„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga

Arta poetica interbelica

Poet ardelean din perioada interbelica, Lucian Blaga asaza genul liric romanesc in
vecinatatea taramului filozofiei, al mitologiei , si al etnografiei. In volumele lui de poezii,
vorbeste neobosit despre lumina cunoasterei mistice, despre iluminare ca forma de acces in inima
misterului, despre taina erosului, despre „vesnicia care s-a nascut la sat” si despre puterea
vindecatoare a somnului ajuns la „curtile dorurilor” lumesti, somn cu care incepe de altfel,
„marea trecere”, adica moartea.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al poetului,
intitulat „Poemele luminii”, publicat in anul 1919, adica la doar un an dupa incheierea Primului
Razboi Mandial. Avand in vedere contextul istoric in care au vazut lumina tiparului, volumul si
poezia anunta un mesaj militant pacifist, demn de un intelectual de formatie umanista.
Textul de fata propune un punct de vedere matur si sensibil, asupra locului si rolului artistului
intr-o cetate macinata de conflicte dintre cele mai sangeroase, abordand tema sensului creatiei si
locul in cetate al creatorului de poezie, intr-o epoca a distrugerii si destramarii, reprezentand,
prin urmare, o arta poetica moderna a locului.
Dintr-o anumita perspectiva, orice arta poetica reprezinta o forma de mise en abyme, deoarece
prin arta poetica intelegem o poezie in care se vorbeste chiar despre poezie si despre poet, deci
care, in continutul sau, pune in adancime, ca in rama unei oglinzi, insusi obiectul creatiei-
versurile. De aceea, o arta poetica va capata menirea unui crez, a unei carti de vizita a autorului,
sau a unui blazon pe care si-l concepe poetul insusi pentru intreaga zidarie a operei sale, blazon
care sa includa simboluri referitoare la conceptia sa despre arta si despre lume, la temele si
motivele care-l obsedeaza, la credinta sa legata de sursa inalta sau pamanteana a talentului
sau(innascut , adica haric, sau dobandit in timp, adica maiestrit prin munca si slefuiri repetate).
Daca am epura textul poeziei analizate de partile de propozitie si de propozitiile sale secundare,
am obtine un mesaj care ar avea concentrarea, gravitatea si limpezimea unei depozitii dintr-o
boxa a vinovatiilor colective ale acelui inceput dureros de secol XX : „Eu nu strivesc si nu
ucid. Lumina (altora) sugruma. Eu sporesc si-mbogatesc, si tot se scimba-n ne-ntelesuri- (caci eu
iubesc)”.
Continuand analiza sintactica a celor doua fraze ale poeziei, vom descoperi, dupa cum era era
de asteptat de la un poet-filozof, asa cum a fost L. Blaga, ca versurile alcatuiesc practic un eseu
argumentativ ritmat,organizat intr-un sistem de simetrii si opozitii sintactice.
Ipoteza este enuntata de titlu, reluata in versul incipit , argumentata apoi prin enumerare si
exemplificare, in prima fraza a poeziei(„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/ cu
mintea, tainele ce le-ntalnesc /in calea mea,/ in ochi, in flori, pe buze ori morminte”). Procedeul
modern al ingambamentului si versul liber permit poetului dezvoltarea ideii, pana la epuizare,
in cea de-a a doua fraza, care stabileste diferenta specifica, sau granitele dintre cunoasterea
paradisiaca si cea luciferica. Aceasta a doua fraza include si o concluziete tip cauzal („caci eu
iubesc si flori , si ochi, si buze si morminte”).
 Titlul amplu al poeziei presupune o propozitie dezvoltata, care anunta o idee poetica
decantata in prealabil, finisata, slefuita si exprimata aici pe un ton ferm, fara ezitare. Formulat la
persoana I si centrat pe o structura care va deveni ulterior metafora-simbol centrala a intregului
text („corola de minuni a lumii”), titlul anunta un limbaj poetic reflexiv si un lirism subiectiv.
Ar fi o eroare sa ne propunem o decriptare fara rest a metaforei-simbol din titlu, in sensul ca am
reduce mult din semnificatiile ei de adancime, procedand asemenea paradisiecilor rationali,
obiectivi si reci, iubitori de cunoastere absoluta. Sintagma „corola de minuni a lumii” descrie
printr-o imagine vag vizuala, oarecum nedefinita cromatic, in primul rand, un tip de echilibru
subtil, manifestat la scara intregului univers, intre campurile energetice ale tuturor formelor de
viata din univers. Acolo unde se intersecteaza aurele tuturor regnurilor si speciilor („in flori, in
ochi, pe buze, ori morminte”), undeva mult deasupra dihotomiilor intre bine si rau, plamadita si
din alb, si negru, si din sfintenie, si pacat, exista probabil fiinta Marelui Anonim, stapan peste
Marele Tot, adica peste suma de mistere ale lumii.
Daca i-a fost inspirata poetului de domeniul botanicii, unde „corola” desemneaza totalitatea
petalelor unei flori, dispuse centrifug, intr-o simetrie geometrica perfecta, incat sa ascunda
ochilor lumii si razelor arzatoare ale soarelui, un miez foarte pretios, care asigura perpetuarea
speciei, adica pistilul si staminele cu polen, atunci metafora din titlu trimite cu gandul la ideea
ca, de la flori, oamenii au de invatat lectia unei anumite pudori in actul cunoasterii pamantene, a
unei masuri cuvenite.
Inspirata insa poetului si din suma de simboluri solare din toate religiile lumii, aceasta metafora
trimite cu gandul la o definitie iluminista a divinitatii: „dumnezeu este un cerc al carui centru
este pretutindeni, si a carui circumferinta nu este nicaieri”.
Credinta filozofului Lucian Blaga ramane aceea ca secretele sacre, misterele universului,
vor ramane pentru totdeauna inaccesibile oamenilor de stiinta, pentru ca ele se pastreaza ascunse
in inimile fiintelor intuitive, care nu ne vor lasa vulnerabilizate de inteligente orgolios-
iscoditoare. Spre miezul acestor adevaruri se poate ajunge numai spontan, pe calea iubirii
autentice si dezinteresate, care nu va comite discriminari de niciun fel. De altfel, metafora din
titlu este ulterior tradusa de poetul insusi, prin alte cateva sintagme poetice metaforice, de o
rara frmusete : „vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric”, „taina noptii”, „largi fiori
de sfant mister”, ”intunecata zare”. Analizandu-le, vom observa ca toate genereaza imagini
vizuale intunecate, in acord cu semnificatia de baza a latinescului “lucifer” (“purtatorul de torta”,
“aducatorul de scanteie”, care doar strapunge intunericul, fara sa-l disperseze) si in relatie de
opozitie cu imaginea luminoasa sugerata de sintagma initiala, care definesc practic cunoasterea
intuitiv-emotionala, de tip luciferic, careia Blaga ii facea elogiul si in poezii precum ”Lumina
raiului”, ”Pax Magna”, sau in intreg ciclul de poeme dedicate zeului pagan Pan.
Asadar, sintagmele „lumina mea” si „lumina altora” intra si ele in opozitie, definind simbolic
cele doua tipuri de cunoastere pe care le are la indemana omul, in conceptie blagiana :
cunoasterea luciferica si cunoasterea paradisiaca. Spre deosebire de paradisieci, lucifericii nu
considera emotiile si sentimentele disturbatoare si nocive pentru cunoastere, prin aceea ca ar
deforma si ar impiedica o perceptie corecta si obiectiva a realitatii. Pentru un artist, un poet, sau
un filozof, emotia alimenteaza energia cunoasterii si o canalizeaza in directiile corecte si
permise.
In stransa legatura cu acest simbol al luminii, apare utilizat in a doua parte a textului si simbolul
lunii. Razele palide ale acestui corp ceresc , ce nu are lumina sa proprie, ci se bucura de lumina
razelor stapanului intregului univers -soarele, semnifica modestia si onestitatea cu care omul
insusi trebuie sa-si accepte capacitatile limitate de a cunoaste si de a intelege cu mintea tainele
universului . Simbolul lunii face referire la cunoasterea timida, tatonanta, senzorial-intuitiva,
feminina, alimentata de iubirea tolerant- materna, de grija de tip compasiv, care nu va comite
niciodata greseala discriminarilor intre bine si rau, frumos si urat, perfect si imperfect, moral si
imoral, sfant si pacatos.
Aplecand peste ce-i viu ochi critici, severi si iscoditori, lumea aceea ti se va inchide, ti
se va refuza, pentru a se protejeza, in timp ce , plimband asupra aceleiasi lumi, “lumina” privirii
calde, blande si pur contemplative, lumea aceea va inmuguri, ti se va deschide, va creste si ti se
va darui, adica ti se va revela. Lumina arzatoare parjoleaste, pe cand cea moderata, hraneste si
rasfata tot respira inca. Descrierea emotiei de tip artistic este realizata printr-o comparatie ampla:
„si-ntocmai cum cu razele ei albe, luna /nu miscoreaza, ci tremuratoare,/ mareste si mai tare taina
noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister/si tot ce-i ne-nteles/se
schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/sub ochii mei,/ caci eu iubesc.”
Un element de simetrie in poezia data il reprezinta repetarea versului „in flori, in ochi, pe buze,
ori morminte”, intr-o forma usor modificata, prin inlocuirea prepozitiilor, printr-un adverb „si”,
cu sens „ inclusiv”, atocuprinzator : „si flori, si ochi, si buze, si morminte”. Enumeratia in
discutie poate sa fie analizata in sensuri multiple, insa, in suma, termenii sai descriu efemeritatea
emotionananta a frumosului din lume, puterea firava a frumosului , a iubirii si a binelui de a
strapunge intunericul, moartea si nefericirea. A ascunde ce ai vazut „in flori, in ochi , pe buze ,
ori morminte”, echivaleaza cu a „iubi si ochi, si flori, si buze, si morminte”. Nu se cuvine sa
„patam”cu „mintea” (intelectul contaminat cu teorii inguste si idei preconcepute) pudoarea
frumusetii efemere a unei flori, tristetea sau fericirea ghicite accidental in ochii unei fiinte,
mirajul cuvantului ramas inca nerostit pe buze, ori solemnitatea ultima a momentului mortii. In
fata tuturor acestor mistere e de preferat sa stam muti, iar daca totusi, emotia ne va dicta sa
verbalizam, atunci sa o facem codificat, in metafore revelatorii, iar nu explicit.
Prin preferinta pentru un limbaj poetic cu inalt grad de codificare metaforico-simbolica, prin
ingambament si vers liber, prin gravitatea ideilor filozofice comunicate, legiferand creatia
poetica prin nevoia de viata spirituala a omului, adica de iubire si de cunoastere, poezia analizata
ramane un text reprezentativ pentru lirica romaneasca interbelica.
In opinia mea, mesajul esential al acestui text este acela ca orice forma de cunoastere care nu se
naste si nu se fundamenteza pe iubire, toleranta si compasiune, ci doar pe calcul rece si detasat,
mai devreme sau mai tarziu, va fi sortita pierii, sau, si mai grav, va aduce suferinta celor care o
propovaduiesc si intregii specii din care acestia fac parte.
In plus, un poet nu trebuie sa ramana doar un idealist, un contemplativ pasiv al
frumusetilor lumii, ci trebuie sa devina un luptator activ in apararea intereselor luminoase ale
umanitatii, deci el are datoria de a contribui la evitarea unor experimente catastrofale cum vor fi
fost, doar cativa ani mai tarziu, dupa publicarea acestui prim volum blagian, experimentul
nazismului , al totalitarsimului, sau al atacurilor nucleare de la Hiroshima si Nagasachi, care au
avut ca artizani si oameni de stiinta-medici, fizicieni, chimisti, biologi si economisti.
Privind din aceasta perspectiva, am putea chiar indrazni sa spunem ca denumirile alese de poet
pentru a desemna cele doua tipuri de cunoastere, par in mod voit inversate ironic , de la un
punct incolo, incat sa le demaste limitele si complementaritatea, pentru ca asa cum nu lucifericii
au coborat umanitatea in infernul celor doua razboaie mondiale, nici paradisiecii nu si-au condus
intotdeauna semenii in inima raiului pierdut .
Asadar, este permis, din cand in cand, ca in iuresul dezordonat, in delirul senzatiilor organice sa
fie lasati sa „cante” demonii nostri, pentru ca , apoi, sa se aseze deasupra noastra lumina ratiunii
si a starilor de constiinta inalta, gratia divina, adica acordul Marelui Anonim (un duh colectiv,
imuabil, etern si matern-protector, peste tot ce este, sau a fost vreodata viu) de a ne incalzi
inimile si de a ne adapa mintile in vecinatatea si din aura Marelui Tot.