Testament

Tudor Arghezi
I. Poezia „Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în fruntea
primului volum arghezian, „Cuvinte potrivite" (1927). Tudor Arghezi este un înnoitor al
limbajului poetic, prin incăIcarea conventillor şi a regulilor. Particularităţi ale modernismului
în poezia lui sunt: estetica urâtului — „Din bube, mucegaiuri şi noroi"; limbajul şocant, cu
neaşteptate asocieri lexicale şi semantice (termeni argotici, religioşi, arhaisme,
neologisme, expresii populare) si înnoirile prozodice.
„Testament" este o artă-poetică, deoarece autorul îsi exprimă propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă
poetică modemă, pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii moderne:
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica
poetică. O alta caracteristică este interesul poetilor de a reflecta asupra creaţiei lor, de a-şi
sintetiza concepţia artistică şi de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis
de o artă poetică.
II.Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată
ca moştenire unui fiu spiritual — posterităţii.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia ii
este lăsată drept unică moştenire „cartea", metonimie care sugerează opera literară. Cele
două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu (tatăl spiritual, poetul) şi tu („fiul,
cititorul, urmaşii), iar în finalul poeziei, de metonimiile „robul" — „Domnul". Lirismul subiectiv
se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile
eului liric: pronume şi verbe de persoana I singular („eu am ivit", „am preschimbat"), adjective
posesive („cartea mea"), care se referă la eul liric, dar şi pronume şi verbe de persoana a II-a
singular („te", „tine", „urci") sau substantive în vocativ („fiule"), care desemnează
interlocutorul imaginar.
Arta poetică „Testament" ilustrează viziunea lui Arghezi asupra lumii, atitudinea sa
de poet responsabil în fata urmaşilor cititori, responsabil pentru mesajul şi valoarea estetică
a operei sale. Este un poet angajat social, care îşi transfigurează în artă suferintele, apeland
la estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Creatorul
se proiectează în ipostaza poetului meşteşugar„şlefuitor de cuvinte": „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite".
Poezia sa este o „carte", adică un bun spiritual prin care scriitorul contribuie la
emanciparea neamului său.
III.Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. In sens propriu,
denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană îşi exprimă dorintele
ce urmeaza a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. De aici
derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creatia argheziană, „cartea", este o mostenire
spirituală lăsată de poet urmaşilor.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte", cu
sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generatii şi oferă urmaşilor o identitate,
fiind „hrisovul cel dintai”. Ca element de recurentă, cuvântul „carte" are o bogată serie
sinonimică în text: „testament, „hrisov", „cuvinte potrivite", „slova de foc si slova făurită".
Textul poetic este structurat in cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în
trei secvente poetice. Prima secventă (strofele I, II) sugerează legătura dintre generatii:
străbuni, poet şi cititori-urmasi. Secventa a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic şi
social al poeziei. A treia secventă poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har şi
trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie „carte" şi a
sinonimelor sale în cele trei secvente poetice.
 Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ţi voi
lăsa drept bunuri după moarte/Decat..."), evidentiază sensul titlului, ideea moştenirii
splrituale, „un nume adunat pe-o carte".
In prima strofa, secventa „şi gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci" sugerează
drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor străbătut de înaintaşi. In versul „Cartea mea-i,
fiule, o treapta”, formula de adresare „fiule" desemnează un potential cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. Cartea este „o treaptă" în desăvârşirea
cunoaşterii.
In strofa a doua, „cartea", creaţia elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic
„hrisovul vostru cel dintai" , cartea de căpătâi a urmaşilor.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este paralelismul şi suprapunerea cu lumea
obiectuală. Astfel, „sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei", unealtă
de scris, iar „brazda" devine „călimara”, munca poetului fiind diferită ca material intrebuinţat
de a inaintaşilor lui ţărani. Poetul este un născocitor şi un meşteşugar de cuvinte, care
transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" în „cuvinte potrivite", metaforă ce desemnează
poezia ca meşteşug. In viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează,
păstrându-şi insă forţa expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „Veninul
strans l-am preschimbat in miere,/Lăsand intreagă dulcea lui putere". Prin intermediul
poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral si dobandeşte veşnicie: „Am luat
cenuşa morţilor din vatră/şi am facut-o Dumnezeu de piatră".
In strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că
durerea, revolta socială sunt concentrate in poezie, simbolizată prin metafora „vioară":
„Durerea noastră surdă şi amară/O gramăda pe-o singură vioara,/Pe care ascultând-o a
jucat/Stăpănul ca un tap injunghiat". Poetul angajat filtrează prin sufletul său suferinţele
poporului („durerea noastra") şi le transpune artistic in poezia de revoltă socială, cu valoare
justiţiară.
La fel ca poetul francez Baudelaire, Arghezi consideră că orice aspect al realitatii,
frumos/urat, sublim/grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri si
noroi/lscat-am frumuseti şi preturi noi".
Ultima strofa evidenţiaza faptul că muza, arta contemplativă, „Domnita", „pierde" în
favoarea meştesugului poetic: „Intinsă leneşă pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea".
Poezia este atat rezultatul inspiraţlei, al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc", cat
si rezultatul meşteşugului, al trudei poetice, dedus din metafora „slova faurita”: „Slova de foc
şi slova făurită/Imperechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald imbratişat in cleşte". Condiţia poetului
este redată in versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte"; artistul este un „rob", un truditor al
condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul — „Domnul".
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu o concepţie nouă,
modernă, privind poezia, resursele ei şi misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice
se realizează prin fantezia metaforică, rezultând asocieri semantice surprinzătoare:
comparatia („Imperechiate-n carte se marită/Ca fierul cald imbrăţişat in cleşte"), epitetul rar
(„seara răzvrătita”, „dulcea lui putere", „torcand uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă
şi amară"), oximoronul („Veninul strans l-am preschimbat în miere,/Lasand intreagă dulcea lui
putere").
Prozodia, imbinând tradiţie şi modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe
inegale ca număr de versuri, cu metrică (9 —11 silabe) şi ritm variabile, în funcţie de
intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate. Rima este împerecheată, ca in vechile
convenţii.
IV. In concluzie, Poezia „Testament" de Tudor Arghezi este o artă poetică de
sinteză pentru orientările poeziei interbelice, tradiţionalism şi modernism. Pornind de la
aspectele liricii tradiţionale, oferă alternative poetice modeme intr-o operă poetică originală.