Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

 
Cel mai povestitor al secolului al 19-lea, Ion Creangă reprezintă, alături de
Eminescu, Ioan Slavici, I.L.Caragiale, Epoca Marilor Clasici. G. Ibrăileanu îl
consideră pe Ion Creangă “Homer al nostru”, a cărui operă ilustrează Epopeea
Poporului Român. Opera “Povestea lui Harap-Alb” ilustrează basmul cult.
Basmul este o specie a genului epic în proză, cu o schemă narativă ce îmbină
realul cu fabulosul/miraculosul în care forțele binelui se confruntă cu cele ale răului,
iar finalul aduce triumful binelui. G. Călinescu este de părere că basmul reprezintă o
Oglindire a vieții în moduri fabuloase.
Titlul, Povestea lui Harap-Alb, indică specia căreia aparține textul și
prefigurează una dintre temele basmului - destinul/povestea eroului. De asemenea,
introduce personajul eroul ce poartă un nume simbolic. Cuvântul alb trimite la
origininea nobilă de fiu de crai, iar cuvântul harap (rob) sugerează una dintre treptele
inițierii eroului, ceea ce face din protagonist un personaj dedublat (mezinul care
poartă masca lui Harap-Alb). La nivel stilistic, numele este un oximoron ce
evidențiază complexitatea eroului, faptul că are și calități și defecte, precum și dublă
condiție a acestuia.
Dincolo de tema luptei arhetipale dintre Bine și Rău, se adaugă și o temă
moralizatoare referitoare la condiția eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să
cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învața să-și înțeleagă supușii și să își
exercite responsabil puterea. Temele sunt dezvoltate prin asocierea unor motive
populare (împăratul fără urmăși, superioritatea mezinului, cifra 3, drumul cu probele,
vicleșugul, etc), dar și a unor motive care provin din mitologia autohtonă (Motivul
spânului și al Omului Roș).
Structura compozițională este marcată de formule specifice. Formula inițială,
“Amu cică era odată într-o țară” deschide aria fabulosului, introduce cititorul într-un
univers nedeterminat spațial și temporal, într-un univers mitic, iar “cică” pune
povestea pe seama altcuiva. Cele 7 părți sunt legate prin formule mediane, care au
rolul de a menține vie atenția cititorului: “Și s-a dus la-mpărăție, Dumnezeu să ne ție,
ca cuvântul din poveste, Înainte mult mai este” sau “și merse”. Formula finală “Și a
ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. Cine se duce acolo be și mănâncă, iar
cine nu se uită și rabdă.”, deși este originală, își îndeplinește rolul de a readuce
cititorul la realitate. Conţine un umor amar, pentru că în basm fericirea este asimilată
cu belșugul, iar în realitate, fericirea este asimilată cu banul.
Relația incipit-final pune în evidență simetria compozițională, prin faptul că
basmul începe și se sfârșește cu o stare de echilibru. Incipitul conține formula inițială
stereotipă, indică agentul narativ care proiectează acțiunea în mitic (atemporalitate:
odată, aspațialitate: într-o țară) De asemenea, incipitul sugerează drumul necesar
inițierii, formării eroului. Finalul conține formula stereotipă finală, motivul nunții ca
spectacol al armoniei în univers și intruziunea subiectivă a naratorului: “un păcât de
povestariu, fără bani în buzunariu”.  
Naratorul, în basm, este, în general, omniscient și omniprezent, are viziune
auctorială, însă uneori intervine prin comentarii (intruziuni subiective). În incipit,
compară drumurile cu drumurile din “ziua de astăzi”, se preface că nu șție, deși
basmul aduce victoria binelui: “poate or izbuti, poate nu”, în final face comentarii
asupra condiției umane, a intelectualului, introduce pers. I: “eu sunt dator să vă spun”,
poartă un dialog cu cititorul - folosește persoană a II-a, utilizează interogațiile (Ce-mi
pasă mie?) care pun în evidență înclinația spre ludic.
Construcția operei urmărește schema narativă a basmului popular, chiar dacă
acțiunea este mai complexă și implică un număr relativ mare de personaje. Situația
inițială de echilibru (expozițiunea) precizează indicii spațio-temporali şi introduce
personajele: craiul și cei 3 fii (triplicare). Factorul perturbator (intriga) este
reprezentată de vestea primită de la Verde împărat, care nu are urmăși și cere pe cel
mai vrednic dintre nepoți pentru a-l urma la tronul din împărăția aflată la cealaltă
margine de lume. Acțiunea de recuperare a echilibrului (desfășurarea acțiunii)
urmăreşte evoluţia eroului, ilustrând tema destinului. Astfel, craiul supune cei doi fii
mai mari unei probe pentru a-l alege pe cel mai bun. Eșecul fiilor provoacă mâhnirea
craiului, care se comportă că un țăran din spațiul humuleștean (inserția realului),
utilizând expresia populară “frunză frăsânelului”, întâlnită și în opera Amintiri din
copilărie.
O scenă reprezentativă pentru ilustrarea temei basmului o constituie episodul
din grădină care relevă sensibilitatea mezinului la amărăciunea tatălui, bunătatea şi
generozitatea crăișorului (ilustrată de banul oferit cerșetoarei, care se dovedește a fi
Sfânta Duminică). Dispariția ei într-un nor inserează fabulosul, iar eroul este răsplătit
cu sfaturi și cu preziceri: “ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața
pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic.”. Prezicerea Sf. Duminici are rolul
unui motiv anticipativ, căci  iubirea, gloria, puterea (calităţi dobândite de mezin după
parcurgerea drumului) asigură împlinirea ființei umane,iar sfatul să ceară hainele,
calul și armele tatălui vizează un transfer de experiență și de eroism. El are ab initio
(de la început) calitățile celui ales. Dovește respect față de valorile tradiționale,
sugerat în pregătirea hainelor, armelor și a calului “năzdrăvan” (vorbește și zboară,
inserția fabulosului).
Feciorul de crai trece proba curajului de la pod și primește binecuvântarea
tatălui și sfatul să se ferească de omul Spân și de omul Roș, proiecții ale răului în
gândirea magică a poporului, interdicția fiind funcție a basmului. Podul reprezintă
hotarul dintre o lume cunoscută și cea necunoscută în care va întra mezinul, hotarul
dintre vârsta inocenței și cea a maturității. Drumul este o metaforă a vieții, este un
drum de cunoaștere a lumii, a oamenilor și a sinelui, iar inițierea presupune și
rătăcirea eroului în pădurea labirintică, simbol al vieții și al morții, al nașterii și
renașterii.
O altă scenă reprezentativă este întâlnirea în această pădure cu Spânul.
Singurătatea și puștiul codrului îl determină să accepte tovărășia Spânului, încălcând
interdicția tatălui. Vicleșugul și demonia Spânului construiesc un scenariu în care
eroul suportă consecințele naivității, lipsei de experiență în cunoașterea oamenilor.
Spânul i se arată crăișorului de trei ori (triplicare), sub diverse înfățișări, fapt ce îl
conduce pe acesta la naivă concluzieca “asta-i Țară Spânilor”. Riscând a se rătăci în
pădurea-labirint, HA se lasă “salvat” de străinul “binevoitor”, care îl conduce apo, pe
nesimțite, la o fântână “cu apă dulce și rece că gheață”. Mezinul coboară în fânână,
pierzându-și statutul inițial (prinț) și identitatea, primind numele de Harap-Alb.
Coborârea în fântână este analogă coborârii ad inferos, treaptă obligatorie a inițierii în
mitologia antică greco-latină. Fântâna, asimilată cilindrului cu cercuri în spirală-
simbol al vieții veșnice, are rolul de a purifică eroul. Din această perspectivă se poate
spune că drumul mezinului amintește de drumul parcurs de eroul troian Eneas pentru
a deveni întemeietor al cetății Latium și al neamului latin.
Punctul culminant constă în demascarea Spânului de către fata Împăratului
Roș, urmată de tăierea capului eroului de către Spân, care s-a îndoit de loialitatea lui
Harap-Alb și astfel a dezlegat jurământul pe paloș şi actul justițiar al calului, care
pedepsește răul, știind că drumul inițierii s-a încheiat. Restabilirea echilibrului și
răsplata eroului (deznodământul) aduce învierea eroului cu “trei smicele de măr dulce,
apă moartă și apă vie” şi reprezintă o renaștere spirituală, redobândirea condiției de
prinț. Eroul este capabil să conducă împărăția: a dobândit iubirea, renumele și puterea,
şi în final, are loc nunta.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice și reprezintă binele și
răul în diferite ipostaze. Harap-Alb dovedește prin trecerea probelor o serie de calități
umane, necesare unui viitor împărat, însă nu are puteri supranaturale, fiind construit
pe o schemă realistă. Portretul personajului sintetizează calități (generozitate,
inteligență, compasiune pentru cei din jur, toleranță, onoare, prietenie etc.) și defecte
(naivitate, frică, la început lipsă de încredere în sine), fără a ilustra o tipologie
standard. Eroul este sprijinit de ajutoare, ființe cu însușiri supranaturale (Sf.
Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor),
făpturi himerice (cei 5 tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicele de
măr, apă vie, apă moartă) și se confruntă cu antagonistul (Spânul). Cu excepția
eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje au o trăsătură
dominantă. Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului,
fiind un rău necesar. De aceea, calul năzdrăvan nu îl ucide înainte că inițierea eroului
să se fi încheiat.
Ion Creangă are o viziune originală asupra construcției basmului și implicit
asupra vieții. În acest sens, utilizează motivele specifice basmului: motivul
împăratului fără urmăși, al superiorității mezinului și al nunții, dar introduce și motive
care provin din mitologia autohtonă: motivul Spânului și al împăratului Roș. Așadar,
caracterul elaborat al textului asociază elementul autohton cu motivele universale pe o
țesătură mitică.
Apar în tiparul tradițional buclele narative, care amână, prin extensie,
restabilirea echilibrului și răsplătirea eroului. Epicitatea este diluată prin structuri
dialogate, pauze lirice, fraza ritmată și rimată. Tipicitatea personajului dispare, fiind
înlocuită de urmărirea evoluției eroului, a particularului, detaliului de viață. Creangă
se oprește asupra trăirilor interioare, analizând efectele unei situații şi din perspectivă
psihologică. Registrul stilistic împletește limbajul scris cu cel oral, insistând asupra
coerenței și armoniei. Ion Creangă nu copiază limbajul popular, ci îl stilizează și îl
ridică la rang de artă. Oralitatea este susținută de expresii narative tipice (și-atunci, și-
apoi, în sfârșit), de inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă) sau versuri
populare (de-ar șți omul ce-ar păți/dinainte s-ar păzi), de exprimarea afectivă (că altă,
ce pot să zic?, Mă rog, foc de ger ce era: ce să vă spun mai mult?) și de dativul etic
“Și-odată mi ți-l înșfăcă cu dinții de cap.”
O constantă a operei lui Creangă, care adaugă originalitate, este umorul.
Evidențiază viziunea despre lume a autorului, ce privește totul cu bunăvoință,
considerând că în orice rău există o parte bună care învinge. De asemenea, fantasticul
este particularizat, umanizat prin localizarea în spațiul humuleștean și
antropomorfizarea personajelor. Se pot identifica atât elemente ce țîn de estetică
romantică (erudiția paremiologică), cât și de cea a realismului (detaliile semnificative,
principiul cauzalității, umanizarea fantasticului, personajul fără puteri supranaturale,
urmărit în evoluție, tip).
Așadar, basmul Povestea lui Harap-Alb este o ilustrare magistrală a genialității
lui Ion Creangă, un exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric, având,
dincolo de valoarea estetică dovedită, o valoare moralizatoare.