1. Chilea, pr. Sebastian, Eroare, păcat, iertare, XXVI (1974, Studii Teologice nr.

5-6,
pp. 364-383.
SLIDE 3
Legile morale sunt flexibile, elastice, într-un fel anume înclinate către amânare și revizuire.
Dacă în cazul erorilor și păcatelor, legile morale s-ar aplica mecanic, viața abia dacă ar fi
posibilă. Cu toate acestea, legile morale încălcate se răzbună. Sunt pe măsura omului
asemănat cu o trestie, o trestie gânditoare, e adevărat, dar o trestie clătinată de vânt (Matei
11, 7) și care se apleacă în bătaia păcatelor și greșelilor, când într-o parte, când în alta, dar
când vântul încetează, se întoarce și stă sub soare.”
Creștinul are nevoie de iertare: „credinciosul nu poate îndura eroarea care este ca o suferință
a spiritului și nici acțiunea corozivă a păcatului care îl roade atât de mult, încât îl silește să
strige după ajutor.” Niciun om nu poate fi tot timpul rău la fel cum nimeni nu poate trăi
mereu contra firii lui. Există nevoia întoarcerii la normalitate. Putem reliefa aici comparația
sugestivă a omului cu un pendul. Omul se poate sustrage de la lege, dar este imediat atras
spre ea ca limba pendulului care se îndepărtează o clipă de verticală, însă se întoarce imediat
tot spre verticală.” Cu toate acestea, însă, eroarea, păcatul și iertarea sunt stări de conștiință
care se petrec înăuntrul nostru și, într-o altă privință, nu au nimic de-a face cu mișcarea
mecanică a unui pendul.
Păcatul manifestat în lucrarea omului are efect asupra întregii creații: „omul păcătos se
manifestă ca un agent perturbator în mijlocul firii, ca un organism în descompunere care
odată cu patologia lui produce în întregul univers o tulburare adâncă (comparația cu durerea
dintelui resințită în întreg organismul), răul acesta putând fi îndreptat doar de Dumnezeu.”
Omul vrea binele, are intenții bune și, cu toate acestea, este atras de pofta răului -
Romani 7, 14-15 și 23-24: Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci
fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar văd în
mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii
păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul
morţii acesteia?”
SLIDE 4 - La Spovedanie credinciosul nu apare accidental, ci este mânat tocmai de lipsa
resimțită în propria existență, absență care poate fi suplinită și umplută prin mâna
duhovnicului. Mărturisirea păcatelor nu poate fi considerată ca un act exclusiv al penitentului,
despărțit de preot, iar credința lui trebuie să se concretizeze în fapte și atitudini recomandate
de preotul duhovnic.

1
 - În acest sens, părintele Stăniloae afirmă: precum în ordinea fizică, așa și în cea
spirituală, nici o viață nouă nu o poate naște unul singur. Nimeni nu se poate naște singur ca
om duhovnicesc, cel ce nu se mărturisește, nu poate ieși din sterilitatea lui, din moartea lui
spirituală, cu tot noianul de gânduri ce răsar mereu în el. Prin altul îmi câștig adevărata
cunoștință de mine, prin altul mă fac cunoscut nu numai ceea ce se sunt, ci și ceea ce pot și
trebuie să fiu. Și mă cunosc în acest fel când mă mărturisesc, căci mărturisirea nu o fac în
fața unui zid insensibil, iar ea trezește o reacție în cel căruia i-o fac.
SLIDE 5 - spovedania primește caracterul unei asistențe pastorale de îndrumare
individuală, sistematică și care reclamă multă știință și experiență.
- despre spovedanie – Isaia 43, 24-27: M-ai copleşit cu păcatele tale şi cu fărădelegile
tale tu M-ai chinuit. Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de
fărădelegile tale. Adu-Mi aminte ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala ca să te
dezvinovăţeşti: Tatăl tău dintâi a păcătuit şi urmaşii tăi şi-au bătut joc de Mine;
- „păcatul îl implică pe Dumnezeu căci păcătosul, când se împotrivește lui Dumnezeu,
se măsoară cu Dumnezeu.”
- Dobîndirea iertării-ceea ce este imposibil pentru om prin sine însuși, este posibil
pentru Dumnezeu: ce este iertarea? „iertarea Mântuitorului constă în asumarea păcatului și
substituirea Lui în locul păcătosului. Acest lucru putea numai Dumnezeu-Omul să îl facă
pentru că numai El este fără de păcat, numai El poate purta povara păcatului și tot numai El
poate să judece păcatul și pe păcătos. În fața dreptății lui Dumnezeu S-a înfățișat Omul-
Dumnezeu în locul vinovatului și Dumnezeu-Omul în locul judecătorului. Sentința de
condamnare la moarte n-a rostit-o împotriva omului care o merita, ci a rostit-o împotriva Sa
însuși, Care putea să o execute și care a biruit.”
SLIDE 6
 Sfântul Simeon Noul Teolog
Cateheza a V-a este închinată în cea mai mare parte pocăinței, sub multiplele ei forme din
viața creștinului. Cateheza a V-a dă mai multe exemple de pocăință la mireni: Avraam, Isaac,
Iacov, Moise și David.
Sf. Simeon spune: „Sunt azi în lume mulți care nu cred, sau și dintre cei ce cred în Hristos,
sunt mulți păcătoși și risipitori care trebuie să se schimbe făcând pocăință, mulți
neascultători care vor trebui să se facă ascultători...” „Vrednic lucru este pocăința, ca și
folosul pe care îl aduce- subliniază Sf. Simeon”

2
Ca definiție, Pocăința ca virtute este poarta de intrare în lumina negrăită a lui Dumnezeu; ea
pregătește inima pentru a răsădi în centrul ființei și vieții creștinului puterea vieții
dumnezeiești, care este Sf. Duh cu toate darurile Sale.
 caracterul universal - El susţine universalitatea pocăinței ca reieșind din
universalitatea păcatului strămoșesc al protopărinților noștri și a urmărilor acestui păcat în
firea omenească.
 caracterul eshatologic - Pocăința trebuie să devină pentru toți o stare permanentă. Ea
are un caracter eshatologic și de aceea trebuie să o practice tot creștinul.
 Sf. Simeon arată care sunt roadele pocăinței: pacea sufletească, interioară,
nepătimirea, vederea luminii dumnezeiești negrăite, cu alte cuvinte Împărăția cerurilor.
 Prin pocăință se poate obține cel mai de preț bun duhovnicesc, și anume: Împărăția
cerurilor. De aceea îndeamnă: „Nu înceta să săvârșești mereu pocăință, căci ea este cea care,
unită armonios cu iubirea pentru oameni, șterge căderile, păcatele, atât cele din trecu cât și cel
din prezent”. Pocăința înalță omul căzut la o stare superioară celei dinaintea căderii în păcatul
strămoșesc. Pocăința este cea care duce la contemplația lui Dumnezeu, atinsă pe treptele cel
mai înalte ale curățirii și nepătimirii. Prin pocăință putem urca din nou pe drumul desăvârșirii
în Hristos, deci putem deveni sfinți, căci oamenii care sporesc în virtute, în sfințenie,
zămislesc în ei pe Cuvântul lui Dumnezeu în chip apropiat cu Născătoarea de Dumnezeu și Îl
nasc pe El și El Se naște în ei și se nasc din El.
Prin pocăință Sf. Duh revine la cel căzut și astfel acesta, redevine apt pentru un progres
duhovnicesc. Sf. Simeon recomandă pocăința foarte deasă zicând: „De la pocăință ne vine
spălarea întinăciunii faptelor rușinoase. După ce primim împărtășirea de Duhul Sfânt. Dar nu
în chip simplu, ci după credința, simțirea și smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul...De
aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi după porunca ce s-a dat. Căci îndemnul. ”Pocăiți-
vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor (Mt. 3, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără de
hotar. „Fără a fi botezat în Sfântul Duh nu devii nici fiu al lui Dumnezeu, nici moștenitor al
lui Hristos”.
 Pocăința este numită de Sf. Simeon un „al doilea Botez” pentru că apare ca un
început al vieții creștine și baza permanentă a tuturor eforturilor noastre ascetice spre
Dumnezeu Cel în Treime. Sf. Simeon admite pocăința de după Botez ca un remediu sau
medicament fără de care nu ne putem vindeca sau mântui.
2. BUCEVSCHI, diac. prof. Orest, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii,
Studii Teologice XI (1959), nr. 3-4, pp. 131-138.

SLIDE 7

3
 - CALITĂȚILE DUHOVNICULUI
- „structura morală a credincioșilor este atât de variată și uneori se prezintă cazuri
morale atât de complexe și care totuși trebuie descifrate și soluționate spre liniștirea
sufletească a credincioșilor. Credinciosul îi descoperă duhovnicului toată starea sa
sufletească. Ceea ce nu descoperă nici celui mai bun prieten îi mărturisește duhovnicului.”
 Cine este capabil să îndrume duhovnicește pe alții și ce daruri duhovnicești trebui să
aibă pentru a spovedi?
 „duhovnicul este, în primul rând, părintele sufletesc al credincioșilor și mai apoi
judecător în scaunul Spovedaniei căruia îi revine datoria să aprecieze faptele mărturisite de
penitent, legând sau dezlegând după caz, să dea epitimia cuvenită și să mustre. Dar mustrarea
duhovnicului să fie întotdeauna cea a unui părinte iubitor față de fii.”
Can 52 Apostolic menționează că: „Dacă un episcop sau preot nu primește pe cel ce se
întoarce de la păcat să, ci-l leapădă, să se caterisească.” Una din calitățile duhovnicului este
și o viață în acord cu poruncile evanghelice și și împroprierea conștientă a darurilor Sf. Duh.
Sf. Simeon ne spune că nu trebuie să judeci pe alții înainte de a fi primit Duhul Sfânt, nici să
ai îndrăzneala de a tinde la demnități bisericești fără să ai chemare de sus. El îndeamnă ca
nimeni să nu îndrăznească de a ierta la spovedanie fără a fi pătruns adânc de energiile
dumnezeiești de-viață-dătătoare ale Sf. Duh și fără a avea în adâncul inimii pe Cel care a
ridicat păcatul lumii. Puterea de a lega și a dezlega aparține preoților, dar sfințirea propriu-
zisă trebuie să fie completată de o viață în Hristos, prin Duhul Sfânt, care îi dă
eficacitate.
 Sf. Simeon insistă asupra convingerilor că numai penitența nu este suficientă, însă
trebuie urmată de mărturisire și iertarea păcatelor prin părintele duhovnic, care are trei
calități: el este medic, sfătuitor și mijlocitor.
SLIDE 8: Preotul se înfățișează penitentului ca vorbindu-i în numele lui Hristos, iar
penitentul trebui să știe că își mărturisește păcatele lui Dumnezeu însuși, dar are nevoie
și de un martor în același timp să-l încredințeze că Dumnezeu îl iartă cu adevărat.
Sf Simeon nu distinge între puterea de a săvârși Sf. Liturghie și aceea de a ierta păcatele.
În caz de necesitate – primejdie de moarte etc. – mărturisirea săvârșită de un preot
neduhovnic, este deplin valabilă. Preotul săvârșitor al acestei Taine nu poate fi sancționat, în
această situație, nici pe cale disciplinară.

4
  Sf. Simeon accentuează că nimeni nu poate deveni duhovnicesc înainte de a primi
puterea Sf. Duh. În acest sens, el accentuează faptul că episcopii și preoții trebuie să aibă o
viață morală ireproșabilă.
- (137) „toată cheia succesului unui duhovnic în dezlegarea și îndrumarea sufletelor pe
calea mântuirii constă în sfințenia lui, în calitățile sale superioare. dar și pe pregătirea
necesară și înțelepciunea sa.”
- 1 – „un duhovnic bun este căutat ca un medic bun”
- arta de a pune întrebările și tactul pastoral: „vrednicia duhovnicului se arată și în
felul cum și ce întreabă. Duhovnicul trebuie să inspire pace și liniște. A pune întrebări în
scaunul Sfintei Spovedanii nu este lucru tocmai ușor.” – „a da dovadă de tact pastoral în ceea
ce privește forma și conținutul întrebărilor.” – sfințenia Tainei cere folosirea unor termeni
potriviți.
SLIDE 9
- (137) „comportarea duhovnicului să fie astfel încât, în scaunul Sf. Spovedanii,
credinciosul să aibă teama păcatului și nu teama duhovnicului, a asprimii și mustrării lui.”
- (137)„duhovnicul să nu fie în scaunul Sf. Spovedanii un căutător de păcate, ci un
deschizător de drumuri spre bucuria vieții Duhovnicești prin tratamentul părintesc aplicat
penitenților.”
Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii, prin însuși obiectul ei fixat de Mântuitorul, trebuie
să îi fie duhovnicului prilej pentru a procura bucurie duhovnicească chiar și penitentului cu
conștiința cea mai încărcată. Cu iubire părintească, duhovnicul poate găsi întotdeauna în
mărturisirea fiecărui penitent ceva ce poate fi apreciat și lăudat.”
Administrarea Tainei Mărturisirii creează săvârșitorului ei un statut aparte, de judecător al
forului intern al faptelor umane.
- a fi duhovnic nu este o taină aparte prin care s-ar acorda un har special, ci doar o
binecuvântare.
- Deși capacitatea de a săvârși Sf. Taină a Pocăinței se dobândește prin Taina
Hirotoniei, îndreptățirea de a o săvârși se primește printr-un act special – hirotesia întru
duhovnic- pe care îl acordă episcopul.
- Administrarea Sf. Taine a Pocăinței de către un preot care nu are hirotesia întru
duhovnic își produce efectul canonic deplin, dar preotul respectiv se abate de la rânduiala
stabilită de Biserică.

5
  În administrația Tainei Pocăinței, rolul preotului din zilele noastre nu se reduce doar
la primirea mărturisirii și la dezlegarea penitenților de păcate, ci el are sarcina grea de a
diagnostica păcatul fiecăruia și de a-i prescrie medicamentul potrivit, în scopul ca viața
harică, restabilită în suflete, să se mențină și să se dezvolte, pentru a se asigura înaintarea
penitenților în virtute și perfecțiune.
- 493 – „după cum medicul nu va prescrie o doctorie prea tare acolo unde nu se
potrivește, așa și duhovnicul nu va putea prescrie post bolnavilor sau metanii
nepuntincioșilor, după cum nu va putea prescrie milostenie pentru cei săraci care singur nu au
ce mânca.”
- Sf. Grigorie de Nyssa, can 1: „pătimirile sufletești fiind de multe feluri, la fel și
tratamentul să fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinței.”

SLIDE 10
Sf. Vasile, can. 74 - Puterea duhovnicului. (duhovnicul poate micşora timpul de pocăinţă) –
Despre „Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face
sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iubirea de oameni a Iui
Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a dezlega, văzând covârşirea mărturisirii celui
ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de
osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se
mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.” (12 sin. I ec; 16 sin. IV ec;
102 Trul; 5 Anc.)
SLIDE 11
- Sf. Vasile, 84 – măiestria duhovnicului: „Toate acestea însă le scriem ca să se cerce rodurile
pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem
seama de felul pocăinţei. Iar daca cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi sa
slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după
Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză comună. Căci noi în privinţa poporului nesupus
şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul" (Fac. 19,17) -
12 sin. I ec; 102 Trul.; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa
- Sf. Vasile 89: Ispitirea vredniciei celor ce intră în cler) (scrisoare către horepiscopi):
„Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă canoanele Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos
din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa,
afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare.”
6
- SLIDE 13
- CANONUL 3 Ioan Ajunătorul (DUHOVNICUL ESTE CHIVERNISITORUL POCĂINŢEI
DUPĂ CHIBZUINŢĂ SA)
- Ioan Ajunătorul zice: „Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de
către noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel
Mare şi nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce
păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai
îndepărtarea de la Sfânta împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu
adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă
viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea
timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca
să-1 iertăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Aşijderea,
dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de
la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la untdelemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest
fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu
prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată
pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi
singuratice, am socotit că este bine sădobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel
de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii.
- (12 sin.  I ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)
SLIDE 15
- actualizarea și actualitatea canoanelor – obiectul canoanelor: canonul 11 Al Sf.
Grigorie de Nyssa, can 11 al Sin I ec. și can 22 și 75 al Sf. Vasile cel Mare, can. 4, 5, 6
Ancyra, can. 2 și 19 al Sin Laodiceea mărturisesc că În vechime, disciplina Bisericii era
foarte severă și aplica 4 tipuri de pedepse: pe unii îi canoniseau cu plâns la ușa bisericii,
cerând închinătorilor să se roage pentru ei; altora le porunceau duhovnicii să stea să asculte
Liturghia numai din pridvorul bisericii și numai până ce începea Liturghia credincioșilor; pe
alții îi canonisea cu prosternarea, stând în biserică laolaltă cu credincioșii, însă în genunchi și
numai până la Liturghia credincioților iar pe alții îi canonisea cu oprire de la Sf. Împărtășanie,
având dreptul să stea în biserică cu ceilalți pe tot parcursul Liturghiei, nu în genunchi.”
(Pravila lui Matei Basarab, conf. Sf. Grigorie de Nysaa -can. 4 și Sf. Vasile cel Mare,
can. 59) Dezvoltarea creștinismului de atunci și până în zilele au făcut ca aceste măsuri să se
îndulcească și să se transforme, mergând la pas cu nivelul spiritual al fiecărei epoci. Din
aceste trepte au rămas azi: rugăciunile, citirea cărților sfinte, metaniile mari și oprirea de Sf.

7
Împărtășanie. În aplicarea acestora, Sf. Părinți și canoanele diferitelor Sinoade ecumenice și
locale au păreri variate asupra timpului și asupra termenului de interdicție.
SLIDE 16
- despre tratamentul corect aplicat penitentului: „cei ce au primit de la Dumnezeu
puterea de a dezlega și lega trebuie să țină seama de calitatea păcatului și de aplecarea spre
întoarcere a celui ce a păcătuit și astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Mai întâi trebuie să se
cerceteze dispoziția celui ce a păcătuit, să supravegheze în ce chip se preocupă de întoarcerea
sa, dacă nu cumva se împotrivește medicului și de nu crește rana sufletească prin
întrebuințarea doctoriilor puse asupra ei.” (can. 102 sin VI ec)
- Ne punem acum întrebarea: Oprirea de la Sf. Împărtășanie este o pedeapsă
pentru păcat sau este un mijloc de vindecare/ un interval pentru dobândirea virtuților și
a desăvârșirii morale?
 Vrednicia de a primi Sf. Euharistie depinde de împlinirea canonului impus de
duhovnic, după care dezlegarea dată de duhovnic, își împlinește efectul ei sacramental dar și
canonic, în sensul că îndreptățește pe cel mărturisit să fie primit în comuniunea cu Hristos cel
euharistic.
 Excepții de la neîndeplinirea canonului se face doar în primejdii de moarte dar și în
acest caz , administrarea Sf. Euharistii este condiționată de împlinirea epitimiei după
însănătoșirea creștinului respectiv.
SLIDE 17
- Din punct de vedere pastoral, pr. Petre Vintilescu recomandă ca duhovnicul să nu
abuzeze de oprirea de la Sf. Împărtășanie ci, mai degrabă, să țină seama de nivelul râvnei
duhovnicești a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioși de la scaunul spovedaniei și să aibă
o privire largă, de ansamblu nu căutând bunătatea oamenilor, ci iubirea de oameni a lui
Dumnezeu. Oprirea de la Euharistie nu poate fi o pedeapsă pentru că însuși canonul nu are
un rost pedepsitor, ci unul vindecător. Astfel, această îndepărtare de la Euharistie devine
un mijloc de corecție a axei spirituale prin căință și înaintarea în virtute a penitentului.
Recuperarea din anumite păcate cere o perioadă de decontaminare și dezinfectare, ori acest
interval este reliefat prin intermediul acestei opriri de la Sf. Împărtășanie. Hristos nu poate
locui decât într-un loc curat și primitor. Am zis primitor din rațiunea faptului că omul însuși
trebuie să conștientizeze înlăuntrul său deriva spirituală în care plutește și prezența unor
corpuri străine a căror singură existență este parazitară, hrănindu-se și susținându-se pe baza
sufletului nostru, aceasta însă nu fără consecințe. După această trezire, omul simte gustul

8
amar al păcatelor și plăcerilor care îi îndulceau existența până la acel moment și caută ceea ce
el considera la un moment dat a fi un leac amar și nefolositor, ostoindu-și setea din lacrimile
pocăinței și nădejdea primirii lui Hristos.
 Sf. Simeon mai reliefează un aspect important: importanța lacrimilor ca element
indispensabil al pocăinței adevărate.
 O adevărată pocăință transformă caracterul penitențial al lacrimilor și ne duce la
vederea luminii dumnezeiești, la starea de sfințenie. Lacrimile amare izvorâte din adâncul
sufletului ne purifică și ne înalță spre Dumnezeu într-o bucurie neîncetată.
 Sf. Simeon comentează un citat din Sf. Simeon Studitul, că nu poți să fii în
comuniune cu Dumnezeu fără lacrimi de pocăință.
SLIDE 18
- Oprirea de la Sf. Împărtășanie este motiv de nedezlegare a păcatelor? (poza cu
oprirea de la Euharistie) – În acest sens, trebuie să se țină cont de faptul că există o
distincție între dezlegare și canon. Dezlegarea este încununarea de la sfârșitul actului
mărturisirii păcatelor iar canonul este tratamentul care începe după dezlegare. Canonul are un
scop terapeutic iar cel ce dă acest canon trebuie să aibă, în gândirea Sf. Simeon, vocația de la
Dumnezeu.
SLIDE 19
- Ca și duhovnic, îl poți dezlega pe om de păcate, însă îl și poți amâna de la primirea
Euharistiei pentru un anumit interval. Rânduiala din Molitfelnic este clară în acest sens.
(poză din molitfelnic)
- În Biserica primară, dreptul de a aplica epitimiile, de a verifica dacă pedeapsa dată a
fost dreaptă sau nu, de a excomunica sau reprimi pe cei excomunicați, l-a avut doar
episcopul, după canonul 38 Apostolic. Episcopul era cel care primea pe creștini la pocăință,
le hotăra timpul și chipul pocăinței, avea atribuția de a primi pe cei excomunicați și de ai face
vrednici de Sfânta Împărtășanie pe cei care au fost excluși de la primirea ei, după ce și-au
împlinit epitemia prescrisă.
- Episcopii au avut dreptul de a dispune în privința duratei penitenței, a fixării felului
tratamentului ei, precum și a modului iertării penitenților.
- Potrivit canonului 5 de la Ancira „episcopii să aibă putere ca, cercetând felul
întoarcerii lor, să-i trateze și mai blând sau să prelungească mai mult timpul de
pocăință”.

9
 - În cea de-a treia fază a Spovedaniei (recomandarea epitimiei) rolul preotului se află în
primul plan. Dacă în ascultarea mărturisirii păcatelor el a avut rolul unui prieten înțelegător,
îmbinat cu cel al unui judecător și medic, acum el exercită mai ales rolul unui judecător,
dublat de cel al unui medic priceput în recomandarea medicamentelor adecvate, adică al unui
medicament sufletesc.

SLIDE 21

Sf. Vasile cel Mare, can.2: „Aceea care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei
uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se
osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai
de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi
omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se
întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar
vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.” (65 ap.; 91 Trul; 21
Anc; 8 Grig. Nyssa;.3, 8, 33, 52, 84 Vasile Cel Mare)

CANONUL 33 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE PRICINUIESC

„Vasile cel Mare, în Canoanele sale al 2-lea şi al 8-lea, spune că femeile care strică cu
meşteşugiri pe feţi în pântece şi cele ce dau şi iau doctorii, pentru ca să-i piardă şi ca feţii
înainte de vreme să cadă afară, să fie excluse de la împărtăşanie pentru 10 ani. Noi însă
hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau şi trei ani.”
Sf. Vasile reia în acest canon dispozițiile prevăzute în can. 21 al sinodului de la Ancira
care apoi s-a confirmat și de sin. Trulan, can 91. În acest canon, Sf. Vasile arată că celor ce
ucid copilul prin avort li se aplică pedeapsa cuvenită ucigașilor, adică penitență de 10 ani,
cum afirmă și can 21 Ancira, admițând scurtarea acestei perioade dacă persoana dă dovadă de
pocăință. După legea creștină nu se aplică pedepse diferite în funcție de starea sau
dezvoltarea copilului spre deosebire de Legea Vechiul Testament care prevedea amenda în
cazul în care fătul nu era destul de dezvoltat și pedeapsa cu moartea când corpul copilului era
deplin format. (Ieș. 21, 22-23). După doctrina canonică, în toate cazurile se aplică pedeapsa
pentru uciderea copilului și a atentatului la viața mamei prin exercitarea acelei proceduri.
Aceeași pedeapsă se aplică și celor ce dau medicamente pentru avort. După dreptul bizantin,
una din novelele lui Justinian și alta a lui Leon Filosoful admit că această infracțiune
constituie și motiv de divorț.

10
 (65 p.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig.
Nyssa)
SLIDE 23
Pr. Nicodim Belea, în Îndatoririle duhovnicului după Sfintele canoane, ne spune că natura
puterii juridice a Bisericii este de ordin divin, prin cuvintele Întemeietorului acesteia: Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața. (Ioan 14, 6)
Adevărul L-a propovăduit prin chemarea Sa învățătorească, calea mântuirii a deschis-o El
neamului omenesc prin dregătoria sa împărătească, dezlegând pe cei încătușați de tirania
diavolului, prin pogorârea la iad; iar viața a asigurat-o neamului omenesc prin sângele Său,
vărsat, ca arhiereu, pe Golgota. Această întreită demnitate le-a transmis-o Mântuitorul
apostolilor și urmașilor acestora.
Cornelius Krieg: „în alcătuirea Bisericii se exteriorizează cele 3 dregătorii preoțești: pe
amvon stă scris Eu sunt Adevărul, în altar se află Viața iar pe scaunul mărturisirii
descoperim scris Eu sunt calea.”
CONCLUZIE
În dreptul unei scurte concluzii, aș dori să spun că sfintele canoane au fost așezate pentru
a tocmi întreaga viață bisericească, dacă nu în toate amănuntele ei, măcar în cele mai
importante probleme și acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără ca un sector
deosebit de important, acela al duhovniciei care se concentrează în jurul administrării Sfintei
Taine a Spovedaniei prin mărturisire și dezlegare ca cele două aspecte principale ale Tainei.
În jurul acestei Taine se dă se lupta pentru a lua cu asalt împărăția lui Dumnezeu. Taina
aceasta poate fi privită drept o acțiune cu bătaie lungă în viața Bisericii, preotul împlinind
obiectivul principal și poate singular al acesteia: restabilirea raportului rupt prin păcat dintre
Dumnezeu și om.”
Belea N. “Îndatoririle duhovnicului după Sfintele canoane” în ST 9-10/1951 (481-501)

11