LITERATURA RELIGIOASĂ

Ioan Paul al II-lea indemna pe crestinii celui de-al treilea mileniu in Ecclesia in Europa sa-si regaseasca
originile: „Regaseste-te pe tine insuti! Fii tu insuti! Redescopera originile tale!”. Chemarea aceasta are un
sens aparte deoarece Europa a reusit sa creeze si sa dezvolte de mai bine de trei milenii valori ce s-au
raspandit in intrega lume, reflectate in civilizatiile antice: greco-romania, iudaica si crestina. Europa
insemna pentru Paul Valéry o suma de semnificatii ilustrate succesiv de cele trei capitale: Atena, Roma si
Ierusalimul. Pentru poetul existentialist francez Atena a descoperit individul, Roma a creat cetateanul iar
Ierusalimul a revelat persoana, luminand impreuna profilul rational, social si moral al omului. Cum au
beneficiat romanii de aceste valori europene? Mai intai ei au avut sansa ca dacii (populatia straveche de la
nordul Dunarii) sa fie civilizati, este drept cu forta, de romanii lui Traian. Incepand cu secolul al IV-lea s-au
crestinat datorita vecinatatii cu Imperiul Roman de Rasarit si mai apoi cu Bizantul. Ei si-au institutionalizat
Biserica medievala inaugurand si consolidand ortodoxia in haine lingvistice slavonesti. Acest traseu
civilizator, specific sud-estului european, a condus la afirmarea unor paradoxuri culturale:

1. Un popor latinofon crestin a perseverat intr-o cultura scrisa medievala slavona mai bine de sase-sapte
secole si a redescoperit Occidentul emancipat si iluminist datorita religiei unite, din Transilvania secolului al
XVIII-lea.

2. In ciuda slavonismului (adesea radical isihast) afirmat in Biserica Tarilor Romane extracarpatice,
traducerea integrala a Bibliei in romana s-a realizat in anul 1688 dupa versiunea greceasca.

Literatura culta scrisa din Tarile Romane, aflata sub cupola spirituala a Bisericii crestine, a traversat trei
varste pana la infatisarea romaneasca: latina, slavona si neogreaca. Literatura crestina latina apartine
secolelor IV-IX, cea slavona in diversele ei redactii (medio-bulgara, sarbeasca, ucraineana ori rusa, secolele
X-XV) coincide cu existenta Taratului romano-bulgar al Asanestilor si cu efortul de institutionalizare al
Bisericii Ortodoxe dupa schisma din anul 1054, pentru ca varsta neogreaca sa ilustreze isihasmul atonit si
ecumenismul[1] Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopole, dupa cucerirea Bizantului de catre Poarta
Otomana, in anul 1453.

Urmele culturii religioase in limba latina la nordul Dunarii sunt oferite doar de arheologie. Dupa secolul al
XII-lea eforturile eforturilor elitei eccleziatice pentru traducerea si intelegerea Bibliei sunt numeroase. Mai
bine de sase secole, Biserica Ortodoxa de rit slavon a oferit credinciosilor ei texte in versuri ori in proza
constand in versiuni ale Psalmilor, Faptele Apostolilor, cazanii, jitii, liturghiere, sinaxare. Gavriil Uric si
Neagoe Basarab sunt autori romani ale caror opere in slavona au circulat in spatiul ortodoxiei balcanice si
rasaritene.

Biserica Romana a copiat si rescris Sfanta Scriptura, cu cele doua parti, Vechiul si Noul Testament, pana in
anul 1688, cand se tipareste Biblia de la Bucuresti sub domnia lui Serban Cantacuzino.

Biblia a fost considerata inca din primele secole dupa Hristos un model sacru de comunicare crestina. Suma
a unei intregi biblioteci redactata in timpuri diferite, in culturi diferite, de autori diferiti, Ea lauda Cuvantul
ce zideste, reflectand cu deosebire spiritualitatea antica iudaica si elena. Ca parte a literaturii ori ca
literatura propriu-zisa, Cartea Cartilor transfera autorilor sai calitatea de mesageri ai vointei divine,
impunandu-se in cultura europeana de la inceputul Evului Mediu drept singurul canon al tuturor scrierilor:
istorice, sapientiale, apologetice. Cu o estetica proprie datorata figurilor artistice (precum analogia,
paralelismul, sintaxa s.a.) si cu un stil ce transmite o doctrina si o imagine istorica si divina, Cartea Sfanta a
impus un canon oficial caruia, cu timpul, i s-a opus unul critic si un altul privat. Biblia a influentat
dezvoltarea literaturii crestinatatii nu doar ca sursa de inspiratie, ci si ca teorie a textului literar, ea
contribuind la evolutia conceptelor de autor, spirit critic si canon.

Cartile biblice, scrise sub inspiratie divina, au ca autor ultim pe Dumnezeu, autorul uman plasandu-se
mereu sub protectia traditiei, ce il apara de posibilele judecati defavorabile. Ideea de autor incepe sa se
deosebeasca de cea de simplu scrib abia la jumatatea Evului Mediu. Pana atunci scriitorul avea statutul
social de copist, de secretar al vreunui nobil ori de traducator. Autorul, mesager al lui Dumnezeu, inzestrat
cu creativitate si atotstiinta, se afla in cautarea Cuvantului ce exprima Adevarul, misiunea lui fiind, in
acceptiune semiotica, de a produce retele de semnificatii indiferente la identitatea lui.

Prezenta Imperiului Otoman incepand cu secolul al XV-lea in spatiul european ortodox, a impiedicat
raspandirea Renasterii si a ideilor Reformei, miscari culturale ce au stimulat dezvoltarea culturii nereligioase
la popoarelor occidentale. In sud-estul continentului popoarele crestine, obligate sa reziste in fata
expansiunii islamice, au conservat armonia dintre Biserica si autoritatea politica si au intarit prezenta
Scripturii in ceremonialul religios (cel ce mediaza lectura Bibliei si o interpreteaza prin Liturghie). Rasaritul
Europei a mentinut, mai multa vreme decat Occidentul credinta ca Biblia poate fi inteleasa numai in mediul
traditional, singurul capabil a-i descifra mesajul intr-o dispozitie sufleteasca adecvata.

Dupa caderea Constantinopolului, Biserica Ortodoxa a devenit o arca salvatoare a credintei crestine, un
adevarat liman duhovnicesc, o adevarata lume a Textului si Cuvantului sacru. De aceea, spre deosebire de
culturile occidentale, unde traducerea Scripturii in limbile nationale s-a infaptuit pana in secolul al XV-lea, in
spatiul romanesc Cartea Sfanta si-a conservat izolarea, exprimandu-se in slavona. Finalizarea tiparirii
versiunii romanesti integrale a Bibliei in anul 1688 a permis ca in veacurile urmatoare scrierea si citirea in
limba materna sa nu se mai faca doar pe baza cartilor populare (Alexandria, Esopia, Fizilogul s.a) ori a celor
de cult (Vietile Sfintilor, Sinaxare. Minee. Ceaslov etc), ci si pe baza textelor biblice. Limba cartilor religioase
de la nordul Dunarii a strabatut pana la imaginea ei romaneasca trei intalniri catalitice: latina in momentul
crestinarii daco-romanilor (secolele II-VII), slavona (corespunzator momentului institutionalizarii bisericii din
secolele X-XI), greaca veche si neogreaca (in etapa consolidarii credintei, secolele XII-XVI). Pana in secolul al
XVII-lea, veacul de aur al culturii religoase romanesti, fondul lexical a primit succesiv elemente latine,
slavone, grecesti si neogrecesti.

Stratul latin

In secolele II-VII se raspandeste in regiunile vechii Dacii o cultura, cu elemente specifice Peninsulei
Balcanice, urmare a influentei Imperiului Roman si a celui de Rasarit, astfel incat romanii „s-au format in
acelasi timp ca popor romanic si ca popor crestin”. Printre argumentele crestinarii daco-romanilor se
numara: stratul latin al limbajului religios(70 de inscriptii crestine in Scythia Minor), vestigiile religioase in
Dobrogea, Oltenia si Banat (28 de bazilici cu relicvele unor martiri locali), canonizarea a 23 de personalitati
bisericesti, autori straromani de renume peninsular, printre care: Nicetas (Nichita) de Remesiana (cca 340
- dupa 414), Ioannes Cassianus (cca 360-430 sau 435), Dionysius Exiguus (cca. 470 pana la 540-545) s.a.
Acestui moment de cultura autohtona ii dedica Vintila Horia romanul sau, Dumnezeu s-a nascut in exil,
laureat al premiului Goncourt in anul 1960. In literatura europeana recenta Numele trandafirului de
Umberto Eco si Secretul lui da Vinci de Dan Brown s-au bucurat de succes, ele inspirandu-se din
problematica crestinismului timpuriu:

Stratul slavon

Al doilea fond lexical al limbii romane religioase este adunat de la slavii sud-dunareni, crestinati in secolul
al IX-lea (bulgarii au trecut la crestinism in 864, iar sarbo-croatii in 879). La sud de Dunare a inflorit, la
sfarsitul epocii bizantine, o cultura medio-bulgara si mai apoi sarbeasca atragatoare pentru conducatorii
formatiunilor feudale din regiunile de la nord de Dunare. Limba slavona a fost introdusa in secolele IX-X in
cancelariile formatiunilor statale de pe teritoriul Tarilor Romane si in Biserica[11], datorita dependentei
politice fata de statele de la sud de Dunare, afinitatii conducatorilor politici si religiosi cu dinastiile din
Macedonia, Bulgaria si Serbia si necesitatii de a contracara ambitiile dominatoare ale Ungariei catolice.
Caderea popoarelor sud-slave sub dominatia Imperiului Otoman si cucerirea capitalei Bizantului in anul
1453 au intarit influenta elementelor de cult slavon in Tarile Romane, lor revenindu-le misiunea de a
conserva credinta crestina in fata invaziei islamice. Pana in secolul al XIV-lea limba romana receptase toate
elementele lexicale religioase slave, manifestarea lor activa prelungindu-se si dupa secolul al XVII-lea.
Momentul institutionalizarii Bisericii Romane inspira pe Mihail Sadoveanu in romanul Creanga de aur,
imaginand un personaj misterios, un mag in acceptiune autohtona, Kesarion Breb, implicat in intrigile
pentru putere ale Imperiului Bizantin. In Fratii Jderi, o adevarata Iliada romaneasca in opinia lui Tudor
Vianu, domnia lui Stefan cel Mare este evocata si din perspectiva actiunii de pastorire sufleteasca a
Moldovei de catre clerul inalt, solidar cu proiectele politico-militare ale voievodului.

Stratul grec

Al treilea strat este alcatuit din terminologia bizantina propriu-zisa. Dobrogea, unul dintre primele centre
de iradiere a crestinismului in Europa centrala si rasariteana, a facut parte din Imperiul Bizantin inca din anii
971-1185, iar aparitia unei episcopii ortodoxe in nordul Dunarii, la inceputul secolului al XIII-lea intensifica
aceasta influenta. Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea pana in secolul al XIX-lea au existat legaturi de
supunere a domnitorilor romani fata de Muntele Athos, cel mai important centru religios al lumii ortodoxe
medievale. Episcopia Moldovei ce fusese dependenta de Patriarhia din Halici, se subordoneaza din anul
1401, Patriarhiei din Constantinopole, ortodocsii din toate provinciile romanesti ajungand astfel sa se
uneasca sub o singura biserica.

Influenta greaca, manifestata in viata religioasa si politica a Tarilor Romane, se datoreaza Patriarhiei
Ortodoxe din Constantinopole ce a dominat Peninsula Balcanica, cu acordul tacit al autoritatilor otomane,
incapabile sa controleze din punctul de vedere religios populatiile din sudul si sud-estul Europei. Poarta
Otomana a incercat sa opuna influentelor ortodoxe ale noilor centre aparute in Rasaritul Europei (cu
deosebire Kievul si Moscova), pe cel stravechi, traditional, din Constantinopole. Intensitatea influentei
grecesti din secolul al XVII-lea a diminuat pe cea slavona, astfel incat versiunea romaneasca integrala a
Scripturii din anul 1688 a fost realizata dupa varianta greceasca (si neogreceasca). Isihasmul atonit si
personiltatile atonite au fost imortalizate in diverse opere literare romanesti, incepand cu legendara figura
a lui Daniil Sihastru pana la Paisie Velicikovschi, egumenul manastirilor Dragomirna, Secu si Neamt,
resuscitat in romanul Biserica Alba de Ion Druta.