COMEDIA

O scrisoare pierduta
de I. L. Caragiale

Introducere I L Caragiale a fost un observator lucid si ironic al societatii romanesti din vremea
lui, scrierile sale inspirate din această perioada aducând în faţa spectatorului un univers comic de
o eterna actualitate.
Cea mai cunoscută şi totodata cea mai jucată piesă a lui Caragiale, „O scrisoare
pierdută” a fost reprezentată pe scenă în 1884 şi publicata în revista Convorbiri literare în 1885.
Aceasta este o comedie de moravuri care aduce în teatrul românesc un stil dramatic de un
echilibru perfect între elementele clasice şi cele realiste, fiind o aspră satiră la adresa moravurilor
politice si ale vietii private.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit, sursa principală a
comicului fiind contrastul dintre aparenţă şi esenţă.
Piesa aparţine realismului clasic. Astfel, satirizarea aspectelor sociale, luciditatea
observatiei, veridicitatea obţinută prin tehnica acumulării detaliilor, tipologia personajelor
încadrează opera în estetica realistă, în timp ce echilibrul compoziţiei, generalizarea situaţiilor şi
a caracterelor( prostul fudul, cocheta, „ încornoratul” etc) ţin de clasicism.
Tema „O scrisoare pierdută” tratează tema degradării vieţii politice, sociale şi private prin
surprinderea unui episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru
viitoarele alegeri parlamentare. Autorul va demasca astfel prostia, imoralitatea şi minciuna
electorală, dezvăluind pe parcursul întregii piese împletirea de interese între două grupări politice
locale.
Titlul reliefează intriga sugerând prin substantivul cu articolul nehotărât (o scrisoare),
faptul că acea scrisoare pierdută este doar unul dintre multele mijloace de şantaj în lupta politică.
Prin repetarea situaţiei scenice ( apariţia unei scrisori similare, care determină numirea “de la
centru” a lui Dandanache), scrisoarea trecută prin mai multe mâini devine simbol al corupţiei şi
al compromisului într-o lume în care iubirea sau onoarea au devenit şi ele obiecte de negociere.
Se conturează astfel si viziunea despre lume a autorului devenind si mai evident faptul
ca aici indivizii duc o existentă falsa fiind incapabili să discearna binele de rău, adevărul de
minciună, esenţa de aparenţă.
Timp şi spaţiu - Spaţiul este fixat exact, “capitala unui judeţ de munte din zilele noastre”.
Spaţiul scenic are şi el o simbolistică aparte: aceea de spaţiu de trecere cu deschideri multiple,
deoarece primele 2 acte se petrec în “anticamera bine mobilată şi cu multe uşi din casa
prefectului” sugerând, de fapt, că deciziile politice nu se iau, aşa cum ar fi fost normal, în spaţiul
public, ci în culise. Acelaşi aspect îl sugerează şi actul al 3-lea căci întrunirea publică are loc în
sala cea mare a primăriei, hotărârea definitivă ca Dandanache să fie desemnat candidat se ia in
cabinetul primarului, unde Trahanache se întâlneşte cu Tipătescu şi cu Zoe. Doar în ultimul act
se zăreşte în fundal orăşelul de munte, aici întâmplările au ca decor spaţiul deschis, grădina casei
lui Trahanache, loc ce comunică cu Grădina publică.
Ca în teatrul clasic, evenimentele se petrec într-o durată unitară pentru că întâmplările din
primele trei acte se aglomerează într-o singură zi, cea a desemnării candidatului, în timp ce actul
final îşi mută acţiunea peste 2 zile în momentul încheierii alegerilor, al desemnării câştigătorului
şi al sărbătoririi publice al acestuia ( fapt sugerat prin dialogul dintre Fanica şi Zoe din
deschiderea ultimului act).
Precizarea iniţială „în zilele noastre” a permis regizorilor să actualizeze în diverse moduri
lumea” pe dos” a eroilor lui Caragiale, evidentiind eterna actualitate a piesei.
Conflictul - Ca în orice operă dramatică, la baza texului, se află un conflict principal, în acest
caz de natură politică, între gruparea lui Trahanache, Tipătescu, Farfuridi şi Brânzovenescu şi
gruparea reformatoare condusă de Caţavencu, liderul dăscălimii şi aşa-zisei intelectualităţi de
provincie.
Această grupare pe criteriul interesului este evidentă încă din lista de personaje care nu se
alcătuieşte ca de obicei, nici în ordine alfabetică, nici în ordinea intrării în scenă, ci în ordinea
importanței date de puterea/influența personajului.
În piesa lui Caragiale conflictul nu se rezolvă şi se amplifică permanent implicând un
număr din ce în ce mai mare de personaje, tehnica fiind cea a „bulgărelui de zăpadă” (tehnica
amplificării treptate a conflictului).
Compoziţie şi structură- Compoziţional, capodopera dramaturgiei româneşti este alcătuită din 4
acte ce conţin 9, 14, 7 şi respectiv 14 scene.(În total piesa are un număr de 44 de scene)
Neobişnuită este însă prezenţa unui singur plan structural, deoarece viaţa politică şi cea
privată se amestecă sub semnul aceleiaşi imoralităţi, iar existeţa publică şi cea interioară se
consumă la nivelul aceloraşi idei fixe exprimate prin automatismele de gândire şi de limbaj.
Incipitul propune o situaţie scenică frecventă în teatrul lui Caragiale: citirea ziarului. Prin
indicaţiile regizorale, ca şi prin replicile şi jocul scenic al personajelor se evidenţiază relaţiile
dintre prefectul Tipătescu şi poliţaiul oraşului, reliefând o anumită familiaritate nepotrivită mai
ales prin apelativele „Ghiţă” şi „Coane Fănică”.
Astfel o prima scenă semnificativă pentru ilustrarea temei este cea din debutul
piesei în care este surprins raportul despre evenimentele care au avut loc, pe care politaiul
orasului, Ghita, i-l dă prefectului Tipătescu. Relaţia conducere-administratie locală este surprinsă
în acţiunile ei tipice şi presupune servitute ( slugarnicie) din partea politiei şi interesul reciproc al
părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” politistului prost platit, in schimbul serviciilor
personale acordate. Numararea steagurilor ilustreaza provrbul amintit de Tipătescu: „Daca nu
curge, pică”. Spionarea rivalului politic al prefectului face parte din „datorie”, chiar daca este in
afara orelor de serviciu. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii, prin semnalarea unui
document aflat în posesia lui Caţavencu, ce ar putea înclina balanţa alegerilor în favoarea lui.
Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde de luptele din culise dintre oponenţi şi mai
puţin de opinia electoratului.
O a doua scenă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor din Actul al II-
lea de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc.
Votul este, astfel, decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu şi
încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache, dar reacţia acestuia dezvălui o altă temă a
comediei de moravuri: adulterul.. Ignorat din naivitate sau din „diplomaţia „ vărstei, triunghiul
conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Tensiunile din
interiorul partidelor, prostul fudul care îşi apără interesul, scrisorile anonime sunt elementele
şaradei electorale care configurează tema piesei.
Finalul surprinde în aceeaşi manieră comică toate personajele reunite de şampanie, îmbrăţisări şi
atmosferă de veselie unanimă pe care o declanşase victoria lui Dandanache într-un sistem „curat
constituţional”.