STILISTICĂ-CURS FELECAN DAIANA

Denumirea „Stilistică” vine de la „stil” care provine din cuvântul latin „stilus”,
care înseamnă condei, dar figurat înseamnă și „compoziție scrisă / fel de a scrie”.
Această manieră de a scrie făcea în antichitate obiectul unui studiu ce se numea
retorină, aceasta fiind pe de o parte o artă expresiei literare și pe de altă parte
un instrument critic.
Cu ambele sensuri, retorica e transmisă evului mediu și secolelor clasice,
constituindu-se ca o primă stilistică, căreia cercetare modernă îi rămâne îndatorată.
În epoca modernă, termenii „stil” și „stilistică” ajung să dobândească un conținut
foarte larg, să sintetizeze metode de studiu, concepte, domenii diferite.
Unii stilisticieni moderni iau în considerare aspectul estetic al expresiei literare,
iar alții se ocupă de valorile expresive ale limbii comune.
Unele cercetări se situează la nivelul strict al textului, altele (ocupându-se de
exemplu, de opera artistică, ținând seama de împrejurările care au generat-o.
Stilul este privit de unii ca alegere conștientă a mijloacelor de expresie, de alții
ca rezultat al unor forțe obscure ale subconștientului. Se pornește dinspre forma
lingvistică spre gândirea conținută în ea, dar alteori se pornește dinspre conținut
spre formă.
STILUL este definit ca alegere și combinare a semnelor, deci din perspectiva
emițătorului ca abatere de la normă. Pentru alți lingviști, stilul este efectul
asupra receptorului, dat de o anumită organizare internă a textului – mod
particular de a scrie sau de a vorbi. ***Atât receptorul cât și emițătoru.
Stilul definește și anumite grupuri de indivizi, o colectivitate de oameni, de
exemplu un grup de scriitori, de oameni de știință, un popor considerat într-un
moment al dezvoltării sale (Stilul etnic).
În secolul XX, această problemă devine obiectul unor studii de gramatică
contrastivă și stilistică comparativă.
Domeniul cercetării stilistice cuprinde în zilele noastre atât ceea ce la începutul
secolului XX, Bally numea stilistică lingvistică înțeleasă ca studiu al ansamblului
de procedee expresive cu motivare afectivă aflate la dispoziția tuturor vorbitorilor
unei limbi (lungirile de sunet, expresiile idiomatice, exprimarea superlativă în
limba populară) cât și obiectul stilisticii practicate de Karl Vossler sau Leo Spitzer,

1
adică stilul individual, în special limba scriitorilor, limba literară ca atră marcată
de originalitatea expresiei.

Cercetarea stilului se integrează în domeniul lingvisticii și în domeniul criticii

literare care nu poate face niciodată abstracție de știința limbii. Stilistica este o
știință de graniță (face legătura între studiul literaturii și studiul limbii unei opere).
Pe urmele lui Tudor Vianu și G. Ivănescu, afirmăm că nu mai avem dreptul de a
vorbi de o stilistică lingvistică și de o stilistică literară, ci de o stilistică ce e
simultan și lingvistică, și literară.
George Ivănescu spune că pe lângă o stilistică a faptului de limbă din cutare timp și
cutare loc, există și o stilistică a faptului de limbă din toate locurile și din toate
timpurile.
Pe lângă stilistica unei limbi există și o stilistică generală, adică o teorie sau o
filosofie a stilului.

STILISTICA este știința care se ocupă de toate tipurile de opere artistice, și

chiar de toate tipurile de fenomene culturale considerate în totalitatea lor
inclusiv de studiul stilului de viață, de comportamentul uman. O astfel de
stilistică nu și-a precizat principiile, deși Vossler sau Blaga au încercat să
stabilească paralelisme între stilul artistic, cultural și stilul lingvistic.

Faptul că o asemenea stilistică nu s-a conturat încă își găsește explicația în

dificultatea unui astfel de studiu. Dacă stilul romantic, clasic, naturalist se
regăsește în toate spațiile culturale, stilul gotic sau bizantin este greu de identificat.
Stilistica ar avea legătură nu doar cu istoria, literatura, estetica, ci și cu alte științe
în care ea se infiltrează (psihologia, filosofia, teoria cunoașterii științifice
[epistemologia]).
Ca orice tip de stilistică, cea funcțională se ocupă de variațiile limbii. Aceste
variații sunt clasificate de Eugen Coșeriu în variații diatopice (diatopic = diferență
în spațiu) , diacronice ( diacronic = diferență în timp), diastratice (diastratic =
diferență între clasele sociale), variații individuale, variații stilistice și contextuale
(diafazice).

2
Realizările concrete ale limbilor naturale sunt determinate de mai mulți dintre
factorii de diversificare amintiți. Vorbirea unui individ poate fi marcată de factori
geografici dar și de factori sociali și de factori stilistici și contextuali.
Studiul stilisticii funcționale este interesat de variațiile limbii determinate de
factorul sociocultural. Stilistica funcțională se întâlnește cu sociolingvistica, care
este și ea un studiu al limbajului interesat de determinările sociale ale
manifestărilor umane.
Termenul „stil” are în teoria funcțională o accepție precizată prin contribuția Școlii
pragheze al unor reprezentanți ai lingvisticii structuraliste (Roman Iakobson), a
lingvisticii ruse din secolul XX, a lingvisticii italiene, germane.
Idei fundamentale ale stilisticii funcționale, precum aceea de a considera în
descrierea stilurilor, funcțiile limbii au fost conturate și anterior prin lingviști ca
Humboldt Baill Vianu.
Aristotel, în „poetica” schița o diviziune a limbii în stilurile ei fundamentale.
Ivănescu a încercat să readucă în actualitate acest mod retoric de a clasifica
stilurile. În „Limba poetică românească”, Ivănescu merge pe urmele lui Aristotel:
genurile literare se grupează în stiluri după conținutul pe care îl exprimă. Împărțite
astfel (stil înalt și stil vulgar) stilurile nu se găsesc doar în operele artistice, ci și în
știință, filosofie, politică, presă, limbaj cotidian.
La Aristotel se fac observații asupra ambiguității limbajului poetic. Aristotel atinge
problema diferențelor dintre funcția limbii referențială și poetică.
Deși este în cea mai mare măsură o stilistică, retorica va descoperi toate
problemele stilisticii funcționale. Ea se ocupă în mod deosebit de genul oratoric.
Sintagma „stil funcțional” este concurată de sintagme precum „stil al limbii”, „stil
colectiv”, „limbaj special”, „sectorial”.
Stilurile funcționale sunt ansambluri omogene de mesaje concretizate în texte care
materializează sau actualizează limba fiind izomorfe cu ea dar caracterizate de
elemente specifice. Ele reprezintă o adecvare a schemei la ceea ce trebuie
exprimat, adică la obiectul comunicării. Ele se disting prin mărci lingvistice,
fonetice, grafice, gramaticale, lexicale, frazeologice, plus o serie de procedee
expresive (metafore, comparații, epitete) întrebuințate în mod particular. Toate
aceste particularități se corelează în sisteme ce sunt percepute socialmente ca

3
atare , unele în opoziție cu altele , fiind determinate în constituirea și evoluția lor
de societate.

Stilistica funcțională este cea mai cuprinzătoară formulă de descriere

stilistică a limbii. În domeniul ei intră toate categoriile de texte, mesaje atât literare
cât și neliterare, artistice cât și non-artistice, limba cercetată din punct de vedere
diafazic.

ACTUL LINGVISTIC. CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE

PROCESUL COMUNICĂRII LINGVISTICE,

Rațiunea de a fi a limbajului e de a ne face înțeleși de alții, limba

reprezentând un instrument instituțional de comunicare interumană. Ea
îndeplinește o funcție generală de comunicare.
De această funcție generală de comunicare se ocupă lingvistica chiar și în
forma ei cea mai veche – gramatica.
Lingvistica sau gramatica oferă o imagine sistematică a limbii ca sumă,
sisteme de semne, paradigme, reguli de aplicare a acestor semne. Între această
limbă și cea actualizată în vorbire, deosebirea este de la un model abstract și
general la o realitate concretă și particulară. Pentru a deveni comunicare, limba
trebuie să ia forma acestei realizări concrete, adică să se exprime prin acte de
vorbire individuale.
Vorbirea se exercită în virtutea acțiunii sistemului printr-un mecanism
perfecționat de om de-a lungul existenței sale. Acest act lingvistic este studiat nu
doar de lingvistica generală, ci și de retorică și pragmatică , filosofie, psihologie.
Comunicarea lingvistică preprezintă un proces conștient de emitere și
receptare de mesaje prin intermediul textului pe cale orală sau scrisă, proces
realizat într-o anumită limbă sau cod cu privire la un referent și într-un anumit
context extralingvistic.

4
 Acest câmp al comunicării lingvistice poate fi reprezentat grafic ca
intersecție a două axe – una subiectivă (având la un capăt emițătorul și la celălalt
receptorul) și alta obiectivă (ce cuprinde referendul, contextul extralingvistic și
lingvistic), la intersecție dezvoltându-se mesajul, adică volumul de informații
comunicate aflat într-un raport variabil cu textul care e structura lingvistică a
mesajului întrucât textul este însoțit de elemente nonlingvistice de comunicare cum
sunt: gesturile, intonația, punctuația, așezarea în pagină, etc.
Emițătorul se identifică în sistemul de comunicare cu persoana care e
simultan creatorul și executantul mesajului. Receptorul se află în procesul
comunicării în simetrie cu emițătorul. Este persoana al cărei rol principal constă în
traducerea mesajului, înțelegând prin aceasta repunerea mesajului într-o serie de
echivalențe asemănătoare cu cele ce au determinat construirea lui.
Receptorul este un emițător virtual, și invers. În realizarea lingvistică a
mesajului, textul reprezintă o suită de propoziții, fraze integrate într-un tot, având
început și sfârșit fiind limitat în timp. Este o unitate de structură ordonată prin
coerența conținutului său.
Lungimea mesajului poate fi diferită - de la un vers la un roman întreg. Se
vorbește de mesaje închise și mesaje deschise, adică de mesaje apte sau nu a fi
continuate de receptor.
Codul natural sintetizează în complexitatea lui mai multe subcoduri și
supracoduri care formează în limba naturală o ierarhie complexă. Astfel organizat,
codul e multivoc sau încărcat de omonimie.
Canalul sau conducta materială și psihologică prin care se transmite
informația poate suferi perturbări. De aici, nevoia ca mesajul să fie transmis prin
reveniri și indicatori suplimentari. Unii dintre ei sunt obligatorii, aparțin limbii,
limba are un caracter redundant intrinsec.
Felul în care omul folosește limba depinde de împrejurări, de temperamentul
omenesc, factori ce determină diferite atitudini sau reacții față de obiectul
comunicării și implicit față de limbă.
Limba codificată în gramatici e un complex de posibilități de care vorbitorul
se putea folosi, dar nu o face niciodată integral, nefiind capabil să pună în mișcare
toate mijloacele limbii. Emițătorul proiectează asupra mesajului individualitatea lui
și a grupului social de care aparține. El subiectivează mesajul. În procesul de
subiectivare intră inevitabil atât referentul cât și limba, ambele cu existență
5
obiectivă dar subiectivate prin cunoaștere și întrebuințare. Competență în limbă
înseamnă ceea ce știu, iar performanță în limbă înseamnă ceea ce reușesc.

În alt mod, dar nu esențial diferit, receptorul subiectivează și el realitatea

extralingvistică și totodată limba, trecând mesajul sau textul prin filtrul
personalității sale. Axa emițător – receptor reprezintă dimensiunea subiectivă a
procesului comunicativ, o dimensiune căreia i se opune pe deoparte referentul și
contextul extralingvistic, iar pe de altă parte limba.
Procesul de subiectivare a mesajului e limitat în mai mică sau mai mare
măsură în funcție de împrejurări. În aceste condiții spre a se realiza procesul
comunicativ presupune nu doar un efort din partea emițătorului de învingere a
omonimiei existente în cod, ci presupune de asemenea și un efort de receptare pe
aceeași lungime de undă , o colaborare între emițător și receptor sau un acord între
ei pe care Coteanu îl numește expresivitate.
Întrucât faptele de limbă sunt disponibile, această colaborare se realizează
prin actualizarea unor experiențe comune – „Astăzi” al emițătorului se convertește
în „astăzi” al receptorului. Ben Veniste numește aceasta intersubiectivitate.
Este vorba de o corespondență psihică emițător – receptor ca o condiție
esențială a comunicării. Chiar și atunci când nu este totul spus, sau când vorbitorul
nu a folosit niciodată cuvintele interlocutorului, el poate comunica cu cei din jur
pentru că posedăm și un vocabular de comprehensiune mai întins decât cel pe care
îl folosim obișnuit.
Orice comunicare presupune o emitere și o receptare flexibilă a mesajului, o
utilizare flexibilă a codului (flexibilitate ce presupune emiterea și receptarea
raportată la context a faptului de limbă). Când condiția flexibilității emiterii în
raport cu receptarea nu se îndeplinește, comunicarea se anulează (fapt pe care îl
surprinde literatura absurdului – Eugen Ionescu „Cântăreața cheală” și I.L
Caragiale – schițele „Căldură mare” și „La poștă”).

6
DIMENSIUNEA SUBIECTIVĂ A PROCESULUI COMUNICATIV

INTERSUBIECTIVITATEA

Utilizarea limbii implică pentru emițător și receptor soluționarea unor

probleme diferite. Emițătprul isi pune probleme de planificare lingvistică, alegând
dintre formulările posibile pe aceea considerată a fi adecvată împrejurărilor
concrete ale comunicării și propriilor sale intenții.
Această alegere este liberă și condiționată de mai mulți factori, de posibilitățile
sistemului și de normă în general de multiplii factor intralingvistici și de interesele
emițătorului față de destinatar.
Demersul emițătorului este în condiții normale de tip predictiv. El trebuie să
prevadă reacția partenerului față de fiecare dintre formulările posibile și să aleagă
în consecință. Problema receptorului privește interpretarea enunțului, înțelegerea
semnificației lui și a sensului pe care îl are. El încearcă să repună mesajul în
echivalențele care au determinat construirea lui.
Demersul lui este de tip euristic, constând într-o încercare de integrare a
mesajului într-o realitate gândită ca aparținându-i. Astfel se realizează
intersubiectivitatea, ea fiind o corespondență psihică un, punct de contact între
polul emiterii și al receptării.
Realizarea acestei corespondențe condiționează actul verbal. Comunicarea
rezultă din punerea în funcțiune a 3 filtre: Filtrul gramaticalității, filtrul reușitei
și filtrul eficienței.

FILTRUL GRAMATICALITĂȚII – include corectitudinea gramaticală și

abaterea intenționată de la normă (de ex cea care corespunde unei intenții estetice)
FILTRUL REUȘITEI – se referă la capacitatea unui enunț de a permite
receptorului să sesizeze intențiile emițătorului.
FILTRUL EFICIENȚEI – are în vedere că enunțurile reușite pot fi
eficiente sau nu după cum au asupra receptorului sau nu au efectul dorit.

7
 Aceste observații au fost observat din antichitate în retorică dar nu au fost
realizate într-o teorie unitară sprijinită de un metalimbaj cum sunte cele ale
pragmaticii.

Intersubiectivitate și receptare
La receptarea unui text, fie că emiterea lui se înscrie într-o utilizare normală
a limbii, putem avea o varietate de situații ce se înscriu între condiția ideală a
decodificării mesajului în toate datele produse de emițător și devierea totală de la
semnificația inițială a mesajului.
Există din punctul de vedere al receptorului deosebiri între textele ce
reprezintă diferite stiluri funcționale ale limbii.
Lectura textului poetic se face în baza principiului metaforic, adică
presupune un rol activ a receptorului în procesul semnificării poetice, adică o
semnificație deschisă a semnului lingvistic devenit semn poetic, deci posibilitatea
unei maxime depărtări a receptării de emitere.
Filtrul reușitei și cel al eficienței nu sunt inoperante în aceste texte, ele
manifestându-se însă într-un mod specific determinat de finalitatea estetică a
comunicării. Chiar și receptarea unui text științific caracterizat teoretic prin
semnificație închisă a semnului.
În trecerea de la emițător la receptor, nu este lipsită de influența elementului
subiectiv în sensul că se resimte de personalitatea receptorului. Această observație
este valabilă în special pentru filosofie, domeniu în legătură cu care s-a pus adesea
problema non-comunicării.
În mai mică sau mai mare măsură,dependent de condițiile comunicării,
tendinței firești de receptare pe lungimea de undă a emiterii i se opun elemente ce
țin de situarea mesajului la intersecția dimensiunii obiective și acelei subiective a
procesului comunicativ.

Câteva situații posibile la receptare:

1) Receptorul recunoaște corectitudinea textului o corectitudine ce-i aparține și lui
– înțelege semnificația și sensurile transmise și intențiile emițătorului. Își modifică

8
sau nu comportamentul față de cel al enunțului în funcție de eficiență sau
ineficiență.
2) Receptorul recunoaște în organizarea mesajului o abatere intenționată și
punctele textului spre care este orientat prin această abatere și reacționează față de
caracterul imprevizibil al expresiei pregătit de emițător. Filtrul eficienței este
satisfăcut. În alte cazuri, receptorul poate să nu perceapă semnificația și sensul
textului.
El poate să nu sesizeze caracerul aluziv al unui enunț sub textul lui, acesta fie că se
află în fața unui text ce satisface criteriul corectitudinii fie în fața unuia, cu abatere
intenționată.
Tota șa pot fi ignorate anumite norme de stil funcțional constituite prin abatere de
la nivelul neutru literar, de exemplu în lectura unui text științific de către o
persoană fără pregătire specială.
În toate cazurile menționate, nu funcționează nici filtrul reușitei, nici al eficienței.
Există împrejurări în care, trecut prin filtrul reușitei, textul este prelungit printr-o
devirere intenționată de către receptor, care devine emițător, de exemplu un schimb
de enunțuri bazat pe devierea normei interne a dialogului de tipul „Să luăm
cuvântul” și replica „Cu ce să-l luăm?” (exemplu de desocializare a limbajului). Un
asemenea enunț nu este imposibil în vorbirea curentă având funcții specifice. Prin
astfel de jocuri de cuvinte poate fi construită o glumă de tipul „Cum te cheamă,
băiete? / Pe mine nu mă cheamă, pe mine mă trimite.”
Exte posibil ca receptorul să constate caracterul de greșeală a faptului de limbă. În
măsura în care această greșeală nu împiedică comunicarea și exprimă gânduri,
receptorul o poate trece cu vederea.

Dobândirea deprinderii lingvistice de un vorbitor presupune și formularea unei

norme pasive – o normă tolerantă ce-i va permite vorbitorului să fie surd la
divergențe atâta timp cât ele nu afectează înțelegerea. Astfel de situații apar
frecvent în comunicarea dintre persoane cu grade diferite de cultură ce au
profesiuni diferite sau aparțin la categorii sociale diferite.
În limite impuse de conveniențele sociale, receptorul poate să atenueze
greșeala prin zâmbet, ironie, sau corectare directă.

9
Factorii care condiționează reușita și eficiența comunicării sau determină abaterea
interpretării textului sunt de natură diferită: factori lingvistici și extralingvistici.
Reușita și eficiența enunțului sunt condiționate de acordul dintre toți acești factori.
Dezacordul emițător – receptor explică abatere receptării față de emitere. În
anumite cazuri abaterea la receptare e cauzată de diferențele zonale (diatopice)
existențe în limbă. Alte ori apar diferențe diastratice ale limbii adică emițătorul și
receptorul aparțin la grupuri sociale diferite.
Un cuvânt care apare obișnuit în limbajul unei categorii de vorbitori (ex: un
element de argou) poate să creeze fie o reacție negativă sau dificultăți de înțelegere
se întâmplă ca un neologism să fie dispus etimologiei populare. O imagine poetică
construită prin referire la o teorie științifică poate să apară celor neavizați fără sens.
Emițătorul poate să prevadă o posibilă abatere a receptării de la semnificațiile pe
care vrea să le introducă în text, el poate încerca o utilizare strategică a limbii
punându-i în acțiune funcția metalinguală.

Limbaj, stil și context

! Semnificația textului se conturează în legătură cu situația comunicativă fiind

concondiționată de ceea ce numim contextul extralingvistic al acesteia.
Cu ambele sensuri, ideea de context există din antichitate, fiind formată în termeni
apropiați de cei ai lingvisticii contemporane.
Pe lângă obișnuitele referiri alre retoricii la cadrul comunicativ, în poetica lui
Aristotel, esistă enunțat principiul contextului într-un md ce amintește gândirea
structuralistă despre acesta: orice unitate servește ca element al unei unități mai
complexe și e contextul unei unități simple.
Pentru cercetătorii stilului, raportarea la context e un principiu de bază, studiul
acestuia urmărind implicarea lingvistică ce depășește unitatea gramaticală.
S-a observat că ceea ce numim „creativitate lingvistică” în cazul de fază estetică
are o bază contextuală. Vorbind despre creație în limbă, nu avem în vedere doar
creația artistică, ci atitudinea umană de a putea recunoaște, înțelege și produce o

10
infinitate de fraze deși experiența lingvistică a fiecărui individ este finită și tot finit
e numărul de reguli ce alcătuiesc gramatica.
Orice context poartă și generează semnificație. În condiții obișnuite, contextul
asigură în cadrul admis de normă explicitarea semnificației elementelor lingvistice
și contracararea ambiguității limbii, puse în evidență de polisemia cuvintelor.

Ambiguitatea codului se clarifică tot prin mijloacele limbii în funcție de situația în

care se află interlocutorii. Un cuvânt ca „apă” nu va determina o reprezentare
exactă în mintea interlocutorului dacă nu intervin situația și contextul.
Astfel, referentul se precizează prin contexte verbale: apă de băut / apă de plumb /
alergase și era tot o apă / etc.

Contextul extralingvistic are același rol. La întrebarea „ce este plan?” e greu
de răspuns dacă nu știm contextul extralingvistic. În alte cazuri, contextul modifică
semnificația consacrată a faptului de limbă deplasând limita restricțiilor semantice
obișnuite și schimbând gradul de compatibilitate al cuvintelor. Uneori e o greșeală,
alteori e o intenție.
Dimensiunea semantică a textului e mai deschisă decât dimensiunea
gramaticală spre astfel de modificări. Jan Mukarovsky în „Dinamica semantică a
contextului” face distincție între statica semantică și dinamica semantică.
Cuvântul e un tip de statică semantică iar enunțul e un reprezentant al
dinamicii semantice.

Caracterul static al semanticii unui cuvânt rezidă în faptul că sensul lui e dat
doar atunci când rostim cuvântul. Sensul enunțului lingvistic, cu toate că există
potențial, el se dezvăluie și se realizează într-o anumită secțiune de timp, enunțul
fiind un flux semantic care atrage cuvinte izolate și le absoarbe privându-le de o
buna parte din independența proprie semnificației și valorilor sale reale.
Integrat într-un enunț, orice cuvânt rămâne deschis semantic până la
încheierea enunțului. Când enunțul continuă, oricare dintre cuvinte își poate
modifica raporturile obiectuale și schimba semnificațiile sub influența unor noi
corelații.

11
 Catiana Slama Cazacu distinge mai multe niveluri contextuale ale
comunicării pe care le imaginează ca sfere integrate în sfere mai vaste, la rândul lor
subordonate față de alte unități și mai vaste.
Se imaginează mai întîi contextul verbal (cuvântul e context pentru silabă),
propoziția e context pentru cuvânt.
Apoi vine contextul extralingvistic (corelatele auxiliare ale comunicării):
intonația, gestul, etc.
Contextul lingvistic și cel extralingvistic sunt incluse în contextul explicit.

Orice comunicare se desfășoară într-un anumit cadru (psihologic, social, cultural)

într-o anumită ambianță – acest cadru constituind un context implicit.
Contextul explicit și cel implicit se înscriu în contextul total (ambianța
istorică generală).
Limba inernalizată sau sistemele lingvistice individuale ale emițătorului și
receptorului dobândesc valoare de comunicare prin fundamentul lor de cod comun
și prin adecvarea la situația particulară a comunicării. Această adecvare se
realizează prin organizarea contextuală a mesajului la emitere și interpretarea lui
contextuală la receptare.
Pragmatica sau lingvistica interacțională nu se ocupă de formele lingvistice
în sine, ci de activitățile lingvistice de dimensiunea verbală și paraverbală a
comunicării. Relația formă-sens e multivocă (într-o singură enunțare pot fi voci
diferite).
Comunicarea apare ca fenomen foarte complex. Între emițîtor și receptor
există raporturi care sunt presupuse în momentul dialogului care nu ne sunt date
explicit de enunț, ci sunt implicite, cunoașterea lor fiind necesară pentru decodarea
mesajului. Aceste elemente implicite sunt situaționale.

12
Exemplu:
Paul a început să fumeze – presupunem în orice situație că Paul a fumat mai
înainte. Într-o situație particulară, ar putea să mai însemne ceva – „Ai putea să nu
mai fumezi și tu?”
Nu găsești că e cald? – poate să însemne „Hai la o bere” sau „Deschide fereastra”.
E timp frumos azi – poate să însemne „ieri a plouat” sau „hai la plajă”.
Această lingvistică evidențiază însemnătatea elementelor paralingvistice, a
corelatelor auxiliare ale comunicării în producerea semnificației. Definindu-se din
perspectiva dimensiunii semantice a textului, contextul lingvistic este expresia unui
context extralingvistic întrucât privește relația semn-referent. Contextul lingvistic
fixează denotația actualizând unul dintre multiplele sensuri pe care le are cuvântul
în planul paradigmatic al limbii.
În enunțul „Cu aceste numere se pot face operațiile de adunare, scădere” ,
prezența termenilor „scădere / adunare” fixează sensul de operație aritmetică al
cuvântului „adunare” în opoziție cu alte contexte, cum sunt „la adunare au
participat mii de oameni”.

Analiza contextului lingvistic este gramaticală. Ea evidențiază ținând seama

de relația gândire – expresie raporturile dintre unitățile enunțului și mijloacele de
realizare ale acetor enunțuri – mijloace considerate din perspectiva sistemului
lingvistic dar același enunț reprezintă concomitent contextul lingvistic și contextul
stilistic al unui sens. Contextul stilistic sau dimensiunea stilistică exprimă un raport
mai complex decât contextul lingvistic, anume dintre semn, referent, cod,
emițător, receptor.
În enunțul „pe câmpii, tăcerea își ascunse ochii umezi de rouă scuturând o
talangă”, comunicarea nu e doar expresia unei simple constatări ci expresia
modului în care a fost perceput fenomenul de sensibilitatea artistului.
Sensul stilistic al contextului se bazează pe o altă ierarhizare a mijloacelor
de expresie decât cel lingvistic. El e generat de subiectul și predicatul gramatical al
textului dar mai mult de atribut și complement. Subiectul stilistic, acela ce exprimă
sentimentul scriitorului nu coincide cu subiectul gramatical fiind adesea doar
parțial sau indirect exprimat sau numai sugerat în contextul comunicativ.

13
 Contextul stilistic dezvoltă conotațiile semnului lingvistic – contextul
lingvistic caracterizează stilurile nonartistice ale limbii iar contextul și subtextul
stilistic caracterizează studiul limbii literar artistice.
În plan sintagmatic (în context verbal) semnele actualizând sistemul primesc
mărci stilistice explicite. Sistemul include și procedee stilistice de tipul
metonimiei, antitezei, elipsei considerate în lipsa lor abstractă. Există în planul
paradigmatic al limbii și o specializare stilistică a semnelor (adică elemente
lingvistice caracterizate prin mărci stilistice implicite). Aceste mărci implicite
conferă semnelor valori stilistice care se actualizează odată cu semnele
determinând o identitate stilistică a textului. Ele evocă diferite medii sociale,
domenii socioculturale sau diferite atitudini general umane.
Aceste semne cu mărci stilistice implicite care preexistă actul comunicativ
se pot înscrie în continuitatea stilistică a celorlalte semne din context dezvoltând
identitatea stilistică a textului și subliindu-și ele însele statutul lingvistic sau pot
intra în opoziție cu contextul – situație în care primesc și mărci stilistice explicite.
Transferarea semnelor marcate implicit în contexte ce nu le sunt proprii lasă
să se vază mai clar nuanța stilistică a cuvintelor întrucât, de obicei, prin îmbinarea
unor unități ale limbii cu nuanță stilistică asemănătoare se crează ideea
neutralității textului. De aceea lingviștii au apelat descriind particularitățile
stilurilor la procedeul transferării faptelor de limbă din anumite tipuri de contexte
în altele.
În literatura artistică, prezența în opoziție cu contextul, a elementelor
stilistice cu mărci stilistice implicite poate răspunde unor intenții estetice variate.
Ea poate fii un mijloc de caracterizare a personajelor și un procedeu al comunicării
verbale.
În vorbirea curentă, amestecul de stiluri rezultat din asocierea semnelor
marcate explicit poate fi greșeală dar și efect al organizării textului – un efect
rezultat din încălcarea voită a normei interne a textului.
Stilurile limbii se deosebesc și din punctul de vedere al posibilității de
colerare, combinare a elementelor limbii prin rolul contextului în parcarea stilistică
a semnului. Stilurilor nonartistice le e specific contextul lingvistic, iar contextul
stilistic caracterizează limba artistică.
Contextul extralingvistic constând în corelatele auxiliare ale comunicării
caracterizează stilurile orale. Problema determinării mărcilor stilistice explicite se
14
pune în mai mare măsură pentru stadiul contemporan al evoluției limbilor căci în
limbile contemporane sunt mai puține unitățile lingvistice cu valoare stilistică
precisă în plan paradigmatic.
Există 2 moduri în care dobândim semnificația lingvistică: Cu ajutorul
dicționarelor și al contextului (lingvistic și stilistic). Definiția sau dicționarul e un
mod aposteriori și savant de a introduce o semnificație, ea fiind posibilă doar în
condițiile independenței de context pe care o manifestă termenii științifici.
Această acontextualitate a semnificației semnului în stilul științific e una
relativă, căci orice noțiune conține un reziduu nedeterminat ce nu poate fii lămurit
decât treptat printr-un proces practic infinit cu ajutorul unor noi contexte. În
tendința ei de rafinare, definiția încearcă să-și anexeze și unele aspecte dependente
de context – acelea care pot fii reduse într-un număr mic de parametri.
Acontextualitatea semnificației semnului în stilul științific stă în legătură cu
univocitatea lui semantică cu absența polisemiei și cu caracterul denotativ cu care
semnul verbal trimite direct la referent.
Cu totul diferită e situația limbii artistice a limbajului poetic, caracterizat
prin omonimie și polisemie maximă prin anularea sensurilor denotative ale
cuvintelor și devierea lor spre conotație. Toate acestea explică natura esențial
contextuală a semnificației poetice, incapacitatea ei de a se elibera de tirania
contextului și de a dobândi o existență independentă de el, independență ce să
poată fi consemnată într-un dicționar, poetul tinde să instaureze contexte noi a
căror disponibilitate semantică e proporțională cu gradul de incompatibilitate a
faptelor de limbă asociate.
Înțelegerea poeziei presupune capacitatea de a uita semnificația de dicționar
și de a adopta semnificații create de context textului poetic respectiv. Lectura
textului poetic este o negare a lecturii lingvistice, o recitire a textului în lumina
principiului metaforic.

Considerându-l dintr-o perspectivă largă, recunoaștem contextului din

literatura artistică rolul de a prinde expresia într-o vastă și inepuizabilă rețea de
asociații din diferite planuri și în diferite sisteme de referință în care sunt implicate

15
latențe verbale, emoții, valori, literatura fiind o totalitate de semnificații a
referințelor spiritului autorului și ale cititorului, ale contextului virtual total.
În accepție restrânsă, contextul stilistic al operei artistice reprezintă mediul
lingvistic în care se realizează și se revelează funcția expresivă a imaginii
reprezintă însăși structura unitară complexă și originară a creației artistice structura
prin care faptele lingvistice de fapte de stil.
Faptele de stil nu trăiesc prin ele însele ca fapte de expresie individuală, ci
prin aceea că sunt părți ale unui întreg ce trebuie reconstituit printr-o imagine
unitară la capătul analizei.
Textul poate funcționa ca metaforă ale cărei semnificații trebuie raportate la
o anumită viziune artistică. Artistul crează cu ajutorul întregului. Funcția estetică a
limbii se realizează prin colaborarea mijloacelor de expresie.
În raza structurii stilistice a operei, semnele lingvistice își pierd identitatea
din planul paradigmatic (din dicționar) și se convertesc în valori expresiv estetice.
Dezvăluind conținutul comunicării artistice sub forma unui raport nou între
materialul sonor – sens – semnificație.
Componentele textului poetic intră în relații semantice, fonetice unele cu
altele și alcătuiesc o unitate stilistică în care fiecare element i se subordonează.
Există un fel de presiune a contextului semantic, gramatical, fonetic asupra
cuvântului al căror virtuți expresive sunt teoretic nelimitate.
Orice fapt de limbă poate deveni poetic pentru că pertinența lui se stabilește
prin funcția lui în context. Numai prin integrarea lor în context cuvintele își
evidențiază valoare expresivă. Din reflexul lor reciproc se aprind înțelesuri noi
dând sens în planul conotativ al discursului poetic asocierilor incongruente.
Expresivitatea figurilor este condiționată în contextul mai larg în care se
constituie ca imagini. Între diferitele metafore ale poemului, se instalează sugestiile
ce merg spre simboluri. Relație dintre componentele sistemului originar de semne
se stabilește astfel încât ele devin semne degradul doi: semnificatul poate îndeplini
rolul unui semnificant pentru un alt semnificat. Ambiguitatea semantică a semnelor
minimale devine sugestivă din perspectiva textului global.
În orice text există un punct de relevanță care se manifestă la toate nivelele
textului: semantic, lexical, gramatical, fonetic. Structura textului poetic a fost
asemănată cu o rețea ale cărei elemente sunt ordonate de o semnificație esențială,

16
de un semn global exprimat sau neexprimat. Acest sens global pornește din
conștiința artistului vizând concepția lui despre lume.
Textul artistic cuprinde sensuri mai adânci care trebuie citite printre rânduri.
Termenul subtext artistic denumește ceea ce se ascunde într-un context dincolo de
litera operei. Gradul de intensitate stilistică a subtextului poate varia pe o curbă
ascendentă, având ca extreme subtextul deschis (în care cuvintele coincid cu
semnificația generală a comunicării și o exprimă) și subtextul închis – elocvent
tocmai prin ceea ce nu ni se spune.
Opunem în general organizării stereotipe și convenționale a textului științific
ineditul expresiei artistice căreia pe de altă parte nu-i sunt străine fenomene de
recurență. Textul poetic își exercită influența asupra omului câștinându-și un fel de
autonomie. Pentru a se elibera de aceste restricții (norme interne) textul trebuie
rupt într-un punct dar ruptura nu e gratuită.
Mesajul literar nu poate rezulta decât dintr-o succesiune de elemente
marcate spre dispoziția poetică a unor cuvinte nu le face invulnerabile față def
efectul de nivelare a contextului. Variabilitatea este una dintre cele mai importante
trăsături ale contextului stilistic.
Aceasta poate explica de ce o unitate stilistică primește sau își pierde
elementul stilistic în funcție de poziția sa în text. Anomaliile verbale ale
contextului stilistic pot fi: Accidentări expresive ale traseului ritmic dominant
schimbări în frazarea versurilor, etc.
Interpretarea stilistică a operei artistice devine o analiză contextuală se
urmărește atât în descoperirea normei interne a textului, cât și descoperirea acelor
elemente care rup lanțul.

17
 CAPITOL NOU
STILUL DIN PERSPECTIVA FACTORILOR COMUNICĂRII

Stilul a fost definit ca : alegere a semnelor, alegere și combinare a semnelor,

abatere de la normă, efect al structurării unui mesaj, expresie necesară impusă de
referent.
Din perspectiva emițătorului, stilul a fost definit ca alegere și combinare a
semnelor. Alegerea și combinarea semnelor alături de deviere este drept principiul
de de gradul întâi al mecanismului de constituire și manifestare a stilului.
Dumitru Irimia vorbește si de un principiu de gradul 2 – care se referă la
specializarea stilului existentă în limbă. Alegerea din planul paradigmatic al limbii
este concomitent selecție lingvistică și obțiune stilistică. De exemplu: se poate
alege dintre a vorbi, a cuvânta, a spune, etc.
Într-o anumită împrejurare e firesc un enunț de tipul „I-a îndrugat diferite
lucruri”. Selecția în cazul enunțului dat e lingvistică întrucât cuvântul satisface
condiția fundamentală de ordin semantic dar selecția este în enunțul dat și una
stilistică: a îndruga înseamnă mai mult decât „a spune. Termenul este colorat
afectiv, exprimând o atitudine negativă. În alte împrejurări, situația acestui cuvânt
poate fi inadecvată stilistic. O atitudine pozitivă față de referent nu permite un
enunț ca „A îndrugat un discurs interesant”.
Alegerea este un act lingvistic și stilistic. Psihologii spun că opțiunea ca
situație fundamentală a conduitei umane constă în cumpănire, alegere și renunțare
pentru că nimic nu ne garantează faptul că am ales bine. În limbă, opțiune
înseamnp de asemena cumpănire alegere și renunțare a altor posibilități. Aceste
alte posibilități rămân însă într-un stoc de informații lingvistice ale vorbitorului
deloc inactiv și susținător al actelor noastre verbale căci el decide alternativa în
împrejurarea dată.
Ideea combinării apare ca o explicitare necesară a tezei despre stil ca alegere
căci era firesc să se observe că selecția singură nu duce la un enunț caracterizat
unilateral al definirii stilului numai ca alegere. Cele mai frecvente definiții au în
vedere alegerea și combinarea deopotrivă.

18
 Ideea combinării semnelor este subliniată de acei lingviști care văd în stil o
calitate structurală a textului. În acest sens sunt importante clarificările aduse de
roman Jacobson privitoare la limbajul poetic dar nu exclusiv la acest limbaj.
Comportamentul verbal presupune două moduri principale de aranjament
sau două operații fundamentale: selecția și combinarea.

19
23.11.2021
SELECȚIA
Selecția se realizează pe baza unor principii de echivalență asemănare sau
deosebire prin considerarea sinonimiei sau antonimiei, pe când combinarea se
bazează pe contiguitate.
Ca și alegerea combinarea e lingvistică și depinde de specificul intervenției în text
a funcțiilor limbii. Ea este previzibilă în textul științific, acesta fiind dominat de
funcțiile: referențială și metalingvistică; și este imprevizibilă în textul lingvistic
unde intervine funcția poetică asociată cu funcția ei expresivă.
Roman Jacobson susține că intervenția funcției poetice proiectează principiul
echivalenței de pe axa selecției pe axa combinării sau a contiguității. Adică din
planul paradigmatic al limbii în planul sintagmatic al textului. Astfel se realizează
sinonimia metaforică în poezie care e o sinonimie contextuală. Prin aceasta
echivalența devine factor constitutiv al secvenței. Privește textul ca structură, o
structură ce asigură motivarea internă a semnelor a căror prezență devine
obligatorie. Alegerea și combinarea semnelor ne interesează mai întâi ca raport
între constructorul mesajului și totalitatea posibilităților lingvistice din care el își
extrage părțile constitutive ca raport dintre intențiile emițătorului și realitatea
lingvistică dată. Stilul e partea limbii comune actualizată de un artist, e punerea în
acțiune a elementelor furnizate de limbă. („Definiția stilului”- Leo Spitzer)
Cele două operații fundamentale ale actului lingvistic nu sunt dependente numai de
raportul dintre emițător și codul lingvistic, ci de fapt, depind de mai multe raporturi
ce se stabilesc între emițător și factorii comunicării. Textul condiționează alegerea
prin semnele deja introduse sau care urmează a fi introduse în structura lui.
Combinarea semnelor depinde în condiții obișnuite de compatibilitatea semantică a
faptelor de limbă. Pot fi asociate substantivul: „privighetoare”și verbul „a cânta”,
dar enunțul: Privighetoarea cântă la pian, e absurd.
Enunțuri de acest fel sunt totuși posibile în textul artistic care nu se supune
distincției comune dintre adevăr și fals. Astfel de combinări anormale de tipul:
albastru, frunză, dogmatic, sunt obișnuite în lirica modernă. Compatibilitatea
sintactico-semantică a cuvintelor asociate verosimilul asocierilor caracterizează
variantele nonartistice ale limbii. Combinarea semnelor alese depinde de
capacitatea relațiilor sintactice de a reflecta exact raportul extralingvistic:

20
de ex. Un raport antitetic poate fi redat prin mijloacele coordonării adversative, dar
nu poate fi exprimat prin mijloacele coordonării conclusive.
În cazul poeziei care e o structură rezultată din convergența tuturor procedeelor
expresive, alegerea și combinarea se manifestă într-un cadru mai complex, decât în
vorbirea comună. El include nu doar planul sintactic și semantic al expresiei, ci
planul fonetic și prozodic al acesteia. În autonomia lui textul poetic se bazează și
pe o eufonie semnificativă exprimată prin caracterul motivat sau obligatoriu al
semnelor în dublu sens. Ca legătură obligatorie între semnificat și semnificant, și ca
prezență obligatoriu necesară a semnului în text. Pe măsură ce se constituie textul
își crează restricțiile stilistice care sunt respectate obligatoriu în desfășurarea lui
ulterioară, condiționând orice nouă selecție și combinare.
Asemenea norme interne exclud posibilitatea ca într-un text științific să fie
introduse elemente caracteristice conversației curente, elemente dialectale,
familiare sau dimpotrivă ca tonul intim al unei scrisori particulare să fie tulburat de
formulele stilului administrativ. Aceste norme interne sunt numite de
sociolingvistică, norme de coecurență și se definesc ca elemente ce specifică
relațiile dintre unitățile care apar succesiv în cadrul discursului. Încălcarea acestor
norme interne poate fi cauzată de lipsa de competență lingvistică a vorbitorului, dar
poate fi și intenționată și astfel, o sursă de efecte stilistice bazată pe informații
suplimentare a elementelor lingvistice din text.
O altă condiționare a alegerii se referă la capacitatea semnelor de a exprima un
anumit text semnatic, o idee despre realitatea extralingvistică și despre emițătorul
mesajului. Este vorba despre referent și funcția referențială a limbii. Acceptând
optimist faptul că relativitatea comunicativă nu este incomunabilitate, putem aduce
în discuție principiul corespondenței dintre cuvinte și idei al alegerii nu ca
preferință, ci ca adaptare la un conțiut și totodată la împrejurările specifice ale
comunicării. Acest principiu este cuprins în conceptul antic de prepon-a se potrivi,
din care grecii și apoi latinii au făcut un element estetic ce prezidează arta
cuvântului, dar care condiționează de fapt eficacitatea oricărei forme de
comunicare umană.
Teza apare până târziu în retorică. În stilistica modernă acordul semn-referent,
semn-idee poetică este numit uneori expresivitate. După Ștefan Munteanu,
expresivitatea este calitatea fundamentală a limbii artistice și o definește ca acord
perceput de cititor, ca pregnant și desăvârșit între mijloacele lingvistice individuale
și sensul comunicării artistice.

21
Potențială și difuză în limba vorbită, expresivitatea devine tendință actualizată în
arta cuvântului rezultată dinr-un proces intenționat de selecție și absorbție a limbii
vizând scopuri estetice. În conceptul antic, prepon/ decorum. Alegerii și combinării
semnelor de către referent, ci și ideea recondiționării acestor acte de către
destinatar.
Alegerea și combinarea funcției conative sau de apel, ele depind de ceea ce
emițătorul urmărește cu destinatarul mesajului de direcția în care vrea să-l
influențeze de natura relațiilor dintre protagoniștii comunicării. Vorbirea este
privită ca o luptă în care fiecare își apară punctul de vedere și gândirea.
Mesajele se nasc datorită unui impuls și cu un scop ce condiționează alegerea
pentru că, stilul este o manifestare a individului în societate. Impulsul formează un
cadru hipo-social în care se manifestă stilul, stilul este rezultat al unei alegeri si
combinări a faptelor de limbă, dar al unei alegeri si combinări determinate de acest
cadru psiho-social la care limba adaptează funcțiile particulare care decurg din
funcția ei de comunicare.
Alegerea și combinarea semnelor e condiționată atât de sistem cât și, de norme.
Sistemul unei limbi istorice condiționează alegerea în mod obiectiv și subiectiv.
Condiționarea obiectivă ține de structurile interne ale sistemului adică, de
posibilitățile lui. În desfășurarea activității lingvistice

22