Menadele – Julio Cortázar

Întinzându-mi un program tipărit pe hârtie crem, Don Pérez mă conduse la fotoliul

meu din stal. Rândul nouă, puţin spre dreapta: echilibrul acustic perfect. Cunosc bine teatrul
Corona şi ştiu că are capricii de femeie isterică. Prietenilor mei le recomand să nu accepte
niciodată rândul treisprezece, pentru că există acolo un fel de vârtej unde nu pătrunde muzica;
şi nici la balcon, în stânga, fiindcă, întocmai ca la Teatro Comunale din Florenţa, unele
instrumente dau impresia că se desprind de orchestră, că plutesc în aer, şi astfel te trezeşti că
un flaut începe să sune la trei metri de tine, pe când restul continuă corect pe scenă, ceea ce
poate fi într-adevăr pitoresc, dar foarte puţin plăcut.
Am aruncat o privire pe program. O să avem Visul unei nopţi de vară, Don Juan,
Marea şi Simfonia a V-a. N-am putut să nu zâmbesc gândindu-mă la Maestru. Şi de astă dată
bătrânul vulpoi şi-a aranjat programul concertului cu acea insolentă arbitrarietate estetică ce
presupunea un simţ psihologic desăvârşit, trăsătură comună a regizorilor de varieteu, a
pianiştilor virtuozi şi a organizatorilor de lupte libere. Numai eu, din pură plictiseală, puteam
înghiţi un concert unde după Strauss urmează Debussy şi imediat Beethoven, contrar tuturor
rânduielilor omeneşti şi divine. Dar Maestrul îşi cunoştea publicul, organiza concerte pentru
obişnuiţii teatrului Corona, adică pentru lumea placidă şi bine dispusă care preferă ceva
cunoscut, chiar dacă e rău, în loc de ceva necunoscut, fie şi bun, şi care cere stăruitor, mai
presus de orice, să i se respecte profund digestia şi liniştea. Cu Mendelssohn toţi aveau să fie
în largul lor, iar apoi Don Juan, generos şi strălucitor, cu teme care se puteau fluiera. Debussy
îi va face să se simtă artişti, pentru că nu oricine îi înţelege muzica. Şi apoi piesa de
rezistenţă, marele masaj vibrator beethovenian, bătaia destinului la uşă, V-ul de la victorie,
surdul genial şi, la sfârşit, fuga acasă că mâine avem o groază de treabă la birou.
De fapt, eu nutream o dragoste nemărginită pentru Maestru, care ne-a adus muzică
bună în acest oraş fără artă, îndepărtat de marile centre şi unde până acum zece ani nu se
depăşise stadiul Traviatei şi al uverturii El Guaraní. Maestrul a venit aici angajat de un
impresar hotărât şi a înfiinţat orchestra aceasta care se putea considera de mâna întâi. Încetul
cu încetul ni i-a revelat pe Brahms, Mahler, pe impresionişti, Strauss şi Musorgski. La
început abonaţii au bombănit, iar Maestrul a fost nevoit s-o ia mai uşurel şi să introducă în
program multe „selecţiuni din opere"; apoi au început să-l aplaude pentru acel Beethoven
aspru şi limpede pe care ni-l oferea, iar în cele din urmă au ajuns să-l ovaţioneze pentru orice,
de cum îl vedeau, ca acum când intrarea lui stârnea un entuziasm ieşit din comun. Însă la
început de stagiune lumea are palmele neobosite, aplaudă cu plăcere, şi pe deasupra toţi îl
iubeau pe Maestru, care se înclina sec, fără prea multă condescendenţă, şi se întorcea acum
spre instrumentişti cu aerul său de căpetenie de briganzi. La stânga mea stătea doamna
Jonatan, pe care n-o cunosc prea bine, însă ştiu că trecea drept melomană, şi care-mi spuse
îmbujorată:
- Iată, iată un om care a izbândit ca nimeni altul. N-a format numai o orchestră, ci şi
un public. Nu-i minunat?
- Da, i-am răspuns cu gentileţea mea obişnuită.
- Mă gândesc uneori c-ar trebui să dirijeze cu faţa spre sală, fiindcă şi noi suntem într-
un fel orchestranţii lui.
- Nu mă includeţi şi pe mine, vă rog. în materie de muzică, în mintea mea e o confuzie
regretabilă. Programul acesta, de pildă, mi se pare îngrozitor. Dar greşesc, cu siguranţă.
Doamna Jonatán mă privi sever şi-şi întoarse apoi faţa, deşi, biruită de amabilitate, se
îndură să-mi dea o explicaţie:
- Programul e alcătuit din adevărate capodopere, şi fiecare a fost solicitată în mod
expres Prin scrisori de la admiratori. Nu ştiţi că în seara asta Maestrul îşi sărbătoreşte nunta
de argint cu muzica? Citiţi pe prima pagină a programului, e acolo un articol atât de sensibil

1
al doctorului Palacín.
Am citit articolul doctorului Palacín în pauză, după Mendelssohn şi Strauss, care i-au
adus fiecare Maestrului îndelungi ovaţii. Plimbându-mă prin foaier, m-am întrebat o dată sau
de două ori dacă interpretarea îndreptăţea o asemenea dezlănţuire din partea publicului care,
din câte ştiu, nu e prea generos. Dar aniversările sunt marile porţi ale prostiei, şi-am bănuit că
adepţii Maestrului nu erau în stare să-şi stăpânească emoţia. La bar l-am întâlnit pe doctorul
Epifanía cu familia, şi-am stat cu ei de vorbă câteva minute. Fetele erau roşii la faţă şi agitate,
m-au înconjurat ca nişte puicuţe puse pe cotcodăcit (mă făceau să mă gândesc la diferite
zburătoare), pentru a-mi spune că Mendelssohn fusese colosal, că era o muzică aidoma
catifelei sau voalurilor, de un romantism divin. Puteai să-ţi petreci viaţa toată ascultând
nocturna, iar schezoul fusese interpretat parcă de mâini de zâne. Beba aprecia mai mult
muzica lui Strauss pentru că era viguroasă, un Don Juan cu adevărat german, cu sunetele
acelea de corn şi trombon care-i făceau pielea de găină – ceea ce mi se păru surprinzător de
exact. Doctorul Epifanía asculta cu zâmbitoare indulgenţă.
- Ah, tineretul! Se vede bine că voi nu l-ați ascultat pe Risler, nici nu l-aţi văzut
dirijând pe Von Bulow. Aceea a fost epoca de aur.
Fetele îl priveau furioase. Rosarito spuse că acum orchestrele erau dirijate mult mal
bine decât cu cincizeci de ani în urmă, iar Beba îi interzise tatălui ei orice drept de a ştirbi
calitatea extraordinară a Maestrului.
- Bineînţeles, bineînţeles, zise doctorul Epifanía. Consider că Maestrul e genial în
seara asta. Ce foc, ce pasiune! Eu însumi n-am mai aplaudat atât de multă vreme.
Şi-mi arătă mâinile cu care s-ar fi zis că tocmai zdrobise o sfeclă. Partea curioasă e că
până atunci eu avusesem impresia că, dimpotrivă, Maestrul era într-una din serile în care îl
supără ficatul şi optează pentru un stil simplu şi direct, fără să se dăruiască prea mult. Dar
eram, pesemne, singurul care gândea aşa, deoarece Cayo Rodríguez aproape că mă apucă de
gât când dădu cu ochii de mine şi-mi spuse că Don Juan fusese colosal şi că Maestrul era un
dirijor fără seamăn.
- N-ai observat momentul acela din schezoul lui Mendelssohn când parcă în loc de
orchestră se aude susur de glasuri de spiriduşi?
- Adevărul e, am răspuns, că mai întâi ar trebui să ştiu cum sunt glasurile spiriduşilor.
- Nu fi prost, spuse Cayo roşind, şi-am văzut că mi-o spunea înfuriat de-a binelea.
Cum de nu eşti în stare să captezi aşa ceva? Maestrul e genial, dragă, dirijează mai minunat
ca oricând. E de necrezut că poţi fi atât de lipsit de sensibilitate.
Guillermina Fontán se îndrepta grăbită spre noi. Repetă toate epitetele folosite de
fetele lui Epifania, iar ea şi Cayo se priviră cu lacrimi in ochi, mişcaţi de acea fraternitate
întru admiraţie care, pentru o clipă, face ca făpturile omeneşti să fie atât de bune. Eu îi
contemplam cu uimire, pentru că nu izbuteam să-mi explic un asemenea entuziasm; sigur că
nu merg în fiecare seară la concerte, ca ei, şi că uneori mi se întâmplă să-l confund pe Brahms
cu Bruckner şi invers, ceea ce în grupul lor ar fi socotit drept ignoranţă de neiertat. În orice
caz, chipurile acelea rubiconde, gâturile năduşite, dorinţa aceea latentă de a continua cu
aplauzele chiar în foaier sau în mijlocul străzii mă făceau să mă gândesc la influenţele atmo-
sferice, la umiditate sau la petele solare care înrâuresc de obicei comportamentul oamenilor.
Mi-aduc aminte că în clipa aceea mi-a trecut prin cap că poate vreun mucalit tocmai repeta
memorabila experienţă a doctorului Ox pentru a înflăcăra publicul. Guillermina m-a smuls
din cugetare, trăgându-mă violent de braţ (de-abia ne cunoşteam).
- Şi acum urmează Debussy, murmură în culmea agitaţiei. Dantela aceea fină de apă,
La Mer.
- Va fi minunat s-o ascultăm, am spus, ţinându-i isonul marin.
- Vă imaginaţi cum o s-o dirijeze Maestrul?
- Impecabil, am lansat eu, privind-o ca văd cum îmi judeca aprecierea.

2
 Era însă clar că Guillermina aştepta ceva cu mai mult foc, căci se întoarse spre Cayo,
care stătea şi bea sifon ca o cămilă însetată, şi amândoi se dedară la o estimare desfătătoare
despre cum avea să fie partea a doua cu Debussy, şi despre forţa grandioasă care se va degaja
din partea a treia. Am plecat să dau raită prin foaier, şi pretutindeni entuziasmul publicului
pentru ceea ce ascultase mi s-a părut emoţionant şi sâcâitor. Un zumzet intens de stup
înnebunit mă călca încet-încet pe nervi şi, până la urmă, m-am simţit şi eu cam înfierbântat şi
mi-am dublat obişnuita porţie de apă minerală Belgrano. Mă cam mâhnea că nu intrasem cu
totul în joc, că priveam lucrurile din afară, ca un entomolog. Ce să-i faci, aşa mi se întâmplă
mereu în viaţă, şi aproape că am ajuns să profit de această capacitate a mea de a nu mă
implica în nimic.
Când m-am întors în stal, erau aşezaţi cu toţii la locurile lor, şi-am deranjat întregul
rând ca să ajung la fotoliul meu. Instrumentiştii intrau pe scenă cam fără chef, şi mi s-a părut
curios că publicul se aşezase înaintea lor, avid să asculte. M-am uitat spre balcon şi spre
galerie; o masă neagră, ca muştele într-un borcan de dulceaţă. La balcon, în fotoliile de pe
laturi, mai depărtate de celelalte, costumele bărbaţilor dădeau impresia unor pâlcuri de corbi;
câteva lanterne se aprindeau şi se stingeau, melomanii înarmaţi cu partituri îşi încercau
metodele de iluminat. Lumina marelui candelabru din mijloc scăzu încetişor, şi în întunericul
sălii am auzit cum se stârneau aplauzele care salutau intrarea Maestrului. Mi s-a părut straniu
felul cum lumina era înlocuită treptat de zgomot şi cum unul dintre simţurile mele intra în joc
tocmai când celălalt își acorda un răgaz. La stânga mea doamna Jonatán bătea zdravăn din
palme, tot rândul aplauda susţinut; la dreapta însă, cu două sau trei fotolii mai departe, am
văzut un bărbat
care stătea nemişcat, cu capul plecat. Un orb, fără îndoială; am ghicit strălucirea bastonului
alb, ochelarii inutili. Numai el şi cu mine refuzam să aplaudăm, şi atitudinea lui m-a atras. Aş
fi vrut să mă aşez lângă el, să-i vorbesc: cineva care nu aplauda în seara aceea era o fiinţă
demnă de interes. Două rânduri mai departe, fetele lui Epifanía îşi rupeau palmele, iar tatăl
lor nu se lăsa mai prejos. Maestrul salută scurt, privind o dată sau de două ori în sus, de unde
zgomotul năvălea ca nişte vârtejuri pentru a se întâlni cu cel din staluri şi din loji. Am avut
impresia că-i desluşesc pe chip un aer pe jumătate interesat, pe jumătate perplex; se vede că
auzul îi arăta diferenţa dintre un concert obişnuit şi cel al unei nunţi de argint. Se înţelege de
la sine că La Mer îi aduse Maestrului nişte ovaţii abia cu o idee mai slabe decât cele stârnite
cu Strauss, fapt de altfel explicabil. Eu însumi m-am lăsat furat de ultima mişcare, cu
sunetele-i puternice şi imensele tălăzuiri sonore, şi-am aplaudat până m-au durut mâinile.
Doamna Jonatán plângea.
- E atât de inefabil, şopti, întorcând spre mine un chip care părea că s-a ivit din ploaie.
Atât de incredibil de inefabil...
Maestrul intra şi ieşea, cu iscusinţa-i elegantă şi modul acela de a se urca pe podium
cu prestanţa cuiva care e gata să deschidă o licitaţie. Ceru orchestrei să se ridice, iar
aplauzele şi aclamaţiile se înteţiră. La dreapta mea, orbul aplauda uşurel, cruţându-şi mâinile;
era nostim să vezi cu ce parcimonie contribuia la omagiul popular, cu capul plecat şi un aer
recules şi aproape absent. Strigătele de „bravo!”, ce răsună întotdeauna răzleţ şi ca nişte
manifestări individuale, izbucneau din toate direcţiile. Aplauzele se porniră cu mai multă
violenţă ca la prima parte a concertului, dar acum, întrucât muzica fusese dată uitării şi nu se
mai aplaudau Don Juan şi nici La Mer sau, mai bine zis, efectele lor, ci numai Maestrul şi
sentimentul colectiv care învăluia sala, forţa ovaţiilor prindea să se alimenteze de la sine,
creştea tot mai mult şi devenea aproape insuportabilă. Iritat, m-am uitat spre stânga; am văzut
o femeie îmbrăcată în roşu care fugea aplaudând prin mijlocul stalului şi se oprea la
picioarele podiumului, practic la picioarele Maestrului. Înclinându-se spre a mai saluta o dată,
Maestrul se pomeni cu doamna în roşu la o distanţă atât de mică, încât se îndreptă surprins.
Dar de la ultima galerie năvăliră nişte bubuituri care-l siliră să înalţe capul şi să salute, cum

3
făcea rareori, ridicând braţul stâng. Gestul acesta exacerba entuziasmul, şi acum la aplauze se
adăugau pocnetele pantofilor bătând în pardoseala balcoanelor și lojilor. Era într-adevăr o
exagerare.
Nu era pauză, dar Maestrul se retrase pentru a se odihni două minute, şi eu m-am
ridicat să văd mai bine sala. Căldura, umezeala şi excitarea îi prefăcuseră pe cei mai mulţi
auditori în jalnice crevete năduşite. Sute de batiste se zbuciumau ca valurile unei mări ce
părea o prelungire grotescă a celei pe care tocmai o ascultaserăm. Mulţi alergau spre foaier să
bea în viteză o bere sau o oranjadă. Temându-se să nu piardă ceva, se întorceau, gata să se
ciocnească de alţii care ieşeau, iar la intrarea principală, spre staluri, domnea o confuzie
remarcabilă. Nu se stârneau însă certuri, lumea se simţea pătrunsă de o bunătate infinită, era
mai degrabă un fel de relaxare sentimentală în care se întâlneau frăţeşte cu toţii şi se
recunoşteau. Doamna Jonatán, prea grasă ca să poată face manevre pe locul ei, înălţă spre
mine, stând în picioare, o faţă extrem de asemănătoare cu o ridiche. „Inefabil”, repeta. „Atât
de inefabil.”
Aproape m-am bucurat de întoarcerea Maestrului, fiindcă mulţimea aceea din care
făceam iremediabil parte îmi provoca un sentiment între milă şi dezgust. Din toată omenirea
de acolo, instrumentiştii şi Maestrul păreau singurele fiinţe demne. Se adăuga şi orbul, la
câteva fotolii de mine, ţeapăn şi fără să aplaude, cu o atenţie încordată şi fără cea mai mică
urmă de oboseală.
- A cincea, îmi mozoli în ureche doamna Jonatán. Extazul tragediei.
M-am gândit că părea mai curând un titlu de film, şi-am închis ochii. Poate căutam în
clipa aceea să fac front comun cu orbul, singura făptură în masa gelatinoasă care mă
înconjura. Începusem tocmai să văd luminiţe verzi străbătându-mi pleoapele ca nişte
rândunele, când prima frază din A cincea căzu asupră-mi ca o pală de excavator, obligându-
mă să privesc. Maestrul arăta aproape frumos, cu chipu-i fin şi vigilent, făcând să-şi ia zborul
întreaga orchestră care zbârnâia cu toate motoarele. În sală se aşternuse o linişte adâncă,
urmând fulgerător aplauzelor, ba chiar cred că Maestrul şi-a pornit maşina înainte de termi-
narea ovaţiilor. Prima parte trecu peste capetele noastre cu focurile şi simbolurile sale, cu
facila şi involuntara-i atracţie. A doua, magnific dirijată, răsuna într-o sală unde aerul dădea
impresia că e incendiat, dar era un incendiu invizibil şi rece, care ardea dinăuntru în afară.
Aproape nimeni n-a auzit primul strigăt, fiindcă a fost înăbuşit şi scurt, dar cum fata se afla
exact în faţa mea, convulsia ei m-a surprins şi totodată am auzit-o ţipând, între nişte acorduri
puternice de instrumente de metal şi lemn. Un strigăt sec şi scurt, ca acela provocat de
spasmul dragostei sau de isterie. Capul îi căzu pe spate, pe ciudatul licorn de bronz de pe
fotoliile teatrului Corona, şi în acelaşi timp picioarele ei loveau cu furie pardoseala. Maestrul
încheie partea a doua şi trecu direct la a treia; m-am întrebat dacă un dirijor poate auzi un
strigăt din stal, prins cum se afla în prim-planul sonor al orchestrei. Fata din fotoliul dinaintea
mea se înclina acum încet-încet și cineva (poate maică-sa) o ţinea mai departe de braţ. Eu aş
fi vrut să dau o mână de ajutor, dar e o harababură întreagă să te amesteci în ce se întâmplă în
rândul din faţă, în plin concert şi fiind vorba de oameni necunoscuţi. Am vrut să-i spun ceva
doamnei Jonatán, în sensul că femeile sunt mai indicate să se ocupe de astfel de crize, dar ea
stătea cu ochii aţintiţi spre spatele Maestrului, răpită de muzică; mi s-a părut că îi strălucea
ceva sub gură, pe bărbie. Brusc, am încetat să-l mai văd pe Maestru, deoarece spinarea
rotundă a unui domn în smoking se ridica în rândul din faţă. Era foarte ciudat că cineva se
ridica tocmai în mijlocul unei părţi de simfonie, dar tot ciudate erau şi strigătele acelea şi
indiferenţa oamenilor faţă de fata isterică. Ceva ca o pată roşie mă sili să mă uit spre centrul
stalului, şi-am văzut-o iar pe doamna care dăduse fuga să aplaude la picioarele podiumului.
Înainta încetişor, aş fi zis că pe furiş, deşi îşi ţinea trupul drept; era însă vorba mai curând de
aerul mersului, o avansare cu paşi lenţi, hipnotizaţi, precum cel care se pregăteşte să facă un
salt. Îl privea ţintă pe Maestru, şi-am văzut pentru o clipă lumina emoţionată din ochii ei. Un

4
bărbat ieşi dintre rânduri şi se luă după ea; acum se aflau în dreptul rândului cinci şi li se
alăturau alte trei persoane. Muzica era pe sfârşite, năvăleau primele acorduri finale ample,
dezlănţuite de Maestru cu o duritate splendidă, ca nişte mase sculptate ivite dintr-o dată,
înalte columne albe şi verzi, un Karnak de sunete prin al cărui naos înaintau lent femeia în
roşu şi cei care o urmau.
Între cele două explozii ale orchestrei am auzit iar un ţipăt, dar acum venea dinspre
una din lojile din dreapta. Şi o dată cu el primele aplauze, peste muzică, incapabile de a se
mai reţine, de parcă în acea gâfâire a actului de dragoste dintre corpul masculin al orchestrei
şi enorma femeie care era sala dăruită, aceasta n-ar mai fi vrut să aştepte plăcerea virilă şi s-ar
fi abandonat propriei desfătări, cu zvârcoliri tânguitoare şi strigăte de insuportabilă voluptate.
Nefiind în stare să mă mişc din fotoliu, simţeam în spatele meu un fel de adunare de forţe, o
înaintare paralelă cu cea a femeii în roşu şi a cortegiului ei prin mijlocul stalului, ajungând în
dreptul podiumului chiar în momentul în care Maestrul, asemenea unui matador care-şi
împlântă sabia în taur, înfigea bagheta în ultimul zid de sunete şi se apleca înainte, epuizat, ca
şi cum aerul vibrant l-ar fi străpuns cu elanul final. Când se îndreptă, sala întreagă era în
picioare şi eu cu ea, iar spaţiul se prefăcuse în sticlă pisată instantaneu de o pădure de lănci
nespus de ascuţite, aplauzele şi strigătele topindu-se într-o materie nesuferit de greoaie ce se
tot prelingea, însă în acelaşi timp plină de o anumită candoare, ca o turmă de bivoli în goană
sau ceva asemănător. De pretutindeni publicul se revărsa spre staluri, şi aproape fără să fiu
surprins am văzut cum doi bărbaţi săreau jos din loji. Chiţăind ca un şobolan strivit, doamna
Jonatán reuşise să se smulgă din fotoliu şi, cu gura deschisă şi braţele întinse spre scenă, îşi
vocifera entuziasmul. Până în clipa aceea Maestrul rămăsese cu spatele, aproape dispreţuitor,
privindu-şi orchestranţii pesemne aprobator. Acum se întoarse, încetişor, şi-şi înclină capul,
schiţând primul salut. Faţa îi era foarte albă, de parcă l-ar fi învins oboseala, şi mi s-a părut
(între atâtea alte senzaţii, frânturi de gânduri, rafale instantanee a tot ce mă înconjura în acest
infern de entuziasm) că stătea să leşine. Salută a doua oară şi, pe când se înclina, privi spre
dreapta, unde un bărbat în smoking, cu părul blond, tocmai sărise pe scenă urmat de alţi doi.
Mi-a făcut impresia că Maestrul schiţa un gest spre a coborî de pe podium, însă atunci mi-am
dat seama că, în mişcarea aceea, avea parcă ceva spasmodic, de parc-ar fî vrut să se elibereze.
Mâinile femeii în roşu se încleştau pe glezna lui dreaptă; avea chipul înălţat spre Maestru şi
striga, adică îi vedeam gura deschisă şi bănuiesc că striga întocmai ca şi ceilalţi, probabil ca şi
mine. Maestrul lăsase bagheta să-i cadă şi se străduia să scape, în vreme ce spunea ceva
imposibil de auzit. Unul dintre cei care o urmaseră pe femeie tocmai îi îmbrăţişa celălalt
picior, cam pe la genunchi, şi Maestrul se întoarse către orchestră ca şi când ar fi cerut ajutor.
Instrumentiştii stăteau în picioare, într-o uriaşă învălmăşeală de instrumente, sub lumina
orbitoare a lămpilor. Pupitrele cădeau ca spicele pe măsură ce, pe cele două laturi ale scenei,
urcau din staluri bărbaţi şi femei, încât nu se mai putea şti cine era instrumentist şi cine nu.
De aceea, văzând că un bărbat se căţăra prin spatele podiumului, Maestrul se agăţă de el
pentru ca acesta să-l ajute să scape din strânsoarea femeii şi a celorlalţi, care acum îi
acopereau picioarele cu mâinile, şi, dându-şi brusc seama că bărbatul nu era unul din
orchestră, vru să-l împingă, dar celălalt îl îmbrăţişă înlănţuindu-i mijlocul. Am văzut cum
femeia în roşu deschidea braţele implorând parcă, şi trupul Maestrului se pierdu într-un iureş
de oameni care-l împresurau şi-l purtau îmbulzindu-se. Până atunci privisem totul cu un fel
de spaimă lucidă, pe deasupra celor ce se petreceau, însă chiar în acel moment mi-a atras
atenţia un ţipăt foarte ascuţit în dreapta mea şi-am văzut că orbul se ridicase şi-şi învârtea
braţele ca nişte aripi de moară, strigând, implorând, cerând stăruitor ceva. A fost prea mult, n-
am mai putut sta asistând doar, m-am simţit implicat direct în năvala aceea de entuziasm şi-
am alergat la rându-mi spre scenă, şi-am sărit printr-o parte, tocmai în clipa în care o mulţime
delirândă îi înconjura pe violonişti, le smulgea instrumentele (se auzea cum trosneau şi se
spărgeau ca nişte uriaşi gândaci maronii) şi începea să-i tragă de pe scenă către staluri, unde

5
alţii îi aşteptau pe instrumentişti pentru a-i îmbrăţişa şi a-i face să dispară în vârtejuri confuze.
E foarte ciudat, dar n-aveam nici o dorinţă să contribui la demonstraţiile acelea, ci numai să
stau în preajmă şi să văd ce se întâmplă, depăşit de acest omagiu nemaipomenit. Mai aveam
încă suficientă luciditate să mă întreb de ce oare orchestranţii n-o luau la fugă mâncând
pământul printre sofite, şi imediat am văzut că nu era cu putinţă, fiindcă legiuni de spectatori
blocaseră cele două ieşiri de pe scenă, formând un cordon mişcător ce avansa călcând peste
instrumente, făcând să zboare pupitrele, aplaudând şi vociferând în acelaşi timp, într-un
vacarm atât de monstruos încât începea să semene cu liniştea. Am văzut cum se repezea spre
mine un tip gras care-şi ducea în mână clarinetul, şi-am fost ispitit să-l prind când trecu pe
aproape, sau să-i pun o piedică, pentru ca publicul să-l poată înhăţa. Nu m-am hotărât, şi o
cucoană cu chipul gălbejit şi un decolteu adânc unde galopau grămezi de perle mă privi cu
ură, scandalizată, când ajunse în dreptul meu, şi puse stăpânire pe clarinetist, care ţipă uşor şi
se strădui să-şi apere instrumentul. I-l smulseră doi bărbaţi, şi el fu nevoit să se lase purtat
spre locul de la parter unde haosul era în toi.
Strigătele întreceau acum aplauzele, lumea era prea ocupată îmbrăţişându-i şi
bătându-i pe umeri pe instrumentişti pentru a mai putea aplauda, astfel încât calitatea
zgomotului vira încet spre un ton tot mai ascuţit, biruit ici şi colo de adevărate urlete, printre
care mi se păru că aud câteva înzestrate cu acea tentă foarte deosebită pe care o imprimă
suferinţa, până într-atât că m-am întrebat dacă în busculada şi salturile din jur nu erau unii
care-şi rupseseră braţele şi picioarele, şi la rându-mi am sărit înapoi în stal, acum că scena
rămăsese goală şi orchestranţii se aflau în stăpânirea admiratorilor care-i smuceau în toate
direcţiile, în parte spre loji, unde se ghiceau nedesluşit mişcări şi îmbrânceli, în parte spre
coridoarele laterale înguste care duc în foaier. Strigătele cele mai violente proveneau din loji,
de parcă instrumentiştii, incapabili să mai reziste presiunii şi sufocării atâtor îmbrăţişări, ar fi
cerut disperat să fie lăsaţi si răsufle. Lumea din staluri se îngrămădea în faţa locurilor pe unde
se urca la lojile de la balcon, iar atunci când m-am repezit printre fotolii să mă apropii şi eu,
vâltoarea părea şi mai mare; luminile scăzură brusc şi ajunseră o pâlpâire roşiatică ce abia
lăsa să se desluşească feţele, pe când trupurile se preschimbau în umbre epileptice, într-un
vălmăşag de volume informe ce încercau să se respingă ori să se contopească unele cu altele.
Mi s-a părut că disting pletele argintate ale Maestrului în loja a doua de lângă mine, dar chiar
în clipa aceea dispăru de parcă cineva l-ar fi făcut să cadă în genunchi. Am auzit în preajmă
un strigăt înverşunat şi violent şi le-am văzut pe doamna Jonatán şi pe una din fetele lui
Epifanía dând buzna spre loja Maestrului, căci acum eram sigur că în loja aceea se afla
Maestrul înconjurat de femeia îmbrăcată în roşu şi de cortegiul ei. Cu o agilitate de necrezut,
doamna Jonatán puse un picior în mâinile împreunate ale fetei lui Epifanía, care-şi încru-
cişase degetele pentru a-i face o scară, şi se aruncă înăuntrul lojii cu capul înainte. Fata lui
Epifanía mă privi, recunoscându-mă, şi-mi strigă ceva, probabil s-o ajut să urce, dar n-am
luat-o în seamă şi-am rămas la oarecare distanţă de lojă, nefiind dispus să contest dreptatea
unor indivizi înnebuniţi de-a binelea de entuziasm, care se băteau între ei pe brânci. Lui Cayo
Rodríguez, care se remarcase pe scenă prin îndârjirea cu care-i făcuse pe instrumentişti să
coboare în staluri, îi spărseseră nasul dintr-o lovitură; acum mergea clătinându-se dintr-o
parte într-alta, cu faţa plină de sânge. Nu mi-a inspirat milă nici pe departe, ca de altfel nici
faptul că l-am văzut pe orb târându-se pe jos, ciocnindu-se de fotolii, pierdut în această
pădure simetrică fără puncte de referinţă. Nu-mi mai păsa de nimic, voiam doar să ştiu dacă
ţipetele aveau să înceteze odată, fiindcă din loji continuau să se reverse strigăte pătrunzătoare
pe care publicul din stal le repeta şi le îngâna neostoit, pe când fiecare se străduia să-i dea la o
parte pe ceilalţi şi să se strecoare pe undeva în loji. Era evident că şi coridoarele laterale erau
înţesate, pentru că asaltul cel mare pornea din staluri, lumea încercând să sară aşa cum făcuse
doamna Jonatán. Eu vedeam toate astea şi-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar, în acelaşi
timp, n-aveam nici cea mai mică dorinţă de a mă alătura asaltului năvalnic, aşa încât indife-

6
renţa asta îmi pricinuia un ciudat sentiment de vinovăţie, de parcă purtarea mea ar fi fost
scandalul final şi culminant al serii. Aşezându-mă într-o lojă solitară, am lăsat să se scurgă
minutele, în vreme ce, în inerţia mea, observam descreşterea treptată a imensului zgomot
disperat, slăbirea strigătelor care până la urmă încetară, retragerea confuză şi murmurândă a
publicului. Când mi s-a părut că se putea în sfârşit ieşi, am lăsat în spate partea centrală a lojii
şi am traversat coridorul ce da în foaier. Câţiva indivizi se deplasau ca beți, ştergându-şi
mâinile sau gura cu batista, netezindu-şi costumul, aranjându-şi gulerul. În foaier am văzut
nişte femei care-şi scotoceau gențile în căutare de oglinzi. Una dintre ele se rănise probabil,
pentru că avea sânge pe batistă. Le-am văzut pe fetele lui Epifanía ieşind în fugă; păreau
furioase că nu apucaseră să ajungă în loji, şi mă priviră de parc-aş fi fost eu de vină.
Când am socotit că plecaseră, am pornit spre ieşire, şi în clipa aceea apărură în foaier
femeia îmbrăcată în roşu şi cortegiul ei. Bărbaţii mergeau în urmă-i, ca mai înainte, şi păreau
că se acoperă unii pe alţii ca să nu li se vadă ravagiile hainelor. Însă femeia în roşu păşea în
frunte, privind trufaş, iar când am ajuns în dreptul ei am văzut că-şi trecea limba peste buze,
încet şi hulpav îşi trecea limba peste buzele care surâdeau.