Plumb

George Bacovia este cel mai mare poet simbolist roman care a provocat o mutație de structura si
de viziune in lirica românească. Universul poetic bacovian este structurat pe câteva teme si motive
fundamentale cum sunt: lumea orașului, natura, iubirea, moartea si singurătatea, tratate in maniera
simbolista originala numita de critica literara „bacovianism”, „sfârșitul continuu” (Ion Caraion).
George Bacovia se îndepărtează de ideologia tipic simbolista, prin expresionism, valorificat mai ales
in volumul „Scântei galbene”, fapt pentru care, Gheorghe Crăciun îl numește in lucrarea „Aisbergul
poeziei moderne”: „simbolistul eretic”.

Atmosfera specifica este surprinsa cel mai bine de Eugen Lovinescu: „atmosfera de copleșitoare
dezolare, de toamne reci cu ploi putrede... intre cimitir si abator... o atmosfera de plumb in care
plutește obsesia morții si a neantului, o descompunere a ființei organice”.

Simbolismul, curent artistic apărut la sfârșitul secolului XIX, manifestat ca o reacție anti
parnasiana si antiromantica descinzând din poetica lui Baudelaire, Verlaine si Rimbaud. Numele
curentului provine de la articolul lui Jean Moréas „Le Simbolism” din 1886, publicat in revista „Le
Figaro”. Teoreticianul simbolismului romanesc este Alexandru Macedonski care a definit ideologia in
articole precum „Poezia viitorului” si „Despre poezie". Estetica simbolista se definește prin cultivarea
unor sentimente imprecise, vagi, sugerate prin simbol multisemnificativ, prin imagini sinestezice, prin
tehnica sugestiei si principiul corespondentelor pe care se construiește viziunea poetica si prin
muzicalitatea deosebită a versurilor, obținuta prin tehnica refrenului, prin recurenta, figuri de sunet.
Elementele simboliste care apar in poezia „Plumb” sunt mai ales simbolul si corespondentele. Spre
exemplu, metalul devine un simbol al încremenirii, al apăsării, al eșecului existențial; de asemenea,
cavoul este un simbol al limitării. O alta trăsătură a simbolismului o constituie corespondențele,
realizate intre planul exterior care sta sub semnul thanatosului, al morții si planul interior, lăuntric,
iubirea însăși fiind dominată de același somn al morții.

Poezia emblematică a operei bacoviene „Plumb”, deschide volumul cu același nume apărut in 1916 si
ilustrează un fenomen specific poeziei moderne, tendința către esențializarea lirismului.

Tema eșecului existențial si cea a morții se alătură degradării individului, neputinței înfruntării
destinului.

Un element relevant pentru temă îl constituie titlul întrucat este sugestiv pentru întreg universul
bacovian si se suprapune simbolului central al textului, devenind, prin recurentă, laitmotiv.

Este totodată simbolul referențial, pe baza căruia se întemeiază viziunea poetică despre lume. La
nivel obviu (denotativ-Roland Barthes) plumbul reprezintă un metal greu care prin topire devine
galben, culoare definitorie pentru eul bacovian ( „Sufletul ars e galben. Galben e culoarea sufletului
meu”) si care sugerează la nivel obtuz (conotativ- Roland Barthes) apăsarea sufletească,
încremenirea, monotonia unei vieți iremediabil captive în materie.

Textul este structurat în două catrene simetrice, la nivelul sintaxei poetice fiind valorificat
paralelismul sintactic. Imaginarul poetic se configurează pe două planuri: cel al realității exterioare,
obiective, și cel al realității interioare, lăuntrice, subiective aflate într-o relație de corespondenta
definitorie pentru estetica simbolista. Aceste doua planuri devin coincidente sub semnul aceluiași
simbol-plumbul si in spațiul aceluiași câmp semantic-thanatic.
Discursul se încadrează in lirismul subiectiv marcat de prezenta formelor verbale si pronominale la
persoana I: „Stam”; „au început”; „să strig”.

Un alt element relevant il constituie incipitul întrucât poezia stă sub semnul verbului la imperfect
„dormeau”cu valoare durativă care sugerează continuitatea stării de somn cu valente thanatice. Se
instituie un întreg câmp semantic thanatic: „sicrie”; „cavou”; „coroane”. Sicriul si cavoul sunt
simboluri explicite ale morții, ale vidului existențial in care ființa este captivă. Prin tehnica sugestiei se
simbolizează un spațiu închis al târgului de provincie ori al întregului univers (Ion Rotaru), iar într-o
altă interpretare reprezintă chiar trupul claustrant pentru suflet ori limitările propriei ființe sau cele
impuse de societate. Determinanții sintactici „adânc” si „de plumb” au valoarea unor superlative
stilistice si reprezintă căderea in abisul lăuntric.

Ampla enumerație „Si flori de plumb si funerar vestmânt” ilustrează infuzarea sentimentului morții
in toate palierele existentei. Simbolurile corelate prin conjuncția copulativa coordonatoare „si” in
polisindeton egalizează si plasează elementele in același spațiu. Somnul de plumb ia treptat in
stăpânire toate ariile realului: viața fragilă („flori de plumb”), ființa omenească devenită absență
(„funerar vestmânt”), creațiile omenești devenite derizorii („coroanele de plumb”) stridente prin
pretențiile de a se sustrage timpului si ruinei („Si scârțâiau coroanele de plumb”). Intre eul liric si
aceasta realitate împietrită in tiparele morții se instituie un raport fragil, nesigur, torturant: „Stam
singur in cavou...Si era vânt...”. Vântul, simbol obsesiv in poetica bacoviana semnifica efemerul si
inconsistenta existentei sau neliniștea spiritului captiv in trupul cavou; subliniază totodată golul
existentei umane („ Și era vânt.../ Și scârțâiau coroanele de plumb”) asociat cu motivul solitudinii
ființei in univers, subliniind tragicul ontologic.

A doua strofa surprinde planul realității interioare care nu se configurează ca univers

compensatoriu ci ca invariantă a lumii ostile in care eul se simte claustrat. George Bacovia propune o
viziune concretă, antropomorfă asupra iubirii care definește efemeritatea sentimentului, capabil sa-l
salveze pe eul liric din lumea in care se afla prins. Metafora dubla „dormea întors amorul meu de
plumb „ sugerează ca si la Blaga depărtarea definitiva de lume, iar preferința pentru cuvântul „amor”
(ca la Eminescu in „Amorul unei marmure”, „Ce este amorul?”) la nivel lexical, evidențiază degradarea
singurului sentimentului salvator. Conștiința acestei pierderi sporește sentimentul singurătății care îl
determină pe eul liric să-și exprime teama de neant printr-un strigat. Acesta rămâne însă fără ecou
„si-am început sa-l strig”. Cele doua elemente așezate simetric, vântul si frigul, reprezintă trepte ale
alunecării, ale coborârii in moarte. Totodată frigul sugerează înghetul spiritual, iar aripa, ca
signaletică, își schimba sensul fata de accepția romantica, nu mai reprezintă un simbol al elevației, al
înălțării spirituale ci punctează zborul in jos „propensiunea telurica”(N. Manolescu). Ultimul vers
dezvolta sentimentul prăbușirii in somnul materiei încremenite ori in abisul lăuntric.

Semnificațiile textului sunt resimțite la toate nivelurile limbii: fonetic, lexical, gramatical si semantic.
La nivel fonetic se remarca frecventa vocalelor închise si aglomerarea consoanelor care creează
sugestia unui spațiu claustrat. Exprimarea unor senzații de o neobișnuita acuitate, unor intuitii
tulburatoare despre absurdul unei lumi antimetafizice se realizeaza nu numai prin simetria melodica
a versurilor, prin accentuarea cuvintelor cu ecouri stinse („plumb”, „vestmant”, „vant”) ci si prin
muzicalitatea atonala a unor cuvinte cu valente onomatopeice („scartaia”, „frig”). Sentimentul
angoasei este sustinut astfel la nivelul muzicalitatii, prin care poetul obtine efectul scontat de
simbolism si anume adancirea lirismului in subconstient. Se observa prezenta campului semantic
thanatic configurat de lexeme precum: „cavou”; „sicrie”; „coroane”; „funerar vestmant”. Se remarca,
de asemenea, utilizarea paralelismului sintactic care aseaza sub semnul plumbului atat planul
material cat si cel spiritual.
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurata in doua catrene cu rima imbratisata ce
sugereaza claustrarea. Masura este de zece silabe, ritmul iambic si amfibrahic. Rima masculina
accentueaza partea finala a versului, iar sentimentul singuratatii este sustinut de pauzele afective
marcate de punctele de suspensie, de cezura si de ritmul ce reda fluxul ideilor si a constiintei.

In concluzie, poezia „Plumb” definește prin excelență lirica bacoviană, prin sentimentul accentuat
de solitudine, de vid existențial si prin viziunea disoluției universale. Nostalgia evadării eșuate
străbate întregul text, ființa însingurata revenind mereu in același punct mort in care plumbul
încremenește o lume. Începând cu aceasta prima poezie a volumului de debut, George Bacovia
conferă esteticii simboliste românești profunzimea de substanță, de expresie si de viziune.

Prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolurilor si a corespondențelor, prin

prezentarea stărilor sufletești de angoasă, anxietate, spleen, poezia „Plumb" se încadrează în estetica
simbolistă.