ISBN 978-973-125-093-9

© Copyright, 2007, Editura Universităţii de Vest

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate.

Reproducerea integrală sau parţială, pe orice suport, fără
acordul scris al editurii, este interzisă.

Editura Universităţii de Vest

300223 — Timişoara, Bd. V. Pârvan nr. 4,
BCUT, 010 13, tel./fax: 0256 592 253
 Mona Vintilă

Compendiu
de
neu rops ihol ogi
e

Ediţia a IV-a, revizuită.

BC.iJ "EUGEN
TOCX)HAN" TIMIŞOARA
(L ‘2 o
1O
ÎNV.

BIBLIOTECA CENTRALĂ
UNIVERSITARĂ
TIMIŞOARA

02267280

st
ELiS Editura Universităţii de Vest
Timişoara, 2007
 CUPRINS

CU VÂNT ÎNAINTE............................................ .............. 9

cţTcTF||vfT TT JSIE3Ems CHNTIIAI........................ 13 - -
GENERALITĂŢI STRUCTURALE Şl FUNCŢIONALE . . - 13

AUTOEVALUARE........................................................ - .-
r-.urr.iMEA SI DEZVOLTAREA SN ....................... 18-
NOŢIUNI DE FILOGEN1E............................................ 19 -

AUTOEVALUARE........................................................ -22-
M Ă II f! V A ...............
- 22 -

24 -
STRUCTURA INTERNA......................................................
AUTOEVALUARE........................................................ . - 25

TV|--------------------------siaignjj - . -

26 -
AUTOEVALUARE.............................................................
28 -
MĂDUVA SPINĂRII - FUNCŢIA REFLEXĂ .
.. -31
AUTOEVALUARE...........................................................
- 32 -

- 37 -
BULBUL RAHIDIAN • •..................................................STR
UCTURĂ....................................................'...................
3S -
“5S '
-41 - - 43 -
BULBUL RAHIDIAN — FUNCŢII..................................................................................................................
AUTOEVALUARE.....................................................................................................................................

PUNTEA LUI VAROLIO — STRUCTURĂ .

PUNTEA LUI VAROLIO — FUNCŢII...........................
AUTOEVALUARE.................................................

TRUNCHIUL CEREBRAL - PUNTEA LUI VAROLIO ......................................................................

“ 44 ~ *
................................................... - 44-
............................................................................... - 45 -
...............-47-
• 4S -
TRUNCHIUL CEREBRAL - MEZENCEFALUL.....................

MEZENCEFALUL-STRUCTURĂ............................................................................. .......................
*............................................................................................................................“.............................................................................................................................
"
MEZENCEFALUL — FUNCŢII.............................................................................................................. .........
49
.............................................................................................................................“ '
Rolul diferitelor formaţiuni din mezencefal..........................................................................................,..........
!< 50
" '
Autoevaluare.............................................................................................•-................................................
..................................................................................................................~51"

r^pi-de nlp globilor oculari şi apar o serie

df modificări: u
— respiratorii: scăderea frecventei respiratorii şi a
ventilaţiei pulmonare;
circulatorii^ bradicardie — sub 58 — 60
bătăi/minut; scăderea uşoara a tensiunii arteriale
prin vasodilataţie, scăderea debitului sangvin
cardiac; modificări endocrine;- se reduc toate 9
secreţiile endocrine, cu excepţia hormonului -
somatotrop (STH);
metabolice: >: reducerea met aboli Anului energetic,
scade consumul de
oxigen cu aproximativ 10% din valoarea bazala,
hipotermie;
garigvine:. Scăderea volemiei. creşterea uşoară a
presiunii parţiale a CC>2:
| modificări urinarei: scăderpn
f l u j q r ;
• modificări neuromuscularej care constau în
diminuarea tonusul-,»i
vegetativ simpatic şi creşterea tonusului
parasimpaticQrittagfll, reducerea tonusului
musculaturii scheletice;
— închiderea pleoapelor. mioză—— micşorarea
pupilei, poziţii divergente superioare a globilor
oculari şi hiperreflectivitate osteotendinoasă.
Mecanisme responsabile de somnul lent
sunt dependente de formaţiunea retieulată, care,
j^rin SRAA, generează şi întreţine tonusul cortical,
asigurând gradarea controlului stării vigile şi a.
conştientei. Astfel că, ''oboseala1 sinaptică a
neuronilor SRAA întrerupe sau diminuează
temporar aferentele tonigene corticale, generând în
mod pasiv deprimarea, stării vigile.
în plus, există structuri cu funcţii
hipnogene,, a căror activare temporară induce în
mnf| arHiz-pprinnrin Hp somn.
Structuri hipnogene: formaţiunea retieulată
pontobulbară acţionează prin inhibarea SRAA şi
prin antrenarea structurilor sincronizau te
dieneefalocorticale;
— talamusul i n ţ p n m n f t - p ^ i î l
{•nhŢn.QCOrtical :
-nucleul caudat acţionează prin intermediul
talamusului nespecific fiind responsabil în acelaşi

1în mecanismul biochimic al somnului este

jjn pl i ca ta ser r> ton ina. Aceasta este implicată în
declanşarea şi menţinerea somnului lent. Scăderea
concentraţiei sale cerebrale determină insomniile.
timp şi de diminuarea tonusului muscular.
— structurile limbiee. şi hipotalamusul anterior
acţionează asupra zonelor Bulb are sincronizante
(vor determina starea de somn prin monotonie); 9
— cortexul cerebral acţionează asupra >;Lstemuln -
i reticulat de reglare a s tarii o r de veghe şi de
somn
Scoarţa cerebrală împreună cu regiunea
preoptică, hipotalamusul anterior si lateraLintra în
alcătuirea sistemului hipnogen ascendent.
Mecanismul hipnogen cortical face posibila
realizarea "^de reflexe condiţionate generatoare de
somn.
Somnul lent poate să fie însă indus şi de
stimuli senzitivo-senzoriali (stimuli intermitenţi
auditivi şi vizuali); stimularea unor zone cutanate
sau ^nusculare; .prin intermediul unor ^aferente
vege‘,'':ihve fpros^ro,-^pf,--vrii gastrici), adică
stomacul plin; stimularea presoreceptorilor
sinocarotidieni- (hi pe r tens iune ar teri al ă).
 Somnul paradoxal

Acesta se numeşte somn REM (rapid eye movement) sau cu unde rapide, el alternează cu
perioadele de somn lent şi corespunde perioadelor onirice (somn cu vise). Alternanta somnului
lent cu somnul paradoxal este mai rapidă ia nou—născut decât la adult. La sugar faza
paradoxală a somnului reprezintă 60-70% din durata totală a acestuia; la adult scade la 22%; la
bătrâni la 13—18%.
Episoadele de somn rapid apar la adult la fiecare 90 de minute; sunt regulate'şi. au o
durată medie de 20 minute. Sunt ceva mai scurte în prima parte a nopţii şi au tendinţa de a se
lungi către dimineaţa.
Modificări comportamentale în. timpul somnului paradoxal cuprind :
— a toni a musculară,
— areflexia somatică,
— mişcări rapide oculare cu o frecvenţă 60-70 pe minut asociate în salve,
— mioză,
•— tresăriri,
— mişcări bruşte somatice ale trunchiului şi membrelor,
— variaţii tensionale mari şi variaţii ale frecvenţei cardiace,
— respiraţief neregulată de frecvenţa variabilă alternând cu perioade de apnee,
— erecţie p eman a.
Structurile responsabile de producere a somnului paradoxal se găsesc în formaţiunea
reticulată pontină. Pre valenţa somnului paradoxal la mamiferele situate pe o treaptă filogenetică
mai veche, cat şi La om, într-o etapă ontogenetică precoce, când structurile nervoase nu sunt
maturizate, face ca somnul paradoxal să fie considerat un arheosomn. faţă ele somnul lent, care
este un neosomn.
Căile ascendente care asigură activarea corticala în cursul somnului paradoxal au.
traseul formaţiunea reticulată— hipotalamus —- hipocamp.
Mai sunt implicate sistemul reticulat descendent inhibitor şi nucleii vestibulari.
Mecanismele biochimice ale somnului paradoxal sunt realizate de noradrenaiină.
Activitatea onirică (visele), cu o durată de 100 minute în medie pe noapte, reprezintă
40% din durata somnului la copii, 20% la adulţi şi '10% la bătrâni. Ei reprezintă o codificare a
memoriei de lungă durata, prin codarea şi programarea informaţiilor dobândite în timpul veghii.
Există o relaţie clară între: somnul paradoxal - vise - memorie. Acest aspect este subliniat de
creşterea debitului sangvin cerebral cu 50% faţă de valorile din somnul lent, cât şi prin incidenţa
relativ crescută a somnului paradoxal în primii ani de viaţă, când procesele plastice ale memoriei
sunt cele mai active. Incidenţa viselor scade la persoanele cu tulburări ale memoriei, iar
afectarea somnului
paradoxal influenţează negativ memoria şi procesul de învăţare. Privarea de somnul paradoxal
determină tulburări psihice grave.
Somnul reprezintă o perioadă de refacere a organismului. în special a
sistemului nervos cu o importantă componentă anabolica şiorganizatoare.
Persoanele private de somn timp îndelungat prezintă o diminuare a performanţelor; concomitent cu
creşterea efortului -.necesar pentru desfăşurarea unei activităţi. Se poate ajunge la iri labili, ta te,
tulburări de percepţie, tendinţe psihotice, uneori modificări vegetative, cum ar fi influenţarea
ritmului cardiac, tensiunii arteriale şi a respiraţiei. Sunt afectate în special solicitările de lungă
durată.

Aufcocval tiare

I. , Cum variază durata medie a somnului de-a lungul ontogenezei?

2. Ce reprezintă componenta activă şi componenta pasivă în somn?
3. în ce constau modificările vegetative din cursul somnului lent?
4. Care sunt structurile hipnogene?
5. Ce este sistemul hipnogen ascendent?
6. Cum poate fi indusă starea de somn?
7. Care este rolul serotoninei în somnul lent?
8. Prin ce se deosebeşte somnul paradoxal de cel lent?
9. Enumeraţi modificările comportamentale din somnul paradoxal.
10. Care sunt structurile nervoase implicate în somnul paradoxal?
II. Care hormon se secretă în cantităţi crescute în timpul somnului? Explicaţi.
1. în ce sens variază temperatura şi frecvenţa cardiacă îr. timpul somnului lent?
2. Ce modificări induce oboseala sinaptică?
3. Cum intervine scoarţa cerebrală în inducerea stării de somn?
4. Cum acţionează structurile senzoriale şi cele vegetative pentru inducerea stării de somn?
5. Cum se modifică respiraţia şi parametrii cardiaci în timpul somnului REM?
6. Ce mediator chimic intervine în somnul cu unde lente şi care acţionează în somnul REM?
7. Ce reprezintă visele?
8. Explicaţi legătura dintre somnul REM-memorie? Faceţi legătura cu variaţia cantitativă a
somnului lent de-a lungul ontogenezei.
9. Ce modificări comportamentale şi biochimice induce insomnia?
Atenţia reprezintă ^nenfyn-ea si concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor
stimuli informaţionali sau mnezicr Ca atare, atenţia poate^ fi \ndxppip.tn^qiipra unor stimuli
externi r— atenţia senzorială, exoevocată, sau asupra unor stimuli interni/ idei sau amintiri —
atenţia idea ţi oria Ia, auto evocată.
Atenţia poate fi' pasivă sau activă.
Ca orice proces psihic, atenţia are două. laturi: o latură
comportamentală şi o latură, subiectivă (trăirea în fiecare moment a stării de veghe ca a unui
fapt unic de conştienţa).
fJ|n
Două caracteristici esenţiale ale atenţiei: un vpphp-si f
concentrarea unor anumiţi stimuli, fs^să nu existe atenţia la modul generalei
umai atenţia. la cevaff ţ “ 7
~' —---------
/ Caracteristicii/atenţiei: /
-- selectivitate (fată de un stimul în dauna altor stimuli);
— mobilitate (uşurinţa comutării atenţiei);
— orientare (îndreptare spre ceva);
— concentrare (aprofundarea şi detaşarea de ambianţă);
 NEUROPSIHOLOGIA ATENŢIEI -

— distribuţie (cuprindere succesivă a 2-6 stimuli);

—- inte n s i ta te (e x ci t ab i li ta te, iritabilitate, reflecţi vitatea crescută);
— stabilitate.
Atenţia este potenţată de o serie de condiţii: ambianţă, semnificaţia stimulilor,
motivaţie, curiozitate, cointeresare. " *
^ Stabilitatea atentiei este relativă prezmîă fluctuaţie în timp şi spaţiu; /fixitatea atenţiei este
o stare anormală./
/ Vie câni sm n 1 n pi i r o f izi ologi cJa 1 atentiei este complex, inter ferându-se cu
majoritatea proceselor ce constituie activitatea nervoasă superioară, a") .Starea de veghe
constituie condiţia fundamentală necesară procesului a ten tiv şi, pe acest fond, este
necesar un anumit nivel optim de activare corticală, alert, dar în acelaşi timp capabil de
a-şi urmări performanţele (la un nivel srăznt de activare corticală, individul estejnealeiit
sau distras, iar 1 a un nivel foarte crescut de activare, este agitat sau/şi anxios).
b) Procesul de orientare — preambulul atenţiei — pune creierul în stare de disponibilitate
activă, pregătindu-1 pentru selecţia ulterioară a informaţiei:
c) ăelecţia inform a ţlpiTală/ prin fenomenul de filtraj, âTe^ându-se permanent jşi
competitiv din varie ta te âs t i mu Iilor senzoriali, pe cei /^decvaţi^V.
Probabilitatea stimulilor de a trece prin filtru depinde atât de calnST^ci........................kn/
cât şi de receptivitatea organismului în momentul respectiv. Stimulul ce a trecut prin
..................... HTtru este apoi sfocat pentru un timp limitat, ca apoi să fie
 transmis unui canal de decizie, care emite (răspunsul adecvat] sau
engramează informaţia pentru un viitor răspuns. _____________________________
:
^ In timpul prelucrării unui stimul/ uneori,'^analul atenţionai
bjocat pentru celelalte mesaje, Mecanismul atenţiei corespunde deci rămâne
intervenţiei diferitelor filtre car^, din totalitatea mesajelor transmise, permite accesul şpre scoarţa
cerebrală numai unora. Me canismn.l-da.lil traj^in ter vin o ţa tfferîTe~jiivefei,.Deosebi m ' 1

f rja
’ 4- periferic, lalmveiul rec
subcorhcat, la^myelul formaţiunii r e ti cnl a teŞ^ un f i [j-ra i cor ti ral.
TÎU-rajX':u'n rol deosebitrevine"unităţilor neuronale ale atenţiei, detectori ai noutăţii, descrise
infizortexul auditiv şi vizuajif înf hipocamp^ dar şi
rvii*1*« i *">1 t i f /”»■» Vt r4 moa raH ri i 1
^ +ţk ^ ţ
înin u el e u 1 c a u ci a t V /formaţiunea reticulată..
"ta procese elementare. în mecanismul atenţiei consemnăm, la nivel neuronal r_mhibiţia pre
şi postsinaptică, iar pe plan cortigal. inducţia negativă, Rădică focarul de excitaţie atenţională este
circumscris de ILTlTaiou inhibitor? Acestea presupun existenţa unor mecanisme pregătitoare ale
atenţiei, o activare cerebrală condiţionată, presupunând deci un proces de activare, în urma căreia
are loc o intensificare pregătitoare a excitabilităţii anumitor zone din creier la un anumit stimul de
semnificaţie particulară.
d) In procesul atenţiei, mai sunt implicate: cunoaşterea, învăţarea, memoria,
emoţiile etc.. ....___—-----------
In mecanismul de activare a a ten ţiei/rorma tiunea re ti cula ta) p ar ti cipă, pe calea
circuitului cortico-reU^lo-cortical, pentri^atenţia voluntară^pejLjalea_ senzorio-reticuTată, pentru
(atenţia reflexă/pe calea lirnbico-reticulată, pentru !(a~spectele motivatio n ale de^foarfie,
seteTsexuale.*)
/*0n rol montingroa atenţiei voluntare revin
[frontali în urmalob e c t om iei frontale, se consemnează o lipsă de concern

Menţinerea concentrată a atenţiei depinde în bună parte de o serie de factori individuali

(motivai^ oboseală, dispoziţie psihică), cât şi de factori perturbator (zgomot^ ambianţă
suprasolicitantă). In acest caz, efortul de
concentrare al atenţiei devine ineficient, trecSiidu-se într-o stare de neatenţie. ........................
Atenţia şi neatenţia (inatenţia^ constituie, de fapt, două laturi complementare ale procesului
de atenţie, prin faptul că atenţia acordată unui stimul implică neapărat ignorarea celorlalţi. Deci, se
poate vorbi despre o' neatenţie simultană generalizată care însoţeşte atenţia concentrată, selecţi vă.
Se pot dîstinge^Touă forme de ae atentie^prin^mhibjlie si~prin habituare (obişnuinţă! —
Neatenţia prb(T inhibiţie/este consecutivă apariţiei unei noi dominante. Neatenţiajrin
ffiabltuare^consiă în învăţarea de a nu răspunde” la un stimul care, prin repetare, îşi pierde
semnificaţia pentru organism.
In ceea ce priveşte atenţia distributivă sau distributivitatea atenţiei, simultaneitatea
autentieă este doar aparentă, în realitate mecanismele fiincT u rm ă to a r el e: “ * ~
—-—-—<

11
6
i ( f x ar a cj ^ aui o mati z al T ^r e oti ^ Jf
mobilitatea procesului a ten tiv, cardf implică comutarea rapidă de ia o activi ta te la
a.ll:a;_ ^
diferitele activităţi sunt în 1 antuile în. cadrulr unui program stereotip,A

. Autoevaluare

1. Care sunt principalele caracteristici ale atenţiei?

2. Explicaţi noţiunea de stabilitate a atenţiei.
3. Faceţi distincţia între stabilitatea şi fixitatea atenţiei.
4. Explicaţi rolul stării de veghe în mecanismul neurofiziologic al atenţiei.
5. Explicaţi fenomenul de filtraj în atenţie.
6. Care sunt nivelele de filtraj?
7. Explicaţi procesele de excitaţie/inhibiţie şi inducţie în atenţie.
8. Care sunt formaţiunile nervoase implicate în atenţie?
9. Ce modificări apar în atenţie în cazul extirpării lobului frontal?
10. Enumeraţi formaţiunile care pot contribui la menţinerea concentrată a atenţiei.
11. Care sunt factorii perturbatori ai atenţiei?
12. Explicaţi apariţia neatenţiei prin inhibiţie.
13. Când poate apărea neatenţia prin habituare?
14. Există o distributivitale reală a atenţiei?
NEţJROPSmOtOCÎîA ORIENTĂRII.

Orientarea reprezintă procesul comportamental prin care organismul are capacitatea de a

localiza corect în timp şi spaţiu sistemele propriului corp şi ale lumii înconjurătoare, în vederea
realizării acţiunii voite. Activitatea de orientare este un element important al stării vigile care stă la
baza menţinerii conştientei, a asigurării atenţiei şi a rondului perceptiv, tăcând posibilă învăţarea şi
reacţia motorie voluntară.
Activitatea de orientare presupune explorare, investigare şi manipula re-procese' ce au
la'bază o impulsionare motivaţi onală. în acest sens explorarea poate fi specifica,] cu un. scop
imediat de exemplu potolirea setei; sau nespecifică,, cu un caracter mai general, spre exemplu evitai
ea plictiselii.
Orientarea presupune stabilirea poziţiei temporale şi spaţiale faţă ele un reper şi implică o
integrare complexă senzorio-motorie.
Comportamentul de orientare ca activitate nervoasă superioară, dobândită are la bază o
componentă elementară înnăscută, reflexul de orientare.
Reflexul de orientare este un reflex nespecific care se închide la nivel subcortical şi care este
iniţiat de orice excitant nou, neobişnuit.
Pe fondul reflexului ele orientare se elaborează reacţia de orientare, calitate dobândită pe
baza experienţei individuale cu participarea scoarţei cerebrale. Pe aceasta bază
repetarea stereotipă a excitantului induce
 transmis unui canal de decizie, care emite (răspunsul adecvat] sau
obişnuinţă ' — habituare — şi stingerea reacţiei de orientare. Aceasta
presupune recunoaşterea stimulului mediului ambiant pe baza calităţilor fizice, a răsunetului
fiziologic cât şi pe baza semnificaţiei biologice şi sociale, în acest fel orientarea reprezintă atât un
răspuns la excitant cat şi o condiţie de selecţie a răspunsurilor.
Reacţia ele orientare se obiectivează prin următoarele manifestări:
— motorii: întoarcerea capului şi a privirii spre sursa de stimulare, reacţii tonice posturale;
— vegetative: rărirea sau oprirea respiraţiei, tahicardie, vasodilataţie
cerebrală, vasoconstricţie periferică, midriază;
— senzoriale: creşterea, sensibilităţii, receptorilor pentru stimulul care a
declanşat reacţia şi diminuarea sensibilităţii celorlalţi receptori;
— electroencefalografice: desincronizare.
Reacţia .de. orientare*"este declanşată ele discordanţa dintre un stimul nou apărut şi-
planut de desfăşurare a comportamentului, cu cât discordanţa este mai mare. cu atât reacţia de
orientare va fi mai intensă. Reacţia de orientare este ^r^p^ufuTatenţiei, după un moment de alertă
ea va evolua fie către o atenţie selectivă, în cazul unui stimul cu semnificaţie, fie către neatenţie, în
cazul unui stimul nesemnificativ.
Comportamentul de orientare la om implică starea vigilă a scoarţei cerebrale; este
influenţat de multiple condiţii şi de factori motivaţionali. Orientarea spaţială este o funcţie a
emisferei cerebrale minore, emisfera dreaptă la dreptaci, controlată de lobul parietal. Dar
activitatea de orientare include şi localizări neparietale, întregul sistem senzorio-motor,
structurile . implicat în atenţie, gândire, limbaj (semnificaţia cuvântului ca stimul, ca factor
motivaţional, ca factor afectivo-emoţional).
Cortexul cerebral intervine şi în mecanismul de stingere a reflexului de orientare, prin
inhibiţie cortico-reticulată. In cazul repetării stimulului, în structurile cerebrale se elaborează un
model sau un pattern potrivit calităţilor stimulului, care se compara mereu cu noul stimul.
Reacţia de orientare apare de fiecare dată când parametrii stimulului nu coincid cu patternul
cortical; dacă coincid reflexul de orientare se stinge.
La realizările manifestărilor comportamentale de orientare concură şi sistemul, reticulat
activator ascendent şi sistemul tal amic difuz de proiecţie. Impulsurile senzoriale activează
formaţiunea reticulată prin căile colaterale specifice, de aici impulsurile se transmit ascendent
către scoarţă, cât şi descendent determinând manifestări motorii, vegetative şi senzoriale. Scoarţa
cerebrală la rândul ei prin circuitul cotico-reticulo-cortical influenţează reacţia de orientare ia
stimuli cu semnificaţie asociativă şi încărcătură afectivă.

Autoevaluare

1. Caracterizaţi comportamentul de orientare.

2. Descrieţi reflexul de orientare.
3. Enumeraţi manifestările reacţiei de orientare.
4. Care este elementul declanşator al reacţiei de orientare?
5. Stabiliţi legăturile procesului de orientare cu celelalte procese ale activităţii nervoase
superioare.
6. Care sunt structurile nervoase implicate în procesul de orientare?

11
8
 Învăţarea reprezintă-:dobândirea de cunoştinţe şi deprinderi rezultate din experienţe
individuale şi prin interacţiunea cu alţi indivizi. Se realizează pe baza stimulilor externi ce
acţionează pe un fond intern reprezentat de atenţie, memorie, motivaţie, în cadrul unor sinteze de
tipul percepţiei, reprezentării şi imaginaţiei.
Comportamentul învăţat conferă un repertoriu adaptativ mai larg, atât în c.. priveşte
anticiparea evenimentelor, cât şi varietatea activităţii motorii.
învăţarea implică rece p ţi on ar ea şi prelucrarea adecvată a stimulului din mediu, ceea
ce se realizează prin:
— habituare (obişnuinţa la stimuli repetitivi fără semnificaţie);
— facilitare (creşterea capacităţii de răspuns în urma unui stimul sensibilizam);
— imprimare (receptivitatea maximă într-un moment ontogenetic optim);
-- întărire (creşterea capacităţii de răspuns adecvat prin repetarea semnalelor declanşatoare).
Pentru a se produce învăţarea, trebuie trecut prin următoarele etape:
a. ) percepţie;(gruparea*-mesajelor informaţionaleîn modele, "pattern");
b) stocarea de scurtă durată a modelului;
a) întărirea modelelor stocate şi compararea lor cu modele anterioare; d ) engram a rea.
Învăţarea presupune fundal motivaţional şi anume, când, prin •a-Gţîunea;' .în vă ţaţă se
obţine o stare de satisfacţie sau se reduce o stare dezagreabilă (o neplăcere).
Mecanismul învăţării este complex, realizându-se prin intricarea unor constelaţii de
efecte:

a) Efecte funcţionala cerebrale:

— legă tur i t e mp o raie;
— circuite neuronale reverberante;
— analiza semnalelor şi compararea lor în cadrul unor sinteze cu datele stocat e an teri or.

b) Efecte morfo-funcpionale la nivel neuronal:

— realizarea unor noi conexiuni (în special din partea celulelor stelate corticale), prin
creşterea numărului dendritelor, creşterea diametrului axonal, a numărului şi. a lungimii
terminaţiilor axonale;
— modificări structurale sinaptice (creşterea în volum a prelungirilor dendritice şi axonale);
— reorganizarea raportului neuron-giie (în special din partea oligo- dendrogliei);
c) Efec te b iochim i co-ine ta bo li ce la n ivel n eu ro na L ş i gl ial:
— Stabilirea de legături chimice persistente interneuronaJe, la nivelul sinapselor, cu
participarea şi a celulelor gliale;
— creşterea concentraţiei de ARN în neuronii activaţi şi scăderea concentraţiei de ARN în
celulele gliale adiacente;
—- inducţie enzimatică neuronală cu repercusiuni asupra sintezei proteice;
— branşări şi comutări moleculare în cadrul unor proteine structural* consolidate.
La acestea, se adaugă premisele genetice, preexistenta unor "modele" de învăţare, care
se actualizează în anumite condiţii sub acţiunea unor stimuli adecvaţi.
Modalităţile de învăţare sunt;
 transmis unui canal de decizie, care emite (răspunsul adecvat] sau
a) Prin imitarea unui niodeU Are loc în etapele timpurii ale ontogenezei, stimulul inducând un
modei de răspuns comportamental.
b) Prin imprimarejf Are loc în etapele timpurii ale ontogenezei, stimulul imprimând un răspuns
comportamental de durata,
c) Prin condiţionare operantă (Skinner), când o acţiune iniţiată întâmplător generează
"recompensă" sau "pedeapsă". Are la bază principiul încercare- eroare.
d) Prin condiţionarea responsiva (Pavlov;)'. Are loc când un stimul (condiţionat) precede şi
coexistă de repetate ori cu un conţinut absolut (ne c ond i ţi on a t).
e) învăţarea exploratoare sau latentă, prin stocare mama rialii cu valorizarea reuşitei./ Are la
bază principiul încercare-eroare, dar fără recompensă sau pedeapsă.
f) învăţare printr-o singură încercări. Se realizează mai ales legat de un efect nociv cu mare
componentă afectivă.
g) învăţare percepţii ala, prin optimizări. Are loc pe baza relaţiilor dintre stimuli şi obiecte, cu
alegerea acţiunilor care duc la găsirea obiectului sau fenomenului generator de stimuli
evocatori şi apoi la selectarea comportamentului care implică un minimum de efort. Pe aceeaşi
bază, se realizează şi generarea de plăcere sau evitarea, neplăcerii.
h) învăţarea prin stocarea de inform atic.
i) învăţarea prin instruire,
j) învăţare pe baza înţelegerii (priceperii) informaţiei transmise etc.
De fapt, la om, învăţarea se bazează pe acţiunea conjugată a mai multor | modalităţi,
îmbinând u-se forme elementare (biologice), cu forme^superioare
1 psihosocial umane bazate pe limbaj.
i Una dintre formele cele mai comune ale învăţării este condiţionarea.
\ Aceasta are la bază crearea unor legături temporare care se iniţiază în urma unor reacţii de
orientare ce antrenează largi arii corticale, ca apoi, prin

r
repetare, sa se reducă Ia o zonă restrânsă (prin inhibiţie activa se elimină componentele
generalizate ale răspunsului şi se relevă răspunsul limitat şi specific).
• Deosebim, o condiţionare pozitivă — de acţiune şi condiţionarea negativă — de
evitare. Arcurile reflexe condiţionate, spre deosebire de cele elementare, sunt variabile, formându-
se şi dispărând în funcţie ele solicitare. Există 2 tipuri de baze ale condiţionării: condiţionarea
responsivă şi condiţionarea operantă.

D
Structuri nervoase implicate în învăţare/

învăţarea trebuie considerată ca o "funcţie;,-Superioară", legata de activitatea cortexului

cerebral. Lqb.il frontali şi temporali sunt esenţiali pentru învăţarea complexă şi precisă. Cortexul
fiind sediul mecanismelor capabile să efectueze cele rnai rapide şi mai fine diferenţieri ale
stimulilor, precum şi selecţia adecvată a răspunsurilor — procese necesare şi foarte importante în

12
0
învăţare.
în absenţa cortexului, nu. se poate realiza învăţarea complexa, fină, ci pot avea Ioc numai
"învăţări" simple, dar şi acestea destul de rudimentar realizate.' ~
Pentru .a realiza optim procesul de învăţare, sunt importante şi alte regiuni: sistemul
limbic. Şi 'în caz de leziuni ale acestuia, unele reflexe condiţionate sunt posibile.
Leziuni ale sistemului limbic duc la dispariţia inhibiţiei de diferenţiere, organisrtitif vl
reacţionând la toţi stimul ii. Alte modificări sunt: inhibiţia ele întârziere, reducerea vitezei de
învăţare,, nu mai apare habituarea deoarece organismul nu poate diferenţia stimulii interesanţi
de' cei neinteresanţi.
Acest fenomen face imposibilă învăţarea şi apare şi în caz de leziune a cortexului frontal.
Leziunile talami.ee produc o tulburare a capacităţii de învăţare, ^ubs^âaţ^-j^tieulată,'
hipdtalamtfsul intervin în învăţare şi constituie ,vfondul strategic şi tactic al învăţării", participând
la. pregătirea şi elaborarea mesajelor ce ajung Ta. cortex. Formaţiunea reticulată joacă un rol
important în menţinerea stării de veghe şi a conştienţei — fundalul pe care se desfăşoară toate'
procesele ce r eb r ale.,.. în deosebi - î n vă ţar ea. Organismul învaţă- numai când
e x i s m o t i v a ţ i e pentru învăţare.' învăţarea este dependentă de gradul de maturizare a SNC,
existând •anximiter Iteît^ de învăţare pentru fiecare vârstă.
învălţ^gg!i^sjeg§îr<Uît determinism genetic, -i ndivid ui se naşte cu emu miţe "modele
'de învăţare" latente. Conexiunile nelimitate determinate genetic se
. „transfera în cursul învăţării în lanţuri şi circuite neuronale specifice
informaţiilor învăţa le.
în timpul învăţării, anumite regiuni din. SNC intră în funcţie în mod diferenţiat, într-o
anumită ordine, în diferite momente ale procesului.
Modificările sinaptice constări în creşterea numărului dendritelor, creşterea diametrului
axonului şi chiar creşterea numărului şi lungimii terminaţiilor axonice. Contactul strâns între
nevroglii şi neuroni, ca şi numărul imens de cehile gliale sugerează că acestea se interpune între
neuroni, formând "punţi"’ sinaptice ce favorizează transmiterea neuro- neu tonală.

A u t o e val u a re

1. Care sunt etapele care trebuie parcurse în vederea învăţării?

2. Ce alte procese nervoase superioare implică învăţarea?
3. Care sunt mecanismele învăţării?
4. in ce constau efectele funcţionale cerebrale din timpul învăţării?
5. în ce constau efectele rnorfo — funcţionale la nivel cerebral?
6. Ce modificări biochimice au loc în neuroni şi celulele gliale în timpul învăţării?
7. Care sunt principalele miodalităţi de învăţare?
8. Care sunt structurile nervoase implicate în învăţare?
9. Ce modificări au loc în cazul lezării sistemului limbic?
10. Care este rolul lobului frontal în învăţare?
11. Ce modificări induc leziunile talamice?
12. Explicaţi rolul substanţei reticulate în învăţare.
13. în ce constau modificările sinaptice în cursul procesului de învăţare?
 transmis unui canal de decizie, care emite (răspunsul adecvat] sau
Capacitatea de învăţare este, alături de muncă, cel mai important factor
caracteristic fiinţei umane. învăţarea fste diferită Ia om faţă de animal. Omul se distinge de animal
prin inteligenţă, dar şi oamenii se deosebesc între ei după gradul inteligenţei, dependent, în linii
mari, de capacitatea şi eficienţa învăţării. Cunoaşterea nivelurilor de inteligenţă' are o importanţă
socială deosebită.
Inteligenţa reprezintă capacitatea de a înţelege relaţiile existente între elemente, fenomene şi
situaţii, cât şi de a le actualiza ideativ, practic său comportamental-adaptativ.
Inteligenţa depinde, pe de o parte, de fondul ereditar-genetic (eficienţa cerebrală înnăscută)
şi, pe de altă parte, de componenta câştigată în mediul psihosocial uman. Si acest sens, se pot
urmări ontogenetic stadiile inteligenţei;
a) stadiul inteligenţei senzorio-motorii — până la vârsta de 2 ani;
b) stadiul inteligenţei preconceptuale: de la 2 la 4 ani, realizată pe baza percepţiei şi a gândirii
legate de percepţie;
c) inteligenţa intuitivă, de la 4 la 7 ani, gândirea este legată încă de percepţie;
d) inteligenţa operaţiilor concrete, de la 7 la 11 ani, manifestată prin soluţionarea problemelor
practice;
e) inteligenţa operaţiilor formale, caracterizată prin utilizarea unor noţiuni abstracte.
Aceste stadii reflectă atât maturizarea progresivă a. SNC, cât şi complicarea concomitentă a
relaţiilor cu mediul înconjurător.
Subnorrnalitatea inteligenţei înseamnă oprirea într-unul din stadiile formative, în ciuda
înaintării în vârstă.
Inteligenţa poate fi evaluată pe baza unor teste (teste de inteligenţă), care investighează
gândirea logică, capacitatea de expunere verbală, de reprezentare spaţială, de calcul, de memorizare.
Testul cel mai uzual este stabilirea indicelui (coeficientului) de inteligenţă (IQ). Nivelul de inteligenţă
mediu este cuprins între 90 şi 110.

Nivelul intelectual scăzut — întârzierea mintală

întârzierea mintală este un simptom hcomun al multor tulburări neurologice ale .copilăriei
sau alte adultului tânăr. Amenţia caracterizează aproximativ 3% din totalul nou-născuţilpr, este o
problemă socială, deoarece ntt permite o independentă socială optimă,, la maturitate. întârzierea
mintală depistată foarte timpuriu, dar la unii apare doar după o perioadă variabila de dezvoltare
aparent normală. Trebuie făcută o distincţie netă' între

12
2
 înapoiaţii: jniiiiaU ci < p, rt.v. a l-educat ici — situaţi e în ca re incapa ei ţa tga
.mintală este temporară şi de origine socială şi înapoiaţii mintali prin deficienţe mintale.
întârzierea mintală este fre^veiîiă legată ele boli genetice — peste 134 afecţiuni dar poate fi
generai: şi de l^itmi cerebrale, infecţii virale, traumatisme, incompatibilitatea de RH.
Stabilirea "vârstei mintale" se face prin coeficientul de inteligenţă "IQ". Clasificarea
întârzierii se face în:
— severă — 1Q sub 20;
-- grava — IQ sub 50;
— moderată — IQ este la limita inferioară a normalului; este cu-prinsă.între 90 şi 50, cu
media de 70;
— uşoară — IQ între 70-90.
întârziaţii mintali severi , sunt incapabili de a. se apăra de pericolele corn ane şi de
aceea treb u ie interna ţi Jp, ins ti tu ţi L speci a liza te.
întârziaţii mintali moderaţi sunt incapabili să-şi facă menajul singuri şi să presteze
ocupaţii mai elevate, însă uneori sunt capabili să ducă o viaţă satisfăcătoare într-un mediu
casnic protejat şi chiar să presteze o muncă fără solicitare intelectuală. Unii pot fi. integraţi în
şcoli normale, dar unii dintre ei beneficiază de şcoli speciale pentru re tar daţi mintali.
Mulţi prezintă tulburări ele caracter, dintre ei se formează de multe ori: micii
criminali, prostituatele, perverşii sexuali.
De1, reţinut că aproape 50% dintre întârzierile mintale, în ciuda unor investigaţii 1
biochimice amănunţite, rămân .neexplicate, fiind considerate "'întârzieri mintale nespecifice",
de etiologic necunoscută.

Nivelul intelectual superior — supradotaţii

rn ţpojorie reprezintă a proxim a tiv 1% din populaţie, es te opusă

întârzierii mintale^ fiind constituită din indivizii cu o capacitate ele învăţare superioară,
evidentă prin perforinanţe înalte ale testelor de inteligenţă. Formele superioare ale acestei
categorii sunt numite "genii", iar identificarea lor se bazează pe un nivel arbitrar al IQ (peste
140, după alţii de la 160, 180).
^Conform unor observaţii — aceste persoane sunt mai puţin dotate fizic sau chiar
bolnave, ca şi cum "creierul şi muşchiul" ar fi în corelaţie inversă. Aceste persoane sunt
strălucite într-un domeniu specific, dar nu şi în lucrurile comune, banale, obişnuite.
La aceste persoane, cota criminalităţii, alienarea mintală, divorţialitatea ete., au fost
găsite a fi mai scăzute la aceste fenomene, comparativ cu restul populaţiei. Aceşti oameni
sunt însă dificil de înţeles şi nu întotdeauna este uşor a "trăi în anturajul lor".
1. Ce reprezintă inteligenţa?
2. Care sunt factorii de care depinde inteligenţa?
3. Care sunt principalele cauze medicale care pot determina retardul meritai?
4. Care sunt structurile nervoase implicate în inteligenţă?
 Memoria este procesul de fixare, conservare, recunoaştere şi evocare a
informaţiilor, a experienţelor cognitive, afective şi volitive.
Memoria are la bază 3 aspecte funcţionale:
1. Achiziţionarea datelor;
2. Stocarea şi engramarea;
3. Evocarea datelor memorate. Se poate- realiza prin recunoaştere, presupunând
confruntarea cu obiectul sau situaţia şi prin reproducere, adică evocarea exclusiv pe
baza datelor fixate.
Capacitatea creierului uman ele a engrama informaţia este de 3X10 8 biţi, dar
datorită faptului că nu se înmagazinează toate datele din fluxul informaţional curent,
practic capacitatea de memorare este nelimitată — făcându-se selecţia conform
semnificaţiei pentru organism, cât şi pentru că engramarea se realizează nu pentru detalii
ce se pot produce, ci pentru concepte, generalizări. In cazul reactualizării datelor, se
Autoevaluare
reamintesc aceste concepte, iar mecanismele verbale furnizează noţiunile necesare pentru
formularea datelor.
Memoria mai poate fi clasificată după durată, persistenţă, cât şi după tipul
codificării ei — verbală sau neverbală.
Principalele forme ale memoriei umane sunt: memoria senzorială, memoria
primară, memoria secundară şi memoria terţiară.
a) Memoria senzorială. Excitaţiile senzoriale sunt reţinute pentru o durată de ordinul
zecimilor de secunde, în aşa-zisa memorie senzorială, timp în care sunt sortate, evaluate
şi prelucrate. Fluxul continuu informaţional este transferat în unităţi discrete, fiecare
unitate fiind supusă selecţiei, în vederea transferului în altă formă a memoriei sau pentru
a fi descărcată.
Se estimează că fluxul senzorial curent este de IO 9 biţi, dar fluxul informaţiilor
care străbate conştienţa este de 16 biţi/s Uitarea se face imediat după recepţionare,
informaţiile înmagazinate scad exponenţial în urma selecţiei, cât şi prin "ştergere" în urma
înmagazinăm informaţiilor imediat succesive.
Caracteristicile memoriei senzoriale: capacitate limitată de fluxul
informaţional senzorial, durată — fracţiuni de secundă, stocare automată — în momentul
perceperii, organizarea prin înmagazinarea excitaţiei fizice, accesibilitatea engramei
limitată de viteza redării, tipul de informaţie senzorială, tipuri de uitare — scădere şi
ştergere.
Transferul informaţiei din memoria senzorială într-o memorie de durată se face pe
2 căi: prin codificarea verbală a. datelor senzoriale şi pe cale neverbală. Aceasta din
urmă funcţi.oi¥ează în primii 1-2 ani de viaţă.
b) Memoria primară este "memoria de scurtă durată", cu o durată de stocare de câteva
secunde. Datele codificate verbal sunt transferate în memoria primară. Materialul necodificat
verbal nu se înmagazinează în memoria primară, ci este transferat clirect în memoria
secundară.
Caracteristicile memoriei primare: capacitate minimală, durată — câteva secunde,
stocare — prin verbalizare, organizare — secvenţe temporale, Accesibilitatea engramei—
foarte rapidă, tip de informaţie — verbal, tip de uitare — informaţia nouă o înlocuieşte pe cea
veche.
c) Memoria secundară este un sistem de stocare cu capacitate foarte mare şi de durată.
Serveşte atât la înmagazinarea datelor codificate verbal, cât şi a celor neverbale. Transferul de
informaţie în memoria secundară se face prin repetarea materialului de memorat, repetiţie
care permite circulaţia reverberantă a informaţiei. Probabilitatea transferului în memoria
secundară depinde de durata şi numărul repetiţiilor. Dar semnificaţia informaţiei este un
factor important pentru memoria secundară în comparaţie cu modul operaţional al memoriei
primare. Acestea rezultă din erorile posibile în momentul reamintirii: în memoria primară,
majoritatea erorilor sunt, de fapt, confuzii fonetice, pe când în memoria secundară sunt de
ordin semantic. Viteza de reamintire este mai mare în memoria primară decât în memoria
secundară. Uitarea în memoria secundară apare în urma nerepetării materialului, cât şi prin
Autoevaluare
interferenţa cu materialul memorat înainte (interferenţa proactiva) sau, ulterior (interferenţă
retroactivă), dar, în special, prin interferenţa proactivă.
Caracteristicile memoriei secundare: capacitate foarte mare, durata — minute până
la ani, stocare —- prin exerciţii, organizare — semantică şi relaţională, accesibilitatea
engramei — lentă, tipurile de informaţie — toate formele, tipuri de uitare — prin nerepetare şi
interferenţă.
d) Memoria terţiară reprezintă un sistem de stocare de durabilitate extremă
— toată viaţa, de accesibilitate foarte uşoară şi, în general> rezistentă la tulburările
cerebrale.
Este vorba de numele proprii, limbaj, manevre motorii de utilizare zilnică.
Caracteristicile memoriei terţiare: capacitate foarte mare, durată- permanentă, stocare-prin
exerciţii intense, frecvente, organizare-complexă, accesibilitatea engramei-foarte rapidă,
tipurile de informaţie — toate formele, tipuri de uitare — nu.se uită.
Uitarea, ca fenomen fiziologic, reprezintă ştergerea percepţiilor trăite. Uitarea se
adresează în primul rând aspectelor neesenţiale, asupra cărora nu a existat un interes
suficient. în general, se uită mai întâi urmele mnezice recente, apoi cele mai vechi(mai bine
fixate şi conservate). Menţinerea informaţiilor peste pragul uitării este un fenomen activ, ce
presupune repetiţii react vatoare.
Structurile nervoase implicate în memorie sunt identice cu cele ale activităţii
nervoase superioare, scoarţei cerebrale revenindu-i un rol hotărâtor.
Nu se poate vorbi de localizare strictă a memoriei şi nici de neuroni specifici mnestici/ dar
există anumite zone corticale. care au implicaţii deosebite. Sistemul limbic are un rol
indispensabil în procesul stocării şi reactualizării mnestice. Emisferul dominant stâng
serveşte predominant la mm.aga2inarea informaţiei verbale, în timp ce cel drept serveşte
predominant memoriei vizuale, spaţiale şi muzicale.
Substratul memoriei de scurtă durată este excitaţia propagată într-un circuit nervos
reverberant, cu persistenţa informaţiei pe. durata reverberaţiei. Repetarea circulaţiei
impulsurilor pe anumite circuite neuronale determină modificări morfo-funcţionale sinaptice
(neoramificaţii axonale şi dendritice, creşterea în volum a neuronilor şi a butoni'lor terminali),
cu rol în conservarea urmei mnestice. Memoria de lungă durată are la bază'modificări
specifice la nivelul ARN-ului mesager neuronal, care induce sinteza unor proteine specifice,
ce semnifică informaţia.

Autoevaluare
1. Care sunt aspectele funcţionale ale memoriei?
2. Care sunt principalele forme ale memoriei?
3. Caracterizaţi memoria senzorială.
4. Prin ce modalităţi se poate face transferul informaţional din memoria senzorială în cea de
durată?
5. Enumeraţi caracteristicile memoriei secundare.
6. Caracterizaţi memoria terţiară.
7. Caracterizaţi uitarea ca fenomen fiziologic.
8. Care sunt structurile nervoase implicate în memorie?
9. Faceţi diferenţa între roiul emisferei dominante şi rolul emisferei minore în memorie.
Gândirea şi limbajul simt generate în condiţiile activităţii practice /a omului în societate.

Gândirea este rezultatul dezvoltării omului. în societate şi a circulaţiei informaţionale între

oameni prin limbaj, Limbajul se învaţă în

etapele timpurii ale ontogenevei, de la oameni cu care se convieţuieşte. Limbajul constituie

suportul proceselor de gândire şi instrumentul principal de prelucrare a datelor senzoriale în
sistemul de gândire şi având în vedere că gândirea se manifestă prin limbaj, dezvoltarea lor se
.intercondiţionează paralel, cu complicarea activităţii umane.
Gândirea reprezintă procesul de reflectare şi de prospectare a realităţii cu posibilitatea
de a-î reproduce ideativ. Particularităţile şi, în acelaşi timp, componentele gândirii sunt:
înţelegerea, explicaţia şi rezoluţi vitatea.
Gândirea este cea mai. dinamică funcţie cerebrală umană, ce permite optimizarea
comportamentului adaptativ faţă de variate şi continue solicitări ale mediului ambiant. în acest
sens, eficienţa gândirii se apreciază în funcţie de rapiditatea decizională şi de acţionare
adecvate.
Gândirea operează prin noţiuni asociate în cadrul unor judecăţi. Operaţiile de bază ale
gândirii sunt: analiza şi sinteza, comparaţia,
generalizarea, sistematizarea şi abstractizarea.
Gândirea debutează cu acumularea elementelor informaţionale şi se finalizează prin
găsirea explicaţiei sau a soluţiei rezolutive.
La baza gândirii stau informaţiile dobândite prin cunoaşterea senzorială şi, în special,
cele rezultate din însuşirea cunoştinţelor învăţate. Elementele informaţionale culese sunt
confruntate cu engramele stocate. Confruntarea informaţiilor de fiecare moment cu tezaurul
informaţional engramat se realizează printr-un proces de baleaj (deplasare) reverberant de-a
lungul unor lanţuri neuronale complexe, până la congruenţă. Gândirea are 2 componente: o
componentă preexistentă — transmisă ereditar, reprezentată de reţeaua neuronală cu anumite
circuite stereotipe şi o componentă dobândită in procesul învăţării, ce se perfecţionează
continuu — circuite optimizate pe parcursul ontogenezei.
Gândirea se concretizează prin urmă mncstică — engramată, acte motorii şi idei
exprimabile prin limbaj.
Filogenetic şi ontogenetic, gândirea apare înaintea limbajului, dar gândirea nu se poate
dezvolta decât împreună cu limbajul.
Limbajul reprezintă un sistem de semnale codificate, având la bază sunete articulate,
care permit comunicarea tuturor manifestărilor ideative ale vieţii psihice umane.
Există un limbaj interior — limbajul gândit şi -un limbaj extern - exprimat verbal. între
ele există o legătură indisolubilă, ca de altfel între
gândire şi limbaj, prin faptul că limbajul interior are o formulare verbală, cât şi prin faptul că
limbajul interior reprezintă o formă prescurtată — eliptică, esenţializată a limbajului exterior.
In raport cu modalitatea de exprimare, se deosebeşte un limbaj verbal şi unul scris (un
limbaj muzical, limbaj gestual).
La baza limbajului stă vorbirea, din care au derivat şi alte modalităţi de exprimare — în
special cea scrisă. Vorbirea se deosebeşte de vocalizare, care reprezintă producerea de sunete
fără conţinut lingvistic. Elementul de bază al limbajului este cuvântul, ce permite să se opereze
cu imaginile obiectelor, fenomenelor şi situaţiilor, în absenţa acestora, realizând cel de-al doilea
sistem de semnalizare.
Funcţiile limbajului se suprapun cu majoritatea manifestărilor psihosociale, funcţii
comunicative, cognitive, reglatoare (orientarea şi organizarea vieţii psihosociale), emoţional —
expresive şi imperativ — persuasive (de convingere, de dirijare a voinţei).
Organizarea limbajului implică integrarea mai multor sisteme reglatoare, receptoare şi
efectoare. Primul reprezintă componenta centrală, iar următoarele sunt componentele
periferice ale limbajului:
a) Componenta centrală a limbajului., adică percepţia, conştientizarea, geneza, comanda şi
controlul variatelor aspecte ale limbajului, este reprezentată de scoarţa cerebrală umană,
atât în ansamblu, cât şi prin centrii specializaţi.
Funcţiile mn estice, conceptuale şi de limbaj interior implică participarea întregului
cortex cerebral, încât reducerea populaţiei neuronale corticale induce tulburări de semnificaţie,
de construcţie şi de expresie a limbajului.
Dezvoltarea limbajului nu poate fi concepută fără participarea scoarţei senzoriale prin
zona percepţiei primare auditive (aria 41) — distrugerea ei ducând la surditate corticală şi prin
zona percepţiei primare vizuale (aria 17), distrugerea ei ducând la cecitate corticală.
Exprimarea limbajului este indisolubil legată de scoarţa motorie — aria
4. Modelul praxic elaborat în aria vorbirii sau a scrierii, este transmis secvenţial ariei 4, de

1
2
5
unde pleacă comenzi spre centrii corticaii clin trunchiul cerebral şi măduva spinării pentru
NEUROPSIHOLOGIA C-ANDîRK Şl A LIMBAJULUI
musculatura organelor implicate în exprimarea limbajului vorbit sau scris. Participarea
coordonată a multiplelor grupe musculare este controlată prin circuite de retroacţiune de către
cerebel, nucleii bazaii, cortexul senzorial.
Scoarţa de asociaţie şi, în mod special, din emisferul dominant este implicată direct în
limbaj. Astfel, scoarţa de asociaţie din lobul temporal stâng şi în special pliul curb de trecere
parieto-temporo-occipital, are rol în recunoaşterea materialului, vizual ce presupune o
verbalizare. Scoarţa de asociaţie din lobul parietal şi, îh mqd special, aria 40/ are rol în
integrarea informaţiilor auditive, vizuale şi somestezice, iar în emisferul dominant, aria 40
reprezintă centrul ideomotor, a cărui lezare determină tulburări praxice.

12
6
 Centrii gnozeo-praxici ai limbajului sunt:

—- centrul gnoziei auditive — aria 22. Lezarea sa produce agnozie auditiva şi surditate verbala, subiectul

aude, dar nu este capabil să interpreteze semnificaţia cuvântului;

~r. centrul gnoziei vizuale, aria.18 şi 1%— cu rol în recunoaşterea obiectelor şi a limbajului scris.

Lezarea ariei 19 determină cecitate verbală sau alexia (imposibilitatea de a citi).

Centrii motori' ai limbajului asigură prelucrarea mesajelor senzoriale auditiv-vizuale, raportarea

lor la obiect, cât şi elaborarea comenzilor de asamblare practică a limbajului vorbit sau scris. Lezarea lor

dâ afonii motorii.

— centrul limbajului articulat — aria 44; lezarea lui determină anartrie;

— centrul limbajului scris — aria 46; lezarea lui determină agrafia;

— centrul exprimării muzicale — aria 45.

De fapt, localizarea nu este netă şi fenomenele se intrică. In cadrul limbajului, interesează în

mod deosebit centrul senzorial Wernicke, situat în partea posterioară a primului girus temporal, în

apropierea cortexului auditiv primar stâng şi centrul motor Broca, situat în al treilea girus frontal, exact

în faţa zonei motorii faciale din girusui precentral.

Aceste două regiuni sunt unite prin fasciculul arcuat.

b) Componenta periferică a limbaj ului cuprinde structurile periferice ale

organelor de simţ văz, auz, tact şi sistemul fonator, respectiv grafic.

Aparatul efector al vorbirii-organele fonatorii şi articulatorii — poate fi împărţit în 4

componente:

— componenta energetică — fluxul expirator;

— componenta generatoare tonală—Taringele cu corzile vocale;

—- componenta modulatoare a tonului — buzele, limba, dinţii, palatul dur, vălul palatin;

— componenta rezonatoare, cu 2 subsisteme: un subsistem modulator reprezentat de gură,

orofaringe, laringofaringe, cavitatea nazală şi un subsistem nemodulator reprezentat de nazofaringe şi

cavitatea nazală.

în procesul vorbirii participă peste 100 de muşchi.

Secvenţa proceselor nervoase implicate în limbaj:

— învăţarea limbajului constă, în primul stadiu, în asocierea anumitor sunete cu senzaţiile vizuale,

tactile sau de alt tip al obiectelor din mediu. După ce fiecăruia cuvânt auzit i s-a ataşat o semnificaţie,

se stabilesc căile dintre zona auditivă şi zona motoare a cortexului ce controlează musculatura implicată

în fonaţie, copilul încercând să formuleze şi sa pronunţe cuvintele auzite. Aceasta implică coordonarea

mişcărilor respiratorii, laringeale, faringeaie, linguale şi labiale, cat şi un control auditiv ai pronunţiei.

Când copilul învaţă să citească, cuvântul auzit este asociat simbolurilor verbale şi, în final, prin

asocierea acesteia şi o zonă motorie a mâinii, copilul învaţă sa scrie. Zona Wernicke conţine

mecanismele nervoase pentru înţelegerea cuvântului vorbit, primind mesajele senzoriale de la cortexul

auditiv. Tipurile auditive ale

limbajului trec din zona YVernicke în zona 13roca pe calea fasciculului arcuat, zonă care conţine

programele motorii pentru coordonarea activităţii zonei implicate în vorbire. Zona Broca, prin

mecanismele de control ale .musculaturii implicate în fu ne ţie, converteşte semnalele auditive

de la 2021a Wernieke în tipuri motorii ale vorbirii. Spre exemplu, în cazul unui cuvânt auzit, replica

nervoasă a cuvântului auzit trece- din zona primară auditivă în zona Wernieke, unde tipul său este

1
2
7
recunoscut şi transferat în zona Broca. Această regiune corticală deţine regulile pentru controlul

musculaturii fonatoare, generând un tip adecvat de semnale pentru musculatura fonatoare şi astfel,

sunetul este repetat sub controlul auditiv. în învăţarea semnificaţiei limbajului, se asociază obiectul
NEUROPSIHOLOGIA CUNOAŞTERII
văzut şi cuvântul pronun ţat ele un adult. Aceste asocieri se realizează în regiunea gi.ru.suIui angular

stâng clin spatele zonei Wernieke (pliul curb).

in urma realizării asocierii, persoana poate numi obiectul când îi vede, sau invers, auzi rea

cuvântului evoca imaginea cuvântului respectiv.

Secvenţa proceselor corticale la citirea unui cuvânt şi replica verbală:

1. recepţia în aria senzorială;

2. transmiterea din cortexul vizual la girusul angular;

3. transmi terea în zona Wernieke;

4. transmiterea semnalului din zona Wernieke în zona Broca, prin fasciculul ar cu ac;

5. activarea modelului motor programat în zona Broca pentru controlul f o r m. arii cu v in te Io r ;

6. transmiterea semnalelor programate la scoarţa motorie, cu destinaţia m u s cu 1 a !:u r i i f o na t

o are,

A u fc o e v a 1 u a r e

1. Caracterizaţi gândirea ca proces fiziologie.

2. Explicaţi rolul memoriei în gândire.

3. Explicaţi roiul învăţării în gândire.

4. în ce constă componenta centrală a limbajului? ■

5. Explicaţi rolul scoarţei cerebrale în limbaj.

6. Care sunt centrii cor ti caii implicaţi în limbai?

7. Cum acţionează aceşti centrii?

8. Explicaţi particularităţile intervenţiei scoarţei cerebrale de asociaţie în limbaj.

9. Care sunt centrii gnozeo-praxici ai limbajului? Cum acţionează aceştia?

10. Care sunt centrii motori ai limbajului?

11. Ce rol au ariile Wernieke şi Broca în limbaj?

12. Descrieţi componenta periferică a limbajului.

13. Care este se c ve.n ţi aii t a tea proceselor nervoase implicate în limbaj?

Cunoaşterea este latura activităţii nervoase superioare umane prin care se realizează
reflectarea în conştiinţă a realităţii şi se urmăreşte explicarea ei. Din punct de vedere senzorial,
cunoaşterea are la bază senzaţia-cea mai elementară treaptă informaţională reflectată în gândire.
Scoarţa cerebrală umană utilizează informaţiile, stocate, ie combină în cadrul unor sinteze tot
mai complexe de tipul următor:
a) percepţie —- mesaje aferente senzitive uni— sau mullisen zori ale grupate în mod ele (pa
ttern-uri);
b) reprezentarea — model memorat realizabil imaginar sau recircularea modelului memorat,
chiar în absenţa sursei senzitivo-perceptuale;
c) i in agi. n a. fia.
Formarea şi memorarea unor modele, ca şi recircularea modelelor engramate şi opera ţiu
na le de analiză şi sinteză a acestor modele stau la baza cunoaşterii senzoriale. Cunoaşterea

12
8
senzorială este caracterizată de rămânerea în domeniul concretului, a imaginii care aproximează
obiectele şi fenomenele, cu relaţiile dintre ele, dar numai sub aspectul lor concret. Dar utilizarea
analitică a informaţiilor engramate prin îmbinarea lor în cadrul sintezelor complexe ce au Ia bază
un program imaginat conduce la modele abstracte. Trecerea de la concretul senzorial —>• la
abstract ■—» la concretul logic reprezintă cunoaşterea raţională. Ea are Ia bază clasificare
senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor, construcţiilor imaginative şi transpunerea acestora, prin
limbaj, într-un sistem simbolic.

Structuri nervoase implicate în cunoaştere

Cunoaşterea implică orientare, atenţie, gândire, învăţare, memorie etc

— toate fiind procese indisolubil legate de scoarţa cerebrală.
Cunoaşterea, prin complexitatea sa, implică toate zonele sistemului nervos, dar
procesele subcorticale cu rol în realizarea optimă a achiziţionării informaţiilor constituie factori
permisivi indispensabili cunoaşterii. Căile specifice ale sensibilităţilor au un rol primordial.
Formaţiunea, reticulată menţine starea de veghe şi participă la pregătirea, şi'elaborarea
mesajelor ce ajung la cortex, asigurând fondul necesar cunoaşterii. Sistemul limbic intervine în
procesul cunoaşterii prin adecvarea activităţii intelectuale şi prin asigurarea fondului
comportamental motivaţional şi afectiv-emoţional.
Nu există un centru al cunoaşterii. Suportul structural cognitiv este asigurat de
neocortex, în special prin. ariile de asociaţie, scoarţa p re frontală având rol de centru prospectiv
cu. rol important în activităţile intelectuale complcxe de tipul raţionamentului. Tot scoarţa
prefrontală asigură analiza
discriminatorie a impulsurilor senzoriale, se realizează corelarea lor cu impulsurile stocate şi, în
final, optimizarea răspunsului elaborat de aria ideomotoare. Lobul parietal intervine în
cunoaştere prin aria somatopsihică de gnozie (câmpurile 5 şi 7), ca şi prin centrul ideomotor
(aria 40 din emis ferul dominant). Ariile de asociaţie din lobul temporal intervin în elaborarea
şi integrarea complexă, a percepţiilor vizuale, împreună cu ariile peristriate şi pa ras triate din
lobul occipital.
Un rol deosebit revine, în cadrul cunoaşterii, centrilor limbajului.
Funcţiile ariilor corticale simetrice sunt asemănătoare, între aceste arii se realizează un
transfer de informaţie, graţie căilor comisurale. Excepţie fac funcţiile integrative superioare, care
sunt asimetric dispuse şi se realizează prin una din emisferele cerebrale. La majoritatea
oamenilor (aprox. 90%), pe baze genetic determinate, emisfera stângă este cea dominantă,
exteriorizată prin calitatea de dreptaci, adică utilizării preferenţiale a mâinilor şi picioarelor
drepte, cât şi prin faptul că centrii perceperii şi înţelegerii vorbirii auzite şi scrise, ca şi centrii
exprimării verbale sau scrise se găsesc în stânga.
Se consideră că, cortexul primar somatic senzorial analizează doar aspectele simple ale
senzaţiilor, iar analiza experienţelor senzoriale cu "patternuri" intri cate necesită arii adiacente
ale lobului parietal: aria
somatosenzorială de asociaţie.
Cortexul vizual simplu nu este capabil de a analiza complet pattemurile vizuale
complicate, aria corticală vizuală trebuie să opereze în asociaţie cu regiunile adiacente-arii
vizuale de asociaţie. La fel şi pentru pattemurile auditive complicate, necesită arii auditive de
asociaţie.
Ariile de asociaţie senzoriale asigură o interpretare de înalt nivel a experienţei
senzoriale. Distrugerea acestor arii reduce în mare parte capacitatea creierului de a analiza
NEUROPSIHOLOGIA
diferite caracteristici ale experienţei senzoriale.CUNOAŞTERII
De exemplu, lezarea ariei situate în lobul
temporal înapoia ariei primare auditive a lobului dominant conduce la pierderea capacităţii de
înţelegere a cuvintelor sau experienţelor auditive, cu toate că sunt auzite. La tel, distrugerea
ariilor asociative vizuale din lobul occipital al emisferului dominant nu conduce la orbire, ci
reduce capacitatea persoanei de a interpreta ceea ce vede.
Aria de confluenţă a diferitelor arii. senzoriale interpretative este aria Wernieke, ce se
dezvoltă foarte mult în emisferul dominant, cel stâng la per soan ele d rep ta ce.
Leziuni ale acestei arii determină, ca persoane ce aud perfect şi chiar recunosc diferite
cuvinte, să nu poată organiza cuvintele în gânduri coerente. De asemenea, persoana este
capabilă să citească cuvinte de pe o pagină tipărită, dar este incapabilă să recunoască
semnificaţia lor.
Girusul angular se află imediat,înapoia ariei Wernieke şi lângă arid primară vizuală a
lobului occipital. Dacă această arie este distrusă, persoana poate interpreta experienţe auditive,
ca de obicei, dar transmiterea experienţelor vizuale este blocată. Deci, poate vedea cuvinte, să
ştie că sunt cuvinte, dar să nu fie capabil să le interpreteze semnificaţia.
Aria Wernicke este cu aproximativ 50% mai mare în emisferul dominant decât în
cel minor. -Deşi aceste arii interpretative sunt foarte
dezvoltate în doar o singură emisfera, ele sunt capabile să recepţioneze informaţiile senzoriale
din ambele emisfere şi sunt, de asemenea, capabile să controleze activitatea motorie a ambelor
emisfere, utilizând mai ales fibre din corpul calos ca mijloace de comunicare între emisfere.
Aria Wernicke este arie interpretativă a limbajului, fiind asociată cu aria primară
auditivă. Aceasta deoarece prima condiţie a limbajului este auzul. Ulterior, când se dezvoltă
citirea, informaţiile vizuale sunt canalizate spre regiuni deja dezvoltate ale limbajului.
Aria Wernicke din emisferul nedominant are rol în înţelegerea şi interpretarea muzicii şi
a experienţelor vizuale neverbale, relaţiile spaţiale dintre persoane şi mediul înconjurător.
Dacă. se distruge aria Wernicke din emisferul dominant — persoana îşi pierde în mod
normal aproape toate funcţiile intelectuale asociate cu limbajul şi. simbolismul verbal: cum
sunt: abilitatea de a citi, de a efectua operaţii matematice şi de a gândi logic.
Deci, distrugerea ariilor de asociaţie auditive şi vizuale ale cortexului poate duce la
incapacitatea de a înţelege cuvântul scris sau vorbit, ceea ce se numeşte afazie auditivă de
recepţie sau afazie vizuală de recepţie.
Unele persoane sunt capabile de a înţelege fie cuvântul scris, fie cel verbal, dar sunt
incapabile să interpreteze semnificaţia lor, ceea ce se numeşte afazie Wernicke.
Dacă leziunea ariei Wernicke este extinsă, cuprinzând regiunea girului angular,
porţiunea inferioară a lobului temporal şi marginea superioară a fisurii sylviene, vorbim de
afazie globală.
Procesul vorbirii cuprinde două principale stadii:
1. formarea în minte de idei ce se doresc a fi exprimate şi alegerea cuvintelor de utilizat;
2. controlul motor al vocalizării şi actul propriu-zis al vocalizării.
Formarea ideilor, gândurilor este funcţia ariei senzoriale din creier, aria Wernicke fiind

13
0
cea mai abilitată. Persoanele cu afazie Wernicke sau afazie globală sunt incapabile de a formula
idei. Iar dacă leziunea este mai puţin severă — pot formula idei, dar nu poate alege cuvintele
necesare exprimării ideii.
Cele două emisfere comunică prin fibrele corpului calos şi prin comisura anterioară.
xAcestea au funcţii importante ce pot fi puse în evidenţă experimental.
Deci, recunoaşterea obiectelor se transmite de la o emisferă la alia prin fibrele corpului
calos, acesta fiind rolul corpului calos şi al comisurii
anterioare: de a pune ia dispoziţie experienţele acumulate intr-o emisferă, e m i s f e r e i o p
u s e.
Tăierea corpului calos blochează transferul informaţiei din aria Wernicke a
emişferului dominant Ia cortexul motoj- de partea opusă. De aceea, funcţiile intelectuale ale
creierului, localizate primar în emisferul dominant, îşi pierd controlul asupra cortexului motor
drept, deşi mişcările subconştiente ale mâinii drepte se menţin normale.

Autoevaluare

1. Enumeraţi structurile nervoase implicate în cunoaştere. .

2. Arătaţi care sunt ariile corticale implicate în cunoaştere şi explicaţi rolul acestora.
3. Explicaţi rolul diferit al celor două emisfere cerebrale în cunoaştere.
4. Ce funcţii îndeplinesc în cunoaştere ariile senzoriale de asociaţie?
5. Arătaţi care este rolul ariei Wernicke în cunoaştere.
6. Ce tulburări apar în cazul lezării ariei Wernicke?
7. Descrieţi comparativ aria Wernicke de pe cele două emisfere cerebrale.
8. Care sunt formaţiunile prin care se poate realiza transferul informaţional de la o emisferă
Ia cealaltă?
Afectivitatea reprezintă ansamblul trăirilor subiective care reflectă relaţiile dintre om şi
ambianţă, exprimat ca o reacţie alitudinală a persoanei faţă de aceasta.
Comportamentul afectiv-emoţional reprezintă reflectarea prin atitudini şi reacţii
subiective a stărilor şi trăirilor spirituale.
Afectivitatea se realizează prin forme multiple:
— Dispoziţia este o stare de fond, de mică intensitate, de durată variabilă, de la câteva ore la
câteva zile, reflectând starea funcţională, a organismului şi adaptabilitatea lui la ambianţă.
— Emoţia este o reacţie afectivă puternică, instantanee, de scurtă durată, cu orientarea
precisă, condiţionată social şi motiv aţi on al, cu intense modificări funcţionale şi cu
repercusiuni asupra stării şi capacităţii funcţionale a organismului.
— Sentimentul este expresia propriei, personalităţi a individului, reflectând relaţiile complexe
şi stabile om - mediu, în special cu mediul social şi este de intensitate medie, echilibrată.
— Afectele sunt trăiri puternice ce survin brusc, au o durată scurtă, se însoţesc de modificări
neurovegetative mari, însoţite cie reacţii mimice şi gestuale.
— Pasiunea, este sentimentul de intensitate mare, dominând persoana şi actele sale pentru o
lungă perioadă, chiar permanent, cu un impuls puternic voii ţi on al spre o activitate bine
direcţionată.
Comportamentul afectiv emoţional este dominat de suportul motivaţional,. orientând
activitatea concretă spre satisfacerea cerinţelor biologic-spirituale. Aspectele comportamentului
afectiv-emoţional în forma lor extremă, se manifestă prin unul din polii contradictorii ai
cuplurilor: tristeţe— veselie, plăcut - neplăcut, furie - blândeţe, frică curaj.
Trăirile afectiv-emoţionale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se
repercutează asupra funcţiilor viscerale şi somatice.
Tulburările afectiv-emoţionale intervin ca factori de condiţionare patogenă a unor boli
etichetate d rept boli psihosomatice.
Procesele afective cele mai bine conturate
NEUROPSIHOLOGIA STĂRILOR sunt emoţiile,
AFECTIVE care, pe lângă componenta
subiectivă, prezintă şi importante manifestări funcţionale cutanate (vasomotorii şi sudornle),
respiratorii., cardiovasculare, musculare (de tonus, tremor), sangvine etc.
Aceste manifestări funcţionale reflectă o excitaţie nervoasă puternică, comună şi altor
procese adaptative (efort fizic, hipertensiune).
Emoţia are următoarele caracteristici funcţionale ce se mani tesla succesiv şi în acelaşi
timp se intrică: cognaţia, afectul, conaţia şi excitaţia.
Cognaţia (sau procesul cognitiv) se realizează în urma stimulării prin percepere şi
evaluarea percepţiei, deci conştientizarea senzaţiei şi a cauzei.
Afectul este simţirea însăşi.
donaţia este impulsul de a acţiona sau dorinţa de a întreprinde o acţiune.
Excitaţia este manifestarea obiectivă a emoţiei, cu răsunet şi comportamental.
Evoluează dinamic printr-o serie ele modificări funcţionale temporare (tahicardie,
ascensiunea tensională, hiperpnee, transpiraţia) şi cu reflectarea comportamentală prin
expresii emoţionale (gesturi, expresii faciale) şi acţiuni*
Pentru ca procesele cognitive să determine afectul, este necesar ca excitaţia aferentă
să circule pe un traiect reverberant, circuitul acţiunii, reprezentat în special de sistemul
limbic, cu implicarea experienţei anterioare a ■ organismului (a memoriei), atât senzorio-
motorii, cât şi afective (plăcut— neplăcut). In urma evaluării subiective rezultă starea de
plăcere sau neplăcere, în funcţie de care se elaborează impulsul de acţiune (de.apropiere
sau de evitare)
Stimularea aferenţială generatoare de emoţie survine în cursul desfăşurării unui
anumit plan comportamental de acţiune, faţă de care influxul aferenţi al poate fi concordant
(potrivit) sau neconcordant (nepotrivit).
Intervine controlul asupra aferenţelor în vederea reglării proceselor emoţionale,
asigurate de două tipuri de mecanisme: participatorii şi
preparatorii.
Mecanismele participatorii, sesizând toate nepotrivirile (incongruentele) asigură
toleranţă temporară a noutăţilor, integrarea nepotrivirilor ca atare, fără să acţioneze asupra
aferenţelor.
Procesele participatorii realizează o adaptare la condiţiile perturbatoare ale mediului
— stabilitate de tip control extern, prin cercetarea şi selecţia influxului aferenţial.
în acest caz, acomodarea prin reechilibrare nu se face prin revenirea la starea
iniţială, ci la alt nivel, cu experienţa îmbogăţit. Interesul, afecţiunea, compasiunea,
admiraţia, uimirea sunt procese afective ce implică mecanisme participatorii, cu angajarea
persoanei faţă de evenimentele din mediu.
Mecanismele preparatorii pregătesc organismul pentru interacţiunea cu mediul,
realizând potrivirea sari congruenţa prin modificări ale aferenţelor, prin simplificarea lor.
Procesele preparatorii realizează o adaptare la condiţiile perturbatoare ale mediului,
o stabilitate de tip control intern, prin eliminarea noilor aferenţe, conservând planurile
curente de acţiune.
Frica, supărarea, teama, dezgustul, furia şi depresia sunt procese afective ce implică
încercarea eliminării noilor aferenţe, în vederea refacerii echilibrulu i tulburat.
Alegerea între cele două mecanisme
NEUROPSIHOLOGIA depindeAFECTIVE
STĂRILOR de experienţă individului de
oportunitatea momentului, de rememorarea rezultatelor experienţei anterioare în situaţii
similare, de contextul dispoziţional etc.
 Rezultă o stare emoţională în curs de desfăşurare etichetată drept plăcere sau neplăcere,
cât şi în sens prospectiv, etichetată drept optimistă sau pesimistă.
Realizarea controlului extern sau intern tace ca persoana să simtă starea emoţională
pozitivă, care în cazul mecanismelor participatorii se traduce prin satisfacţie (sentiment de
mulţumire), iar în cazul mecanismelor preparatorii prin gratitudine (experienţa afectivă de
împlinire a intenţiilor). Deficienţe sau perturbări ale controlului extern sau intern fac ca
persoana să resimtă starea emoţională negativă în cadrul unei situaţii conflictuale. Persistenţa
îndelungată a unei situaţii conflictuale determină un fond afectiv negativ generator de nevroză.
Manifestările afectiv-emoţionale pot fi încadrate într-una din următoarele trei categorii:
a) Comportamentul pozitiv stenic, cu stări emoţionale de tipul plăcere, bucurie, veselie
etc., cu tendinţa de menţinere a acestei stări.
b) Comportamentul negativ — astenic, cu stări emoţionale de tipul neplăcere, tristeţii,
suferinţei, fricii, furiei, agresivităţii etc, cu tendinţa de evitare sau de înlăturare a
acestei situaţii.
c) Comportamentul indiferent.
Structurile nervoase implicate în afectivitate alcătuiesc în ansamblu creierul emoţional
sau sistemul limbic, dar manifestările emoţionale nu se pot localiza într-o singură structură.
Sistemul care controlează comportamentul emoţional este organizat pe mai multe nivele de
control. Astfel, zonelor subcorticale le revine mai ales rolul de organizator direct al
răspunsurilor emoţionale şi în primul rând al expresiei somatomotorii şi visceromotorii. In
cadrul structurilor subcorticale un rol central îi revine hipotalamusului care concură la
implicarea aspectului motivaţional al comportamentului cât şi al expresiei vegetativ-endocrine.
Structurile superioare integrative ale afectivităţii aparţin sistemului limbic şi
neocortexului. Astfel, circuitul limbic al emoţiei circuitul Papez prin fenomenul de
postdescărcare prelungită, asigură persistenţa răspunsurilor emoţionale şi după încetarea
stimulului declanşator. In sistemul limbic şi hipotalamus există zone integratoare şi
declanşatoare a manifestărilor ele plăcere şi de neplăcere, recompensă sau pedeapsă, asigurând
baza motivaţională a comportamentului instinctiv. De asemenea, sistemul limbic şi
hipotalamusul sunt generatoare ale stărilor comportamentale extreme placiditate — furie,
starea emoţională fiind rezultatul unui echilibru dinamic dintre le, evoluând în raport cu
aferentele, între cele două stări limită.
Neocortexul constituie zona integrativă superioară care subordonează şi modulează
comportamentul afectiv instinctual, realizând totodată reflectarea subiectivă a afectivităţii.
Neocortexul exercită un rol inhibitor asupra reacţiilor emoţionale primitive şi de
intensitate excesivă şi un rol facilitator pentru alte categorii de
emoţii. Un rol deosebit revine lobului frontal, scoarţei prefrontale, în optimizarea răspunsului
afectiv, cât şi lobului temporal prin componentele care fac parte din sistemul limbic, prin
intervenţia în mecanismele emoţionale şi a modificărilor vegetative corespunzătoare.
Cele două emisfere cerebrale prezintă diferenţieri în. orientarea răspunsurilor
emoţionale. Emisfera dreaptă este prevalentă pentru răsunetele emoţionale de tristeţe, frică,
oroare şi recunoaşterea stărilor emoţionale ale altora, în special a tonului emotiv în vorbire.
Fondul afectiv-emoţional uman al comportamentului implică .mecanisme neuro-
endocrino-umorale complexe capabile ele a programa o infinitate de variante reacţiona le
pozitive, negative sau indiferente, cu manifestări somatice, vegetative şi psiho-ideative.
Manifestările somatom.otor.ii surit caracteristice pentru diferite tipuri emoţionale,
deosebit de pregnant ilustrate prin mimică şi limbaj.
Manifestările vegetative au ia bază o componentă generală nespecifică de tip simpato-
ergotrop, cu rol în pregătirea, organismului pentru acţiune. Peste acestea se suprapun
modificările vegetative specifice caracteristice diferitelor stări emoţionale. Spre exemplu, în
mânie, există şi intense manifestări parasimpatice: vasodilataţie facială, hipersecreţie salivară
şi gestică. în supărare constelaţia catecolaminică diferă după cum este orientată spre ceva
exterior când domină secreţia de noradrenalină; în timp ce atunci când supărarea este
orientată spre interior domină secreţia de adrenalina, ceea ce se manifestă prin anxietate sau
depresie.
Stările emoţionale modifică şi comportamentul în curs de desfăşurare, eliberând sau
inhibând comportamentele instinctuale. Influenţează atenţia, starea de veghe, gândirea etc.
Reacţiile emoţionale pot orienta şi direcţiona comportamentul, acţionând ca motiv, exceptând
stările emoţionale excesive care pot dezorganiza comportamentul.

Autoevaluare

1. Descrieţi caracteristicile funcţionale ale emoţiei.

2. Enumeraţi modificările vegetative din emoţie.
3. Explicaţi rolul memoriei în procesele afective.
4. Faceţi deosebirea dintre procesele pârtieipatorii şi cele preparatorii.
5. Explicaţi rolul centrilor din scoarţă în procesele afective.
6. Faceţi distincţia dintre rolul emisferei drepte şi rolul emisferei stângi în procesele afective.
7. Diferenţiaţi rolul simpaticului de cel al parasimpaticului în procesele afective.
Comportamentul este ansamblul acţiunilor „şi relaţiilor unui. individ în procesul de
adaptare la mediul, natural şi social, cât şi la nevoile proprii. Comportamentul se ajustează
continuu, printr-un proces de sinteză dependent de caracterul stimulilor, starea individului.,
experienţa, interesele şi concepţiile lui.
Un rol hotărâtor "energizant" în comportament revine motivaţiei, un factor intern care,
alături de aptitudini, însuşiri de caracter etc., contribuie la determinarea manifestărilor de
conduită.
în procesul'activităţii umane, ca reflectare a relaţiilor dintre indivizi, dintre subiect şi
obiectul sau situaţia creată, se generează procese afective caracterizate prin modificări
funcţionale, prin conduite particulare însoţite de expresii emoţionale şi printr-o trăire subiectivă.
Comportamentul este o intricare a expresiei motivaţionale, cât şi afectiv-emoţionale a
individului.

Compottamen tul motiva ţi o n a I

Prin motivaţie, înţelegem totalitatea mobilărilor interne ale conduitei, fie că sunt
înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte.
Motivaţia este un proces complex care implică cel puţin 3 aspecte: nevoia, impulsul şi
ţinta.
Nevoia sau trebuinţa este sursa primară a acţiunii. — expresia unui dezechilibru în
funcţionarea organismului.
Impulsul este o stare de activare care duce la un model de comportament învăţat, în
vederea satisfacerii unei nevoi.
Ţinta — scopul comportamentului motivaţional, care odată atins, determină "saţietate",
cu. reducerea impulsurilor.
Comportamentul motivaţional reprezintă ansamblul acţiunilor şi relaţiilor unui individ,
prin care se adaptează la mediu şi Ia nevoile proprii, sub imperativul mobilu.ri.lor interne ale
conduitei.
Comportamentul motivaţional. are valoare adaptativă pentru supravieţuirea individului
(şi a speciei), prin contribuţia lui esenţială la menţinerea homeostaziei. Devieri ale homeostaziei
pot fi corectate prin comportamentul motivaţional autoreglator, în cooperare cu mecanisme
fiziologice. Comportamentul motivaţional evoluează în 3 faze: trezirea impulsului, realizarea, şi
saţietatea.
Deosebim 3 categorii de comportamente: instinctive, voluntare şi p s i h o s o c i a 1 u
m a n e.
Comportamentul instinctiv — instinctul are Ia bază lanţuri înnăscute de reflexe,
energizate de factori ai mediului intern. Este, deci, un comportament înnăscut, caracteristic
tuturor indivizilor unei specii, uniform şi stereotip.
Principalele comportamente instinctive sunt: comportamentul de
orientare — investigare — cercetare (nespecifică), faţă de stimuli noi, comportamentul alimentar,
comportamentul de apărare şi comportamentul de reproducere (cu componente sexuală,
gestaţională şi parentală).
Fiecare instinct conţine un element de apetit, unul ele aversiune sau ambele. Apetitul
instinctiv este o stare de motivaţie ce se manifestă printr-un comportament explorator, în
vederea găsirii stimulului apetisant. Găsirea stimulului apetisant induce o reacţie consumatorie
după care comportamentul apetitiv încetează. Aversiunea este generată de un stimul
perturbator.
Comportamentul instinctiv implică 3 factori:
a) Program instinctual — conexiuni neuronale profunde, care mediază transmiterea de la
anumiţi receptori la anumite organe efectorii.
b) Stare funcţională adecvată, care se prezintă prin. acţiunea de facilitare a excitantului specific
şi generarea efectului de realizare a programului instinctual.
c) Stimulul specific extern sau intern ce declanşează, programul instinctual.
Declanşarea programului instinctual se face pe baza aferenţelor sosite de la receptori, ce
furnizează trei categorii de informaţii:
— informaţia sensibilizatoare a programului prin coborârea pragului de excitabilitate a
centrului ce incită 1a trebuinţa;
— semnale evocatoare a stării apetitive, ce declanşează programul ins tine tu al;
— informaţii care inactivează programul pe baza impulsului de "saturaţie" sau prin.
perturba re.
Exemplu: la baza comportamentului alimentar stă comportamentul instinctual de foame,
ce se manifestă în cazul creşterii excitabilităţii centrilor foamei. Se instaurează starea de
dominanţă alimentară, ce se reflectă subiectiv sub forma senzaţiei de foame, însoţită de o stare
afectivă particulară— dorinţa de a mânca şi de o componentă voliţională — căutarea conştientă
a hranei.
După căutarea, obţinerea şi ingerarea hranei, creşte excitabilitatea centrilor saţietăţii,
care devine dominantă şi inhibă centrii foamei.. Dispare senzaţia de foame şi apare starea de
saţietate.
La om, comportamentul instinctual este determinat de structuri nervoase localizate în
hipotalamus şi sistemul limbic subcortical şi paleocortical. Asupra acestora acţionează
neocortexul, prin mecanisme
facilitatoare sau frenatoare, acţiung dependentă de informaţiile senzitiv- senzoriale din mediul
înconjurător, de condiţiile funcţionale ale organismului şi de starea psihică a lui.
în dezvoltarea strategiilor de comportament dependent de experienţa dobândită prin
învăţare., un rol deosebit îi revine cortexului prefrontal.
Comportamentul voluntar reprezintă o activitate motorie cu un obiect şi un scop bine
determinate, rezultat al procesului de învăţare în special prin
condiţionare. Realizarea lui se reflect^ în conştiinţă, ca fapt de voinţă care anticipează mintal şi
declanşează acţiuni îndreptate conştient pentru realizarea scop ului.
Comportamentul voluntar se manifestă prin praxii, cât şi prin limbajul articulat. Praxiile
sunt ansambluri de mişcări concomitente şi succesive care duc la realizarea unui scop. Limbajul
articulat, formă specifică omului, are o componentă vorbită şi una scrisă.
Un act motor voluntar este compus dintr-o serie ele mişcări elementare coordonate
înlrr-o succesiune strict determinată, expresie a unei ieleaţii. In urma percepţiei unei anumite
situaţii, pe un fond motivaţional, este generată ideea a ceea ce trebuie făcut, cât şi modelul de
execuţie. Modelul imaginar al execuţiei se realizează pe baza confruntării cu experienţa
înmagazinată în memorie. Imaginea modelului de execuţie este transpusă apoi într-un plan
motor al mişcărilor. Execuţia este coordonată de scoarţa motorie, iar rezultatul este analizat şi
confruntat cu intenţia originală.
Comportamentul voluntar nu este înnăscut, ci dobândit prin învăţare motorie, în special
prin condiţionarea operantă (încercare — eroare). In urma exersării, mişcările voluntare se
înşiruie într-o ordine adecvată prin formarea unor circuite neuronale numite engrame kinetice.
Acţiunile consolidate prin 'exerciţii devin deprinderi — componente automatizate ale
comportamentului voluntar (mersul, vorbirea, scrisul etc.). Automatizarea acţiunii permite
deplasarea atenţiei de la detaliile acţiunii la ansamblul ei, precum şi realizarea ei într-un timp
mai scurt şi cu puţin efort.
Comportamentul psihosocial este specific omului şi este tradus printr-o conduită
dependentă de mediul social. Formarea comportamentului social- uman are ca suport
situaţional complexitatea scoarţei cerebrale evoluat, care, însă, nu este suficient, ci implică un
program comportamental învăţat şi engramat în condiţiile activităţii sociale. Scoarţa cerebrală
mai imprimă comportamentului adapta tiv aspecte specifice ce se pot rezuma în noţiunea de
activitate.
Activitatea este comportamentul reprezentat de totalitatea manifestărilor de conduită
motorie şi mentală prin care omul acţionează asupra mediului şi asupra lui însuşi. •
Domeniile activităţii ţin de motivaţie şi cunoaştere, influenţate de personalitatea psihică
şi afectivitatea individului. Gândirea şi limbajul sunt generate de condiţiile activităţii practice a
omului în societate şi se dezvolta paralel cu implicarea activităţii.
Activitatea practică perfecţionează gândirea şi limbajul şi, în acelaşi timp, graţie gândirii
şi limbajului, se optimizează activitatea umană.
 în procesul activităţii umane, ca reflectare a relaţiei dintre subiect şi obiectul sau
situaţia creată, se generează procese afective caracterizate prin modificări funcţionale, prin
conduite particulare, însoţite de expresii emoţionale şi printr-o trăire subiectivă. Procesele
afective, ia rândul lor, prin manifestările psihice de tipul plăcere, bucurie, entuziasm sau
contrariul lor. se repercutează asupra activităţii umane şi a rezultatelor acesteia.

Auto evaluare

1. Explicaţi rolul comportamentului motivaţional în menţinerea homeostaziei.

2. Enumeraţi componentele comportamentului instinctiv de reproducere.
3. Explicaţi rolul componentelor de apetit şi aversiune în comportamentul instinctiv.
•1. Enumeraţi factorii care intervin în comportamentul instinctiv.
5. Care este baza programului instinctual?
6. Ce presupune o stare funcţională adecvată în vederea realizării unui eoinp or ta me nt ins
tinc t ual ?
7. Ce informaţii stau la baza declanşării unui program instinctual?
8. Enumeraţi structurile nervoase implicate în realizarea comportamentului instinctual.
9. Ce rol deţine neocortexul? Care este aria de asociaţie esenţială implicată în comportamen
t?
li). Explicaţi rolul memoriei în elaborarea-praxiilor.
Prin motivaţie înţelegem totalitatea mobiliarilor interne ale conduitei, fie că sunt
înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte. Orice comportament este motivat. Motivaţia contribuie la determinarea
comportamentului. Ea este o stare latentă interioară, care determină, variabilitatea
comportamentului declanşat printr-un factor din mediul extern sau. interior. Prezenţa
motivaţiei activează deci comportamentul. Procesul motivaţional are o largă întindere
filogenetieă de la tropism până la comportamentul motivaţional iniţiat de impulsuri d ob â ndi
te, în v ă ţa te.
Factorul esenţial implicat în motivaţie este instinctul. Stările fiziologice interne pot
interveni pentru a determina eficienţa motivaţională a stimulilor externi.
Motivaţia ca proces psihic complex implică trei aspecte:
— nevoia (trebuinţa);
—■ impulsul;
— ţinta (scopul).
Nevoia (trebuinţa) reprezintă deficitul fiziologic sau este expresia dezechilibrului
mediului intern care, dacă este dusă la extrem, poate pune existenţa în pericol.
Nu toate motivările derivă din nevoi sau lipsuri, alteori, comportamentul motivat se
dezvoltă în obiceiuri care devin independente de nevoile cu care acesta este iniţial asociat.
Impulsul reprezintă totalitatea activităţilor în vederea satisfacerii nevoilor, trebuinţelor.
Impulsul este o stare de activare care duce la un model de comportament învăţat. Impulsul
este, deci, învăţat, în sensul că. un stimul care înainte de experienţa curentă a fost neutru,
după o experienţă adecvată poate să dezlănţuie o creştere a uneia, sau alteia dintre
proprietăţile impulsului. Impulsul este o noţiune pur comportamentală, care se refera Ia
intensitatea comportamentului motivat. Din punct de vedere fiziologic, impulsul trebuie să fie
NEUROPSIHOLOGIA
echivalentul gradului de activare a mecanismului MOTIVAŢIEI
neural care intervine în motivaţie.
Ţinta reprezintă scopul comportamentului motivat. Motivaţia este rezultatul acţiunii
multor influenţe senzitive, senzoriale, umorale asupra unui mecanism neural central;
comportamentul motivat nu depinde de un singur stimul care acţionează la nivelul unui
receptor, ci este determinat de un model configuraţional complex, alcătuit din stimulii pe care-i
primeşte organismul. Motivaţia este supusă unui control multifactorial determinat de aferenţe
va ri a te in fcero cep toare şi. ex terocep ti ve.
Orice proces motivaţional are la bază un proces fiziologic general, dar muitifactorial.
Motivaţia este determinată şi de competiţia dintre diferite impulsuri.
Aceeaşi ţintă poate fi atinsă prin mijloace comportamentale diferite la momente diferite.
Această variabilitate a comportamentului direcţional este mult facilitată prin învăţarea unor noi
modalităţi de a atinge ţinta, printr-o învăţare selectivă de noi modalităţi de a atinge ţinta.
Saţietatea induce o reducere a comportamentului motivat prin atingerea ţintei. Din
punct de vedere subiectiv, saţietatea se exprima prin reducerea sau suprimarea unor simţuri
neplăcute (de exemplu, durerea), prin satisfacţie, prin neplăcere, prin pierderea interesului sau
prin Indiferenţă. Diminuarea comportamentului motivat prin atingerea ţintei are la bază o
reducere a impulsului organismului a activării lui generale. Saţietatea trebuie Insă considerată
nu numai ca o reducere directă a impulsului şi a răspunsului orientat către ţintă, ci şi ca
rezultat al acţiunilor competitive ale diferitelor motivaţii ale comp o rta men tul ui.
Comportamentul motivat include trei procese comportamentale: trezirea impulsului, o
activitate direcţionată şi saţietatea. Din punct de vedere fiziologic, în aceste procese este vorba
în primul rând de o activare a unui mecanism excitator prin stări interne şi prin influenţe
senzoriale învăţate sau neînvăţate, în al doilea rând, de modificări ale reactivităţii organismului
la anumite ^modele configura ţi onale de stimuli senzoriali şi de mecanisme ce răspund de
organizare şi de facilitarea răspunsului care marchează executarea specifică a
comportamentului motivat şi în al treilea rând, de activarea unui mecanism inhibitor de către
stări interne şi influenţe senzoriale învăţate şi neînvăţate.
Motivaţia influenţează rezultatele care se obţin în cursul testărilor psihologice. Ea
influenţează intensitatea diferitelor tendinţe de răspuns şi chiar a anumitor percepţii.
Motivaţia intervine în mod dominant în învăţare. Viteza de învăţare este o măsură de
joasă fidelitate a intensităţii motivaţiei. Performanţa răspunsului învăţat este mult influenţată
de motivaţia în ce priveşte latenţa noului răspuns, numărul erorilor etc, Gradul de motivaţie se
poate aprecia după latenţa răspunsurilor şi după numărul de asocieri necesare pentru a lixa un
reflex condiţionat.
învăţarea influenţează la rândul său motivaţia.
Scoarţa cerebrală intervine în motivaţie.
Mecanismul neural diencefalo-hipotalamic care stă la baza motivaţiei este un mecanism
integrator pentru toţi factorii care intervin în acest proces, în hipotalamus, se găsesc regiuni
facilitatoare şi inhibitoare pentru somn şi foame, sexualitate.
vt _
Formaţiunea retieulată mezencelalica joaca un rol m reglarea motivaţiei şi în funcţiile
cognitive înalte.

14
2
 Au t o e v al u
a re
1. Explicaţi rolul motivaţiei în comportament şi învăţare.
2. Enumeraţi aspectele motivaţiei ca proces psihic.
3. Explicaţi rolul saţietăţii în comportamentul motivaţional.
4. Faceţi conexiuni între comportament şi celelalte laturi ale acti n erv oase superioare.
5. Care sunt structurile nervoase implicate în motivaţie?
6. Explicaţi rolul hipotalamusului în motivaţie.
Condiţionarea respoxisiva

Vorbim despre o condiţionare responsivă atunci când reflexul condiţionat se face

prin asocierea a doi stimuli diferiţi.,.un stimul condiţional sau indiferent şi un stimul
necondiţionat sau absolut generator al unui reflex necondi ţionat înnăscut.
Stimulul condiţional trebuie să preceadă şi să coexiste de repetate ori în asociere
'cu reflexul •'necondiţionat, ca în final, în absenţa stimulului necondiţionat, să declanşeze
răspunsul.
Fazele elaborării reflexului condiţionat responslv;
a) Faza p recondiţionăm
— stimul necondiţionat (absolut) —> răspuns înnăscut (salivaţie)
— stimul indiferent (soneria) —> răspuns nespecific (reacţie de orientare)
— repetarea stimulului indiferent singur — > habituare.
b) Faza condiţionării
—* stimul indiferent + stimul necondiţionat răspuns înnăscut (prin repetări succesive,,
stimulul indiferent se transformă în stimul condiţionat);
c) Faza condiţionată
— stimul condiţionat (soneria)—* răspuns condiţionat .(salivaţie).
Pentru realizarea condiţionării, trebuie îndeplinite anumite condiţii:
1. Stimulul necondiţionat trebuie să determine un răspuns cu semnificaţie pozitivă sau
negativă pentru organism.
.2. Stimulul condiţionat trebuie să preceadă, cel puţin în parte, pe cel necondiţionat.
3. Asocierea repetată a stimulului condiţionat cu cel necondiţionat (întărirea reflexului
condiţionat elaborat).
Reflexele condiţionate elaborate nu sunt permanente, dacă reflexul nu mai este
întărit, se stinge (inhibiţia de stingere). Pe de altă parte, reflexele condiţionate nu sunt
rigide, ele pot fi. modificate în raport cu condiţiile, conferind fineţe discriminatorie, prin
inhibiţia de diferenţiere (învăţare discriminaţi v ă).
Există posibilitatea formării reflexelor condiţionate de nivel superior. Dacă un agent

indiferent oarecare precede în timp acţiunea excitantului condiţionat elaborat, acest agent va
primi el însuşi proprietăţile excitantului condiţionat. Se obţine astfel un reflex condiţionat
secundar sau de ordinul II. Tot aşa, se pot obţine şi reflexe condiţionate de ordinul III.
Scoarţa cerebrală este capabilă sa reacţioneze la diferite intervale de timp, care trec
între doi excitanţi. Astfel, dacă excitantul necondiţionat întârzie în timp faţă de începutul
celui condiţionat, efectul celui condiţionat se va
compune din două faze: o fază iniţială de latentă sau. de întârziere şi o a dom fază, activă.

J
48
 Au t o e v al u
a re
Faza de latenţă, nu reprezintă altceva decât un proces de inhibiţii (inhibiţia de întârziere).

C o n di ţi o n a r e a o p e r a n t ă

Condiţionarea operantă se deosebeşte ele condiţionarea responsivă prin aceea că se

elaborează în absenţa unui stimul declanşator iniţial şi prin faptul că acţiunea învăţată este,
de obicei, un comportament voluntar. Acţiunea reuşită este urmată de o recompensă.
Condiţionarea înseamnă în acest ca:> asocierea dintre acţiunea, reuşită şi recompensă. Deci,
în condiţionarea operanta, subiectul intervine activ pentru obţinerea recompensei sau pentru
evitarea pedepsei (faţă de condiţionarea responsivă; în care subiectul nu intervine activ, ci
participă involuntar). în cazul în care acţiunea nu mai este urmata de recompensă, reflexul
condiţionat operant se stinge. Dacă recompensa precede acţiunea motorie, nu se mai
elaborează condiţionarea operantă, la fel dacă creşte prea mult intervalul de timp între acţiune
şi; recompensă. Condiţionarea operantă are o deosebită importanţă în învăţau ■ motorie şi în
formarea deprinderilor. j

Autoevaluare

1. Enumeraţi fazele necesare elaborării reflexului condiţionat responsiv.

2. Care sunt etapele în cadrul fazei, de precondiţionare?
3. în ce constă faza condiţionării?
4. Care sunt condiţiile necesare realizării condiţionării?
5. Explicaţi, formarea reflexelor condiţionate de nivel superior.
6. Explicaţi procesul de inhibiţie de întârziere.
7. Faceţi distincţia între condiţionarea operantă şi condiţionarea responsivă.

J
48
2. Cum intervine SRAA în menţinerea stării de veghe?
3. Care este rolul rinencefalului în starea de veghe?
4. Enumeraţi mecanismele stării de trezire.
5. Enumeraţi mecanismele de menţinere a stării de veghe.
6. Explicaţi roiul scoarţei cerebrale în starea de veghe.