G. I. Tohăneanu – „Întunecarea...

auzului”
Cu o putere de pătrundere pe care i-ar pizmui-o filologii de meserie și, mai cu seamă,
lingviștii „breslași” – norociți doar cu stivele tomurilor de strictă specialitate – Sadoveanu
scrutează și dezvă luie lamura artei eminesciene. Într-un articol tipă rit, inițial, ca prefață la
volumul Eminescu, „Poezii”, ESPLA, 1951, autorul „Baltagului” scrie, despre afinul său din
Țara-de-Sus a Moldovei, aceste rânduri: „Înainte de 1880, cerul era « albastru » și luna « ca un
glob de aur ». De la epitetul convențional, Eminescu se înalță brusc ca într-o fâlfâire de păuni și
ca « într-un colb de pietre scumpe » la împărecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată
împreună de la începutul lumii” („Evocări”, ESPLA, 1954, p. 79-80). Pe lângă aceste
„împărecheri de cuvinte” vechi, folosite cu precădere de Poetul între poeți, există, desigur, o
seamă întreagă de alte procedee, mai spectaculoase, prin care unii stihuitori urmăresc cu orice
preț să se singularizeze uluind: creațiile lexicale proprii, neologismele stridente, contorsionarea
sintaxei sunt numai câteva. Ele trebuie să fie, bineînțeles, judecate cu discernământ, de la caz la
caz. Mai exact, nici unul nu trebuie să fie respins decât în măsura în care este solicitat cu scopul,
mai mult sau mai puțin vădit, de a impresiona și a câștiga publicul naiv. Nu am de gând să le iau
în considerare 𝘩𝘪𝘤 𝘦𝘵 𝘯𝘶𝘯𝘤. Mă voi mărgini să precizez, deocamdată, că chiar elementele lexicale,
pe care Eminescu le „împărechează”, alianțele cu totul inedite pe care el le statornicește reunesc
termeni pe cât de uzuali, pe atât de vechi și de stabili, așa încât impresia, iar apoi convingerea pe
care o câștigă „beneficiarul” este aceea, extrem de prețioasă, că „firescului” i se asigură triumful
deplin. Numai că acest „firesc” și acest „triumf’ sunt expresii superioare ale unei arte întemeiate
pe trudă, pe „febra de noapte și de zi”.
Teoria „împărecherilor de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună de la începutul
lumii” Sadoveanu o ilustrează citând, fără să le comenteze, trei strofe din „Povestea teiului”. Le
reproduc și eu:
Îngânat de glas de ape
Cănt-un corn cu-nduioșare
Tot mai tare și mai tare,
Mai aproape, mai aproape;
………………………………
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.
Blându-i sunet se împarte
Peste văi împrăștiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe... mai departe...
Strofele reținute de Sadoveanu sunt cutreierate, câteșitrele, de sunetul cornului. El cântă
„cu-nduioșare”, „plin de jale”, „Sună dulce, sună greu”, își împarte ,.Blându-i sunet” risipindu-l
„peste văi”. Este în afara oricărei îndoieli că, până la Eminescu, pădurile țării nu mai fuseseră
străbătute de ecourile unui corn de vânătoare care să sune - vorba Poetului - și „dulce”, și „greu”,
deopotrivă. Se deslușesc, în același mediu silvestru, și murmurele Doinei, împresurând de
pretutindeni auzul și străbătând dincolo de căușul urechii: „Doină, doină 𝘨𝘳𝘦𝘶 î𝘮𝘪 𝘤𝘢𝘻𝘪 / Din
pădurea cea de brazi, / Și 𝘤𝘶 𝘫𝘢𝘭𝘦 î𝘮𝘪 𝘳ă𝘴𝘶𝘯𝘪 / Din huceagul de aluni, / Și m-adormi, m-adormi cu
drag / Pin frunzișul cel de fag”. Sunetul cornului reprezintă, în poezia lui Eminescu, un simbol al
romantismului european, dar și unul autohton totodată, căci el răzbate în invocarea lui Ștefan cel
Mare, din finalul celeilalte „Doine”, care, vreme de peste patru decenii, nu a putut fi nici citată,
nici măcar citită, din „vigilența” editorilor, asumată sau dictată: „Tu te-nalță din mormânt / 𝘚ă
𝘵𝘦-𝘢𝘶𝘥 𝘥𝘪𝘯 𝘤𝘰𝘳𝘯 𝘴𝘶𝘯â𝘯𝘥/ Și Moldova adunând”.
Venind vorba, anterior, despre „greu” ca epitet al verbului („sună g r e u”), nu pot neglija
faptul că același cuvânt, vechi de când lumea românească există, de astă dată ca epitet al numelui,
se ivește. Într-o alianță pe cât de „firească” pe atât de originală, în „Luceafărul”. Spune, privindu-
l înfiorată de Hyperion, Cătălina: „Și ochii 𝘮𝘢𝘳𝘪 ș𝘪 𝘨𝘳𝘦𝘪 𝘮ă 𝘥𝘰𝘳, / Privirea ta mă arde”.
Neprevenit, cititorul trece repede peste aceste două versuri, a căror structură lexico-gramaticală
nu prezintă nimic deosebit. În aparență. Pentru că pe Cătălina, contrar uzului, nu o dor ochii ei –
cum îl dor pe Manole Păr-Negru șalele –, ci ai lui Hyperion, care sunt „mari și grei” de povara
cunoașterii, a puterii lor sfredelitoare, de conștiința singurătății și izolării geniului. Sursa durerii,
aproape fizice, resimțite de Cătălina („ochii mari și grei mă dor”) se află, așadar, î𝘯 𝘢𝘧𝘢𝘳𝘢
limitelor ființei ei materiale, pe ea o dor ochii... altuia, fapt confirmat – dacă nevoie mai era – de
ultimul vers al strofei: „Privirea t a mă arde”. În aceeași ordine de idei – sugerată de observația lui
Sadoveanu – aș aduce în discuție următorul vers din „Memento mori”, episodul Greciei antice:
„Înserează și apune 𝘨𝘳𝘦𝘶𝘭 𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦-n văi de mite”. Cu toate că e lipsită de orice stridență,
„împărecherea” 𝘨𝘳𝘦𝘶𝘭 𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦 face ca epitetul „greu” să devină, din perspectiva metodelor
obișnuite ale lexicografei, aproape indefinibil. Numai ținând seama de context („Înserează”...)
putem cuprinde, în parte, bogăția „trimiterilor” lui. Într-adevăr, la nămiezi, când soarele se află
deasupra noastră, „masa” lui, din pricina strălucirii intense, rămâne difuză. În lungile ceasuri
crepusculare ale verii însă, impresia „materialității” discului solar devine, treptat, covârșitoare, el
parcă „atârnă” îndelung la orizont, neîndurându-se să apună. Soarele dobândește astfel...
„pondere”, poate fi stăruitor privit, contururile sale devin nete și ferme. În atare condiții,
îngemănarea „greul soare” este, pentru Poet, nu numai posibilă, dar, aș cuteza să zic, chiar
necesară.
Vrednică de reținut, pentru toți iubitorii de Poezie, este alianța lexicală care se țese în
jurul verbului „îngâna”, chiar în fruntea versurilor citate de Sadoveanu: „Î𝘯𝘨â𝘯𝘢𝘵 𝘥𝘦-𝘶𝘯 𝘨𝘭𝘢𝘴 𝘥𝘦
𝘢𝘱𝘦 / Cânt-un corn cu-nduioșare”. În condițiile intercomunicării obișnuite, „îngâna” exprimă o
imitație sonoră din care nu lipsește intenția deriziunii. Într-o alcătuire populară „Ursul iarăși s-au
pus lângă ușă și au început, cu glas mai subțire, 𝘴ă î𝘯𝘨â𝘯𝘦 𝘨𝘭𝘢𝘴𝘶𝘭 𝘤𝘢𝘱𝘳𝘦𝘪”. Manifestare imitativă
solicitând auzul, semănând, câteodată, a... batjocură, – și atât. La Eminescu, în poezia sa lirică,
„îngâna” este un cuvânt străin de orice tentă depreciativă. Prin însuși mănunchiul sunetelor
alcătuitoare el sugerează, într-o acustică ireproșabil catifelată, armonia lumii: într-o complicitate
fraternă, toate comunică și își răspund prin sunet mulcom, „ecoul” fiind semnul regăsirii, puntea
întâmpinării lucrurilor vremelnic și numai aparent înstrăinate. „Toate își răspund prin liniști. /
Pitpalac își spune vrerea / pitpalacului din iniști. / Orice glas ascultă glas...” – grăiește Stihuitorul
din Lancrăm despre cumpăna sonoră a lumii, întruchipată de „îngânarea” eminesciană: „Vom
visa un vis ferice, / Î𝘯𝘨â𝘯𝘢-𝘯𝘦-𝘷𝘰𝘳 𝘤-𝘶𝘯 𝘤â𝘯𝘵 / 𝘚𝘪𝘯𝘨𝘶𝘳𝘢𝘵𝘪𝘤𝘦 𝘪𝘻𝘷𝘰𝘢𝘳𝘦, / 𝘉𝘭â𝘯𝘥𝘢 𝘣𝘢𝘵𝘦𝘳𝘦 𝘥𝘦 𝘷â𝘯𝘵”;
„Când însuși glasul gândurilor tace, 𝘔ă-𝘯𝘨â𝘯ă 𝘤â𝘯𝘵𝘶𝘭 𝘶𝘯𝘦𝘪 𝘥𝘶𝘭𝘤𝘪 𝘦𝘷𝘭𝘢𝘷𝘪𝘪”; „Nențeles rămâne
gândul / Ce-ți străbate cânturile; / 𝘡𝘣𝘰𝘢𝘳ă 𝘷𝘦𝘤𝘪𝘯𝘪𝘤 î𝘯𝘨â𝘯â𝘯𝘥𝘶-𝘭, / 𝘝𝘢𝘭𝘶𝘳𝘪𝘭𝘦, 𝘷â𝘯𝘵𝘶𝘳𝘪𝘭𝘦”; „Se
scutură 𝘴𝘢𝘭𝘤â𝘮𝘪𝘪 de toamnă și de vânt, / Se bat încet din ramuri, î𝘯𝘨â𝘯ă 𝘨𝘭𝘢𝘴𝘶𝘭 𝘵ă𝘶” . „Îngânarea
cu dorul” – iată limanul izbăvitor al „Codrului, măriei sale”, atunci când presimte că-și va pierde,
pentru o vreme, podoabele verii: „Și mă lasă pustiit, / Vestejit și amorțit / Ș𝘪 𝘤𝘶 𝘥𝘰𝘳𝘶-𝘮𝘪
𝘴𝘪𝘯𝘨𝘶𝘳𝘦𝘭, / 𝘋𝘦 𝘮ă-𝘯𝘨â𝘯 𝘯𝘶𝘮𝘢𝘪 𝘤𝘶 𝘦𝘭!” Poetul extrage, el singur, încheierea, rostită limpede în
postuma „Peste codri sta cetatea...” „Scoală-te, 𝘴𝘶𝘱𝘶𝘯𝘦-𝘵𝘦 / 𝘝𝘢𝘭𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘥𝘦 𝘴𝘶𝘯𝘦𝘵𝘦...”
Există însă și o altfel de „împărechere”, o complicitate furtiv, dar temeinic instalată între
simțurile care ne dau vești îmbelșugate și felurite despre lumea din afară. „Văzul” și „auzul”
fraternizează în aceste versuri din elegia „Te duci...”
Te duci și rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri.
𝘊-𝘢𝘶𝘻𝘶-𝘮𝘪 𝘯-𝘰 𝘴ă-𝘭 𝘮𝘢𝘪 î𝘯𝘵𝘶𝘯𝘦𝘤𝘪
Cu-a gurii dulci suflări fierbinți.
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minți.
 Bunul-simț obștesc nu este câtuși de puțin lezat de versul în care Poetul săvârșește o
asociere de termeni aparținând unor zone de percepție senzorială diferite: văzul și auzul.
„Întunecarea auzului” – iată un câștig inestimabil al limbajului poetic românesc, care rezumă, în
cele mai simple și mai vechi cuvinte ale tuturora, un precept fundamental, familiar poeziei
europene de la „Corespondențele” lui Baudelaire și de la simbolism încoace. Păstrând proporțiile,
înregistrăm un fenomen similar în limbajul obișnuit al oamenilor instruiți, atunci când ei spun,
despre „ecourile” unui eveniment, că „se sting”. Cât despre suplețea semantico-stilistică a
verbului „întuneca” în poezia eminesciană, vorbesc, persuasiv, textele înseși, dintre care rețin
doar trei: 1. „A ta zâmbire / Mi-arată cât de dulce ești, // Cât poți cu-a farmecului noapte / 𝘚ă-
𝘯𝘵𝘶𝘯𝘦𝘤𝘪 𝘰𝘤𝘩𝘪𝘪 𝘮𝘦𝘪 pe veci”; 2. „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Și gândirilor
dând viață, 𝘴𝘶𝘧𝘦𝘳𝘪𝘯ț𝘦𝘭𝘦 î𝘯𝘵𝘶𝘯𝘦𝘤𝘪”; 3. „Pierdut e totu-n zarea tinereții / Și mută-i gura dulce-a
altor vremuri... / Iar timpul crește-n urma mea... 𝘮ă-𝘯𝘵𝘶𝘯𝘦𝘤!"
Cititorii lui Eminescu ar trebui să tresară când dau, prima oară, peste versul, amintit
anterior, „Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci”, dar... nu se întâmplă așa. Nu din „vina” noastră, ci
din aceea a Poetului, care ne inculcă, poate fără să vrea, convingerea că și un atare vers este rupt
din însăși realitatea noastră lingvistică. Ceea ce, bineînțeles, nu este așa, chiar dacă „iluzia”
autenticității devine copleșitoare. Gestul tandru al mângâierii pe frunte este sugerat prin imaginea
„lunecării” mâinii, dar aceasta – mâna – este obiect direct gramatical al verbului „luneca”.
Datorită, în parte, structurii precumpănitor vocalice a acestuia din urmă (singura consoană
„serioasă” este ultima!), gestul mângâierii se nuanțează și se îmbogățește cu conotația prețioasă a
unei gingășii săvârșite printr-o mișcare aproape imperceptibilă. Într-adevăr, cine oare „lunecă” în
versurile Poetului? Să le lăsăm lor inițiativa răspunsului. „Scrisoarea III”: „Vede cum din ceruri
𝘭𝘶𝘯𝘢 𝘭𝘶𝘯𝘦𝘤ă și de coboară / Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară”; „Scrisoarea I”:
„𝘓𝘶𝘯ă tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă 𝘭𝘶𝘯𝘦𝘤𝘪...”; „Mai am un singur dor„: „𝘈𝘭𝘶𝘯𝘦𝘤𝘦 𝘭𝘶𝘯𝘢 /
Prin vârfuri lungi de brad”. Pe furiș (adică... hoțiș!) aceste imagini, prinse în mreaja aliterațiilor
(„luna lunecă”; „lună... lumii... luneci”; „Alunece luna... lungi”), se insinuează și iradiază din
structura versului eminescian abia citat („Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci”), înnobilându-l.
Mișcarea aceasta tandră și (cum spuneam) aproape imperceptibilă – săvârșită, probabil, într-o
lumină de taină – tămăduiește verbul „luneca” de orice contact cu terestritatea. El devine o
alcătuire evanescentă de sunete, iar alianța sa cu luna, sprijinită de aliterații, e acum atât de
puternică, încât cei doi termeni – „luna” și „luneca” – par înrudiți și... etimologic: altă iluzie,
hrănită de ademenirile Poeziei. Căci „lună” aparține familiei de cuvinte a „stră-lucirii” („lu-”,
„luc-”), pe când verbul „luneca” este, probabil, vlăstarul lat. „lubricare”, reprezentat și în lumea
neologismelor noastre prin adjectivul... „lubric” (lat. „lubricus”).
M-am referit, în aceste însemnări, la „fraternizarea”, la „complicitatea” simțurilor,
confirmată de știința mai nouă. Cu atâta forță de răzbatere dincolo de superficii intuiește Poetul
această „fraternizare”, încât el poate vorbi fără nici un risc, ba... dimpotrivă, despre „întunecarea
auzului”. Într-o ciornă risipită printre variantele poemului „Călin” și așezată sub ochii noștri de
generoasa osârdie a lui Perpessicius, „văzul” și „nălucirea” – ca facultate imaginativă – sunt
interpretate de Poet unificator-metaforic ca „pipăiri” sui-generis. Pe punctul de a plăsmui una
dintre cele mai năucitoare imagini ale ochilor – „dulcii cerului fiaștri” – Eminescu încredințează
hârtiei acest gând memorabil: „Vederea este pipăire mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar mai
grea decât aceea a nălucirii”.
Atât de firească, atât de convingătoare este, prin „netezime”, expresia versului
eminescian, încât suntem ademeniți să ne avântăm, pe o punte fragilă, întru întâmpinarea
Craiului, hrănind pentru o clipă iluzia că nu suntem bieți beneficiari, ci... „colaboratori” ai Lui.
Arta autentică (nu artificiul) creează, vremelnic, această dulce amăgire amară.
(Limba română, XLIX, nr. 1/2000, p. 147-151)