Eminescu - FLOARE ALBASTRĂ - Comentariu

”Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în revista ”Convorbiri
literare”. 

Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de
fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită. 
Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru feeric, în
care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie pe tema fericirii și a iubirii ca formă de
cunoaștere.

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia,
sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea
prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic, motivele preferate fiind noaptea şi
luna. Se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile
filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a
iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt,
conform gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este înzestrat cu raţiune,
dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această idee ocupă un loc central în operele
eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în capodopera „Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea
romantică și atitudinea poetică meditativă
Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire idealizată,
exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este asemănător celui
folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit,
năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa,
albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa
însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune,
spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează
tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-
concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi
cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte,
infinite respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare.

Floare albastră - comentariu pe scurt

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi
două monologuri meditative ale eului liric.

Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri
conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei.
Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”,
elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente
simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar
geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr
incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.
Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice,
respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.
A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia
geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră,
oferită de fată.
Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o chemare
la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca,
prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un
paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi
fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce
accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural
rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o
sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu
poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.
Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.
Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul naturii,
aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.
Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare, astfel
trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet cu
durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat
prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului
liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-
albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru
imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia
unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”
Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care sunt
trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin
aspiraţia spre etern”.
Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă circulaţie
europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.
Eminescu - ȘI DACĂ - Comentariu
Natura este in același timp pentru Eminescu, sonoritate si lumină.

Cele trei catrene ale poeziei "Si daca." compuse intr-o simetrie armonioasa intr-un stil solemn si armonios,
alcatuiesc o bijuterie poetica un model de perfectiune. Imaginea iubirii de altadata staruie in mintea si in inima
poetului, iar calea mantuirii de zbuciumul sufletesc este cautata tot in iubire.

Publicată inițial cu titlul ”Şi dacă ramuri bat în geam”, elegia ”Şi dacă...” este structurată pe trei strofe,
alcătuite din trei metonimii, angajate într-un model metonimic tridimensional, alcătuit dintr-un mit.

El este corelat cu o metonimie, care devine un mesaj, cauza efectului din metonimia principală. Astfel,
motivul comuniunii dintre om şi natură ia forma unei subtile personificări în strofa întâi: „ramuri bat în geam“,
care se corelează cu metonimia „se cutremur plopii“, pentru a determina efectul „E ca în minte să te am/Şi-
ncet să te apropii“. Personificarea naturii sugerează principiul feminin ca numitor comun cu iubita. De aceea
întreaga structură este ridicată la nivelul inventiv de creativitate.

În strofa a doua, mitul Stele-Logostele este corelat cu o metonimie: „Şi dacă stele bat în lac/Adâncu-i
luminându-l“, pentru ca ambele să determine efectul exprimat prin metonimia: „E ca durerea mea s-
ompac/Înseninându-mi gândul“. Simbolul lacului sugerează principiul apa, conştiinţa, ceea ce determină
situarea construcţiei pe nivelul inovativ.

Acelaşi nivel inovativ, cu o proiecţie spre emergent, îl găsim în cel de al treilea catren: „Şi dacă norii deşi se
duc/De iese-n luciu luna,/E ca aminte să-mi aduc/De tine-ntotdeauna“, unde simbolul „norii“ reprezintă
greutăţile vieţii, „luna“, ca simbol, sugerează mitul Sfânta Lună, cuprins în metonimia, care consemnează
efectul „iese-n luciu“. Aceste elemente dau cauza pentru efectul din metonimia: „E ca aminte să-mi aduc“.

Itemul „Şi dacă“, alcătuit din două conjuncţii, dă o nuanţă de prezumtiv întregului text. În acelaşi timp, el
cristalizează tridimensional întreaga structură compoziţională a textului. Itemul „Şi dacă“, prin simbolul
„plopii“, conexează universul exterior, lumea exprimată prin simbolurile: „lac“, „stele“, „luna“ cu universul
interior sugerat prin „minte“, „durerea“, „gândul“, „aminte“. Trebuie să remarcăm că strofa finală este
apropiată de nivelul emergent, fiindcă simbolul „luna“ reprezintă conştiinţa universală, iar „aminte“ —
conştiinţa individuală, eul poetului. Avem, în acelaşi timp, sugerată legea conexiunii ca o corespondenţă între
poet şi univers, între microcosmos şi macrocosmos, ca trăsătură a nivelului emergent. Motivul comuniunii
dintre om şi natură, conceptul de armonie şi echilibru, versul simplu şi decantat vădesc influenţa poeziei
populare, specificul naţional sugerat în mod subtil. Grupurile de cuvinte au valoare de unicat, de specific
eminescian: „ramuri bat în geam“, „se cutremur plopii“, „Înseninându-mi gândul“, „iese-n luciu luna“; sunt
sintagme-modul ale stilului său.