C. 2.

STATUL ROMÂN MODERN, DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMANIEI MARI (SEC. XVIII-XX)
Rezumat (sub formă de eseu)

Statul român modern, înainte de a fi constituit, a fost gândit sub forma unor proiecte politice,
venite dintr-o parte a elitei politice româneşti, formate, în general, din boieri în Ţara românească şi
Moldova şi din reprezentanţii clerului în Transilvania. Problema modernizării in spatiul românesc se
leagă de evoluțiile politice interne din secolul al XVIII-lea și de influențele venite din exterior. In timp
ce in vestul Europei modernizarea este un fapt concret (sec. al XVIII-lea este numit secolul ”raţiunii”,
al iluminismului – curent filosofic și intelectual ce a stat la baza modernizării), în Principatele Române
se manifesta puternic regimul fanariot. Din punct de vedere politic si economic, sec. al XVIII-lea a
însemnat o involuție pentru spaţiul românesc, dar din punct de vedere cultural și social se fac câteva
progrese importante în sensul modernizării, grație deschideri unor domni fanarioţi (Alexandru
Ipsilanti, Constantin Mavrocordat) către ideile iluministe apusene și promovarea unor reforme.
Construcția statului român modern este rezultatul unei evoluții în timp și poate fi urmărită pe
parcursul a trei etape: proiectarea sa, realizarea (constituirea) și consolidarea statului.

A. PROIECTE POLITICE PENTRU UN STAT MODERN:

În contextul schimbărilor survenite în sec. al XVIII-lea și prima jumătate a sec. al XIX-lea sunt
redactate primele proiecte pentru modernizarea statului şi a societăţii româneşti de către elita
politică românească care dorea să înlocuiască statul medieval şi vechea organizare cu un stat modern.
Principii și idei ale gândirii politice iluministe modernizatoare s-au regăsit în proiectele românești,
precum: suveranitatea poporului, principiul separării puterilor in stat, drepturile si libertățile
cetățenești (garantate în constituție si în codurile de legi), reforme sociale, ideea de unire și
independență etc.
În secolul al XVIII-lea, în Țara Românească și Moldova proiectele politice românești iau
forma memoriilor boiereşti. Nemulțumiți de pierderea puterii lor sub regimul fanariot, boierii români
din Ţara Românească şi Moldova au elaborat cunoscutele memorii adresate Marilor Puteri vecine
(Rusia și Austria) cu ocazia tratativelor de pace purtate de acestea cu Imperiul Otoman. Spre exemplu,
în 1772 cu ocazia tratativelor purtate la Focșani, boierii au prezentat un memoriu, cerând: domnii
pământene, independenta si unirea Moldovei cu Valahia, sub un principe pământean si sub garanția
colectivă a Rusiei, Austriei si a Prusiei. In același an, Ienăchiţă Văcărescu redacta un alt memoriu,
prin care cerea marelui vizir respectarea vechilor tratate şi revenirea la domniile pământene.
Un alt memoriu este cel de la Șiștov din 1791. Acesta cuprindea - în mare – aceleași
revendicări ca şi cel din 1772, mai puțin ideea unirii si independenței celor două țări (se cerea doar
autonomia lor). Acest memoriu, ca de altfel toate memoriile înaintate Marilor Puteri în secolul al XIX-
lea, rămâne la stadiul teoretic, fără o materializare a obiectivelor propuse, atâta timp cât Principatele se
aflau sub puternica dependență turcească și „obiecte de dispută” în cadrul Crizei Orientale.
Așadar, primele proiecte politice urmăreau o modalitate de recâștigare a privilegiilor pierdute
de boierii pământeni in fata boierilor greci aduși de fanarioți, având obiective majore: revenirea la
domniile pământene, sporirea autonomiei Principatelor, unirea acestora, etc.
În Transilvania, lupta pentru modernizare a românilor în secolul al XVIII-lea este condusă de
cler, în absența unei nobilimi românești. La mijlocul secolului, episcopul român greco-unit Inocenţie
Micu-Klein este cel care a utilizat pentru prima dată, în cadrul mişcării de revendicare a drepturilor
naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor politice”, „petiţiilor”, înaintând
Curţii de la Viena în 1744 un proiect politic ce avea următoarele revendicări: naţiunea română să fie
reprezentată în viaţa publică, în instituţiile statului: guvern, Dietă,etc. (argumentând că aceasta este
cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania, drept pentru care trebuie recunoscută oficial);
naţiunea română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi în consecinţă, dacă
românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea
iobăgiei. Mai târziu, alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române au continuat lupta românilor din
Transilvania pentru recunoașterea drepturilor lor: Horea, conducătorul răscoalei din 1784, si apoi
Școala Ardeleană, ai cărei reprezentanți de seamă au redactat „Supplex Libellus Valachorum”-
programul politic al românilor transilvăneni de la sfârşitul sec. al XVIII-lea.
Page 1 of 8
 Supplex Libellus Valachorum, martie 1791, este cel mai important proiect/program politic al
românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a
românilor transilvăneni, reuniţi în Şcoala Ardeleană: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior,
Ioan Piuariu- Molnar ş.a,. Principalele revendicări cuprinse în Supplex Libellus Valachorum: să fie
şterse denumirile considerate jignitoare la adresa românilor, acelea de „toleraţi” şi „ nesocotiţi între
Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate
drepturile naţiunii române ca naţiune egală cu celelalte națiuni; în Dieta Transilvaniei, în scaune,
districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei.

Proiectele din secolul al XIX-lea au o altă consistenţă, fiind inspirate din ideile puse in
practică în vestul Europei (revoluția franceză, revendicările italienilor, etc), iar pe fondul slăbirii
regimului fanariot în Țara Românească și Moldova, se propun idei indrăznețe de organizare statală. În
ceea ce privește forma de guvernământ, majoritatea covarsitoare a autorilor proiectelor opteaza pentru
un regim monarhic in varianta sa românească, respectiv domnia. Domnia constitutională capătă din
ce în ce mai mult o larga popularitate in ambele Principate. În Transilvania, lupta este dusă mai
departe pe ideea obținerii de drepturi naționale pentru români.
Întreaga construcție politică pe care o propuneau autorii proiectelor politice era una de tip
reformist, în care opera de modernizare a societații trebuia înfaptuita de conducerea politică („de sus în
jos”). De exemplu, boierul moldovean Dimitrie A. Sturza redactează în 1802 un proiect de
modernizare numit ”Plan sau forma de oblăduire republicească aristodimocraticească”, în care
proiectează statul român sub forma republicii (dupa modelul francez) și prevede aplicarea principiului
separării puterilor în stat - ca principiu eminamente modern. Forma de guvernământ propusă -
republica era o noutate, iar statul trebuia sa-l conducă boierimea, grupată - potrivit principiului
separarii puterilor - în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii
boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ si compus din boieri cunoscatori ai pravilelor (legilor) şi
Divanul de Jos, cu rol financiar, alcatuit din deputati alesi prin vot indirect.Proiectul mai cuprindea idei
moderne , referitoare la exercitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti: garantarea libertatii individuale
prin interzicerea arestarii fără o cercetare prealabilă si judecată, interzicerea încasării altor dări în afara
de cele prevazute in bugetul statului etc.
Un moment deosebit de important in problema schimbării în societatea românească l-a
reprezentat anul 1821 - anul revolutiei lui Tudor Vladimirescu din Ţara Românească, miscare
politică care a avut la bază un proiect politic modernizator reprezentat de documentul “Cererile
norodului românesc”. Prin acest proiect, T. Vladimirescu dorea recâștigarea autonomiei țării față de
otomani și înlăturarea regimului fanariot. Eşecul acţiunii revoluționare nu a putut impune acest proiect,
dar a avut un efect pozitiv prin faptul că a dus la sfârsitul regimului fanariot. Asa cum preciza istoricul
Neagu Djuvara, “revolta lui Tudor Vladimirescu, în ciuda tragicului ei sfarsit, a avut totuşi consecinţe
faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în (boierii) greci, au hotărât să asculte cererea
boierilor români de a li se da din nou un domn pământean”. Astfel, un obiectiv major cerut de
proiectele politice anterioare, cel de înlaturare a domniilor fanariote, era astfel atins prin revoluția lui
T. Vladimirescu.
Paralel cu actiunea lui Tudor Vladimirescu putem mentiona proiectul boierului moldovean
Ionică Tăutu din 1822, intitulat ”Constituția cărvunară” („Constituția Cărvunarilor”) sau
„Proiectul celor 77 de ponturi”. A fost un proiect de constituție, redactat de un grup de boieri
progresiști, care încercau introducerea unui sistem modern de guvernare sub forma monarhiei
constituționale. Numele de „cărvunari” face aluzie la carbonarii italieni, cei ce luptau pentru
modernizarea şi unificarea Italiei. În acest proiect apar idei moderne, inspirate din ideologia Revoluției
franceze, precum: egalitatea in faţa legii, respectarea proprietăţii, atribuirea functiilor publice pe
merit, libertatea persoanei şi – principiul fundamental într-un stat modern – separarea puterilor în
stat. Domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza a acceptat iniţial „constituția” însă ea nu a trecut de stadiul de
proiect din cauza opoziției celor două puteri (Rusia și Imp. Otoman) şi a marii boierimi moldovene
conservatoare, care a combătut vehement schimbările vehiculate.
Anii 1821 si 1822 reprezintă un moment hotarâtor în ceea ce priveste modernizarea
Principatelor române. Argumentul cel mai important il reprezinta faptul că, prin înlaturarea regimului
fanariot (1822), se deschidea “poarta” modernizării, fiind înlăturată o piedică majoră în calea
Page 2 of 8
dezvoltării societatii românesti. Prin Regulamentele Organice (1831-1832), primele acte cu rol de
constituţie din cele două Principate, principiul separării puterilor în stat se pune pentru prima dată în
practică. Erau aplicate o serie de drepturi și erau înlăturate practici arbitrare (ex. pedeapsa cu moartea).
Considerate a fi opera comună a elitelor politice româno-ruse, Regulamentele au modernizat societatea
românească, dar nu erau considerate proiecte politice, nefiind expresia voinţei integrale a românilor,
fiind contestate mai târziu de revoluţionarii paşoptiști.
Cel mai important proiect de modernizare a statului român este cel pasoptist, prin programele
revoluţiilor de la 1848: în Moldova, Pețițiunea-proclamațiune (redactată de V. Alecsandri, Al.I.
Cuza.); în Transilvania, Petiţia Naţională (Simion Bărnuţiu); în Ţara Românească, Proclamaţia de la
Islaz (I. Heliade-Rădulescu), dar şi altele.
Programele revoluţionare (documentele programatice) adoptate la 1848 contin cereri variate şi
au un rol modernizator pentru ideea de stat modern. În cuprinderea lor regăsim de la drepturi sociale
(împroprietărirea ţăranilor – în “Proclamaţia de la Islaz” din Ţara Românească și în Petiţia Naţională
de la Blaj) la drepturi politice (egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea
cenzurii, etc) şi drepturi naţionale (în special în Transilvania, prin “Petiţia Naţională”, unde se cerea
recunoasterea naţiunii române, a limbii române şi a bisericii ortodoxe). Ideile naționale fundamentale
care au dus la constituirea statului român modern le găsim și în programele revoluţionarilor moldoveni
refugiaţi în Bucovina şi Transilvania, intitulate Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (C. Negri,
V. Alecsandri) sau în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova (M. Kogălniceanu). Acestea două
cereau un obiectiv naţional fundamental: unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat
neatârnat românesc, „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” (M.
Kogălniceanu), obiectiv pus în practică în 1859.
Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor români cu vederi liberale, profund
modernizatoare, formaţi în universitățile din Vestul Europei. Nicolae Bălcescu, unul dintre revoluționarii
pașoptiști de referință, a surprins constituirea si maturizarea treptată societății românești, reliefată în
aspectele proiectului de la 1848. Obiectivele fundamentale ale acestuia erau, aşadar: unirea românilor
intr-un singur stat, autonomia si independenta, recunoașterea națiunii române în Transilvania și a
drepturilor sale (obiective naționale); reforma agrară (obiectiv economico-social); drepturi si libertăți
politice, modernizarea instituțiilor , o organizare modernă a instituțiilor și reformarea lor (obiective
politice). Acestea vor fi puse în practică treptat în perioada următoare, odată cu ivirea unor contexte
externe favorabile.

B. CONSTITUIREA (REALIZAREA) STATULUI ROMÂN MODERN.

Momentul istoric, considerat „piatra de temelie” a statului român modern şi realizarea/
constituirea efectivă a sa a fost Unirea Principatelor (1859) şi faptele politice premergătoare
acesteia, precum şi evenimentele ulterioare care au dus la recunoașterea dublei alegeri. Practic, din
1856 şi până în decembrie 1861, putem considera perioada ca fiind etapa istorică decisivă care a
dus la apariţia/constituirea statului român modern.
Dacă proiectul modernizator paşoptist a eşuat, prin înfrângerea revoluţiei de la 1848, trebuia
așteptat un nou context favorabil pentru atingerea obiectivelor propuse anterior. Acest context a apărut
la încheierea „Razboiului Crimeei” (1853-1856), prin Congresul de Pace de la Paris (1856) si mai
apoi prin Conferinta din 1858. Pe plan international, statul român modern s-a născut - putem spune -
în imprejurari externe favorabile.
În cadrul Congresului de la Paris, a fost semnat un Tratat de pace - 18/30 martie 1856, prilej
cu care problema româneasca a fost pusă în discuţie şi a devenit “problemă europeană”. Deciziile
luate aici au fost de mare însemnătate pentru istoria românilor: reprezentantul Frantei (contele
Walewski) propune unirea acestora sub un principe străin, însă otomanii se opun cu vehemență; prin
tratat, se modifica statutul politico-juridic al Principatelor, acestea ieșind de sub protectoratul rusesc
(Rusia fusese învinsă în acest război). Totodată, Ţara Românească şi Moldova rămâneau sub
suzeranitate otomană și intrau din acest moment sub garanția Marilor Puteri ; Moldova primea de la
Rusia cele 3 judete din sudul Basarabiei : Cahul, Ismail si Bolgrad si se instituia regimul de liberă
navigatie pe Dunare. Marile puteri erau divizate în ceea ce priveşte problema unirii Principatelor :
dintre ele, doar Franta, Rusia, Prusia si Piemont-Sardinia susţineau unirea în timp ce Imp. Otoman,
Austria şi Anglia erau împotrivă. Totuşi, se decide ca problema să fie « tranşată » în cele două ţări,
Page 3 of 8
urmând a se alege nişte adunări consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in fiecare Principat,
care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea românilor asupra unirii si
problemele lor importante. Rezoluțiile (hotărârile) acestor adunări urmau sa fie prezentate unei noi
conferinţe, organizată tot la Paris, unde urmau sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub
forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare străine trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in
mod provizoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a mentine stabilitatea in cele
doua tari românesti.
În anul 1857, problema unirii se mută pe plan intern. In februarie/martie 1857, Principatele îşi
aleg Adunarile Ad-hoc, aşa cum s-a cerut la Paris; au fost constituite la Iași și București “Comitete
Centrale ale Unirii”, ce susţineau puternic acest obiectiv naţional. Alegerile pentru cele două Adunări
ad-hoc au fost dificile, din cauza intervenţiei Imp. Otoman. Odată alese, cele două Adunari şi-au
început lucrarile, iar hotărârile luate (rezoluţii) au fost comunicate unei comisii special, care le-a
înmânat Conferinţei de la Paris din 1858. Rezoluţiile (hotărârile) Adunarilor Ad-hoc din decembrie
1857 au fost: respectarea autonomiei Principatelor, unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele
România, prinţ străin, dintr-o familie domnitoare a Europei, care sa-şi crească moştenitorii in religia
tarii, neutralitatea si inviolabilitatea teritoriului românesc.
Aceste decizii au fost luate in dezbaterile Conferintei Marilor Puteri garante de la Paris din
1858, unde se va adopta un act numit Convenţie (7/19 august 1858) - act fundamental cu rol de
Constitutie pentru Principate (înlocuia, practic, Regulamentele Organice). Unirea decisă de Marile
Puteri acum era una formală şi nu deplină cum se ceruse, dacă avem în vedere forma ei: se constituia
un stat ce se numea “Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, sub suzeranitate otomană si
garantia Marilor Puteri (nu România, cum ceruseră românii!). Conducerea noului stat era atribuita
astfel: câte un domn, ales pe viaţă, pentru fiecare Principat (Ţara Românească, repectiv Moldova), câte
un guvern şi o Adunare legislativă pentru fiecare ţară în parte component a noului stat. Existau trei
instituţii comune: Inalta Curte de Casatie si Justitie , Comisia Centrală şi armata, toate cu sediul la
Focsani. Convenţia de la Paris prevedea şi idei modernizatoare pentru statul român: se introducea
sistemul de vot cenzitar, se cerea responsabilitate ministrerială, egalitate in fata legii, libertate
individuală, etc.
Unirea principatelor 1859 –„dubla alegere” şi actul constituirii statului român modern. În
Moldova, Adunarea Electiva era dominată de reprezentantii Partidei Nationale, cei care susţineau
unirea. Conservatorii îi aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia,
Grigore Sturdza. Fortele unioniste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorită
vederilor sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. La Bucuresti, Adunarea Electivă era
dominată de conservatori care doreau să aleagă pe unul din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau
Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate a prins repede contur, iar
reprezentantii Partidei Nationale (unioniştii) din Muntenia au facut apel la populatia capitalei pentru
a-i determina pe conservatori să accepte alegerea lui Al. I. Cuza. După dezbateri furtunoase,
propunerea de a-l desemna domn al Tarii Românesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a
triumfat şi în 24 ianuarie 1859 acesta a fost ales în unanimitate domn şi in Ţara Românească.
Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit, românii speculând o prevedere a Convenţiei de
la Paris (unde nu se specifica că domnul Moldovei si al Ţării Românesti trebuie sa fie persoane
diferite!). Prin „dubla alegere” a lui A.I. Cuza s-a produs un pas urias în unirea deplină, ce urma să
se realizeze în anii următori. În noiembrie-decembrie 1861, sultanul îi acorda dreptul lui A.I. Cuza să
realizeze unirea deplină, dar aceasta era recunoscută doar pe timpul domniei domnitorului.

C. CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN (ian. 1862-1918)

Obiectivul major prin care s-a pus temelia statului român modern - Unirea celor doua
Principate - trebuia confirmat prin acte care sa consolideze noul edificiu national. Atât in timpul
domniei lui Al.Ioan Cuza (din 1862 și până în 1866), cât si in perioada primului domnitor străin Carol
I (1866-1914) și a sucesorului său, regele Ferdinand (1914-1927), identificăm mai multe fapte
istorice/evenimente care au consolidat statul român modern, creat la 1859. Enumerăm câteva dintre
aceste fapte/evenimente:

Page 4 of 8
 -reformele din timpul lui Al.Ioan Cuza, in special cele din perioada 1864-1866 ( două dintre
cele mai importante fiind legea rurală (agrară) şi legea instrucţiunii publice (a învăţământului).
-aducerea printului străin la conducerea României (Carol I, 1866)
-redactarea Constitutiei din 1866, prima constituţie românească si actul fundamental care
anticipa independenţa.
-Razboiul de Independenţă (1877-1878), un eveniment cu conotatie politică atât internă, dar
mai ales externă.
-proclamarea României ca Regat in 1881 si afirmarea statului român pe plan extern.
-faptul istoric care a marcat apogeul statului modern român l-a reprezentat Marea Unire din
1918 si formarea Romaniei Mari, evenimente petrecute sub domnia regelui Ferdinand I.

Un fapt istoric relevant în consolidarea statului român modern îl constituie reformele

adoptate de Al. Ioan Cuza după 1862. La 2 mai 1864, Al. I. Cuza a dizolvat printr-o „lovitură de
stat” Adunarea Legiuitoare (parlamentul), redactând o nouă „constituţie” (Statutul Dezvoltator al
Convenţiei de la Paris) şi o nouă lege electorală. Schimbările au fost susţinute de popor, consultat
printr-un referendum. Schimbările acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului
legislativ, compus acum din Cameră şi Corpul Ponderator (Senat). S-a creat o instituţie nouă -
Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, “decretele domneşti” substituind legile. Puterea
legislativă era acum deţinută formal de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator
(Senatul), asigura trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral.
Reforma agrară sau „legea rurală” din august 1864 a fost una din cele mai importante reforme
ce au consolidat şi modernizat statul român deoarece, prin aceasta, se împroprietăreau peste 400.000
de familii de ţărani, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin
această reformă agrară s-a desfiinţat orice urmă de practici medievale (claca –obligaţia ţăranului de a
munci un nr. de zile pe domeniul stăpânului), făcând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un
ritm semnificativ. Împroprietărirea s-a făcut în funcţie de numărul membrilor de familie şi în funcţie
de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc. S-a stabilit plata unei despăgubiri, vechii proprietari
urmând să fie despăgubiţi într-un termen de maxim15 ani. Pământul nu putea fi vândut sau ipotecat
timp de 30 ani. Se desființau şi taxele plătite de ţărani boierilor sub diverse forme precum dijme
(claca), urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat.
Prin “legea instrucţiunii publice” - nov. 1864 se făcea un pas uriaş spre o modernizare
concretă a societăţii româneşti. Se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar şi se
sancţiona cu amendă părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era
gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe.
Se realizarea astfel un proces fundamental pentru evoluţia ulterioară a învăţământului românesc:
alfabetizarea de bază. Prin lege s-au stabilit trei niveluri de învăţământ: primar, secundar şi superior.
Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar (liceul) de şapte ani, iar cel superior său universitar
de trei ani. Prima universitate din ţară apare în 1860, la Iaşi, şi va purta numele domnitorului. A doua
va fi cea din Bucureşti, din 1864.
Un alt fapt istoric care a contribuit decisiv la consolidarea statului român modern a fost
aducerea unui domn străin – principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (10 mai 1866),
obiectiv politic prevazut in Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Optiunea clasei politice pentru
aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe strain dintr-o familie dominatoare a Europei s-a
oprit, dupa refuzul prinţului Filip de Flandra, la Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (nepotul regelui
Prusiei si văr-primar cu împaratul Frantei, Napoleon al III-lea). La 10 mai 1866, Carol intra in
Bucuresti şi era proclamat domn de catre Adunare, jurand la respectarea legilor tarii si la pastrarea
integritatii sale. În momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul
domnitor declara: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” Prin aducerea unui
prinţ străin se atingeau mai multe obiective politice, astfel: se asigura continuitatea la domnie, fiind
stiut faptul ca sultanul acceptase unirea deplină doar pe timpul domniei lui A.I.Cuza; se aducea un
element de stabilitate – domnul străin fiind un arbitru între grupările partizane româneşti; prinţul străin
aducea un prestigiu deosebit României, datorită legăturilor sale dinastice europene. Prin urcarea lui
Carol I pe tronul României, Marile Puteri au fost puse din nou în faţa „faptului împlinit”. În oct. 1866
noul domn a făcut o vizită la Istanbul şi a obţinut firmanul de numire din partea sultanului.
Page 5 of 8
 Consolidarea statului român este reprezentat şi de actele politice care au fost adoptate după
instaurarea noului domnitor, Carol I. Un prim fapt istoric petrecut pe plan intern, cu care a debutat
domnia acestuia l-a reprezentat adoptarea Constitutiei de la 1866. Prima constituţie românească,
promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866, a fost un act de factură liberală, fiind inspirat din constittuţia
belgiană a anului 1831. Aceasta a institutionalizat regimul parlamentar modern în România, a pus
bazele democrației românești si a rămas in vigoare pana în 1923.
Un alt fapt istoric semnificativ, desfăşurat pe plan extern, în timpul domniei lui Carol I este
participarea României la războiul prin care s-a obţinut independenţa statală. În 1875, prin revolta
popoarelor din Balcani, se redeschide „Criza Orientală”, iar Rusia intervine pentru „protejarea
crestinilor din Balcani”. Declanşarea unui război ruso-otoman reprezenta cadrul favorabil pentru ca
România să-şi proclame independenţa. România se manifesta din ce în ce mai mult ca un stat suveran,
un bun exemplu fiind Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, expresie a unei politici
externe proprii. Guvernul conservator aflat în funcţiune evită împlicarea României şi alege tactica
neutralităţii şi a expectativei, considerând Rusia o mare primejdie.
În septembrie 1876, noul guvern liberal condus de I.C. Brătianu schimbă abordarea
diplomatică anterioară şi începe tratativele cu Rusia la Livadia. România era interesată de o alianţă cu
Rusia pentru a nu transforma teritoriul României în teatru de război. Tratativele sunt finalizate la 4/16
aprilie 1877 prin semnarea Conventiei româno-ruse care prevedea: Rusia se obliga să mentină si să
respecte integritatea teritorială a României, iar România permitea trupelor ruse sa treacă prin teritoriul
ei pe cheltuială proprie, fixându-se si traseul de urmat. Se stabileau condiţiile colaborării militare şi în
contextul unei victorii cu Imperiul Otoman, Rusia se angaja să recunoască independenţa României.
La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război otomanilor şi astfel România, având o înţelegere
scrisă cu aceasta, se afla practic în stare de război cu Imperiul Otoman. Începea astfel acţiunea
militară a României alături de Rusia, acţiune care s-a dovedit a fi destul de dificilă în fapt, în ceea ce
priveşte colaborarea româno-rusă. Turcii au atacat orasele româneşti de peste Dunăre, dar armatele
româneşti au apărat linia fluviului, fără a permite armatelor otomane să pătrundă pe teritoriul
românesc, până la sosirea armatelor rusești. La 9 mai 1877, în urma interpelării lui Nicolae Fleva,
M.Kogălniceanu, ministrul de externe al guvernului liberal, răspunde prin declaratia de independenţă
a României. Era actul politic prin care România se desprindea oficial de puterea suzerană, dar ţara
noastră trebuia să participe la război pentru ca starea de fapt, a independenţei, să fie certificată printr-
un tratat cu valoare juridică internaţională, şi să fie recunoscută ulterior de Marilor Puteri. Colaborarea
militară cu Rusia a fost foarte dificilă, deoarece aceasta urmărea să-şi consolideze poziţia în Balcani,
chiar cu riscul încălcării Convenţiei semnate la Bucureşti. Rusia a renunţat la armata română în
momentul în care armata sa a ajuns la Dunăre. Nereușind să învingă de una singură armata otomană,
Rusia – prin conducătorul armatei, Marele Duce Nicolae - a cerut ajutor urgent, printr-o telegramă,
Domnitorului Carol. Acesta acceptă să participe, cu condiția ca el să comande trupele româno-ruse.
Astfel, în urma intervenţiei româneşti, în noiembrie 1877 Plevna - “cheia militară” a otomanilor din
Balcani - era cucerită, iar românii aveau un aport deosebit la victorie finală.
După încheierea războiului, Rusia a tratat individual încheierea păcii cu Imperiul Otoman. Prin
tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat de Rusia şi Imperiul Otoman,
României i se recunostea independenţa, dar aceasta era condiţionată de acceptare schimbului teritorial
propus de Rusia: România trebuia să cedeze cele 3 județe din Sudul Basarabiei, primind în schimb
Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor (Rusia nu respecta astfel angajamentul cu privire la
integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie 1877). Tratatul de la San Stefano
a fost anulat la intervenţia Marilor Puteri şi astfel s-a organizat un nou tratat la Berlin. Prin Tratatul de
la Berlin (1/13 iulie 1878) se reconfirma independenţa României, dar se păstra condiția schimbului
teritorial impus de Rusia: sudul Basarabiei era cedat acesteia, România primind în schimb Dobrogea,
Delta Dunării şi Insula Şerpilor. În plus, Marile Puteri mai condiționa recunoașterea independenței
României de modificarea art. 7 din Constituția de la 1866, privind statutul locuitorilor necreștini.
Prestigiul intern si international obţinut prin independenţă a fost consolidat prin proclamarea
României ca Regat şi încoronarea lui Carol ca rege (10 mai 1881). România atingea astfel un alt
obiectiv important şi continua modernizarea politică şi instituţională sub dinastia care a reuşit (cel
puţin parţial) o sincronizare cu Europa Occidentală.

Page 6 of 8
 La începutul secolului XX România era deja şi se afirma ca o putere regională în Balcani. Cea
mai bună dovadă este întervenţia sa în Cel De-al Doilea Război Balcanic (1913), încheiat prin Tratatul
de la Bucureşti, semnat în acelaşi an. Bulgaria este învinsă iar România obtinea de la aceasta partea de
sud a Dobrogei (Cadrilaterul).
România participă pe plan extern, la începutul secolului XX, la Primul Război Mondial
(1916-1918), eveniment carea a avut ca urmare Marea Unire din 1918 şi formarea „României Mari”.
Primul Război Mondial a început în 1914, iar România a avut de ales între mai multe soluţii. Regele
Carol I considera că România trebuie să onoreze tratatul cu Puterile Centrale (Tripla Alianţă) şi să
intre in razboi de partea acestora, in timp ce opinia publica era de partea Antantei (Tripla Inţelegere).
Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914) a decis neutralitatea României (1914-1916). În
timpul următorului rege, Ferdinand I, România negociază cu Antanta (Franţa, Rusia, Anglia), cu care
încheie o Convenţie politică şi militară (4 aug. 1916) iar peste 10 zile intră în război alături de aceasta.
Participarea României la război (1916-1918) a avut ca obiectiv recuperarea provinciilor românesti
stăpânite de Austro-Ungaria (Bucovina şi Transilvania) şi unirea lor cu România. Situația de la
sfârșitul Primului Război Mondial a oferit României această posibilitate şi chiar mai mult decât îşi
planificase, dacă avem în vedere faptul că toate provinciile s-au unit cu România.
„Marea Unire” din 1918 – apogeul statului român modern. Faptul istoric prin care statul
român modern atinge apogeul teritorial şi instituţional e constituit de Unirea din 1918. Contextul in
care aceasta s-a infaptuit a fost urmatorul: evenimentele politico-militare din ultimul an al Primului
Război Mondial prin dezintegrarea de pe harta Europei a marilorimperii multinationale (Rus si
Austro-Ungar). Totodată, se afirma un principiu nou în lume - principiul autodeterminării si al
nationalitătilor, promovat de preşedintele american W. Wilson în documentul „Cele 14 puncte”.
Cele trei evenimente care creat „România Mare” în 1918 sunt:
a. Unirea cu Basarabia. Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. Aceasta se
afla în stăpânirea Imperiului Ţarist (Rusia), dezintegrat ca imperiu în urma revoluţiei bolşevice din
oct./nov. 1917. În Basarabia, organismul carea a condus şi organizat lupta pentru unire a românilor a
fost Sfatul Ţării, care la 27 martie/9aprilie 1918, a hotarat unirea cu Romania, cu majoritate de
voturi. Personalităţi marcante împlicate în lupta pentru unirea Basarabiei cu România au fost Ion
Inculeţ şi Pantelimon Halippa.
b. Unirea cu Bucovina. Bucovina, spre deosebire de Basarabia, se afla sub dominație austro-
ungară. In această provincie, lupta pentru unire s-a intensificat în toamna anului 1918 pe fondul
victoriilor Antantei contra Puterilor Centrale. Austro-Ungaria, fiind în tabăra statelor învinse, se
confrunta cu miscările de autodeterminare/independenţă ale popoarelor stapânite. Deputatii români din
Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul National Roman (C.N.R.) - organismul de luptă pentru
unirea cu România. Consiliul National Roman a decis organizarea la 15/28 noiembrie 1918 a unui
Congres General al Bucovinei, care a aprobat decizia de unire necondiţionată cu România.
Personalităţi marcante implicate în lupta pentru unirea Bucovinei cu România au fost Ion Nistor şi
Iancu Flondor.
c. Unirea cu Transilvania. Transilvania cunoaștea aceeași situație ca şi Bucovina, aflându-se
tot sub stăpânire austro-ungară, aceasta reprezentând cea mai mare și mai importantă provincie locuită
de români. Aici, mişcarea unionistă a avut un caracter popular accentuat si s-a bucurat de o
participare in masa a românilor. Organismul politic al romînilor transilvăneni care a luptat pentru
autodeterminarea Transilvaniei şi apoi pentru unirea cu România a fost Consiliului National Român
Central (C.N.R.C.). La 18 noiembrie /1 decembrie 1918 C.N.R.C. a organizat la Alba –Iulia o Mare
Adunare Naţională, la care au participat peste 100.000 de oameni si la care cei 1.228 delegati trimişi
din toată Transilvania au votat pentru „unirea teritoriilor locuite de români cu România”, o unire
condiţionată deoarece „Declaraţia de unire” prevedea o serie de drepturi si libertati democratice
pentru noua Românie: reforma agrară, deplina libertate natională a minoritatilor în cadrul noului stat
etc. Personalităţi marcante împlicate în lupta pentru unirea Transilvaniei cu România au fost Iuliu
Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi episcopul Iuliu Hossu.
Consider Marea Unire din 1918 ca fiind unul dintre cele mai mari fapte ale românilor.
„Infăptuirea României Mari dintr-o data in decembrie 1918 reprezinta împlinirea unui vis secular al
românilor [...]. Aceasta Românie Mare e o ţara care se naşte cu dificultăţi uriaşe - notează istoricul
Neagu Djuvara - întrucât aceasta îngloba pe teritoriul ei (295.049 km²) oameni care nu s-au aflat
Page 7 of 8
niciodată sub aceeaşi cârmuire”. Unirea din 1918 reprezintă unul dintre cele mai importante momente
din istoria națiunii noastre.
În concluzie, construcția statului român modern, după cum am văzut, nu a fost ușoară și avut
nevoie de un context favorabil pentru realizare. Secolul al XIX-lea, în a doua jumătate a sa, marchează
atingerea unor obiective majore în consolidarea statului și afirmarea lui pe plan extern: Unirea din
1859, reformele ce stau la baza statului român modern, aducerea prințului strain, independența, etc.
La începutul sec. XX, prin Unirea din 1918, statul român modern atinge astfel apogeul său teritorial,
instituţional şi democratic. România interbelică a fost acea Românie visată de mulţi români, a fost
statul cu una dintre constituţiile cele mai democratice ale Europei (Constituţie din 1923), a fost ţara
reformelor şi libertăţilor politice, etnice, religioase. Această situaţie a ţinut până în 1938, când regele
Carol al II-lea a compromis democraţia, iar toate realizările statului modern – obţinute cu atâtea
sacrificii - au fost anulate odată cu începutul celui De-al Doilea Război Mondial (1939).

Page 8 of 8