Curs biochimie

Metabolismul
1.Notiuni generale

Celula vie este considerata o masina ce transforma continuu E continuta in

structura moleculelor substantelor nutritive din mediul inconjurator in E chimica
pe care o foloseste in procesele de biosinteza,contractia musculara,transportul
prin membrana,excitatia nervoasa.

Degradarea enzimatica a substantelor nutritive–LIPIDE,GLUCIDE ,PROTEINE

se petrece printr-un sir de reactii chimice,care cuprind 3 stadii:

I.substantele nutritive sunt degradate pana la substanta simpla de baza

P aminoacizi

G glucoza

L acizi grasi+glicerina

II – in al doilea stadiu, produşii formaţi in primul stadiu sunt transformaţi intr-un

număr mic
de produşi intermediari, in principal intr-un compus cu doi atomi de carbon,
acetil-CoA;
III – in al treilea stadiu aceşti compuşi sunt metabolizaţi pe o cale comună la
CO2 şi H2O.
Biosinteza macromoleculelor de polizaharide, lipide şi proteine specifice
celulei se realizează de asemenea in trei stadii, plecand de la moleculele de
precursor
din cel de al treilea stadiu care sunt convertiţi la moleculele de bază: aminoacizi,
hexoze, acizi graşi şi glicerol. In final, compuşii simpli rezultaţi sunt asamblaţi
in
macromolecule specifice organismului.
Aceste două căi metabolice sunt strans legate intre ele din punct de vedere
energetic, deoarece calea de degradare (catabolism) furnizează energia necesară
căii de biosinteză (anabolism).
In calea catabolică, energia eliberată prin degradarea diverşilor compuşi
organici nutritivi este recuperată in bună parte sub formă de ATP (in special in
stadiul III, prin procesul de fosforilare oxidativă).
Calea anabolică sau de biosinteză necesită energie pe care o obţine prin
hidroliza legăturii macroergice din ATP.

-1-
 METABOLISMUL GLUCIDIC
1. Digestia şi absorbţia glucidelor
Aproximativ 50% din caloriile preluate zilnic de organism sunt furnizate de
glucide: amidon (160 g), zaharoză (120 g), lactoză (30 g) glucoză şi fructoză
libere (10 g) şi urme de maltoză şi trehaloză .Prin digestia glucidelor rezultă trei
monozaharide: glucoza, fructoza şi galactoza
Digestia glucidelor incepe in cavitatea bucală şi este
completată in duoden.Asupra amidonului pot acţiona două tipuri de enzime
hidrolitice: a –amilaza şi oligozaharidazele (dextrinaze) in care sunt incluse şi
dizaharidazele.
Amilaza salivară (in cavitatea bucală) şi amilaza pancreatică (in intestinul
subţire) hidrolizează amidonul incepand de la periferia moleculei spre centru,
Prin acţiunea acestor amilaze, amiloza este transformată in maltoză şi
cantităţi mici de maltotrioză, iar amilopectina in maltoză şi oligozaharide mici,
de aproximativ opt resturi de glucoză, cu una sau mai multe ramificaţii (dextrine
limită).
Oligozaharidazele completează hidroliza oligozaharidelor şi dizaharidelor.
Dizaharidele provenite direct din alimente, precum şi cele rezultate prin
digestia amidonului sunt hidrolizate in intestinul subţire sub acţiunea
dizaharidazelor.
Deficitul de oligozaharidaze sau dizaharidaze, in mucoasa intestinală,
determină trecerea glucidelor nedigerate in fecale.
Prezenţa acestor compuşi osmotic activi determină scoaterea apei din
ţesuturi şi trecerea ei in intestinul gros, cauzand diaree. La acestea se adaugă
acţiunea bacteriilor intestinale asupra glucidelor nedigerate rezultand CO2 +
H2 (gaze) şi compuşi cu doi sau trei atomi de C ce irită mucoasa intestinală
(acid lactic). Mucoasa intestinală poate deveni permeabilă pentru dizaharide,
care se vor elimina prin urină. Defecte ereditare de lactază, zaharază şi
dextrinază au fost descrise la copiii cu intoleranţă la dizaharide. Un defect
generalizat in degradarea dizaharidelor poate fi cauzat şi de o varietate de boli
intestinale, malnutriţie sau de medicamente ce lezează mucoasa intestinului
subţire.
O serie de polizaharide şi alţi polimeri conţinuţi in dietă sunt foarte
puţin sau deloc hidrolizaţi in intestin. Aceşti compuşi sunt desemnaţi drept
“fibre”, reprezentate de celuloză, hemiceluloză, lignină, pectine, gume şi
mucilagii. Sunt abundente in cereale, făină integrală de grau, amidon de
cartofi, vegetale (varză), unele fructe. Fibrele măresc peristaltismul intestinal
reducand timpul de stagnare a conţinutului intestinal.
Absorbţia monozaharidelor se realizează prin sistemul port hepatic şi
implică două mecanisme: transportul activ (contra gradientului de
concentraţie) şi difuzia facilitată.
-2-
2.Metabolismul intermediar al glucidelor
In organismele vii,metabolismul glucidelor se realizeaza pe mai multe cai:
- Glicoliza – oxidarea glucozei sau glicogenului pană la piruvat (prin
calea Embden-Meyerhof) şi lactat;
- Glicogenogeneza – sinteza glicogenului din glucoză;
- Glicogenoliza – degradarea glicogenului, rezultand glucoză;
- Ciclul acidului citric (ciclul Krebs sau ciclul acizilor tricarboxilici)
in care acetil-CoA (provenită din piruvat, acizi graşi şi aminoacizi) este
oxidată la CO2 şi H2O;
- Şuntul hexozomonofosfat (calea oxidativă directă, calea oxidativă a
fosfogluconatului sau ciclul pentozo-fosforic) este o cale alternativă pentru
calea Embden-Meyerhof, avand ca funcţie principală sinteza unor intermediari
cum ar fi NADPH şi riboze;
- Gluconeogeneza – sinteza glucozei sau a glicogenului din compuşi
neglucidici – aminoacizii glucogenici, lactatul, glicerolul şi propionatul. Căile
implicate in gluconeogeneză sunt in principal ciclul Krebs şi glicoliza.
Pe langă aceste căi principale in organism se desfăşoară şi următoarele
căi:
- Calea acizilor uronici prin care se sintetizează acidul glucuronic
utilizat pentru sinteza polizaharidelor complexe (mucopolizaharide) şi pentru
reacţiile de conjugare (detoxifiere);
- Sinteza mucopolizaharidelor (metabolismul aminozaharurilor);
- Metabolismul fructozei;
- Metabolismul galactozei.
După examinarea schemei generale de metabolizare a glucidelor se
evidenţiază faptul că G6P joacă un rol central, fiind punct de intersecţie pentru
toate
căile metabolice.
2.1. Glicoliza
Glicoliza este degradarea anaerobă a glucozei la acid lactic. Acest proces se
poate petrece in aerobioza ,insa cantitatea de glucoza degradata in anaerobioza
este mult mai mare.
In muşchi, procesul glicolitic duce la lactat (in general in condiţii de hipoxie)
dar şi in eritrocit unde, deşi există aport de O2, produsul final al procesului este
tot
acid lactic deoarece eritrocitul nu conţine enzimele necesare oxidării piruvatului.
Eritrocitul este celula care işi asigură energia necesară numai prin glicoliză.
Acidul lactic din muşchi serveşte pentru resinteza glucozei prin
gluconeogeneză după ce el este transportat pe cale sanguină in ficat, ţesut
capabil să resintetizeze glucoza.

-3-
2.2. Degradarea aerobă a glucozei la CO2 şi H2O
In celulele cu metabolism aerob piruvatul format din glucoză, pe calea
Embden-Meyerhof, este oxidat la CO2 şi H2O, cu eliberarea integrală a energiei
conţinută in molecula de glucoză.
Piruvatul este transferat in mitocondrie de un transportor special, implicand
un mecanism simport, prin care este cotransportat un proton.

2.3.Ciclul acizilor tricarboxilici

Cea mai mare parte a substratelor supuse oxidării in procesul respiraţiei
celulare provine din ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), etapă metabolică
finală, comună, in care moleculele simple provenite de la toate compartimentele
metabolice (glucidic, lipidic şi protidic) sunt degradate la CO2 şi apă.
Din punct de vedere energetic, respiraţia celulară este un proces nou care a
apărut in organismele superioare, odată cu dezvoltarea aerobiozei pe planetă.
Respiraţia celulară a inlocuit glicoliza intalnită la organismele inferioare, dar
care
persistă ca proces metabolic şi la organismele superioare, alături de respiraţia
celulară.
Metabolismul glicogenului
a. Glicogenoliza
Principala rezervă de glucide din organism este glicogenul depozitat in ficat
(1/3) şi muşchi (2/3). Glicogenul este un polimer inalt, asemănător amilopectinei
dar mai ramificat, realizat prin condensarea a numeroase molecule de a –
glucoză.
Glicogenul din ficat va fi degradat pentru reechilibrarea glicemiei, in timp ce
glicogenul din muşchi, pentru obţinerea de energie.
Degradarea glicogenului este catalizată de enzime specifice:
 fosforilaza rupe fosforolitic (cu fosfat anorganic) legăturile glicozidice din
lanţurile laterale ale moleculei de glicogen cu eliberarea G1P.
b.Glicogenogeneza
Glicogenul se sintetizează din glucoză, dar şi din fructoză, galactoză şi
manoză după convertirea lor la glucoză. In sinteza glicogenului, glucoza este
mai intai fosforilată la G6P şi apoi izomerizată la G1P. G1P reacţionează cu UTP
şi sub acţiunea UDP-pirofosforilazei se formează UDP-glucoză.
Sinteza glicogenului este reglată de aceiaşi hormoni care ii reglează şi
degradarea (adrenalina şi glucagonul). Prin intermediul proteinkinazei
intermediare,glicogen sintaza este inactivată prin fosforilare.
Absenţa unor enzime din metabolismul glicogenului, determinată genetic,
conduce la maladii foarte grave, glicogenoze, caracterizate prin acumularea in
ţesuturi de glicogen cu structură normală sau anormală.
Aceste afecţiuni se manifestă in primele zile sau săptămani de viaţă şi in cele
mai multe cazuri subiecţii nu ating varsta adultă.
-4-
3. Reglarea glicemiei
Glucoza din sange provine din:
a. alimente – după digestie, glucoza, galactoza sau fructoza sunt absorbite şi pe
calea venei porte ajung la ficat;
b. gluconeogeneză – din aminoacizi, propionat, glicerol şi lactat;
c. din glicogen prin glicogenoliză.
In condiţii fiziologice, concentraţia glucozei in sange este de 4,5-5,5 mmol/L,
adică 0,8-1 g/L. In menţinerea nivelului normal al glicemiei intervin mecanisme
homeostatice; ficatul şi ţesuturile extrahepatice avand un rol important.
Nivelul glicemiei este un parametru care determină utilizarea glucozei de către
ţesuturile extrahepatice.
Celulele ţesuturilor extrahepatice nu sunt liber-permeabile pentru glucoză, fapt
ce constituie principalul factor care reglează pătrunderea glucozei in aceste
celule. In schimb membrana celulei hepatice este permeabilă pentru glucoză.
Intrarea glucozei in celulele extrahepatice este dependentă de insulină care
activează hexokinaza, responsabilă de fosforilarea glucozei la G6P.
La o concentraţie normală a glucozei in sange (1 g‰), ficatul apare ca un
producător de glucoză, dar atunci cand glicemia creşte, producţia de glucoză in
ficat scade şi creşte consumul de glucoză.
Cand glicemia atinge o valoare ridicată, intervine rinichiul care işi
exercită rolul reglator. Glucoza este continuu filtrată de către glomeruli şi este
reabsorbită la nivelul tubilor renali. Procesul de reabsorbţie este similar cu
absorbţia glucozei la intestin, adică prin fosforilare. Procesul fiind enzimatic,
consumator de ATP,capacitatea de reabsorbţie este limitată de concentraţia
enzimei din celulele tubulare la 350 mg/min. Cand concentraţia glucozei in
sange creşte, filtratul glomerularconţine mai multă glucoză decat poate fi
absorbită şi ca urmare, excesul trece in
urină. Eliminarea glucozei prin urină, glicozuria, se produce atunci cand
glicemia atinge valoarea de 9,5-10 mmoli/L (1,7-1,8 g/L). Această valoare a
glicemiei se numeşte prag renal de eliminare pentru glucoză şi este dependent
atat de capacitatea de reabsorbţie cat şi de viteza de filtrare glomerulară.
Glicozuria apare in diabetul zaharat.
Sunt situaţii cand eliminarea glucozei prin urină se poate produce la valori
mai mici ale glicemiei. In acest caz este vorba fie de unele defecte innăscute in
mecanismul de reabsorbţie, fie ca rezultat al unor afecţiuni la nivelul tubilor
renali –glicozuria renală (diabet renal)..

-5-
3.1 Reglarea hormonală a glicemiei
Pătrunderea glucozei in celule şi eliberarea ei din glicogenul hepatic sunt
supuse acţiunii hormonilor care pot avea acţiune hipoglicemiantă (insulina) sau
hiperglicemiantă (adrenalina, glucagonul, hormonul corticotrop (ACTH),
hormonul
de creştere).
 Insulina este secretată de celulele b din insulele Langerhans din
pancreas, stimulată de valoarea glicemiei (hiperglicemie), de unii aminoacizi
(leucina, arginina), agenţi b -adrenergici (adrenalina), factori intestinali
(gastrina,pancreozimina, secretina), hormoni hiperglicemianţi (ACTH,
glucagon, hormoni steroizi, hormon de creştere). Aceşti factori determină o
creştere a secreţiei de
insulină atat prin hiperglicemia pe care o produc cat şi prin acţiunea directă
asupra celulelor b din pancreas.
- Prin creşterea secreţiei de insulină sau prin administrarea ei se produce o
scădere a glicemiei, creşterea glicogenului hepatic, scăderea coeficientului
respirator (număr moli CO2 format/ număr moli O2 consumat), scăderea
fosforului anorganic din sange, scăderea K seric, scăderea concentraţiei
aminoacizilor liberi din sange,creşterea sintezei de NADPH.
- La nivelul muşchiului şi ţesutului adipos, insulina favorizează pătrunderea
glucozei prin membrana celulară, stimuland toate căile de utilizare a glucozei
(sinteza glicogenului, şuntul HMP, deci creşterea producţiei de NADPH,
glicoliza, creşterea sintezei de acizi graşi).
- Pătrunderea crescută a glucozei in ţesutul adipos, favorizată de insulină,
duce şi la o producţie accelerată de a - glicerol-P ceea ce facilitează esterificarea
acizilor graşi şi depunerea de trigliceride in celulele adipoase; ca urmare, nivelul
acizilor graşi liberi (AGL) din sange va scădea. Insulina poate interveni la
nivelul ţesutului adipos şi prin acţiunea directă asupra unor enzime, printre care
activarea hexokinazei care catalizează fosforilarea glucozei.

- In ficat, işi exercită acţiunea prin inducerea sintezei de enzime cu rol in

degradarea glucidelor (GK, FFK, PK) şi represia simultană a enzimelor cu rol in
gluconeogeneză (piruvat-carboxilaza, PEP-carboxikinaza, F1,6DP-aza şi G6P-
aza).
 Hormonul de creştere secretat de hipofiza anterioară are acţiune
antagonistă insulinei. Secreţia acestui hormon este stimulată de hipoglicemie.
Mecanismul său de acţiune constă in scăderea utilizării periferice a glucozei şi
stimularea gluconeogenezei.
 Hormonii glucocorticoizi sunt secretaţi in urma stimulării cu ACTH, a
cărui secreţie este declanşată de hipoglicemie.
 Adrenalina secretată de medulosuprarenală acţionează prin activarea
glicogenolizei in ficat şi muşchi.
-6-
 Glucagonul, produs de celulele a din pancreas, are acţiune
asemănătoare cu a adrenalinei, la nivelul ficatului.

4.Tulburarile metabolismului glucidic

Orice dezechilibru in mecanismele de reglare a metabolismului glucidic

poate avea drept consecinţă instalarea unei hipo- sau hiperglicemii.
Scăderea glucozei sanguine sub 0,70 g/L indică o hipoglicemie care
poate fi cauzată de:
a)foame, inaniţie;
b)perturbarea secreţiei hormonilor implicaţi in metabolismul glucozei;
- secreţie crescută de insulină (hiperinsulinemism) care duce la un consum
exagerat de glucoză la nivel celular;
- secreţie scăzută de adrenalină şi glucagon, in hipopituitarism (hipofiză);
- defecte enzimatice – G6P-ază, fosforilaza hepatică, piruvat-carboxilază,
PEP-carboxikinază, F1,6DP-ază;
- boli hepatice severe;
- administrarea unor medicamente – propranolol, salicilaţi;
- consum de alcool.
Creşterea glicemiei peste 1,10 g/L este un indicator al unei stări de
hiperglicemie.
Există o multitudine de sindroame hiperglicemice, dintre care importanţă
deosebită prezintă diabetul zaharat, definit ca o maladie cauzată de lipsa totală
sau relativă de insulină şi care este caracterizat prin hiperglicemie, frecvent
insoţită de glicozurie.
Diabetul zaharat, considerat prin tradiţie o maladie a metabolismului
glucidic, implică de fapt şi tulburări ale metabolismului lipidic şi proteic.
Există două tipuri majore de diabet:
I. Diabetul insulino-dependent (tip I), denumit şi diabet juvenil. Este
cauzat de incapacitatea organismului de a produce insulină din cauza lezării
celulelor b din pancreas. Se manifestă de timpuriu, inainte de 40 de ani, cu
simptome mai severe;
II. Diabetul insulino-independent (tip II), diabetul adultului – cauzat de deficitul
sau defecte ale receptorilor pentru insulină. Se manifestă după varsta de 40
de ani, pacienţii fiind de obicei hiperponderali şi avand in familie ascendenţi
diabetici.

-7-
 METABOLISMUL LIPIDELOR

1. Digestia şi absorbţia lipidelor

Lipidele reprezintă un grup eterogen de molecule organice insolubile
in apă, care pot fi separate prin extracţie cu solvenţi organici. Lipidele sunt
alcătuite din următoarele clase de compuşi: acizi graşi liberi (neesterificaţi);
triacilgliceroli (trigliceride); fosfolipide; sfingolipide; glicolipide; steroizi.
Funcţiile pe care lipidele le indeplinesc in organism sunt următoarele:
- reprezintă sursa majoră de energie;
- procură componentele necesare formarii barierelor hidrofobe ce
separă conţinutul apos al celulelor şi structurilor celulare;
-prezintă activitate reglatorie sau coenzimatică (hormoni steroizi,
vitamine).
Un adult consuma intre 60-150 g de lipide zilnic din care 90% sunt
trigliceride, restul fiind colesterol liber, colesterol esterificat, fosfolipide şi
acizi graşi liberi.
Digestia lipidelor este un proces care consta in hidroliza (in
prezenţa unor enzime specifice fiecărei clase de lipide) şi emulsionarea lor
adică menţinerea in stare solubilizată a unor componente hidrofobe intr-un
mediu apos (in prezenţa bilei şi a sărurilor biliare).
 Hidroliza este realizată de enzime specifice. Astfel, lipazele
acţionează asupra trigliceridelor, fosfolipazele (PL) asupra fosfatidelor,
colesterolesteraza asupra esterilor de colesterol.

 b. Emulsionarea inseamnă solubilizarea componentelor hidrofobe.

Lipidele sunt prezente in mediul apos sub forma unor picături şi hidroliza
enzimatică se petrece la interfaţa picăturii lipid-apă. Agenţii emulsionanţi
interacţionează deopotrivă cu aceste picături şi cu apa, acţiune ce are ca urmare
ruperea picăturilor in altele mai mici, stabilizarea acestora din urma şi
impiedicarea reunirii lor. Ca urmare are loc o mărire a suprafeţei picăturii astfel
ca enzimele să poată acţiona cat mai eficient. Emulsionarea este realizată prin
două mecanisme: folosirea proprietăţilor sărurilor biliare care au rol detergent şi
amestecarea mecanică dată de peristaltism.
Digestia lipidelor incepe in stomac şi este catalizată de o lipază (care se crede
că este de origine linguală) şi de o lipază gastrică, care hidrolizează in special
trigliceridele ce conţin acizi graşi cu catenă scurtă şi medie (prezente in special
in lapte). Viteza cu care are loc hidroliza este excesiv de mică deoarece lipidele
sunt neemulsionate şi enzimele pot hidroliza doar trigliceridele situate la
interfaţa. De aceea se poate spune că lipidele trec in intestin aproape intacte.
Digestia masivă a lipidelor are loc in intestin unde trigliceridele, esterii de
colesterol şi fosfolipidele sunt degradate la produşi primari.

-1-
Trigliceridele avand molecule mari nu pot trece prin peretele celulelor
mucoasei intestinale. De aceea asupra lor acţionează lipaza pancreatică care
hidrolizează preferenţial acizii graşi din poziţia 1 şi 3 rezultand in principal 2-
monoacilglicerol şi acizi graşi liberi.
Hidroliza esterilor de colesterol este realizată de colesterolaza pancreatică
cand se produc colesterol liber şi acizi graşi liberi.
Absorbţia lipidelor
Acizii graşi liberi, colesterolul liber şi 2-monoacilglicerolul sunt produşii
primari de degradare in jejun. Aceştia impreună cu sărurile biliare formează micelii
de lipide amfipatice care sunt orientate cu porţiunea hidrofobă in interior şi cu
porţiunea hidrofilă spre exterior, fiind astfel solubile in mediul apos din lumenul
intestinal. Miceliile se apropie de marginea in perie a celulelor mucoasei intestinale
(care constituie locul primar de absorbţie a lipidelor) şi sunt absorbite.
In enterocite aceşti produşi sunt supuşi unui proces invers, de reconstituire a
produşilor iniţiali şi anume trigliceride, colesterol esterificat, fosfatide, care impreună
cu cantităţi mici de proteine formează particule lipoproteice denumite chilomicroni.
Chilomicronii sunt secretaţi de enterocite şi prin sistemul limfatic ajung in circulaţia
sanguină; reprezintă forma de distribuire a lipidelor exogene.
Resinteza trigliceridelor, a esterilor colesterolului şi a fosfolipidelor se
realizează in două trepte, activarea acizilor graşi (despre care se va vorbi la
metabolismul acizilor graşi) realizată de tiokinaze urmată de esterificarea realizată de
aciltransferaze specifice.Trebuie notat că acizii graşi cu lanţuri mici şi medii parcurg
un traseu diferit de cel al celorlalte lipide. Astfel ei sunt absorbiţi direct de mucoasa
intestinală (nu necesită formarea miceliilor pentru absorbţie), şi sunt distribuiţi prin
sistemul portal hepatic (nu prin cel limfatic). Acest considerent trebuie avut in vedere
in dieta persoanelor care prezintă malabsorbţie pentru alte tipuri de lipide.

2. Metabolismul acizilor graşi

Acizii graşi există in organism in formă liberă (neesterificată) sau sub formă
de esteri in molecule complexe cum sunt trigliceridele. Acizii graşi au un număr par
de atomi de carbon, saturaţi sau nesaturaţi, cu 4-24 atomi de carbon.
Acizii graşi liberi pot fi oxidaţi in multe ţesuturi (ficat, muşchi) pentru a
furniza energie.
Trigliceridele reprezintă forma de stocare a rezervelor energetice ale
organismului şi de aceea funcţia lor principală este aceea energogenă. Aceste rezerve
se formează pe baza excesului de glucide care este convertit in acizi graşi, ce sunt
incorporaţi in trigliceride şi depozitaţi in ţesutul adipos.

2.1. Biosinteza acizilor graşi (acidul palmitic).

Acizii graşi din organism provin din următoarele procese:
· sinteza “de novo” a acidului palmitic;
· elongarea acidului palmitic nou sintetizat sau a unor acizi graşi endogeni;
· biosinteza acizilor graşi nesaturaţi.

-2-
2.2. Degradarea acizilor graşi
Acizii graşi eliberaţi prin hidroliza trigliceridelor in ţesutul adipos trec in
plasmă unde se fixează pe albumine, sunt transportate la ţesuturile capabile să-i
oxideze, ficat, rinichi, inimă, muşchi, plăman, creier, ţesut adipos (majoritatea
ţesuturilor au capacitatea de a oxida lanţul lung de acid gras).
Catabolismul acizilor graşi se desfăşoară in trei etape:

 Activarea acizilor graşi are loc in microzomi sau pe membrana externă a

mitocondriei şi este catalizat de enzime specifice – tiokinaze.

 Transferul acil-CoA in mitocondrie se realizează prin transferul grupării

acil pe carnitină in ficat şi muşchi. Acil-CoA cu lanţ lung de atomi de carbon
reacţionează cu carnitina, avand loc transferul grupării acil pe gruparea –OH a
carnitinei, sub activarea carnitil-acil-transferazei I prezentă in membrana externă a
mitocondriei.
 b -oxidarea
In mitocondrie, acil-CoA participă la procesul de b -oxidare, un ansamblu de
patru reacţii prin care se indepărtează fragmente de doi atomi de carbon sub formă de
acetil-CoA.

3. Metabolismul trigliceridelor
Trigliceridele sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerina. Ele reprezintă
forma de depozitare a excesului energetic al organismului. Energia potenţială a
trigliceridelor rezidă in catenele bogate in hidrogen ale resturilor acil (R-CO-).
I. Sinteza trigliceridelor
Pentru sinteza trigliceridelor organismul utilizează glicerolul şi acizii
graşi superiori, care sunt mai intai activaţi la acil-CoA.
Biosintaza trigliceridelor (TG) are loc prin două mecanisme:
· Calea monogliceridelor, activă in celula intestinală:Funcţionează in enterocit şi
reprezintă o cale de resinteză atrigliceridelor din produşii de digestie.
Aceste trigliceride impreună cu colesterolul liber şi esterificat,
fosfolipide şi proteine sunt incorporate in particule lipoproteice denumite
CHILOMICRONI,care trec in circulaţie prin sistemul limfatic.
· Calea glicerol fosfatului, activa in ficat si alte tesuturi

Cu toate că majoritatea ţesuturilor sintetizează trigliceride, cele

sintetizate in ficat şi in ţesutul adipos au mare importanţă in balanţa energetică
a organismului.
Trebuie notat că ficatul nu este un organ de depozitare a trigliceridelor
aşa cum este ţesutul adipos. Trigliceridele sintetizate in ficat sunt exportate la
ţesuturile extrahepatice sub forma de lipoproteine de densitate foarte mică
(LDL). Ajunse acolo trigliceride cuprinse in LDL sunt hidrolizate (sub
acţiunea lipoprotein lipazei) şi acizii graşi sunt reţinuţi. Aceştia din urma sunt
reincorporaţi in trigliceride şi depozitaţi (in special in ţesutul adipos).

-3-
II. Degradarea trigliceridelor
Degradarea tisulară a trigliceridelor are loc prin hidroliză cand se pun
in libertate acizi graşi şi glicerol sub acţiunea unei lipaze hormon-sensibile,

Glicerolul rezultat difuzează in plasmă şi constituie un indicator al vitezei de

hidroliză a trigliceridelor.
Acizii graşi rezultaţi sunt utilizaţi in principal ca sursă de energie.
Trebuie notat faptul că in organism există două mari fluxuri plasmatice
de trigliceride:
- circulaţia trigliceridelor exogene de la intestin in restul organismului
sub formă de chilomicroni;
- circulaţia trigliceridelor endogene de la ficat spre restul organismului
sub formă de LDL.
4. Metabolismul glicerolului. Sinteza fosfolipidelor
Glicerolul provine din hidroliza trigliceridelor fiind un produs al
metabolismului ţesutului adipos. El poate fi utilizat doar de ţesuturile ce posedă
glicerol-kinaza care il poate fosforila şi reintroduce in fluxul metabolic. De aceea el
difuzează din ţesutul adipos care nu conţine această enzimă şi pe cale plasmatică
ajunge in ficat şi rinichi (ţesuturi ce posedă glicerol-kinază) unde este fosforilat la
glicerol-3-fosfat.
Glicerolul este un punct de plecare spre sinteza de trigliceride şi/sau
fosfogliceride.
Glicerofosfolipidele reprezintă o clasa de lipide foarte importante ele fiind
componente principale ale membranelor biologice. Cea mai importantă caracteristică
a lor este caracterul amfipatic. Aceasta inseamnă că fosfolipidele prezintă o porţiune
(un cap) hidrofilă, care conţine gruparea fosfat cu diferiţi substituenţi ca serina,
etanolamina, colina şi o porţiune (o coadă) hidrofobă alcătuită din lanţurile a doi acizi
graşi. Această configuraţie este ideală deoarece partea hidrofobă le permite asocierea
cu alţi constituenţi ai membranei celulare cum ar fi proteine, colesterol, glicolipide, in
timp ce parte hidrofilă permite asocierea cu moleculele de apă asigurandu-se
solubilizarea lor.
5. Metabolismul colesterolului
Colesterolul este sintetizat de aproape toate ţesuturile umane: ficat, cortexul
adrenalei, ovare, testicule, placentă.
El prezintă o serie de funcţii esenţiale in organism: este component al
membranelor celulare, precursor al acizilor biliari, al hormonilor steroizi, şi al
vitaminei D.
Colesterolul se prezintă sub două forme: colesterolul liber şi colesterolul
esterificat.

-4-
5.1Biosinteza colesterolului
Toţi atomii constituenţi ai colesterolului provin din reglarea sintezei de colesterol are
loc la nivelul HMG-CoA-reductazei, etapa
limitantă a procesului.
Factorii reglatori sunt:
a. colesterolul alimetar. Cand dieta este săracă in colesterol, este activată
sinteza in ficat, intestin şi suprarenale. O dietă bogată in colesterol diminuează
sinteza endogenă;
b. valoarea calorică a dietei. O dietă bogată in glucide sau lipide creşte
sinteza hepatică de colesterol;
c. hormonii
- insulina stimulează sinteza de colesterol
- glucagonul reduce sinteza de colesterol
In plasma umană colesterolul se găseşte intr-o concentraţie de 120-220 mg/dL;
creşte cu varsta şi prezintă variaţii de la individ la individ.
La adulţii tineri sănătoşi colesterolul plasmatic este de 175 mg/dL.
5.2.Degradarea colesterolului. Biosinteza acizilor biliari
Colesterolul din organism este utilizat astfel:
1. in cea mai mare parte este transformat la nivelul ficatului in acizi biliari;
2. in piele, este trecut in vitamină D3;
3. in glandele endocrine, la nivelul corpului galben din placentă şi capsulele
suprarenale, se sintetizează hormoni steroizi;
4. este utilizat pentru sinteza de membrane.
Acizi biliari şi sărurile biliare sunt secretaţi in caniculele biliare şi după un
tranzit prin vezica biliară sunt deversaţi impreună cu bila in duoden.
In segmentul distal al ileonului acizi biliari sunt reabsorbiţi printr-un
mecanism activ şi prin sistemul port ajung din nou la ficat unde refac circuitul
anterior, realizandu-se aşa-numitul circuit enterohepatic al acizilor biliari. In intestin,
după ce participă la emulsionarea lipidelor alimentare, acizii biliari formaţi sunt
supuşi acţiunii bacteriilor rezultand acizi biliari secundari, prin dehidroxilare
acidul dezoxicolic din acidul colic şi acidul litocolic din acidul chenodezoxicolic.
După efectuarea a mai multor circuite enterohepatice ei sunt
total eliminaţi.
Trecerea colesterolului din ficat in bilă este insoţită de secreţia simultană a
fosfolipidelor şi sărurilor biliare. Dacă acest fenomen cuplat este viciat şi intră in bilă
mai mult colesterol decat poate fi solubilizat de sărurile şi lecitina prezente, atunci
colesterolul precipită formand calculii biliari şi declanşand litiaza biliară.

-5-
6. Lipoproteine plasmatice
Lipidele plasmatice (5-8 g/L) reprezintă un amestec complex de fosfolipide
(PL) –35%, trigliceride (TG) – 10-25%, colesterol liber (C) – 7,5%, colesterol
esterificat (CE) – 39% şi acizi graşi liberi (AGL) – 2,5%.
Deoarece sunt insolubile in apă, lipidele sunt transportate sub forma unor
complexe lipoproteice, particule globulare cu greutate mare.
Lipoproteinele cu conţinut ridicat de TG au densitatea mai mică şi molecula
mai mare decat cele cu conţinut mare de PL şi proteine.
Pe baza acestor proprietăţi au fost perfectate două metode de separare a
lipoproteinelor plasmatice: ultracentrifugarea şi electroforeza.
a.Ultracentrifugarea se bazează pe viteza de sedimentare a particulelor in
camp gravitaţional intr-o soluţie de NaCl cu greutate specifică 1,063 in funcţie de
densitatea şi mărimea particulei.
b.Electroforeza se bazează pe capacitatea de migrare in camp electric in funcţie
de incărcarea electrică şi greutatea particulei.
Prin aceste metode s-au separat, din plasma subiecţilor sănătoşi, patru clase de
lipoproteine:
- CM – chilomicroni;
- LDL – lipoproteine cu densitate joasă;
- VLDL – lipoproteine cu densitate foarte joasă;
- HDL – lipoproteine cu densitate inaltă;
7.Tulburările metabolismului lipidic. Dislipidemii
Termenul general de dislipidemie semnifică modificările calitative şi cantitative ale
lipidelor din plasmă. Unii indivizi prezintă defecte înnăscute în metabolismul
lipoproteinelor plasmatice, defecte ce conduc la hipo- sau hiperlipoproteinemii. Alţi
indivizi, cu diverse afecţiuni, cum ar fi diabet zaharat, hipotiroidism sau
ateroscleroză, prezintă modele lipoproteice anormale, foarte asemănătoare cu una sau
alta dintre afecţiunile primare înnăscute.
Numeroase cercetări au evidenţiat corelaţia dintre creşterea concentraţiei lipidelor
serice şi incidenţa bolilor coronare şi a aterosclerozei.
Pacienţii cu boli coronare pot prezenta cel puţin una din următoarele anomalii:
1) creşterea concentraţiei VLDL (în principal trigliceride), cu
concentraţii normale a LDL (în principal colesterol);
2) creşterea concentraţiei LDL (colesterol) cu VLDL normale
(trigliceride);
3) creşterea ambelor fracţiuni lipoproteice (colesterol +
trigliceride).
Există o relaţie inversă între HDL şi bolile coronare şi se
consideră că cele mai bune indicaţii în aprecierea acestei situaţii pot
fi obţinute din valorile raportului LDL/HDL, ţinând seama de rolul
celor două fracţiuni.

-6-
 METABOLISMUL PROTEIC

In organism are loc un permanent transfer proteic intertisular. La fondul

comun de aminoacizi contribuie atat aminoacizii de origine alimentară, cat şi cei
proveniţi din degradarea proteinelor tisulare. Fondul comun de aminoacizi va fi
utilizat pentru sinteza de proteine, pentru sinteza de produşi specializaţi (serotonina,
adrenalina, tiroxina), sau pentru degradare in scopuri energetice.
Cantitatea minimă de proteine necesară organismului este de aproximativ
30 g/zi. Cand consumul de proteine este inadecvat, ficatul nu poate sintetiza
suficiente proteine plasmatice pentru menţinerea balanţei intre fluide şi ţesuturi,
favorizand apariţia edemelor.
Proteinele de origine vegetală, in special făina de porumb, care este lipsită de
triptofan, tirozină şi lizină, au valoare biologică redusă. Proteinele de origine animală
au valoare biologică ridicată.
Balanţa azotată nu poate fi menţinută dacă din alimentaţie lipsesc următorii
aminoacizi: fenilalanina, valina, triptofanul, treonina, lizina, leucina, histidina,
arginina, izoleucina şi metionina, aşa numiţi aminoacizi esenţiali. Arginina şi
histidina sunt consideraţi aminoacizi semiesenţiali deoarece in perioada de creştere,
necesarul pentru arginină şi histidină este crescut şi sinteza endogenă nu asigură
intreaga cantitate necesară.
Cand unul dintre aminoacizii esenţiali lipseşte, sinteza proteinelor in
componenţa cărora intră aceşti aminoacizi nu mai are loc, iar ceilalţi aminoacizi sunt
dezaminaţi şi degradaţi; bilanţul azotat devine negativ.
Valoarea biologică a unei proteine depinde şi de digestibilitatea ei; proteinele
din plante, fiind protejate de un inveliş de celuloză, sunt mai greu digestibile. Un caz
aparte il constituie albuşul de ou crud şi fasolea soia, care conţin factorii antitriptici
ce se opun digestiei.
1.Digestia şi absorbţia proteinelor
In tubul digestiv, proteinele nu pot fi absorbite ca atare şi de aceea sunt
supuse acţiunii unor enzime numite peptidaze sau proteaze, care le scindează pană la
aminoacizi.
După specificitate, peptidazele se impart in endopeptidaze şi exopeptidaze.
Ele sunt capabile să scindeze legăturile peptidice situate fie in mijlocul unui lanţ
polipeptidic (endopeptidaze), fie la capetele acestuia (exopeptidaze). La randul lor,
exopeptidazele sunt aminopeptidaze şi carboxipeptidaze
Peptidazele digestive sunt elaborate sub formă inactivă in scopul de a proteja
celulele şi canalele secretoare de acţiunea lor proteolitică. Aceşti precursori
(proenzime sau zimogeni) devin activi in lumenul tubului digestiv. Activarea lor se
realizează prin hidroliza unor legături peptidice care fie că detaşează anumite peptide
sau aminoacizi, fie că modifică plierea lanţului polipeptidic, demascand centrul activ
al enzimei. De multe ori acest proces se petrece autocatalitic.
Digestia proteinelor alimentare incepe in stomac. Principala enzimă
proteolitică gastrică este pepsina.

-1-
 Pepsina, o endopeptidază, este secretată de celulele mucoasei
gastrice sub formă de pepsinogen. Activarea are loc sub acţiunea acidului
clorhidric din stomac, sau autocatalitic. Pepsina acţionează optim la pH 1-2 şi
prezintă specificitate pentru legăturile peptidice a căror grupare –NH- provine
de la tirozină şi fenilalanină.
Enzimele pancreatice (tripsina, chimotripsina, elastaza,carboxipeptidaza) acţionează
asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrică cat şi asupra produşilor de digestie ale
acesteia. Sub acţiunea combinată a proteazelor pancreatice rezultă di- sau oligopeptide.
 Tripsina – endopeptidază pancreatică, rezultă din tripsinogenul
activat de enterokinază sau autocatalitic. Activarea implică detaşarea unui
hexapeptid din capătul N-terminal. Are pH optim la 7-8 şi specificitate pentru
legăturile peptidice a căror grupare carboxil provine de la un aminoacid bazic,
cum ar fi arginina.
 Chimotripsina – endopeptidază pancreatică secretată sub forma
inactivă de chimotripsinogen şi activată de tripsină care detaşează patru
aminoacizi sub forma a două dipeptide. Chimotripsina are specificitate pentru
legăturile peptidice in care sunt implicate grupările carboxil ale fenilalaninei,
tirozinei şi triptofanului.
Absorbţia aminoacizilor prin mucoasa intestinală este in parte o
difuzie pasivă, dar in cea mai mare măsură este un transport intermediat de
proteinele transportoare specifice (translocaze). Translocazele seamănă cu
enzimele: prezintă fenomenul de saturare cu substrat, sunt specifice, sunt
susceptibile la acţiunea unor inhibitori. Proteinele transportoare de aminoacizi
sunt determinate genetic şi defecte genetice ale acestor proteine alterează
capacitatea de absorbţie a mucoasei intestinale pentru unul sau mai mulţi
aminoacizi. Erorile ereditare de absorbţie a aminoacizilor determină tulburări
grave de nutriţie şi metabolism (boala Hartnup, cistinuria, glicinuria).
Peptidele mici absorbite, sunt rapid hidrolizate de către peptidazele
localizate chiar in celulele care fac absorbţia, incat in circulaţia portală sunt
eliberaţi numai aminoacizi.

-2-
2. Metabolismul aminoacizilor
Metabolismul aminoacizilor se desfăşoară in stransă legătură cu ciclul
acizilor tricarboxilici. Astfel, scheletul de atomi de carbon pentru biosinteza
celor mai mulţi aminoacizi este furnizat de ciclul Krebs, care fiind un proces
amfibolic, va asigura şi degradarea scheletului de carbon din aminoacizi.
2.1Biosinteza aminoacizilor
Digestia proteinelor nu asigură intreaga cantitate de aminoacizi
necesară organismului. In consecinţă, proporţia de aminoacizi trebuie
reechilibrată prin sinteză. Organismul uman nu poate realiza acest lucru
deoarece nu poate sintetiza toţi cei 20 aminoacizi, nedispunand de unele
enzime necesare. De exemplu aminoacizii aromatici (Phe, Trp) nu pot fi
sintetizaţi, iar alţii, cum ar fi arginina poate fi sintetizat in ciclul ureei, dar nu
in cantităţi suficiente.
Totuşi, un număr de 12 aminoacizi neesenţiali pot fi sintetizaţi din
intermediari metabolici, iar trei (Cys, Tyr,Hys) se sintetizează din aminoacizi
esenţiali.
In biosinteza aminoacizilor, un rol central il ocupă glutamatdehidrogenaza,
glutamin-sintetaza şi transaminazele;
2.2. Catabolismul aminoacizilor
Spre deosebire de acizii graşi şi glucoză, aminoacizii nu pot fi stocaţi in organism.
Surplusul de aminoacizi care depăşeşte necesarul pentru sinteza de
proteine şi alte biomolecule, este supus degradării.
a.Catabolismul grupării amino
Animalele superioare, printre care şi omul, , excretă azotul proteic sub
formă de uree, compus solubil in apă şi netoxic. Prin catabolizarea
aminoacizilor, gruparea a -amino eliberată sub formă de ion NH4 este
convertită la uree, iar scheletul de C rămas este transformat in acetil CoA,
piruvat sau alt intermediar din ciclul acizilor tricarboxilici. Aceşti din urmă
compuşi sunt utilizaţi drept sursă de energie şi pentru sinteza de acizi graşi,
corpi cetonici şi glucoză.
In lezarea funcţiei hepatice sau in ciroză cand se dezvoltă o comunicare
colaterală intre vena portă şi circulaţia sistemică, sangele portal poate ocoli ficatul.
Amoniacul din intestin va trece in sangele sistemic unde va atinge nivele toxice..
La nivel renal, se fabrică amoniac fie pentru menţinerea echilibrului acidobazic,
fie pentru conservarea cationilor. Această producţie este crescută mult in
acidoză şi scăzută in alcaloză. Amoniacul se formează pe seama aminoacizilor
intracelulari, in particular glutamină, sub acţiunea glutaminazei Pe langă amoniacul
format prin transaminare – desaminare, cantităţi apreciabile de amoniac se formează
sub acţiunea bacteriilor intestinale, fie din proteinele alimentare, fie din ureea prezentă
in fluidele secretate in tractul gastrointestinal. Din intestin, amoniacul este absorbit de
sangele venos portal care conţine cantităţi mai mari de amoniac decat sangele sistemic.
Amoniacul produs constant in ţesuturi este continuu transformat in glutamat,
glutamină şi uree, incat sangele care părăseşte ficatul este practic lipsit de amoniac
(10-20 m g%). Acest lucru este esenţial deoarece amoniacul este toxic pentru SNC.

-3-
 Calea principală de indepărtare a amoniacului din organism este
convertirea acestuia la uree.
Ureogeneza
Un adult ce prestează o activitate moderată consumă zilnic aproximativ
300 g glucide, 100 g grăsimi şi 100 g proteine şi excretă 16,5 g azot; 95% azot
este eliminat la nivelul rinichiului, iar 5% prin materiile fecale.
Calea majoră de eliminare a azotului la om este ureea. Ureea este
sintetizată in ficat, trecută in sange şi filtrată la rinichi.
Pentru sinteza unui mol de uree dintr-un mol de amoniac sunt necesari
3 moli de ATP (2 moli sunt trecuţi in ADP, iar un mol in AMP) şi participarea
a 5 enzime.
Dintre cele 5 enzime care participă la acest proces, reacţia arginazei este specifică
acestei căi metabolice şi deci specifică animalelor ureotelice. Ea se găseşte numai in
ficat, organ unde are loc sinteza ureei.
Cantităţi mici de uree se pot forma şi in creier şi rinichi, dar fără semnificaţie pentru
metabolismul amoniacului.
 Anomalii genetice in ciclul ureei
Au fost descrise defecte pentru toate cele 5 enzime implicate in sinteza ureei:
1. Defectul de carbamil-fosfat-sintetază, hiperamonemia tip I;
2. Defectul de OCT , hiperamonemia tip II;
3. Defectul de argininosuccinat-sintetază , citrulinemie;
4. Defectul de argininosuccinază, argininosuccinaturie;
5. Defectul de arginază, hiperargininemie.
Oricare dintre aceste defecte se manifestă prin simptome specifice intoxicaţiei cu
amoniac a cărui concentraţie serică poate creşte de la 10-20 m g% la 500 m g%.
Subiecţii cu astfel de defecte genetice au o intoleranţă şi o repulsie faţă de
alimentele bogate in proteine.
Intoxicaţia cu amoniac se manifestă prin tremurături ale membrelor, dificultăţi in
vorbire, tulburări de vedere, iar in cazuri severe, coma şi moartea. Simptomele se
instalează atunci cand nivelurile hepatice şi cerebrale de amoniac sunt crescute.
Intoxicaţia cu amoniac este considerată factor important in etiologia comei hepatice,
motiv pentru care tratamentul,in asemenea situaţii, este orientat spre scăderea
amoniacului sanguin.

-4-
METABOLISMUL UNOR AMINOACIZI IMPORTANTI
1. Metabolismul metioninei
Metionina, aminoacid esenţial, este metabolizată in organism pe calea
succinatului printr-o secvenţă de reacţii ce includ activarea metioninei la S-adenozil
metionină, urmată de formarea in fază intermediară a homocisteinei.
Anomalii în metabolismul metioninei
 Homocistinuria apare in cazul unor defecte moştenite, din calea de
degradare a metioninei.
Zilnic se excretă pană la 300 mg homocisteină uneori insoţită de
S-adenozilmetionină şi nivele crescute de metionină in plasmă. Simptomele clinice
includ: tromboze, osteoporoză, dezlipire de retină şi frecvent, intarziere mintală.
Unele forme ale bolii răspund la tratamentul cu vitamina B6, altele nu.
Utilizarea unei diete săracă in metionină şi bogată in cistină, din primele luni
de viaţă, previne instalarea modificărilor patologice.
2.Metabolismul fenialaninei
Fenilalanina, aminoacid esenţial, este convertită la tirozină prin acţiunea
fenilalaninhidroxilazei, o oxidază cu funcţie mixtă, prezentă in ficat şi absentă in alte
ţesuturi.
Reacţia implică incorporarea unui atom de oxigen in poziţia para a
fenilalaninei, iar cel de al doilea atom de oxigen, in apă.
Agentul reducător este NADPH care cedează hidrogenii prin intermediul
tetrahidroxibiopterinei, compus asemănător acidului folic.
Anomalii în metabolismul fenilalaninei:
 Fenilcetonuria prin defect de fenilalanin-hidroxilază:
Fenilalanina ce nu poate fi hidroxilată la tirozină este desaminată la acid
fenilpiruvic şi acesta prin reducere formează acid fenillactic, iar prin oxidare şi
decarboxilare, acid fenilacetic. Acidul fenilacetic se elimină prin urină in principal
sub formă conjugată cu glutamina.
Consecinţa majoră in fenilcetonurie este retardarea mintală.
Fenilcetonuria (PKU) este cea mai frecventă boală metabolică, avand o
incidenţă de 1/10.000 naşteri.
3. Metabolismul tirozinei
Degradarea tirozinei se face pe calea acetoacetil-CoA şi acidului
fumaric.
Anomalii în catabolismul tirozinei
- Alcaptonuria
Cea mai importantă etapă in calea metabolică de degradare a
tirozinei este deschiderea nucleului aromatic catalizată de
homogentisinatoxidaza .Absenta ei conduce la acumularea
acidului homogentisinic in ţesuturi şi eliminarea lui prin urină. Urina care
conţine homogentisinat se innegreşte in prezenţa aerului prin transformare in
acid benzochinonacetic şi polimerizarea acestuia la pigmentul brun
“alcapton”. Depunerea de alcapton in cartilagii duce la colorarea acestora in
brun (ocronoză) asociată clinic cu simptome de artroză.

-5-
Tirozina serveşte drept precursor pentru caţiva compuşi biologic activi:
catecolamine, melanine, hormoni tiroidieni.
- Albinismul reprezintă un grup de sindroame clinice caracterizate
prin deficit de melanină, localizate la ochi şi piele. Semnele clinice comune
pentru toate cele zece forme de albinism uman oculocutanat includ scăderea
pigmentării pielii şi ochilor; diferenţierea se bazează pe caracteristicile lor
clinice, biochimice, ultrastructurale sau genetice.
Enzima defectivă in albinism este tirozin-hidroxilaza din melatocite.
4.Biosinteza hormonilor tiroidieni
Glanda tiroidă secretă doi derivaţi derivaţi ai tirozinei: tiroxina sau
T4 (3,3’,5,5’-tetraiodtironină) şi T3 (3,3’5’-triiodtironină).
Hormonii se formează in celulele foliculare din glanda tiroidă prin
iodurarea resturilor de tirozină din tiroglobulină.
Monoiodtirozina (MIT) şi diiodtirozina (DIT) formaţi reacţionează
pentru a forma T3 şi T4.
Tiroglobulina iodurată este păstrată in lumenul foliculilor tiroidieni şi hidrolizată
pentru eliberarea T3 şi T4 care trec in circulaţie.
T3 este forma activă fiind aptă să se fixeze pe receptorii din nucleii celulari.
Aproximativ 2/3 din T3 plasmatic rezultă prin deiodurarea T4 in ţesuturile periferice.
5. Metabolismul triptofanului
Triptofanul se degradează pe calea kinurenină - acid antranilic, prin
care patru atomi de carbon sunt convertiţi la acetoacetil-CoA şi doi, la
acetil-CoA. Calea este importantă deoarece serveşte atat pentru degradare
cat şi pentru convertirea triptofanului la nicotinamidă.
6.Biosinteza nicotinamidei (vitamina PP)
Biosinteza vitaminei PP este comună cu calea de degradare pană la acidul 2-
acroleil-3-amino fumaric. Mai departe 97% din compus se degradează la acetil-CoA şi
numai 3% este convertit la acid nicotinic. Din 60 mg triptofan se sintetizează 1 mg
acid nicotinic. Deficitul de vitamină B6 afectează biosinteza biosinteza vitaminei PP
prin blocarea acţiunii kinureninazei, condiţie ce favorizează pelagra.
7.Biosinteza serotoninei
Serotonina este sintetizată in neuroni, in glanda epifiză şi in celulele
cromafine din tractul gastrointestinal.
Serotonina este stocată in granule asociată cu ATP. Serotonina (enteramina
sau trombocitina) este vasoconstrictor şi stimulator al musculaturii netede. Ea
participă la reglarea activităţii nervoase superioare.

-6-