FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei
de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre
factorii comunicării: 
        emitator - funcţia emotivă
        receptor – funcţia conativă
        mesaj – funcţia poetică 
        cod - funcţia metalingvistică
        context (sau referent)– funcţia referenţială
        canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care

trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului.
Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă,
cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de
informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea
poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un
anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea
acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin
acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe
strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume,
numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative,
afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre sine,
spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre
deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest
tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care
este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei
verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia,
apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia
emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola,
satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de
funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea

corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea
cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă
atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc,
 desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care
funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează
comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează

modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o
părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre
lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau
cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al
comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la

stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea
mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică
asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil
sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame 
        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic 
        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici 
        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic 
În limba romana contemporana exista cinci stiluri functionale: stiintific,
oficial (juridic-administrativ), publicistic,beletristic (artistic), si colocvial
(familiar).

1. Stilul stiintific

Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii,
cercetari, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de
incarcatura afectiva; accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca
functia limbajului este cognitiva;

CUPRINDE: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane

creditabile in domeniul stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa
argumenteze cunostinte factuale.

CARACTERISTICI:

1. are functie exclusiv referentiala;

2. trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive,
argumentate;
3. respecta proprietatea termenilor;
4. se folosesc multe neologisme;
5. conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
6. conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimis, sociolog,
psiholog, medic etc.). Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor
poate fi determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
7. conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt persoane creditabile in domeniul
stiintific.
8. conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la
textele de escorta de tip prefete, cuvant inainte).
9. conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
10. folosirea cuvintelor monosemantice;
11. claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie,
corectitudine;
12. utilizarea sensului propriu al cuvantului;
13. un grad mare de tranzitivitate;
14. fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici.
Lexicul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe
(antebrat , contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.)
Acestora li se adauga utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule
stereotipe. Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: analiza stiintifica (filozofica,
economica, politica, botanica, etc); studiul; comunicarea; referatul; eseul;

PARTICULARITATI LINGVISTICE:
Lexicale: terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme, prefixoide;
Morfologice:Substantive abstracte, pluralul autorului; Sintactice: Coordonarea si subordonarea;
Stilistice:fara figuri de stil si digresiuni.

Nota! Tot de stilul stiintific tine si limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic),
limbajul religios (terminologie arhaica, solemna, conservatoare si cu incarcatura emotiva),
limbajul poetic (terminologie accesibila si cu tehnici persuasive).
Nota! -Informatiile din stilul stiintific se transmit prin diverse tipuri de texte (argumentativ,
descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv). -Argumentarea este un demers prin care se justifica o
afirmatie. Textele argumentative afirma sau neaga, valorizeaza sau nu, favorizeaza ca adevarate
sau false, idei, convingeri, atitudini. Intr-un text stiintific argumentarea are functie referentiala,
dar intr-un text jurnalistic ea are functie conativa.

2. Stilul oficial (juridic-administrativ)

A. STILUL JURIDIC

CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc),
texte elaborate de organul judiciar.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:

-funcţie referenţială;
-enunţuri cu formă impersonală
-conţinut normativ;
-enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
-folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
-folosirea clişeelor formale;
-utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie
numai în chenarul albastru, se va completa, se
scrie cu litere de tipar etc);
-respectă proprietatea termenilor;
-foloseşte terminologia de specialitate;
-foloseşte neologisme;
-în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
-conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul
legislativ; în acest tip de text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care
trebuie înţeles textul. Instrucţiunile sunt realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e
interzis) sau prin mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei specializat - cel care
trebuie să aplice legea, dar şi nespecializat - cel care vrea să cunoască legea.
-conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul
juridic. Emiţătorul poate controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde
funcţia perlocuţionară este controlabilă).
-conform funcţiei mesajului: informare, educare.
-conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale:terminologie specifica Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi;

-Substantive abstracte; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului cu valoare de
imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta pentru anumite verbe, locutiuni si
expresii; -Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale. Sintactice:Coordonare
sisubordonare; - constructii infinitivale; -fraze coordonate; Stilistice:clisee; -elipsa, verbele
copulative; -fara figuri de stil si digresiuni.

B. STILUL ADMINISTRATIV

CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ.

CARACTERISTICI ALE STILULUI:
• enunţuri cu formă impersonală
• conţinut normativ
• enunţuri clare, lipsite de ambiguitate
• inventar lexical cu termeni clar definiţi
• prezenţa clişeelor
• respectă proprietatea termenilor
• foloseşte terminologia de specialitate
• are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic (cerere, telegramă etc.)
• obiectiv şi impersonal
• accesibil, clar şi precis
• conform relaţiei E-R beneficiar. Emiţător - specializat adică organul legislativ. Receptorul este
de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea.
• conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt instituţii creditabile în domeniul
administrativ, (act oficial)
Notă! în cazul cererii, scrisorii oficiale, telegramei, efectul mesajului vizează acordul/
dezacordul/ aprobare/ dezaprobare/ respingere/ informare.
• conform scopului: funcţie conativă.
• conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale:Terminologie specifică: adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar

indemnizaţie

Morfologice:substantive provenite din infinitive lungi; -Verbul "a trebui", verbul "a putea";
-Folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasiva, preferinta
pentru anumite verbe, locutiuni si expresii; -Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale.

Sintactice: - constructii infinitivale; -fraze coordonate;

Stilistice -fara figuri de stil

3.Stilul publicistic

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care
publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele
sociale si politice, economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in
presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice),
dialogul scris (interviuri consemnate scris);

ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL, INTERVIUL, MASA ROTUNDA,

STIREA, ANUNTUL PUBLICITAR
CARACTERISTICI ALE STILULUI

1. are funcţie de mediatizare a evenimentelor;

2. conţine informaţii economice, politice, sociale;
3. influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
4. în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
5. strategia persuasivă se bazează pe argumente: A.persuasiunea adresată raţiunii aduce
argumente de specialitate, de tip cauză-efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-
soluţii-rezultate/ modalităţi de aplicare a soluţiilor); B.persuasiunea adresată afectivităţii aduce
argumente de popularitate, superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia
unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar.
6. dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
7. are funcţie conativă;
8. exprimă atitudini;
9. orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
10. utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
11. receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia
lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea
cititorilor; titluri eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii,
interogatii, enumeratii, exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare
sintactica; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative .
12. utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii, imagini etc)

Notă!

1. Unele forme se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific, prin faptul că îmbină informaţia
cu o prezentare/ comentare a acesteia, ceea ce, uneori, presupune şi o anumită implicare
subiectivă a autorului.
2. Conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat cu mijloace extralingvistice de tipul:
fotografie, caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel.

PARTICULARIĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate).

Termenii noi sunt explicaţi prin analogie: raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două
sau mai multe obiecte, fenomene, fiinţe etc. Utilizeaza titluri socante pentru a atrage atentia,
pentru acoperirea subiectului sau pentru oreferire nemijlocita la continut.

Morfologice:Foloseşte preponderent diateza activă

Sintactice: Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple. Formulări
eliptice care să impresioneze şi să atragă atenţia.

Stilistice: Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la inovaţie. Se utilizeaza
uneoriprocedee artistice (asemanatoare cu stilul beletristic).

4. Stilul artistic (beletristic)

Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva,
sugestiva); (artistic) se foloseste in operele literare.

CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse
eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile.

CARACTERISTICI:

1. libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare;
2. contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin
modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele);
3. caracterul individualizat al stilului;
4. unicitate şi inovarea expresiei;
5. bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
6. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
7. înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme,
regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);
8. mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl
face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un
mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine:
plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii,
rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în
ea; e prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
9. folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta
cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
10. o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are
propriul stil;
11. bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici,
neologisme, termeni de jargon sau argou etc);
12. extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
13. cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
14. relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.
CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI:

1. Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi a sentimentelor.

2. Proprietăţi: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea gândurilor şi
sentimentelor.
3. Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea comunicării.
4. Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea enunţurilor.
5. Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală

Morfologice: Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii

Sintactice: Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice

Stilistice: Prezenţa procedeelor artistice

5. Stilul colocvial

Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de zi cu zi.

CUPRINDE (sfera de utilizare) - relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene.

CARACTERISTICI:

1. conform specificului discursului: discurs ficţional/ stil artistic, discurs nonficţional/ stil ştiinţific;
2. recurge la elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică);
3. are o mare încărcătură afectivă;
4. regulile gramaticale pot fi încălcate;
5. pot fi folosite elemente de argou sau jargon;
6. sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;
7. se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.
8. un anume grad de afectivitate;
9. folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;
10. utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si abundenta in exprimare. Economia
se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin
elipsa, ca urmare a vorbirii dialogate, precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica)
care permit intreruperea comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenta in exprimare este
materializata prin repetitie, prin utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin
evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.
11. prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;
12. folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ sau a verbelor la imperativ;
13. simplitate, degajare si naturalete.
14. conform relaţiei E-R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şi
 el specializat sau nespecializat. In cadrul acestui stil, relaţia emiţător-receptor poate fi şi de
rudenie.
15. conform efectului mesajului
Acord
Identificare
Internalizare
16. conform funcţiei mesajului (scop):
Informare
Educare
Divertisment
Publicitar
17. conform încărcăturii emoţionale a mesajului
Emoţional
Persuasiv
Manipulant
Prohibitiv
Critic
Polemic

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

 Claritate
 Proprietate
 Corectitudine
 Precizia
 Puritatea

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE

Lexicale: Argou; Jargon;Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor graiuri

Morfo-sintactice: Pronume, adjective, adverbe nehotarate. Aproximari prin numerale si

substantive. Pronume si verbe cu specific regional; enunturi fragmentate. Izolari, inversiuni,
elipse. Digresiuni, paranteze.

Stilistice: Diminutive. Argumentative. Cuvinte cu sens peiorativ. Superlative expresive.

Vocative, interjectii,imperative. Zicale.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/445/0/Stiluri-functionale#ixzz3fTP7NryM

Fonetica si fonologie – notiuni generale

Fonetica (‹ fr. phonétique) reprezintă ramura lingvisticii care studiază producerea, transmiterea,
audiția și evoluția sunetelor vorbirii (adică ale limbajului articulat, specific omului). Scopul ei
este să urmărească structura acustică a sunetelor, modul cum iau naștere, se combină sau se
modifică. Sunetele sunt privite ca fenomene fizice și fiziologice.

Spre deosebire de fonetică, fonologia, o disciplină recentă și autonomă, este o așa-zisă fonetică
funcțională, studiind sunetele din punct de vedere funcțional și punând accent pe relațiile dintre
acestea. Ea face abstracție de faptul că sunetele pot avea mai multe variante și analizează
fonemele (sunetele-tip).

Cele două discipline sunt complementare și chiar convergente 1.

Sunetele sunt cele mai mici unități ale limbii, materiale sau concrete. Ele reprezintă fenomene
fizice, sunt pronunțate diferit de vorbitori, în momente diferite și sunt foarte numeroase și
variate. În scris, acestea sunt redate prin litere, care așezate într-o anumită ordine formează
alfabetul:

a A;    ă Ă;     â Â;    b B;    c C;     d D;     e E;     f F;      g G;      h H;     i I;     î Î;      j J;    k K;    
l L;     m M;      n N;     o O;    p P;     q Q;

r R;     s S;     ș Ș;      t T;    ț Ț;     u U;    v V;     w W;      x X;    y Y;     z Z.

Prin fonem înțelegem unitatea funcțională minimală (neanalizabilă în unități inferioare și

succesive) a limbii, sunetul-tip general și abstract, care folosește la formarea și deosebirea între
ele a cuvintelor, prin calitatea de a fi comutabil (de a determina prin substituire, schimbări în
planul semnificației) și contrastiv (de a se opune unul altuia). De exemplu, fonemele b, c, d, l, m,
p din bat, cat, dat, lat, mat, pat sunt cele care diferențiază cuvintele între ele. Sunetul inițial din
aceste cuvinte, prin calitatea de a fi contrastiv, este un fonem.
 PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LB ROMANE

Limba are, ca funcţii de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni şi contribuţia la formarea gândirii.
Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură şi îmbinate într-un
anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenţie a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de
semne care se numesc litere.

Ortografia este un sistem de reguli precise , fixe şi unitare, care constau din explicarea valorii semnelor
dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acestor semne,
sistem menit să generalizeze şi să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

Ortografia (gr. „orthos”- drept ,corect +un substantiv derivat din gr. „graphein”- a scrie ) reprezintă,din
punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc şi normele
ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunţa ), adică ale pronunţiei corecte. Normele ortoepice stabilesc
corectitudinea formală a pronunţării cuvintelor ca unităţi lexicale,a pronunţării formelor flexionare şi chiar a
pronunţării unor cuvinte legate în vorbire, toate acestea cu referiri şi la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică şi fonematică, în sensul că scriem cum pronunţăm, dar, de foarte
multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziţie totală. Toate aceste
contradicţii se datorează acţiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic şi
estetic, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic şi ortoepic al limbii române.

1.Principiul fonetic , fonematic sau fonologic este principiul fundamental al ortografiei româneşti actuale:
cele mai multe cuvinte din limba română se scriu cum se pronunţă,ţinând cont de faptul că litera este
reprezentarea grafică a sunetului – tip. Normele de scriere sunt stabilite ţinându-se seama de pronunţarea reală a
majorităţii vorbitorilor.

Aplicaţii ale sistemului fonetic:

 Eliminarea literei duble, motivate doar etimologic nu şi fonetic:it- cassa- casă fr. Masse-masă; germ.
Rasse – rasă.
Scriem cu consoane duble în derivatele formate cu prefixe care se termină în

aceeaşi consoană cu care începe rădăcina:interregional,înnoda, înnegri.

  Eliminarea literei u din finalul unor cuvinte carte nu mai reprezintă o realitate fonetică: (eu) voi,făcui, un
cui, luna mai (în loc de voiu, făcuiu, un cuiu, luna maiu ). Se păstrează diftongul iu în neologismele:onorariu,
serviciu, salariu, provizoriu, teritoriu.
 Scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz- înaintea sunetelor surde sau sonore:desface/ dezarma, dezbatere;
răscroi, răspoimâine /răzbate, răzgândi. Consoana z cu care încep unele rădăcini nu asimilează pe s din prefixele
des-, răs- pentru a deveni z: deszăpezi, deszăvorî, răszice. La fel, consoana fricativă nu se repetă datorită căderii
ultimului sunet al prefixelor, ele devenind de-, ră- :deşira, dezice.
 Scrierea şi pronunţarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale p / b ; n este asimilat
devenind m: în + bunătate =îmbunătăţii, în + puşcă = împuşca, deîmpărţit, bomboană, amplasa, combate, impar. În
neologisme compuse din elemente tematice, nu se aplică regula asimilării: avanpremieră, avanpost, Istanbul, input
( în informatică, electronică).
 Scrierea şi pronunţarea vocalei e la început de silabă precedată de o vocală:
1. în cuvintele vechi, e se scrie şi se pronunţă diftongat ie:ied, iepure, ieşire, caiet, vuiet, femeie , baie, voie ,
( excepţie câmpie, familie, etc. în care vocala e este precedată în silaba dinainte de vocala i ).
2. în cuvintele noi ( neologisme ) , e se scrie şi se pronunţă e :epocă, erou, elan, efect, educaţie, eter,idee,
epopee.
 Scrierea şi pronunţarea neologismelor intrate în limba română , într-o perioadă mai veche şi care s-au
adaptat sistemului limbii române, în sensul că se scriu cum se pronunţă în limba de origine: lider, aisberg, miting,
etc.

2.Principiul etimologic - numit de Theodor Hristea tradiţional –istoric, impune scrierea unor cuvinte care
să păstreze legătura cu o formă veche sau cu tradiţia.

În baza acestui principiu, care se opune celui fonetic-adică scriem altfel

decât pronunţăm- sunt corecte următoarele forme :

 Diftongul oa , la început de cuvânt şi la început de silabă precedată de o vocală se pronunţă ua : oameni –

uameni , oase- uase, serioase- seruoase, etc
 Diftongul ea , în pronumele personal ea şi la început de silabă precedată de o vocală , se pronunţă ia: ea-
ia, aceea- aceia, aleea- aleia, etc.
 Formele pronumelor personale eu, el, ei, ele (care încep cu vocala e ) sau ale verbului a fi ( care încep cu
vocala e ): este, eşti,e ream,e reai , era, eraţi, erau se pronunţă diftongat ie : ieu, ieste, ieram.
 Menţinerea scrierii literei x în paralel cu cs : catadicsi, ticsi, micsandră, rucsac, vacs / xerox, ax, box,
excavator. În alte cuvinte litera x este folosită pentru sunetele gz: auxiliar, exact, exotic. Sunetele gz pot fi notate şi
prin literele gz: Bogza, bogză ( bufniţă ) , ba chiar şi prin literele cz: eczemă.
Se impune o precizare în legătură cu pluralul unor substantive şi adjective masculine care se termină în cs (
fix, complex, ortodox ) : se scriu şi se pronunţă cu cş nu cu x : ficşi, ortodocşi, complecşi, etc.

 Scrierea ( începând cu 1993 ) cu â pentru toate cuvintele care au sunetul î în interiorul cuvântului,
cu excepţia derivatelor sau compuselor în care cuvântul de bază începe cu litera î : cântec , încânta, vârât –
neîncălzit, bineînţeles , etc; la fel şi scrierea cu î la început şi sfârşit de cuvânt , precum şi în interiorul cuvintelor
derivate sau compuse cu un cuvânt care începe cu litera î : încet, izvorî, reîncepe, etc.
 Scrierea formelor verbale de indicativ , prezent , persoanele întâi singular şi întâi, a doua şi a treia
plural: sunt, suntem, sunteţi.
 Scrierea articolului hotărât enclitic –l , în cazul substantivelor şi adjectivelor care, în vorbirea
curentă nu se mai pronunţă :omul- omu.

3.Principiul simbolic cere ca acelaşi cuvânt sau aceeaşi unitate grafică ( sub raport sonor ) să se scrie cu
literă iniţială majusculă , dacă se întrebuinţează cu sensul lui obişnuit sau dacă simbolizează ceva.
  Cuvântul „facultate” se scrie cu iniţială mică atunci când are sensul de „aptitudine” şi cu
majusculă atunci când apare în denumirea unei instituţii: Facultatea de limba şi literatura română.
 Numele punctelor cardinale se scriu cu iniţială mică: est, răsărit, apus, miazăzi,dar se vor folosi
majuscula atunci când exprimă noţiunea de ţinut :
„Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?”

De asemenea se scriu cu iniţială majusculă denumirile marilor evenimente şi epoci istorice :Comuna ( din
Paris ), Unirea ( Principatelor ), Renaşterea, dar cu iniţială mică epoci istorice şi geologice care nu au semnificaţia
unor „evenimente” : antichitate, capitalism, evul mediu, etc.

 Scriem pământ, soare, lună cu iniţială mică, dar atunci când sunt întrebuinţate ca denumiri de aştri se vor
folosi majuscule: „Planeta Pluto este cea mai îndepărtată planetă de Soare.”
 Folosim „ capitală” cu iniţială mică în îmbinările de cuvinte: pedeapsă, greşeală, reparaţie capitală,în
context ca: „Bucureşti este capitala ţării” , dar se va folosi iniţială majusculă în contextul : „Echipa a părăsit
Capitala.”
 Dublă grafie trebuie folosită şi în cazurile: semilună / Semilună (Imperiul Otoman ), poartă / Poartă
(otomană), catedră (mobilă) / Catedră ( unitate într-o instituţie de învăţământ superior ).

4.Principiul silabic stabileşte că valoarea unor litere este dată de contextul-silaba din care fac parte sau, mai
precis , de literele care urmează în cadrul aceleiaşi silabe.

Se ştie că , de cele mai multe ori , nu citim literă cu literă , ci un grup de două sau trei litere, la fel cum nici
nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă , ci printr-un grup de litere.

Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că
notează un sunet sau două, se scriu în aceeaşi silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheaţă,etc.

5. Principiul morfologic este principiul pe care se bazează ortografia actuală, cel care completează
principiul fonetic, „cel care dă posibilitatea vorbitorilor să-şi însuşească regulile ortografice în mod sistematic,
raţional.” 1

Principiul morfologic se foloseşte în următoarele situaţii:

 Scrierea cu unu, doi sau trei i:

Litera i are caracter polisemantic , adică notează diferite valori fonetice:

• i silabic : şi, in, lin

• i semivocalic în diftongi sau triftongi: iar, rai, aripioară.

• i final ultrascurt la finalul unor cuvinte, după consoane: azi, scoţi, ani,

• literă ajutătoare a consoanelor prepalatale sau palatale:cioc, saci.

Litera i final postconsonantic poate fi, din punct de vedere morfologic:

1
Theodor Hristea , Sinteze de limba română, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti-1981
 • desinenţă la substantivele şi adjectivele masculine şi feminine la plural;la substantivele şi adjectivele
feminine, la G D singular.

• desinenţă verbală a persoanei a –II-a singular, la majoritatea timpurilor;

• literă ajutătoare pentru consoanele c, g, k;

I final semivocalic este:

• desinenţă a substantivelor masculine şi neutre la singular: cui, pai, mai, rai;

•sau la pluralul substantivelor masculine şi feminine :cai, boi, oi, căi, odăi;

•desinenţă pentru persoana I şi a II-a singular la majoritatea timpurilor:tai (prezent ), cerui ( perfect simplu ),
ştiai ( imperfect ), făcui ( perfect simplu );

I final vocalic sau silabic este :

• desinenţă de plural pentru substantivele şi adjectivele masculine: codri, miniştri, centri, metri, albaştri,
simpli, dubli şi pentru pronumele şi adjectivele pronominale posesive:noştri, voştri

• desinenţa verbală pentru persoana a II a a indicativului sau a conjunctivului prezent : afli, sufli, umbli.

• sufix pentru infinitiv prezent : (a ) şti, citi, iubi, prelungi, sărăci ;

Două litere de i se folosesc:

a. În scrierea verbelor :

• la infinitivul prezent şi la perfectul simplu , persoana a III- a singular, al verbelor de conjugarea a IV-a care au
radicalul terminat în i: ( a/el ) pustii, sfii, prii, înmii,

• la persoana a II-a a indicativului şi conjunctivului prezent al unor verbe: (să) ştii, (să) ţii, (să) vii ;

• la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de conjugarea a IV-a: ( eu) fugii, trăii, croii, citii;

b. În scrierea substantivelor şi adjectivelor:

• la pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine, feminine şi neutre care au radicalul

terminat în –i :fii, geamgii, copii, poezii,/ mijlocii;

• la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor masculine:tigrii,negrii;

• la forma G-D singular articulată cu articol hotărât a substantivelor şi adjectivelor feminine: nopţii, serii, florii,
vulpii,/ micii, dulcii, marii;

Scrierea cu trei i apare în următoarele cazuri:

• în formele articulate de N – Ac plural ale substantivelor şi adjectivelor care au radicalul terminat în i :fiii,
copiii, scatiii/ zglobiii, auriii, mijlociii, castaniii;
 • în formele perfectului simplu, persoana I , ale verbelor de conjugare a IV-a cu radicalul terminat în i : (eu)
mă sfiii, pustiii, înmiii, (le ) priii;

 Scrierea cu ea sau ia după :

- după ch, gh scriem ea când există forme alternante cu e: cheamă-chem, gheată-ghete, gheaţă – îngheţ,
(excepţie ochean-ocheane );

- după ch, gh scriem ia când alternează cu ie sau când nu alternează:schiază-schiez, trunchiază – trunchiez,
unchiaş-unchiaşi, chiabur-chiaburi;

 Scrierea verbelor a crea (a recrea ), a agrea

Verbele a crea şi a agrea se conjugă după modelul structurii unor verbe de conjugarea I , care la indicativ
prezent au sufixul –ez. Radicalul lor este cre-, agre- la care se adaugă sufixe modale şi temporale, precum şi
desinenţe de persoană şi număr. Unele dintre aceste elemente încep cu –e :

- cre – ăm, -ezi, -ează/agre-, -ezi, -ează

Alte elemente încep cu alte litere:cre –ăm, agre-ăm/cre-aţi,agre-aţi/cre-ând;

 Compusele din cuvinte întregi care există în limbă şi în mod independent sunt formate prin alăturare
cu cratimă sau cu blanc, prin contopire sau sudare şi prin izolare din propoziţii sau fraze. Ele se scriu diferit în
funcţie de păstrarea sau nu a individualităţii sau a structurii morfologice şi semantice a elementelor alcătuitoare,
mai precis după gradul de sudură: compusele prin alăturare se scriu cu sau fără cratimă;în flexiune interesează că
primul, uneori şi celălalt cuvânt (celelalte cuvinte ) flexionează:floarea-soarelui / florii-soarelui, Ana-Maria / Anei-
Maria, bună- cuviinţă /bunei-cuviinţe / rea-voinţă / relei-voinţe, Baia Mare /Băii-Mari. Fac excepţie cuvintele
Târgu-Jiu , Râmnicu – Vâlcea la care flexionează ultimul element ( Târgu-Jiului , Râmnicu – Vâlcii ) deoarece ar
trebui scrise într-un cuvânt;ele se scriu însă cu cratimă prin tradiţie.
Ca şi substantivele, şi alte părţi de vorbire sunt compuse prin alăturare cu cratimă sau cu blanc, după cum
urmează :

 adjective : româno-american, franco – italiano – spaniol, instructiv-educativ, nord-american, drept-

credincios, nou – născuţi, liberi-cugetători;
 adverbe: după-amiază, dis – de – dimineaţă,mâine-dimineaţă, după-masă;
 pronumele: cel ce, Domnia sa, Măria sa;
 numeralele: treizeci şi trei, două sute, o dată, de două ori, câte trei;
La compusele prin contopire sau sudare îşi schimbă forma numai ultimul element al compusului, de aceea
se scriu într-un cuvânt: bunăvoinţă /bunăvoinţei, untdelemn /untdelemnului, binefacere/ binefaceri;
Ca substantivele, şi alte părţi de vorbire se scriu prin contopire sau sudare:

- adjectivele : clarvăzător / clarvăzători, atotştiutor / atotştiutori;

- pronume: dânsul, dumneata, însuşi, acelaşi, altcineva, nicicui;
- numerale: doisprezece, douăzeci, amândoi, dintâi;

- verbe: (a) binevoi, binecuvânta, teleghida, autoapăra, nemaiştiut;

- adverbe: deasupra, decât, întotdeauna, îndelung, aminte, oarecum;

- prepoziţii: înspre, dinspre, despre, înlăuntrul, dedesuptul;

- conjuncţii: întrucât, încât, deoarece, fiindcă, aşadar, deşi;

- interjecţii : iacătă, tralala;

 Compusele prin izolare se scriu cu cratimă: papă- lapte, lasă-mă-să-te-las;

6. Principiul sintactic recomandă să „scriem în două feluri ceea ce simpla pronunţare este, adeseori,
imposibil de deosebit”2.

De fapt, în discuţie sunt omofemele, adică acele cuvinte care se pronunţă la fel, dar care se scriu diferit.
Scrierea lor este sub incidenţa principiului sintactic pentru că aceleaşi elemente constituitive, prezentate într-un
cuvânt sau în mai multe, se scriu diferit în funcţie de sensul şi de rolul lor sintactic.

Scrierea într-un cuvânt compus prin contopire sau sudare are loc când componentele nu mai pot fi analizate
separat, compusul căpătând un sens nou în comparaţie cu sensurile elementelor alcătuitoare.

Scrierea în cuvinte separate se realizează când elementele alcătuitoare îşi păstrează individualitatea .Exemple
: cumsecade/ cum se cade;deodată/de o dată;

Principiile morfologic şi sintactic sunt principii gramaticale, deoarece ţin în cea mai mare măsură de cele două
componente ale gramaticii: morfologia şi sintaxa. Morfologia şi sintaxa impun norme şi reguli care trebuie
respectate , întrucât, aşa cum am arătat, scrierea nu ar mai fi unitară, nu ar mai deosebi omonimele, omofomele
ori omografele, etc., iar comunicarea prin scris nu ar mai fi eficientă sau funcţională. Sistemul de scriere depinde
de existenţa unor norme de scriere iar cunoaşterea lor consolidează reguli şi norme de folosire a limbii literare în
ansamblul ei.

2
Theodor Hristea - Sinteze de limba română, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1981
Silaba este  sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o  vocală şi
numai una, care se pronunţă cu un singur efort  expirator (printr-o singură deschidere a gurii).
 

După numărul de silabe, cuvintele sunt:

  * monosilabice - formate dintr-o singură silabă:
om, beau, car, ac, fac

*plurisilabice - formate din două sau mai multe silabe:

  du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e O silabă poate fi alcătuită din:
  -  un  sunet (o vocală):
  o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e;

- două sau mai multe sunete  alăturate ale aceluiaşi cuvânt:

  ca-iet; ca-len-dar

- un cuvânt:
  bar; sar; dar; iar;

- două cuvinte:
  c-ar; să-mi; nu-i;

- un cuvânt şi începutul altui  cuvânt:

  mi-a-run-că;
  - sfârşitul unui cuvânt şi un  alt cuvânt:
  zi-cân-du-şi

- sfârşitul unui cuvânt şi  începutul unui alt cuvânt:

  frun-tea-n-gân-du-ra-tă
  Notă:

*Se observă  că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima  (liniuţa de
unire) care este semn ortografic şi marchează rostirea  într-o silabă a părţilor componente ale
acestora.

-   uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei

    vocale:
    să-ţi------să  îţi
  - alteori, cratima indică doar rostirea într-o  silabă a
  două cuvinte diferite  (două părţi de vorbire diferite):
  c-ar (vrea); s-ar (zice) •* Câteodată, despărţirea  în silabe  coincide  cu cratima fzi-cân-du-
ne).  care, în această situaţie, nu marchează  rostirea într-o  silabă, ci  doar pronunţarea împreună
a două părţi de  vorbire diferite.
  DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

        I.            Regula generala si obligatorie a despartirii în silabe a cuvintelor în limba româna - valabila
atît în situatiile de sub II, cît si în cele de sub III - este interzicerea lasarii la sfîrsit de rînd sau la
început de rînd a unei secvente lipsite de o vocala (propriu-zisa).
     II.            Reguli bazate pe pronuntare
Se aplica drept reguli unice în toate cuvintele simple si în majoritatea derivatelor cu sufixe; sunt
tolerate în cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe si în unele derivate cu sufixe (pentru care
vezi III 1), precum si în grupurile de cuvinte legate prin cratima (vezi III 2).
                              1.            În succesiunea a doua vocale propriu 20220y2411u -zise despartirea se face între
cele doua vocale: Gra-al, a-e-ri-an, a-ici, a-or-ta, a-u-zi; be-ha-it, lin-ga-ul; bo-re-al, a-le-e, de-
ic-tic, le-o-nin, le-ul; u-ri-as, pom-pi-er, fi-in-ta, fa-ni-on, ca-fe-gi-ul; hî-rî-it, pî-rî-ul; cro-at,
po-et, cro-im, al-co-ol, o-ul; po-lu-a-re, con-ti-nu-a, du-et, ha-la-du-ind, a-fec-tu-os, con-ti-nu-
u; ke-ny-an, dan-dy-ul etc.
                              2.            În succesiunea vocala (sau diftong) + semivocala (e, i, o sau u) + vocala (+
semivocala) despartirea se face înaintea semivocalei, deci înaintea diftongului postvocalic: a-ce-
ea, dum-nea-ei; ta-iat, ploa-ie, e-po-pe-ii, du-ios, ro-iul; ga-oa-ce; ro-ua, stea-ua, no-ua etc.,
respectiv înaintea triftongului postvocalic: ta-iai, vo-iau, le-oai-ca etc.
Observatie. În succesiunea vocala + semivocala + semivocala + vocala despartirea se face
înaintea primei semivocale, deci înaintea triftongului postvocalic: cle-ioa-sa, cre-ioa-ne etc.
                              3.            În succesiunea vocala (sau diftong) + semivocala + consoana despartirea se face
înaintea consoanei: mai-ca, boj-deu-ca, pîi-ne, doi-na, lu-poai-ca etc.
                              4.            Daca exista o singura consoana între vocale despartirea se face înaintea consoanei:
a-bil, re-ce, ve-cin, po-dis, a-fis, le-ge, le-gic, o-lea-ca, lu-na, soa-re, ca-sa, ra-zei etc.
Observatii:

1. Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) noteaza cîte o singura

consoana, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart în silabe
conform regulii de sub II 4: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial etc.
2. Litera x noteaza întotdeauna doua consoane (fie cs, fie gz); din punctul de
vedere al despartirii în silabe este însa tratata ca o singura unitate, iar
cuvintele în care apare se despart tot conform regulii de sub II 4: a-xa, e-
xa-men etc.

5.            În cazul grupurilor de doua consoane situate între vocale despartirea se face
                             
a.       în majoritatea situatiilor, între cele doua consoane: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger,
lun-git, un-gher, în-ghi-ti, mun-te, cap-sa, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tazi etc.;
Observatie. Cuvintele care contin consoane duble se despart tot dupa regula de mai sus: for-tis-
si-mo, wat-tul, în-nop-ta, in-ter-regn (în cazul ultimelor doua exemple despartirea se justifica si
prin regulile de sub III).
b.      înaintea întregului grup consonantic
                                                                                             daca prima consoana este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a doua
consoana este l sau r: o-blo-ni, o-braz, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-
nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.;
                                                                                             în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvinte neadaptate:
fla-shul, ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, kib-bu-tzuri etc.
 6. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despartirea se face

.        în majoritatea situatiilor, între prima si a doua consoana a grupului: ob-ste, fil-tru, lin-gvist, cin-
ste, con-tra, vîr-sta, as-pru etc.;
a.       între a doua si a treia consoana, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpt, ncs, nct, nct, ndv, rct, rtf si
stm: sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ti-u-ne, linc-sii, punc-taj, punc-ti-e, sand-vici, arc-tic, jert-
fa, ast-ma-tic etc.
Observatie. La aceasta lista pot fi adaugate grupuri ca ldm, lpn, ltc, ndc, nsl, nsr, nsv, ntl, rbt,
rgs, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtv, stb, stc, std, stf, stl, stn, stp, sts, stt, stv întîlnite numai în
cuvinte pentru care despartirea dupa a doua consoana este justificata de regulile de sub III: feld-
ma-re-sal, alt-ce-va, fi-ind-ca, trans-la-tor, trans-re-nan, trans-va-za, sa-vant-lîc, ab-sorb-ti-e,
tîrg-sor, port-ba-gaj, port-har-ta, port-jar-ti-er, port-man-tou, port-pe-ri-e, port-sa-bi-e, port-ti-
ga-ret, port-vi-zit, post-be-lic, post-cal-cu-la-ti-e, post-di-lu-vi-an, ast-fel, post-lu-diu, post-no-
mi-nal, post-pu-ne, post-sin-cro-ni-za, post-to-nic, post-ver-bal.

7. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despartirea se
face

.        de obicei, între prima si a doua consoana a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc.;
a.       foarte rar, între a doua si a treia consoana a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-da, pentru
ca grupurile de consoane gst, nbl sînt foarte neobisnuite si greu de pronuntat în limba româna.
Observatii:
1.      La lista de sub b. se pot adauga si grupuri ca bstr, nsgr, ptspr, rtdr, risc, stpr, stsc, stsc întîlnite
numai în cuvinte pentru care despartirea dupa a doua consoana se justifica si prin regulile de sub
III: abs-tract, trans-gre-sa, opt-spre-ze-ce, port-dra-pel, port-scu-la, post-pran-di-al, post-sce-
ni-um, post-sco-lar.
2.      Un caz de despartire între a treia si a patra consoana este vîrst-nic, pentru care vezi însa III.
  III.            Reguli bazate pe analiza morfologica
1.            În cuvintele compuse din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de
                             
cuvinte, în derivatele cu prefixe si în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în
grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoana) se prefera despatirea în silabe care tine
seama de elementele constitutive atunci cînd cuvîntul este analizabil sau macar semianalizabil:
.        compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-za, alt-un-de-va, ast-fel, ci-ne-ma-scop, de-spre, feld-ma-re-sal,
port-a-vi-on, watt-me-tru etc.;
Observatie. Cînd se confunda într-o singura litera ultimul sunet al primului termen si primul
sunet - identic cu precedentul - al termenului urmator, în compusele formate dintr-un element
greco-latin si un cuvînt cu existenta independenta în limba noastra despartirea se face în favoarea
acestuia din urma: om-or-ga-nic, top-o-no-mas-ti-ca; în compusele formate din doua elemente
greco-latine se acorda, în general, prioritate ultimului element: bi-op-si-e, mi-o-pi-e.
a.       derivate cu prefixe: an-or-ga-nic, dez-e-chi-li-bru, in-e-gal, într-a-ju-to-ra-re, ne-spri-ji-nit, ne-
sta-bil, ne-stra-mu-tat, sub-li-ni-a etc.;
Observatii:
0.      Conform regulii de sub I nu se separa prefixe monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din
spulbera.
1.      Cînd se confunda într-o singura litera ultimul sunet al prefixului si primul sunet - identic cu
precedentul - al radacinii despartirea se face acordîndu-se prioritate radacinii: tran-scri-e, ultr-a-
lu-min.
2.      Adeseori despartirea în silabe a cuvintelor compuse sau a derivatelor cu prefixe dupa regulile
morfologice coincide cu cea dupa regulile fonetice: bu-na-vo-in-ta, in-to-le-ra-bil, pre-fa-bri-
cat, re-a-ni-ma, su-pra-a-glo-me-rat etc.
b.      derivate cu sufixe: sa-vant-lîc, stîlp-nic, tîrg-sor, vîrst-nic etc.
                              2.            De asemenea, în masura în care nu se poate evita despartirea, se prefera despartirea
dupa elementele constitutive la grupurile ortografice în care cratima leaga doua sau mai multe
cuvinte: dintr-un (fata de din-tr-un), fir-ar (fata de fi-r-ar), într-în-sa (fata de în-tr-în-sa) etc.
Observatii:
0.      în aceste situatii cratima are o functie ortografica dubla, ceea ce se poate întîmpla si atunci cînd
despartirea dupa regulile morfologice coincide cu cea dupa regulile fonetice, ca în du-te, du-cîn-
du-se, va-zîn-du-ma etc.
1.      Conform regulii de sub I nu se separa cuvinte reduse la o consoana, ca s- din s-a, -l din dîndu-l,
la o semivocala, ca i- din i-a, sau la o consoana + i semivocalic, ca mi- din mi-a.
  IV.            Situatii în care nu se face despartirea la capat de rînd
1.            Nu se despart în rînduri diferite:
                             

 cuvintele compuse din abrevieri literale: IRTA (nu: IR-TA), UNESCO (nu:
U-NES-CO);
 abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., s.a.m.d.;
 numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de
formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.

                              2.            Se recomanda evitarea despartirii si în cazul:

 silabelor initiale si, mai ales, finale constituite dintr-o singura vocala,
întrucît despartiri ca a-er, vi-a, e-ra, li-ce-e, i-re-al, su-i, o-mis (corecte
conform regulilor de sub II) sau dînd-o, las-o, zis-a (corecte conform
regulilor de sub III) sînt neeconomice;
 abrevierilor literale care reprezinta primii termeni ai unor nume proprii
compuse (prenume abreviate + nume de familie: I. Popescu; substantive
comune + nume proprii: F. C. Arges, I.H.R. Mangalia);
 cuvintelor compuse si al grupurilor ortografice scrise cu cratima, cînd
locul despartirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te;
 notatiilor abreviate, ca 10 km, art. 3.   
  
 V. CUVINTE CARE PUN
PROBLEME LA DESPĂRŢIREA
ÎN SILABE
VI. ab-o-ri-gen ab-ro-ga ad-op-ta
VII. ad-um-bri an-al-fa-bet an-or-ga-nic ant-arc-tic bin-
o-clu
VIII. de-scri-e de-spre dez-a-cord dez-ac-ti-va dez-a-mă-gi
dez-ar-ma
IX. dez-a-van-taj di-spe-ra drept-unghi dez-e-chi-li-bra
dez-in-for-ma dez-um-fla din-a-poi
X. hand-bal
XI. ex-a-cer-ba ex-or-bi-tant
XII. fi-ind-că
XIII. gol-a-ve-raj
XIV. ib-i-dem i-gno-ra in-a-bil in-de-scrip-ti-bil in-e-
dit
XV. in-e-cu-a-ţi-e in-e-fi-ca-ce in-e-gal in-e-pu-i-za-bil
XVI. in-e-vi-ta-bil in-ex-pli-ca-bil in-i-mi-ta-bil in-u-til
in-o-por-tun in-sig-ni-fi-ant in-u-man in-o-fen-siv
XVII. in-a-bor-da-bil in-ac-cep-ta-bil in-a-dec-vat
XVIII. in-ad-mi-si-bil in-apt
XIX. în-a-poi în-a-ri-pa în-ar-mat jert-fa
 XX. man-o-pe-ra mă-ri-ni-mi-e mez-a-li-an-ţă miz-an-
trop
XXI. mon-o-clu ne-vral-gi-e
XXII. om-o-nim par-o-nim paş-opt-ist ped-i-a-tru pen-
um-bră
XXIII. port-ar-mă prim-or-di-al pro-gnos-tic prunc-u-ci-de-
re
XXIV. psih-a-na-list psih-i-a-tri-e
XXV. re-sta-bi-li re-strân-ge re-struc-tu-ra re-trans-mi-te
XXVI. sand-vici sin-o-nim sin-u-ci-de-re sub-li-ni-a
XXVII. sub-or-do-na sub-ur-ban
XXVIII. tot-u-na trans-fer tran-sil-vă-nean trans-mi-te
XXIX. trans-por-ta trif-tong tri-unghi vârst-nic
XXX.
XXXI.
XXXII. B1FTONG. TRIFTONG. HIAT
   
XXXIII. DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală  şi o semivocală. pronunţate
în aceeaşi silabă.
XXXIV. Diftongul poate fi:
  *urcător (ascendent), atunci  când este alcătuit din semivocală + vocală:
  iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră.
 
  *coborâtor (descendent), atunci  când este alcătuit din vocală + semivocală:
  mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei
XXXV. Atenţie!
*Diftongul   se poate constitui din două sunete alăturate  aparţinând unor cuvinte
diferite, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre  elementele componente ale acestor silabe
apare cratima:
mi-a amintit;  să-i dau; că-i spune;
XXXVI. *În diftong, semivocalele o şi e apar  întotdeauna ca prim element, iar celelalte
semivocale (i şi u) pot  fi sau primul sau al doilea element.
 
XXXVII. Notă:
  *După  consoanele c', g, k', g' nu există diftongi   deoarece în această situaţie e sau i 
sunt numai  litere ajutătoare pentru  scrierea acestor consoane:
  ceaţă  = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.
XXXVIII. *  Atunci  când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi  ii sunt
diftongi deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor  respective: ghi-o-cei; ro-chii;
 
  TRIFTONGUL  este   grupul   de   sunete   alcătuit  dintr-o vocală şi două semivocale
pronunţate în aceeaşi silabă. Triftongii sunt  de două feluri:
  -progresivi, atunci când semivocalele preced vocala: ari-pioa-ră:  cre-ioa-ne: i-ni-mioa-
ră
 
- centraţi, atunci  când semivocalele încadrează vocala: le-oai-că; do-reau; tră-iai;  fo-
iau;, so-seau
XXXIX. Atenţie!
  Triftongul se poate constitui din trei  sunete alăturate,  aparţinând unor cuvinte
diferite, dar pronunţate împreună, în aceeaşi silabă. Intre  elementele componente ale
acestor silabe apare cratima.
  şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus
XL. Notă:
  După consoanele c\ g\ k\ g\ nu există  triftongi.
deoarece în această situaţie e sau i sunt litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane,
deci nu au  rol de vocale:
XLI. zi-ceau = zi-c 'au;                     ve-gheau = ve-g 'an.:
 
  HIATUL    apare    între    două    vocale   alăturate pronunţate in  silabe diferite:
  du-e, ca-i-să,  a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-os; sca-un
 
XLII.  

APOSTROFUL (')
    Apostroful este  semnul grafic care marchează căderea accidentală a unor sunete de la 
începutul, de la mijlocul sau de la sfârşitul unui cuvânt:
    'neaţa!; sal'tare!;  deodat'apare; 'trăiţi!
   

ACCENTUL (`)

Accentul reprezintă pronunţarea mai intensă a  unei silabe dintr-un cuvânt.

  în  limba română, accentul nu are loc fix. El se   marchează prin semnul (`) pus  deasupra
vocalei din silaba accentuată:
  ac-tór; re-gí-zor; al-bí-nă;  pre-ve-dé-re; cá-me-ră; lá-po-vi-ţă
În cuvintele plurisilabice, silaba  accentuată este pronunţată mai intens şi este singura din
cuvânt. Celelalte silabe sunt neaccentuate.
  Accentul joacă un rol important în versificaţie, unde stabileşte ritmul, care înseamnă
succesiunea regulată a  silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers, dând muzicalitate 
poeziei.
  Nu se accentuează:
  articolele                   prepoziţiile
  verbele auxiliare        conjuncţiile

Rolul accentului:
  1.   diferenţiază, din  punct de vedere al sensului. cuvintele:
  véselă / vesélă; compánie /  companíe; mása / (a) masá; dúduie / dudúie; tortúri / tórturi; cópii /
copií;
 

2. diferenţiază două  forme gramaticale:

  adúnă - vb. la prezent
  aduná -  vb. la perfectul simplu
 

•  Substantivele provenite din infinitive lungi  ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix:
prevedere.
 

•  In funcţie de uzul literar actual, normele   DOOM2 recomandă o  singură accentuare la

cuvinte   iprecum:  adică,  aripă,  avarie,     caracter,  călugăriţă,
  doctoriţă, duminică, fenomen,  ianuarie, lozincă, miros,regizor, sever, şervet, unic.
 

•  La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit  variante accentuale literare libere, cu unele
deosebiri faţă de DOOM1: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic,
gingaş/gingaş,hatman/hatman, intim/intim, jilav/jilav, penurie/penurie, profesor/profesor, 
trafic/trafic.
 

•  Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie) în timp ce  altele sunt tolerabile,
nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante  livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane,
uneori cu încercarea de  specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori 
accentuări mai vechi (călugărită, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav,  duşman).
 

•  Se recomandă o singură accentuare la forme  verbale ca:

  - indicativul şi conjunctivul prezent persoana  I şi la II-a plural şi  imperativ persoana a II-a
plural -accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a  (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea
a III-a (tipul bateţi);
 
- formele verbului a fi: suntem, sunteţi.

• Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în   cursul flexiunii la  marea majoritate a
numelor, pe când în flexiunea verbală, accentul  este mobil, căzând pe temă sau pe desinenţă,
chiar la acelaşi mod şi  timp: perfect simplu persoana I singular - adusei, I plural: aduserăm.