Povesti Copii Poezii

• LECTURI LITERARE 2–4
2–4
Román olvasókönyv 2–4. osztály VIORICA OROSZ FÁBIÁN

Román nemzetiségi általános iskolák
számára
VIORICA OROSZ FÁBIÁN

Raktári szám: NT-33316/1
ISBN 978-963-19-8023-3
LECTURI LITERARE
A tankönyv TKV/1614-12/2019. számon 2019. 04. 16. időponttól
tankönyvi engedélyt kapott.
A tankönyvvé nyilvánítási eljárásban kirendelt szakértők:

DR. PÉTERFFY PÁLNÉ
ZARUBAY ATTILA
Redactorul prezentei ediţii:

GABRIELA ELEKES
Referenţi:
MIHAELA BUCIN
AURICA ISTIN
Lector:
MARIA GURZĂU CEGLÉDI
Coperta şi ilustraţiile:
MÁRTA MÉSZÁROS
© Viorica Orosz Fabian, Eszterházy Károly Egyetem, 2019
A tankönyv megfelel az 51/2012. (XII. 21.) számú EMMI-rendelet

10.6. melléklete román nemzetiség kerettantervének.
ISBN 978-963-19-8023-3
Ez a tankönyv a Széchenyi 2020 Emberi Erőforrás Fej-

lesztési Operatív Program EFOP-3.2.2-VEKOP-
15-2016-00001 számú, „A köznevelés tar-
talmi szabályozóinak megfelelő tan-
könyvek, taneszközök fejlesztése és
digitális tartalomfejlesztés” című
projektje keretében készült.
A projekt az Európai Unió
támogatásával, az Európai
Szociális Alap társfinan-
szírozásával
valósult meg. Európai Szociális
Alap
NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 2 2019.06.03. 14:21:07

SEPTEMBRIE
Nu-i nici prea cald, nici nu mai plouă!
Răsare soarele din nori …
Să mergem toţi la şcoala nouă
În mâini şi-n suflete cu flori!
Victor Eftimiu

JOCUL CUVINTELOR
Şi cuvintelor le place
Câteodată să se joace!
Se adună-n grabă mare,

După chip şi-asemănare,
Fac perechi-perechi de rime,

După vârstă şi mărime,
(’Ncepându-şi toate şcoala

Cu aceeaşi ala-bala!),
Se aşază-n versuri clare,

Cu accente şi picioare,
Şi … se ţin după copii,

Să le spună poezii!
Stelian Filip

A.B.C.
Alfabetul este bun
că-ne-nvaţă toate.
A – e apa cu săpun!
B – e bunătate.
M – e muncă, Z – e zel.
V – e voioşie.
Alfabetul, doar Gigel
În alt fel îl ştie:
A – e absenţă pentru el
şi nemotivată.
B – bomboană Caramel.
C – e ciocolată.
F – fondante-ar însemna.
P – ghiciţi? – Praline.
Şi aşa, cum va urma:
S – sunt savarine.
De la A până la zet
Pentru el – se ştie –
E întregul alfabet
O cofetărie.
Alexandru Andriţoiu

JUCĂRIILE CELUI CUMINTE
Un copil, când jocu-i place,
Toată lumea joc îi face;
Iar el toate le pricepe
Şi cu ele-un joc începe.
Zice tufa de zambile:
– Bună ziua, drag copile!
Floarea zice: – Opreşte-ţi paşii!
– Prinde-ne! zic fluturaşii.
– Eu sunt netedă şi mică,
Ia-mă! zice-o pietricică.
Cântă rândunica iară:
– Eu de mult te chem afară!
Căţeluşul şi el vine:
– Hai şi joacă-te cu mine!
Vrăbii zboară
pe tot locul:
Vezi, aşa e vesel jocul!
Patru roţi de la trăsură

Strigă: – Iute alergătură!
Vântul zice: – Aşa mi-e placul,
Să-ndoiesc de vârf copacul!
Mărul zice:
– Mă voi coace,
Vin-atunci pe fugă-ncoace!
Toate-aşa cu drag îl cheamă
Şi el vesel ia de seamă.
Numai cel ursuz nu ştie
Cum să-şi facă-o jucărie
Şi numai posomorâtul
Nu-şi ştie-alunga urâtul.
George Coşbuc
6

CHIPUL CIFRELOR
Unu parcă e un băţ
Şugubăţ.
Poartă chipul tras,
Cu cozorocul pe nas.
Doi se-ndoaie uşor
Pe picior,
Gâtul, vezi, e cam aşa
Cum îl are lebăda.
Trei a fost un ineluş
Pe deget învârtecuş.
Meşterul l-a rupt în două
Să-i dea folosinţă nouă.
Patru scaun ar părea.
Cu spătarul în podea
Şi picioarele în sus Parcă-ar vrea să se răstoarne
Cine oare aşa l-a pus? Şi să scoată-n grabă coarne.
Cinci, se poate să mă înşele, Şapte parcă-ar fi o coasă.
E o seceră de oţel. Nu vă temeţi, nu-i tăioasă.
Dar, deşi unealta-i nouă, Are coadă lungă,
Coada ei e frântă-n două. Să-i ajungă.
Şase e un melc rotit Opt e-aşa ca un colac
În căsuţa răsucită Cu miere, cu mac.
Nu-l mâncaţi că vă-nşelaţi.
Nouă un cârlig să fie?
Cine ştie?
Este greu de asemuit.
Dar e nouă, negreşit.
Zece vă trimite vestea
Că s-a încheiat povestea
Ş-a semnat, precum îmi pare:
Un băţ c-un covrig la spinare.
Alex Sahighian

POVESTIRILE ANULUI
Multe luni are vezi bine
Anul pentru orişicine,
Luni de viaţă şi de har
Cum sunt scrise-n calendar.
Trei sunt luni de primăvară
La rând, lunile de vară,
Trei la fel sunt şi la toamnă,
Ultimele trei, e iarnă.
Primăvara-i o grădină,
Pajiştile înverzesc,
Zumzăie prin aer gâze,
Mugurii pe crengi pocnesc.
Vara pârgul dă în rod.
Am în grădini, livezi
Pentru toamna strângătoare
Roade cât nu poţi să crezi.
Se coboară apoi şi iarna
În troiene călătoare,
Aşternând peste ogoare
Lungi cearşafuri de ninsoare.
Virgil Carianopol

ANOTIMPURI
Primăvara-i cald şi bine,
Rândunica iarăşi vine.
Fluturi zboară. Şi drăguţe,
Fetele culeg frăguţe …
Arde câmpul vara-n muncă,

Copii veseli zburdă-n luncă,
Şi cu cântec, şi cu joacă
Îşi petrec vacanţa toată.
Toamna plouă. Frunza cade.

Se culeg roade bogate.
Şcoala porţile-şi deschide.
Şi te-aşteaptă şi pe tine.
Iarna-i frig. Zăpada-i mare.

Oaspeţi codrul nu mai are.
Copiii se-adună-n case
Lângă foc, s-asculte basme.
Lucia Borza

ŞAPTE FRAŢI
la te uită, şapte fraţi!
Înşiraţi, parcă-s soldaţi.
Tot mereu se fugăresc,
Nu se prind, nu izbutesc!
Luni a şters-o frumuşel,
Marţi se ţine după el.
Miercuri, iute de picior,
Uite-l, e pe urma lor.
Cine vine mai apoi?
Cin’-să fie? Este joi.

Vineri iute a pornit,
Sâmbătă-i şi el grăbit.
Iar duminică, ehei,
Vine, vine, după ei …
Şi aleargă-aşa, pe rând,
Nu se prind nicicând, nicicând …
Nu se prind măcar de mână
Şi alearg-o săptămână …
Ştefan Tita
10

TOAMNA
Îmbrăcată-n haine roşcate
La fereastră toamna bate,
Îţi spune că colo-n vii
Se coc struguri aurii,
Şi-ţi mai zice: ,,Haide, vezi,
Se culeg mere-n livezi!
Iute, ia un coşuleţ
Urcă în pom, fii isteţ,
Strânge şi tu mere bune,
În cămară ţi le pune.
Mâncând merele la iarnă,
O să-mbrăţişezi în taină
Caldul soare de-astă-vară.“
Lucia Borza
11

UN ZVON DE TOAMNĂ
A sosit un zvon de-afară:
C-au să-ngheţe şi-or să piară
Flori şi fluturi, tot ce-a fost …
Rândunelele afară,
Cârduri, cârduri se-nălţară,
Căutând în altă ţară
Caldă, adăpost.
CE TE LEGENI …
George Topârceanu
(Fragment)
Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt
Cu crengile la pământ?
– De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea?
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte;
Bate vântul frunza-n dungă,
Cântăreţii mi-i alungă,
Bate vântul dintr-o parte,
Iarna-i ici, vara-i departe.
Mihai Eminescu
12

ZILE DE TOAMNĂ
Bate vântul, frunza cade
Veştejită de pe ram,
Norii se întind pe ceruri,
Ploaia-ncet loveşte-n geam.
Negura din văi se-nalţă

Către ceru-ntunecos;
A pădurilor podoabă
Aşternutu-s-a pe jos.
Buciumul nu mai răsună,

Câmpurile sunt pustii,
Nu se mai zăresc pe dâmburi
Cârdurile de copii.
Valurile de pe gârlă
Se izbesc şi se frământ;
Toamna tristă, mohorâtă,
Se coboară pe pământ.
George Coşbuc
13

MOMENT DE TOAMNĂ
Pe covoru-ngălbenit
din grădina somnoroasă
se roteşte-ncet păunul
şi e foarte fericit:
toaleta lui gingaşă

– în livada veştejită,
de greieri şi flori lipsită –
acum pare mai frumoasă!
Alexandru Hoţopan
14

MĂRGICA ALBASTRĂ
Într-o seară albastră
Delfinul albastru
a ieşit din marea
albastră, albastră,
şi sub cerul albastru
în care plutea
o pasăre albastră,
rară somn,
mi-a spus:
,,Pământul pe care încap toţi oamenii,
planeta noastră,
e printre stele
ca o mărgică albastră“.
O, dacă aş putea să înfăşor
în batista mea mică
şi să apăr de rele
mărgica albastră
pe care trăim!
Lucia Olteanu
15

IARMAROC ÎN PĂDURE
Nu-i minciună, nu-i deloc,
În pădure-i iarmaroc.
Lupul vinde piei de oaie,

Veveriţa nuci, o droaie.
Două mierle pe-un butuc

Oferă ouă de cuc.
Pupăza aduse-n saci

O grămadă de colaci.
„Hai la ace mari şi mici!“

Dă de ştire un arici.
Cerbu-ar lua coarne noi,

Ursul miere, cu-n butoi.
Umblă vulpea, forfota,

Nişte pui ar cumpăra.
Mistreţul se târguieşte,
Apoi cu ghinde plăteşte.
16

O cârtiţă ce n-ar da
Pe o greblă şi-o cazma.
Iepurele-i mulţumit,
Şi-a luat tot ce-a dorit.
Căprioara-i indignată
Nu află apă curată.
Marmota-i dârză, cumplit,

Ceasul cu cuc s-a scumpit.
„Vai, vai!“ – plânge porumbelul,

Ţarca i-a furat inelul.
Vine bufniţa îndată

Ca să facă judecată.
Melcu-i cel mai întristat

Că el de-abia a plecat
Când târgul s-a şi gătat!
Lucia Borza
17

CĂSUŢA DIN OALĂ
La marginea pădurii era o oală răsturnată. Oala era mare, mare cât
un butoi.
A trecut pe acolo un şoarece. A văzut oala şi a zis:
– Casă-căsuţă, cine stă aici?
N-a răspuns nimeni. Şoarecele a intrat în oală.
A trecut pe acolo un iepure:
– Casă-căsuţă, cine locuieşte aici?
– Şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?
– Eu sunt iepurele-iepuraşul.
– Dacă vrei, vino să locuim împreună.
S-a mutat şi iepurele în căsuţa din oală.
A trecut pe acolo într-o zi, jupâneasa

vulpe şi a întrebat:
– Casă-căsuţă, cine stă aici?
– Noi stăm: iepurele-iepuraşul şi şoare –
cele-şoricelul. Dar tu cine eşti?
– Eu sunt vulpea-vulpica. Pentru mine
nu e loc?
– Da, este, intră şi tu!
18

– Mulţumesc!
Şi au stat împreună multe zile.
Nu ştiu de unde a venit şi ursul. Era obosit Moş Martin.
Cum a văzut oala, s-a aşezat pe ea să se odihnească.
Dar cum s-a aşezat, oala: trosc!
S-a sfărâmat în bucăţi… şi ursul…
Ce-a făcut ursul? S-a speriat.
Ceilalţi au fugit.
19

POVESTEA GREIERULUI
În livezile liniştite, în fâneţele pline de soare, cum dă căldura lu-
nii mai, greierul îşi începe cântecul. Iarba e fragedă, florile pomilor
s-au scuturat. Înfloresc salcâmii şi teii. Sfios şi dulce îşi tremură
greierul cântecul mărunt în dulceaţa primăverii. Este o melodie
înceată. Parcă slăveşte liniştea şi cerul limpede, parcă tremură pe-o
strună de aur.
Acest gândăcel negru-lucios, cu cap mare şi mustăţi lungi, nu face
nimănui niciun rău. Nu împrumută de la nimeni nimic, nici nu
răpeşte hrana altora, cum face furnica. Trăieşte şi adună, adună şi el
din belşugul pământului, cât îi îngăduie vremea. Toată ziua cântă şi
munceşte. Pe urmă adoarme sub o brazdă, sau sub frunze uscate.
Lasă să treacă peste el zilele triste ale toamnei şi viscolele iernii.
Cine a răspândit povestea greierului şi-a furnicii, a furnicii
strângătoare şi a leneşului greier, i-a făcut o mare nedreptate
greieruşului.
De multă vreme cântă el împotriva acestei nedreptăţi. Uneori se
aşază într-un colţ întunecos al camerei, sau sub vatra caldă şi ţârâie
încet şi trist.
A cântat şi va cânta mereu,·până i se va face dreptate: cri, cri, cri!
Mihail Sadoveanu
20

PISICUŢA
Trăia odată,
Ca niciodată,
Într-o câmpie
Cu flori o mie,
Sub frunze late,
Flori fermecate,
Într-o căsuţă
O pisicuţă.
Ea, gospodină,
Avea-n grădină
Două văcuţe
Mici şi drăguţe.
Într-o zi văcuţele
S-au pierdut drăguţele.
Deci pisica supărată
Pleacă-n grabă şi le cată.
Dar zadarnic hoinăreşte,
Nicăieri nu le găseşte.
Bătând câmpu-n lung şi-n lat,
Găseşte doar un dovleac.
Pisicuţa supărată
Nu mai ştie ce să facă.
Tristă de atâta goană,
Dovlecelul îl răstoarnă.
Şi să vezi ce s-a-ntâmplat?
Văcuţele le-a aflat.
Pisica s-a bucurat.
Povestea s-a terminat.
Lucia Borza
(După Móricz Zsigmond)
21

CIOC! CIOC! CIOC!
…Demult, demult tare, când oamenii erau puţini de tot, veveriţa
a dat într-o bună zi peste un pom ciudat. Acest pom avea fructele
rotunde, tari, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse peste alun. I-au
plăcut alunele şi ca să nu se întâmple cum se întâmplase, când a ros
o iarnă întreagă coaja copacilor să se hrănească, ce i-a venit în gând?
Să strângă alune. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă.
Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa. Făcea planuri să
nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, când, într-o bună dimineaţă,
calcă cu un picior într-o coajă. Caută, coajă de alună! de unde? Ea
nici nu se atinsese încă de alunele strânse.
Cercetează: un sfert din alune mîncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a
şi mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul
scorburii şi-a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea dăduse de scorbură. În
scorbură alune. Şi cum e iscusită, a înţeles ea că în alune trebuie să
fie ceva.
Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în
fiecare amiază să-şi ia prânzul.
În dimineaţa când o pândea veveriţa, a sosit şi ea. Dar de abia
intră în scorbură, că veveriţa se repezi la ea. Ciocănitoarea voi să
fugă afară, dar veveriţa o prinse de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos,
lasă coada în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul…
Mai târziu, când i-a venit inima la loc şi s-a văzut rară coadă, s-a
întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură ci,
smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase
culcuşul!
De atunci ciocănitoarea mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nu
capătă niciun răspuns …
După Emil Gârleanu
22

ARICIUL NEGLIJENT
Ariciul nimeri odată în livada unui gospodar şi îi plăcu atât de mult
să privească merele parfumate, mari, aurii pe o parte şi roşii ca
rubinul pe cealaltă, încât se hotărî să ducă unul, pe cel mai frumos,
cu sine, să-şi împodobească culcuşul. Într-adevăr, se simţi atât de
bine acasă în prezenţa misteriosului fruct, încât la lăsarea serii nu se
mai îndura să adoarmă. În cele din urmă botul lui subţire, alungit,
împodobit cu mustăţi, îi căzu între frunze şi ariciul trase un pui de
somn odihnitor, plin de vise din cele mai liniştitoare.
În timpul somnului însă se răsuci de câteva ori în aşa fel, încât
mărul i se înfipse zdravăn în ţepii de pe spinare. Când se trezi în zori
– ia obiectul îndrăgit… de unde nu-i! Îl căută cu sârg toată ziua; nu-l
găsi nicăieri. Spre seară, îi făcu o vizită celui mai apropiat prieten al
său. Acesta, cum îl văzu, îl întrebă de ce arată atât de abătut.
– Aveam un măr mare, frumos, cum n-am mai văzut niciodată,
răspunse eroul nostru. Îmi împodobisem casa cu el. Dar se vede
treaba că azi-noapte m-au călcat hoţii.
– Aşa?! răspunse cu mirare prietenul său. Dar în spinare ce duci?
Şi adăugă: – Prea uşor îi învinuim pe alţii pentru… neglijenţa
noastră.
Repovestire de
Bucur Milescu
23

POVESTEA UNUI CĂŢELUŞ
Un căţeluş găsi odată un os mare. Îl luă în gură şi plecă cu el
foarte mândru.
La marginea satului curgea un mic pârâu. Peste pârâu ducea o punte
îngustă. Căţeluşul trebuia să treacă peste punte. Când era tocmai la
mijlocul punţii, privi în apă. Şi ce văzu? Un căţeluş cu un os mare în
gură.
Căţeluşul nostru, lacom cum era, începu să mârâie şi să mormăie
printre dinţi:
– Măi fârtate, dă-mi osul tău mie, că de nu mi-l dai, ţi-l iau.
Căţeluşul din apă îl privea ţintă, dar nu se mişca.
Atunci căţeluşul nostru a început să latre de mânie. Dar lătrând,
scăpă osul în apă. Acum, în loc să aibă două oase, nu avea nici-
unul.
Lacomul aşa păţeşte, pierde adesea şi ceea ce are.
24

UN PISOI ŞI-UN ŞORICEL
Un pui de mâţă (un pisoi)
A prins sub pat un şoricel,
Şi tot jucându-se cu el,
A zis, cu coada-n sus bârzoi:
– Acuma, după câte ştiu

Din moşi-strămoşi, din tată-n fiu
Ar trebui să-ţi viu de hac,
Dar nu ştiu bine cum să fac.
Te rog, învaţă-mă mata,

Fii bun şi-mi dă măcar un sfat,
Căci niciodată pân’-acum
Eu şoarece n-am mai mâncat.
Atunci, privind furiş la el,
Răspunse bietul şoricel:
– Mă iartă, domnule pisoi,

Te-aş învăţa, dar nu ştiu cum,
Că nici eu n-am mai fost mâncat
De altă mâţă pân’-acum!
George Topârceanu
25

CĂŢELUŞUL ŞCHIOP
Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop“.
Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!
Şi stau singur toată ziua

Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.
26

Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!
Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!
Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…
M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…
Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,
Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
Elena Farago
27

LUPUL LA STÂNĂ
Într-o seară păstorii stăteau în stână, pregătind scoaterea caşului şi
a urdei, iar câinii mâncau dintr-un vas zer cu mămăligă. Câinii
hârâiau unul la altul, când vedeau pe câte unul din ei că apucă cu
lăcomie bucăţi mai mari.
În timpul acesta oile erau culcate în staul, privind cu plăcere la
mieluţii lor, care se jucau cu nevinovăţie.
Un lup flămând veni încetişor până la staul. Acolo stătu puţin şi se
uită prin gard la oi şi miei. Se gândea cum ar putea sări înăuntru fără
să fie simţit de cineva.
Un miel văzu prin gard strălucind ceva, ca două lumânări aprinse.
El se apropie de ţocul acela, ca să afle ce-i acolo.
Atunci lupul îi zise cu blândeţe:
– Bună seara, voinice! Apropie-te! Nu te teme! Eu sunt un prieten
al vostru.
– Mulţumesc dumitale! Nu te cunosc. Ce cauţi?
– O, dragul meu! … mai apropie-te, căci nu prea aud bine şi nu
pot vorbi tare … sunt slab şi am nevoie de ajutor …
– Ei bine, iată că mă apropii de gard. Cine eşti şi ce voieşti?
– Eu mă numesc lup şi aş vrea să pasc puţină iarbă verde. Du-mă,
te rog, unde-o fi iarba mai mare, căci tare mi-e foame.
– A! tu eşti lup şi mănânci carne, nu iarbă verde, cum zici!
– Ba! … mă jur pe părul meu că nu mănânc de fel carne! Vino cu
mine şi-om paşte împreună … O! Cât îmi eşti de drag! Vino mai iute.
Iată … eu sunt gata să te îmbrăţişez!
– Ba nu! Mă strigă mama şi trebuie să mă duc!
– Te strigă mama? Vino doar să te sărut şi apoi te vei duce.
Neînţeleptul miel ieşi, dar … înţelegeţi voi cum l-a îmbrăţişat şi
sărutat lupul … Mielul de-abia putu zbiera puţin … Biata lui mamă,
trezindu-se atunci, rămase înmărmurită când îl văzu în gura lupului.
Ion Creangă
28

PĂSTORUL MINCINOS
Ion era un tânăr păstor, care îşi petrecea toată ziua cu oile lui pe
tăpşan, la marginea pădurii. Într-o zi, plictisit să mai stea atâta vreme
singur, fără altceva de făcut decât să aştepte asfinţitul soarelui, îi veni
ideea să strige:
– Lupul! Săriţi! Lupul!
Câţiva săteni auziră strigătul lui desperat şi săriră de îndată în
ajutor. Dar când ajunseră pe deal, Ion râse de ei şi le spuse că nu a
fost decât o glumă. Sătenii îl dojeniră şi îl lăsară iarăşi singur.
A doua zi, Ion repetă jocul. De data aceasta fu dojenit şi mai tare.
Dar lui i se părea că e o distracţie interesantă, aşa că o repetă câteva
zile la rând.
Într-o duminică, la marginea pădurii a fost o serbare câmpenească.
Ion putea să vadă totul de unde se afla şi fu cuprins de un interes aşa
de mare, încât uită de vechea lui glumă. Dar, iată, lătrară câinii! Ion
se-ntoarse şi văzu trei lupi flămânzi repezindu-se asupra oilor sale.
– Lupul! Lupul! strigă Ion, de data aceasta cu o groază adevărată.
Îl auziră toţi sătenii. Dar îşi spuseră: ,,Ei, aşa ştie el să se distreze,
bătându-şi joc de oameni.“ Şi nu veni nimeni în ajutor. Ion rămase
fără nicio oaie.
Repovestire de
Bucur Milescu
29

CEI DOI PĂDURARI ŞI ZÂNA
Într-o zi, un tânăr pădurar tăia un copac care crescuse pe malul
unui lac adânc. Din neatenţie, scăpă toporul în apă. Neştiind ce să
facă, începu să plângă de supărare. Zâna pădurii, care locuia în cas-
telul ei de pe fundul lacului, îl auzi. I se făcu milă de el. De aceea
ieşi la suprafaţa apei. În mână avea un topor de aur.
– Acesta este toporul tău, pădurarule? întrebă ea.
– Nu, răspunse tânărul uimit.
Zâna coborî din nou şi scoase la iveală un topor de argint.
– E acesta cumva?
– Nu, răspunse pădurarul.
A treia oară zâna ţinea în mână chiar toporul pădurarului.
– Acesta este al tău?
– Da, mulţumesc foarte mult, răspunse fericit pădurarul.
Zâna se bucură că tânărul era aşa de cinstit. De aceea îi înmână
cele trei topoare, spunându-i că toate sunt acum ale lui.
30

Un alt pădurar auzi povestea. Îi veni în cap s-o păcălească pe
zână. Merse lângă lac, îşi aruncă toporul în apă şi începu să se vaiete.
Zâna apăru cu un topor de aur în mână.
– Cunoşti această unealtă? întrebă ea.
– Da, e toporul meu, răspunse pădurarul cel lacom.
Atunci zâna se înfurie. Dispăru sub apă şi nu mai apăru deloc. Iar
pădurarul rămase ţintuit pe mal două săptămâni încheiate.
Poveste populară
31

FATA CEA CUMINTE
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost
odată un morar. Şi avea el o fată harnică şi cuminte, de i se dusese
vestea peste şapte mări şi şapte ţări. Şi auzind împăratul de
cuminţenia fetei i-a trimis vorbă, că are el în pod nişte cânepă de o
sută de ani, să-i toarcă din ea fire de aur.
Fata trimise şi ea vorbă împăratului, că au ei o tufă bătrână de o
sută de ani, să pună împăratul să i se facă din ea un fus de aur, şi
atunci îi va toarce bucuroasă fire de aur din cânepa din pod. Că vezi,
nu poate să dorească împăratul să-i toarcă fire de aur cu un fus
obişnuit, de lemn.
I-a plăcut împăratului răspunsul, şi i-a trimis iarăşi vorbă, că are el
în pod un ulcior găurit, să i-l peticească. Şi i-a trimis fata răspunsul
ei: să-ntoarcă împăratul ulciorul pe dos, că nimeni n-a văzut încă să
se peticească ceva pe faţă.
32

Acest răspuns i-a plăcut şi mai mult împăratului. Şi i-a trimis fetei
poruncă, să se ducă la el, dar aşa, ca totuşi să nu meargă. Să-i dea
bineţe ajungând înaintea lui, dar totuşi să nu zică nimic. Să-i aducă
un dar, şi totuşi să nu-i aducă.
Fata ceru măgarul de la tată-său, încălecă pe el şi porni la împărat.
Acasă încă a prins un porumbel, l-a acoperit cu o sită şi l-a dus cu
ea. Ajungând înaintea împăratului, nu zice nimic, numai se apleacă
înaintea lui, apoi ridică sita de pe porumbel, iar porumbelul zboară
cât clipeşti din ochi, de nici nu-l mai vezi.
Aşadar, s-a dus fata la împărat, şi tot n-a mers, a dat bineţe
împăratului, şi tot n-a zis o vorbă, i-a dus un dar, şi tot nu i-a dus.
Împăratului i-a plăcut atât de mult fata cea cuminte, că a şi luat-o
de nevastă.
Poveste populară
33

OMUL ŞI PASĂREA
Omul treiera grăunţe, – Păsărică, zise omul,
Păsărica mi-l zări Vin’, culege ce găseşti,
Şi, zburând pe lângă dânsul, Dar apoi la primăvară
Începu a ciripi: Tu cu lucru să-mi plăteşti.
– Omule, tu ai grăunţe, Când omizile-n grădină

Cu grămada-n şura ta, Vin de rod la pomi şi flori,
Dă-mi vreo câteva şi mie, Tu să zbori din creangă-n creangă,
Căci m-omoară iarna grea. Să le strângi, să le omori.
Astfel zise treierătorul.

Păsărica se-nvoi.
El îi dete grăuncioare,
Ea omizile stârpi.
Ion Creangă
34

ZECE MÂŢE
Zece mâţe-au fost poftite
La un ceai, pe negândite.
Dar, de teamă să n-o plouă,
Poate şi de altă frică,
Stă la uşă cea mai mică
Şi-au plecat de-acasă nouă.
Nouă mâţe-ascultă-aici
Un concert pentru pisici.
Una sforăie pe nas
Şi acuma doarme dusă.
Şi din toată ceata spusă
Mâţe opt au mai rămas.
Opt pisici se duc la râu

Unde-i apa peste brâu
Plină-n fund cu frig şi noapte.
Un pisoi, cum a călcat,
Că s-a dus! şi s-a-necat
Şi-au rămas cu toate, şapte.
Şapte mâţe s-au jucat

A un joc nemaijucat.
Cărămizile, fiind groase,
Au lovit pe una-n cap,
Ca o muche de dulap,
Şi-au rămas, din şapte, şase.
35

Şase mâţe din grădină
S-au suit într-o maşină,
Şi-n târligi, ca în opinci,
Una ne-ncăpând, frumos,
Au lăsat-o-n drum, pe jos,
Şi din şase mai sunt cinci.
Cinci pisici s-au rânduit

Sus, pe mal, la pescuit.
Hai, mai prinde-l, dacă poţi!
Că pe unul l-a furat
Racul cel răscrăcărat
Şi-au rămas patru din toţi.
Patru mâţe, după peşte,

Vor să-l prindă între deşte
Şi cu mâna, vrei, nu vrei.
Una fuge, cu un crap,
Să şi-l facă la proţap,
Şi-au rămas, din patru, trei.
36

Trei pisici, precum se ştie,
S-au dus la menajerie
Ca să vadă un cotoi,
Însă pe cel mai drăguţ
L-a luat şi l-a dus un struţ
Şi-au rămas pisicii doi.
Două mâţe, chipurile,

Au bătut nisipurile
Toată ziua, toată luna.
Dar o mâţă, mi s-a spus,
A zburat şi s-a tot dus
Şi-a rămas, din două, una.
O pisică de prigoană,
S-a văzut că e orfană,
Singuratică şi mică.
Şi, bolnavă, s-a culcat.
Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat.
Nu mai e nicio pisică.
Tudor Arghezi
37

DREPTATEA MOŞULUI ÎNŢELEPT
Era odată un om bogat. Într-o zi el şi-a pierdut punga cu cincizeci
de galbeni. Un om sărac a găsit-o şi a dus-o la primarul comunei.
Peste câteva zile s-a dus şi bogatul la primar, să-l întrebe de nu i-a
găsit cineva punga.
– Asta a fost? a întrebat primarul, şi i-a arătat punga găsită de
omul sărac.
– Da, asta e, chiar asta! s-a bucurat bogatul, şi a întins mâna după
pungă.
– Ia stai puţin, a zis primarul, mai întâi trebuie să-l răsplăteşti pe
omul cinstit care a găsit-o.
Bogatul era însă de părerea, că săracul nu merită nicio răsplată.
S-a hotărât deci să-l înşele. Şi-a vârât mâna în pungă, să numere
galbenii.
– Aici sunt numai cincizeci de galbeni, zise el. În punga mea au
fost şaizeci de galbeni! Cine a găsit punga, mi-a furat zece galbeni!
L-au chemat şi pe omul sărac. I-au spus despre ce e vorba.
– Nu-i adevărat! a zis săracul. Eu nu mă ating de galbenii altora.
În pungă n-au fost numai cincizeci de bani.
– Minciună! a strigat bogatul. Mă jur că au fost şaizeci de bani!
Aşa s-au certat ei, şi nu s-au putut înţelege. Atunci primarul i-a
sfătuit să se ducă împreună la moşul înţelept care locuia în
apropiere. Să le facă el dreptate. Aşa au şi făcut. Moşul i-a ascultat
pe rând pe toţi trei, apoi, întorcându-se către omul bogat, îi zise:
– Tu ai pierdut o pungă în care erau şaizeci de galbeni. Aşa e?
– Aşa! a răspuns bogatul.
– În punga aceasta însă nu sunt decât cincizeci de galbeni, vorbi
mai departe moşul. Deci punga aceasta nu este a ta, se vede că a
pierdut-o altcineva. Şi fiindcă nu şi-a găsit stăpânul, o vom da-o
omului ăstuia cinstit, care a găsit-o. Iar tu du-te şi caută-ţi punga cu
şaizeci de bani!
Poveste populară
38

POVESTEA PESCARULUI
Lângă mare, într-o colibă, trăia odată un pescar.
Într-o zi, pescarul a prins un peşte mare şi frumos.
– Dă-mi drumul, omule, şi îţi îndeplinesc toate dorinţele, l-a ru-
gat peştele pe pescar. Acesta i-a dat drumul peştelui în apă şi în ziua
aceea, s-a întors acasă cu mâna goală.
Acasă a povestit soţiei ce s-a întâmplat cu el. Femeia i-a spus:
– Întoarce-te la mare şi cere-i peştelui o casă frumoasă în locul
colibei!
Pescarul s-a dus la peşte şi i-a spus dorinţa soţiei.
Când a ajuns acasă, ce să vezi, îl aştepta o casă mare şi frumoa-
să. S-a bucurat mult bătrânul pescar, dar femeia i-a ieşit în cale cu o
nouă dorinţă:
– Du-te la peşte! Vreau un castel!
Moşneagul s-a întors la mare şi i-a spus peştelui dorinţa femeii.
Peştele i-a răspuns:
– Soţia ta e tare lacomă, dar du-te acasă, are să te aştepte castelul.
Într-adevăr, în locul casei stătea un castel minunat.
Dar femeia nu s-a mulţumit nici cu atâta.
– Vreau să fiu împărăteasă! striga întruna.
Pescarul s-a dus la peşte şi i-a spus. Peştele s-a înfuriat şi a zis:
– Femeia ta e nu numai lacomă, dar e şi rea. Vrea să se
îmbogăţească din munca altuia. Nu merită decât o colibă.
Când a ajuns acasă, pescarul n-a mai găsit castelul. În locul lui era
din nou o colibă.
Poveste populară
39

CALUL ŞI ŞOARECELE
Odată un cal s-a supărat pe stăpânul său şi de aceea l-a părăsit.
Avea însă pe el căpăstrul, şi capătul căpăstrului atârna până la
pământ. Cum mergea pe drum, iată că-i iese în cale un şoricel mititel.
Cum vede şoricelul calul, îl prinde de căpăstru şi fugind înainte face
ca şi cum el l-ar mâna.
– Vedeţi ce tare sunt? făcu şoricelul pe grozavul, eu mân calul ăsta
mare!
Calul n-a zis nimic, numai zâmbea în sinea lui. Şi mergea, păşind
răbdător în urma şoricelului sfătos. Iar şoricelul nu-şi încăpea în
piele de mândrie. Mereu zicea:
Vedeţi lucrul ăsta mare?

Eu duc calul la plimbare!
Şi tot într-un cântec o ducea şoricelul şi tot sălta şi se mândrea.

Dar deodată amuţi înspăimântat. Ce se întâmplase?
Nimic altceva, decât că au ajuns pe malul unui râu mare. Acum să
te vedem voinicule, cum duci tu calul mai departe!?
– Înainte, tot înainte! a zis atunci calul. De ce te-ai oprit,
viteazule? Du-mă numai pe cealaltă parte, că-i apa mică şi nu ne
ajunge decât până la glezne.
Dar şoricelul răspunse:
Am eu minte să nu trec.
Eu nu vreau să mă înec!
– Las’ să-ţi arăt eu că nu-i adâncă apa, zise calul. Intră frumuşel în
apă şi se opri cam pe la mijlocul ei.
Uite, vezi? voinic cât zece!

Mai sus de genunchi nu trece.
40

– Ţie ba, dar mie da! răspunse şoricelul.
Unde-i apa pân’ la glezne

Un şoricel se-neacă lesne!
Aşa se târgui şoricelul cu calul, până începu apoi să-l roage:
Hai, te rog, şi ia-mă-n spate

Şi mă du de ceea parte!
– Bine, să fie, zise atunci calul. Te trec, dar numai dacă-mi

promiţi că altădată nu te mai lauzi şi nu te mândreşti.
Iată ce a răspuns şoricelul:
Trece-mă de ceea parte! …

De pisică să n-am parte
De mă mai mândresc vreodată!
O să ştiu de altădată
Că sunt doar un şoricel
Şi o să mă port la fel.
– Aşa să fie! zise calul, şi-l trecu pe şoricel de cealaltă parte a

apei.
41

MĂRIUCA CEA VISĂTOARE
Măriuca era o fată harnică, dar firea ei visătoare îi pricinuia adesea

necazuri. Într-o zi porni spre piaţă cu un coş de ouă. Aşa cum mai
obişnuiesc şi astăzi femeile la ţară, ea purta coşul pe cap. În timp
ce străbătea drumul din sat către orăşelul cel mai apropiat, unde era
piaţa, începu să-şi facă o mulţime de planuri. „Vând aceste ouă şi
îmi cumpăr câteva găini ouătoare“, îşi spunea ea. ,,Pe lângă cea pe
care o am acasă, şi care e deja bătrână, găinile cumpărate vor fi cu
mult mai harnice. În fiecare zi voi umple câte un coş de ouă şi le voi
vinde la piaţă. Cu galbenii pe care îi strâng astfel, îmi voi cumpăra o
mulţime de rochii. Cu rochiile acelea scumpe voi arăta aşa de bine,
că mi se va duce vestea. Şi atunci, feciorul judecătorului din oraş va
auzi de frumuseţea mea. Şi va veni să mă vadă. El îmi va da binete,
cuprins de sfială, iar eu voi face o plecăciune uşoară, uite-aşa!“ Şi
zicând „uite-aşa“, Măriuca înclină capul şi ouăle căzură în iarbă cu
coş cu tot; se sparseră şi nu mai rămase nici de-o omletă.
Repovestire de
Bucur Milescu
42

IARNA
(Fragment)
Iarna-i un vestit dulgher

Că ea poate, când voieşte,
Peste râuri pod să puie
Fără lemn şi fară cuie,
Fără niciun pic de fier
Şi găteşte-aşa, deodată,
Pod întreg dintr-o bucată.
Iarna-i grădinar, când vrea

Pune albe flori pe geamuri
Fără frunze şi cotoare,
Fără chiar să aibă soare,
Numai cum le ştie ea.
Mie-mi plac, că sunt de gheaţă
Dar când sufli, pier din faţă.
George Coşbuc
43

PĂSĂRICAÎN TIMPUL IERNEI
Iarna ninge şi îngheaţă,
Frigul creşte tot mereu,
Păsărica cea isteaţă
Nu mai zice cântul său.
Când afară viscoleşte,
Ea s-ascunde tremurând
Într-un dos, unde găseşte,
Nu ca vara, ciripind;
Ci, zburlită, şi-ntristată,
Flămândă ca vai de ea,
Pe la drum mâncarea-şi cată,
Sărmănica păsărea.
Dumnezeu care-a făcut-o
Pe dânsa, ca şi pe noi,
O nutreşte ş-o-ncălzeşte,
El o scapă din nevoi! NINGE
Ion Creangă
Ninge, iarăşi ninge
Peste casa mea.
Săniuţa zburdă
Veselă prin nea.
Noi ieşim în curte,

Născocim un joc,
Şi venim în casă
Seara, lângă foc.
Spunem glume mamei

Şi în râsul ei
Se aude-un clinchet
Lin de clopoţei.
Elena Dragoş
44

SĂNIUȚA
Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarna, drăguţa.
Hai, băieţi, pe deal în sus
Să ne dăm cu săniuţa.
Câte unul, câte doi

Ne suim în sănioară,
Fără cai şi fără boi
Săniuţa fuge, zboară.
Toţi sunt rumeni la obraz,

Mulţi coboară, şi mulţi suie,
Unii râd, fac mare haz,
Alţii … capătă cucuie.
George Coşbuc
45

IARNA
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iat-o sanie uşoară care trece peste văi …
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
Vasile Alecsandri
46

POVESTEA UNUI FULG DE ZĂPADĂ
A fost odată ca-n poveşti
în înălţimile cereşti,
a fost un nor nemişcător
cu fulgi de-argint, strălucitori.
Norul, mama fulgilor,

le spunea steluţelor:
„Ţineţi-vă mână-n mână
să rămâneţi împreună,
că-n curând va veni timpul
să încununăm pământul.“
Dar un fulg nerăbdător,
legănat de-un vânt uşor,
s-a despărţit din cunună,
n-ascultând de vorba bună
şi-a pornit singur să vadă
colo jos ce îl aşteaptă.
Ca un fluturaş plutind
s-a apropiat zâmbind
de cuşca unui căţel
jucăuş şi mărunţel.
Cuţu, căţeluş pitic,
văzând fluturaşul mic,
a crezut că-i jucărie
şi-a lătrat de bucurie
şi cu botul căldişor
l-a atins încetişor
…dar fulgul cu drag primit
într-o clipă s-a topit.
Alexandru Hoţopan
47

SCRISOAREA LA DRUM
Moş Crăciune, toţi îmi spun Drumu-i rău şi-i lunecuş…
Că eşti darnic şi eşti bun. Moş Gerilă nu mai poate;
Eu îţi scriu de mai-nainte A pornit cu sacu-n spate
Că-s un copilaş cuminte. Şi icneşte la urcuş.
Şi-ţi mai scriu, aşa să ştii
Că eu nu-ţi cer jucării, Lung se uită îndărăt
Cum ţi-ar cere alţi copii. Scuturându-şi barba rară
Însă nu m-aş supăra, De omăt,
Dacă tot mi-ai da ceva. Şi oftează sub povară:
– Greu, băiete, greu de tine!

Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai către vară,
Că-s bătrân şi nu mai pot!…
Otilia Cazimir
48

UITE, VINE MOŞ CRĂCIUN
Prin nămeţi, în fapt de seară, – Bună seara, bună seara!

A plecat către oraş Iaca, vin cu sănioara
Moş Crăciun c-un iepuraş Şi cu daruri proaspete.
Înhămat la sănioară. Bucuroşi de oaspete?
Uite-o casă colo-n vale, – Bucuroşi,

Cu ferestre luminate, Bucuroşi,
Moşul s-a oprit din cale, Strigă glasuri de copii
Cu toiagu-n poartă bate: Moşule, de unde vii?
– Iaca, vin din moşi-strămoşi,
Încărcat cu jucării!
Otilia Cazimir
49

MOŞ-AJUNUL
Bună dimineaţa
La Moş-Ajun,
Bună dimineaţa
La Moş Crăciun!
Daţi-ne câte-un covrig,
Că tremurăm de frig;
Daţi-ne câte-o nucă,
Că vă dăm de ulucă;
Daţi-ne câte-un măr,
Că vă luăm de păr;
Daţi-ne câte-o pară,
Că vă lovim de scară;
Daţi-ne câte-un şorici,
Că noi nu plecăm de-aici;
Daţi-ne măcar parale,
Că luăm uşa-n spinare.
Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi,
Că de noi nu vă scăpaţi!
50

ANUL NOU
Ninge, ninge peste sat. Anul vechi de-acu se duce,
Fulgii cad încet, încet. Anul Nou, iată-l pe drum,
Albi sunt picii de pe stradă De mânuţă îl aduce
Parcă-s oameni de omăt. Bunul nostru Moş Crăciun!
Aeru-i a sărbătoare, Emilia Plugaru

Porţile sunt larg deschise.
Peste tot miros de pâine,
Peste tot lumini aprinse.
Câinii tac în noaptea asta.

Gospodarii, stând în prag,
Întâlnesc colindătorii
Şi le zic aşa cu drag:
– Picilor, da-ţi traista-ncoace,

Să vă pună moşu-n ea,
Un colac mare cât roata,
Na, măi ţică, şi-o para.
V-aş ruga ca şi la anul

Să mai treceţi pe aici,
Doar aşa veţi ţine minte
Că aţi fost odată mici…
51

CU SORCOVA
(Sorcovaşul)
Sorcovaşul cu colinda Lungi şi rari, îşi duce paşii

A pornit de dimineaţă. Pe zăpada îngheţată.
Un pitic e pe cărare, Ei! Se-mpiedică şi cade …
Mititel! O mogâldeaţă. Da-i voinic, se scoală-ndată.
Cu o bâtă mare-n mână, I-a căzut pe ochi căciula,

C-o căciulă-a lui tăticu, Doar năsucul şi-obrăjorii
Îşi târăşte-n picioruşe Se mai văd pe dinafară,
Nişte cizme-a lui nenicu. Roşii, roşii ca bujorii.
Plin de dor şi hotărâre, ,,Ca un măr şi ca un păr“

Merge-ntins spre tata-mare. Prichindelul tot îngână
De când vrea să-l sorcovească Şi-şi repetă-ncet urarea,
Şi să-i zică o urare! Strângând bâta mare-n mână.
52

Când ajunse la bunicul Nu mai ştie nepoţelul
Colo-n casă, la căldură, Nicio vorbă de urare
Şi când vru să-l sorcovească, Şi deodată izbucneşte
Bâlbâi aşa din gură: Într-un plâns cu-nverşunare.
,,Sorcova vesela, Tata moşu îl sărută

Primăvară peste vară Şi la pieptu-i slab îl strânge,
Ca săgeata să trăieşti, Potolindu-l cu blândeţe:
Ca piatra să-mbătrâneşti, – Taci cu moşul Nu mai plânge!
Ca oţelul… ca oţelul…“ Că la Anul Nou ce vine
Ai să spui urarea bine.
53

FETIŢA CU CHIBRITURILE
Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă
noapte a anului, noaptea de Anul Nou!
Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă,
desculţă, şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă,
dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi
mamă-sa şi, fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit
să treacă strada, din pricina că tocmai veneau în goană două trăsuri.
Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş;
zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă şi el copii.
Şi acuma, săraca fetiţă mergea desculţă, şi picioruşele ei erau
vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de
chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i
dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, flămândă
şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul
ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea
numai la frumuseţe nu se gândea!
54

Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două
case; una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon.
Fetiţa s-a ghemuit, strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era
frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nicio cutie
de chibrituri şi nu căpătase niciun bănuţ măcar. Tată-său avea s-o
bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că
astupaseră crăpăturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbătea
înăuntru. Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi
straşnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi
încălzească degetele? A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos
ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată
55

lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe
mari de tuci, cu picioarele de alamă. În sobă era un foc zdravăn şi
fetiţa îşi întinse picioarele să le încălzească … dar flacăra se stinse,
soba pieri … şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.
A mai aprins unul şi iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era
luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetiţa văzu o
odaie cu masa pusă; pe faţa strălucitor de albă erau farfurii de
porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite gâscă friptă,
umplută cu prune şi mere, din care ieşeau aburi. Şi ce era mai
minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe
jos, legănându-se cu furculiţa şi cuţitul înfipte în spate, şi s-a
îndreptat chiar către fetiţă. Dar deodată chibritul s-a stins şi n-a mai
rămas decât zidul gros şi rece.
Fetiţa a mai aprins un chibrit şi flacăra a făcut lumină jur-
împrejur; şi în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea,
cu zâmbetul ei bun şi blând.
– Bunicuţă! a strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine! Ştiu că ai să pleci
şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum au plecat şi soba cea caldă,
şi gâsca cea friptă, şi pomul cel frumos!
Şi repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie,
fiindcă voia s-o mai ţie pe bunică-sa să nu plece. Şi chibriturile au
dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată
nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi
amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei acum nu-i
mai era frig, nici frică; era în cer.
A doua zi de dimineaţă, în ungherul dintre cele două case, fetiţa
cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în
cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra
trupuşorului mort, lângă care erau împrăştiate o mulţime de cutii de
chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. ,,A vrut să se
încălzească“, ziceau oamenii. Dar nimeni nu ştia ce frumuseţi
văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce bucurii mari îi adusese Anul
Nou!
Hans Christian Andersen
56

PRIMĂVARA
A trecut iarna geroasă,
Câmpul iată-l înverzit!
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit.
Dintr-o creangă-n alta zboară

Sturzul galben, aurit;
Salutare, primăvară!
Timp frumos, bine-ai venit!
Vasile Alecsandri
57

A VENIT PRIMĂVARA!
– Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna!
Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina
brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă.
– A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică.
Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie
de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această
culoare.
– De ce? întreabă vrăbiuţele.
– Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe.
– Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros.
La o adică, Baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, ie-
puraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi!
– Da! Da! Se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată.
E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi!
– Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte
el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult.
– Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său
ursuleţul Mişani.
– Ninge, Mişani! Ninge! sar bu-
curoase vrăbiuţele. A venit iarna!
– A venit… Cine a poftit-o? Nu
putea să stea la ea acasă? Hm… Nu
pricepeam de ce mă trage la somn…
Când colo… Baba e de vină. Morr,
morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să
dorm trei luni de zile încheiate. Morr,
morr, morr…
Şi Mişani se retrage în bârlog, dar
peste câteva clipe revine:
– Auziţi?! Strigă el.
– Pe cine strigi, Mişani? întreabă
vrăbiuţele.
58

– Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primă-
vară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm.
– De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi
ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu
daruri. Va fi atât de frumos.
– Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame.
Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâ-
na. Nu mă iubeşte…
Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece
vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog!
– Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele, apoi zboară pe crenguţe-
le lor de brăduţ.
Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi
măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi
pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri.
– Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru
cine credeţi că e?
– Pentru mine! Strigă bursucul.
– Ba e a mea! Se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu
mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea.
– Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu tre-
buie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni.
– Mişani are prieteni? Întreabă bătrânul.
– Are! Se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi sun-
tem prietenii lui.
– Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se
va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu aseme-
nea prieteni.
După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepu-
raşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroa-
se pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine
dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada.
– Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă
ea.
59

– De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele.
– Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile.
Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor
răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate.
– Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primă-
vara?
– Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorbu-
rică să ronţăie nuci.
Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o
bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie!
– Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara!
Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot
fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă.
Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa
e gata.
– Dar unde e Mişani? Îşi aminteşte veveriţa.
– Aoleu! Am uitat! Se agită vrăbiuţele.
– Cipcirip! Cipcirip! Aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeş-
te-te, Mişani! A venit primăvara!
În bârlog, nicio mişcare.
– Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă.
– O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă.
– Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa.
Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de
greu încât toţi trei – mai să leşine.
– Să deschidem ferestrele! Strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să
pătrundă lumina!
– Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e
aici…
Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, căro-
ra li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se
pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui
Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proas
păt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri
60

de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele
noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe
ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un
scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi
de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se
aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani.
– Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! Îşi pierd răbdarea vrăbiuţele.
A venit Primăvara! Nu e timp de dormit!
– Ştiţi ceva? Zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi
imediat.
– Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui
Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle.
– Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună
voie – ne prinde iarna aici.
– Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulci-
ca cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului
cu miere – Mişani nu va rezista.
Aburii ceaiului umple toată încăperea.
– Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară.
Aoleu! Nu cumva? A venit? Sare el speriat de pe cuptor.
– A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi,
glumeşte iepuraşul.
Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi
plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine,
ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel.
– Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu
această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi,
observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu
se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepu-
raşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate.
– Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele.
Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de
primăvară hrăneşte un an!
Emilia Plugaru
61

PENTRU TINE, PRIMĂVARĂ
Şiruri negre de cocoare
Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sărbătoare …
Zumzet viu prin zarzări. Oare

Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline, RAMURĂ CU
Nu ştii: flori sunt, ori albine? MÂŢIŞORI
Pentru cine?
Cineva de catifea
Pentru tine, primăvară, Sau ceva de galben puf
Care-aduci belşug în ţară, Luminând în alb văzduh?
Care vii, Bumbişori de la comite
Peste câmpii, Sau lăbuţe cu perniţe?
Cu bănuţi de păpădie Ce zic degetele tale
Şi cu cântec de copii. Când le mângâie agale?
Ce zici tu, că pot să fie?
Otilia Cazimir
Ciucurii de la tichie‚
Năsturaşi gălbui or fi
Sau boboci de raţă vii
Mult mai mici decât se poate
Spune-mi, din acestea toate
Adevărul care este?
(Adevăr, iar nu poveste!)
Ştiu – şopteşte-acuma guriţa
Ştiu – râd cei doi ochişori:
Asta-i semnul primăverii –
Ramură cu mâţişori.
Daniela Crăsnaru
62

POVESTEA GHIOCELULUI
Gerul şi-a pierdut puterea. Pe cerul senin s-a ivit soarele. Zăpada
se topeşte. Apa pătrunde adânc în pământ. Acolo se trezeşte din
somn ghiocelul.
– Ah, cât am dormit! Ce-o fi afară?
Îşi spală cu grijă petalele albe şi zice:
– Ce frumos sunt! Ce-ar fi să ies la lumină?
Îşi face loc prin pământul negru. Frunzele veştede, înghesuite
unele peste altele, îl sfătuiră să mai stea în pământ.
– Cum să stau în pământ? Locul meu e afară, la soare. Trebuie să
vestesc primăvara!
El trece printre frunze şi iese la lumină. Ce frig e afară şi ce urât!
Nici un fir de iarbă, nicio floare!
– Nu vine încă primăvara, mai bine mai stăteam în pământ,
murmura ghiocelul.
Atunci razele de soare coborâră până la el:
– Bun sosit, curajosule! Voios, ghiocelul îşi deschise petalele albe
şi lucioase, apoi sună în aer clopoţelul:
– Vine primăvara! Vine primăvara!
63

SERBAREA PRIMĂVERII
Razele soarelui încălzesc pământul. Zilele se fac tot mai
lungi şi mai blânde. Se apropie cea mai dulce serbare a
primăverii: înflorirea livezilor.
Cresc mugurii şi încep a se deschide pe rând: florile caişilor
şi ale vişinilor, albe ca o spumă, florile prunilor bătând în verzui.
Înfloresc apoi părul alb ca o bătrâneţe şi merii cu dulcile
lor nuanţe roz-alb şi trandafirii.
Îndată se aud şi cucii în blândeţea zilei, şi grangurii şi
pupezele.
Seara, slăvind sărbătoarea pomilor, privighetoarea, cea fără
pereche, îşi începe minunatul ei cântec.
În fiecare an, privind haina de sărbătoare a florilor, suntem de faţă
la pornirea rodului. Şi tinereţea aceasta a anului, mereu ne încântă,
mereu ne farmecă.
După Mihail Sadoveanu
64

ZÂNA PRIMĂVERII
A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.
Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii. Fiind primăvară,
trotuarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.
Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet…

Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta,
ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aştep-
tat-o să iasă de la şcoală.
Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.
Elia David
65

CEA MAI SCUMPĂ
DE PE LUME
Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări,
zarzării au zis de zarzări,
peştişorii de peştoaică,
ursuleţii de ursoaică,
şerpişorii de şerpoaică,
tigrişorii de tigroaică,
mânjii toţi au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe,
nucii toţi au zis de nucă,
cucii toţi au zis de cucă, MAMEI
toţi pisoii, de pisică,
iară eu, de-a mea mămică. De dragul tău pământul
Orice mamă e anume De ghiocei e plin,
cea mai scumpă de pe lume! Şi vin cocori din zare,
Nichita Stănescu Şi cerul e senin.
Şi-ntâiul fir de iarbă

A răsărit în prag,
Şi-nmugureşte pomul
Să-ţi fie ţie drag.
Învaţă-mă ce-i bine,

Fereşte-mă de rău,
Iar eu voi creşte vrednic
Şi bun de dragul tău.
Elena Dragoş
66

ÎNVĂȚĂTOAREA
Țin minte-un timp ce nu l-a șters uitarea,
Când, lângă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos și blând: învățătoarea.
Eram copii, vreo douăzeci, în clasă,
Unii mai vrednici, alții mai poznași,
Dar toți tăceam când auzeam pe sală
Mult așteptații, cunoscuții pași.
Intra cum ar intra în casa ei
Și ne vorbea de câte sunt pe lume,
În limpezi vorbe, pline de temei,
Și pentru înțelesul nostru-anume.
E ZIUA TA! Voi ști oricând, chiar anii de-ar mai trece,
De ochii ei, de părul ei bălai,
E ziua ta, De mersul, de dulceața ei din grai,
măicuţa mea cea bună! De-nvățătura-i, niciodată rece.
Dacă-aş putea,
Nina Cassian
ţi-aş prinde în cunună
toţi trandafirii zărilor uşori,
şi cântecele,
ca pe nişte flori,
şi razele de soare,
şi de lună…
Pe toate
ţi le-aş împleti-n cunună!
Dar până cresc,
nu pot,
oricât aş vrea,
decât
să te sărut,
măicuţa mea…
Valeria Boiculesi
67

PLANURI DE PRISOS
Toată calea către casă Şi-mi veniră sumedenii
Într-un gând am petrecut-o: De gândiri frumoase-n minte!
Cum să-ncep vorba cu mama Vremea parcă se oprise …
Ce de mult n-am mai văzut-o, Carul tot fugea-nainte.
Când cu drag ea va deschide În căscioara mică intru

Braţele, eu ce să-i zic? Şi-mi zbură în braţe mama!
Ce ales cuvânt acelei Mut îi atârnam de buze …
Ce mă legănase mic? Cum de pom atârnă poama …
Petőfi Sándor
(Traducere de Şt. O. Iosif)
TATĂL MEU
Cum în zori de zi răsare
Soarele pe bolta-albastră,
Tot aşa e tata: soare
Luminos în casa noastră.
Haide potriveşte-ţi ceasul

După el, când vezi că trece.
Iată-l construind oraşul!
Nimeni râvna nu-i întrece.
Mă sărută la culcare,
În priviri cu două stele.
Tu, tăticule, eşti soare
Al copilăriei mele.
Jánki Béla
68

ŞIREATA
Viorica, fata mamei
Cea cuminte şi curată,
Şi-a făcut, mâncând cireşe
Pe furiş, pe şorţ, o pată.
Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge:

„Doctorul e vinovat
Şi c-o să mă certe mama,
Şi că şorţul l-am pătat!“
Mama intră-ncet pe uşă;

Ea tresare şi-ntinzând
Mâinile deasupra petei,
Plânge-ntruna suspinând.
– De ce plângi, fetiţa mamei?
– Plâng că doctorul ţi-a spus
Să nu-mi dai deloc cireşe,
Şi tu în dulap le-ai pus…
– Şi tu plângi din lăcomie?

Ce ruşine!…
– Să mă ierți!…
– Bine, dar să fii cuminte …
– Nici de şorţ nu mă mai cerţi?
– Care şorţ? întreabă mama …

– Uite, ăsta: l-am pătat
Lăcomia pentru care
Chiar acuma m-ai iertat.
Elena Farago
69

BUNICA
Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aievea parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,

Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…
Căta la noi aşa de blând,

Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
Ştefan Octavian Iosif
70

FETIŢA ALINTATĂ
– Mamă, coase-mi paltonaşul!
– Mamă, mi s-a rupt rochiţa…
– Prinde-mi, mamă, guleraşul!
S-alinta mereu fetiţa.
Coase mama, ce să facă?

Mama n-are bucurii,
Necăjită şi săracă
Şi c-o droaie de copii.
Şi de treburi câte are,

Nici să doarmă n-are când
– De mi-ar creşte fata mare,
Să m-ajute mai curând!
Vine fata alintată

– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!
Dar măicuţa, supărată,
A luat-o mai cu zorul:
Uite ac şi uite aţă.

Nu mai eşti fetiţă mică,
Ia împunge – şi te-nvaţă –
Să mai coşi şi singurică!
Otilia Cazimir
71

DOI FRAŢI CUMINŢI
Noi suntem doi fraţi, în casă
Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.
Avem hamuri, cerc şi minge,

Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.
Şi cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama noastră coase,
Ori citeşte, lângă noi.
Mama noastră ne vorbeşte

Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.
Şi ne-nvaţă lucruri multe,

Şi frumoase, stând cu noi,
Şi îi place să ne-asculte
Când vorbim noi amândoi…
Şi în gândul nostru-ntruna
Auzim povaţa ei:
– Fiţi cuminţi întotdeauna
Şi fiţi buni, copiii mei!…
Elena Farago
72

BUNICA
Când copacii se îndoaie,
Şi plouă, şi-i frig, şi ni-i frică,
Fugim la bunica-n odaie,
Noi: două surori şi-o pisică.
Acolo-i călduţ şi-i tăcere.

Divanul bătrân dintre uşi,
Cu vechile lui lăicere,
Ne-aşteaptă cu cărţi şi păpuşi.
Bunica ne iese-nainte
Cu zâmbetu-i blând de bunică:
– ,,Ei, care mi-a fost mai cuminte,
Fetiţele, ori tu, pisică? … “
Otilia Cazimir
SURIOARA
Ochii –
Două albăstrele
Dinţii –
Albe, mici mărgele
Obrăjorii –
Lună plină
Părul –
Soare şi lumină
Râsul –
Clinchet, clopoţei
Mă topesc de dragul ei!
C. A. Munteanu
73

BUNICUL
Bunicul era slab şi bătrân. Nu prea mergea nicăieri. Doar şedea
toată ziua.
Când aţipea pentru puţin timp, toţi umblau în vârful picioarelor.
Odată când tata m-a întrebat ce aş dori să fiu, eu i-am spus hotărât:
– Aş dori să fiu bunic.
– De ce? m-a întrebat zâmbind tata.
– Pentru că bunicul nu lucrează, şi toţi îi fac pe plac.
– Nici tu nu lucrezi! zice tata.
– Nu, pentru că eu încă nu pot lucra.
– Iar bunicul nu mai poate lucra, spune tata.
La aceasta nici nu m-am gândit. Abia am aşteptat să-l îmbrăţişez
pe bunicul meu drag.
După Móra Ferenc
74

BUNICA ŞI PISICA
Lângă sobă stă bunica, Multe poţi să împleteşti.
După sobă stă pisica. Dacă stai să te gândeşti,
Tare-i harnică bunica! Şi pisica, cum e ea,
Tare-i leneşă pisica! Tot e bună la ceva:
Că bunica toarce lână, Şoricelul dacă vine
Iar pisica doar o-ngână. Cine-l poate prinde, cine?
Şi din ce toarce pisica, Nici tăticul, nici mămica,
Nu poţi împleti nimica. Nici bunica, ci… pisica.
Dar din ce toarce bunica,
Florin Iordăchescu
75

CUM SĂ FACI UN CURCUBEU
Vrei să faci un curcubeu? …
Nu-i uşor, dar nu-i nici greu,
Fii atent, copilul meu, A patra dintre surori
Fă-l aşa cum te-nvăţ eu! V-aduce de sărbători
Bradu-nalt verde şi falnic
Ai nevoie de culori Moşu bun-bătrânul darnic,
De la fructe, de la flori, Multe daruri, bucurii
De la soare, cer, legume, Pentru voi, iubiţi copii,
De la ce-i frumos în lume! Iarbă crudă mieilor
Frunze noi copacilor!
Ai nevoie, dragă frate,
De şapte culori surate
Când le strigi să vină toate
Curcubeul să-ţi arate!
Peste câmpuri şi răzoare

Prima dintre surioare
De-i chemată aleargă-ndată
Veselă, îmbujorată,
Cu rochiţă înfoiată
Roşie toată, minunată,
Cum e macul sau bujorul,
Ca tomata, ori ca mărul…
76

…
Parfumată şi cochetă
Vine sora violetă,
A şaptea dintre culori,
Cea mai mică între surori.
Ea ne ajută să-nălţăm,
Ochii să ni-i bucurăm,
Podul nostru fermecat,
Curcubeul minunat!
Ai văzut, copilul meu?

Dacă vrei un curcubeu,
Nu-i uşor, dar nu-i nici greu
Când îl faci cum ţi-am spus eu
Şi îţi iei ca ajutoare
Şapte surioare,
Fete fermecate,
Culori minunate,
De tine chemate
Curcubeul să-ţi arate!
Silvia Miler
77

ŞOAPTELE STELELOR
Gândăceii, furnicile, fluturele, rândunica, toate s-au dus la culcare.
Numai fetiţa stă la fereastră şi priveşte cum stelele se aprind una după
alta, ca licuricii.
– Eu, grăi una dintre raze, vin tocmai de la Soare. Am nimerit-o
întâi pe Lună, şi de acolo m-am coborât pe vârful unui munte, am
trecut prin codrii adânci; m-am luat la întrecere cu ciutele sprintene,
am sărit printre crengi după veveriţe, am luminat somnul păsărelelor
în cuiburi şi, în sfârşit, iată-mă aici.
– Eu, surioarelor, vin tocmai din Steaua Polară, povesti altă rază.
Am lunecat întâi pe ape întinse, am argintat catarge de corăbii şi-am
arătat marinarilor calea pe valuri.
78

– Sunt mulţi ani de când călătoresc, a mai şoptit o rază. Steaua
mea s-o fi stins demult, şi vai! asta-i ultima mea strălucire. O dăruiesc
pentru somnul fetiţei care stă la fereastră…
– Şi noi, şi noi ne dăruim razele pentru visul fetiţei, murmurară
celelalte raze. Păcat însă că nu ne mai putem întoarce la stelele
noastre, să afle şi ele pe unde am trecut şi câte frumuseţi am întâlnit
pe pământ.
– Nu vă-ntristaţi! Peste puţină vreme, poate am să mă duc eu să le
povestesc, răspunse fetiţa, şi adormi, mângâiată de raze.
După Victor Sivetidis
79

ŢIC-ŢIRIC
Undeva, un greier mic
Plânge întruna: ţic-ţiric:
Căci în liniştea adâncă,
Numai el nu doarme încă.
În pat, doarme Ionel,
După uşă, Azorel.
Obosiţi, dar lustruiţi,
Dorm pantofii fericiţi.
Haina, bine periată,
Ştiţi cum doarme? Agăţată.
NANI, PUI!
Dorm tăticu şi mămica (Fragment)
Şi bunicul şi bunica,
Pantalonii, cămăşuţa, Dormi, fetiţă somnoroasă,
Ciorapii şi batistuţa, Să-mi creşti mare şi frumoasă,
Numai greierele mic Să-i fii dragă orişicui…
N-a dormit măcar un pic Nani, pui!
Ţic-ţiric, ţic-ţiric.
Elena Farago Dormi cu mama, băieţel,
Să-mi creşti-nalt şi subţirel
Şi frumos cum altul nu-i…
Nani, pui!
Otilia Cazimir
80

O FLOARE GĂSII
M-am dus prin pădure,
Alene mergând,
Dar fără vreo ţintă
Şi rară vreun gând.
Dar o floricică
În umbră zării,
Ca steaua de vie,
Ca ochii tăi vii.
S-o rup m-aplecasem,

Dar ea-ncetişor:
– ,,De ce mă rupi oare,
Că-atuncea eu mor.“
Şi am dezgropat-o
Cu-a ei rădăcină.
Am dus-o acasă,
La noi în grădină.
Şi am răsădit-o
De vale, în soare,
Acolo tot creşte
Şi iarăşi e-n floare.
Johann Wolfgang Goethe
(Traducere de Demostene Botez)
81

DOMNIŞOARĂ RÂNDUNICĂ…
Domnişoară rândunică,
Albă, neagră, mititică,
Fugi spre ceruri dintr-o dată
Şi dispari ca o săgeată.
Până unde-ajungi aşa?
Te aşteaptă vreo stea?
Unde zbori aşa tăcută?
Eşti cumva cosmonaută?
Dragoş Vrânceanu
PUIŞORII PĂSĂRELEI
Printre crengi, în cuibuşor
Plâng amar cinci puişori.
Căscând ciocurile lor,

Aşteaptă pe mama lor,
Să le-aducă în guriţe,
Omizi, gâze, musculiţe,
Să le dea la fiecare,
În curând să crească mare.
Lucia Borza
82

PĂSĂRILE SUNT DESCULȚE
Of, of, of, ce necaz mare!
Cizmuliţe puiul n-are,
Posomorât, pe cărare,
Desculţ merge la plimbare.
Uitându-se-n jur, ce vede?
Nici găina n-are ghete,
N-au sandale gâştele,
Ori galoşi, răţuştele.
E fără papuci păunul,
Nu-i cu pantofi nici curcanul
Nu poartă bocanci cocoşul,
Bată-I vina şi norocul!
Nu se-ncalţă bibilica,
Porumbelul, porumbiţa,
Fie ceaţă, ger sau gheaţă
Lăbuţele lor nu-ngheaţă.
Lucia Borza
83

NĂLUCA
Când pădurarul a adus-o din codru, era un pui mic şi fricos.
Cu ochii mari şi umezi, se uita rugându-se la toţi, gata să fugă.
Dar cu vremea se îmblânzi. Înțelese că nimeni nu-i voia răul.
Începea să vină singură la doniţa cu lapte. Ziua stătea ascunsă în
tufişurile de zmeură din livadă. Seara răspundea la chemarea noastră,
când îi întindeam câte o bucată de zahăr.
Fiindcă fugea atât de sprinten, tata a botezat-o: „Năluca“. Iar
Năluca îşi cunoştea numele.
Toate vietăţile din ogradă: câinii, păsările şi pisicile erau acum dis-
preţuite de noi. N-aveam altă grijă decât de Năluca. „Ce face Năluca?“
„Unde s-a ascuns Năluca?“ „I-a dat cineva lapte astăzi?“ Aşa a crescut
în mijlocul nostru.
Tata spunea chiar, că s-a îmblânzit prea repede. Parcă îi părea rău
că o vede amestecându-se laolaltă cu toate animalele domestice şi că
a uitat atât de repede libertatea pădurii.
E adevărat că uneori se oprea sub umbra nucilor din livadă, cu
urechile ciulite şi cu nările umflate în vânt. Mirosea adierile aduse din
poienile codrului. Atunci ochii ei erau mai umezi şi păşea mai încet,
cu botul în pământ. Năluca era tristă. Nu mai răspundea la chemări-
le noastre. Nici nu voia să se atingă de bucata de zahăr pe care i-o
întindeam în palmă. Într-o seară, când cineva a uitat poarta deschisă,
Năluca a fugit. A doua zi, culcuşul era gol.
În zadar am căutat-o toţi în grădină. În zadar am nădăjduit că poate
se întoarce la doniţa cu lapte. Năluca plecase pentru totdeauna. Livada
84

a rămas tăcută. Nu mai răsuna de fuga noastră,
când ne jucam de-a ascunsul cu puiul de
căprioară.
Ne-am întors iarăşi la jocul cu pisicile
şi cu câinii. Iar vietăţile domestice parcă
spuneau:
„Vedeţi? Tot la noi aţi revenit. Numai noi
suntem credincioase casei. Oricât ne alungaţi şi
ne chinuiţi, noi rămânem aci, unde ne-am năs-
cut şi unde vom muri“.
Cu încetul, Năluca a fost uitată.
Aseară, mă întorceam cu tata de la Prisaca
Mărgineanului, prin pădure.
Ziua cernuse o ploaie măruntă. În frunze, picăturile atârnau ca
strălucitori cercei de cleştar. În razele soarelui jucau ţânţarii de aur.
În afară de sunetul lor subţire de aripi, nu se auzea niciun zgomot. În
toată pădurea domnea o tăcere mare şi rece, ca într-o biserică.
Deodată, în calea noastră, pe cărare, a apărut o căprioară. Am
tresărit şi noi. A tresărit şi ea. Era o arătare atât de neaşteptată!
Tata a şoptit: E Năluca!
Era, într-adevăr, Năluca. Fără să-mi dau seama am întins pumnul
strâns, aşa cum o ademeneam altădată cu bucata de zahăr ascunsă.
Căprioara şovăi o clipă. Se apropie, cu sfială. Poate îşi amintea şi ea.
Mai erau câţiva paşi. Aproape să-i netezesc botul umed. Să-i prind
gâtul cenuşiu. Să-i mângâi capul mic pe care şi-1 supunea dezmier-
dărilor odinioară. Câţiva paşi încă. Doi. Unul…
Şi deodată Năluca nu se mai uită în ochii mei. Privi îndărăt, în
codru. Se răsuci scurt, pe picioarele subţiri, şi zvâcni în goană, spre
adâncul codrului. Înaintea noastră nu mai rămâneau decât crengile
tremurând. Stropii din frunze, scuturându-se ca lacrimile.
Mâna întinsă după umbra ei a căzut neputincioasă.
Poteca pădurii ni s-a părut deodată atât de tristă!… Iar înserarea
parcă s-a posomorât.
Cezar Petrescu
85

ROUA
În grădina casei mele
Parcă este colb de stele.
Străvezii, mărunte boabe
Cu sclipiri ca de podoabe
Picură pe flori în zori.
Dar pe-un fir când să înşir

Mărgeluşele rotunde,
Ia-le dacă ai de unde.
Cine soarbe roua oare?
Cine? Razele de soare.
Mălina Cajal
86

PLOAIA
Brr! Bum! Tună!
Pic, pic, plouă!
Cui îi place ploaia?
– Nouă.
Raţa zice: – Mac! Îmi place,

Plouă şi se fac băltoace!
Broasca zice: – O ac, oac, oac!…

Bună baie am să fac!
Cade ploaia: Rop, rop, rop!

Vai de noi, ce mai potop!
– Of! plâng bieţii gândăcei;
Dar deodată pentru ei,

Toate ciupercuţele
Desfac umbreluţele!
87

UMBRELA ROŞIE
Fetiţa e foarte fericită. Mama i-a dat umbrela ei cea roşie. Dar nu
plouă şi nici arşiţă nu e. Dacă ar ploua sau ar fi arşiţă, fetiţa s-ar
plimba cu umbrela deschisă.
Dacă treci prin faţa casei, să nu te miri că la fereastră stă o
umbrelă… şi sub umbrelă fetiţa. Stă singură la fereastră şi aşteaptă să
plouă.
Copacii sunt liniştiţi. Frunzele abia şoptesc între ele, semn că
vântul nici n-are de gând să vină.
– Ce faci fetiţă de sub umbrelă? întreabă un trecător.
– Aştept să vină ploaia.
Şi tot nu plouă.
Dar, deodată… pic, pic, pic.
Ei bine, deodată, a început să plouă. Au venit pe negândite nori,
au acoperit cerul şi ziua s-a întunecat puţin. Iar peste case, peste
frunze, peste iarbă a început să plouă.
Umbrela roşie a dispărut de la fereastră.
E acum pe scări.
Acum e la poartă.
Acum deschide poarta.
Plouă, plouă, plouă…
88

O umbrelă roşie se plimbă pe trotuar. Singură? Nu ştiu, pentru că
eu de la fereastra etajului doi, de unde privesc, nu văd decât o
umbrelă roşie. Ba nu! Am văzut şi doi pantofi … Am văzut şi o mână
care se întinde din când în când, parcă tot temându-se să nu treacă
ploaia. Dar ploaia nu trece. Fetiţa de sub umbrelă e cea mai veselă
fetiţă din lume … ! Ah! de-ar vedea-o şi prietenele ei!
Din capătul celălalt al străzii vin în fugă o fetiţă şi-un băieţel.
I-a prins ploaia în parc şi acum nu ştiu cum să ajungă mai repede
acasă.
89

Ploaia le-a udat părul, hăinuţele, pantofii. Fetiţa de sub umbrelă
se face că nu-i vede, dar cu coada ochiului zăreşte o rochie albă,
cu volanele ude de ploaie, o fundă albastră, gata desfăcută de atâta
fugă şi haina de catifea a băiatului mai-mai să nu crezi că azi a
îmbrăcat-o prima oară.
Fetiţa şi băiatul trec în fugă pe lângă umbrela roşie. De sub
umbrelă fetiţa îi priveşte depărtându-se şi parcă-i pare rău de funda
cea albastră, de volanele albe şi de haina de catifea.
– Staţi! Staţi! Veniţi sub umbrela mea.
Şi cei doi intră sub umbrelă. Dar nu încap bine toţi. Fetiţa întinde
umbrela băiatului.
– Ţine-o tu, că eşti bărbat!
„Bărbatul“ ţine umbrela şi nu-l plouă deloc. Pe fetiţa cu fundiţă
albastră o plouă puţin pe umărul drept. Pe stăpâna umbrelei, pe
umărul stâng. Dar nu se supără prea tare. Puţină ploaie, nu-i cine ştie
ce!
Umbrela roşie se depărtează. Sub ea, un băiat şi două fetiţe. Când
cei doi copii ajung acasă, îi mulţumesc fetiţei pentru frumoasa
ei umbrelă roşie. Fetiţa dă din cap bucuroasă, apoi se depărtea-
ză. Deodată la celălalt capăt al străzii, uzi de ploaie, veneau trei
copii…
– Vai ce umbrelă frumoasă, spune unul dintre ei.
– Poftiţi! Poftiţi sub umbrelă! spune fetiţa.
Şi fiindcă nu încap toţi patru, fetiţa le întinde umbrela şi ea rămâ-
ne în urma lor cu stropii de ploaie jucându-se în păr, pe umeri…
– Ce frumoasă umbrelă am! spune iar fetiţa.
Şi umbrela roşie se depărtează încet…
În urma ei, fără să simtă ploaia, merge o fetiţă veselă.
Titel Constantinescu
90

TÂLHARUL PEDEPSIT
Într-o zi, prin asfinţit,
Şoarecele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere,
Roiul, cum de l-a zărit

C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară?
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară
De la bot până la coadă,
Tăbărâte mii grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Nu ajunge vreau să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
Tudor Arghezi
91

POVESTEA CURCUBEULUI
Şapte stele multicolore au alunecat într-o dimineaţă de pe boltă şi
au căzut pe Pământ. Au încercat să se înalţe din nou, fluturându-şi
razele, dar zadarnic. Simţindu-se într-un loc străin şi îndepărtat, au
început să plângă.
Şi lacrimile stelei albastre au colorat mările şi văzduhul iarba şi
pădurea şi-au luat culoarea din lacrimile stelei verzi; florile au
îmbinat culorile celorlalte stele. Lumea devenea tot mai frumoasă pe
Pământ, dar stelele nu-şi încetau plânsul.
92

Vieţuitoarele s-au strâns toate înduioşate şi au încercat să le ajute.
Păsările s-au oferit să le înalţe pe aripile lor. Dar în scurtă vreme au
fost învinse de atâta înălţime. Au mulţumit pentru frumosul penaj cu
care s-au ales din nobila încercare şi au cerut sfatul altor ființe.
Împăratul Păianjenilor veni în sfârşit, după multă gândire, cu o idee.
– Numai singure vă veţi putea salva, le zise. Pentru aceasta, timp
de şapte ani învăţaţi să toarceţi fir din propriile lacrimi. Apoi, vă veţi
urca pe vârful cel mai înalt şi veţi înălţa un pod de pânză subţire până
la cer.
Aşa făcură. Şi când vieţuitoarele pământului văzură calea
multicoloră înălţată pe cer, ştiură că stelele în sfârşit ajunseseră iarăşi
la casa lor. Se bucurară, dar le păru şi rău, pentru că le îndrăgiseră
foarte.
Îşi alinară părerea de rău privind culorile cu care stelele
înzestraseră Pământul. Când şi când, după ce ploaia spăla văzduhul,
pământenii revedeau cu nostalgie podul stelelor colorat în roşu,
portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Îi dădură numele
de Curcubeu, semnul apropierii dintre Pământ şi Cer.
Repovestire de
Bucur Milescu
93

VORBESC CULORILE?
Uneori, când afară plouă, iar tu stai la fereastră şi tragi cu urechea
la bolboroseala de-afară, ţi se pare că lucrurile au glas. Şi atunci
toate vorbesc. Vorbesc şi creioanele tale colorate, nu? Auzi-l pe cel alb
cum zice:
– Eu sunt laptele, eu sunt zahărul, eu sunt zăpada.
Dar nici galbenul nu tace:
– Eu sunt puful bobocilor, eu sunt grâul, eu sunt Soarele.
Portocaliul, şi el:
– Eu sunt morcovul, eu sunt coaja portocalei, eu sunt răsăritul
soarelui.
– Eu sunt macul, eu sunt focul.
Verdele, de colo:
– Eu sunt mugurele, eu sunt frunza, eu sunt firul de iarbă.
Şi albastrul zice:
– Eu sunt cerneala, eu sunt cerul, eu sunt marea.
Liliachiul vorbeşte ultimul:
– Eu sunt pruna, eu sunt floarea, eu sunt amurgul de toamnă.
Dar ploaia a tăcut. Şi odată cu ea, şi culorile. Peste orizont s-a
întins curcubeul. Răzleţ, ici-colo, mai cad picuri de ploaie. Tot aşa
cum mai rostesc şi culorile câte un cuvânt, două:
– Ia te uită! zice albul. Curcubeul sunt eu!
– Şi eu! zice galbenul.
– Şi eu! zice roşul.
– Şi eu! zice verdele.
Şi toate culorile sunt vesele. În curcubeu este şi zahărul, şi grâul,
şi portocala, şi steagul, şi iarba, şi marea, şi floarea de liliac. Toate la
un loc. Semn că vremea e bună.
Mihail Stoian
94

BOBOCII
Soarele umplea lunca de lumină şi mugurii mestecenilor unduiau
deasupra izvoarelor. Gânsacul îşi duse gâştele şi puii pe cărare, la
vale.
Umblau domol. Un bobocel, din când în când, în urmă, se învâr-
tea în loc şi parcă nu ştia în ce parte s-apuce. Prindea cu ciocuşorul
un fir de iarbă ca un ac, se opintea ca să-l rupă şi cădea în coadă.
Gânsacul se oprea şi-l aştepta cu îngăduinţă, până ce se adăuga iar
la cârd, pe cărarea zbicită.
Când ajunse la pârâul cu apă vie, gâştele bătrâne se sfătuiră, dând
ocol bobocilor. Spunea ceva una, răspundea alta. Bobocii ciupeau
firişoare de iarbă subţiri ca acele.
Apoi, deodată, la o hotărâre a gânsacului, intrară încet, cu toţii, în
pârâu. Şi puii începură a înota, mişcându-şi regulat prin apă lăbuţele
portocalii.
Irinuţa intră şi ea în unda rece ca gheaţa, şi tot îi îndemna cu
vărguţa îndărăt spre fântânuţă.
Le spunea ceva, îi mustra, şi gâştele cele bătrâne răspundeau:
da-da, da-da!
Mihail Sadoveanu
95

COCOŞELUL ÎNGÂMFAT
Unde-a fost Ei, vezi bată-1 moşul!
acolo a fost, Mult s-a bucurat cocoşul!
frumuşel,
un cocoşel
cam înţepat, Cocoşelul
împintenat îngâmfat,
şi-mpestriţat. împintenat
şi-mpestriţat,
Ei, vezi, bată-l moşul! ia mărgeaua
Era îngâmfat cocoşul! de pe jos,
bucuros
Cocoşelul îngâmfat, şi tacticos.
împintenat Rar păşeşte
şi-mpestriţat, când porneşte
într-o zi cu mărgeaua
găseşte-n cale, prinsă-n cioc,
de la moară arzând
mai la vale, ca fiind de foc.
o mărgea,
micuţă ea, Ei, vezi, bată-l moşul!
dar la soare Ţanţos mai era cocoşul!
sclipitoare
şi frumoasă
ca o floare.
96

Dar în cale, Dar cocoşul
mai la vale, îngâmfat
îl opri mărgeluşa
o găinuşă, nu i-a dat.
şi aşa-i vorbi
din guşă: Ei, vezi, bată-l moşul!
Ţantoş mai era cocoşul!
– Cocoşel
dă-mi mărgeaua Mai târziu,
puţintel, pe la prânz,
să mă joc s-a-ntâlnit
cu ea niţel! cu un mânz:
Dar cocoşul – Cocoşel
îngâmfat frumuşel,
mărgeluşa dă-mi mărgeaua
nu i-a dat. puţintel,
să mă joc
Ei, vezi, bată-l moşul! cu ea niţel!
Era cam zgârcit cocoşul!
Mai apoi,
pe un imaş,
l-a oprit
un iepuraş:
– Cocoşel
frumuşel,
dă-mi mărgeaua
puţintel,
să mă joc
cu ea niţel!
97

Dar cocoşul, Un cocoş
supărat, împintenat,
mărgeluşa îngâmfat
nu i-a dat. şi-mpestriţat,
având o mărgea
Ei, vezi, bată-l moşul! în cioc,
Era îngâmfat cocoşul. arzând
ca fiind de foc.
Şi cocoşul Ei, vezi,
îngâmfat, ce să crezi?
împintenat
şi-mpestriţat, De mirare
cu mărgeaua şi-ngâmfare
prinsă-n cioc, i-a rămas
arzând pliscul căscat:
ca fiind de foc, mărgeluşa
nu se mai mititică
opreşte-n loc a căzut în râu,
pân’ la malul adică: are, n-are,
Crişului, că s-a dus!
de se uită-n
apa lui. Ei, vezi, bată-l moşul!
Aşa o păţi cocoşul!
Ei, vezi, bată-l moşul!
Ce văzu-n apă cocoşul? S-a mirat
el, cocoşel,
văzând
alt cocoş
ca el.
Kormos István
98

TURCUL ŞI VACILE
A fost un turc, Mahamud. Se miră el, Mahamud.
Vaci el încă n-a văzut. Pe vaci altfel le-a crezut!
Turcul nostru, Mahamud, Le numără Mahamud,

Cum e vaca n-a ştiut. Câte feluri s-au născut:
Odată lui Mahamud Albe, negre şi tărcate,

Vaci în cale i-au căzut. La coada vacii nu te-abate.
,,Eu sunt turcul Mahamud!“ N-a ştiut-o Mahamud

,,Foarte bine ne-a părut!“ Şi stele verzi a văzut.
Móricz Zsigmond
99

CINE-I MAI PUTERNIC?
A fost odată, ca niciodată, cine ştie când, poate că înainte de
începerea lumii sau cu ceva mai în urmă, a fost o zi în care s-a
întâlnit Soarele cu Luna. Mare minune, căci precum se ştie, aceste
două corpuri cereşti zi de zi se urmăresc, dar să se întâlnească, nici
vorbă! Atunci, când o dată totuşi se întâlniră, le păru bine şi se
luară la taifas. Stând aşa de vorbă despre câte şi mai câte, în toate
cele de-ale lumii erau de aceeaşi părere. Într-un singur lucru însă nu
s-au putut înţelege: care dintre ei este mai tare, mai puternic.
În vreme ce chibzuiau, ajunse lângă ei un vântuleţ – uşor şi săltăreţ –
şi aplecându-se în faţa lor, le dădu bună ziua, cum se cuvine.
– Să fii sănătos, voinice! zise Soarele. Ai venit la ţanc! Fii bun şi
ne spune, care dintre noi e mai tare, mai puternic?
– Hai, spune! Spune verde! stărui Luna.
Vântuleţul ridică din umeri, îşi clătină capul în semn că el nu se
pricepe la astfel de lucruri.
Tocmai atunci din depărtare, pe o cărare îngustă, se apropie un
călător, fluierând vesel şi păşind cu spor.
Ajungând lângă ei, îşi scoase pălăria, se închină întâi în faţa
vântuleţului şi zise cuviincios:
– Bună ziua, domnişorule!
Apoi se întoarse către Soare şi Lună grăind:
– Bună ziua şi vouă care luminaţi zilele şi nopţile.
– Bună-ţi fie inima, răspunse vântuleţul, zbârlind uşor părul
călătorului.
Soarele şi Luna nu răspunseră la salut, vrând să arate că sunt jigniţi.
– Cum se poate una ca asta, izbucni mai apoi Soarele cu mânie, că
nu pe noi ne-ai salutat întâi, ci vântuleţului i-ai dat bineţe? Pe noi ne
cinsteşti mai puţin decât pe domnişorul Vânt?
Călătorul nu zăbovi să răspundă:
– Eu vă cinstesc pe toţi trei. Am crezut de cuviinţă însă, că mai
întâi de toate, să-l salut pe acela dintre voi care-i mai tare. Or nu
100

acela e mai tare care poate să-mi fie şi cel mai bun prieten, şi cel
mai mare duşman?
– Rămâne de văzut cine-i mai puternic! se aţâţă din nou Soarele.
La vară am să trimit asupra ta o căldură atât de mare, încât ai să
fierbi şi să te frigi în seul tău sub razele mele!
– Mare lucru! Grăi călătorul după câteva clipe de gândire. Dacă
domnişorul Vânt va sufla blând, fără îndoială mă voi putea
astâmpăra. Soarele auriu şi binecuvântat îl privi cu blândeţe pe
călător, îl mângâie cu razele sale binefăcătoare, dându-i semn că-l
înţelege şi că are dreptate.
101

Atunci, furioasă şi ameninţătoare, Luna îşi ridică glasul.
– Las’ că-ţi arăt eu! Ţine minte, călătorule, procopsit ce eşti, vom
vedea noi cum va fi la iarnă! O să aduc asupra ta un ger aspru de
care crapă şi stâncile, şi un frig de care ai să înţepeneşti!
Călătorul nu se lăsă înfricoşat nici de Lună şi după ce îşi potrivi
mai bine pălăria în cap, zise:
– Trag nădejde că voi scăpa şi de mânia ta, dacă domnişorul Vânt
nu va şmera.
Luna argintie apucă a zâmbi tainic, dându-i călătorului dreptate.
– Mergi cu bine! spuse Soarele mulţumit de răspunsurile înţelepte
ale călătorului.
– Drum bun! continuă Luna, şi să ne vedem sănătoşi!
– Bun rămas! salută călătorul şi ridicându-şi pălăria, îşi căută de
drum.
Soarele şi Luna se mirară de cele auzite şi întâmplate. Iar
domnişorul Vânt, blând şi săltăreţ, se furişă printre tufe şi copaci,
fluturând uşor frunzele şi florile întâlnite în cale…
De atunci au păstrat oamenii povaţa călătorului şi zic mereu: dacă
vara vântul bate, potoleşte căldura, iar dacă iarna nu bate, frigul nu
se înteţeşte.
Călătorul de odinioară, prieten cu vântul, poate şi azi mai
călătoreşte, mai hoinăreşte, dacă mai trăieşte.
Poveste populară
102

CIRCUL
În poiana din pădure
A sosit un circ de seamă;
Tobe, fluiere, trompete
Spectatorii cheamă.
Moş Martin greoi din fire,

Ronţăind dintr-o plăcintă,
O dresură de albine
Tuturor prezintă.
Uite vulpea cea şireată,

Pricepută-n jonglerie,
Scoate şapte pui de raţă
Dintr-o pălărie.
103

OMUL E CEL MAI TARE
Odată lupul şi ursul se certau, care e mai tare.
– Eu cred că omul e mai tare decât noi amândoi. Omul e cel mai
tare din lume.
Cum mergeau ei prin pădure, iată numai că le iese în cale un om,
care se ducea să taie lemne. Îl întreabă atunci lupul pe urs:
– Ce zici, prietene, ăsta-i omul nostru?
– El e ! răspunde ursul.
Atunci lupul se duce la om şi-i zice:
– Am auzit că tu te ţii cel mai tare pe lume. Aş vrea să mă bat cu
tine.
– Bine, zice omul, dar eu n-am nicio armă decât securea asta şi
mintea din cap.
– Păi atunci, să vedem ce minte ai tu în capul tău? zice lupul.
– Ţi-aş arăta-o eu, numai că am uitat-o acasă.
– Îţi aduc eu mintea de acasă. Până atunci o să te păzească ursul.
– Bine, zice atunci omul, o să scriu câteva rânduri femeii mele.
Şi a luat omul o bucată de hârtie şi a scris soţiei sale:
– Acestui lup să-i legaţi de grumaz un bolovan mare!
Lupul a dus scrisoarea la casa omului, acolo a dat-o femeii.
Femeia a căutat un bolovan mare, apoi cu ajutorul vecinului l-a legat
de gâtul lupului. De-abia-l putea târî lupul de-a lungul drumului.
104

Între timp, omul nostru a flămânzit. A făcut foc să-şi frigă slănina.
Mirosul de slănină prăjită îl făcu pe urs să întrebe:
– Ce mănânci tu, omule?
– Slănină prăjită, zice omul.
– Leagă-mă auzi, măi omule, că tare mi-e frică să nu te mănânc cu
slănină cu tot.
Îl leagă omul pe urs, apoi îşi vede de drum mai departe. Nu peste
mult se întoarce lupul, nenorocit ca vai de el.
– Dar cu tine ce s-a întâmplat? îl întreabă ursul.
– Vai, lasă-mă, că mintea omului a fost atât de grea şi tare că mi-a
rupt amândouă labele de dinainte. Dar ce-i cu tine, ursule?
– Pe mine m-a legat. Dezleagă-mă dacă poţi. Mă crezi acum că
omul este cel mai tare?
Şi de atunci lupul se fereşte de om. Nu-i iese în cale decât dacă-l
chinuiesc grozav foamea şi frigul.
Poveste populară
105

NEVOIA ÎNVAŢĂ PE OM
Trăia odată un moşneag. Moşneagul tăia lemne în pădure şi le
ducea la târgul apropiat. De câte ori pleca spre pădure, îi lua cu sine
şi pe cei doi feciori ai săi, ca să-i deprindă cu munca. Într-o bună zi
el spuse:
– Dragii mei copii! Eu am îmbătrânit. Astăzi duceţi-vă singuri la
pădure, căci sunt tare ostenit. Sunteţi de-acum mari şi a sosit vremea
să vă câştigaţi singuri pâinea.
– Bucuroşi tată, răspunseră feciorii. Numai nu cumva să se rupă
căruţa în drum.
– Chemaţi Nevoia să v-o repare, zise moşneagul. Ea o să vă stea
într-ajutor!
Feciorii plecară la pădure, încărcară bine căruţa cu lemne şi o
porniră spre casă. Şi cum mergeau ei aşa fluierând, plini de
veselie, pe la jumătatea drumului… trosc! se rupe căruţa. Cei doi
băieţi se porniră atunci să strige cât îi ţinea gura: ,,Mă Nevoie, măăă!…
Vino repede să ne repari căruţa!“ Au strigat ei cât au strigat, dar n-a
venit nimeni. Pe drum nu se vedea niciun om. Soarele asfinţea şi Ne-
voia nici gând n-avea să vină. Într-un târziu, feciorul cel mic zise:
– Măi, frăţioare, să ştii că Nevoia nu mai vine; o fi având treabă
multă! Uite cum se întunecă. Mai bine, haide să ne punem noi pe
treabă şi să reparăm căruţa cum ne-om pricepe mai bine.
Cei doi feciori goliră lemnele din căruţă, apucară sculele care
le stăteau la îndemână, şi toc-toc aici, toc-toc colea, dreseră
stricăciunea. Apoi încărcară din nou lemnele şi porniră spre casă.
De cum sosiră, bătrânul îi întrebă:
– Ei, cum aţi scos-o la capăt? Nu vi s-a-ntâmplat nimic în pădure?
– Cum să nu, tată, săriră feciorii şi începură să-i povestească.
Chiar în mijlocul drumului ce gândeşti c-am păţit! S-a rupt căruţa!
Ce era să‚ facem? Am chemat Nevoia să ne ajute. Dar Nevoia,
nicăieri … Cum nu mai era mult până să se lase seara, am pus noi
mâna şi am reparat căruţa aşa cum ne-am priceput.
106

– Ei, copii, spuse bătrânul, râzând pe sub mustaţă. Nevoia era pe
lângă voi şi v-a venit îndată într-ajutor. Omul e bine să înveţe de
toate. Să n-aştepte să-i facă altcineva treaba care i se cuvine!
Poveste populară
107

CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ!
În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o
farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă
a străbătut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui,
din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l
trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă! Mai bine să se
astâmpere. Uşor de zis. Dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul.
Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi
brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar
parcă nu-l atrase într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce? Face
câţiva paşi mărunţi, până-n marginea ascunzătoarei lui. Măcar s-o
vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta
stăruinţă la dânsa? A, uite-o colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar
cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe
urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după scaunul cela? Nici
aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe
perdea şi de acolo să treacă, pe marginea lăvicerului din perete, până
la poliţă. Şi, odată la caşcaval, lasă n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce
să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise.
Şi Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate
nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orişicum să mai aştepte puţin, să
vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
108

Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să
puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci
mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai
pentru asta: să-l atragă pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând,
cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse subţiri şi
ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan,
şi aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese
oare? da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui. Bietul şoricuţ n-avusese
vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apăsă puţin cu unghiile, apoi,
repede îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte
109

în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: Caşcaval ţi-a
trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după
ce te-oi crănţăni. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul. Îl
pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă şi iar
vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe
sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri
motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum
poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. În mij-
locul odăii se opreşte, simte mirosul de caşcaval, apoi zărind motanul,
şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe
labele de dinainte, tremură, cască de neliniştit ce-i, mârâie şi latră.
Apoi tace şi cu capul spre poliţa de unde brânza parcă-l atrage. Şi ast-
fel câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele
în mijlocul odăii se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci:
motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub
divan; obosit de muncă, stăpânul îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi
mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşca-
val, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta,
mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu ură.
Emil Gârleanu
110

UN BĂTRÂN ŞI TREI FECIORI
Un bătrân uitat de vreme, gârbovit şi fără putere, s-apucase să
sădească un pom în grădină. Săpase groapa, potrivise în ea
pomişorul şi-i bătătorise pământul la rădăcină. Când colo, iată că se
opresc lângă gard trei feciori.
– Asta-i bună, moşule! zise unul din ei. Ce te osteneşti degeaba?
Mâine, poimâine, mori. Până să rodească pomul pe care-l sădeşti,
dumneata, moşule, eşti oale şi ulcele. Câţi ani crezi că ai să mai
trăieşti? N-o să mai apuci a gusta din rodul muncii dumitale!
– Măi flăcăi, slabă minte mai aveţi! le răspunse moşul. Eu, când
sădesc acest pom, nu mă gândesc la mine. Ştiu bine că nu mai am
de trăit până să gust din roadele lui. Dar gândul meu zboară la nepoţii
mei, care mă vor pomeni când vor mânca roadele muncii mele.
Învăţaţi, dar, feciorii moşului, că nu trebuie să trăim pe lumea asta
numai pentru noi, ci şi pentru urmaşii noştri.
Mihail Sadoveanu
111

BARZA ŞI VULPEA
Barza şi vulpea erau prietene cândva. Odată vulpea a invitat barza
la masă.
– Dragă barză, vino la mine, vei mânca minunat.
Barza a venit. Ca să râdă de ea, şireata vulpe a gătit orez cu lapte
şi l-a servit în farfurii întinse.
– Mănâncă dragă! E foarte bună mâncarea!
Barza, poc-poc cu pliscul în farfurie. Dar nu putu să mănânce.
Vulpea însă înghiţea fiertura repede. Când masa fu gata, barza zise:
– Mulţumesc pentru mâncare, cumătră vulpe. Mâine vino şi tu la
mine. Voi pregăti şi eu o mâncare minunată.
A doua zi a venit vulpea la barză. Barza a pregătit o ciorbă cu
carne cum îi plăcea vulpii şi a pus-o într-un urcior cu gâtul lung.
– Mănâncă, cumătră vulpe! Mâncarea e foarte bună!
Vulpea se apropie de urcior. Mirosea plăcut! Dar degeaba! Botul
ei nu intră în urcior.
Vulpea s-a întors acasă flămândă şi supărată. De atunci, barza şi
vulpea nu mai sunt prietene.
La Fontaine
112

VARA
Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
E dulce vara pe la noi.
Duiliu Zamfirescu
113

ZI DE VARĂ
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine

Murmur slab ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână

Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat un pic pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
George Topârceanu
114

TRENUL CEL CU NEPOŢEI
Un trenuţ pe şine zboară,
E Vacanţă Mare-n ţară.
Trenu-i plin cu nepoţei
Care pleacă la bunei.
Uite-un moş cu mustăcioară,

De o oră stă în gară,
Îşi aşteaptă nepoţelul.
Iată-l, vine, mititelul!
Moşul din desagă scoate

Turte dulci, cireşe coapte.
– Hai, mănâncă, copilaş,
O fi greu pe la oraş.
Trenul pleacă mai departe,

Tuc, tuc, tuc, spre alte sate.
Trenule, tu nici nu ştii

Câte griji şi bucurii,
Aduci azi la toţi buneii,
Ce-şi aşteaptă nepoţeii.
Emilia Plugaru
115

GRÂUL
Grâul verde subţirel,
Până ieri atât de mic,
S-a-nălţat de la pământ
Şi, grăbit, a dat în spic.
Înflorit-au flori de mac
Lângă el, şi albăstrele,
Stă de veghe, lângă el,
Noaptea, cerul plin de stele.
Spic frumos şi mlădios
Mângâiat de mândrul soare,
Să creşti mare şi voinic!
Să te faci atât de mare!
Elena Dragoş
SOARELE ŞI SORA LUI

– Bună ziua, frate soare!
– Mulţumescu-ţi, soră floare!
– Unde pleci tu, frate soare?
– Peste codri, soră floare.
– Şi mai unde, frate soare?
– Peste ape, soră floare.
– Şi când vii iar, frate soare?
– Mâine-n zori viu, soră floare.
– Ia-mă şi pe mine, frate!
– Soră mică, nu se poate.
Tu eşti floare, eu sunt foc,
Cum vom merge la un loc?
Teofil Dumbrăveanu
116

CĂPŞUNA CU PISTRUI
O căpşună cu pistrui
Şi cu fes micuţ, verzui
Se plângea că de la soare
Toţi pistruii-i cresc mai tare
Şi că are mult necaz
Că-i prea roşie-n obraz
Şi, pân’ să răsară luna
Se tot văicărea întruna.
– Of şi vai, fir-ar să fie,
De ce n-am, precum ciuperca,
Pe căpşor o pălărie?
Daniela Crăsnaru
117

VARA
Prin vişini vântul, în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.
Eu cred c-a obosit pădurea.

Căci ziua-ntreagă a tot cântat
Şi tace-acum, gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea, SARA
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat. Bolta şi-a cernit năframa
George Coşbuc Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.
Zarea-şi picură argintul

Pe ovezele de aur,
Ostenit din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cântăreţii-şi culcă,

Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudita moară,

Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.
Octavian Goga
118

IEPURELE CUGETĂTOR
Într-o noapte, Iepurele ronţăia temător o varză în grădina unui
ţăran. Deodată, apăru luna. Zărindu-şi propria umbră cu coada
ochiului, Iepurele se sperie şi o luă la sănătoasa. Fugind, începu să
se gândească:
– Mereu mă sperie ceva când apare luna. Înseamnă că luna este
cea mai puternică de pe lume. Totuşi dacă mă gândesc bine, soarele
o alungă pe lună din cer, cu stele cu tot. Deci soarele este cel mai
puternic. Dar şi soarele poate fi acoperit de nor. Norul trebuie să fie
cel mai puternic. Norul, însă, se lasă şi el dus de vânt. Atunci cel mai
puternic este vântul! Ba nu, că, uite, eu pot să-l întrec, fiindcă alerg
mai tare decât vântul. Deci, eu, Iepurele, sunt cel mai puternic!
Ajungând la această concluzie, Iepurele se opri să se poată bucura
în voie. Dar îndată îşi zări umbra în spate, se sperie grozav, şi îşi
reluă goana năprasnică.
Repovestire de
Bucur Milescu
119

BUBURUZA
Se găseşte oare pe lume vreun copil care să nu cunoască
gândăcelul acela mic, roşu, cu puncte negre pe spinare?
Nu cred să se găsească.
Sunt însă destul de mulţi copiii aceia, care iau buburuza pe vârful
degetului, îi cântă-descântă: ,,Buburuză-roză, încotro ţi-e zborul,
acolo mi-e dorul“ – apoi, dacă buburuza nu vrea să zboare, o aruncă
la pământ şi o omoară.
Aceştia nu sunt deloc copii buni. Ei nu ştiu că buburuza e un
gândac foarte folositor, un păzitor adevărat al grădinii.
E adevărat că nu sapă, nici nu prăşeşte, ca alţi îngrijitori de grădini,
dar face ceva ce nu poate să facă omul.
Buburuza, îndată ce se lasă în vreo grădină, primul lucru pe
care-l face este că se uită pe sub frunze, dacă nu se găsesc acolo
păduchii ăia verzi, numiţi „păduchi de frunze“. Păduchii aceştia
mănâncă frunzele, de nu le mai rămâne decât cotorul.
– Staţi numai, voi netrebnici ce sunteţi, că vă arăt eu vouă!
gândeşte de bună seamă buburuza.
Şi se apucă de-i mănâncă frumuşel, unul după altul. Şi-i mănâncă
pe toţi, câţi sunt în grădină.
Nici nu gândiţi ce mare folos aduce ea astfel. Păduchii de frunze
omoară trandafirii, şi pomii. Sunt atât de mărunţi, încât omul nici nu-i
observă, până ce nu vede frunzele veştejindu-se şi zbârcindu-se.
Nu se atinge de buburuză niciun fel de animal. Nu o mănâncă nici
păsările, nici rândunica, nici vrabia. Nu-i trebuie nici chiar
păianjenului. Numai unii copii neştiutori nu o cruţă, jucându-se cu
ea. Noi, care citim rândurile acestea, de bună seamă vom cruţa
buburuzele.
După Gárdonyi Géza
120

GOSPODINA
O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
– Încotro fugi, surioară?
– Ia, mă duc şi eu la moară!
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,

Că mi-i casa negrijită
Şi mi-s rufele la soare,
Şi copiii cer mâncare…
Că la noi
În muşuroi
Nu e timp pentru zăbavă.
Şi de n-am fi de ispravă,
Ar fi vai şi-amar de noi!
Otilia Cazimir
121

LEGENDA ALBINEI ŞI A PĂIANJENULUI
Era odată o femeie şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au
plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor
n-avea putere să-i ţină. Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de
pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case. După
câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit şi a rugat pe un om din satul
ei să ducă vestea· copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, i-a
găsit. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut. Şi când i-a spus omul
de ce a venit, băiatul răspunse:
– Eu ce să-i fac? Las’ să moară, că e bătrână şi i-a sosit ceasul.
Eu nu pot să plec, că am prea mult de lucru.
Şi a rămas băiatul tot la război, a ţesut mai departe, şi n-a plecat.
Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. Şi
când i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos şi a început
să plângă, şi a plecat într-un suflet spre casă.
Mamă-sa, când a văzut-o, s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i
s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus
că băiatul n-a vrut să vină. A luat capul fetei între mâini şi a sărutat-o
pe frunte şi a zis:
– Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă
iubesc deopotrivă pe amândoi. Îl iubesc şi-l iert. Şi dacă a făcut cu
asta un păcat, să-l judece ursita.
Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi, a închis
ochii şi a murit. Şi, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul
Păianjen.
122

Şi de atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără fraţi şi
fără surori şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza
prin locuri întunecoase. E posomorât şi supărat, iar oamenii îl
urgisesc şi, oriunde se află, îi strică pânza şi pe el îl fugăresc şi-l
omoară.
Iar Abina e veselă de atunci şi toată ziua zboară de pe o floare pe
alta şi trăieşte cu părinţii ei, cu fraţii şi cu surorile la un loc.
Oamenii o iubesc şi o văd cu drag, căci ea cu toţi împarte ceea ce
adună şi tuturor le dă din mierea ei.
GÂNDĂCELUL
– De ce m-ai prins în pumnul tău, De ce să vrei să mă omori?
Copil frumos, tu nu ştii oare Că am şi eu părinţi ca tine,
Că-s mic şi eu şi că mă doare? Şi-ar plânge mama după mine,
De ce mă strângi aşa de rău? Şi-ar plânge bietele surori, –
Copil ca tine sunt şi eu, Şi-ar plânge tata, mult de tot,

Şi-mi place să mă joc şi mie, Căci am trăit abia trei zile,
Şi milă trebuie să-ţi fie Îndură-te de ei, copile,
De spaima şi de plânsul meu. Şi lasă-mă, că nu mai pot…
Elena Farago
123

ALBINA ŞI PORUMBIŢA
O albină căzuse într-un lac şi era gata-gata, să se înece. Din pom,
o porumbiţă văzu primejdia şi se înduioşă. Atunci, ea rupse o frunză,
zbură deasupra apei şi îi dădu drumul lângă albină.
Sărmana albină s-a urcat pe frunză, şi-a scuturat aripioarele şi a
scăpat cu viaţa. Apoi şi-a luat zborul.
N-a trecut multă vreme de la această întâmplare. Într-o zi, când
albina zbura iarăşi voioasă, din floare în floare, a văzut un vânător cu
puşca la ochi. S-a uitat încotro ocheşte vânătorul şi a văzut că puşca
era îndreptată spre porumbiţa care o ajutase pe dânsa.
Atunci, bâzz, bâzz! albina s-a apropiat de mâna vânătorului şi l-a
înţepat. Mâna vânătorului a început să tremure şi alicele s-au risipit în
altă parte. Porumbiţa a scăpat astfel cu viaţă.
124

TEIUL ŞI VÂNTUL
Soarele s-a ascuns după deal. Cerul s-a întunecat. Stelele s-au
aprins una după alta. Totul a adormit. Doar vântul nu s-a liniştit. El
zboară spre un tei bătrân şi-i leagănă uşor frunzele. Teiul se trezeşte
şi-l întreabă:
– De unde vii, vântule?
– Vin de la râu.
– Ce-ai făcut acolo?
– Azi-dimineaţă, pescarul a pornit la pescuit. Iar eu i-am împins
barca. Seara, tot eu i-am adus barca la mal.
– Şi ce ai mai făcut?
– Am purtat norii deasupra pădurilor, livezilor şi lanurilor care
aşteptau de mult o ploaie bună ca cea de azi.
– Dar ieri ce-ai făcut?
– Ieri? Să-mi amintesc… Da, o femeie a spălat nişte rufe. Le-a
întins pe frânghie, iar eu le-am uscat. Pe urmă, din câmpii şi păduri
am dus aer proaspăt în oraş.
– Şi altceva?
– Am dus departe, departe nişte fructe de arţar. La primăvară, din
seminţele acestor fructe vor ieşi copăcei.
– Bravo vântule! Eşti foarte harnic. Eu n-am ştiut că tu eşti chiar
atât de folositor.
125

CEI TREI FLUTURAŞI
În razele soarelui se legănau trei fluturaşi: unul alb, altul roşu, şi
al treilea galben. Jucându-se aşa prin aerul cald, nici nu băgară de
seamă că s-au îndepărtat de casa lor.
Deodată, cerul se întunecă, soarele se ascunse după nori şi începu
să plouă. Fluturaşii s-au speriat. Ce să facă?
Zburară repede la o floare albă din apropiere şi se rugară să-i lase
să se adăpostească sub frunzele ei.
– Cel alb fiind de o culoare cu mine, poate să intre, răspunse
floarea.
– Dar eu nu mă despart de fraţii mei, zise fluturaşul cel alb şi
zburară cu toţii mai departe.
Ajunseră la o floare galbenă.
– Lasă-ne să ne adăpostim sub frunzele tale! se rugară fluturaşii.
– Cel galben, fiind de culoarea mea, poate să intre, răspunse
floarea.
– Dacă nu-i primeşti şi pe frăţiorii mei, nu voi intra nici eu sub
scutul tău, zise fluturaşul cel galben.
126

Zburând mai departe, au dat de o floare roşie.
– Lasă-ne să ne adăpostim sub frunzele tale!
– Cel roşu poate să intre, pentru că este de aceeaşi culoare ca şi
mine, răspunse floarea.
– Decât să mă despart de fraţii mei şi să-i las singuri la rău, mai
bine mor şi eu cu ei, zise fluturaşul cel roşu.
Soarele, văzând iubirea frăţească a celor trei fluturaşi, se înveseli
şi trimise razele sale să împrăştie norii şi să usuce aripioarele
fluturaşilor.
127

SĂRĂCUȚUL! …
S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a
pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea
mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o
ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede,
cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat
vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura
fără să dea din aripi.
Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o
curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lă-
sând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un
drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu
pintenii arcuiți, venea un cocoș. „Ia! Scap de unul și dau peste altul,
își zise cărăbușul; ăsta mă-nghite!“ Cocoșul s-a apropiat, s-a uitat cu
un ochi la cărăbuș și a trecut mândru înainte. „Am scăpat!“ gândi
cu bucurie cărăbușul, și se întoarse să privească după cocoș. Atunci
încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un cur-
can. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: „Acuma
chiar c-am pățit-o!“ Când ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se în-
roti, își roși mărgelele și își dădu capul peste spate; iar cocoșul scoase
pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de câteva
128

ori în pământ: își dădeau binețe. Coco-
șul s-a dus, curcanul se feri parcă să
nu calce cărăbușul când îl ajunse,
și acesta, bietul, răsuflă: „Bine
c-am avut noroc!“ Dar deodată,
de după un gard, sări, mare, cu
coada rotundă cât soarele la răsă-
rit, un păun. Pasărea se legănă o
clipă, apoi își strânse coada și zbu-
ră în drum. „De ăsta nu mai scap!“ crezu
cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răs-
turnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors
cum îl găsise și, lăsându-l, își văzu de drum. Cărăbușului nu-i venea
să-și creadă ochilor că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, sub el
– hârtia, pe dreapta – gardul, – trăiește. Ia să zboare acuma, cât putea
mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-și încerce aripile.
Și le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărișor ceva decât o
nucă, zbură spre el. „Ei! De așa păsări mici, mai de seama mea, mi-i
drag și mie“, gândi cărăbușul, pre-
gătindu-se chiar să dea sturzului
„ziua-bună“. Dar sturzul se lăsă
lângă bucățica de hârtie, deschise
pliscul, apucă, cu lăcomie, cără-
bușul și: hap! hap! mai să se îne-
ce, îl înghiți.
Sărăcuțul cărăbuș!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe
în viața ei, își așezase puișorii în rând, să
privească, de cum zărise cărăbușul jos. Și
acum își lua zborul într-alt loc, strigându-și
după dânsa odraslele care duceau în minte o în-
vățătură mai mult.
Emil Gârleanu
129

CETATEA VERDE
Cunosc eu o cetate
Cu casele tot verzi,
Cu uliţi încurcate,
Unde uşor te pierzi.
Şi-n casele umbroase

Trăiesc mulţi cântăreţi,
Cu cântece voioase
Primesc ei pe drumeţi.
Şi mândre floricele
Pe uliţi răsar,
Fragi roşii, mure negre
Se capătă în dar.
Şi mândre păsărele
Sunt cântăreţii ei.
Cetatea asta verde
O ştiţi, voi, dragii mei?
George Coşbuc
130

DESPRE UN MECI NETERMINAT
FIINDCĂ MINGEA S-A … ?
Azi, în poiana dintre brazi, are loc ultimul joc pentru campionat.
Pe teren s-au aliniat: portarul Urechilă, fundaşul Iepurilă, Lăbuţă şi
Blănuţă, înaintaşi, şi încă alţi şapte iepuraşi. Echipa veveriţelor e
formată din: Veveriţa roşcată şi Smoculeţ cel isteţ la înaintare. În
apărare stau: Zbârlici, Ciufulici, încă şapte veveriţe mici, iar Botic
negru, portar. Arbitru e un fluierar gulerat. Un măr mare roşcat
serveşte drept minge. Cine va învinge? Cine va fi înfrântul?
Crainicul are cuvântul:
– Până acum rezultatul: pentru iepuraşi 4 la 2. Iepuraşii au un joc
mai vioi. Veveriţele par obosite. Iepurilă trimite la Lăbuţă; Lăbuţă la
Blănuţă. Blănuţă înaintează, dar Smoculeţ interceptează şi trimite la
Zbârlici, la Ciufulici, care porneşte în goana mare. Iepuraşii se strâng
în apărare. Ciufulici trage. Nu izbuteşte să bage în poartă mărul-
minge, fiindcă Urechilă respinge. Iepuraşii pornesc atacuri noi.
Suntem în minutul optzeci şi doi. Mingea e din nou la Ciufulici care
pasează la Zbârlici, marcat de Lăbuţă mereu… Aoleu! Aoleu! Zbârlici
vine de-a berbeleacul. Săracul! I-a pus piedică Lăbuţă. Veveriţele îl
asmuţă pe Zbârlici: Trosc! Pleosc! Pac! Plici!
– Stai. De ce dai?
– De aia!
131

A început bătaia şi scandalul. Arbitrul cu signalul fluieră desperat.
Lăbuţă e sancţionat şi scos afară din joc. Nu-i supărat deloc. Obosit
de atâta fugă, s-a dus la iepuroaică. Reîncepe jocul: fiecare şi-a reluat
locul. Mingea e luată de Veveriţa roşcată. Înaintează şi pasează lui
Smoculeţ cel îndrăzneţ, care trage; Urechilă dă să iasă, dar mingea
intră în plasă direct, fără ocol: ,,Goool!“ Veveriţele jubilează. Încă un
gol şi egalează. Iute, iute! Mai sunt două minute de joc, dar mingea?
Ioc! A dispărut! De necrezut! Imposibil de găsit. Unde s-o fi pitit?
Au căutat-o peste tot. Urechilă se linge pe bot…
Aţi ghicit adevărul! Urechilă a mâncat mărul ca nu cumva
veveriţele să egaleze. Meciul a trebuit să înceteze în ultimul minut.
Vai ce bătaie a început! Curg pumnii mereu. Fug să n-o păţesc şi eu.
Florin Iordăchescu
132

CEI TREI URŞI
A fost odată, la noi, la Slătiori o fetiţă fără de astâmpăr, de aceea
chema Fâşneaţa.
Fâşneaţa a intrat într-o zi în pădure. Căutând fragi, a coborât într-o
râpă şi acolo a găsit casa urşilor. Era o casă în pământ, cu două
încăperi, cu ferestrele deschise ca să se vadă brazii. Acolo trăiau
Martin, ursul cel mare, Martinoaia, nevastă-sa şi puiul lor, Vasilică.
Dar în ziua aceea, nu erau acasă. În cea dintâi încăpere a casei urşilor
se afla o masă de scândură. Pe masă se aflau trei farfurii de lut: una
mai mare, una mijlocie şi a treia mititică. Una era plină cu afine, a
doua cu zmeură, iar a treia cu fragi. În dreptul farfuriei lui Martin se
afla un bolovan greu; în dreptul farfuriei Martinoaiei, un bolovan mai
uşor. Vasilică ursuleţul avea o piatră mai înaltă, ca să poată ajunge la
farfurioara lui. Lângă farfuria cea mare se găsea un linguroi de lemn,
lângă cea mijlocie, o lingură, lângă cea mititică o linguriţă tot din
lemn.
Fâşneaţa se urcă pe scaunul lui Martin, apucă linguroiul, îl vâră în
afine, îl scoate, gustă, nu-i place. Trece la al doilea scaun. Ia cu
lingura zmeură, nu-i place nici zmeura. Se urcă apoi pe piatra cea
mai înaltă. Gustă fragile, îi plac, le mănâncă. După aceea intră
133

în camera cealaltă, în care se aflau pe aşternut de ramuri de brad trei
paturi: unul mai mare pentru Moş Martin, altul mijlociu pentru
Martinoaia, al treilea mititel pentru Vasilică ursuleţul.
Încearcă paturile. Cel mai bun şi mai potrivit i s-a părut al
ursuleţului. Se întinde în patul cel mititel şi adoarme. După puţin
timp, iată că vin urşii din pădure şi intră în camera cu masa şi
farfuriile de lut.
Ursul cel mare mormăie înfundat:
– Cine mi-a umblat în farfurie şi a împrăştiat afinele?
Martinoaia mormăie şi ea mirată:
– Cine a umblat în farfuria mea şi a împrăştiat zmeura?
Mormăie subţirel şi Vasilică:
– Cine mi-a mâncat fragile de n-a rămas nimica?
134

– Unde-i hoţul? a răcnit cu putere Moş Martin.
– Unde-o fi? s-a mirat Martinoaia.
– Iată-l, ia! a ţipat cu mânie Vasilică.
Fâşneaţa se trezise în cealaltă cameră, sărise pe fereastră şi acum
fugea pe cărare către poiana din vale. Fetiţa a ţinut-o numai o fugă
până acasă, a intrat cuminte şi n-a spus nimănui nimic. Dar de unde
s-a ştiut de păţania Fâşneţei? Apoi am auzit eu de după un zmeuriş
a doua zi după-masă, cum se mirau de întâmplarea lor Martin,
Martinoaia şi Vasilică. Dar nu mai erau supăraţi.
După Mihail Sadoveanu
135

FOCUL
Cine-i zmeul îmbufnat, Bătând nemulţumit din coate,
În postav roş îmbrăcat, Lacom vreascurile roade,
Care se umflă cu fală Trece-n pădurea vecină
Cu creasta de poleială? Şi-o paşte din rădăcină.
În vatră râzând se plimbă, Intrat în stogul cu fân,

Pe coş scoate câte-o limbă, Locul tot îl lasă spân,
De necaz pe loc pocneşte, Pe mare cu sabia
Pe uşa sobei porneşte. Aprinde corabia.
Deşi fâlfâie uşor, Apă, pic cu picătură,

Este legat de-un picior, Îl trezeşte, luată-n gură,
Foarte schimbăcios la faţă Dacă-l stropeşti pe picioare
Se târăşte, se agaţă. Oftează adânc şi moare.
George Călinescu
136

GÂSCARUL ŞI BOIERUL
Aşa se vesteşte şi se povesteşte că a fost odată un băiat, gâscar la
un boier zgârcit. Gâscarul mergea, zi de zi, cu gâştele pe imaş să
pască, gâştele se săturau, dar el odată mânca, odată nu. Că boierul
fiind zgârcit, nu-i prea umplea traista, nici măcar cu pâine uscată.
Aşadar, băiatul de cele mai multe ori se sătura doar cu răbdări
prăjite.
Într-o zi, umblând aşa în urma gâştelor, cu stomacul gol, îşi zise:
,,Oare ce s-ar întâmpla dac-aş mânca una dintre ele?“
Gândit şi făcut!
A prins o gâscă, a tăiat-o, i-a smuls penele, a tras-o în frigare.
Făcu foc cu nişte lemne aduse din pădure şi învârti gâsca deasupra
jarului până ce se rumeni. Apoi a mâncat-o de la cap până la picioare
cu poftă.
Cârdul de gâşte fiind mare, nimenea n-a observat că una din păsări
lipseşte. Văzând asta băiatul, în fiecare săptămână prinse o gâscă şi se
ospătă.
Gâştele au crescut. Cu timpul boierul a mai vândut din ele, pe
altele le-a băgat la îndesat. Până toamna cârdul a scăzut, n-au mai
rămas decât zece gâşte.
Zece gâşte pot fi numărate uşor, aşa încât gâscarul nu mai cuteza să
mănânce din ele. Totuşi, odată, când nu mai putea de foame, îşi zise:
,,O fi ce-o fi, dar eu mai mănânc una!“ Aşa şi făcu.
A doua zi, când era să iasă cu gâştele la păşune, boierul stătea
tocmai în pridvor. Numără gâştele şi văzu că una nu-i ca-n
palmă, că-s nouă şi nicidecum zece câte-au fost.
Boierul îl opri pe gâscar şi-l luă la răspundere:
– Auzi, măi gâscarule! Ieri am avut încă zece gâşte, iar astăzi nu-s
decât nouă! Unde-i a zecea?
– Domnule boier! Zece-s astea. Dumneata nu le-ai numărat bine!
răspunse gâscarul. Atunci boierul a început să le numere din nou,
arătându-le cu degetul:
137

– Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă! Vezi că a
zecea nu-i nicăieri? strigă boierul, dar acum mai aspru decât
adineaori.
Băiatul se sperie, dar apoi, făcându-şi curaj, începu şi el să numere
gâştele, zicând:
– Una, nu-i, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece!
Şi le arătase şi el cu degetul.
Boierul se tulbură puţin, şi începu să numere gâştele din nou. Dar
oricum le număra, oricum le socotea, găsi numai nouă. În schimb de
câte ori le număra băiatul, cu mintea lui ascuţită, el afla că-s zece.
Se cătrăni boierul cât să cătrăni, până când zise:
– Auzi, măi băiete! Du-te până la piaţă şi adu-mi în faţă nouă
zileri. Dar fuga!
Gâscarul merse la piaţă, găsi nouă bărbaţi şi-i pofti în curtea
boierului. Când ajunseră, boierul le zise:
– Ascultaţi, oameni buni! Spuneţi-mi câţi sunteţi cu gâscarul meu
împreună?
138

Oamenii s-au numărat unul pe altul şi la urmă spuseră în cor:
– Zece suntem, să trăiţi!
– Păi dacă sunteţi zece, răzbiţi-vă colo-ntre gâşte, şi prindeţi-vă
fiecare una! le porunci boierul.
Zilerii şi cu gâscarul făcură cum le porunci boierul. Fugea care
cum putea după gâşte să prindă una. Le-au şi prins pe toate, unul din
zileri însă rămase fără gâscă, deoarece, precum se ştie, zilerii cu
băiatul erau zece, gâştele în schimb erau numai nouă la număr.
Atunci, boierul, bucuros că el are dreptate, se întoarse spre gâscar:
– Vezi, măi încăpăţânatule! Gâştele-s nouă cum ziceam eu, şi nu
zece cum stăruiai tu! Ce zici la una ca asta?
Băiatul ridică din umeri:
– Eu numai atâta zic: de ce n-a fost şi omul acesta mai cu de
grabă, să-şi fi prins şi el una …
Poveste populară
139

ÎMPĂRATUL ȘI NOROANCA
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi pomenit, a fost
odată un împărat mare pe care îl chema Împăratul Roșu. El avea trei
feciori care semănau atât de mult unul cu altul, încât nu-i puteai deo-
sebi.
Cei trei frați au devenit mari și le-a sosit timpul să se însoare. Într-o
zi împăratul îi chemase la el și le-a zis:
– Mergeți voi, feciorii mei la Împăratul Galben, căci acesta are o
fată fragedă și frumoasă de măritat.
La îndemnul Împăratului Roșu cei trei frați s-au dus la fata Împăra-
tului Galben, ca ea să-și aleagă un mire dintre ei. Fata însă n-a știut pe
care să-l aleagă, deoarece unul era ca și celălalt.
Împăratul Galben și prințesa le-au propus feciorilor să meargă în
lume și să se reîntoarcă acasă, peste un an de zile. După ce vor veni
înapoi din străinătate fiecare o să povestească pățaniile pe care le-a
trăit, ce a văzut și ce a făcut în acel timp. Împăratul își dorea din suflet
ca cel mai vrednic fecior să-i fie ginere.
Au și plecat cei trei feciori în cele mai diferite colțuri ale lumii, iar
la anul au venit acasă și au mers să pețească fata de măritat a Împăra-
tului Galben.
Primul născut, feciorul cel mai mare, care în drumul său a aflat un
ochean istorisea:
– Uitați, fraților, eu am un ochean prin care văd tot ce se întâmplă
în cele mai diferite părți ale lumii, văd că cine ce face, cum se des-
curcă.
Atunci feciorii rând pe rând privesc prin ochean și văd că fata cea
fragedă și frumoasă a Împăratului Galben e moartă.
Urmează apoi feciorul mijlociu zicând:
– Vă rog, dragii mei frați, să nu vă necăjiți și să știți că eu am făcut
rost de o manta fermecată. Dacă o îmbrăcăm, într-o clipă ne duce
acolo unde dorim.
140

– Iar eu – zice mezinul, cel mai mic fecior al Împăratului Roșu, am
găsit o noroancă de mirosul căreia oricine învie.
Îmbracă feciorii mantaua fermecată și într-un moment ajung la
Împăratul Galben.
Al treilea fecior pune noroanca sub nasul fetei de împărat și să vezi
minune, fecioara fragedă și frumoasă deschide ochii și învie.
După astfel de minune se bucură toată curtea împărătească, în frun-
te cu împăratul care plânge de bucurie, dar nu știe să hotărască, dintre
cei trei voinici care să-i fie ginere?
– Vă rog să decideți voi, zice împăratul, care dintre voi merită mai
mult să-mi fie ginere?
Atunci cei trei frați se sfătuiseră și fiecare dintre ei și-a exprimat
părerea și dorința.
Primul născut zise, că lui i se cuvine fata, că el prin ochean a aflat
ce s-a întâmplat cu prințesa.
Feciorul mijlociu zise că el trebuie să se însoare cu fata de împărat,
deoarece fără mantaua lui nu ar fi ajuns la timp să mântuie prințesa
de moarte.
– Ascultați-mă, fraților mei dragi, – zise cel mai mic fecior, după
părerea mea eu merit să fiu ginerele împăratului, căci degeaba am
văzut toți prin ochean ce a pățit fata, degeaba am venit într-o clipă la
ea cu mantaua, dacă eu nu aș fi găsit o noroancă făcătoare de minuni,
fecioara fragedă și frumoasă nu ar fi înviat niciodată.
Auzind aceste vorbe pline de înțelepciune Împăratul Galben și toa-
tă curtea împărătească a dat dreptate celui mai mic fecior.
Ca urmare feciorul a pețit-o pe aleasa inimii sale, iar apoi au făcut
o nuntă mare – mare cu oaspeți din diferite părți ale lumii.
Și azi își petrec cu voie bună, dacă nu au murit.
Cine- o știe mai lungă, meargă s-o ajungă!
(Povestită de Vasile Gurzău
și adaptată de Maria Gurzău Czeglédi)
141

BĂNUŢUL DE AUR AL COCOŞULUI
A fost odată o femeie săracă. Şi avea femeia aceea un cocoş.
Odată, cum râcâia şi tot râcâia pe grămada de gunoi, găseşte cocoşul
un bănuţ de aur. Tocmai atunci mergea pe acolo sultanul turcesc.
Vede bănuţul de aur în gura cocoşului şi zice:
– Cocoş, cocoşele, dă-mi mie bănuţul ‚ de aur!
– Nu ţi-l dau eu! zice cocoşul. Îi trebuie stăpânei mele.
Dar atunci sultanul turcesc îl ia cu de-a sila, îl duce acasă şi-l
pune în cămara cu bogăţii. Cocoşul se supără foc, zboară pe vârful
unui par din gard şi începe să strige:
– Cucurigu, împărate, asta nu-i dreptate! Dă-mi înapoi bănuţul
de aur.
Dar sultanul se face că nu-l aude şi îşi vede de drum. De-abia
ajunge acasă, că iată cocoşul… Îi zboară în fereastră şi începe:
– Cucurigu, împărate …
Se supără foc sultanul şi-i porunceşte unei slugi să prindă coco-
şul şi să-l arunce în fântână.
Sluga face cum i s-a poruncit. Prinde cocoşul şi-l azvârle în fântână.
Văzându-se în fântână, cocoşul, ce să facă, începe a zice:
– Soarbe guşă toată apa, soarbe guşă toată apa!
Şi guşa soarbe toată apa din fântână şi cocoşul iese teafăr. O ia de-a
dreptul spre fereastra sultanului. Şi începe iarăşi a striga:
de aur!
Se supără şi mai tare sultanul şi-i porunceşte slugii să arunce
cocoşul în cuptorul cu jăratec aprins, să-l ardă focul.
Sluga face ce i se porunceşte şi azvârle cocoşul în flăcări. Dar
acolo cocoşul nu se sperie, ci zice:
– Varsă guşă toată apa! Varsă guşă toată apa şi stinge focul!
Şi guşa sloboade apa câtă a băut-o şi stinge focul, iar cocoşul iese
iarăşi teafăr. Zboară apoi în fereastra sultanului şi-i zice:
de aur!
142

Sultanul mai să crape de mânie. Şi-i porunceşte slugii să prindă
cocoşul şi să-l azvârle într-un cuib de viespi, să-l omoare viespii.
Sluga, ce să facă, porunca-i poruncă, prinde cocoşul şi-l duce
unde găseşte un cuib de viespi şi-l lasă acolo uitat.
Dar cocoşul, când se vede între zburătoare, zice:
– Guşă, înghite-le! Guşă, înghite-le, câte sunt toate!
Şi guşa face ce i se porunceşte şi înghite viespii toţi. Iar cocoşul
iese teafăr din cuib şi o ia de-a dreptul la casa sultanului. Sultanul,
când îl vede, nu mai ştie ce să facă, mai să-nebunească. Şi neavând
altă alegere, zice către slugă:
– Ia prinde cocoşul ăsta al dracului şi adă-mi-l încoace, să-l pun în
nădragii mei ăştia largi, da de s-o potoli!
Şi prinde sluga cocoşul, şi-l dă în mâna sultanului. Iar sultanul îl
bagă în nădragii săi cei largi şi crede că s-a scăpat de el.
Dar cocoşul porunceşte guşii să sloboadă viespii câţi i-a înghiţit şi
viespii ieşind din guşa cocoşului se reped toţi cu acele lor, de-a
dreptul în partea dinapoi a sultanului.
143

Mai să înebunească sultanul de durere. Şi zice:
– Luaţi cocoşul de aici şi duceţi-l în cămara cu bani, să-şi caute
bănuţul de aur.
Dar când se vede cocoşul între comorile fără seamăn din cămară,
zice şi el:
– Înghite guşă banii toţi, înghite guşă banii toţi!
Şi a înghiţit guşa banii şi i-a dus cocoşul acasă la stăpână-sa cea
săracă, să aibă şi ea din ce trăi omeneşte. Şi trăiesc ei şi până astăzi
dacă n-au murit.
Poveste populară
144

CEA MAI DE PREȚ COMOARĂ
(Poveste populară)
Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o
comoară inestimabilă.
– Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aven-
tură! exclamă el.
Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure.
Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:
– Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o
vânătoare de comori?
Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pă-
durea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă,
cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.Când cei doi ajunsese
la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur.
– Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu do-
reşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?, îl întreabă Petru.
Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei
doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt
şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient
de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus.
Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent
la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi
de drum.
Curând, au ajuns la valea din josul munte-
lui, unde au întâlnit-o pe Oaie.
– Vei dori să ne însoţeşti
în căutarea unei comori şi
să ne ţii de cald când ne
este frig?, o întrebă Petru
pe Oaie.
Aceasta acceptă pro-
punerea lui Petru şi astfel,
145

porniră toţi la drum. Un vânt
rece străbătu întreaga pajişte
iar toţi se îngrămădiră lângă
PRIETENIA Oaie, ca să le ţină de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, în
final, în deşert unde se întâlni
cu Cămila.
– Eşti numită oaia deşertu-
lui, îi spuse Petru acesteia.
Ne vei ajuta să străbatem
întregul deşert şi să ne înso-
ţeşti în călătoria noastră, în
căutarea comorii?
Zis şi făcut. Cămila accep-
tă propunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar
împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor,
bucurându-se de spectacol.
Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe
Broasca Ţestoasă de mare.
– Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta
să străbatem oceanul? întreabă Petru.
Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.
Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi în-
dreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.
Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa:
– Felicitări, aţi găsit comoara.
– Unde este? exclamă toţi surprinşi.
– Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat va-
lea, aţi întâmpinat cu curaj eşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată
nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.
Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate!
Toţi au găsit PRIETENIA!… Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ
comoară!
(AniDeScoala.ro)
146

MUZICANŢII DIN BREMA
A fost odată un om, şi omul ăsta avea un măgar, care de ani şi
ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar, de la un timp, bietului
dobitoc i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nicio treabă. De
aceea, stăpânul lui se gândi într-una din zile că n-ar mai avea niciun
rost să strice pe el bunătate de nutreţ.
Măgarul pricepu însă că nu-l aşteaptă vremuri prea bune şi, fără
să mai aştepte, îşi luă tălpăşiţa, spre oraşul Brema. Nu ştiu de
unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului.
După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care
zăcea întins pe o margine a drumului, răsuflând din greu, de parcă ar
fi făcut ocolul pământului.
– Ce gâfâi aşa, măi Apucă-l-în-colţi? îl întrebă măgarul.
– Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân şi
slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vânătoare nu mă mai
dovedesc bun de nicio ispravă, stăpânul meu şi-a pus în gând să-mi
facă de petrecanie şi atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e
cu ce-o să-mi câştig eu pâinea de-aci înainte?
– Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Brema să mă fac
muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru domnia-ta un loc în
taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.
Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! şi plecară
împreună mai departe. Merseră ei aşa, până ce întâlniră în drum o
pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea şi-i
ploua!…
– Ei, Linge-barbă, de ce mi-eşti atât de tristă? Cine ţi-a stricat
socotelile? o întrebă măgarul.
– Cui i-ar arde să fie vesel, când i-a ajuns funia la par? răspunse
pisica. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au
tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după
cuptor şi să torc decât să alerg după şoareci, stăpână-mea a vrut să
mă înece. Am fugit eu de-acasă la timp, nu e vorbă, dar stau şi mă
socotesc: încotro s-o apuc acum?
147

– Hai cu noi la Brema, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu
siguranţă c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului.
Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc şi se alătură celorlalţi
doi. Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers şi, trecând prin faţa
unei curţi, au văzut cocoţat pe-o poartă un cocoş care striga
„cucurigu“ din toată puterea rărunchilor.
– Ce ţi s-a întâmplat de strigi aşa, măi cocoşule? îl întrebă
măgarul. Astâmpără-te odată, că împuiezi urechile oamenilor!…
– Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun!…
spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine-i duminică, ne vin oaspeţi. Dar vezi
că stăpână-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus
bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă, aşa că în
seara asta, o să mă scurteze de cap… Acu-nţelegi de ce strig aşa?
Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă…
148

– Păi bine, Creastă-roşie, să te necăjeşti matale pentru atât! …îl
dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi la Brema. Că oriunde ai merge,
ceva mai bun decât moartea tot o să afli … Ai un glas care te unge şi,
de te-ai învoi să cântăm împreună, ne-ar asculta lumea cu gura
căscată, zău aşa! …
Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită
şi tuspatru o porniră la drum. Merseră ei cât merseră, dar cum nu
putură ajunge la Brema într-o singură zi, se văzură siliţi să înnopteze
într-o pădure. Măgarul şi câinele îşi făcură culcuşul sub un copac
mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat. Dar
cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbură mai sus, până-n vârful
copacului, unde se simţea mai la adăpost. Înainte de a apuca să
adoarmă, îşi mai roti o dată privirea în jur, şi deodată i se păru că
149

zăreşte în depărtare o luminiţă. Atunci strigă tovarăşilor săi că nu prea
departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o lumină.
– Hai s-o întindem chiar acu’ într-acolo, spuse cu hotărâre
măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de noi!
Câinele era la fel de grăbit; gândea că, de-ar găsi pe-acolo nişte
oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde tare bine.
Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curând o văzură
scânteind şi mai puternic; şi din ce se apropiau, lumina se făcea tot
mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa· unor tâlhari, care era
luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie
de fereastră şi privi înăuntru.
– Ce vezi acolo, măi Urechilă? îl întrebă cocoşul.
– Ce văd? Apăi, văd o masă încărcată cu mâncăruri şi băuturi
alese şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se înfruptă de zor.
– Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! spuse cocoşul.
– Mai încape vorbă! Numai de ne-am vedea în locul lor!… spuse
măgarul, privind cum mâncau tâlharii.
Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană şi, în
cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul îşi ridică picioarele
dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea
măgarului, pisica se căţără pe spatele câinelui, iar la urmă cocoşul îşi
desfăcu aripile şi, zburând, se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau
orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte, fiecare pe vocea
lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cucuriga.
După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în
odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se făcură ţăndări.
150

De spaimă, tâlharii, săriră-n sus ca nişte apucaţi şi fugiră îngroziţi
în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luând fiecare din
ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi aşteptat un post de patru
săptămâni.
După ce s-au ospătat, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi
aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi era firea.
Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig
după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul se cocoţă pe
151

grinda de sub tavan. Şi cum veneau de la drum lung şi erau
osteniţi, adormiră repede.
După ce trecu miezul nopţii, tâlharii văzură de departe că-n casă
nu mai ardea nicio lumină şi că totul părea cufundat în tăcere.
Atunci căpetenia le zise:
– Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!… S-ar cuveni să
ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de înger!
152

Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întâmplă pe
acasă. Casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nicio
grijă, intră în bucătărie şi voi să aprindă o lumânare. Dând de ochii
scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni încinşi şi apropie de ei un băţ
de chibrit, ca să ia un foc. Dar pisica nu înţelese de glumă; îi sări în obraz
şi începu să-l zgârie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdra-
vănă şi dădu să iasă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una, cu două.
153

Câinele, care sta lungit după uşă, se repezi la el şi-l muşcă de picior.
O luă atunci la goană prin curte şi când trecu pe lângă maldărul de
gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul,
trezit de gălăgia de-afară, începu să strige de pe grindă: „Cucurigu,
cu-curigu!“ … Atunci tâlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri
decât în faţa căpeteniei tâlharilor, căruia îi înşiră toate grozăviile prin
câte trecuse.
– Vai de viaţa noastră! … În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afuri-
sită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite;
iar la uşă, cine crezi că stătea? Unul cu un cuţit, pe care mi l-a
înfipt în picior! … Socoteam c-am scăpat! Dar în ogradă, o namilă
neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus cocoţat pe acoperiş, sta
însuşi judecătorul şi tot striga: „Aduceţi-mi-1 încoace pe tâlhar!
Aduceţi-mi-1…“ Dacă am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi
sfârâiau călcâiele… Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se
apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Brema s-au simţit atât
de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece.
Şi toate câte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineaori, un
fârtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba…
Fraţii Grimm
154

NUMĂRĂTORI
FRĂMÂNTĂRI DE LIMBĂ
GHICITORI

NUMĂRĂTORI
Toca, toca, toc
Crenguţă de soc,
Fă-mi un pic de loc,
Că vreau să mă joc!
*
Buturugă, rugă,
S-o luăm la fugă,
Iară tu să te sileşti,
Repede să ne goneşti,
Unul dintre noi să prinzi
Şi aceluia să-i vinzi
Buturuga, ruga…
*
Boc, boc, boc,
Bate-n uşă un boboc.
N-are cizme, nici cojoc,
Totuşi vrea să intre-n joc.
Să nu-l certe găinuşa
Du-te şi-i deschide uşa… Tu!
*
O găină şi-un cocoş

Trag din răsputeri un coş.
Au plecat de dimineaţă.
Să vândă grâul la piaţă.
Coşul, la fund, e crăpat,
Pas cu pas grăunţii cad.
Pân’ la urmă – pic cu pic –
Nu rămâne-n coş nimic!
156

Plouă, plouă cu găleata,
Băbuţa se udă, biata!
Că nu are, vai de ea,
Nici umbrelă, nici basma!
O nuia,
O vergea,
Să se joace cine-o vrea
Cu noi de-a ascunselea!
*
Un măceş şi două mure,
Cântă pupăza-n pădure:
Pu-pu-pu şi iară pu,
Hai, începe jocul: Tu!
*
Ice, rice,
Cicatrice,
Grâul are două spice.
Unul tace, altul zice
Că de-acu
Baba-oarba
Vei fi tu!
Un cotoi
Şi-un răţoi
Fac la noi
Tărăboi
C-au găsit o pălărie
Şi nu ştiu a cui să fie.
Gălăgie să nu facă,
Du-te iute şi-i împacă
Tu!
Lucia Borza
157

Vin în zori
Patru surori:
Primăvara, numai flori,
Vara, joc şi ghicitori,
Toamna, fructe şi culori
Iarna, sănii şi ninsori.
Iată-le la noi în joc,
Toate patru la un loc.
Ieşi afară
Mărioară,
Fiindcă vreau să număr iară.
*
Am, bam, bus,
Ţine-te de urs.
Ursul n-are coadă,
C-o mâncă o babă.
Baba n-are furcă,
C-o mâncă o curcă.
Curca n-are pene,
Le mâncase Ene.
Ene n-are cap,
Că-l mâncă un ţap.
Ţapul n-are coarne,
C-a mâncat bomboane.
158

FRĂMÂNTĂRI DE LIMBĂ
A, a, a,
Multe vorbe încep cu a
Apă, aţă, alun, ac
Albiniţă şi abac.
*
Baba, baba-oarba,
Unde-ţi este roaba
Roaba ici-colea,
Ia-te după ea.
*
Cling, cling, cling,
Clinchetele se preling
Sus pe nori, jos pe vânt
Şi pe toate câte sunt,
Se-nteţesc şi se unesc
Într-un cânt sărbătoresc.
*
Dan, Ducu şi cu Dinu
Dau de două ori pe zi
Dura, dura prin grădină
Două mingi portocalii.
*
Capra cară, coşuri grele
Cu verdeţuri strânse-n ele,
Dar le duce cu răbdare
Să dea iezilor mâncare.
159

Fâş, fâş, fâş,
Ce foşneşte prin frunziş
Şi se-ascunde pe furiş?
*
Gâşte, gâşte,
Ga, ga, ga,
Vreţi la baltă?
Da, da, da,
*
Hora mare, hora mare,
Hai să o jucăm,
Haideţi toţi cu veselie,
Haideţi să cântăm.
*
Ceata lui Piţigoi
Trece mândră prin zăvoi
Toţi-s luptători de soi
Dai într-unul, ţipă doi.
*
Lângă apa Jijiei
Ne-am jucat mereu toţi trei,
Jana, Jucu şi cu mine
Ne-am jucat atât de bine!
Jijia tot vâjâia:
J! J! J! JiJia.
*
La, la, la, la, la, la,
Cântă fetele aşa
La, la, la, la, la, la,
Şi flăcăii tot aşa,
La, la, la.
160

Mama, mama-mare
Mereu, mereu are,
Mere, pere bune
Mure şi alune.
*
Nenea Nică şi cu Nicu
N-au văzut niciun pitic.
Numai nenea Nicolae
A văzut pe unul mic.
*
O, e gura mea când strig
O, e roată, e covrig,
O, e chipul oului
Şi, e gras de felul lui.
*
Pic: pic, pic,
Ploaia cântă-n geam peltic,
Astăzi plouă … nu-i nimic.
Rică nu ştia să zică *
Râu, răţuşcă, rămurică,
Dar de când băiatu-nvaţă
Poezia despre raţă,
Rică ştie cum să zică
Râu, răţuşcă, rămurică
*
S: ne este foarte drag
S e-n soare şi e-n steag
Strugure, sanie, sapă,
Toate vor cu „S“ să-nceapă.
*
Moş, moş, cocoloş,
Vino iute dă-mi un coş
Să pun în el un cocoş.
Moş, moş, cocoloş.
161

Tata taie lemnul tare
Trunchiul este biruit
Toată curtea s-a albit
De atâtea aschioare .
*
Ţarca ţopăie
Ţop, ţop,
Ţinând capul ţeapăn sus,
*
u, u, u, u, u, u, u, u, u,
Peste câteva minute
Trenul trece, iute, iute,
U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Când în gară a sosit,
Roţile şi le-a oprit
U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Jocul nostru s-a sfârşit, V: e veveriţa care
Fiecare-i, mulţumit . Vara vine la plimbare
* Verde, verde codrişorul
N-o vânează vânătorul.
Zum, zum, zum,

Zum, zum, zum,
Zumzet vesel de albine
Zumzăie pe câmp,
Zum, zum, zum,
Zum, zum, zum.
*
Vine ploaia, bine face,
Spicul plin acum se coace
Spicului răcoare-i place,
Vine ploaia, bine face.
162

Licurici,
Cu aripi mici
Şi cu lampă de pitici,
Ce tot vrei pe câmp aici?
*
Gelu şi Georgeta
Au o minge mare,
Mingea e rotundă
Şi buline are.
*
Gimnastica e bună
Pentru copilaşi.
Gigel şi cu Gina
Sunt şi ei gimnaşti.
*
Chiţ! chiţ! chiţ! chiţ! chiţ! Ochelarii lui Costache
Aude Chiriac. Stau după ureche.
Chiţ! şoricelul El îl cheamă pe Enache
Chiţcăie-n iatac. Să-ncerce o pereche.
*
Gheorghe avea ghete noi
Şi mergea pe gheaţă
Cu Gheorghina sora lui
Într-o dimineaţă.
*
Gheaţa s-a topit.
Iute spre pădure
Gina a pornit
După ghiocei
Pentru mama ei
Căci e ziua ei.
163

GHICITORI
ANIMALE, GÂZE, PLANTE

Lenevos cum e, nu-i şagă,
Doarme-o iarnă-ntreagă
Şi visează el, vezi bine,
Numai … miere de albine.
În cojoacă şi desculţ
Umblă mormăind prin munţi.
Iarna-şi vâră nasu-n blană

Şi din unghii îşi sug hrană
Însă vara, sus pe munţi,
Zmeură culeg desculţi.
Roşioară şi codată
Umblă noaptea prin poiată,
Şi la noi, şi la vecini
Ca să cumpere găini.
De plătit nu le plăteşte,
Dar pe loc le jumuleşte.
Cum o cheamă?
Cine-i hoaţa care fură

Cocoşei din bătătură?
Paşte-n culme pe-nserate

Şi-are coarne rămurate
(Cerbul)
164

Fricos ca dânsul
Altul nu-i,
Se teme şi de umbra lui.
Are zeci de ace groase

Dar nu ţese, nici nu coase.
Din grădina lui Mihai

De sub tufe de urzici
A ieşit un ghem de scai
Ca să caute furnici.
Uite-l colo, uite-l ici!
Ce să fie oare? Ghici!
Merge, merge – greu ajunge!
Are coarne dar nu-mpunge.
Iar când iese la plimbare,
Îşi ia casa de-a spinare.
Cine-i?
Orişicât călătoreşte
Casa nu şi-o părăseşte.
Cine umblă ziua mare

Cu căsuţa în spinare?
Aşezată pe cuptor
Toarce-ntruna fără spor.
Căci nu dă-ntr-o săptămână
Nici măcar un ghem de lână.
165

Slujba în gospodărie
El o face credincios
Şi primeşte drept simbrie
Câte-un os.
Ghici! Trăieşte doar în apă

Şi din undiţă îmi scapă.
Pe sub razele de soare

Zboară peste câmp o floare.
Aripi are,
Parcă-i floare
Încotro a zburat oare?
Din flori picuri de dulceaţă

Strânge de cu dimineaţă.
Când coboară de la munte

Capătă veşmânt de gală
Cu o mândră stea în frunte
Şi podoabă de beteală
Mărgeluşe parfumate
Printre frunze înşirate.
166

Care floare
Parcă-i soare?
Îmbrăcându-se ciudat
Poartă rochii peste rochii;
De-o dezbraci, imediat
Lacrimile-ţi umplu ochii.
Pe sub pomi prin bălării

Stau păpuşi cu pălării.
Umbreluţe colorate
Prin pădure presărate.
Aninaţi într-un frunzar

Licăresc cercei de jar.
Bilişoare roşioare
Strălucesc frumos în soare,
Cu codiţele perechi,
Să le pui după urechi.
Înalt cât casa

Verde ca mătasea
Amar ca fierea
Dulce ca mierea.
167

ANOTIMPURILE
Stă în curte, lângă pom,
Îi zici om, dar nu e om;
Şi când soarele-ncălzeşte,
Nu-l mai vezi, că se topeşte.
Ziua se măreşte,
Zăpada se topeşte,
Grădina a înverzit.
Cine a venit?
Soarele dogoreşte,
Teiul înfloreşte,
Grâul este aurit.
Cine a sosit?
Frunzele pe ramuri
Au îngălbenit
Plouă, plouă-ntruna.
Cine a sosit?
Cine vine cu steluţe
Albe-n frunte
Dinspre munte?
Am un copac Doisprezece fraţi aleargă,

Cu douăsprezece ramuri, Anul cât este de lung;
Pe fiecare ramură Fug de zor prin lumea-ntreagă,
Câte patru cuiburi, Niciodată nu se-ajung.
În fiecare cuib (Lunile anului)
Câte şapte ouă.
(Anul)
168

ELEMENTE ŞI FENOMENE ALE NATURII
Măr frumos şi aurit Am un brâu frumos vărgat

Chiar din cer a răsărit Peste mare aruncat.
Ziua întreagă străluceşte Numai după ploaie-apare
Şi pământul încălzeşte. Şi-i ţesut din stropi de soare.
Să vedem cine ghiceşte?
(Soarele) Lână albă şi pufoasă
Când pluteşte tot mai joasă
Pe cerul întunecat Şi se umflă cenuşie
Stă un bulgăr aruncat Semn că ploaia o să vie.
Cu steluţe-nconjurat. (Norii)
(Luna)
Cine vine din văzduh
Nu-i făină, dar se cerne Şi stropeşte pe pământ
Nu-i covor, dar se aşterne. Grâul ca să crească mult?
(Zăpada)
Moale, albă şi pufoasă

Pentru câmp e haină groasă.
(Zăpada)
Albă plapumă şi moale

S-a întins pe deal, pe vale;
Iar când vine primăvara
Se topeşte plăpumioara.
(Zăpada)
Cine-a-mpodobit fereastra
Cu steluţe-n noaptea asta?
(Gerul)
169

MIC DICŢIONAR EXPLICATIV
A
adăpost loc ferit, care apără de vremea rea,
de primejdii
ademeneşte atrage
adulmecă simte cu ajutorul mirosului prezenţa
hranei
afine fructe în forme de bobiţe negre albăstrii,cu gust
acrişor
alai mulţime de oameni
alungă respinge
ameţit cuprins de ameţeală
amurgeşte întunecă
a prăda a-i fura cuiva bunurile
a răcnit a strigat
arbitru persoană care conduce meciul
astâmpăra linişti, potoli
a străbătut a pătruns
aţipea începea să doarmă
B
bălai blond
biata sărmana
bibilică pasăre domestică de mărimea unei găini cu pene
negre-cenuşii
bârzoi cu coada bârzoi, cu coada ridicată în sus
blestemul vraja căzută asupra unui lucru
bolboroseală vorbă care nu are înţeles
bolovan piatră mare rotunjită
171

boroboată lucru sau faptă nesocotită , cu urmări
neplăcute
brazdă fâşie îngustă de pământ tăiată şi răsturnată
bucium instrument muzical de suflat
buimac amețit
butuc bucată dintr-un trunchi de copac tăiat
C
căpăstru frânghie sau curea ce se pune pe capul
calului
căpătâi parte a patului sau a oricărui alt obiect
pe care pui capul
căta căuta (se uita la noi)
ceară substanţă galbenă produsă de
exemplu de albine
cercetează controlează
chibzuiau gândeau
chibzuieşte se gândeşte
chică părul capului, plete
chipurile vorba vine, cică
cică zice că, se spune
cicoare insectă galbenă-castanie cu aripile străvezii şi
lungi, cu capul lat şi cu ochii mari
ciupeau apucau câte puţin cu ciocul
ciută (ciute) cerboaică
cârd grup mare de animale
cârd de gâşte grup mare de gâşte
cârduri grupuri mari de animale
cârlionţi bucle de păr
coconul fiul
cocotat suit, căţărat
coline forme de relief mai mici decât dealul
copleşit cuprins din toate părţile
172

coşciug sicriu
coşcogeamite foarte mare
cotloane locuri ascunse, neumblate
cotlon loc ascuns, neumblat
cotoi motan
cotor tulpină
cotoroanţă femeie bătrână şi rea
cozoroc partea dinainte a şepcii, care umbreşte
fața
crainic persoană care anunţă programul
crăntăni făcu zgomot rozând cu dinţii
crâng pădurice tânără
cruţă păzeşte, fereşte
cucuie umflături la cap provocate de lovire
cu jind cu ardoare, plin de dorinţă
cu-nverşunare cu putere sporită
cumplit straşnic, tare, mult
cu pliscul cu ciocul
cu sine cu el
cu sârg repede
cuteza îndrăznea
cutreieră umblă (din loc în loc)
D
dărâmaţi prăbuşiţi
de-a berbeleacul de-a rostogulul, peste cap
de nutreţ de hrană
deopotrivă la fel, fără deosebire
desculţă cu picioarele goale, fără încălţăminte
desluşi auzi
dezastru nenorocire mare
dibuind mergând cu nesiguranţă
173

divan canapea fără spătar pe care se poate
şedea sau dormi
dârză îndrăzneaţă, cutezătoare
dobitoc animal patruped (cu patru picioare) domestic
dormitând dormind uşor
dresură număr într-un spectacol de circ
realizat cu animale dresate
droaie mulţime, grămadă
E
egalează obţine acelaşi număr de puncte cu
altcineva
erau orânduiţi erau hotărâţi
e sancţionat e pedepsit
eşti oale şi ulcele n-o să mai trăieşti
F
fără de astâmpăr neastâmpărată
fes căciuliţă
firavă slăbuţă
fâlfâiau dădeau din aripi, fluturau
fârtat frate, prieten
flaut instrument muzical de suflat
fondante bomboane
forfotă mişcare grăbită şi zgomotoasă
fragedă crudă, tânără
frigare vergea de lemn sau de fier în care se
înfige carnea pentru a o frige
deasupra jăraticului
fundaş jucător din apărarea unei echipe de fotbal
174

G
gaiţă pasăre cu penaj frumos colorat, care
poate imita glasul altor animale
galbeni bani de aur
gheunoaie ciocănitoare
gârbovit îndoit de spate
gârlă apă curgătoare mai mică
gâscar persoană care păzeşte gâştele
granger pasăre cântătoare cu pene galbene –
aurii
grăuncior un bob mic
gudurându-se târându-se
H
hac a veni de hac, a înlătura o piedică
haz veselie
hărmălaia gălăgia
hârâiau mârâiau
hoţi persoane care fură
hulubii porumbeii
I
i-a pus piedică l-a împiedicat
iarmaroc târg ţinut la date fixe
imaş păşune
imposibil ce nu se poate îndeplini, realiza
indignată supărată
interceptează prinde, reţine un obiect în timpul
mişcării lui
iscoadă persoană care face cercetări în taină în
interesul cuiva
iscusită pricepută
ispravă acţiune îndeplinită cu succes
izbucneşte se iveşte deodată, pe neaşteptate
175

Î
îi hărăzi îi dărui
îi zbârlise îi ridicase
îl ademeneşte îl atrage
îl asmută îndeamnă un câine să urmărească, să
atace pe cineva
îl dojeniră îl certară
îl răsuceşte îl învârteşte
îl vâră îl băgă
îmbufnat supărat
împrejmuia îngrădea
înaintaşi jucători din linia de atac a unei echipe
de fotbal
încăpăţânat îndărătnic
încremeniseră nu putuseră face nicio mişcare, împietriseră
îndărăt înapoi
îndrăzneaţă curajoasă
înfruptă mănâncă ceva deosebit de gustos
înfulecau mâncau lacom şi repede
îngână imită glasul sau vorbele cuiva
înhămat cu hamurile puse
în îndestulare să trăiască în condiţii destul de bune
înmărmurită nemişcată de frică
înteţi vâlvătăi se făcu mai puternică flacăra
întortocheată încâlcită
învăţăcel şcolar, elev
îşi luă tălpăşiţa plecă repede
îşi reluă goana
năpraznică o luă la fugă
J
jigniţi supăraţi
jilt scaun înalt cu spetează şi braţe
176

L
lacomă persoană care doreşte să aibă avere
mare
l-a şterpelit l-a furat
la ,tanc la timp
lăicere covoare ţărăneşti de lână
lăută instrument muzical cu coarde
lăvicer covor ţărănesc de lână
licăreau sclipeau, luceau
luceafăr stea strălucitoare (nume popular al
planetei Venus)
M
maldăr grămadă
mata dumneata
măciucă bâtă mare, mult îngroşată la un capăt
mărăcini plante a căror tulpină este acoperită
cu spini
mărturisea dovedea
mă tolănesc mă culc
menajerie loc special amenajat în care sunt
ținute animale
mierlă pasăre cântătoare de pădure cu cioc
galben şi cu pene sure
milostivă miloasă, îngăduitoare
minuscul mic
misterios care este necunoscut, tainic
mogâldeaţă om mic de statură
mohorâtă de culoare închisă
moşul înţelept bătrânul deştept, cuminte
muche margine
177

N
nai fluier de trestie
namilă fiinţă fantastică foarte mare
nămeţi cantitate mare de zăpadă (adunată de
viscol)
năpasta nenorocirea
neglijenţă nepăsare
neînduplecat hotărât
ne-ndemânatic nepriceput
netedă cu suprafaţă dreaptă
nevăstuică animal mic cu capul lung şi subţire,
acoperit cu blană
nevătămat neatins, întreg
nu izbuteşte nu reuşeşte
nu-l momise nu-l amăgise
nu se înteţeşte nu se face mai puternic
O
o alungă o îndepărtă
ocnită
}
adâncitură
o luă atunci
la goană fugi
o luă
la sănătoasa fugi
omenos plin de omenie, bun, cumsecade
omizile larvele fluturilor (dăunătoare pomilor)
orânduiţi aranjaţi într-o anumită ordine
otavă iarbă
oveze lanuri, semănături cu ovăz
178

P
pajişte loc acoperit cu iarbă măruntă şi deasă
pasează transmite mingea
perindaseră trecuseră unul după altul
pistrui pată mică brună sau gălbuie, care se formează
pe pielea unor oameni
pizmă ură
pârgul faza de început a coacerii unor fructe
plăpând gingaş, fin
plită parte a unei maşini de gătit (placă de fontă)
pojghiţă strat subţire care se formează deasupra
unui lichid
portar jucător care apără poarta
posomorât trist
potecă drum îngust
povaţa sfatul
praline bomboane cu învelişul de ciocolată
sau zahăr
prăznui sărbători
pribeag rătăcit
pricepe înţelege
pricepută isteaţă
pricopsit îmbogăţit
prigoană urmărire aprigă
prisosinţă belşug
procopsit învăţat
proţap prăjină groasă de lemn
prundiş pietriş mărunt amestecat cu nisip
pungă săculeţ de piele în care se ţin banii
pupăză pasăre călătoare, cu cioc lung şi cu
pene portocalii pe cap în formă de creastă
puţ fântână
puzderie resturi lemnoase care cad din tulpina
cânepei la meliţare
179

R
răbdări prăjite nimic
răscrăcărat cu picioarele depărtate
răstimp durată de timp
război de ţesut unealtă casnică de ţesut
răzimat proptit
respinge aruncă înapoi
râcâia scurma
rod fruct
ronțăind mâncând ceva, producând un zgomot
caracteristic
S
s-adapă bea apă
s-a mâhnit s-a întristat
savarine prăjitură făcută dintr-un aluat moale
săgeată vergea de lemn, la un capăt cu un vârf
ascuţit (de fier, os, piatră)
să-i deprindă să-i obişnuiască
să-l peticească să-i pună un petic
să piară să moară
să răbufnească să cadă cu zgomot puternic
să răsplăteşti să plăteşti (pentru o faptă)
să se astâmpere să se liniştească
să se dezme-
ticească să-şi revină dintr-o stare de ameţeală
să se împăr-
tăşească să aibă parte
să străbată să pătrundă
să v-o dreagă să v-o repare
schele construcţie care serveşte la ajungerea
unei înălţimi
schimbăcios schimbător, nestatornic
180

scânteind strălucind, lucind
scule unelte
se cătrăni se necăji
se frământă se neliniştesc
se ghiftuiră mâncară mult
se închină dădu semn de respect
se înfurie se supără
se înghesuieşte se îmbulzeşte
semeţie mândrie, fală
se năpustiră se repeziră, săriră
se opintea se străduia
se rumeni se colora în roşu
se târăşte se mişcă dintr-un loc în altul
se tânguie îşi exprimă nemulţumirea
se tolăni se lungi într-o poziţie comodă pentru
a se odihni
se trudise muncise din greu
se tulbură se agită
seu grăsime
se zbârli (despre blană) se ridică în sus
sfătos căruia îi place să povestească
sfios lipsit de îndrăzneală, ruşinos
sforţare efort
sitar pasăre călătoare de mărimea unui
porumbel cu ciocul lung şi subţire şi cu
pene cafenii
slăveşte laudă
smerită modestă
smoc cantitate de iarbă care se poate prinde
deodată cu mâna
soartă ceea ce se crede că îi este hotărât cuiva în viaţă
s-o jumulească s-o cureţe de pene
s-o potoli se va linişti
181

spălatul partea mai înaltă a unui scaun
spân gol
staul grajd sau adăpost pentru oi
stăpânul gazda
stăruinţă statornicie
stârpi făcu să dispară
stog grămadă mare de fân, de snopi etc.
strachină vas de lut ars folosit la ţară ca farfurie
străveziu prin care razele de lumină străbat slab, fin
strună coardă
stufoasă cu părul des
sturz pasăre mică de pădure cu pene brune şi galbene
sulfină plantă medicinală cu flori plăcut mirositoare,
galbene
sumedenie o mulţime
Ş
şi-a vârât şi-a băgat
şi icneşte la urcuş şi geme când se urcă
şorici piele de porc pârlită sau opărită
şugubăţ glumeţ
T
taifas conversaţie familiară
taină secret
tainic necunoscut
taler vas din care se mănâncă, farfurie
taraf mică formaţie muzicală
tăbărâte repezite
tăpşan coastă a unui deal sau a unui munte
teafăr întreg, zdravăn
tichie acoperământ pentru cap, făcut din
pânză sau din stofă
182

tâlhari bandiţi, răufăcători
târî trase
târligi papuci moi de casă, fără tocuri, confecţionaţi din
postav sau din lână
toiag băţ lung şi drept
trag nădejde sper
tragi cu urechea asculţi
trase o sperietură
zdravănă a fost cuprins de spaimă
trăsură vehicul pe patru roţi, tras de cai şi
folosit la transportul persoanelor
treiera separa boabele, seminţele de restul
unei plante
trifoi plante cu frunzele compuse din trei foliole
(frunzuliţe)
troiene nămeţi, zăpadă
trudită obosită
Ţ
ţintuit nemişcat, înţepenit
ţipenie de om fiinţă de om
U
ulucă scândură groasă din care se fac
garduri
unduiau se mişcau asemenea undelor unei ape
ungher loc retras, ascuns
uniform la fel
urcior vas de lut cu gâtul strâmt
urdă un fel de brânză care se obţine din zerul
laptelui de oaie
ursita soarta
183

ursitoare fiinţe imaginare despre care se crede
că hotărăsc soarta omului, imediat
după naşterea lui
ursuz neprietenos
V
val-vârtej în mare grabă
văduvă femeie care şi-a pierdut soţul prin
moarte
văicărea se plângea
văpaia flacăra
viespi insecte asemănătoare cu albinele
virtute putere, tărie
viscoleşte bate un vânt puternic cu ninsoare
vârâtă băgată
vlagă putere
vorbe de ocară ceartă
vreascuri crengi uscate
Z
zale un fel de „cămaşă“ din împletitură de lanţ
zarzări pomi fructiferi asemănători cu caisul
zăbovi stătu mai mult într-un loc
zăpăcit neastâmpărat
zbicită uscată
zbiera striga
zbârlind încâlcind
zdravăn puternic
zel sârguinţă
zer lichid galben-verzui care se separă din lapte
zilieri muncitori angajaţi şi plătiţi cu ziua
zvon ştire, veste
184

CUPRINS
Septembrie… (Victor Eftimiu) . ............................................................ 3
Jocul cuvintelor… (Stelian Filip) . ....................................................... 4
A.B.C… (Alexandru Andriţoiu) ........................................................... 5
Jucăriile celui cuminte… (George Coşbuc) ......................................... 6
Chipul cifrelor… (Alex Sahighian) ...................................................... 7
Povestirile anului… (Virgil Carianopol) . ............................................ 8
Anotimpuri… (Lucia Borza) ................................................................ 9
Şapte fraţi (Ștefan Tita) . ....................................................................... 10
Toamna… (Lucia Borza) ...................................................................... 11
Un zvon de toamnă… (George Topârceanu) ....................................... 12
Ce te legeni… (Mihai Eminescu) ......................................................... 12
Zile de toamnă… (George Coşbuc) ..................................................... 13
Moment de toamnă … (Alexandru Hoţopan) ...................................... 14
Mărgica albastră… (Lucia Olteanu) . ................................................... 15
Iarmaroc în pădure… (Lucia Borza) ................................................... 16
Căsuţa din oală ..................................................................................... 18
Povestea greierului… (Mihail Sadoveanu) .......................................... 20
Pisicuţa… (Lucia Borza după Móricz Zsigmond) . ............................. 21
Cioc! Cioc! Cioc!… (După Emil Gârleanu) . ...................................... 22
Ariciul neglijent… (Repovestire de Bucur Milescu) . ......................... 23
Povestea unui căţeluş . .......................................................................... 24
Un pisoi şi-un şoricel… (George Topârceanu) .................................... 25
Căţeluşul şchiop (Elena Farago) ......................................................... 26
Lupul la stână… (Ion Creangă) ........................................................... 28
Păstorul mincinos… (Repovestire de Bucur Milescu) ....................... 29
Cei doi pădurari şi zâna… (Poveste populară) ................................... 30
Fata cea cuminte… (Poveste populară) ............................................... 32
Omul şi pasărea… (Ion Creangă) ........................................................ 34
Zece mâţe… (Tudor Arghezi) ............................................................... 35
Dreptatea moşului înţelept… (Poveste populară) ............................... 38
Povestea pescarului… (Poveste populară) .......................................... 39
Calul şi şoarecele .................................................................................. 40
Măriuca cea visătoare… (Repovestire de Bucur Milescu) ................... 42
Iarna… (George Coşbuc) ..................................................................... 43
185

Păsărica în timpul iernei… (Ion Creangă) ........................................... 44
Ninge… (Elena Dragoş) ...................................................................... 44
Săniuţa… (George Coşbuc) ................................................................. 45
Iarna… (Vasile Alecsandri) .................................................................. 46
Povestea unui fulg de zăpadă… (Alexandru Hoţopan) . ...................... 47
Scrisoarea… (Otilia Cazimir) .............................................................. 48
La drum… (Otilia Cazimir) ................................................................. 48
Uite, vine Moş Crăciun… (Otilia Cazimir) ......................................... 49
Moş-Ajunul . ......................................................................................... 50
Anul Nou (Emilia Plugaru)................................................................... 51
Cu sorcova (Sorcovaşul) . ..................................................................... 52
Fetiţa cu chibriturile… (Hans Christian Andersen) ............................. 54
Primăvara… (Vasile Alecsandri) .......................................................... 57
A venit primăvara! (Emilia Plugaru) ................................................... 58
Pentru tine, primăvară (Otilia Cazimir) ............................................... 62
Ramură cu mâţişori… (Daniela Crăsnaru) ......................................... 62
Povestea ghiocelului ............................................................................. 63
Serbarea primăverii… (După Mihail Sadoveanu) ............................... 64
Zâna primăverii (Elia David)................................................................ 65
Cea mai scumpă de pe lume (Nichita Stănescu)................................... 66
Mamei… (Elena Dragoş) . ................................................................... 66
E ziua ta!… (Valeria Boiculesi) . .......................................................... 67
Învățătoarea (Nina Cassian).................................................................. 67
Planuri de prisos… (Petőfi Sándor) ..................................................... 68
Tatăl meu… (Jánki Béla) . .................................................................... 68
Şireata… (Elena Farago) ..................................................................... 69
Bunica… (Ştefan Octavian Iosif) ......................................................... 70
Fetiţa alintată (Otilia Cazimir).............................................................. 71
Doi fraţi cuminţi (Elena Farago).......................................................... 72
Bunica… (Otilia Cazimir) .................................................................... 73
Surioara… (C. A. Munteanu) ............................................................... 73
Bunicul… (După Móra Ferenc) . ......................................................... 74
Bunica şi pisica… (Florin Iordăchescu) ............................................. 75
Cum să faci un curcubeu (Silvia Miler)................................................. 76
Şoaptele stelelor… (După Victor Sivetidis) ......................................... 78
186

Ţic-ţiric… (Elena Farago) ................................................................... 80
Nani, pui!… (Otilia Cazimir) .............................................................. 80
O floare găsii… (Johann Wolfgang Goethe) ........................................ 81
Domnişoară rândunică… (Dragoş Vrânceanu) ................................... 82
Puişorii păsărelei… (Lucia Borza) ....................................................... 82
Păsările sunt desculţe… (Lucia Borza) ................................................ 83
Năluca (Cezar Petrescu)........................................................................ 84
Roua… (Mălina Cajal) ........................................................................ 86
Ploaia .................................................................................................... 87
Umbrela roşie… (Titel Constantinescu) . ............................................. 88
Tâlharul pedepsit… (Tudor Arghezi) . .................................................. 91
Povestea curcubeului… (Repovestire de Bucur Milescu) ................... 92
Vorbesc culorile?… (Mihail Stoian) . ................................................... 94
Bobocii… (Mihail Sadoveanu) ............................................................ 95
Cocoşelul îngâmfat… (Kormos István) ............................................... 96
Turcul şi vacile… (Móricz Zsigmond) ................................................. 99
Cine-i mai puternic?… (Poveste populară) ......................................... 100
Circul .................................................................................................... 103
Omul cel mai tare… (Poveste populară) ............................................. 104
Nevoia învaţă pe om… (Poveste populară) ......................................... 106
Când stăpânul nu-i acasă!… (Emil Gârleanu) ..................................... 108
Un bătrân şi trei feciori… (Mihail Sadoveanu) . .................................. 111
Barza şi vulpea (La Fontaine) .............................................................. 112
Vara… (Duiliu Zamfirescu) .................................................................. 113
Zi de vară… (George Topârceanu) ...................................................... 114
Trenul cel cu nepoţei (Emilia Plugaru) . .............................................. 115
Grâul… (Elena Dragoş) ....................................................................... 116
Soarele şi sora lui… (Teofil Dumbrăveanu) ......................................... 116
Căpşuna cu pistrui… (Daniela Crăsnaru) ........................................... 117
Vara… (George Coşbuc) ...................................................................... 118
Sara… (Octavian Goga) . ..................................................................... 118
Iepurele cugetător… (Repovestire de Bucur Milescu) ........................ 119
Buburuza… (Gárdonyi Géza) .............................................................. 120
Gospodina… (Otilia Cazimir) . ............................................................ 121
Legenda albinei şi a păianjenului ......................................................... 122
187

Gândăcelul… (Elena Farago) . ............................................................ 123
Albina şi porumbiţa .............................................................................. 124
Teiul şi vântul ....................................................................................... 125
Cei trei fluturaşi ................................................................................... 126
Sărăcuțul! (Emil Gârleanu) .................................................................. 128
Cetatea verde… (George Goşbuc) ....................................................... 130
Despre un meci neterminat fiindcă mingea s-a…?
(Florin Iordăchescu) ........................................................................ 131
Cei trei urşi… (După Mihail Sadoveanu) ............................................ 133
Focul… (George Călinescu) ................................................................ 136
Gâscarul şi boierul (Poveste populară)................................................. 137
Împăratul și noroanca (Vasile Gurzău) ................................................. 140
Bănuţul de aur al cocoşului (Poveste populară)................................... 142
Cea mai de preț comoară (Poveste populară) ...................................... 145
Muzicanţii din Brema… (Fraţii Grimm) ............................................. 147
NUMĂRĂTORI ................................................................................... 155
FRĂMÂNTĂRI DE LIMBĂ ............................................................... 159
GHICITORI . ........................................................................................ 164
MIC DICŢIONAR EXPLICATIV........................................................ 171
Eszterházy Károly Egyetem • 3300 Eger, Eszterházy tér 1.

Tel.: (+36-1) 460-1873 • Fax: (+36-1) 460-1822 • E-mail: kiado@ofi.hu
A kiadásért felel: dr. Liptai Kálmán rektor

Raktári szám: NT-33316/1
Felelős szerkesztő: Elekes Gabriella
Műszakiiroda-vezető: Horváth Zoltán Ákos
Műszaki szerkesztő: Orlai Márton, Knausz Valéria
Grafikai szerkesztő: Görög Istvánné
Terjedelem: 16,44 (A/5) ív • Tömeg: 306 gramm • 1. kiadás, 2019
Nyomdai előkészítés: Gados László
Nyomtatta és kötötte a Kaposvári Nyomda Kft.

Felelős vezető: Pogány Zoltán igazgató

Povesti Copii Poezii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti Copii Poezii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti Copii Poezii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

• LECTURI LITERARE 2–4

Román olvasókönyv 2–4. osztály VIORICA OROSZ FÁBIÁN

VIORICA OROSZ FÁBIÁN

A tankönyvvé nyilvánítási eljárásban kirendelt szakértők:

Redactorul prezentei ediţii:

© Viorica Orosz Fabian, Eszterházy Károly Egyetem, 2019

A tankönyv megfelel az 51/2012. (XII. 21.) számú EMMI-rendelet

Ez a tankönyv a Széchenyi 2020 Emberi Erőforrás Fej-

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 2 2019.06.03. 14:21:07

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 3 2019.06.03. 14:21:07

Se adună-n grabă mare,

Fac perechi-perechi de rime,

(’Ncepându-şi toate şcoala

Se aşază-n versuri clare,

Şi … se ţin după copii,

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 4 2019.06.03. 14:21:08

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 5 2019.06.03. 14:21:08

Patru roţi de la trăsură

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 6 2019.06.03. 14:21:09

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 7 2019.06.03. 14:21:09

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 8 2019.06.03. 14:21:10

Arde câmpul vara-n muncă,

Toamna plouă. Frunza cade.

Iarna-i frig. Zăpada-i mare.

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 9 2019.06.03. 14:21:10

Cin’-să fie? Este joi.

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 10 2019.06.03. 14:21:11

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 11 2019.06.03. 14:21:11

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 12 2019.06.03. 14:21:12

Negura din văi se-nalţă

Buciumul nu mai răsună,

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 13 2019.06.03. 14:21:12

toaleta lui gingaşă

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 14 2019.06.03. 14:21:13

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 15 2019.06.03. 14:21:13

Lupul vinde piei de oaie,

Două mierle pe-un butuc

Pupăza aduse-n saci

„Hai la ace mari şi mici!“

Cerbu-ar lua coarne noi,

Umblă vulpea, forfota,

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 16 2019.06.03. 14:21:14

Marmota-i dârză, cumplit,

„Vai, vai!“ – plânge porumbelul,

Vine bufniţa îndată

Melcu-i cel mai întristat

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 17 2019.06.03. 14:21:14

A trecut pe acolo într-o zi, jupâneasa

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 18 2019.06.03. 14:21:15

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 19 2019.06.03. 14:21:15

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 20 2019.06.03. 14:21:16

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 21 2019.06.03. 14:21:16

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 22 2019.06.03. 14:21:16

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 23 2019.06.03. 14:21:17

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 24 2019.06.03. 14:21:17

– Acuma, după câte ştiu

Te rog, învaţă-mă mata,

– Mă iartă, domnule pisoi,

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 25 2019.06.03. 14:21:17