Capitolul 1

Imperativul unei societăți moderne și democratice trebuie să asigure, din punctul meu de
vedere, implementarea şi respectarea principiului egalităţii de şanse între femei și bărbați.
Eliminarea oricărei forme de discriminare este o condiție necesară pentru asigurarea echității
între femei și bărbați, de aceea este important să acordăm atenție mecanismelor prin care se
produc și se reproduc stereotipurile de gen - cauzele principale ale diferențelelor de gen care duc
la inegalități de gen și, în final, la discriminare. Pe scurt, trebuie să acordăm atenție dimensiunii
de gen a vieții sociale.
Femeile au devenit competitivele bărbaţilor pe piaţa forţei de muncă, în aproape orice
domeniu, în ciuda stereotipurilor existente pe care trebuie, în general, să le combată. Accesul
egal la educație, dreptul la vot, opțiuni relativ echilibrate pe piața muncii le permit acestora să se
afirme pe plan profesional. Dobândirea unui statut social demn și obținerea unei independențe
economice și financiare combate cel mai puternic stereotip, din punctul meu de vedere, acela al
femeii casnice, întreținute de bărbat.
Cu toate acestea, întâmpinăm situații în care femeile, în anumite sectoare ale pieței
muncii, nu concurează pentru posturi manageriale sau executive. Fenomenul poartă în literatura
de specialitate denumirea de „plafon de sticlă” și reprezintă o barieră imaginară care împiedică
sau îngreunează accederea femeilor în poziții de conducere, chiar dacă, aparent, această accedere
ar fi posibilă. Această barieră este rezultatul stereotipurilor cu privire la rolul femeii în societate,
care, de regulă, nu coincid cu aspiraţiile reale ale femeilor moderne .
Această lucrare încearcă să dezbată situaţia femeii în sfera militară, identificarea
politicilor sau atitudinilor discriminatoare de gen și rolul femeilor într-o lume dominată de
bărbați. În acest sens, analiza în cadrul cercetării de față s-a desfăşurat pe două direcţii: una
cantitativă constând în examinarea situației pe baza datelor statistice obținute a celor mai
importante aspecte privind reprezentarea femeii în mediul militar şi, respectiv, calitativă,
constând în obținerea de informații relevante de la femei și bărbați care își desfășoară
activitatatea în domeniile de interes lucrării noaste de cercetare: armată, instituția de presă a
armatei, academii militare etc..

1.1. Feminismul și misiunea mișcărilor feministe

Teorii sociologice despre gen sunt în număr foarte mare, iar începuturile dezvoltării
interesului academic față de studiile feministe și de gen sunt marcate de anii ’70. Sociologul
Lazăr Vlăsceanu notează în volumul intitulat Sociologie că primul curs despre feminism a fost
susținut în America în anul 1960.
Prin definiție, feminismul reprezintă “credința conform căreia femeile și bărbații sunt în
mod inerent egali ca merit/valoare. Din cauză că multe societăți privilegiază bărbații ca grup,
mișcările sociale sunt necesare pentru a realiza egalitatea între femei și bărbați, cu înțelegerea că
genul se intersectează întotdeauna cu alte ierarhii.” (Freedman 2002 apud Wislow 2004:186 trad.
autorului)
Feminismul a îmbrăcat mai multe forme ocupând arii de cercetare diverse și atenția
militanților feminiști a fost canalizată pe mai multe probleme, astfel luând naștere teorii
sociologice diferite în funcție de direcția de interes. Lazăr Vlăsceanu le menționează și le descrie
succint pe următoarele trei: studiile despre femei au abordat de-a lungul timpului aspecte ce țin
de situația femeilor (politică, socială, familială etc.), studiile feministe pun accentul pe aspecte
teoretico-normative inspirate de diverse orietări feministe, iar studiile de gen se canalizează pe
analiza relațiilor de gen etc. (Vlăsceanu 2011:218)
La începutul cercetărilor feministe, marcat de anii ’70, motivul demarării acestor studii și
reacții a fost gândirea tradiționalistă, patriarhală, ce afecta poziția femeii în sfera publică, dar și
în sfera privată.
În sens larg, atât în urmă cu aproape cinci decenii, cât și în prezent, feminismul reprezintă
o mișcare militantă pentru drepturile femeilor.
Conform autoarei Mihaela Miroiu, termenul de feminism s-a răspândit la jumătatea
secolului al XIX-lea în Europa, dar feminismul ca atitudine și abordare a precedat mult
utilizarea canonică a termenului ca atare. Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat
ca parte a discursului european iluminist și avut un impact important în lumea modernă, în
discuțiile despre universalizarea cetățeniei și drepturilor. Astfel, începuturile feminismului
modern sunt localizate în lucrarea lui Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of
Woman (1792). (Miroiu 2002:121)
Dacă în ceea ce privește anul exact care marchează începutul feminismului există
oarecare incertitudini, fundamentele acestei mișcări nu s-au modificat aproape deloc de-a lungul
timpului. Încă de la început, femeile au luptat împotriva oprimării și pentru câștigarea unui statut
egal bărbaților atât în sfera publică, cât și în cea privată, prin eliminarea nedreptăților la care erau
supuse.
În revista feministă franceză La vie en rose este notat faptul că “autonomia a constituit
una dintre valorile fundamentale ale feminismului anilor 1970. Feministele radicale au încercat,
de-a lungul anilor, să construiască gândirea feministă și să o circumscrie atât în practică, cât și în
teorie.” (Bergeron 2011:107-108 trad. autorului)
2
 Lipsa de autonomie a femeii se manifestă într-o măsură mai redusă decât în trecut și
astăzi. Conform teoriilor feministe, aceasta ia forma discriminărilor, desconsiderării autorității
feminine în anumite sfere de lucru sau în viața privată (prin slaba putere decizională), promovării
stereotipe a unei imaginii în media inferioare bărbatului (prin sexuarea femeii, tratarea ei ca
obiect și supunerii față de bărbat) etc.. Toate aceste caracteristici sunt specifice ideologiei sexiste
și a societății patriarhale.
Conform definiției, “sexismul reprezintă ideologia supremației bărbătești, cu întreaga
mulțime de credințe care o alimentează. Patriarhatul este forma de organizare socială care
întărește această ideologie.” (Miroiu 2002:317)
Patriarhatul, așadar, reprezintă starea actuală a relațiilor dintre cele două genuri: masculin
și feminin, care funcționează conform tiparelor tradiționale, în care femeia este supusă bărbatului
și inferioară acestuia.
În cartea intitulată Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, Vladimir Pasti afirmă
următoarele: “Trăim într-o societate patriarhală, adică o societate în care bărbaţii au mai multă
putere decât femeile şi o folosesc pentru a-şi crea privilegii în raport cu acestea. […] În
România, istoria relaţiilor de gen este istoria schimbării unei forme de dominaţie a bărbaţilor cu
alta.” (Pasti 2003:173)
Feminismul reprezintă, așadar, o mișcare împotriva sistemelor tradiționale de gândire,
conform cărora bărbații dețin puterea, însă mișcările feministe au avut obiective diferite în
funcție de perioada în care s-au desfășurat și de problemele principale cu care se confruntau
femeile.

1.1.1. Cele trei valuri ale feminismului și influențele lor

Sociologul Lazăr Vlăsceanu afirmă că nu putem vorbi despre feminism, la singular, ci

despre feminisme. Spre exemplu, cele mai influente sunt feminismul marxist, liberal, academic,
radical, socialist etc. Cu toate că între acestea există puncte comune, dar și abordări diferite în
ceea ce privește genul, mișcarea feministă a cunoscut trei valuri importante.
Feminismul valului I, conform autoarei Mihaela Miroiu, “a fost caracterizat ca feminism
al egalității și a vizat obținerea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații.”
(Miroiu 2002:136)
Mary Wollstonecraft, așa cum menționam și anterior, cu volumul A Vindication of the
Rights of Women, marchează începuturile acestui val, iar lucrarea sa este considerată de referință
pentru feminismul acestei perioade.

3
 Ideile centrale ale lucrării lui Wollstonecraft, conform autoarei Mihaela Miroiu, erau
următoarele: “femeile trebuie să devină cetățeni raționali, cu responsabilități familiare și civice,
prin urmare educația trebuie să devină o veritabilă co-educație, aceeși pentru ambele sexe;
educația trebuie axată pe libertate, demnitate personală, independență economică; femeile trebuie
să poată îmbrățișa profesii de orice tip și să poată fi reprezentate politic. Mary Wollstonecraft nu
cere în mod explicit drept la vot.” (Miroiu 2002:136)
Feminismul valului I este considerat de autorii de specialitate un feminism al drepturilor.
Chiar dacă Wollstonecraft nu cere în mod explicit în lucrările sale dreptul la vot, acesta
reprezintă unul dintre obiectivele mișcării feministe ale acelei perioade. Este perioada în care
femeile încep să obțină treptat acest drept.
Conform autorului Lazăr Vlăsceanu, începuturile dezvoltării mișcărilor feministe în SUA
sunt marcate de jumatatea secolului al XIX-lea. În anul 1848, Declarația sentimentelor a lui
Elizabeth Cady Stanton de la Seneca Falls marchează acest moment. Numită și mișcarea
sufragetelor, este perioada în care, prin mișcările de stradă, femeile încep să obțină dreptul la
vot. (Vlăsceanu 2011:229)
Prin Declarația sentimentelor, militantele feministe organizează, din punctul meu de
vedere, cel mai mare act realizat până la momentul respectiv în scopul obținerii drepturilor
revocate.
Conform autoarei Mihaela Miroiu, Declarația sentimentelor a fost citită public și solicita:
„abolirea tuturor formelor de discriminare bazate pe sex, o legislație care să ofere acces egal la
proprietate, divorț și la vot.” (Miroiu 2002:137)
Obținerea treptată a dreptului la vot, așadar a drepturilor egale între bărbați și femei,
marchează atingerea obiectivelor mișcării feministe și, în mod firesc, ar duce la încheierea unei
perioade ample de militantism feminist. Egalitatea, însă, s-a păstrat doar la nivel legislativ.
Astfel, la mijlocul secolului al XX-lea, încep manifestările feminismului valului II.
În ceea ce privește începuturile celui de-al doilea val, Mihaela Miroiu consemnează:
“Anumiți teoreticieni consideră că momentul începutului a ceea ce s-a numit feminismul valului
II l-a constituit apariția și receptarea publică a cărții lui Betty Friedan, The Feminine Mystique,
în 1963. Din alte perspective de analiză, momentul apariției feminismului celui de-al doilea val,
îndeosebi ca perspectivă teoretică, a fost marcat de apariția cărții Simonei de Beauvoir, Al doilea
Sex, în 1949.” (Miroiu 2002:138)
Din punctul meu de vedere, precedarea primului val al feminismului de cel de-al doilea
val a reprezentat o evoluție firească, având în vedere faptul că egalitatea obținută între femei și
bărbați se realiza doar în plan legislativ. Astfel, militantele feministe trec de la un plan general de

4
revendicare a dreptului la vot, la un plan mai profund, de schimbare a metalității și a rolului în
ceea ce privește genul feminin.
Lazăr Vlăsceanu notează următoarele teme de interes ale militanților celui de-al doilea
val: “violența domestică, viol marital, hărțuire sexuală, sănătatea reproducerii, liberalizarea
avortului, acces la învățământul superior, pe piața muncii. Motto-ul acestei perioade este <<ceea
ce este personal este politic>>.” (Vlăsceanu 2011:229)
În consecință, după cum o spune însuși motto-ul valului al doilea al feminismului, “ceea
ce este personal este și politic”, militanții acestei perioade au încercat redefinirea conceptelor de
public și privat, asociate stereotipal masculinității, respectiv, feminității. Acest al doilea val se
încheie odată cu apariția feminismului postmodern (care deschide cel de-al treilea și ultimul val
al feminismului).
Această nouă generație de feministe, numită Generația X, militează într-un curent
feminist în care, conform Mihaelei Miroiu, “accentul cade preponderent pe puterea femeilor,
distanțându-se de <<abordarea conservatoare>> victimistă.” (Miroiu 2002:142)
Așadar, asistăm la o schimbare majoră la nivelul idealurilor feministe. Considerat de
autorii de specialitate un feminism al autonomiei, feminismul valului III realizează o serie de
câștiguri importante în ceea ce privește condiția, rolul și imaginea femeii în societate, fiind
asociat cu modernitatea. Astfel, femeile obțin acces la profesii considerate stereotipal masculine,
printre care se numără și domeniul politic, considerat și astăzi, în România, destinat bărbaților.
Cu privire la egalitatea formală și egalitatea reală a femeilor, autorul Stéphane Hoebeke
în volumul intitlulat Sexe et stéréotypes dans les médias, notează că “anumite obiceiuri,
individuale sau colective, anumite cutume, tradiții religii sau culturi […] demostrează
dificultatea de a concilia libertatea formală și libertatea reală, conciliere care nu e încă în
totalitate dobândită într-o serie întreagă de țări sau de tradiții și care explică frustrarea și revolta
femeilor.” (Hoebeke 2008:26 trad. autorului)
Prin urmare, evoluția relativ lentă în aplicarea măsurilor legislative cu privirea la
egalitatea între femei și bărbați, așadar, trecerea de la egalitatea formală la egalitatea reală într-un
ritm scăzut și menținerea mentalităților cutumiare, arhetipale, tradiționaliste suscită reacții de
indignare din partea femeilor ce resimt discriminările de gen produse de societate.
Ca răspuns la aploarea și impactul studiilor feministe și ca reacție critică/contradictorie
acestora, s-au dezvoltat studii despre masculinitate (despre bărbați), ce acuză lipsa de echilibru a
militanților feminiști în abordarea problematicilor de gen.
Viziunea masculină asupra problematicilor de gen pe care le vom dezbate în lucrarea de
față va fi explusă în aceeași manieră a prezentării opiniilor feministe, pentru a încerca să ne
poziționam echidistant și să tratăm obiectiv subiectul lucrării noastre de cercetare.
5
1.1.2. Feminismul antimilitarism și fundamentele sale

Privilegiul de a purta uniformă militară și dreptul de a folosi arme de distrugere în masă,

așadar, dreptul de a fi soldat, nu mai este de mult timp limitat doar bărbaților. În cele mai multe
dintre armatele statelor lumii, femeile au câștigat acest drept. Ba mai mult, în unele state,
serviciul militar este obligatoriu prin lege ambelor sexe, cum este cazul țărilor Israel și Norvegia.
Totuși, trebuie menționat faptul că decizia unei astfel de recrutări, în cazul Israelului, vine din
necesitatea extinderii numărului de militari instruiți, fiind o zonă de conflict, în timp ce
extinderea serviciului militar obligatoriu în randul femeilor, în Norvegia, este o formă de
democrație, de realizare a egalității de gen.
Meserii precum pilot, soldat, polițist, chirurg, specialist IT sunt asociate în mod
tradițional bărbaților, dar în care, contrar stereotipurilor dictate de societate, există și femei.
Din punctul meu de vedere, sunt puține domenii de activitate care să nu poarte amprenta
societății și care să nu fie asociate unui gen, masculin sau feminin. Cu alte cuvinte, consider că
majoritatea meseriilor care există astăzi sunt genizate, iar domeniul militar este unul dintre ele.
Susținătorii ideologiei militariste susțin că femeile încearcă cucerirea ultimului bastion al
masculinității – armata, iar accederea lor într-un număr mare în acest domeniu ar conduce la
pacificarea forțată a ceea ce se vrea dur, autoritar, chiar barbar uneori.
În schimb, feministele antimilitarism, antirăzboi și antiviolență pledează pentru o pace
mondială, considerând că femeile și copiii au cel mai mult de suferit în timpul și în urma
războiului.
Feminismul antimilitarism susține și promovează ideea conform căreia militarismul și
interesele femeilor nu coincid. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, consider că este
necesară, pentru început, definirea noțiunii de militarism, ideologie combătută de feministele
antimilitarism.
Militarismul, ca ideologie, reprezintă opiniile sau acțiunile efective ale oamenilor care
consideră că o țară ar trebui să utilizeze metode militare (războiul) pentru a obține puterea sau
pentru a atinge alte obiective politice ori de alt gen.
Din perspectiva Mihaelei Miroiu, “militarismul se bazează pe inegalitatea de gen, iar
egalitatea de șanse în viața militară modernă (oricum aproape absentă în eșaloanele decizionale)
se limitează doar la recrutare.” (Miroiu 2002:34)
Acest punct de vedere exprimă ideea conform căreia absența femeilor mai ales în
sectoarele decizionale ale armatei cauzează o poziție de ofensivă, de atac a armatei, fenomen
determinat de instinctul masculin de cucerire, de obținere și/sau de manifestare a puterii. Cu

6
toate acestea, atributele masculine menționate sunt preluate în mod conștient de femeile care
optează pentru o carieră militară.
Din punctul meu de vedere, tehnologizarea în continuă expansiune a armatei (muniție
performantă, apare de control de la distanță a armelor etc.) ar trebui să determine reducerea
numărului efectiv de soldați pe câmpul de luptă și, implicit, la reducerea cazurilor de luptă corp
la corp. Mai mult decât atât, tehnologizarea ar putea determina și preluarea în cazul femeilor a
anumitor funcții exercitate de bărbați, printr-un transfer de roluri. Cu toate că forța fizică ar putea
fi înlocuită de tehnologie, consider că reducerea motivației combative a militarilor sau, mai mult
decât atât, renunțarea la pregătirea lor în acest sens, ar reprezenta un risc major pentru siguranța
națională a anumitor țări.
Militarismul susține și urmărește un ideal al masculinității. Încă de mici, băieții sunt
educați să fie bărbați, să renunțe la emoții (milă, teamă, compasiune) și să își demonstreze
virilitatea prin acte de agresiune, dominare, lipsă de teamă.
Un exemplu de stereotip masculin, transmis la nivelul societății prin cultură (literatură,
artă, cinematografie) și care indică rolul important al educației și al familiei în construirea
genului se regăsește în filmul “American Sniper” (în traducere, “Lunetistul american”), inspirat
din fapte reale. Personajul principal este erou al armatei americane, în timpul războiului din Irak.
Copilăria viitorului soldat-erou, prezentat în opoziție cu fratele mai mic, de care se distinge prin
vitejie și curaj, este prezentată într-una dintre secvențele de început ale filmului. Acesta se află la
vânătoare cu tatăl său, care îl inițiază, îl învață să folosească o armă, fără teamă de pericole.
Astfel, Chris Kyle (personaj interpretat de Bradley Cooper) ajunge un bărbat neînfricat, cel mai
eficient lunetist din istoria militară a Statelor Unite ale Americii.
Din punctul meu de vedere, secvența din copilărie ilustrează tocmai importanța educației
primite de erou de la familie, de la tatăl său. Mai mult decât atât, pentru nuanțarea calităților
masculine ale eroului, se recurge la prezentarea în opoziție cu fratele mai mic, slab, laș, bătut de
colegi la școală. Astfel, se creează pattern-uri în conștiința colectivă, modele de urmat și modele
de evitat, cu care societatea se identifică.
Așadar, structurile masculinității sunt esențiale în ideologia pro militaristă, în care,
puterea, lipsa de teamă, autocontrolul și agresivitatea uneori dusă la extrem sunt caracteristicile
esențiale și definitorii ale activiștilor militari, precum și ale armatei, prin definiție.
Revenind asupra feminismului antimilitarism, Mihaela Miroiu notează: “principalul
argument al curentului este că femeile ca mame vor crea viață mai degrabă decât să o riște, prin
opoziție cu cultura masculină, a distrugerii și a morții.” (Miroiu 2002:34)
Prin urmare, teoria ne situează în fața a două perspective aflate în opoziție: militarism și
antimilitarism. Conform teoriilor prezentate, prima este considerată o accepțiune tradițională,
7
specifică societății patriarhale și fundamentată pe ideea că bărbații luptă, iar femeile
“feminizează” câmpul de luptă. În opoziție se situează feminismul antimilitarism, care susține
transformarea structurilor masculine și eliminarea armatelor lumii, implicit, renunțarea la
violență, războaie și conflicte militare.
Cu toate că teoria antimilitaristă este susținută preponderent de femei și este orientată în
favoarea lor, trebuie să admitem faptul că femeile care aleg să urmeze o carieră în armată susțin
importanța pregătirii militare. Intervievarea subiecților feminini din cadrul cercetării calitative
relevă tocmai această importanță.

1.2. Stereotipurile de gen în societatea modernă

Furnizând premisele pe care se bazează comportamentul nostru social, credințele,

percepțiile, prejudecățile și stereotipuri definesc și autodefinesc grupuri de persoane, clasificate
fie în funcție de vârstă, fie de rasă, fie de gen. Stereotipurile funcționează ca patternuri generale,
profund familiarizate celor ce le reproduc, încât, de cele mai multe ori, devin insesizabile.
O definiție a stereotipurilor aparține autorului Alex Mucchielli, care afirmă că
“stereotipurile sunt reprezentări imaginare schematice ale unui grup, cu privire la membrii altor
grupuri. Stereotipurile intervin asemenea unor norme sociale. Ele sînt obiecte ideale înzestrate cu
o puternică agentivitate proprie, provocând în noi înșine reacții și atitudini clare. Stereotipurile se
formează pornind de la diferite experiențe de viață.” (Mucchielli 2002:130)
Dominante în publicitate și mass media sunt stereotipurile de gen și, de-a lungul timpului,
femeile au fost nevoite să le combată, să-și câștige dreptul de a fi recunoscute, pentru că
imaginea femeii era împotriva activismului ei social, a reprezentării în sfera politicii sau a
excercitării unor profesii în funcții de conducere.
Prejudecățile referitoare la masculinitate și feminitate sunt adânc înrădăcinate în
subconștientul social, ne confruntăm cu ele zilnic și sunt produsul societății în care trăim. De
mici, băieții sunt susținuți să respecte rolurile de gen construite de societate. Orgoliul,
agresivitatatea și neînfricarea sunt doar câteva dintre caracteristicile stereotipe care “conferă”
putere și control bărbaților. Astfel, ei sunt educați pe baza unor “șabloane” ale masculinității.
Stereotipurile de gen, conform definiției, reprezintă “sisteme organizate de credințe și
opinii consensuale în legătură cu caracteristicile femeilor și bărbaților, precum și despre calitățile
presupuse ale masculinității și feminității. Trăsăturile pe care oamenii le asociază bărbaților și
femeilor au un caracter nu numai descriptiv, ci și prescriptiv. Credințele stereotipuri ne spun nu
numai cum sunt femeile și bărbații, dar și cum ar trebui ei să fie.” (Miroiu 2002:341)

8
 Caracterul descriptiv al stereotipurilor de gen derivă din faptul că societatea ne spune că
bărbații sunt și ar trebui să fie independenți, curajoși, agresivi, ambițioși, inteligenți și să aibă
capacitate de dominare, spirit analitic și încredere în forțele proprii. Caracteristicile stereotipe
proprii femeilor sunt: dependența și pasivitatea, ele sunt ființe delicate, sensibile și empatice,
comunicative și receptive și sunt caracterizate de lipsă de competitivitate.
Conform autoarei Mihaela Miroiu, “aceste trăsături reprezintă în mare parte și rezultatul
percepțiilor de sine ale fiecărui gen în parte: bărbații se considerã ei înșiși mai activi, iar femeile
mai orientate către ceilalți, mai empatice.” (Miroiu 2002:341)
Așadar, aptitudinile, calitățile și capacitățile diferite ale femeilor și bărbaților (definite în
mod stereotipal) se realizează ca urmare a percepțiilor și concepțiilor oamenilor cu privire la
caracteristicile definitorii ale acestora. Oamenii sunt educați în spiritul masculinității/feminității
și ajung să se autodefinească în funcție de ceea ce societatea vrea să vadă/audă.
Prin urmare, stereotipurile referitoare la masculinitate și feminitate nu se referă la
diferenţele biologice care existã între bărbați și femei, ci la diferenţele construite cultural.
Convingerile din care derivă stereotipurile de gen nu se bazează întotdeauna pe adevăr, realitate
sau rațiune, ci se referă de cele mai multe ori la comportamentul oamenilor, stilul lor
vestimentar, limbajul, preocupările etc..

1.2.1. Producere și reproducerea stereotipurilor de gen

O mare responsabilitate pentru promovarea unei imagini stereotipe a femeilor o deține

mass media. Sunt promovate femeile ca obiect sexual, lipsite de valori, apreciate pentru
calitățile fizice și, mai rar, pentru cele intelectuale. Cu toate acestea, trebuie să admitem că
abilitățile, calitățile și valorile feminine sunt recunoscute și pot produce o schimbare la nivelul
percepţiilor tradiționaliste.
Într-o epocă a consumerismului, afirmă Jean Baudrillard, cel mai frumos obiect de
consum este corpul. Alături de frumusețea unei femei, sexualitatea intenționat promovată de
media este cea care orientează pretutindeni redescoperirea și consumul corpului.
(Baudrillard, 2008:171)
Ca instituție socială, media promovează modele de masculinitate și de feminitate și ne
arată cum ar trebui să fim, să ne comportăm, să gândim, să ne îmbrăcăm etc.. Mass media
valorizează și promovează preponderent trăsăturile stereotipe asociate masculinităţii, iar în acest
context problema devine de atribuire de roluri de gen. Prin nuanțarea domeniilor public și privat
media deține dimensiune de gen, reprezentând, din punctul meu de vedere, cel mai important
instrument în formarea opiniei publice.
9
 Dimensiunea de gen a mass media rezultă, în special, din persistenţa stereotipurilor
sexiste pe care le promovează și care reprezintă o barieră în calea egalității de gen, perpetuând
modelul tradițional, patriarhal al unei societăți ce se vrea democratică.
Conform autoarei Daniela Rovența-Frumușani, „televiziunea, publicitatea și presa scrisă
din Europa postcomunistă au cert o dominantă misogină și tind să practice discriminarea de
status, rol și vârstă între femei și bărbați. Socializarea femeilor și bărbaților în modele
patriarhale, mai ales la vârste foarte tinere, are consecințe pe termen lung. Fiecare gen va tinde
de cele mai multe ori către modelul imaginar indus de mass media..” (Rovența-Frumușani
2012:206)
Așadar, modelul arhetipal de definire a rolurilor este, cert, un produs al societății. În ceea
ce privește socializarea femeilor și bărbaților după modelul patriarhal și cultivarea acestui model
din generație în generație subliniază impactul stereotipurilor sexiste în media. Tinerii sunt
segmentul cel mai vulnerabil, conform autoarei anterior amintite; ei își formează deprinderi pe
toată durata existenței lor și cele mai multe modele pe care le urmează provin din mass media.
În 1976, Erving Gofman publica un studiu despre modul de transmitere a genului în
cultura americană prin intermediul presei scrise. Analizând peste 500 de fotografii din ziare și
reviste, el observă o serie de afișări/etalări ale genului: bărbații sunt reprezentați mai mari decât
femeile și în general în poziții de dominare simbolică, femeile mai mult decât bărbații ating
obiecte și oameni, dar nu sunt arătate manipulând obiecte, predomină imaginile de dependență a
femeilor față de bărbați, a copiilor față de adulți etc. (Vlăsceanu 2011:242)
Cu toate că presa scrisă nu (mai) reprezintă una din mediile preferate de tinerele generații,
impactul stereotipurilor, în special a celor de gen și/sau discriminarea femeilor în media este un
subiect încă de actualitate. Presa scrisă reprezintă, din punctul meu de vedere, unul dintre cele
mai importante instrumente ale formării opiniei publice, iar perpetuarea unei imagini simpliste,
lipsite de valori a femeilor legitimizează sexismul şi practicile discriminatorii la nivelul
societății.
Stereotipurile sexiste reprezintă o formă de discriminare prezentă în presa scrisă din
România. În volumul intitulat Mass media despre sexe, Laura Grünberg prezintă statisticile
obținute în urma unei cercetări cu privire la imaginea și prezența feminină în tematica paginilor
din Adevărul. Presa scrisă reconfirmă activitățile și preocupările atribuite prin stereotipurile de
gen, conform cărora femeile sunt mai implicate în activitățile culturale, educaționale și în cele
legate de sănătate. Femeile sunt mai vizibile pe ultima pagină de ziar în comparație cu prima
pagină, dar numărul articolelor despre bărbați este mult superior. Prezența bărbaților în paginile
de ziar induce stereotipul bărbatului activ, sportiv, implicat în evenimente actuale. (Grünberg
2005:21)
10
 Conform stereotipului, probleme legate de sănătate, cultură, educație sunt preocupări
aproape exclusiv feminine, iar femeile promovate de media au rolul de gospodină, mamă, obiect
sexual și în puține cazuri, de profesioniști, experți, persoane cu status social obținut datorită
calităților intelectuale, nu fizice și sexuale sau prin asocierea cu un bărbat influent.
Conform analizei efectuate de Laura Grünberg, femeile nu sunt tocmai discriminate în
presa scrisă. Articolele din cotidianul Adevărul, analizate de autoare, le poziționează pe femei
relativ corect, spre deosebire de ziarele tabloide, însă lipsa de vizibilitate, comparativ cu cea a
bărbaților, o determină pe autoare să afirme că, de fapt, astfel se realizează discriminarea.
(Grünberg 2005:56)
Așadar, chiar dacă imaginea femeilor nu este neapărat o reprezentare tradiționalistă,
simplistă, de femeie gospodină sau obiect sexual, lipsa de vizibilitate a acestora în presa scrisă
poate fi considerată o formă de discriminare de gen, practicată de cotidianul Adevărul, cel mai
citit ziar quality din România.
Televiziune reprezintă, la momentul actual, principalul transmițător de știri, având un rol
important în construirea imaginii fiecărei societăți și a formării sau influențării opiniei publice.
Fie că prezintă într-un mod corect sau fals evenimente, situații sau realități cotidiene,
televiziunea are un impact major în educarea societății, implicit în transmiterea sau combaterea
stereotipurilor.
În urma analizei efectuate de Laura Grünberg a transmisiilor televizate ale TVR 1,
Antena 1 și PRO TV, rezultatele relevă faptul că mass media încă perpetuează o gândire
schematică, dihotomică, patriarhală despre relațiile și rolurile de gen. Se promovează imaginea
unei feminități asociată cu pasivitatea, corporalitatea, dependența, staticul și o imagine activă,
dinamică, publică a masculinității. Astfel, prototipul patriarhal clasic este cel al bărbatului
puternic, agresiv, conducător, salvator, iar imaginea feminității se construiește polar: slabă,
victimă, dependentă, în așteptarea protectorului. (Grünberg 2005:70)
Spre deosebire de presa scrisă, televiziune este accesibilă unui număr mai mare de
oameni. Prin îmbinarea imaginilor dinamice cu sunetul și având o durată mare de expunere,
televiziunea beneficiază de un grad mare de înțelegere a mesajului. Mai mult decât atât, impactul
informațiilor transmise la nivel vizual este superior celui din presa scrisă.
În ceea ce privește impactul imaginii televizate și rezultatele pe care le are asupra
consumatorilor, în volumul intitulat Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune, Giovanni
Sartori afirmă că o cunoaștere prin imagini nu este o cunoaștere în sensul cognitiv al cuvântului.
Autorul susține că, în loc să răspândească cunoaștere, imaginile televizate mai mult îi erodează
premisele. (Sartori 2006:37)

11
 Conform autorului anterior amintit, informarea subiectivă a consumatorilor de media
devine un deziderat, nu o condiție sine qua non. Avantajul pe care care îl deține televiziune –
imaginea – inoculează în mintea consumatorilor mesaje distorsionate despre realitate, care
modifică subliminal percepțiile asupra a ceea ce este normal și anormal, a ceea ce este bine și a
ceea ce este rău.
Timpul pe care-l trăim reclamă un dialog deschis privind percepţiile tradiţionale şi
moderne, în schimbare, inclusiv în legătură cu cine poate deveni lider şi ce atribute trebuie să
posede pentru a practica un leadership eficace. Numeroasele studii întreprinse până în momentul
de faţă arată că atributele de leadership sunt relaţionate genului şi nu specifice genului. Una din
cele mai îmbucurătoare realităţi a erei prezente este că talentele şi abilităţile de lideri ale femeilor
sunt recunoscute, încet şi sigur. Tot mai multe femei în poziţii de conducere au demonstrat nu
numai că pot să facă faţă cerinţelor posturilor, onorând angajamentele asumate, dar produc o
schimbare la nivelul percepţiilor privind practicile de leadership.
Asistăm, așadar, conform autorului Guy Debord, la o “pierdere a calității, atât de evidentă
la toate nivelurile de limbaj al spectacolului, ale obiectelor pe care le împrumută și a
comportamentelor pe care le instrumentează”. (Debord 2011:26)
Asistăm la o societate a consumului, a cantitativului în detrimentul calitativului, ghidată
de modele ale feminității si masculinității, care caracterizează bărbații ca fiind exigenți, cei care
aleg, decid și au o virtute competitivă. Modelul feminin ne spune că femeia nu intră în
competiție directă cu bărbații și că standardele de frumusețe sunt cele promovate la televizor.
Imaginea sexuată a femeii și corpul ei au devenit obiecte de consum. Pornografia și
erotismul nu mai sunt, în societatea actuală, un subiect tabu, iar bărbații nu se mai feresc că
recunoască consumul lor. Sistemul popular culture este dictat de societate și funcționează în
defavoarea ei, prin erodarea valorilor umane, prin promovarea unui model simplist de gândire.

1.2.2. Distincția dintre gen și sex

Una dintre cele mai importante distincții care ar trebui realizată înainte de a continua
subiectul acestei lucrări se referă la dihotomia gen/sex. Prezentul subcapitol va încerca să
răspundă următoarelor întrebărilor esențiale pe care ar trebui să ni le adresăm atunci când vorbim
despre gen sau despre genizare: Ce este genul? Cum se produce el? Care sunt influențele sale?
Lazăr Vlăsceanu definește genul în raport cu sexul după cum urmează: “Genul este un
sistem simbolic prin care corpurile intră în societate. Dacă sexul se referă la diferențele biologice
dintre femei și bărbați, genul se referă la modul în care o anumită cultură definește aceste
diferențe, la deosebirile între modul în care femeile și bărbații își trăiesc viața și la modul în care
12
indivizii își văd viața lor și pe a altora în termenii dihotomiei masculin-feminin.” (Vlăsceanu
2011:209)
Așadar, sexul reprezintă identitatea sexuală dobândită la naștere a unei persoane,
caracteristicile genetice înnăscute, prin care se diferențiază corpul femeilor de cel al bărbaților.
Genul reprezintă o etichetă socială prin care fie femeile, fie bărbații, sunt catalogați ca fiind
masculini, femini sau androgini - persoane care combină ambele caracteristici. Prin atribuirea
unui gen, societatea dictează rolurile, calitățile, aptitudinile și responsabilitățile fiecărei persoane,
ceea ce îi este permis și ceea ce nu îi este permis.
Pentru Simone de Beauvoir, din perspectiva lui Judith Butler, genul este construit (el
reflectă sexul, nu invers), dar formularea autoarei implică un agent, un cogito, care preia cumva
sau își însușește genul și care ar putea, în principiu, să îl aleagă. (Butler 2000:22)
Genul și sexul nu se implică una pe cealaltă și nici nu depind una de cealaltă. Avem
exemple de femei hiper-masculinizate și de bărbați hiper-feminizați care demontează ideea
conform căreia genul este înnăscut. Așadar, genul este o alegere, nu un dat. De cele mai multe
ori el reflecta sexul, însă nu putem stabili o relație de reciprocitate între ele; genul este construit
social, însușit de fiecare persoană în parte.

1.2.3. Dualitatea masculin-feminin, produsul societății actuale

Societatea operează cu seturi de prejudecăți, preconcepții în aplicarea etichetelor și în

definirea masculinului și a femininului. Postularea superiorității bărbatului asupra femeii vine pe
filiera unui conservatorism rigid, al unei societăți care, oferind aceleași condiții sociale ambelor
genuri, încă manifestă, izolat, diferențe de superioritate ale unuia dintre ele, construind dualitatea
masculin-feminin.
Pierre Bourdieu afirmă că asistăm la un „travaliu constant de diferențiere la care bărbații
și femeile nu încetează a fi supuși și care îi determină să se distingă masculinizându-se și,
respectiv, feminizându-se.” (Bourdieu 2003:74)
Distincțiile dintre masculinitate și feminitate sunt dobândite și vin fie din sfera
gestualității, fie a limbajului, fie a vestimentației. Ele sunt rezultatul societății, a familiei, a mass
media, care induc modele de viață și de comportament, diferențiate în funcție de gen.
În capitolul intitulat Semiotica gestuală, Daniela Rovența-Frumușani afirmă referitor la
aceste diferențe de gesturi între femei și bărbați următoarele: “toate semnele repertoriului de
gesturi (de la surâsul feminin afiliativ, distinct de cel masculin: de solidaritate, dar și de ironie la
contact vizual, la postură etc.) contribuie la configurarea a două subculturi: cea masculină
centrifugă, competitivă (de ocupare a teritoriului) și cea feminină centripetă (de restrângere
13
teritorială), cea masculină dominatoare, inițiatoare (de la managementul conversației la
managementul în economie, politică, mass-media) și cea feminină reactivă și doar în cazuri
excepționale proactivă.” (Rovența-Frumușani 1999:203)
Pe lângă diferențele consemnate de Daniela Rovența-Frumușani, care provin din sferele
comportamental și gestual, există distincții între femei și bărbați și în ceea ce privește limbajul.
Aflate într-un mediul dominat de bărbați, femeile adoptă un comportament, mimică și gesturi
tipic masculine atunci când se află în poziții dominante, de conducere. Adoptarea
caracteristicilor masculine, într-o societate patriarhală, conferă autoritate femeilor care vor să
obțină succesul în domeniile dominate în mod tradițional de bărbați, spre exemplu, în politică.
Din punctul meu de vedere, adevărata transcedere a universului dominației patriarhale se
va realiza doar în momentul în care femeile moderne își vor putea impune autoritatea (atunci
când mediul și contextul o cer) prin calitățile eminament feminine și nu prin adoptarea
caracteristicilor provenite din spectrul masculin.
Autorul Bethan Benwell afirmă că “o astfel de problematizare (de masculinizare a
femeilor – n.a.) presupune nu numai devianța femeilor dar, de asemenea, că sarcina de
schimbare se află pe umerii femeilor” (Benwell 2003:170 trad. autorului)
Cele mai relevante exemple de femei masculinizate provin, din punctul meu de vedere,
din lumea politică. Cancelarul german Angela Merkel sau omul politic britanic Margaret
Thatcher adoptă o atitudine sobră, duritate și lipsă de empatie proprii feminine pentru a putea
concura și a se impune într-un mediu dominat de bărbați.
A fi feminină, afirmă Bourdieu, “înseamnă, mai presus de orice, a evita toate proprietățile
și toate practicile ce pot funcționa ca niște semne de virilitate, iar a spune despre o femeie care
ocupă o poziție de putere că e foarte feminină nu este decât o modalitate foarte subtilă de a-i
contesta dreptul la acest atribut propriu-zis masculin care este puterea.” (Bourdieu 2003:84)
Filozoful francez Pierre Bourdieu recunoște existența dominației masculine,
implementată adânc la nivelul mentalului colectivului societății. Chiar dacă la naștere femeile și
bărbații sunt diferiți doar din punct de vedere biologic din din perspectiva autorului, în timp, ei
deprind valori diferite, priorități și obiceiuri diverse. Născuți într-o lume patriarhală,
masculinului îi este atribuită (și uneori impusă) starea de dominație, în timp ce femininul este
construit polar, ca parte dominată.
Dacă pentru societatea arhetipală, starea de masculinitate (dominant) și cea de feminitate
(dominat) erau un dat social, în contextul unei societăți moderne, femeile își pot asuma oricare
din cele două stări, în funcție de context (caracter dominant, în viața personală mai mult decât
domeniul public). Dacă anterior afirmam că genul este ales, etalarea genului se realizează prin
adoptarea comportamentelor tipic masculine sau feminine, așadar, și asumarea unui
14
comportament propriu femeilor sau bărbaților, într-o societate modernă, ține tot de alegerile
fiecărei persoane.

1.3. Principiul egalității între sexe și reprezentarea femeilor în sfera militară

Chiar dacă armată este un domeniu prin definiție masculin, rezervat bărbaților, ultimele
decenii au consemnat o echilibrare în ceea ce privește reprezentarea femeilor în sfera militară, în
special, la nivelele înalte de conducere. Numeroase profesii militare au încetat să mai fie
exclusiv un teritoriu masculin, oferindu-se acces și femeilor, chiar dacă nu în egală măsură, ceea
ce, practic, nici nu ar fi posibil.
Numeroși teoreticieni susțin că femeile își datorează emanciparea tocmai femonenului
militar. În urma celor două războaie mondiale, când aproape întreaga populație masculină era pe
front, femeile au fost nevoite să ocupe locurile de muncă rămase libere. Astfel, ele ajungeau în
cele mai diverse ramuri economice, pe care nu le accesaseră până atunci. Odată cu demobilizarea
armatelor, locurile de muncă ocupate anterior erau acum amenințate însă, așa cum afirmă autorul
Marian Popa, “zarurile erau deja aruncate, femeile nu mai puteau fi întoarse la rolul casnic, iar
bărbații au trebuit să accepte acest lucru, chiar dacă procesul nu s-a derulat fără tensiuni.” (Popa
2012:216)
Egalitatea de gen, în sens larg, reprezintă un concept care are scopul de a elimina
dominaţia şi opresiunea patriarhală a societăţii. Egalitatea de gen presupune egalitate de șanse,
însă egalitatea de gen se poate realiza fie prin diferențiere, fie prin uniformizare. Din punctul
meu de vedere, pentru armată, o egalitate prin diferențiere ar însemna reconstruirea principiilor,
valorilor și dezideratelor militare.
Conform opiniilor unui specialist în presa militară, locotenet-colonel și cadru universitar
al școlilor superioare de pregătire militară din România, intervievat în cadrul cercetării calitative,
o egalitate prin diferențiere, prin păstrarea calităților feminine și masculine, eventual, prin
mixarea aptitudinilor celor două genuri, este de preferat unei egalități prin uniformizare.
Intervievatul subliniază, în acest context, importanța prezenței feminine în colegiile militare
liceale, prin faptul că, la vârsta adolescenței, fetele sunt mai conștiincioase și mai ambițioase
decât băieții, astfel devenind competitivi în sensul constructiv al termenului.
În ceea ce privește domeniul militar, cu toate că tendința este de a afirma că egalitatea de
gen reprezintă doar un obiectiv, există opinii diferite. Într-un interviu acordat cotidianului
Adevărul, Oana Anton, locotenent în armată și cu experiența unei misiuni de șase luni în
Afganistan, declară că nu se fac diferențe între femei și bărbați. Mai mult decât atât, a făcut parte
din a doua generație de fete admise la liceul militar și, chiar dacă nu toți băieții le priveau
15
prietenos, Oana Anton mărturisește că lumea militară s-a adaptat rapid la schimbare: “Erau unii
(colegi – n.a) mai reticenți, nu li se părea normal că femeile schimbă ordinea, dar cred că părerile
sunt împărțite. […] Din ce îmi amintesc, comandanții noștri nu făceau nicio discriminare.”
(Adevărul, nr. 7292 din 5 martie 2015, p.13)
Majoritatea lucrărilor care vizează studierea comportamentelor personalului masculin și
feminin al armatei și al căror scop este identificarea factorilor ce determină eficacitatea
operațională pe câmpul de luptă relevă, totuși, diferențe între femei și bărbați, ce provin în mod
preponderent din structura biologică a fiecărei persoane. Studierea diferențelor de gen în armată
face subiectul următorului capitol al acestei lucrări.

1.3.1. Diferențe de gen în armată

Prima diferențiere ce se realizează între femei și bărbați în armată se referă la forța fizică,
musculară. Este evident faptul că puține femei ating nivelul de performanță fizică al unui bărbat,
de unde vine necesitatea femeilor de a depune mai mult efort decât bărbații pentru a obține
aceleași rezultate, ceea ce, din punctul meu de vedere, poate reprezenta o presiune psihică mare
pentru femei. Acesta ar putea reprezenta primul element inductiv al ideii de nevoie a egalității
prin diferențiere, în armată.
O altă caracteristică de diferențiere, identificată de profesorul de sociologie militară
Christopher Dandeker, intervievat în cadrul cercetării calitative, provine tot din plan psihologic,
iar studiul realizat de acesta sugerează că nivelul de agresivitate al femeilor este în general mai
scăzut și au nevoie de stimuli provocatori mult mai ridicați. (Dandeker 2003:746 trad. autorului)
Chiar dacă majoritatea studiilor invocă diferențele de natură biologică între femei și
bărbați, fie că le privim dintr-un unghi psihologic sau fiziologic, consider că ele nu sunt
suficiente pentru discriminarea femeilor din armată. Aptitudini ca forță fizică ridicată, randament
maxim în condiții de stres, spirit combativ etc. sunt, mai mult decât în oricare alt domeniu,
cerințe obligatorii.
Din acest punct de vedere, sunt de părere că atât timp cât femeile sunt capabile să
răspundă în primul rând cerințelor fizice și se pot adapta condițiilor armatei, ar trebui să poată
beneficia de orice poziție în armată.
Într-un raport tematic editat de Înaltul Comitet de Evaluare a Condiției Militare, care
dezbate problema femeilor în forțele armate franceze sunt notate următoarele afirmații ce stau la
baza politicii și reglementărilor actuale cu privire la integrarea femeilor în armată: „Femeile au
locul lor în forțele armate. Acest principiu de ocupare a locurilor de muncă trebuie să fie același
atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Trebuie să se bazeze pe competențele și capacitatea
16
fizică, psihică și intelectuală de a exercita o meserie militară și nu pe considerații de gen.”
(Raport tematic 2013:44 trad. autorului)
Astfel, consider că principala problemă la integrarea femeilor în armată este felul în care
sunt percepute de colegii lor bărbați. Existența unui profil al femeii-militar pe care soldații de
gen masculin îl au vine din sfera percepțiilor, nu neapărat a acțiunilor acestora. Născuți și
crescuți într-o societatea patriarhală și exercitând o meserie militară, însăși protejarea femeilor
poate reprezenta un act de demostrare a virilității.
Unii teoreticieni, militanți ai excluderii sau reducerii numărului de femei din armată,
sugerează, conform autorului Christopher Dandeker, că prezența femeilor îi distrage pe soldați
de la misiunea lor principală, care constă în suprimarea inamicului, protejarea membrilor
feminini ai echipei devenind prioritară. (Dandeker 2003:752 trad. autorului)
Altfel spus, instinctul protector al bărbaților poate reduce eficacitatea operațională pe
câmpul de luptă, ei concentrându-se pe protejarea femeilor, nu pe combaterea inamicului. Mai
mult decât atât, prezența feminină în armată poate suscita și o rivalitate sexuală între bărbați, de
cucerire, de ocupare a teritoriului.
Toate aceste elemente determinate bilogic sau cultural consider că necesită acordarea
unei atenții deosebite, deoarece ignorarea lor ar putea crea disfuncții grave la nivel de operațiune
militară. Un asemenea studiu nu poate fi realizat decât prin observația participativă, prin
pătrunderea în zonele de război, unde tensiunea atinge cotele cele mai ridicate, iar
comportamentul diferit sau nu al genurilor este cel mai relevant într-un asemenea cadru.
Printre argumentele avansate în acest sens, se pot cita și următoarele, identificate de
autorul Petre Duțu: “prezenţa femeilor umbreşte eficacitatea şi atmosfera ce domneşte în armată.
De fapt, aici, este vorba mai mult de prejudecăţi, mentalităţi şi cutume decât de motive serioase;
prezenţa femeilor-militar din armată ar da opiniei iluzia unei „pacificări” a profesiei militare
când, în realitate, este vorba de violenţă şi de război.” (Duțu 2007:18)
În ceea ce priveşte diversitatea de gen, necesară şi firească în structurile instituţiilor şi în
echipele de conducere, aceasta reprezintă o situaţie dezirabilă, care nu consider că s-ar putea
realiza în toate subdomeniile armatei. Exemple de femei-pilot sunt excepționale, accesul
femeilor în cadrul armatelor ce operează pe submarine, în America, este interzis, iar exemplele
pot continua. Fenomenul segregării (nu doar ocupaţionale) având drept criteriu genul se
regăseşte în orice regiune, în orice sistem politic, indiferent de nivelul de dezvoltare economică a
țării, de sistemele social și/sau cultural, însă ultimele reprezintă factori importanți spre
modernitate.

17
1.3.2. Discriminarea la locul de muncă, în armată

Locul de muncă reprezintă pentru orice persoană, indiferent de gen, ocupația de bază care
presupune investire de timp și energie, ce asigură un venit financiar și status social.
România rămâne o ţară tradiţionalistă în care majoritatea femeilor sunt încă discriminate
din punct de vedere salarial şi au acces limitat la anumite profesii, care sunt de regulă profesiile
cel mai bine plătite. Cu toate acestea, femeile înregistrează performanțe în domenii uneori greu
accesibile chiar și bărbaților.
Un exemplu în acest sens, în domeniul militar, este Simona Anca Maierean, prima femeie
pilot din România care a zburat cu un avion supersonic. Într-un interviu acordat revistei Cer
senin, Revista Forțelor Aeriene Române, întrebată dacă a întâmpinat greutăți în încercarea de a
se impune în mediul militar, din cauza faptului că este fată, Simona Maierean argumentează:
„Toți suntem predispuși la prejudecăți, dar dacă dorești să schimbi părerea cuiva, acest lucru îl
poți realiza doar prin profesionalism. […] Faptul că ești fată nu reprezintă un handicap.” (Cer
senin, nr. 1(102), 2009, p. 12)
În ciuda prejudecăților despre femininate și masculinitate, schimbarea mentalității
colective depinde de raportarea fiecăruia la ceilalți, de cum se definește și autodefinește fiecare
persoană, fiecare gen. Așa cum propagarea stereotipurilor se realizează de la modele particulare
către cele generale, combaterea stereotipurilor se poate realiza în aceiași termeni.
Cu privire la opțiunile pentru un loc de muncă ale femeilor și bărbaților, în volumul
Gender and discours in organizations, Daniela Rovența-Frumușani notează că femeile “chiar
dacă nu îmbrățișează anumite cariere cu excepția cazului în care acestea sunt abandonate de
bărbați care le preferă pe cele mai profitabile, nu este mai puțin adevărat faptul că femeile
transportă un proces lent de rupere a bastionului masculin de profesii prestigioase (poliție,
domeniul militar, finanțe, științe) dublat de ascensiunea în topul ierarhiei sociale.” (Rovența-
Frumușani 2013:70 trad. autorului)
Ocuparea sau pătrunderea în anumite profesii specific masculine a reprezentat o
reconstruire a identității feminine. Cu toate acestea, asistăm încă la acțiuni de discriminare a
femeilor (și a minorităților) la locul de muncă, din punctul de vedere al rolurilor atribuite fiecărui
gen, al remunerării, al valorilor care califică femeile și bărbații etc..
Din punct de vedere economic/financiar, Simone de Beauvoir afirmă că femeile și
bărbații reprezintă aproape două caste; în ciuda egalității, primii au situații mai avantajoase,
salarii mai mari, șanse mai mari de reușită decât concurentele lor proaspăt apărute; ei ocupă în
industrie, politică etc., un număr de locuri cu mult mai mare; și ei sunt cei care dețin postruile
cele mai importante (Beauvoir 2006:33)
18
 Abordarea din punct de vedere economic/financiar a temei discutate suscită, din punctul
meu de vedere, lansarea următoarelor întrebări: oare mișcarea feministă prin invocarea egalității
legislative vizează doar anumite poziții cu o anumită vizibilitate și remunerare? Asistăm, oare, la
o luptă pentru putere sau invocarea dreptului de a fi general în armată, spre exemplu, se
realizează în egală măsură cu invocarea dreptului femeilor de a lucra în mină?
Femeile și bărbații preferă încă domenii diferite de lucru, bărbații ocupând de cele mai
multe ori pozițiile manageriale, perpetuându-se modelul piramidal de distribuție a puterii în
organizații, așa cum reiese din studiile de specialitate. Cu toate acestea, leadership-ul feminin
începe să fie recunoscut, însă, trebuie să admitem că eliminare completă a diviziunii sexuale a
normelor ar fi un obiectiv imposibil la tranziția dintre tradițional și modern.
Alături de discrepanțe salariale, pe piața muncii întâlnim și fenomenul de plafon de
sticlă. Conform volumului The American People: Census 2000, termenul de plafon de sticlă a
fost utilizat, pentru prima dată, în anul 1986, de jurnaliștii Carol Hymowitz și Timothy
Schellhardt ai ziarului Wall Street Journal, într-un articol despre femei în forța de muncă.
Termenul descria “experiența femeilor din pozițiile executive, care păreau incapabile să ajungă
la cele mai înalte niveluri de succes în corporații.” (Farley și Haaga 2005:122 trad. autorului)
Termenul de plafon de stilclă, noțiune relativ recentă, a intrat în uzul atât al oamenilor de
rând, cât și al sociologilor, și descrie fenomenul prin care se consideră că se îngrădește sau se
încetinește promovarea femeilor (sau, mai rar, a bărbaților) în anumite poziții ierarhice.
Accepțiunile termenului nu au fost, așadar, profund modificate din anul 1986 și până
astăzi. În cea de-a zecea ediție a dicționarului ligvistic Merriam Webster’s Collegiate Dictionary,
termenul de plafon de sticlă desemnează “o barieră intangibilă în cadrul ierarhiei unei companii
care împiedică femeile sau minoritățile să obțină poziții de nivel superior” (Merriam Webster’s
Collegiate Dictionary, 1993)
Altfel spus, plafonul de sticlă se referă la o barieră aparent invizibilă, intangibilă, aflată la
un anumit nivel în ierarhie și care împiedică femeile și, în general, minoritățile să obțină posturi
de nivel superior într-o anumită organizație, în special în domeniile tehnice, considerate
masculine (științe, politică, finanțe etc.)
Genul intervine pe piața muncii în multiple feluri. El apare în organizarea socială prin
segregarea pe sexe a muncii. Se menține de cele mai multe ori un prototip al muncii feminine și
masculine, existând slujbe feminizate (asistenți medicali, cadre didactice, secretare) care cer
calități tradițional feminine: să aibă grijă de cei mici, de bolnavi, de vârstnici, de cei cu
dizabilități, să fie amabilă și zâmbitoare etc. și slujbe masculinizate care cer calități tipic
masculine. Genul unei meserii rezidă, din punctul meu de vedere, în înțelesurilor pe care le dau
oamenii ocupațiilor, activităților, anumitor domenii economice.
19
 Conform autorului Lazăr Vlăsceanu, nu există muncă neutră la gen, orice loc de muncă
sau slujbă are o doză de masculinitate/feminitate. Astfel, unele slujbe devin în timp mai potrivite
pentru femei sau pentru bărbați, ele dezvoltă o simbolistică de gen, un limbaj specific, o
amenajare specifică a locurilor de muncă, strategii de angajare cu conotații de gen etc..
(Vlăsceanu 2011:241)
Așadar, putem afirma că aproape toate locurile de muncă sunt genizate. A fi femeie sau a
fi bărbat poate, la un moment dat, să fie factorul decisiv în obținerea unui loc de muncă sau în
obținerea unei promovări salariale și/sau ierarhice.
Autoarea Helena Carreiras afirmă că dintre toate organizațiile genizate pe care le putem
aminti, armata poate fi văzută ca un “caz extrem”, cu un regim de gen deosebit de clar.
(Carreiras 2006:40 trad. autorului)
Dacă până acum am stabilit că aproape orice domeniu ocupațional este genizat, armata
este asociată instantaneu cu masculinitatea, agresivitatea și forța. Astfel, modurile de integrare a
sarcinilor, care accentuează modurile de relaționare între actorii ei în baza valorilor și normelor
împărtășite, de realizare a cooperării sociale între femei și bărbați, diferă de alte sfere
ocupaționale care poartă nu atât de pregnant amprenta genului.
Realizând o comparație la nivel internațional a reprezentării femeilor în armată, volumul
Place des femmes dans la professionnalisation des armees notează că Franța deține recordul de
feminizare (11,2%) dintre cele 12 state europene membre NATO în anul 2004, în fața Spaniei
(10%) și a Regatului Unit (8,6%). (Monrique 2004:74 trad. autorului)
În aprope toate țările lumii, în armată, femeile sunt în inferioritate din punct de vedere
numeric. Dacă în Europa Franța are statutul celei mai feminizate armate, cu un procentaj de
11,2%, la nivel mondial, Statele Unite ale Americii dețin recordul celor mai multe femei în
armată.
Revenind asupra armatei franceze, despre care se crede că urmează modelul american,
slaba reprezentare a femeilor în poziții de ofițer general este explicată prin recrutarea de dată
relativ recentă a femeilor în școlile de pregătire profesională. Spre deosebire de alte meserii, unui
soldat pentru a accede la poziția de ofițer în armată i se impune un timp minimal de pregătire.
Conform raportului consultat, etapele de selecție pentru grade avansate în armată nu constituie
obstacole dificil de depășit pentru femei. (http://www.defense.gouv.fr - 2015)
Prin urmare, fenomenul plafonului de sticlă nu este valabil în armata franceză.
Considerând adevărată premisa enunțată, din punctul meu de vedere, o slabă reprezentare în
poziții de conducere a femeilor duce la o slabă reprezentare și la nivelurile inferioare, dar și în
școlile superioare de pregătire militară, cauză a inexistenței unor modele feminine care să
favorizeze fetelor o identificare profesională cu un personaj influent, un model de urmat.
20
 În cadrul unei chestionar realizat pe un eșantion de 2572 de femei-militar, 90% dintre ele
s-au declarat satisfăcute de viața lor profesională, 80% consideră că le-a fost mai dificil decât
bărbaților să acceadă la postul de comandant militar. (Monrique 2004:45 trad. autorului)
Din punctul meu de vedere, în ciuda rezultatelor chestionarului, dar și a afirmațiilor
locotenetului Oana Anton al cărui interviu l-am amintit pe parcursul acestei lucrări, consider că
că există discriminare de gen în domeniul militar, practicată în mod insconștient și involuntar.
Chiar dacă aceasta nu se manifestă vertical (pe scara ierarhică, de la nivelurile superioare către
cele inferioare), consider că se propagă pe orizontală. Soldații bărbați, spre exemplu, vor prefera
și vor solicita întotdeauna ajutorul unui bărbat într-o misiune, decât cel al unei femei, iar
discriminarea de gen ia forma excluderii, în acest caz.
Referitor la discriminare și la tratarea diferențiată a femeilor față de bărbați, producția
cinematografică G.I.Jane, bazată pe o poveste ficțională, ne prezintă cazul unei femei ajunse în
programul de selecție SFAL al armatei Statelor Unite – program cu cea mai intensivă instrucție
militară.
Este singura femeie acceptată în acest program și pe parcursul instrucției se încerca
aplicarea unui tratament diferențiat pentru femei. Spre exemplu, i se acorda un timp mai mare
pentru executarea anumitor exerciții de echipă, trasee separate pentru instrucție, set diferit de
reguli, cameră separată de odihnă etc.. Contestă discriminarea pozitivă care i se aplică și reușește
să obțină tratament egal cu cel al bărbaților.
Într-un dialog cu sergentul major, în care acesta încearcă să o determine să renunțe la
instrucție, bărbatul motivează: “Evreii au încercat să introducă femeile în luptă. Se pare că
bărbații nu se puteau obișnui cu vederea femeilor care sar în aer. Întârziau lângă femeile rănite
adesea încercând să le salveze pe acelea care evident nu mai puteau fi salvate, în detrimentul
misiunii.” (fragment extras din producția cinematografică G.I.Jane, 1997, trad. autorului)
G.I.Jane ajunge comandant al echipei, în timp ce mai mult de jumătate dintre colegii ei
părăsesc tabăra. Este permanent subestimată, iar bărbații se conformează greu directivelor pe
care le dă în calitate de comandant al echipei. Pe lângă faptul că îi este sabotată autoritatea, îi
este sabotată și instrucția; este acuzată de lesbianism, i se cere abandonarea forțată a instrucție
până la terminarea investigației cazului și părăsește tabăra. Ulterior, devine sergent major.
Din punctul meu de vedere, G.I.Jane reprezintă un contra-stereotip feminin, construit prin
nuanțarea stereotipurilor masculine și feminine practicate în armată.
Pentru a putea rezista într-un domeniu dominat de bărbați, autorii volumului Le
journalisme au féminin consideră că femeile trebuie să devină ele însele bărbați, acceptând
valorile și practicile masculine și devenind concurentele directe ale lor pentru a duce o

21
competiție la același nivel, pentru un statut și un salariu ridicate. (Saitta et al. 2010:30-31 trad.
autorului)
Cu toate că afirmațiile anteriore fac referire la situația femeilor în redacțiile presei din
Franța, am putea observa existența unei similitudini cu situația femeilor din armată. Mediul
militar, mai mult decât orice alt domeniu ocupațional, uniformizează. Femeile sunt tratate
nediferențiat de bărbații pentru a putea deveni coechipiere cu aceștia și pentru a putea fi
competitorii lor în lupta pentru o poziție ierarhică avansată. Se promovează spiritul de echipă,
dar și autonomia, ambiția, spiritul combativ în sens evolutiv.
Din perspectiva autorului Robert Connell, studiile forțelor militare de stat arată un efort
organizatoric de a produce și de a face hegemonice o masculinitate definită strict, care îi face pe
purtătorii săi eficienți în producerea efectului de violență a instituției. (Connell 2005:259 trad.
autorului)
Astfel, consider că producerea efectul de dominat – dominant în armată are scop
motivațional și efect mobilizator. În cazul unui management deficitar, atitudinea dominantă a
bărbaților poate fi orientată împotriva femeilor și rezidă de cele mai multe ori în comportamente
deviante, de persecuție, care ajung până la hărțuire sexuală și viol.
Hărțuirea sexuală este definită drept orice comportament nedorit, de natură sexuală,
exprima fizic, verbal sau non-verbal, care îți afectează demnitatea sau care creează un mediu de
lucru intimidant, ostil, umilitor, jignitor. (Vlăsceanu 2011:240)
Hărţuirea sexuală este înţeleasă de majoritatea subiecţilor ca fiind încercarea de a avea
relaţii sexuale cu forţa, prin ameninţari sau prin promisiunea unei recompense financiare, a unei
angajării sau promovării. Hărțuirea sexuală constă într-un comportament sau limbaj cu conotație
sexuală, deviant, nepotrivit și în neconcordanță cu dorințele ambilor subiecți.
Filmul documentar american The invisible war (Războiul invizibil) prezintă statisticile
recente cu privire la hărțuirea sexuală și violul din armata americană, în care peste 20% din
femeile veteran au fost agresate sexual în timp ce exercitau serviciu militar. Dintre acestea, 33%
nu au raportat violul deorece persoana căreia trebuia să raporteze avea o relație de prietenie cu
violatorul, iar 25% dintre ele nu au raportat violul deoarece persoana căreia trebuia să raporteze
era chiar violatorul. Statisticile sunt oferite de US Government Studies (Studiile Guvernului
Statelor Unite ale Amercii). (The invisible war – film documentar, 2012)
Din admirație pentru mediul militar, caracterizat de camaraderie, disciplină și
corectitudine, din visul de a purta uniformă militară și de a lupta cot la cot cu bărbații sau din
dorința de a duce tradiția mai departe, protagonistele documentarului american ajung să exercite
funcții în domenii diferite ale armatei: forțe tereste, aviație sau în flota americană.

22
 Sunt hărțuite de colegi sau superiori și păstrează secretul sub amenințarea cu moartea. În
armată, declară ele, sunt greu de demontat opinii, valori sau prejudecăți. Femeile nu sunt crezute
atunci când raportează un viol. Stereotipul spune că femeile mint, se victimizează, au nevoie de
atenție. De aceea, declară protagonistele filmului, victima unui viol este și vinovata producerii
lui.
Pe lângă procentajele alarmante de femei victime ale violului, trauma sexuală militară nu
se limitează doar la femei. Conform datelor relevate de filmul documentar amintit, numărul de
abuzuri sexuale raportate este mai mare în cazul femeilor, însă doar potrivit cifrelor. În realitate,
bărbații abuzați sexual sunt în număr mult mai mare, însă ei nu vorbesc despre asta. Rușinea pe
care o suferă un bărbat în urma violului este mai mare decât cea suferită de o femeie. (The
invisible war – film documentar, 2012)
Din punctul meu de vedere, este imposibilă și nedreaptă ierarhizarea traumelor femeilor
și bărbaților, victime deopotrivă violului în armată. Pe scurt, consider că analiza acestui fenomen
nu trebuie să considere genul ca un factor de definire a vulnerabilității și puterii.

1.3.3. Profesionalizarea armatei: masculinizare sau feminizare?

În ultimii ani se pot observa progrese remarcabile în ceea ce priveşte conştientizarea

existenţei unei inegalităţi de gen la nivelul societăţii. Schimbarea mentalităţilor prin asumarea
unor atitudini şi comportamente sociale şi politice în spiritul egalităţii de gen depinde în
continuare, în cea mai mare măsură, de educaţie.
Egalitatea de şanse şi tratament nediferențiat între femei şi bărbaţi este un principiu
fundamental al drepturilor omului, transpus deja la nivel legislativ.
În ceea ce privește feminizarea ocupațiilor, Mihaela Miroiu notează că acest fenomen
reprezintă un proces istoric prin care anumite ocupații, în care femeile au pătruns în număr mare,
ajung să fie considerate meserii tipic feminine cu statut și retribuție inferioară celor dominate
de bărbați. [...] Multe dintre ocupațiile feminizate sunt cele care în mod tradițional
înglobează atribute și calități tipic feminine (empatie, grijă față de alții, capacitate de relaționare
etc.). (Miroiu 2002:146)
Din această perspectivă, chiar dacă asistăm la un proces de creștere a ponderii femeilor în
armată consider că nu putem vorbi încă despre o feminizare a domeniului militar. Mai mult decât
atât, din punctul meu de vedere, încercarea de a pacifica o instituție cu rol de apărare în caz de
război, fără garanția că fenomenul ar avea loc la nivel mondial, este o aspirație indezirabilă, din
cauza riscurilor la care ar fi supuse statele.

23
 Cercetările despre problematica de gen în sfera militară, la momentul actual, relevă o
evoluție a preocupărilor legate de gen, însă un număr relativ scăzut dintre aceste studii s-a axat
pe identificarea și/sau soluționarea problemelor cu care se confruntă fetele și femeile în armată.
Într-un interviu acordat site-ului vice.com, Simona Badea, şefa Laboratorul de protecţie
balistică individuală din cadrul Centrului de Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare CBRN şi
Ecologie al Armatei Române, relatează despre proiectul la care lucrează Armata Română, și
anume, vestele antiglonț ergonomice pentru femei.
Întrebată cum s-a ajuns la ideea de vestă antiglonț pentru femei, vestele din toată lumea
fiind făcute exclusiv pentru bărbați, Simona Badea a motivat că la femei conformaţia anatomică
este diferită, iar vestele actuale le sunt strâmte pe piept şi largi pe talie, le incomodează.
(http://www.vice.com/, 2015)
Așadar, inițiativa Armatei Române de a îmbunătăți nivelul de confort al femeilor în
armată demostrează un interes al instituției pentru cele ce nu dețin majoritatea și putem afirma că
reprezintă un act important în promovarea egalității de gen în domeniul militar.
Putem interpreta că lipsa vestelor pentru femei a reprezentat o formă de discriminare, însă
în contextul în care armata era destinată exclusiv bărbaților acest lucru nu fost unul
discriminator. Mai mult decât atât, faptul că acum se iau în calcul diferențele biologice dintre
femei și bărbați este dovadă faptului că aceste diferențe cer adaptări
A studia dimensiunea de gen a spațiului militar și a stabili gradul de feminizare a acesteia
nu înseamnă doar a număra femeile și a compara rezultatul cu numărul bărbaților din acest
mediu – unde putem admite deja că femeile reprezintă minoritatea, ci presupune analiza,
identificarea și interpretarea comportamentelor sau atitudinile față de femei, față de diverse
probleme de gen tratate și expuse în presa militară și realizarea unei corelații cu datele relevate
de cercetarea calitativă, realizată prin metoda interviului în profunzime.
Astfel, în continuare, demersul acestei lucrări de cercetare se înscrie pe direcţia unei
analize a raporturilor de gen în structurile militare, într-o manieră echidistantă, pentru a ne
asigura obiectivitatea necesară și pentru a evita realizarea unei lucrări militant feministe.

24