Prietenul meu

de Ioana Pârvulescu
Nu știu dacă ați observat și voi: e câte o zi care pornește prost și-apoi te zgâlțâie întruna, ca o
mașină condusă de un șofer începător pe un drum cu gropi. Așa a fost marțea în care urma să
dăm teza la matematică. Prima teză din viața mea. Nu-mi făceam griji, pentru că – nu vreau să
mă credeți un lăudăros – sunt cel mai bun din clasă la matematică. Ia întrebați-mă care e suma
dintre produsul și câtul numerelor 27 și 9 și vă spun într-o clipă. Am deja rezultatul. Dar mai
bine vă las şi pe voi să socotiți, ca să vă mai antrenați pentru teza voastră, dacă sunteți cumva tot
într-a V-a.
În schimb, la română am mereu probleme. Bunica le repetă adesea vecinilor noștri: „Bogdan –
ăsta sunt eu – e foarte bun la matematică, iar Claudia la română.“ Claudia e sora mea și e într-a
VIII-a. E genul de fată care vorbește cu florile, cu păsările, chiar cu norii, dar e cam
neîndemânatică atunci când are de-a face cu oamenii. Eu n-am vorbit niciodată cu vreo floare, ce
să mai spun de norii cei schimbători, în care soră-mea vede fel de fel de ciudățenii: cai de mare,
canguri, farfurii zburătoare cu extratereștri cu tot. În rest, semănăm bine, avem ochi verzi, gene
lungi (gene de fată, cum mi se spune mereu), păr castaniu ondulat, doar că eu am o șuviță pe
frunte, pe când ea are părul dat pe spate și prins într-o coadă cu elastice în culori fosforescente.
Claudia n-are niciodată probleme cu literatura, i se pare o joacă, așa că uneori o rog pe ea să-mi
facă tema, că nu i-ar lua mai mult de zece minute. Încă n-am reușit s-o conving nici măcar o dată,
habar n-am de ce.
Tocmai pentru ziua aceea de marți, aveam de făcut o compunere cu titlul „Prietenul meu cel
mai bun“. Profesorii de română dau mereu teme despre prieteni și prietenie. Oare de ce? Mi-am
făcut singur-singurel compunerea, care mi-a ieșit cam scurtă, mai exact de trei fraze, și cam
seacă, dacă înțelegeți ce vreau să spun, însă apoi mi-a venit o idee genială. Adică așa mi se părea
mie, că e o idee genială, deși Claudia a spus îngrozită:
— E o nebunie, nu cumva să îndrăznești!
Dar eu – vă rog să nu mă credeți iarăși lăudăros – sunt îndrăzneț, pe când Claudia, cum spune
și tata, e cam fricoasă. Am preferat să n-o iau în seamă.
 Cum spuneam, ghinioanele au început din zori: m-am trezit mai târziu decât oricând și apoi
mi-am căutat zece minute ochelarii, pe care mereu îi las pe unde se nimerește. Ei, da, am
ochelari, sper că nu vă deranjează asta, toată lumea îmi spune că-mi stau bine. Ca să nu întârzii,
n-am mai mâncat și am luat-o la fugă în viteza a patra. Afară ploua teribil, ceea ce complica
planul meu despre care o să aflați un pic mai târziu. Știu că vă pun răbdarea la încercare, dar
profesorii noștri spun mereu că răbdarea e o calitate esențială în viață și că trebuie să ne-o
educăm de mici. Eram la un stop, la trecerea de pietoni. Un șofer care probabil că nu-și educase
îndeajuns răbdarea în copilărie a țâșnit ca din pușcă, iar apa din rigolă m-a stropit de sus până
jos, de arătam ca un personaj din filmul 101 dalmațieni. Așa am ajuns la școală, unde toată lumea
vorbea despre teză, iar pe mine colegii mă invidiau că n-am emoții. Nu știa nimeni că aveam și
eu temerile mele, cred că mai mari decât ale lor, iar acestea erau legate de ora de română și de
ideea mea genială. Dar așa sunt de obicei oamenii, te judecă superficial, n-au ochi şi ochelari cu
care să-ţi vadă şi sufletul. Mi-am pus cu mare grijă rucsacul în bancă şi, din fericire, nu s-a uitat
nimeni la el. Deocamdată planul meu mergea bine.
Cinci minute, care mi s-au părut lungi cât cinci ore, m-am frământat, apoi, brusc, mâna stângă
mi-a țâșnit singură în sus, deși doamna profesoară nu pusese nicio întrebare, ne vorbea despre
criza Imperiului Roman. Eu însă trebuia să-mi rezolv criza proprie. M-am ridicat și am spus,
hodoronc-tronc:
— Vinovatul e în banca mea și, ca să vă spun adevărul, vinovatul sunt numai eu. L-am adus cu
mine ca să ilustrez compunerea „Prietenul meu cel mai bun“, de la română, care mi-a ieşit prea
scurtă. El a lătrat.
Și l-am scos pe Joi. Așa-l cheamă, pentru că l-am primit într-o joi. Claudia îi scrie uneori
numele Joy, adică bucurie. Clasa a făcut, ca un singur om, uuaaa!, iar Joi a început să latre ca
atunci când o vede pe Lala, mâţa vecinilor noştri. Toată lumea rămăsese cu gura căscată. Nici nu
mă mir: Joi e cel mai simpatic câine chihuahua pe care l-ați văzut vreodată. E cafeniu, delicat,
are 35 de cm și puțin peste un kilogram. A încăput perfect în rucsacul meu, de unde-și ițea capul,
de fapt un căpșor ca de căprioară în miniatură. E tot numai ochi: două bile negre, lucioase şi o
privire vie şi mândră cu care îţi topeşte inima. Codița e din cartea de geometrie: un semicerc
perfect. Când merge, zici că-i un fulg: plutește pur și simplu! Să nu-l enervați, vă rog, că are
„sindromul câinelui mic“, latră, mârâie și-și arată colții... de lapte (încă nu și-a schimbat dinții!).
L-am luat pe Joi în brațe și l-am ocrotit de colegii care săriseră din bănci și se strânseseră în jurul
meu într-o hărmălaie de nedescris, în timp ce el mârâia ca un urs și-și tot arăta dințișorii de lapte.
Doamna profesoară a râs.
Ce să vă mai spun? Joi a fost eroul zilei. I-am cerut iertare lui Adi. Supărarea i-a trecut în cinci
minute, tot atâtea câte mă frământasem eu dacă să spun adevărul sau nu. După ce mi-am citit la
ora de română compunerea, am constatat două lucruri. Primul, greșisem complet portretul:
prietenul meu cel mai bun nu este Joi, este Adi. Am spus asta cu glas tare, iar după ore mi-am
făcut un selfie cu prietenul meu cel mai bun.
Al doilea lucru, pe care cred că l-ați remarcat deja: am reușit aici să-l descriu pe Joi în mai
mult de trei fraze seci şi am făcut-o aproape la fel de bine ca sora mea cea talentată la română
(of, poate că sunt totuşi cam lăudăros). La teza de mate am luat 10, deși eram cu gândul la Joi,
care fusese dus în cancelarie. „Să nu se mai repete!“, mi-a spus domnul diriginte cu o voce
severă, sub care am ghicit un zâmbet. Ajuns acasă, am simțit nevoia să-mi fac un selfie şi cu Joi,
prietenul meu al doilea cel mai bun, care-și ținea codița-semicerc în sus, semn de bucurie și de
mare mândrie.
Până la urmă n-a fost o zi chiar așa de rea, nu-i așa?

Răspundeți la următoarele întrebări pe baza textului Prietenul meu de Ioana Pârvulescu:

1. Când are loc acțiunea?

2. Unde se desfășoară acțiunea?
3. Cum se numește personajul principal? Dar sora acestuia?
4. În ce clasă este personajul principal?
5. La ce materie urmează să susțină elevul teza?
6. Menționează câte o trăsătură fizică și una morală a personajului principal și a surorii sale.
7. Care este planul elevului la ora de română?
8. La ce oră se petrece „nenorocirea”?
9. Rezumați în 8-10 rânduri întâmplarea din timpul orei.
10. Relatați în 8-10 rânduri finalul întâmplării din timpul orei.
11. Cum se numește câinele personajului principal și de ce primise acest nume?
12. Descrieți în 8-10 rânduri personajul necuvântător.
13. Cine este prietenul cel mai bun al lui Bogdan?
14. Ce notă a luat elevul la teză?
15. Care este al doilea cel mai bun prieten al lui Bogdan?
16. Cu cine își face selfie-uri Bogdan?
17. Precizați cărui gen literar aparține textul și argumentați în 10-12 rânduri (100-120 de cuvinte)
apartenența le genul respectiv.