Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

REFERAT
la disciplina: Psihodiagnoza Personalității

Titlul referatului: Modelul dispozitional in evaluarea personalitatii. Probele proiective in evaluarea

personalitatii.

Titular de disciplină: Lect.univ.dr. Bere Constantin

Autor: Clapa Florentina - Luminita

Anul de studiu: III

Iași, iunie 2013

 Modelul dispozitional în evaluarea personalității

Personalitatea reprezintă suma disponibilităților generale și caracteristice pe care le

exprimă o persoană față de altele și care conturează identitatea ei specifică. Etimologic,
termenul de personalitate derivă din latinescul persona, care reprezenta o mască pe care o
purtau actorii în dramele Greciei Antice. Astfel, noțiunea inițială de personalitate reflecta
imaginea socială de suprafață pe care o adoptă individul în rolurile jucate în viață.
Una dintre primele concepții teoretice și metodologice, care a dominat cercetările
dedicate evaluării personalității a fost abordarea bazată pe trăsături. Modelul clasic
dispozițional a fost teoretizat de Allport, Cattel si Eysenck. Obiectivele erau identificarea
caracteristicilor care pot fundamenta personalitatea și, în același timp, găsirea surselor
individualizării ei.
Conform perspectivei modelului trăsăturilor, personalitatea este o organizare mai
mult sau mai putin stabilă a forțelor interioare ale unui individ. Există două perspective în
definirea consistenței comportamentale:
- Consistența cross-temporala se refera la identitatea de manifestare a unor structuri de
personalitate (trăsături) în momente diferite. Chiar dacă o persoana parcurge etape
diferite ale dezvoltării ontogenetice, multe elemente de structură psihologică se
conservă.
- Consistența cross-situațională se referă la măsura în care un anumit profil de trăsături
rămîne neschimbat, în contexte situaționale variate.

Așadar, conform teoriei consistenței, persoanele pot fi caracterizate de o serie de

atribute care rămîn relativ invariante de-a lungul timpului și al contextelor sociale de viață.
Această teorie a căzut deseori examenul empiric, pierzîndu-și credibilitatea.

Probele proiective in evaluarea personalitatii.

Termenul de proiecție are origine psihanalitică, fiind definit de Freud ca fenomenul

prin care o persoană atribuie altei persoane o tendință proprie refulată (inconștientă). Proiecția
ar putea însemna și atribuirea propriilor noastre tendințe altor persoane cu care ne identificăm.
Acest sens se deosebește de sensul inițial al lui Freud, pentru că proiecția nu este întotdeauna
inconștientă, se proiectează și tendințe pozitive, nu doar negative.
Cattel vorbește de mai multe fenomene care intervin în proiecție:
- dispersia de coerență – subiectul justifică un sentiment, deformând percepția.
- dispercepția prin autism- deformarea realității în sensul dorințelor proprii
- raționalizarea – justificarea unor acte reprobabile
- atitudinea reacțională – timidul poate deveni arogant, agresiv
- deprecierea unui obiect inabordabil.
Testele proiective cer subiectului să structureze un material vag, ambiguu,
incomplet. Subiectul poate proiecta astfel în exterior anumite structuri interne ale
personalității sale.
Spre deosebire de testele de aptitudini sau chestionarele de personalitate, testele
proiective oferă un mare grad de libertate a răspunsului subiectului (nu există răspuns bun
prestabilit, se face o anchetă în jurul subiectului, pentru a afla ce i-a determinat răspunsurile.
Psihologul realizează o dublă analiză (calitativă și cantitativa) a conținutului și formei
răspunsului.
Testele proiective sunt caracterizate, de asemenea, de o rigoare mai redusă în privința
calităților psihometrice (standardizarea și etalonarea), ca și prin dificultatea de a le estima
sensibilitatea, fidelitatea sau validitatea.
L. Frank a propus urmatoarea clasificare a testelor proiective:
a) tehnicile constitutive - subiectul structureaza un material nestructurat (ex: Testul petelor
de cerneala al lui Rorschach);
b) tehnicile constructive - subiectul pleaca de la un material definit si construieste structuri
mai largi (ex: Testul mozaicului de forme si de culori, Testul satului);
c) tehnicile interpretative - subiectul interpretează un material care are o semnificație afectivă
(ex: TAT – Testul de Aperceptie Tematic);
d) tehnicile chatartice - subiectul exteriorizează o reacție emoțională sub efectul stimulului
(ex: desen liber, pictura cu degetul, marionete, joc dramatic improvizat);
e) tehnicile refractive - subiectul supune la distorsiuni o activitate de comunicare curentă
(ex: grafologie, testul miokinetic creat de Mira & Lopez).

Testul de Apercepţie Tematic (T.A.T)

Testul de Apercepţie Tematic este o tehnică proiectivă datorată lui C.D. Morgan şi
H.A. Murray (1935), constând dintr-o serie de imagini vagi, cu semnificaţie ambiguă, pornind
de la care un subiect trebuie să inventeze o întâmplare.
Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau mai
multe persoane într-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu. Totdeauna planşele se
distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru adolescenţi. La
terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este rugat să alcătuiască o
poveste mizindu-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii individuale.

Testul de frustrație Rosenzweig

Testul de frustrație este o tehnică proiectivă destinată evaluării personalității unui

subiect, pornind de la modul său de a reacționa în situații de frustrare. Testul a fost formulat
de către S. Rosenzweig, 1944. Acest instrument e utilizat cu precadere de clinicieni.
 Testul constă dintr-un caiet cu 24 de desene ce reprezintă personaje plasate într-o
situație frustrantă, la care subiectul trebuie să dea răspunsuri. Acestea sunt apoi codificate și
interpretate cu referire la teoria generală a frustrarii elaborată de autor.

Testul Rorschach

Hermann Rorschach, psihiatru elvețian (1884-1922), specializat în clinica lui Bleurer

din Zurich, a fost aderent al psihanalizei.
Excelent desenator, pasionat de pictură, Rorschach a fost interesat de modul în care
reacționează bolnavii la petele de cerneală și de culoare.
Testul constă în a interpreta liber formele fortuite. Realizarea unor asemenea imagini
fortuite este foarte simplă: se fac cîteva pete mari de cerneală pe o foaie de hîrtie. Se pliază
această foaie în două și pata se va răspîndi între cele două jumătăți pliate. Totuși, nu putem
utiliza orice imagine obținută în acest mod. Utilizarea acesteia trebuie să țină cont de cîteva
condiții. În primul rînd, formele trebuie să fie relativ simple. Imaginile complicate fac prea
dificilă evaluarea factorilor experimentului. Apoi, repartiția petei pe planșă trebuie să satisfacă
anumite condiții ale ritmului spațial. Altfel, imaginile nu au forță plastică și mulți subiecți le
resping, ca pe niște simple pete, fără a oferi vreo interpretare. Dată fiind modalitatea de
realizare, imaginile sunt simetrice, cu diferențe mici între cele două jumătăți ale planșei.
Imaginile asimetrice sunt respinse de o mare parte a subiecților. Simetria are dezavantajul de a
influența puțin interpretarea, în sensul unei stereotipii. Dar, pe de altă parte, creează condiții
egale pentru stîngaci și dreptaci. Ea pare, de asemenea, să faciliteze reacțiile la indivizii
inhibați. Simetria invită la a interpreta întreaga imagine ca pe un singur tot.
Astfel, Rorschach compară răspunsurile bolnavilor cu acelea ale subiecților sănătoși.
Descoperă astfel că percepția vizuală este influențată de personalitate: răspunsurile "culoare",
de exemplu, sunt legate de introversiune. Petele de cerneală sunt mai mult decît o probă de
imaginație, conform viziunii acestui autor, ele pot descrie structura personalității.
Așadar, este vorba de o probă proiectivă larg utilizată în psihologia clinică și
patologică pentru evaluarea activității psihice.
Cuprinde 10 planșe prezentate într-o ordine precisă, subiectul fiind invitat să spună
"tot ce planșele îl fac să gîndească".
 Tehnica Szondi
A fost elaborată de Leopold Szondi 1939 și vizează explorarea pulsiunilor intime ale
individului. Scopul originar al acestui test era de a constitui o dovadă experimentală pentru
teoria sa, care postula influența genelor latente recesive asupra reacțiilor noastre psihologice.
Conform acestei teorii, tulburările mentale care apar în test sunt de origine genetică, iar
reacțiile afective ale subiecților la aceste fotografii ar fi in funcție de o anumită similaritate
între structura genetică a pacientului prezentat în fotografie și cea a subiectului care
reacționează la acea fotografie.
Formal, bazîndu-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită din 48
fotografii ale unor bolnavi psihic – 6 serii a cîte 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8 entităţi
nosologice recunoscute clinic. Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i plac mai
mult şi 2 care-i displac, în ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept antipatice.

Testul miokinetic este o tehnică proiectivă datorată lui Mira & Lopez (1939),
înrudită cu grafologia, care constă în reproducerea manuală a unor linii simple în diferite
planuri ale spaţiului. Sunt apoi studiate deviaţiile în raport cu modelele date, ceea ce permite
obţinerea de indicaţii privind personalitatea subiecţilor examinaţi.

Testul fabulei
Metodă proiectivă imaginată de L. Dus, care constă în a-l determina pe copil să
imagineze un final la mici istorioare care îi sunt povestite.
În general bine suportată de copii, care sunt încîntați de latura vie, atrăgătoare a
acestuia, metoda dă psihologului informații prețioase cu privire la starea afectivă, dorințele și
temerile copiilor. Relativ complexă în ceea ce privește interpretarea, această tehnică face apel
la concepte psihanalitice.
Testul satului
Tehnică proiectivă care constă în a-i cere subiectului să construiască un sat cu un
anumit număr de elemente figurative (stînă, moară, biserică, primărie...) și nefigurative
(bețișoare, paralelipipede…).
Acest test, derivat din testul lumii a fost introdus în Franța de H. Althus (1939)
codificat de elevul său P. Mabille și pus la punct de R. Mucchielli (1960), Interpretarea ia în
considerare utilizarea spațiului, dispunerea obiectelor, structura satului, răspunsurile
subiectului la o serie de întrebări.
Testul lumii
Apare ca un joc de construcție liberă utilizînd 150 de jucării care reprezintă clădiri,
vehicule, personaje umane, animale, etc. După autorii lor, acest test dă indicații și despre
aptitudinile intelectuale și afectivitatea copiilor examinați.
 Testul arborelui

Prima utilizare a desenului arborelui ca test psihologic i-o datorăm unui consilier de
orientare profesională din Zurich, Emile Jucker. Autorul primei cărți consacrate acestei teme
este psihologul elvețian Ch. Koch. Zonele inferioare din desenul unui arbore simbolizează
nivelurile primitive, pe cînd zonele superioare simbolizează nivelurile cronologic posterioare.
Herman Stadeli a analizat diferite probleme nevrotice folosindu-se de testul arborelui.El a
ajuns la concluzia că rezultatele acestui test se completează destul de bine cu cele ale testului
Rorschach. Această tehnică, întrebuințată de una singură, nu este suficientă pentru a garanta
analiza completă a personalității. Asociată însă cu alte probe, aduce la lumină fapte cât se
poate de surprinzătoare, în măsura a contribui la înțelegerea conținutului altor teste.

Testul “Omului”

Testul “Draw a person” este rezultatul eforturilor mai multor clinicieni din S.U.A..
(Bender, Buck, Hammer, Jolles, Levy, Machovers, Urban, cit. în Dumitraşcu, 2005) de a
elabora o tehnică expresivă prin care să putem descrie personalitatea individului, analizând
desenele acestuia.
Iniţial, F. Goodenough a utilizat tehnica desenului unei persoane pentru a evalua
dezvoltarea inteligenţei la copii. W. Stern, A. Gessel au demonstrat o strânsă corelaţie a
evoluţiei formelor grafice realizate de către copil cu etapa sa de dezvoltare neuromotorie şi
psihointelectuală. Studiile referitoare la relaţia dintre dezvoltarea grafică şi dezvoltarea
mintală pot stabili etapele de evoluţie ale desenului pe grupe de vârstă; ele reflectă faptul că
vârsta grafică nu este similară cu cea cronologică, fiind necesară o încadrare a dezvoltării
grafice cu intervale mai largi ale vârstei cronologice.
Avantajele acestei tehnici sunt similare altor tehnici de expresie grafică: rapiditatea
aplicării şi faptul că poate fi utilizată pe grupuri de subiecţi defavorizaţi cultural. Principalul
dezavantaj constă în insuficienta ei validare prin studii specifice. Adesea interpretarea este
prea intuitivă, bazându-se mult pe bunul simţ sau pe o serie de simboluri psihodinamice. De
aceea, este recomandat ca ea să fie folosită într-o baterie de testare şi nu ca probă unică.
(Dumitraşcu, 2005)

Tehnica asociativ-verbală
a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima tehnică proiectivă, ulterior
dezvoltată de Jung. Acesta din urma utilizează testul ca un ,,detector” de complexe: la
atingerea unor astfel de complexe printr-un cuvînt inductor, se presupune că se va produce o
tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin mărimea timpului de reacţie în
răspuns sau chiar uitarea cuvîntului indus. Jung arăta că pornind de la această tehnică, cu
unele suplimentări (ritmul şi amplitudinea respiraţiei, observarea modificărilor mimicii) se pot
studia reacţiile emoţionale, componente ale structurii de personalitate.

Bibliografie:

1. Bere C. – „Suport de curs Psihodiagnoza Personalității”

2. De Castilla D.– „”Testul Arborelui”, Ed. Polirom, 2001
3. Deri S. – „ Introducere în testul Szondi”, Ed. Paideia, 2000
4. Rorchach H. – „Manual de psihodiagnostic testul Rorchach”, Ed. Trei, 2000
5. Dumitraşcu N.,- “Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii”, Editura Trei,
2005