului Roşu pentru nepotul lui Verde împărat,
Harap-Alb se întâlneşte pe drum cu furnicile, cu roiul de albine, apoi cu cei cinci uriaşi,
personaje cu statut de fiinţe himerice în basm: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă. Uriaşii îl ajută pe protagonist să parcurgă o nouă serie de probe la curtea Împăratului
Roşu: înnoptarea în casa de aramă sub care arsese un foc de 24 de stânjeni; ospăţul; alegerea
seminţelor de mac din nisip; păzirea fetei împăratului; recunoaşterea fetei celei adevărate dintre
2
două fete identice; competiţia dintre calul lui Harap-Alb şi turturica fetei pentru aducerea apei
vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce.
Se observă că protagonistul are de trecut un număr de nouă probe, un număr simbolic,
semnificând încheierea unui ciclu existenţial. Acum iniţierea fiului de crai se sfârşeşte. Acesta s-
a maturizat şi îşi poate urma unchiul la tron. Mai există însă şi o a zecea probă, supremă, cea a
morţii şi învierii. Pe drumul de întoarcere către curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb o
îndrăgeşte pe fata frumoasă ca un „boboc de trandafir în luna lui mai” şi se gândeşte că n-ar voi
să o ducă Spânului. Ajungând, Spânul se repede s-o îmbrăţişeze pe fată, dar aceasta îl demască
pe impostor, dezvăluind tuturor adevărul. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb şi este înviat de
către fata lui Împăratului Roşu, împlinindu-se astfel jurământul făcut de mezinul craiului, cum
că va da ascultare Spânului până când va muri şi va învia. Se demonstrează astfel şi faptul că în
planul fabulos, chiar şi opoziţia viaţă – moarte poate fi anulată. Lecţia umilinţei la care fusese
supus tânărul ia sfârşit. Harap-Alb moare ca slugă şi învie ca fiu de crai. Răufăcătorul este
pedepsit: calul lui Harap-Alb îl ridică pe Spân în înaltul cerului, de unde îi dă drumul şi acesta
se face mii de fărâme.
Finalul este clasic, nupţial. Protagonistul este răsplătit. Astfel, Harap-Alb şi fata
împăratului Roşu îngenunchează în faţa lui Verde Împărat, primind de la acesta binecuvântarea
pentru căsătorie şi, totodată, împărăţia. La nunta împărătească participă personajele obişnuite:
crai, împăraţi şi ajutoarele lui Harap-Alb, respectiv, Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi
Crăiasa zânelor (Sfânta Duminică). Naratorul se pretinde participant la nunta din poveste în
ipostaza de povestitor sărac, „fără bani în buzunar”. Rolul finalului este să-l readucă pe cititor
în lumea reală şi să pună distanţă între aceasta şi lumea fabuloasă, unde totul este posibil. De
aceea naratorul spune că la masa împărătească a mâncat şi a băut chiar şi sărăcimea, în timp ce
în realitate, numai cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu are se uită şi rabdă.
Limbajul – care apartine registrului popular si regional al limbii – are un rol important în
caracterizarea personajului. Spre deosebire de eroii basmelor populare, Harap-Alb este puternic
individualizat. El se comportă țărănește, vorbește moldovenește și nu are însușiri
supranaturale. Novicele aflat pe calea inițierii se confruntă cu răul din lumea oamenilor, și nu cu
ființe fabuloase. Limbajul este de factură populară, marcat de oralitate. Naratorul povesteşte
cu haz, cu ironie şi umor întâmplările fabuloase. Textul este plin de fraze capcană şi de „vorbe
de duh”, de cuvinte savuroase (cum ar fi versuri populare : ”De-ar ști omul ce-ar păți/Dinainte
s-ar păzi!”). Naraţiunea, dominantă în basmul folcloric, este limitată în favoarea dialogului.
Scriitorul are predilecţia către înscenările comice: uriaşii se ceartă în casa de aramă încinsă
precum dascălii în gazdă la Pavel Ciubotarul din Fălticeni. De asemenea, limbajul este marcat și
de umor prin: exprimare mucalită (”să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), diminutive cu
valoare augmentativă (”buzișoare”, ”băuturică”), expresii populare (”Dă-i cu cinstea, să peară
rușinea”), porecle și apelative caricaturale (Buzilă, Gerilă), enumerări hilare (”Ochilă, frate cu
Orbilă...”).
Acest basm abordează tema tradiţională a confruntării dintre bine şi rău, concretizată
prin povestea unui tânăr care parcurge un drum iniţiatic, formându-se ca împărat, aşa încât
opera poate fi citită ca un mic bildungsroman şi, totodată, ca un mic roman de aventuri. Tema
destinului este bine conturată prin faptul că Sfânta Duminică, deghizată în bătrâna gârbovă, îi
vorbeşte încă de la început mezinului despre un destin pe care trebuie să-l împlinească.
3
Protagonistul nu crede în acest destin şi trebuie să i se amintească mereu acest lucru.
Desfăşurarea acţiunii confirmă ideea destinului. Tema lumii pe dos este enunţată chiar de
narator într-o secvenţă de proză rimată şi ritmată (”Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n
jos...”). Ion Creangă are viziunea acestei lumi prin inversarea statutului social: stăpânul
ajunge slugă, iar sluga stăpân, tocmai pentru a se vedea mai bine esenţa lucrurilor. Pentru că
basmul are final fericit, lumea nu poate rămâne „pe dos”, echilibrul ei fiind restabilit prin
pedepsirea răului şi triumful binelui.
O secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este momentul în care
Harap-Alb se rătăcește în pădurea-labirint (loc al morții dar și al regenerării, căci pentru tânăr
se va încheia o etapă și va începe alta) și apare Spânul, care se travestește de trei ori, pentru a-l
convinge pe acesta să-l ia cu el. Se observă naivitatea personajului principal și lipsa acestuia de
experiență, întrucât nu-și dă seama că este același spân, considerând că aceea este ”țara
spânilor”. De asemenea, Spânul dă dovadă de inițiere și de viclenie prin modul în care l-a
abordat pe fiul de crai, reușind, în cele din urmă să fie luat ca partener de drum. Harap-Alb iese
din ascultarea tatălui (mărturisindu-i chiar Spânului acest sfat, ceea ce-l face și mai vulnerabil),
care îi spusese să se ferească de omul spân și de cel roș. Cum basmul are un caracter de
bildungsroman, în acest episod este prezentat un novice în ale vieții, care pornește în călătoria
sa alături de inițiatorul său.
O altă secvență semnificativă este coborârea în fântână, aceasta din urmă simbolizând
grota, un spațiu al nașterii și al regenerării. Căpătarea unui nume (coborârea în fântână
reprezentând botezul) și a unei identități marchează începutul inițierii spirituale a
protagonistului, avându-l ca inițiator pe Spân. Personajul intră în fântână naiv, fecior de crai,
pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului, trebuind să-i dea ascultare acestuia ”până când va
muri și iar va învia”. Jurământul din fântână presupune și condiția eliberării și asumarea noului
statut. Așadar, prima lecție învățată este anularea orgoliului și acceptarea umilinței de a fi o
slugă. Observăm, în acest episod, tema lumii pe dos, având loc un schimb de identități între
cele două personaje.
În opinia mea, viziunea scriitorului asupra lumii fabuloase este una originală, în primul
rând, prin felul cum îşi construieşte personajele. Criticii literari au observat, de exemplu, că la
Ion Creangă, împăraţii şi craii se poartă „fără etichetă, de parcă şi-ar fi uitat conştiinţa
rangului”: craiul îşi dojeneşte feciorii precum un ţăran, într-un limbaj care abundă în proverbe şi
zicători; împăratul Roşu interpretează prezenţa furnicilor care i-au năpădit aşternutul tot ca un
ţăran drept semn de ploaie. Cei cinci uriaşi, întruchipări ale forţelor dezlănţuite ale naturii
(Gerilă), ale viciilor omeneşti (Flămânzilă, Setilă), ale dorinţei omului de a-şi depăşi limitele
(Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă), sunt cel mai original aspect din basm. În construcţia lor, autorul
foloseşte caricaturalul şi grotescul, demonstrând un fin simţ pentru ceea ce este diform şi
dizarmonic în lume. Gerilă este „o dihanie de om”, care are „nişte urechi clăpăuge şi nişte
buzoaie groase şi dăbălăzate”. Când suflă, buza de deasupra i se răsfrânge peste „scăfârlia”
capului, iar cea de jos îi acoperă pântecele. Uriaşii sunt, aşadar, diformi, dar ascund un psihic
obişnuit, sunt simpatici şi sunt forţe ale binelui. Nu înspăimântă pe cititor, ci îl amuză. Sunt
diferiţi de zmeii din basmele populare care sunt urâţi şi răi.

4
 Construcția unui personaj (Harap-Alb):

Personajele basmului respectă în general tiparul clasic, prezentând însă şi o serie de

trăsături originale. Harap-Alb este personajul principal și pozitiv al operei, iar Spânul cel
secundar și negativ.
Din punctul de vedere al statutului social, aflăm din incipit că Harap-Alb este fiul cel
mic al craiului, cel care va încerca și el să treacă proba tatălui său. Pe parcursul basmului,
statutul social se schimbă în rob, ca mai apoi, la final, să dobândească un nou statut, acela de
împărat. Harap-Alb este un personaj de o mare frumusete morală, prin onestitatea,
generozitatea, compasiunea pentru micile viețuitoare, cultul prieteniei și sentimentul onoarei,
care reiese din respectul jurământului dat. De aceea, nu-l tradează pe Spân și nu-și divulga
identitatea. Defectul sau capital este, însă, naivitatea. Credulitatea, lipsa de experiență a vieții
(„boboc de felul său”, cum este caracterizat în mod direct de narator) fac din el o victimă sigură.
Harap-Alb ilustrează tipul tânărului lipsit de experienţă, naiv, prezentat într-un proces de
formare. Acesta nu este Făt-Frumos din basmul popular, ci este un antierou. Harap-Alb nu se
luptă cu zmeii şi cu balaurii, nu săvârşeşte fapte de vitejie şi curaj. De altfel, naratorul îl pune în
situaţii ridicole: când încalcă sfatul tatălui şi îl tocmeşte pe Spân ca slugă, îşi explică faptul că
Spânul este spân prin asemănarea cu mama, punând în evidenţă naivitatea. Când, ameninţat cu
moartea, îi dezvăluie acestuia cine este, de unde vine şi unde merge, naratorul îi scuză
slăbiciunea, spunând că orice om ţine la viaţă mai mult decât la orice. De asemenea, îl prezintă
ca fiind fricos: era galben de frică „de parcă îi luase pânza de pe obraz”. Este caracterizat şi de
către alte personaje, de exemplu de către Sfânta Duminică. Atunci când tânărul se plânge Sfintei
de asprimea Spânului, bătrâna îi adresează vorbe grele, spunând că e mai fricos decât o femeie,
că este „slab de înger” şi că „stă ca o găină plouată”. În mod surprinzător, el este chiar stăpânit
de gândul sinuciderii, mărturisit calului, dovedind o filozofie fatalistă asupra existenței,
reieșind de aici statutul psihologic al personajului, tulburările interioare ale acestuia
contribuind la transformarea dintr-un neinițiat, într-un cunoscător al tainelor vieții, fiind capabil
să-și întemeieze o familie și să conducă o împărăție. Acesta este sensul morții și renașterii sale
simbolice, ritualice.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea trăsăturii dominante (naivitatea) este
momentul în care Harap-Alb se rătăcește în pădurea-labirint (loc al morții dar și al regenerării,
căci pentru tânăr se va încheia o etapă și va începe alta) și apare Spânul, care se travestește de
trei ori, pentru a-l convinge pe acesta să-l ia cu el. Se observă naivitatea personajului principal
și lipsa acestuia de experiență, întrucât nu-și dă seama că este același spân, considerând că
aceea este ”țara spânilor”. De asemenea, Spânul dă dovadă de inițiere și de viclenie prin modul
în care l-a abordat pe fiul de crai, reușind, în cele din urmă să fie luat ca partener de drum.
Harap-Alb iese din ascultarea tatălui (mărturisindu-i chiar Spânului acest sfat, ceea ce-l face și
mai vulnerabil), care îi spusese să se ferească de omul spân și de cel roș. Cum basmul are un
caracter de bildungsroman, în acest episod este prezentat un novice în ale vieții, care pornește
în călătoria sa alături de inițiatorul său.
O altă secvență semnificativă este coborârea în fântână, aceasta din urmă simbolizând
grota, un spațiu al nașterii și al regenerării. Căpătarea unui nume (coborârea în fântână
reprezentând botezul) și a unei identități marchează începutul inițierii spirituale a
5
protagonistului, avându-l ca inițiator pe Spân. Personajul intră în fântână naiv, fecior de crai,
pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului, trebuind să-i dea ascultare acestuia ”până când va
muri și iar va învia”. Jurământul din fântână presupune și condiția eliberării și asumarea noului
statut. Așadar, prima lecție învățată este anularea orgoliului și acceptarea umilinței de a fi o
slugă. Observăm, în acest episod, tema lumii pe dos, având loc un schimb de identități între
cele două personaje.
Consider că, mai ales prin acest personaj, Ion Creangă umanizează fabulosul,
apropiindu-l de cititor și făcându-l mai verosimil, prin coborarea lui în realitatea lumii țărănești.
De asemenea, basmul lui Creangă poate fi considerat un bildungsroman, adică un roman
formativ, în care se construiește personalitatea eroului. Este de remarcat complicitatea
formativă a câtorva personaje: craiul, calul, Sfânta Duminică și Spânul - un rău necesar, omul
demonizat, dar care poate fi considerat principalul agent formator. Criticii literari au demonstrat
că se poate vorbi despre un complot pus la cale pentru formarea lui Harap-Alb, complot din
care fac parte craiul, calul, Sfânta Duminică şi Spânul. La capătul unui lung şir de probe,
protagonistul merită să devină împărat.

Relația dintre personaje (Harap-Alb - Spân)

În ceea ce-l privește pe Spân (= bărbat lipsit de barbă și de mustăți), acesta nu este doar
o reprezentare a răului, ci are un grad de complexitate mai ridicat față de alte personaje negative
din basm, având și un rol pedagogic, ”un rău necesar” formării protagonistului. Chiar tatăl său
îl avertizează pe Harap-Alb de existența Spânului, sfătuindu-l să se ferească de acesta. Din
punct de vedere moral, Spânul este un om lăudăros, îi povestește lui Harap-Alb că muncește
din greu pe la stăpâni calici și și-ar dori un stăpân mai bun, intențiile sale vădindu-se mai târziu.
Viclenia acestuia îl face să profite de pe urma naivității protagonistului, ajungând să-și schimbe
identitatea socială, din spân în fiu de crai. Fetele împăratului simt că Spânul este rău și
neomenos și consideră că Harap-Alb ar aduce mai mult a vărul lor. Spânul are o caracter
vindicativ (răzbunător), este plin de răutate, încalcă tot ceea ce este firesc, de aceea, la final
este și pedepsit. Psihologic vorbind, Spânul este un inițiat, de aceea i-a fost și ușor să profite
de naivitatea și lipsa de experiență a lui Harap-Alb, dar, indirect, el ajută la formarea fiului de
crai, după cum afirmă și calul: ”Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte.”
O secvență semnificativă din care reiese relația dintre cele două personaje este
momentul în care Harap-Alb se rătăcește în pădurea-labirint (loc al morții dar și al regenerării,
căci pentru tânăr se va încheia o etapă și va începe alta) și apare Spânul, care se travestește de
trei ori, pentru a-l convinge pe acesta să-l ia cu el. Se observă naivitatea personajului principal
și lipsa acestuia de experiență, întrucât nu-și dă seama că este același spân, considerând că
aceea este ”țara spânilor”. De asemenea, Spânul dă dovadă de inițiere și de viclenie prin modul
în care l-a abordat pe fiul de crai, reușind, în cele din urmă să fie luat ca partener de drum.
Harap-Alb iese din ascultarea tatălui (mărturisindu-i chiar Spânului acest sfat, ceea ce-l face și
mai vulnerabil), care îi spusese să se ferească de omul spân și de cel roș. Cum basmul are un
caracter de bildungsroman, în acest episod este prezentat un novice în ale vieții, care pornește în
călătoria sa alături de inițiatorul său.
6
 O altă secvență semnificativă este coborârea în fântână, aceasta din urmă simbolizând
grota, un spațiu al nașterii și al regenerării. Căpătarea unui nume (coborârea în fântână
reprezentând botezul) și a unei identități marchează începutul inițierii spirituale a
protagonistului, avându-l ca inițiator pe Spân. Personajul intră în fântână naiv, fecior de crai,
pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului, trebuind să-i dea ascultare acestuia ”până când va
muri și iar va învia”. Jurământul din fântână presupune și condiția eliberării și asumarea noului
statut. Așadar, prima lecție învățată este anularea orgoliului și acceptarea umilinței de a fi o
slugă.
În opinia mea, modul în care tema textului narativ se reflectă în evoluția relației dintre
cele două personaje se bazează pe întrepătrunderea realului cu fabulosul. Dacă fiul craiului
are, de la început, un statut bine determinat (fiind un personaj umanizat), Spânul ilustrează
manifestări ale fabulosului, în ipostaza stranietății sau a maleficului, căci își schimbă
înfățișarea, în cele trei apariții succesive. Spânul este personajul fantastic prin care răul
acționează, mimând atributele binelui, comportamentul său neabătându-se de la logica
firescului. El devine pedagogul rău, neiertător, care îl pune mereu în primejdie pe Harap-Alb,
făcând din el un erou. Între cele două personaje se creează o relație de interdependență, o
încercare a fabulosului de a transforma realul, Harap-Alb reieșind învingător atât în fața
neputinței de a birui timpul și spațiul, cât și în fața forțelor demonice (reprezentate de Spân).

În concluzie, în basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă umanizează fabulosul,

coborându-l în realitatea lumii tărănești și făcându-l mai verosimil (credibil). Construcția
protagonistului este un prim argument care demonstrează diferențele dintre basmul cult și
basmul popular. Criticul G. Călinescu observă în „Estetica basmului” că în basmul cult,
fabulosul nu acționează la nivelul protagonistului, care este un model uman realist, ci la nivelul
epicului, al intâmplărilor. Harap-Alb este un personaj lipsit de forțe supranaturale. El este
humuleșteanul care reprezintă tipul omului din popor, conturat în manieră realistă, deoarece
întrunește atât calități, cât și defecte.