ÎN LIMBA ROMANA CONTEMPORANA EXISTA CINCI STILURI FUNCTIONALE: STIINTIFIC, OFICIAL (JURIDIC-

ADMINISTRATIV), PUBLICISTIC, BELETRISTIC (ARTISTIC), SI COLOCVIAL (FAMILIAR).

 
1. STILUL STIINTIFIC
  Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii,
cercetari, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura
afectiva; accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este cognitiva;
CUPRINDE: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane creditabile in
domeniul stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze cunostinte factuale.
 CARACTERISTICI:
- are functie exclusiv referentiala;
- trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive,
argumentate;
- respecta proprietatea termenilor;
- se folosesc multe neologisme;
- conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
- conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimist, sociolog, psiholog,
medic etc.). Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor poate fi determinata
de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
- conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la textele
de escorta de tip prefete, cuvant inainte).
- conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
- folosirea cuvintelor monosemantice;
- claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie,
corectitudine;
- utilizarea sensului propriu al cuvantului;
- fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici. Lexicul
stiintific include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe (antebrat ,
contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora li se adauga
utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotipe. Dintre compozitiile pe
baza textelor stiintifice, amintim: analiza stiintifica (filozofica, economica, politica, botanica, etc); studiul;
comunicarea; referatul; eseul;
- este obiectiv, fara interventii subiective
 
PARTICULARITATI LINGVISTICE:
Lexicale: terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme, prefixoide; 
Morfologice:Substantive abstracte, pluralul autorului;
Sintactice: Coordonarea si subordonarea; 
Stilistice: fara figuri de stil si digresiuni.
Nota! Tot de stilul stiintific tine si limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic), limbajul
religios (terminologie arhaica, solemna, conservatoare si cu incarcatura emotiva), limbajul poetic (terminologie
accesibila si cu tehnici persuasive).
Nota! -Informatiile din stilul stiintific se transmit prin diverse tipuri de texte (argumentativ, descriptiv,
informativ, explicativ, injoctiv). -Argumentarea este un demers prin care se justifica o afirmatie. Textele
argumentative afirma sau neaga, valorizeaza sau nu, favorizeaza ca adevarate sau false, idei, convingeri,
atitudini. Intr-un text stiintific argumentarea are functie referentiala, dar intr-un text jurnalistic ea are functie
conativa.
 
2. STILUL OFICIAL (JURIDIC-ADMINISTRATIV)
JURIDIC CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte
elaborate de organul judiciar.
ADMINISTRATIV CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.
Administrativ tine de acte si documente oficiale (cerere, procese verbale) si juridic de legi si tratate.
 CARACTERISTICI ALE STILULUI:
-funcţie referenţială;
-respecta normele limbii literare
- obiectiv si impersonal
- nu prezinta marci ale implicarii afective
- nu foloseste resursele de expresivitate ale limbii
- Exprimare clara si concisa
- cuvintele sunt folosite cu sens denotativ
Utilizeaza formule cliseizate (articol, conform, aliniat)
-enunţuri cu formă impersonală
-conţinut normativ;
-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
-folosirea clişeelor formale;
-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie numai în chenarul
albastru, se va completa, se scrie cu litere de tipar etc);
-respectă proprietatea termenilor;
-foloseşte terminologia de specialitate;
-foloseşte neologisme;
-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
-conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul legislativ; în acest tip de
text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care trebuie înţeles textul. Instrucţiunile sunt
realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau prin mijloace formale (art. 1,2). 
Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea, dar şi nespecializat - cel care vrea să
cunoască legea.
-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul juridic. Emiţătorul
poate controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia perlocuţionară este
controlabilă).
-conform funcţiei mesajului: informare, educare.
-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:terminologie specifica
Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Substantive abstracte; -Verbul "a trebui", verbul "a
putea"; -Folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru
anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale. 
Sintactice:Coordonare sisubordonare; - constructii infinitivale; -fraze coordonate; 
Stilistice:clisee; -elipsa, verbele copulative; -fara figuri de stil si digresiuni.
 
B. STILUL ADMINISTRATIV
 CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.
CARACTERISTICI ALE STILULUI:
• enunţuri cu formă impersonală
• conţinut normativ
• enunţuri clare, lipsite de ambiguitate
• inventar lexical cu termeni clar definiţi
• prezenţa clişeelor
• respectă proprietatea termenilor
• foloseşte terminologia de specialitate
• are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere, telegramă etc.)
• obiectiv şi impersonal
• accesibil, clar şi precis
• conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul legislativ. Receptorul este de obicei
specializat - cel care trebuie să aplice legea.
• conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii creditabile în domeniul administrativ, (act
oficial)
Notă! în cazul cererii, scrisorii oficiale, telegramei, efectul mesajului vizează acordul/ dezacordul/ aprobare/
dezaprobare/ respingere/ informare.
• conform scopului: funcţie conativă.
• conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.
 PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:Terminologie specifică: adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar indemnizaţie
Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului
cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru anumite verbe, locutiuni si expresii;
-Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale.
Sintactice: - constructii infinitivale; -fraze coordonate;
Stilistice -fara figuri de stil
 
3.STILUL PUBLICISTIC
 Stilul publicistic este propriu presei scrise (ziarelor si revistelor), destinate marelui public; este stilul prin care
publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si
politice, economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in presa si publicatii),
monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate
scris);
ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL, INTERVIUL, MASA ROTUNDA, STIREA, ANUNTUL PUBLICITAR
CARACTERISTICI ALE STILULUI
- componenta informative este dublata de cea afectiva (discursul jurnalistic urmareste sa incite, sa
convinga, sa impresioneze)
- reflecta realitatea imediata
- are o structura gramaticala simpla
- exprima puncta de vedere, atitudini, pozitii
- are funcţie de mediatizare a evenimentelor;
- conţine informaţii economice, politice, sociale;
- influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
- în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
- dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
- are funcţie conativă;
- exprimă atitudini;
- orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
- utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
- receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia
lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor; titluri
eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii,
exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica; tendinta eliminarii
conjunctiilor copulative .
 - utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii, imagini etc)
Notă!
Unele forme se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific, prin faptul că îmbină informaţia cu o prezentare/
comentare a acesteia, ceea ce, uneori, presupune şi o anumită implicare subiectivă a autorului.
Conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat cu mijloace extralingvistice de tipul: fotografie,
caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel.
PARTICULARIĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate). Termenii noi sunt
explicaţi prin analogie: raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai multe obiecte,
fenomene, fiinţe etc. Utilizeaza titluri socante pentru a atrage atentia, pentru acoperirea subiectului sau pentru
o referire nemijlocita la continut.
Morfologice:Foloseşte preponderent diateza activă
Sintactice: Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple. Formulări eliptice care să
impresioneze şi să atragă atenţia.
Stilistice: Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la inovaţie. Se utilizeaza uneori procedee
artistice (asemanatoare cu stilul beletristic).
 
4. STILUL ARTISTIC (BELETRISTIC)
 Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva);
(artistic) se foloseste in operele literare.
CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele,
memoriile, amintirile.
CARACTERISTICI:
- autorul are libertate nelimitata in respectarea sau incalcarea normelor limbii literare, a doua situatie
neavand la baza ignoranta scriitorului, ci posibilitatea acestuia de a valorifica artistic orice aspect al
limbii
- limbajul este unul incarcat atat de denotatie cat si conotatie
- se inglobeaza elemente din toate stilurile functionale, dar si din afara limbii literare (arhaisme,
regionalisme si elemente de argou)
- unicitatea si inovarea expresiei
- ambiguitate (sensuri multiple ale aceluiasi cuvant)
- mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl face
perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai e
un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine: plăcut, frumos,
obsedant, amuzant etc. Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate
etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în
expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
 - folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta
cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
- mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are propriul
stil;
- bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici, neologisme,
termeni de jargon sau argou etc);
- extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;

  CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI:

Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.
Proprietatea: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor.
Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea comunicării.
Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea enunţurilor.
Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.
CALITATI PARTICULARE  :
Naturaletea : exprimarea este firească, curgătoare, necăutată a ideilor, ce se înlănțuie coerent, logic și clar, fiind
receptate cu ușurință și cu plăcere de cei cărora le sunt adresate
Simplitate este capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenție migăloasă în alegerea riguroasă a
cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susținută
Coincizia este exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la cuvintele absolut necesare transmiterii
ideii vorbitorului spre a fi înțeleasă corect de receptor
Armonia – este data de sonoritatea calda, fireasca ce incanta auzul si este ilustrata mai ales de poezie, dar este
necesara si in exprimarea cotidiana. Abaterea de la armonia fonetica duce la cacofonie, adica la alaturarea
suparatoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni uneori vulgara (face ce poate, la laborator)
Demnitatea stilului este data de folosirea cuvintelor cuviincioase, conferind exprimarii delicatete, finite,
discretie si eleganta. Abaterea de la aceasta calitate duce la exprimarea vulgara, de prost gust, suparatoare
Finetea se realizeaza prin intrebuintarea acelor cuvinte ce exprima in mod subtil ideea, sensul apelandu-se la
aluzie, cititorul sau interlocutorul trebuind sa descopere esenta comunicarii.
Alte trasaturi sunt oralitatea, retorismul, ironia, variatia stilistica (aforistic, gnomic, patetic), poliloghia
(exprimare retorica si difuza).

 PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală
Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii
Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice
Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice
 
5. STILUL COLOCVIAL
 Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de zi cu zi.
CUPRINDE (sfera de utilizare) - relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene.
CARACTERISTICI:
- are o mare încărcătură afectivă;
- se foloseste in viata de zi cu zi, in sfera relatiilor personale.
- Sunt prezente marcile subiectivitatii vorbitorilorș
- Nu respecta cu strictete normele limbii literare
- Comunicarea verbala este insotita de mijloace non verbale
- Apare état in textele beletristice cat si in cele nonliterare
- conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil artistic, discurs nonficţional/ stil ştiinţific;
- recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);
- regulile gramaticale pot fi încălcate;
- pot fi folosite elemente de argou sau jargon;
- sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;
- se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.
- un anume grad de afectivitate;
- folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;
- utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si abundenta in exprimare. Economia se
manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsa, ca
urmare a vorbirii dialogate, precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit
intreruperea comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie,
prin utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care
sunt substituite prin perifraze.
- prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;
- folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ sau a verbelor la imperativ;
- simplitate, degajare si naturalete.
- conform relaţiei E-R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şiel specializat sau nespecializat. In
cadrul acestui stil, relaţia emiţător-receptor poate fi şi de rudenie.
 CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI
Claritate
Proprietate
Corectitudine
Precizia
Puritatea
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: Argou; Jargon;Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor graiuri
Morfo-sintactice: Pronume, adjective, adverbe nehotarate. Aproximari prin numerale si substantive. Pronume si
verbe cu specific regional; enunturi fragmentate. Izolari, inversiuni, elipse. Digresiuni, paranteze.
Stilistice: Diminutive. Argumentative. Cuvinte cu sens peiorativ. Superlative expresive. Vocative,
interjectii,imperative. Zicale.

5. STILUL MEMORIALISTIC
- Textul memorialistic se incadreaza in genurile literare marginale, ce se plaseaza la limita dintre fictional si
nonfictional si se caracterizeaza pe de-o parte prin interiorizarea mesajului (subiectivitate, raportare la
evenimente personale, expresivitate lingvistica), pe de alta parte, prin exteriorizarea acestuia (raportarea la
evenimente reale, istorice si obiective).
Caracteristici
- libertatea pe care si-o poate lua in raport cu normele limbii literare
- caracterul individualizat al stilului
- o mare complexitate data fiind diversitatea operelor literare, dar si faptul ca fiecare autor are propriul
stil
- cuvintele sunt utilizate atat cu functia lor conotativa cat si denotativa
- limbaj marcat de naturalete, degajare si simplitate.

Timpul prezent

Această acțiune este  caracterizată de continuitate, ea neavând perspectiva încheierii.

Conferă acțiunii un ritm alert, dinamizând-o;

Creează impresia desfășurării acțiunii sub ochii cititorului;

Creează impresia autenticității și a preciziei;

Are capacitatea de a readuce la viață evenimentele trăite de către narator/personaje;

Într-o operă lirică, timpul prezent exprimă intensitatea unui sentiment, valorizând prezentul în opoziție cu
trecutul sau viitorul;

Tot în operele lirice, timpul prezent contribuie la depășirea limitelor semantic-temporale specifice;

Presupune suprapunerea timpului narării și a celui în care se petrece un anumit eveniment (perspectivă
sincronică);

Sporește dramatismul operei, dar și efectul surprizei asupra cititorului;

Prezentul istoric și cel dramatic, însoțit de verbe la timpuri trecute, contribuie la crearea tehnicii basoreliefului,
prin intermediul căreia faptele și figura eroului sunt aduse în prezent. Prin opoziție, adversarii acestuia sunt
împinși în trecut;

Prezentul liric evidențiază opoziția dintre perspectivele temporale, favorizând prezentul în detrimentul timpului
trecut sau al celui viitor;
Prezentul evocativ (în reprezentările ficționale) creează efectul deschiderii trecutului către prezentul narării și al
receptării;

Prezentul gnomic este specific meditațiilor filosofice, a cugetărilor pe tema condiției umane, a proverbelor, a
zicătorilor, a raportului cu divinitatea;

Prezentul anticipativ presupune o perspectivă orientată spre viitor;

Prezentul iterativ presupune caracterul repetiviv al ciclurilor cosmice sau a celor existențiale.

Timpul imperfect

oferă senzația de permanență, de simultaneitate. Astfel, timpul imperfect este tipic relatării subiective, de tip
evocator, putând deschide o perspectivă dinspre trecut către viitor.

Imperfectul:

Este caracteristic operelor ce conțin memorii, ce evocă evenimente care aparțin trecutului;

Indică  trecerea timpului și durata unei acțiuni, prelungind durata acesteia în mod nelimitat pe axa temporală.

Se face distincția între:

Imperfectul narativ (sau evocativ)

Prelungește timpul povestirii, stabilind o perspectivă narativă subiectivă, pe când prezentul autorului și cel al
cititorului se deschide spre trecut, precum și spre „contemporaneitatea” faptelor și a personajelor;

Funcția lui este dinamic-evocativă: ca timp al evocării concrete și ca tablou viu al mișcării;

În textele poetice, imperfectul este timpul relatării subiective, cu caracter liric, evocator, impresionist;

Are efect de uniformizare, ritualizare și/sau de simbolizare;

În poezia populară (fie epică, fie lirică), rolul expresiv al timpului imperfect este acela de eternalizare a
realităților prezentate. Astfel, faptele sunt plasate într-o perioadă nedeterminată, specifică timpului mitic;

La finalul versurilor, imperfectul dă naștere monorimei.

Imperfectul descriptiv

Imprimă dinamism descrierilor, în contrast cu timpul prezent, care generează impresia unui peisaj static;

Prin intermediul imaginilor artistice, acesta readuce în timpul real o situație trecută, plasând-o într-un timp
nedeterminat;

Are funcție descriptiv-evocativă, astfel încât verbul la imperfect va dinamiza descrierea, construind astfel o
potențialitate narativă.

Timpul perfect simplu

Acest timp verbal a fost numit de către Tudor Vianu „un al doilea stil al narativității”, fiind rareori întâlnit în
vorbirea limbii literare. Perfectul simplu este fie narativ, fie descriptiv, după cum urmează:

Perfectul simplu narativ

Plasează faptele într-un trecut recent;

Este un timp caracteristic operelor istorice;

Evidențiază caracterul punctual al acțiunii;

Exprimă derularea alertă a acțiunilor sau valoarea momentană a unei trăiri;

Poziționarea la finalul textului în care se regăsește un alt timp (imperfect sau prezent) generează o modificare a
ritmului narativ. Astfel, perfectul simplu dobândește funcția de accelerare bruscă a acestuia;

Sensibilizează derularea și succesiunea evenimentelor;

Este timpul narațiunii ulterioare, al relatării obiective, descriptive neutre.

Perfectul simplu descriptiv

Implică o distanțare expresivă de la caracteristicile acestui timp verbal;

Întrebuințarea atipică a acestuia plasează secvența descriptivă din care face parte în prim-plan, în opoziție cu
planul de adâncime tipic verbelor la imperfect;

Funcția dinamică tipică acestui timp verbal generează vivacitatea imaginilor descriptive, făcând ca evenimentele
să se succeadă într-un ritm alert;

Conferă descrierilor literare un caracter livresc.

Timpul perfect compus

El plasează faptele relatate într-un timp trecut, anterior momentului narării.

Poate avea rol evocator, marcat prin indici ai subiectivității;

Separă planul în care se află naratorul de cel în care se găsesc personajele;

Este utilizat adesea în finalul operelor, aflându-se în opoziție cu alte timpuri verbale. Atunci, el are rol rezumativ;

Creează uneori senzația de apropiere a acțiunii de momentul narării, augmentând emoția;

Dă senzația afectivității sporite;

Succesiunea verbelor la timpul perfect compus generează iluzia unei desfășurări cinematografice a
evenimentelor, fără întreruperi;

Poate avea rol evocator, marcat prin indici ai subiectivității;

Reliefează alternarea planurilor narative (a celui real și a celui care indică dorința, aspirația).

Timpul mai mult ca perfect

Acest timp verbal fixează cadrul temporal, cu limitele care marchează începutul desfășurării evenimentelor.

Se află în incipitul textului literar;

Deschide o succesiune de evenimente prin evocarea unor împrejurări clare;

Conturează fundalul faptelor care urmează a fi povestite;

Ca rol stilistic, verbele la timpul mai mult ca perfect diferențiază timpul diegetic (plasat într-un trecut îndepărtat)
de cel al povestirii;

Se folosește în special în proza tradițională, unde marchează succesiunea cronologică a faptelor narate, care
sunt organizate pe două planuri:

- prim-planul actualității (care conține evenimentele propriu-zise, narate cu ajutorul verbelor la unul dintre
timpurile: perfect  simplu, compus, prezent narativ)

- planul secund, al anteriorității (unde se regăsesc verbele la mai mult ca perfect).

Mai mult ca perfectul narativ:

Întrerupe desfășurarea evenimentelor din prim-planul narativ cu scopul de a adăuga un enunț sau o secvență cu
caracter retrospectiv;

Rolul expresiv al mai mult ca perfectului narativ constă în întreruperea fluxului temporal, ceea ce cauzează
afectarea ordinii cronologice a evenimentelor sau chiar a sentimentelor  comunicate;

Anacronia narativă apare când mai-mult-ca-perfectul interferează cu alte timpuri, care indică ulterioritatea.

Timpul viitor

Este un timp al perspectivei, al reprezentării posibilităților (vise, viziuni);

Are capacitatea de a lărgi atât orizontul spațial, cât și pe cel temporal;

Expresivitatea acestui timp verbal reiese în special din formele populare ale acestuia, care contribuie la
oralitatea stilului;

Prelungește prezentul relatării într-o durată imaginară, ideală;

Creează o perspectivă vizionară;

Formele inversate ale viitorului, cu verbul auxiliar postpus, evidențiază din punct de vedere stilistic planul
semantic al verbului (prin intermediul topicii marcate afectiv);