Asistenţă socială

Anul I

Semestrul I

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

Elemente introductive în studiul psihologiei

CURS 1

NATURA ȘI STRUCTURA PSIHICULUI UMAN

Definiţia psihologiei

Etimologic, cuvântul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) și logos
(cunoaştere, teorie, ştiinţă). Pornind de aici, am putea să definim psihologia astfel: psihologia este
ştiinţa care studiază fenomenele psihice. De fapt este foarte dificil de explicat cu exactitate ce se
înţelege prin noţiunile de „psihic”, „fenomen psihic”, „activitate psihică” etc.

Istoricul termenului

Termenul psihologie datează din secolul al XVI-lea, dar s-a difuzat într-o concepţie modernă
începând abia cu secolul al XVIII-lea, când, datorită filosofului german Cristian Wolff (1679–1754;
vezi cartea acestuia Psychologia Rationalis), a început să desemneze ştiinţa sufletului.

Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine

stătătoare după ce a fost până atunci văzută ca parte integrantă a filozofiei. Ca orice ramură a științei
care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie
dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice. Dar, în același
timp, s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor
psihologi.

În evoluţia cunoaşterii psihologice distingem 3 etape/perioade:

a) Prima etapă de dezvoltare a psihologiei (etapa preştiinţifică) apare ca preocupare practică

pentru a-i înţelege pe cei din jur. Am putea spune că interesul pentru cunoaşterea psihologică a
apărut odată cu apariţia omului, în momentul în care s-au format primele colectivităţi umane și au

1
apărut inevitabil primele contacte interpersonale. O astfel de psihologie nu era încă ştiinţifică, fiind o
mai ales o modalitate de cunoaştere empirică a celorlalţi şi a propriei persoane.

b) O altă etapă, mai evoluată, (etapa filosofică) începe odată cu formarea marilor sisteme
filosofice și până în momentul desprinderii psihologiei de filosofie şi devenirii ei ca ştiinţă de sine
stătătoare. În această etapă, diferiţi gânditori au manifestat interes pentru studierea şi explicarea
fenomenelor sufleteşti, cunoaşterea psihologică dobândind un caracter mai riguros sistematizat. Dar,
cu toate acestea, ea rămâne o cunoaştere încă neştiinţifică, fiind lipsită de un suport concret oferit de
metode obiective de cercetare.

c) Ultima etapă (etapa ştiinţifică) începe odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice (Wundt,
1879) și continua până în prezent. Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia debutează ca demers
științific în a doua jumătate a secolului XIX, odată cu apariţia la Leipzig, în Germania, în 1879 a
primului laborator de psihologie experimentală întemeiat de W. Wundt. De atunci și până la
momentul actual, psihologia a cunoscut o dezvoltare rapidă datorită interesului pentru înţelegerea și
explicarea comportamentelor umane individuale dar și sociale.

La fel ca orice ştiinţă, psihologia studiază o serie de fenomene ale realităţii cu ajutorul unui
ansamblu de metode ştiinţifice. Cunoaşterea psihologică ştiinţifică presupune clasificarea şi
sistematizarea fenomenelor psihice, elaborarea de modele descriptive și conceptuale, de ipoteze
explicative, identificarea unor metode de investigaţie precise care să conducă la cunoaşterea cât mai
exactă a faptelor studiate, desprinderea unor legi sau regularităţi proprii fenomenelor psihice, pentru
ca pe baza lor să poată fi realizate ulterior aplicaţii sau intervenţii practice.

Multă timp, definiţiile au evoluat între două extreme: manifestare internă la care ajungem prin
introspecţie („ştiinţa stărilor de conştiinţă”) și behaviorism („ştiinţa comportamentului care este o
manifestare exterioară a psihicului”). În anii ’50, aceste două laturi extreme, pînă atunci
contradictorii, sunt reconciliate prin definiţia lui J. Piaget: „Ansamblul conduitelor,
comportamentelor, inclusiv priza lor de conştiinţă”.

Aceasta definiţie va fi preluată ca punct de plecare și dezvoltată ulterior de majoritatea

psihologilor contemporani; vezi, la distanţă de câteva decenii, Popescu-Neveanu: „Ştiinţa care se
ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza
descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” sau, în zilele noastre,
Mielu Zlate: „Ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice) utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea deprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul
cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane”.

Definiţie

Psihologul român M. Zlate (2000) propune pentru acest concept o definiţie care inventariază
principalele trăsături ale psihicului.

1. Psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie deoarece organismul reacţionează la
stimulii externi. La fel ca toate organismele vii, individul uman se adaptează mediului în care
2
trăieşte. Interacţiunea omului cu mediul extern se realizează prin schimburi de informaţii, materie
(substanţă) și energie. Psihicul nu există și nu funcţionează normal decât în interacţiune cu acest
mediu extern, cu lumea obiectelor, fiind expresia nemijlocită, directă a vieţii de relaţie a individului.
Absenţa relaţiei cu mediul duce la funcţionarea deficitară a organismului.

Acest lucru a fost demonstrat în psihologie prin studii experimentale de izolare și privare
senzorială prin care s-a constatat că suspendarea relaţiei cu ambianţa, prin izolarea
informaţională totală a omului de mediu extern, conduce la perturbarea vieţii psihice şi, în
consecinţă, face imposibilă viaţa în general.

Psihicul se află însă în relaţie nu doar cu lumea fizică, cea a obiectelor, ci și cu lumea
socială, cea a oamenilor. Suspendarea interacţiunilor dintre psihic și social conduce la
conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce însuşirile psihice și psihosociale
specific umane nu ajung să se dezvolte, aspect constat prin observaţiile făcute asupra copiilor
sălbatici.

2. Dacă îl raportăm la substratul lui material (creierul), atunci psihicul apare ca fiind un produs,
un rezultat al materiei nervoase superior organizate. Teza conform căreia „psihicul este o funcţie a
materiei nervoase superior organizate” (A. Cosmovici, 1996) are o mare valoare metodologică pentru
psihologie, arătând că psihicul are origine materială: el provine din materia nervoasă şi evoluează
odată cu ea. Cu toate acestea, psihicul nu se identifică cu creierul (materie), el având o natură ideală,
spirituală. Mai mult, creierul este doar un organ sau un mecanism al psihicului, dar nu și sursa
acestuia.

Doar în virtutea simplei lui structuri celulare neuronale, creierul nu poate produce fenomenele
psihice, nici măcar pe cele mai simple: senzaţii, reacţii emoţionale, acte de gândire, memorie etc.
Astfel, presupunând prin absurd că un individ uman ar fi complet izolat încă de la naştere de sursele
externe de stimulare și informaţie, exceptând alimentarea, atunci s-ar putea constata că el nu ar putea
dezvolta decât o formă rudimentară de psihic, determinată de stimulii interni și de perceperea
propriului corp. Stimularea externă reprezintă o condiţie necesară pentru dezvoltarea structurilor
psihice, dar și pentru menţinerea acestora în bună stare de funcţionare. Experimentele de deprivare
senzorială au arătat că după câteva ore de izolare informaţională totală apar tulburări la nivelul
diferitelor procese și funcţii psihice, care se accentuează pe măsură ce creşte durata izolării
informaţionale a omului de mediul extern.

3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare naturală, la lumea obiectelor şi

fenomenelor fizice din natură, rezultă că psihicul este o reflectare subiectivă a realităţii obiective. Cu
alte cuvinte psihicul are capacitatea de a reproduce, de a transpune obiectivul în subiectiv, realitatea
înconjurătoare în plan ideal. Psihicul apare astfel ca o formă specială de reflectare ce apare la un
anumit nivel al evoluţiei.

Psihicul este o reflectare ideală, activă și subiectivă a realităţii externe, obiective. Caracterul
subiectiv al reflectării psihice se referă la faptul că modul în care fiecare om reflectă aceeaşi realitate
externă este diferit de la o persoană la alta, în funcţie de scopurile, interesele, credinţele, atitudinile,
trebuinţele individului. Subiectiv este o notiune care care face referire la un subiect, ţine de
interioritatea acestuia, este reprezentativ pentru el, îi este propriu, personal, individual. Reproducerea

3
realităţii obiective prin psihicul persoanei, aşadar în mod subiectiv, depinde de caracteristicile
acesteia, de istoria sa personală de viaţă, de modul în care diferitele însuşiri psihice s-au format și
dezvoltat etc.

4. Omul nu trăieşte doar într-o lume a obiectelor fizice, el nu se raportează și nu reacţionează

doar la stimuli naturali, ci și la stimuli sociali, la alţi oameni, la norme de grup, la valori
socioculturale. Omul este o fiinţă socială, viaţa sa psihică fiind supusă diferitelor influenţe din
mediul sociocultural. Evoluţia omului nu se realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor
existente într-o societate (unelte fizice, obiecte cu care interacţionează), dar şi al mijloacelor
spirituale (semne, simboluri, cuvinte, valori).

Relaţia dintre psihic şi social nu este unilaterală, dinspre social către psihologic, ci și invers:
omul, prin însuşirile, procesele, capacităţile sale psihice, prin comportamentele sale modelate
sociocultural, influenţează la rândul lui contextele sociale în care trăieşte. Omul nu se adaptează doar
pasiv socialului, ci transformă situaţiile și contextele de viaţă şi de mediu în care evoluează. În mod
similar, evoluţia istorică condiţionează dezvoltarea psihicului uman. Rezultă din cele de mai sus că
psihicul apare ca un fenomen condiţionat şi determinat social-istoric şi social-cultural.

Nivelurile structural-funcţionale ale psihicului

Sistemul psihic uman este un ansamblu de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive şi
reglatorii ce se afla în interacţiune, activează simultan și sunt dispuse pe trei niveluri: conştient,
subconştient și inconştient.

a) Nivelul conştient apare ca suport fiziologic, ca formă de activitate a scoarţei cerebrale, a

neocortexului (formaţiunea cea mai nouă şi fragilă a sistemului nervos) şi este activ în starea de
veghe. Conştientul reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea
subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice și care face posibilă raportarea continuă a individului
la mediu.

b) Nivelul subconştient se situează sub nivelul conştient, fiind sediul acţiunilor automatizate şi
al unor stocuri de cunoştinţe acumulate, dar care au depăşit faza controlului conştient. La acest nivel
participă memoria potenţială, ansamblul deprinderilor şi operaţiilor de care dispune subiectul,
precum și o serie de montajele perceptive sau intelectuale stereotipizate care au fost cândva
conştiente dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient.

c) Nivelul inconştient se afla la polul opus nivelului conştient, în zonele de profunzime ale
SPU. În timp ce conştiinţa se orientează predominant asupra realităţii obiective, inconştientul se
centrează asupra propriei fiinţe pe care o exprimă direct în ceea ce are ca porniri instinctuale,
pulsiuni, trebuinţe, stări afective, gânduri ascunse, fantasme profunde, abisale sau refulate.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele
ascunse și conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Inconştientul
îndeplineşte următoarele roluri:

4
 a) rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului;
b) rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare şi
recombinare de tip spontan;
c) rol de asigurare a unităţii Eului, prin aceea ca este principalul depozitar al unor categorii de
informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care, prin organizare specifică, participa la evoluţia
conştiinţei.
Integralitatea și unitatea vieţii psihice a individului este asigurată de interacţiunea şi
interdependenţa funcţională a celor trei instanţe.

CURS 2

PARADIGME EXPLICATIVE ÎN EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

Introspecţionismul şi metoda introspectivă

Introspecţionismul – este curent de trecere, de la psihologia de fotoliu la cea ştiinţifică.

Termenul introspecţie provine din latinescul introspecţio, introspectare = a privi în interior, deci
vederea sau privirea orientată spre interior spre propriile stări subiective. (Extrospecţie = orientare
spre exterior, lumea externă).

Introspecţia este înţeleasă ca:

1) vedere sau privire orientată spre interior, spre propriile stări şi desfăşurări subiective,
autoobservare sau autostudiere, autoanaliză;

2) metodă de cercetare psihologică ce constă în examinarea propriilor

procese şi fenomene psihice;
2) drept curent în psihologie.
Căutând să descopere procesele psihice prin intermediul cărora cunoaştem lumea exterioară,
modul în care se reflectă ea în noi, Locke ajunge să concluzioneze că atât cunoaşterea cât şi
celelalte fenomene complexe sunt derivate (provin) din senzaţii. Locke apreciază că omul are două
izvoare.de cunoaştere:

1) cunoaşterea prin senzaţii – simţul extern;

2) cunoaşterea prin simţul intern care este percepţia operaţiilor propriei noastre minţi,
rezultatul reflectării sufletului asupra ideilor pe care el le-a primit.

Ca urmare a acestei reflecţii apar serii de idei noi care nu puteau veni din lumea externă.
Simţul intern este conştiinţa propriei noastre funcţii psihice, un simt al subiectivităţii noastre
generale.

5
 Autoobservaţia este o observaţie aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai
cunoaşterea reprezentărilor gândurilor, sentimentelor proprii (introspecţia), ci și cunoaşterea din
activitatea proprie, din relaţiile cu semenii, din încercările vieţii.

Introspecţia este în esenţă numai o latură a autoobservaţiei. Ca urmare, introspecţioniştii

cereau subiecţilor să relateze numai aspectul psihic "pur" evitând orice referire la obiect (stimul).
Introspecţia clasică cerea abstragerea de la relatarea obiectului care producea percepţia, gândirea
(denumit stimulus eror) și cerea relatarea aspectului psihic pur.

Psihologia gestaltistă

Curentul a apărut în Germania. Etimologic gestalt (în germană) înseamnă structură, formă,
configuraţie. In acord cu semnificaţia etimologică gestaltismul susţine ideea că fenomenele,
procesele psihice sunt structuri, configuraţii ireductibile la o simplă asociaţie a elementelor
componente. Gestaltiştii revoltaţi de atomismul psihologic impus de structuralism şi asociaţionism au
pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Ei apreciau concepţia lui Wundt ca o construcţie,
teorie (cărămidă-mortar) în care elementele, senzaţiile (cărămizile) erau ţinute la un loc de procesul
de asociaţie având rol de mortar.
“
O formă este ceva mai mult decât suma forţelor sale; ea are proprietăţi care nu rezultă din
simpla adunare a elementelor sale, ci din raporturile lor". Ehrenfels introduce termenul de calităţi
ale formei prin care "înţelegem acele conţinuturi intuitive, pozitive, ce apar în conştiinţă legate
totdeauna de anumite complexe unitare, perceptive, care la rândul lor sunt formate dintr-o serie de
elemente separate.”

Totuşi, se admite că gestaltismul experimental începe în 1912, odată cu publicarea cercetărilor

lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen PSI
(miscare aparentă).

Postulatele teoriei percepţiei formulate de M. Wertheimer sunt:

a) percepţia este structurată încă de la început.

a) întregul este perceput înaintea părţilor, ierarhia fiind ascendentă, iar nu descendentă.
b) nu există distincţii între percepţii şi senzaţii.
c) organizarea stimulilor în ansamblul percepţiilor nu se face prin hazard.
Promotorii curentului gestaltist au încercat să extindă legile de la domeniul percepţiei la
întregul psihism.
De reţinut: noţiunea de formă bună prezintă faptul că o percepţie tinde să capete cea mai
bună formă posibilă, una care este mai stabilă. Forma bună se caracterizează prin regularitatea
elementelor, a conturului său, a simetriei (ex. cercul este forma cea mai bună).

6
Structuralismul

Ideile lui W. Wundt au fost popularizate şi modificate în America de unul din elevii săi, E. B.
Titchener care a numit concepţia lui Wundt, structuralism.

Titchener a preluat de la Wundt şi a susţinut ideea că cea mai adecvată metodă experimentală
este introspecţia. Ea trebuia utilizată pentru a-i analiza conţinutul experienţei conştiente în părţile
sale componente, însemnând că experimentatorul trebuie să se privească pe sine pentru a-şi
examina originile şi calităţile senzaţiilor, sentimentelor şi gândurilor sale.

Structuralismul încerca să definească alcătuirea experienţei conştiente descoperind-o în

senzaţii obiective precum văzul, gustul, auzul, sentimente subiective precum răspunsurile
emoţionale, voinţa și imagini mentale. Structuraliştii au crezut și au încercat să dovedească că
mintea funcţionează prin combinarea creativă ale elementelor experienţei.

Psihanaliza

Alături de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice

(evoluţionismul lui Darwin) concepţia freudiană a fost cel mai mult influenţată de concepţiile
privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale, deci de patologie.

Sigmund Freud delimitează trei accepţiuni pentru termenul de psihanaliză:

a) procedeu de investigare a proceselor psihice.

b) metodă de psihoterapie a nevrozelor.
c) teorie despre psihicul uman normal și patologic.
Psihanaliza – reprezintă teoria și concepţia psihologică a lui S. Freud – denumită și freudism.
Ea este curent psihologic, metodă de tratament şi ştiinţă al inconştientului. Spre deosebire de
psihologia descriptivă, psihanaliza s-a îndreptat spre explicarea cauzalităţii şi mecanismelor vieţii
psihice și spre o interpretare dinamică a psihicului persoanei. Psihanaliza şi-a propus să dezvăluie
rolul diverselor niveluri ale psihicului şi dinamica raportului dintre conştient, inconştient și
preconştient.

Freud afirma că o mulţime de procese mentale sunt în întregime neobservabile chiar de

organismul în care au loc. Acest fapt însemnând că nu există un acces prin introspecţie la toate
procesele cognitive, afective, motivaţionale și volitive.

Ca metodă psihoterapeutică psihanaliza are ca scop ajutarea pacienţilor în descoperirea

conflictelor interioare, găsirea celor mai bune şi accesibile căi pentru a-şi putea exprima dorinţele şi
nevoile.

În teoria elaborată de Freud apare pentru prima dată o încercare de descriere/schematizare a

psihicului. Astfel, din perspectivă psihanalitică, aparatul psihic se compune din trei instanţe:
Sinele (Id), Eul (Ego) și Supraeul (Superego).

7
1. Sinele cuprinde totalitatea impulsurilor primare supuse principiului plăcerii, acesta conţine tot
ce este ereditar, dat la naştere, instinctele.

2. Eul are funcţia să rezolve conflictele între impulsuri şi realitatea exterioară sau între Sine și
Supraeu.

3. Supraeul – este conştiinţa morală (eul moral).

Cele mai importante concepte ale psihanalizei sunt:

1. Determinismul psihic ca principiu presupune că toate procesele care au loc în psihicul

uman au o cauză care poate fi descoperită. Ca urmare, psihanaliza nu lasă loc nici unui
accident, miracol sau voinţei libere; orice comportament oricât de straniu ar fi, poate fi
explicat.
2. Structura internă presupune, conform concepţiei lui Freud, că psihicul este
structurat pe 3 nivele denumite:
a) Id (Sine) (inconştient);
a) Ego (Eu) (conştiinţa individuală) a cărei principală trăsătură este raţionalitatea și
care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă;
b) Superego (Supraeu) (conştiinţa socială) al cărei conţinut îl reprezintă norma
morală și idealul moral.
3. Energia mentală este un alt concept cheie al psihanalizei presupune că psihicul ca
mecanism necesită un anume tip de energie pentru a funcţiona. Acest tip de energie este
numit de Freud energie psihică sau libido şi principala ei sursă este Id-ul deoarece
majoritatea vieţii noastre psihice este inconştientă.
4. Conflictul psihic este o altă idee de care ne ocupăm aici. Nu trebuie uitat faptul că Freud a
fost un medic care a avut de-a face în principal cu cazuri de boală mintală. Conform psihanalizei,
cele 3 niveluri ale psihicului se află într-un permanent conflict, viaţa psihică normală fiind doar o
prelungită stare de armistiţiu între forţele trimise în luptă de cele 3 instanţe psihice. Cel mai puternic
este Id-ul iar principalul lui inamic este Supraego-ul care, pe baza normei morale de origine
socială, interzice multe din dorinţele inconştientului declanşând conflictul. Prins între două
forţe, Ego-ul încearcă medierea conflictului. Reuşita lui se numeşte compromis şi prin compromis
viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa normalităţii. Fiind cea mai fragilă structură
psihică, Ego-ul poate rata concilierea dintre cele două forţe. Poate fi strivit și rezultatul
este boala psihică şi o victorie în favoarea inconştientului.

Behaviorismul sau psihologia comportamentului

Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de conştiinţă. De aceea

singura metodă aplicabilă mult timp, a fost introspecţia. În opoziţie cu această teză ca o reacţie
la introspecţionism, la începutul secolului, s-a afirmat o nouă doctrină, pragmatică,
comportamentalistă numită behaviorism, al cărui principal promotor a fost J.B. Watson (1913).

Denumirea provine de la termenul englezesc „behavior” care înseamnă comportament, de

unde şi denumirea de teoria comportamentului. În concepţia lui Watson, emoţiile sunt

8
comportamente. Pentru comportamentalişti obiectivul psihologiei era să descopere factorii
determinanţi ai comportamentului: Ce stimuli produc respectivele răspunsuri observabile? Cum
se modifică relaţiile între stimuli şi răspunsuri, odată cu experienţa?

Behavioriştii au studiat comportamentul animalelor, al nou născuţilor și al copiilor mici.

Pornind de la observaţiile făcute la noul-născut, Watson a crezut că poate afirma că la începutul
vieţii există trei emoţii fundamentale: frica, furia și dragostea. Acestea s-ar regăsi, extrem de
diversificate, ca efect al condiţionării, la omul adult.

Actul de naştere al behaviorismului este articolul „Psihologia văzută de un behaviorist”

publicat în 1913 în Revista de psihologie americană de John Watson. El îşi prezintă pe larg
concepţia în lucrarea „Behaviorism” (NewYork, 1925).

Pentru J.B. Watson psihologia trebuie să se definească drept ştiinţa comportamentului. În

loc să se bazeze pe conştiinţa şi pe introspecţie, ea trebuia să-şi limiteze studiul la observarea
organismului într-o situaţie dată. Într-adevăr, singurele elemente susceptibile să fie obiectul unei
cercetări ştiinţifice sunt cele observabile ale comportamentului verbal și motor, care este
întotdeauna adaptiv.

Unul dintre cei mai cunoscuți psihologi și teoretician al behaviorismului a fost B.F. Skinner
de la Universitatea Harvard, cel care a introdus conceptul de întărire (consolidare) în behaviorism.
„Organismele, susţinea Skinner, învaţă să se comporte în anumite moduri deoarece ele au fost
întărite în a face aceste lucruri.” (Zlate, M., 1996). El a demonstrat că animalele de laborator pot
avea comportamente variate simple şi complexe din cauza întăririi.

Raportând aceste conduite la stimuli, ar fi posibil să se stabilească legile datorită cărora

putem prevedea reacţiile unui individ la o „excitaţie” cunoscută, sau să deducem natura unui
stimul pornind de la observarea unei reacţii. Cheia de boltă a acestui sistem este reflexul
condiţionat (menţionat anterior), instinctele înseşi fiind reduse la o serie de reflexe înlănţuite.
Astfel, privind lucrurile prin intermediul paradigmei behavioriste „totul este învăţare, chiar și
expresia emoţiilor comportamentale putând fi modificate prin educaţie. ”

Psihologia umanistă

Accentul principal în orice teorie a personalităţii este conceptul „Eului” unde Eul (Self) se
referă la experienţa internă individuală proprie și evaluările subiective. Teoriile umaniste sunt
destul de variate, dar utilizează un număr de teme de bază.

1) Psihologii umaniști resping teoria care susţine că trăsăturile sau motivaţiile inconştiente și
conflictele sunt foarte importante în dezvoltarea personalităţii argumentând că fiinţele
umane sunt înzestrate cu liberă voinţă și liberă alegere, cu capacitatea de a decide şi alege liber;

2). De asemenea sunt în dezacord cu ideea că forţele mediului sunt determinanţi majori
ai personalităţii. Mai mult indivizii sunt văzuţi ca fiinţe umane capabile de experienţă unică
bazate pe propriul punct de vedere asupra lumii şi eului;

9
3) Multe teorii umaniste se bazează pe ideea că „Oamenii au impulsuri pozitive de a creşte și
a-şi realiza potenţialul lor propriu până la împlinire deplină.” Aceasta înseamnă că pentru
fiecare din noi nu există o lume obiectivă ci există numai experienţa noastră subiectivă cu
privire la lume sau numai lumea noastră subiectivă care depinde de conceptul nostru de eu,
atitudinile şi valorile proprii.

4) Umaniştii argumentează că pentru a înţelege personalitatea cuiva trebuie să ştim cum

percepe el lumea. „Trebuie găsită o cale de a te aşeza în pantofii altei persoane chiar și numai
pentru un moment” (după Dworetzky I. P., 1988).

5) Conceptul de autoactualizare (actualizarea sinelui) este de bază în înţelegerea umanistă a

personalităţii și pleacă de la ideea că fiecare persoană are un potențial care trebuie dezvoltat
„Oamenii se îndreaptă în direcţia dezvoltării depline a potenţialului lor, în special a
potenţialului lor emoţional (Maslow,A., 1954).” Acest concept cu privire la fiinţa umană
derivă în parte din lucrările lui Alfred Adler, cel care a introdus ideea de psihologie individuală.

Psihologii umanişti accentuează virtuţile, aspiraţiile, voinţa liberă şi împlinirea deplină a

potenţialităţilor omului. Ei prezintă o imagine optimistă a naturii umane descriind oamenii
drept fiinţe creative, active, orientate spre autoactualizare, creştere şi dezvoltare. „ Singura
realitate pe care eu pot să o cunosc este lumea aşa cum o percep și o experimentez eu în acest
moment. Singura realitate pe care eu o pot cunoaşte este aceea pe care o percepi şi o
experimentezi în acest moment. Şi singura atitudine este aceea că cei care percep realitatea
sunt diferiţi. Există atâtea lumi reale câţi oameni există.” (Rogers, C., 1980).

Psihologia cognitivă

Ca protest la adresa psihologiei behavioriste și neobehavioriste ce lua în considerare

„prelucrările interne” s-a conturat în a doua jumătate a secolului XX-lea un nou curent psihologic:
psihologia cognitivă care pune accent tocmai pe procesarea cognitivă a informaţiilor.

Sub raport tematic: se apreciază că psihologia cognitivă este o continuare a psihologiei

gestaltiste și asociaţioniste de la care a preluat multe teme de cercetare, pe care le tratează prin
metode mai riguroase susţinute de teoria informaţiei.
- Ideea teoretică fundamentală a psihologiei cognitive vizează considerarea subiectului uman,
în special a sistemului său cognitiv ca un sistem de procesare a informaţiei:
- Informaţia rezultă din prelucrarea semnelor sau a configuraţiilor care engramează sau conţin
informaţia;
- Un sistem de prelucrare a informaţiei este un sistem de operare cu simboluri şi structuri de
simboluri;
- Viziunea informaţională asupra sistemului cognitiv a evidențiat următoarele:
a) toate procesele psihice sunt alcătuite prin construcţia dintr-o multitudine de procese
prelucrări informaţionale numite componente;
b) procesele cognitive sunt organizate ierarhic, formând ierarhii funcţionale – prelucrarea
informaţiilor se face de la simplu la complex;

10
 c) procesele cognitive se desfăşoară serial, au o ordonare exclusivă serială.
Pentru a face transparentă „cutia neagră” dintre stimul și răspuns, psihologia cognitivă a gândit
arhitectonica sistemului cognitiv prin analogia cu arhitectura funcţională a computerului.

CURS 3

METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Conceptul de metodă

Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale, drum.
Putem afirma de aceea că metoda este drumul sau calea pe care porneste cercetătorul în demersurile
sale. în acelasi timp, ea este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor și a verificării lor.

„Metoda este tocmai acea îmbinare și organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii,
instrumente și tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul
care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la
reconstrucţia ei – observaţională experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării,
potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.” (Golu, M., 1993).

Principalele metode utilizate în studierea fenomenelor psihice sunt:

- metoda observaţiei;

- metoda experimentului;

- metoda convorbirii;

- metoda anchetei psihologice (pe bază de chestionar şi de interviu);

- metoda biografică;

- metoda analizei produselor activitatii;

- metodele psihometrice (testele psihologice).

Metoda observaţiei

Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată și înregistrarea exactă,

sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca și a
contextului situaţional al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu
numai ale psihologiei, ci și ale altor stiinţe. Observatorul este un „fotograf al faptului” iar observaţia
sa trebuie să redea exact natura faptului.

11
 Numai că între observaţia din stiinţele naturii și observaţia psihologică există o mare
diferenţă, aceasta provenind din specificul faptelor și fenomenelor psihice. „Faptul psihic studiat este
global și, de cele mai multe ori, imposibil de decupat în elemente sau „tranșe” distincte; el este
analog faptelor psihice ale celui care studiază, ceea ce nu va rămâne fără urmări asupra actului
observaţional; de asemenea, el presupune un ansamblu de semnificaţii, uneori greu sesizabile nu doar
la prima vedere, ci și la o analiză mai profundă; în sfârsit, orice fapt psihic este un act efectuat de
persoane amplasate în situație, ceea ce înseamnă că actele, persoanele și situaţiile trebuie considerate
împreună.” (Zlate, M., 2000).

În psihologie există două tipuri de observaţii, pe baza cărora:

- urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane (observaţia externă);

- urmărim propriile noastre procese psihice (observaţia internă sau autoobservarea).

Introspecţia (autoobservarea) este tocmai această observare atentă a propriilor noastre trăiri,
insesizabile din exterior, ea are la bază o proprietate unică și caracteristică omului: dedublarea sau
însuşirea de a trăi o stare şi de a fi conştient de ea, în acelaşi timp.

Metoda experimentului

Este considerată cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a furniza date
precise şi obiective. „Prin experiment înţelegem provocarea deliberată a unui fenomen psihic, în
condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau a verifica o ipoteză (studierea fenomenului).
Aceasta este deosebirea esenţială a experimentului faţă de observaţie, respectiv, autoobservaţie.”
(Hayes, N. și Orell, S., 1997).

În cadrul experimentului există două categorii de variabile:

- independente (asupra lor acţionează numai experimentatorul);

- dependente (cele ce depind de variabilele independente).

În conceperea și desfăşurarea unui experiment distingem mai multe etape:

- observarea iniţială, în care urmărim modul de manifestare a unui fenomen psihic şi

evidenţiem o problemă, ce se cere soluţionată;

- imaginăm o presupunere, o ipoteză vizând soluţionarea problemei degajate; totodată

concepem şi modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental);

- urmează desfăşurarea efectivă a experimentului, în care observăm şi înregistrăm rezultatele;

- ultima etapă constă în organizarea și prelucrarea statistică a datelor.

12
Metoda convorbirii

Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică ea trebuie să fie premeditată

în vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în sensul de a fi pregătită, gândită
dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiţii, care să garanteze obţinerea unor date valabile,
importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

Adesea pentru obţinerea unor informaţii despre aspectele personalităţii, care nu pot fi nici
nemijlocit observate, nici provocate experimental şi nici obiectivate în produsele activităţii, recurgem
la interogarea directă a subiectului, prin metoda interviului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode
îl poate constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate, sau
traiectoria şcolară, traiectoria și statutul profesional, viaţa de familie, comportamentul relaţional,
dimensiunea proiectivă – dorinţe, aşteptări, aspiraţii, idealuri etc.

Metoda poate fi aplicată în formă liberă (spontană), începând cu 2–3 întrebări introductive
stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite și formulate pe loc, în funcţie de răspunsurile şi
atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul considerându-se angajat într-o
discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puţin și să dea răspunsuri mai sincere,
mai puţin căutate şi simulate. Dar pentru a fi aplicată cu naturaleţea și dezinvoltura necesare şi, în
acelaşi timp, cu rigoarea corespunzătoare, forma liberă reclamă din partea psihologului o serie de
abilități şi/sau o bogată experienţă în domeniu.

Cea de a doua formă a acestei metode este structurată (convorbirea standardizată). Cercetătorul
îşi alcătuieşte dinainte o schemă a interviului, în care menţionează problema sau scopul de atins şi
formulează principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii suficiente, veridice și
relevante (nu este permis să modificăm întrebările în timpul conversaţiei).

Metoda anchetei psihologice

Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populaţie mai largă, se
recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris. Mai exact, am putea defini un
chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat în aşa fel încât să obţinem date cât mai exacte cu
privire la o persoană sau un grup social.

Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el
de cuviinţă, şi altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege
pe cel considerat convenabil. Acest din urmă tip de chestionar are avantajul că se completează uşor
de către subiect și poate fi „cuantificat” (prin acordarea de puncte se pot stabili diferenţe cantitative
între persoanele, care completează chestionarul). Însă are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri
la care subiectul nu s-ar fi gândit.

Asemenea convorbirii, chestionarul întâmpină două categorii de dificultăţi: cele ce decurg din
particularităţile introspecţiei și aceea de a câştiga încrederea subiectului pentru a răspunde în mod
sincer şi cu seriozitate. Acest din urmă dezavantaj este sporit la chestionar, întrucât, neavând un
contact direct cu subiectul în timpul răspunsului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia

13
sinceritatea și angajarea sa efectivă în realizarea sarcinii. De aceea, prima și cea mai importantă
condiţie a unui chestionar este de a fi alcătuit în aşa fel încât să combată tendinţa de faţadă. Unul
dintre mijloace este acela de a evita întrebările directe; se prezintă o afirmaţie și se cere să se
aprecieze dacă e corectă sau nu dar, ca şi în cazul convorbirii, va trebui să evităm sugestionarea
persoanei.

Metoda biografică

Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină, unde ea
desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. În psihologie, metoda biografică implică o
analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest studiu al
trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se pun bazele
caracterului, ale personalităţii.

Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale. |Cu ajutorul acesteia
cercetătorul îşi propune să înţeleagă și să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale
în funcţie de istoria anterioară a individului. Analiza biografică devine absolut necesară în cercetarea
psihologică, unde orice reacţie concretă trebuie interpretată și prin raportarea la personalitatea
participantului. Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una
indirectă şi alta directă.

Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale, caracterizări,
recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în
relaţii semnificative – rude, prieteni, colegi, şefi, etc.

Calea directă constă în obţinerea datelor, care ne interesează de la însuşi subiectul studiat, în
cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea și relevanţa informaţiei vor depinde atât de
structura de personalitate a subiectului cât și de abilitățile psihologului. În cazul investigaţiei
biografice putem diferenţia două aspecte fundamentale: culegerea datelor şi interpretarea lor (aspect
esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice).

Metoda analizei produselor activităţii

„Potenţele, forţele psihice ale omului, însusirile și capacităţile lui se exteriorizează nu doar în
conduite motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci și în produsele activităţii sale, în desenele și
creaţiile literare realizate de un individ, în modul de formulare și de rezolvare a unor probleme, în
construcţiile tehnice sau produsele activităţii stiinţifice ori ale oricărui tip de activitate, se
obiectivează, se „materializează” diversele sale disponibilităţi psihice.” (Reuchlin, M., 1999).

Analiza psihologică a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre
dinamica și nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice ale indivizilor. De exemplu, analizând
desenele unui copil prescolar putem deduce dacă acesta are sau nu spirit de observaţie, dacă şi-a

14
format sau nu percepţia formei, a culorilor, a proporţiilor obiectelor, dacă dispune de înclinaţii
artistice, deprinderi de lucru, sensibilitate etc.

Metodele psihometrice (testele psihologice)

Testul este o probă standardizată, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a
unei însuşiri psihice sau fizice. Am adăugat şi însuşirile fizice, deoarece medicii sau antrenorii
sportivi utilizează și ei teste, vizând determinarea performanţelor de care sunt capabile unele
persoane.

Standardizarea constă în obligaţia de a aplica exact aceeaşi probă, în exact aceleaşi condiţii
psihologice, utilizând un consemn identic pentru toţi subiecţii. Această metodă îşi are originea în
încercările antropologului englez Francis Galton, de la sfârşitul secolului trecut, de a înregistra și a
măsura cu ajutorul unor probe anumite capacităţi intelectuale, pe care el le socotea predeterminate
(înnăscute).

Putem deosebi patru tipuri de teste:

- teste de inteligenţă și dezvoltare intelectuală;

- teste de aptitudini și capacităţi;

- teste de personalitate (referindu-se la trăsături de caracter şi temperamentale);

- teste de cunoştinţe (utilizate de obicei în învăţământ).

Structura probelor este extrem de variată: uneori se utilizează aparate, alteori diverse materiale
(cuburi, planşe, fotografii etc.); în unele cazuri se recurge doar la creion şi hârtie, ca la orice probă de
control.

Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere și diversificare, fiind astfel folosită în toate
ramurile psihologiei aplicate. Perfecţionarea ei a mers în două direcţii intercorelate:

1. Elaborarea unor probe noi, mai eficiente şi mai adecvate scopului urmărit, ajungându-se în
prezent la peste 10.000 de teste;

2. Perfecţionarea procedeelor statistico-matematice de etalonare și validare.

Principalele caracteristici ale unui test sunt:

a) validitatea;

b) fidelitatea;

c) etalonarea;

d) standardizarea

15
Concluzii

Psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice cu ajutorul unor metode științifice.

A devenit știință din 1879 odată cu deschiderea laboratorului lui W. Wundt, la Leipzig.

Sistemul psihic uman este un ansamblu de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive şi
reglatorii ce se afla în interacţiune, activează simultan și sunt dispuse pe trei niveluri: conştient,
subconştient și inconştient.

Există mai multe paradigme explicative ale funcționării psihicului uman:

- introspecționismul: observație internă a trăirilor;

- gestaltismul: procesele psihice sunt structuri care nu sunt o simplă asociere a

componentelor;

- structuralismul: mintea funcţionează prin combinarea creativă ale elementelor experienţei;

- psihanaliza;

a) procedeu de investigare a proceselor psihice.

b) metodă de psihoterapie a nevrozelor.
c) teorie despre psihicul uman normal și patologic.

- behaviorismul: descoperirea factorilor determinanți ai comportamentelor;

- umanismul: evaluarea subiectivă a comportamentelor;

- cognitivism: pune accent tocmai pe procesarea cognitivă a informaţiilor.

Principalele metode utilizate în studierea fenomenelor psihice sunt:

- metoda observaţiei;

- metoda experimentului;

- metoda convorbirii;

- metoda anchetei psihologice (pe bază de chestionar şi de interviu);

- metoda biografică;

- metoda analizei produselor activitatii;

- metodele psihometrice (testele psihologice).

16
De reținut

Definiție

„Ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de
metode obiective, în vederea deprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii,
optimizării şi ameliorării existenţei umane”.

Psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie deoarece organismul reacţionează la
stimulii externi.

Dacă îl raportăm la substratul lui material (creierul), atunci psihicul apare ca fiind un produs,
un rezultat al materiei nervoase superior organizate.

Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare naturală, la lumea obiectelor şi fenomenelor

fizice din natură, rezultă că psihicul este o reflectare subiectivă a realităţii obiective.

Metoda este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare,
enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei – observaţională experimentală, acţională - în vederea
corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.

Întrebări pentru evaluarea cunoștințelor

De când a apărut interesul pentru psihologie?

Care sunt nivelurile structural-funcționale ale psihicului?

Analizați comparativ două paradigme explicative ale psihicului uman.

Care sunt cele două metode de cercetare care vi se pare cel mai eficiente? De ce le considerați mai
eficiente?

Bibliografie selectivă

Cosmovici, Andrei (1996), Psihologie generală, Iași, Polirom.

Zlate, M. (2009), Fundamentele psihologiei, Iași, Polirom.

17
 Mecanisme psihice de prelucrare a informațiilor

Curs 4

SENZAŢIILE

Definiţie

Necesitatea de adaptare a organismului, de a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce

mai complexe au condus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor, la
structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe. La un anumit moment al evoluţiei a
fost necesară apariţia unei noi capacităţi, care să permită organismului atât căutarea şi depistarea
stimulilor biologici necesari în mulţimea celor indiferenţi, cât şi recepţionarea şi reacţia la stimulii
indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate
este sensibilitatea sau „Proprietatea organismului de a recepţiona factorii indiferenţi, de a stabili un
raport cu sens între ei și cei necondiţionaţi poartă denumirea de sensibilitate. ” (Zlate, M., 2016)

Cea mai simplă legătură informaţională a omului cu realitatea este realizată prin intermediul
senzaţiilor. „Senzaţiile sunt procesele psihice elementare, prin care se semnalizează, separat, în
forma imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor și fenomenelor, în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatori).” (Cosmovici, A., 1996)

Sau mai concret „Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale, cognitive, având ca element
esențial reflectarea unor calităţi izolate ale obiectelor și fenomenelor în momentul acţiunii lor asupra
organelor de simţ.” (Zlate, M., 2000).

Numeroase experimente ce relevă influenţa izolării senzoriale (lipsa totală sau parţială a
excitaţiilor) asupra psihicului şi organismului uman, ne demonstrează că după mai puţin de 24 ore de
izolare senzorială totală se observă dereglări ale conştiinţei, apar halucinaţii, idei fixe. Exemplu:
Experienţele de izolare efectuate în laboratorul lui Hebb sunt f. sugestive din acest punct. Subiecţii
au fost culcaţi pe o canapea într-o cameră, în care se întrerupsese orice contact senzorial cu realitatea
înconjurătoare (nu vedeau, nu auzeau, nu se mişcau, nu puteau să pipăie). După 20 de ore de absenţă
a contactului cu lumea exterioară a obiectelor, psihicul funcţiona prost, iar subiecţii nu gândeau
normal. Au apărut tulburări emoţionale, halucinaţii. „Prin urmare, permanenta transformare a
energiei exterioare (deci a excitantului) într-un fapt de conştiinţă, ce se realizează în situaţii, este o
condiţie necesară a activităţii normale a psihicului.” (Hayes, N., si Orell, S., 1997).

Senzaţiile sunt elementele fundamentale ale oricărui proces de cunoaştere şi se efectuează

prin intermediul organelor de simţ. Senzaţiile reflectă doar însuşiri separate, dar omul trăieşte într-o
lume a obiectelor şi de aceea, la necesitate, le integrează în procese perceptive. Senzaţiile mai sunt şi
imagini primare, întrucât ele reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor
și nu apar decât în aceste condiţii.

18
 Senzaţiile au o serie de proprietăţi, care le individualizează și le acordă totodată un anumit
specific și anume:

1. Intensitatea senzaţiilor: această proprietate a senzaţiilor este legată, în special, de intensitatea fizică
a stimulilor, care le provoacă. „Un stimul, chiar dacă nu dispune de o intensitate necesară producerii
senzaţiei, poate totuşi produce senzaţia prin aplicarea repetată.” (Radu, I., et. all, 1991).

2. Calitatea senzaţiilor: care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive
etc., are mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în ghidarea
comportamentului. Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui animal influenţează
reacţiile noastre de căutare sau de evitare a alimentelor, prietenilor, animalelor.

3. Durata senzaţiilor: această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei,

senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. În acest interval, ea variază în ceea ce
priveşte unele dintre caracteristicile enumerate, în funcţie mai mulţi factori. Creşterea progresivă a
intensităţii stimulului va duce la creşterea intensităţii senzaţiei, în timp ce descreşterea progresivă a
acesteia – la descreşterea intensităţii senzaţiei. Însă intensitatea experienţei senzoriale poate scădea
nu doar în urma reducerii intensităţii stimulului, ci și datorită intrării în funcţiune a fenomenului de
adaptare, de obişnuire cu stimulul.

4. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective
plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Simţurile
produc aşadar atât experienţe agreabile, cât și experienţe supărătoare, dezagreabile. În consecinţă,
stimulii, care se asociază cu senzaţii plăcute, vor fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi, preferenţial, cei ce
generează experienţe senzoriale neplăcute vor fi evitaţi sau respinşi.

Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a

trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu
apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor cu stări afective neplăcute. Tonul
afectiv al senzaţiilor este proprietatea, care specifică și individualizează senzaţiile în general, dar și
pe unele în raport cu altele.

CURS 5

PERCEPŢIILE

Definirea și caracteristica generală a percepţiei

Percepţia constă în cunoaşterea obiectelor și fenomenelor în totalitatea însuşirilor lor, atunci

când ele influenţează nemijlocit asupra organelor de simţ. Drept rezultat al senzaţiilor, omul capătă
cunoştinţe despre însuşirile izolate ale obiectelor, atunci percepţia oferă o imagine integră a
obiectului. Percepţia nu este posibilă fără capacităţi senzoriale, dar nu se reduce la o simplă sumă de
senzaţii.

19
 „Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând
totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în condiţiile acţiunii
directe a acestora asupra analizatorilor. Percepţia este un proces psihic cognitiv (de cunoaştere), care
constă în reflectarea obiectelor şi fenomenelor în integritatea calităţilor lor în momentul acţiunii
asupra organelor de simţ.” (Radu, I. et.all., 1991). Această interacţiune directă cu obiectul dă
imaginii perceptive caracteristica de a fi obiectuală, deci de a fi întotdeauna imaginea unui obiect
anume, pe care îl reflectă unitar, cu toate proprietăţile lui şi în configuraţia reală a acestora.

Percepţia este considerată a fi o imagine primară, pentru că apare numai în relaţia directă cu
obiectul. Dacă relaţia este optimă, percepţia este clară și precisă, dacă legătura este tulburată de
distanţa prea mare, de intensitatea slabă a stimulărilor, percepţia este neclară şi imprecisă. Durata
percepţiei corespunde duratei acţiunii stimulului, a prezenţei acestuia. Dacă se prelungeşte după
dispariţia obiectului, înseamnă ieşirea din normalitatea vieţii psihice.

Imaginea perceptivă este bogată în conţinuturi. Ea cuprinde atât însuşirile semnificative, cât
și cele mai puţin importante. Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a elementelor,
care îl înconjoară și cu care se află într-un anumit spaţiu şi timp. Imaginea obiectului și a contextului
în care el se află conduce la desfăşurarea mişcărilor și reglează traiectoria, amptitudinea,
succesiunea, ritmicitatea și coordonarea acestora.

Percepţia are la bază 2 operaţii:

- analiza, constă în dezmembrarea obiectului în părţi componente;

- sinteza, constă în îmbinarea părţilor dezmembrate într-un tot întreg, primară fiind sinteza.

Rezultatul activităţii perceptive este imaginea obiectului sau fenomenului, ca un produs

psihic, care apare în urma transformării obiectului material într-o imagine psihică. Într-un proces
perceptiv, care se află în desfăşurare, sunt integrate întotdeauna elemente de experienţă anterioară a
subiectului cu categoria receptivă de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai adesea, o schemă perceptivă
a cărei reactualizare şi implicare determină o mare operativitate şi rapidă organizare a percepţiei
actuale.

Clasificarea percepţiilor.

1) Percepţia timpului poate fi obiectivă sau subiectivă și are la bază o serie de etaloane stabilite de
către oameni:

I. secol V. zi

II. an VI. oră

III. lună VII. minut

IV. săptămână XIII. secundă....

În percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă:

a) sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp);

20
b) sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi somn);

c) sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie).

2) Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful, ele
fiind semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi relativ distincte.

a) Percepţia formei se realizează atât pe cale vizuală, cât și tactilo-chinestezică. Între cele două
modalităţi perceptive se stabilesc relaţii de întărire, control şi confirmare reciprocă. Văzul are o
funcţie integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează cu punct forma
obiectului. Fondul în percepţie este multitudinea obiectelor, fenomenelor, din care percepem doar
unul – obiectul percepţiei. Fondul şi obiectul ei dinamic. Obiectul face parte din fond. Obiectul trece
în fond, când e inutil sau îşi termină activitatea. Dinamismul corelării dintre obiect și fond se explică
prin comutarea atenţiei de la un stimul la altul.

b) Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniană,
chinestezică oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte, care au aceeaşi formă, dar mărimi
diferite, vor determina diferenţe în explorarea conţinuturilor lor în funcţie de mărimea pe care o au.

c) Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat în percepţie prin corelarea următoarelor
componente: disparitatea (lipsit de legătură, de armonie) imaginilor retiniene, gradul de iluminare a
suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, faţă de cele îndepărtate

(feţele obiectului), la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică.

d) Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat și a unora faţă de altele necesită repere de tipul:
sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate.

e) În perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume: mărimea imaginii retiniene,
care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea ne mai fiind compensată; prezenţa detaliilor de
structură la obiectele apropiate și lipsa lor la cele îndepărtate; existenţa unor obiecte interpuse şi care
devin un fel de repere pentru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat etc.

3) Percepţia mişcării se referă, de fapt, la obiectele în mişcare și nu la mişcarea în sine. Un obiect,

care se mişcă, îşi schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere și jalonează
traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe mecanisme: imaginea retiniană și persistenţa
excitaţiei datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globurilor oculari etc. Persistenţa
imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate. În
aprecierea mişcării sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării.
Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el.

Formele percepţiilor

Percepţia spaţiului presupune reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale lucrurilor

(mărimea și forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele (dispunerea lor unele faţă de altele şi faţă de
subiectul care percepe, atât în plan, cât şi în adâncime), a mişcării lor (viteza de deplasarea unora faţă

21
de altele şi faţă de subiect). Percepţia spaţiului este o condiţie necesară a orientării practice a omului
în lumea înconjurătoare.

Corpul reprezintă un reper la care se raportează omul în perceperea dimensiunilor spaţiale ale
realităţii. La baza diferitelor forme de percepţii spaţiale se află funcţionarea unor sisteme complexe
de analizatori: vizual, kinestezic, cutanat, auditiv, vestibular, olfactiv etc., ponderea fiecaruia variind
de la o situaţie la alta; cea mai mare cantitate de informaţie despre spaţiu omul o primeşte pe cale
vizuală (cca 95%). O mare importanţă are asimetria funcţională, proprie tuturor analizatorilor
pereche, care constă în faptul că, din fiecare pereche, unul ocupă o poziţie dominantă.

Percepţia formei obiectelor este realizată de obicei cu ajutorul analizatorilor: vizual, tactil şi
kinestezic. Trăsătura cea mai importantă în acest context este conturul obiectelor, care joacă rolul de
linie de demarcaţie dintre două realităţi (vezi relaţia dintre figură şi fond).

La percepţia mărimii obiectelor participă analizatorii: vizual și tactil-kinestezic. Percepţia

vizuală a mărimii implică mărimea imaginii de pe retină şi distanţa obiectului faţă de ochiul
observatorului. La rândul său, evaluarea distanţei se realizează cu ajutorul a două mecanisme:

a) acomodarea, care constă în modificarea capacităţii de refracţie a cristalinului, ca urmare a

schimbării curburii sale; când privim obiectele apropiate, muşchii ciliari se contractă, scade gradul de
întindere a cristalinului şi acesta se bombează; când obiectele sunt îndepărtate cristalinul se întinde și
puterea de refracţie scade;

b) convergenţa, care rezidă în apropierea axelor celor doi ochi atunci când privim un obiect
apropiat și invers (fenomenul divergenţei). Prin combinarea semnalelor despre aceste două fenomene
cu semnalele referitoare la dimensiunile imaginii de pe retină, creierul extrage informaţia despre
mărimea obiectelor percepute.

Iluziile

Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei. Trebuie
spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci și în alte sectoare ale vieţii psihice a
omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se întâmplă, de pildă, in cazul fenomenului “deja
vu”, când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi
perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este menţionată “iluzia
înţelegerii bruşte” (directe, prin “intuiţie”) în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala însuşire a iluziilor
rezidă în caracterul lor “convingător” pentru subiect.

Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate și încă insuficient studiate. Unele
teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia, acomodarea, mişcările
ochilor etc.); altele, dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali.

Percepţia timpului constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei şi a succesiunii

evenimentelor realităţii. La baza percepţiei timpului se află alternanţa ritmică a excitaţiei și inhibiţiei

22
în scoarţa cerebrală. La acest proces participă diferiţi analizatori, dar pe primul loc se situează
contribuţia analizatorului auditiv şi a celui kinestezic.

Evaluarea subiectivă a intervalelor de timp este determinată de caracterul trăirilor şi de natura

activităţii desfăşurate. De obicei, timpul in care desfăşuram o activitate interesantă și profund
motivată pare mai scurt decât timpul petrecut în inactivitate. De asemenea, în condiţiile deprivării
senzoriale timpul se scurge mult mai lent. Dar în relatarea ulterioară raporturile se schimbă: timpul
petrecut în inactivitate și plictiseală pare mai scurt atunci când ne amintim de el și invers. Percepţia
timpului este influenţată și de starea afectivă. În general emoţiile pozitive ne produc iluzia scurgerii
rapide a timpului, pe când emoţiile negative lungesc întrucâtva intervalele de timp.

Cât priveşte reperele indicate în percepţia timpului, trebuie menţionată în primul rând
succesiunea ciclică a evenimentelor externe: ziua-noaptea, deplasarea soarelui în timpul zilei, a lunii
şi stelelor în timpul nopţii, schimbarea temperaturii. În acelaşi sens intervin şi evenimentele interne
(inclusiv cele cerebrale), care se desfăşoară cu o anumită ritmicitate: bătăile inimii (cca 62 pe minut),
mişcările respiratorii (cca 16 cicluri pe minut), tranzitul alimentar în aparatul digestiv, procesele
bioelectrice cerebrale (EEG), care prezintă o regularitate caracteristică (ritmul alfa – cca 10 c/s,
ritmul beta – cca 20 c/s etc.).

Percepţia ritmului este strâns legată de mişcare, de aceea sunt implicate impresiile kinestezice
și reacţile motrice, la care se adaugă informaţiile furnizate de sensibilitatea vestibulară.

Percepţia mişcării constă în reflectarea modificărilor survenite în poziţia pe care o ocupă

obiectele într-un anumit interval de timp. Mecanismele percepţiei mişcării sunt foarte complexe: are
loc o îmbinare a informaţiilor spaţiale și temporale. Participă, într-un sistem, diferiţi analizatori:
vizual, kinestezic, auditiv, vestibular, cutanat etc.

Obiectele se pot deplasa în spaţiu în diferite direcţii faţa de subiect și cu viteză variabilă:
înainte-înapoi, în sus-în jos, la dreapta la stânga etc. Percepţia mişcării are loc şi atunci când se mişcă
subiectul însuşi. Mai bine studiată a fost percepţia vizuală a mişcării. Pe cale vizuală putem primi
informaţii despre mişcarea obiectelor în două situaţii diferite:

a) în condiţiile privirii fixe imaginea obiectului se deplasează pe retină stimulând succesiv

receptorii fotosensibili. O deplasare analoagă a imaginilor pe retină are loc și atunci când, de
exemplu, noi deplasăm privirea dintr-o parte în alta a unei încăperi. Cu toate acestea noi nu avem
impresia mişcării obiectelor.

b) în condiţiile urmăririi obiectului în mişcare cu privirea, imaginea obiectului în mişcare

rămâne relativ stabilă pe retină; noi sesizăm mişcarea obiectului, pe baza semnalelor venite de la
muşchii orbiculari sau de la alţi muşchi care realizează rotirea capului.

„De exemplu dacă privim din tren pe fereastră şi vedem un alt tren care se deplasează, iniţial
avem impresia că se mişcă trenul nostru (în direcţie opusă). Iluzia se caracterizează dacă luăm un
reper fix din ambianţă sau dacă ne dăm seama că lipsesc vibraţiile caracteristice trenului în
mişcare.”(Cosmovici, A., 1996).

23
 CURS 6

REPREZENTĂRILE

Reprezentarea ca proces și imagine mintală

Sistemul cognitiv al individului, după cum demonstrează Shepard (1984), a evoluat astfel
încât să poată face faţă nu doar situaţiilor prezente, celor care se petrec „aici” şi „acum”, dar și celor
absente, deci acelor situaţii în care informaţia senzorială nu este însă prezentată sau nici nu a fost
prezentă.

Aşadar, omul trebuia să-şi elaboreze o nouă capacitate care să-i permită accesul la
informaţiile momentului imediat stocat, la relaţiile dintre el și mediul înconjurător. Informaţia
elaborată ad-hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptivă, ea era însă limitată din perspectiva
solicitărilor mai complexe. Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau reexaminate nu
doar într-o formă adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un asemenea fapt
angajează noi capacităţi cognitive, care le depăşesc pe cele perceptive.

„Este vorba despre capacitatea organismului de a avea o experienţă psihică în lipsa

contactului actual cu obiectul. Noul mecanism psihic, care permite reflectarea și cunoaşterea
obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ,
poartă denumirea de reprezentare.” (Lieury, A., 1996).

Creierul uman dispune de mecanisme prin care se pot evoca realităţi, care nu mai sunt
prezente, deci este capabil de reprezentare. Reprezentarea se defineşte ca procesul cognitiv-senzorial
de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice
ale obiectelor și fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Mai concret
„Reprezentarea este o imagine schematică, o reconstrucţie a obiectului perceput anterior, dar care în
momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.” (Cosmovici, A., 1996)

Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea

cuprinde însuşiri intuitive, figurative, dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un proces
psihic mai complex, în desfăşurarea căruia se implică și operaţiile intelectuale. Formele mai
complexe ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un anumit nivel de
dezvoltare. Totuşi, reprezentările nu derivă automat din gândire.

În principiu imaginea reprezentării este secundară în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe

baza percepţiei. Dar din punct de vedere al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai
importantă. Bogăţia experienţei perceptive este numai o condiţie pentru dezvoltarea reprezentărilor.
Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile practice ale subiectului cu obiectele, în
cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri și estomparea altora.

O altă condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a

cuvântului, manifestată astfel:

24
1) cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice;

2) dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidele obiectului

reprezentat sau mai îndepărtate;

3) asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini;

4) este instrument de organizare şi transformare a imaginilor;

5) prin cuvânt, reprezentările sunt integrate cu procesele de gândire și imaginaţie.

Reprezentarea apare cu precădere în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de
obiecte se găsesc reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte și
atunci când este realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată,
aceasta din urmă conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin
două concluzii:

1. Reprezentarea nu este o simplă reproducere a obiectului, dimpotrivă, ea angajează o anumită

transformare a obiectului, de la care s-a pornit.

2. Transformarea obiectului nu este radicală, în reprezentare perseverând structura de informaţii de

bază aparținând obiectului reprezentat. Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de
reprezentarea obiectului, ci de imaginarea sau crearea lui.

În concluzie reprezentarea implică interiorizarea experienţei perceptive la un nivel superior,

chiar abstract. Ea nu este o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare în absenţa
stimulului corespunzător.

Mecanismele psihologice ale reprezentării

Multă vreme reprezentarea a fost considerată un potenţial indivizibil al conştiinţei, o creaţie

pur subiectivă a individului dar, în fapt, reprezentarea este determinată de realitatea înconjurătoare.
„Spre deosebire de percepţie al cărei conţinut informaţional îl constituie însuşirile concrete dar
exterioare, accidentale ale obiectelor și fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este
format din însuşirile concrete ale obiectelor, însă cele mai importante, mai reprezentative pentru
obiect.” (Zlate, M., 2015). Reprezentarea are drept conţinut informaţional caracteristica concretă a
obiectului.

Mecanismele prin intermediul cărora se produc reprezentările sunt:

1. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri pasive
ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi chiar recombinări ale
însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea unor însuşiri, estomparea şi
eliminarea altora. Psihologia cognitivă consideră reprezentările drept modele interiorizate ale lumii,
utilizate ca surse de informare şi instrumente de reglare și planificare a conduitelor.

25
2. Un alt mecanism îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor. Aceasta nu se face întâmplător, ci
reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor respective sau semnificaţia obiectivă, pe care ele
o au în raport cu practica socială. Reprezentarea relevă din obiecte, mai ales din însuşirile lor
funcţionale, în care este înglobată experienţa socio-istorică a oamenilor.

3. Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El

asigură structurarea internă a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le
fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite
ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

4. Mecanismele, la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor,

cuvântul), nu funcţionează în vid, ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul
acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui şi, ca
urmare, posibilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intens creşte. Acţiunea este cea care
fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor.

5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare. Unele
imagini din reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată, unde au fost
stocate.

Reprezentările joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare, puncte
de sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot completa noile
percepţii, constituie „materia primă” pentru gândire și operaţiile ei dar şi pentru imaginaţie.
Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său mediu interior, pornind de la
care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior.

Dar reprezentările sunt și instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane. Integrate în

diferite tipuri de activităţi (de joc, de învăţare, de rezolvare a problemelor, de muncă, de creaţie) ele
ajută la finalizarea performantă a acestora. Apărute în urma relaţiei dintre subiect și obiect, dintre
organism şi mediu, reprezentările pot fi utilizate și ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate.

„Reprezentările apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca un simplu moment, ca o

etapă a contemplării, ci și ca un rezultat, un bilanţ al cunoaşterii, care pe de o parte sedimentează în
ele toate achiziţiile de până acum ale cunoaşterii, iar pe de altă parte pregătesc şi deschid calea spre
cunoaşterea logică, raţională.” (Răulea, C., 2005).

26
 Curs 7

GÂNDIREA

Definiţie

Gândirea poate fi privită ca o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte
importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme (problema poate fi definită ca un obstacol
întâmpinat în calea atingerii unui scop propus sau impus).

Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea izolează

generalul și necesarul de singular și accidental.. Gândirea nu operează cu obiecte individuale, ci cu
relaţii. Aceste relaţii pot fi categoriale (sunt evidentiate în cadrul piramidei conceptelor; exemplu:
pasăre-găină) și determinative (relaţii de determinare de orice fel: relaţii cauză-efect, genetice,
funcţionale etc.; exemplu: ou-găină).

Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care,

prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale, extrage şi prelucrează
informaţii despre relaţiile categoriale și determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi
raţionamentelor.

Componentele şi structura gândirii

Gândirea are două mari componente, una informaţională și alta operaţională, prima
dezvăluindu-ne latura ei de conţinut (faptul ca dispune de “unităţi informaţionale” despre “ceva”
anume – obiecte, fenomene, evenimente), cea de-a doua latura funcţională (faptul ca implică
transformări ale informaţiilor în vederea obţinerii unor produse care, prin depăşirea situaţiei
problematice, să asigure adaptarea la mediu).

Latura informaţională este constituita din ansamblul noţiunilor şi concepţiilor ca forme

generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor și fenomenelor. “Un concept este un răspuns comun
la o clasă de fenomene al căror membri manifestă câteva trăsături comune” (Osgood, 1953). La
randul sau Munn (1965) considera ca “un concept este procesul care reprezintă asemănările unor
obiecte, situatii, evenimente, altminteri diferite. Conceptele sunt produse ale raţionamentelor şi odată
dezvoltate joaca un rol important în gândirea ulterioară conceptele sunt condensări de experienţe
trecute” (p.237).

Latura operaţională a gândirii cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de

transformare a informaţiilor, de relaţionare și prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi
noţiunilor, în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau rezolvării unor probleme. Gândirea foloseşte
doua categorii de operaţii: unele sunt fundamentale, de bază, fiind prezente în orice act de gândire și
constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea

27
logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai în anumite acte de gândire și particularizându-
se în funcţie de domeniul de cunoaştere în care este implicată gândirea. în rândul acestora din urma
întâlnim mai multe modalităţi şi procedee operaţionale care se clasifică în perechi opuse.

Cele doua laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte strânsă
interacţiune și interdependenţă. Ele se îmbină dând naştere la adevărate structuri pe care le denumim
structuri cognitive ale gândirii. Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informaţii şi
operaţii ce presupun organizare și diferenţiere interioara intre elementele componente, coerenta şi
operativitate ca și tendinţa de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor
fundamental este de a media, filtra intrările în gândire. De aceea, în funcţie de natura, consistenta şi
corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotrivă, perturba depăşirea dificultăţilor.

Conceptele sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor și fenomenelor, sunt

unităţi cognitive esenţiale ale gândirii. Conceptul este acea unitate mentală care cuprinde în ea
însuşiri comune ale unei întregi clase de obiecte. Conceptele sunt mai sărace, dar mai condensate,
mai semnificative decât imaginea. Ele sunt interdependente și ierarhizate, sunt structurate. Ele se
leagă, se relaţionează și generează structuri conceptuale complexe.

Rolul lor este de a identifica noile exemple și nonexemple ale conceptului; pt. a înţelege
principiile implicate de concept; pt. a înţelege taxonomia şi alte relaţii ierarhice; pt. a rezolva
probleme care cer înţelegerea conceptului. Ele sunt sisteme de răspunsuri învăţate care permit
organizarea și interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul,
independent de orice stimulare venind din mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţelor
noastre trecute la situaţia prezentă. Fără concepte obiectele ni s-ar părea, de fiecare dată, noi.

Prototipul aparține unei categorii care conţine cele mai multe atribute ale categoriei respective.
El seamănă mai mult cu obiectele din categorie și mai puţin cu cele care nu fac parte din categorie.
Prototipul a fost calculat în funcţie de timpul de reacţie (recunoaşterea apartenenţei elementului la
categorie) și de frecvenţa evocării exemplarelor unei categorii. Ceea ce constituie un prototip pt. un
individ nu este, neapărat, un prototip şi pentru altul. Prototipul este un exemplu de gândire implicită,
amplasându-se între percepţie şi gândire.

Operaţiile gândirii

Analiza și sinteza

Analiza presupune dezmembrarea mentală a obiectului în elementele sau părţile componente

în vederea determinării proprietăţilor esenţiale, a semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului.
Sinteza pleacă de la elementele date izolat și reconstruieşte mintal obiectul. Analiza orientează
dezmembrarea obiectului spre finalitatea diferenţierii însuşirilor, iar sinteza presupune relaţionarea
logică a însuşirilor obiectului, integrează obiectul într-o clasă și desprinde un principiu logic de
dezvoltare și interacţiune. Analiza și sinteza din gândire trebuie desprinse de cele senzorial-

28
perceptive. În gândire operându-se cu obiecte mentale, de obicei, fără corespondent în realitate. La
nivelul gândirii analiza trece în abstractizare, iar sinteza în generalizare. Analiza și sinteza se conţin
reciproc.

Abstractizarea și generalizarea

Abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva. A generaliza

înseamnă fie a ne ridica în procesul cunoaşterii de la însuşirile concrete, particulare la însuşiri din ce
în ce mai generale, fie a extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte. Aceste
operaţii au forme senzorial-perceptive și forme abstracte, în funcţie de elementele prelucrate şi de
planul în care se desfăşoară.

Tipuri de abstractizări:

- prin izolare: desprinderea totală a unui obiect de celelalte,

- prin subliniere: elementul abstras nu este detaşat complet, ci situat mintal pe primul plan,
celelalte constituind fondul, planul al doilea, aceste abstractizări pot fi pozitive (reţinerea
esenţialului) sau negative (eliminarea neesenţialului).

- analitică: când elevul desprinde conştient caracteristicile esenţiale și cele neesenţiale și le

opune sprijinindu-se pe o cunoaştere sintetică a acestora.

Comparaţia

Este o premisă sau mijloc pentru toate celelalte operaţii. A compara înseamnă a stabili mintal
asemănările şi deosebirile esenţiale dintre obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu. și comparaţia
funcţionează la niveluri diferite. Comparaţia începe cu un act sintetic (corelarea însuşirilor), continuă
cu unul analitic (desprinderea asemănărilor și deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză și
generalizare (uneşte ce este comun). Operarea pe baza materialului verbal asigură un randament
crescut al comparaţiei.

Concretizarea logică

„Concretizarea este un proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale cu ajutorul
unui exemplu” (Levitov) – a ne limita, însă, numai la atât ar fi extrem de puţin şi nesemnificativ.
Este, mai degrabă, o ridicare de la abstract la concret, un efort al gândirii de a pătrunde cât mai adânc
în concreteţea obiectelor și fenomenelor.

Concretizarea logică este una dintre cele mai complexe operaţii ale gândirii, întrucât ea
reprezintă o continuare firească a celorlalte și pentru că include în structura sa elemente, aspecte din
toate celelalte operaţii. Ea debutează cu sinteză (corelarea abstracţiilor simple desprinse prin analiză
și cu închegarea lor în legi), continuă cu corelarea produselor acestei analize, deci a legilor între ele,
ajungând la alte legităţi şi se încheie cu raportarea diverselor legi la condiţiile noi.

29
 Toate acestea duc la construirea mintală a unor obiecte tot mai complexe, la cunoaşterea,
înţelegerea şi stăpânirea tot mai aprofundată a concretului senzorial și obiectual, la îmbogăţirea în
conţinut și semnificaţie a însuşi abstracţiilor.

Structurile cognitive ale gândirii

Cele două laturi ale gândirii, informaţională și operaţională, nu sunt separate, ci dimpotrivă,
informaţiile și operaţiile se organizează dând naştere unor formaţiuni psihice care poartă denumirea
de structuri cognitive ale gândirii.

Ausubel şi Robinson formulează trei accepţiuni ale acestui concept:

- una generală: structura cognitivă desemnează conţinutul și organizarea globală a ideilor unui
individ dat;

- una cu un grad mediu de generalizare: structura cognitivă se referă la conţinutul şi

organizarea ideilor unui individ într-un anumit domeniu al cunoaşterii;

- una specifică: structura cognitivă vizează aspecte ale conţinutului şi organizării conceptelor
şi propoziţiilor imediat rezolvabile și care înrâuresc învăţarea și reţinerea unor unităţi relativ
mici din tema nouă cu care se leagă.

„Structurile cognitive sunt sisteme, blocuri organizate de informaţii ce presupun diferenţierea,

specializarea şi ierarhizarea interioară a elementelor componente, relativă constanţă şi operativitate,
conexiuni cu alte sisteme cognitive ale intelectului, conducând la efecte adaptative sau
dezadaptative.” (Zlate, M., 2000).

Activităţile gândirii

Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme, raţionamentele, decizia și creaţia sunt

activităţile fundamentale ale gândirii, care o individualizează în raport cu alte mecanisme psihice.

Faptele psihice prin care se manifesta gândirea sunt:

- conceptele și însuşirea lor prin învăţare;

- înţelegerea;

- rezolvarea de probleme.

Conceptualizarea

A conceptualiza înseamnă a ajunge la concept, a intra în posesia conceptului, cu alte cuvinte,

a forma sau asimila conceptele. Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei

30
clase de obiecte ce sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee concept, de asemenea,
capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte. Conceptele nu sunt înnăscute,
ci elaborate de-a lungul vieţii.

Înţelegerea.

Natura și caracteristicile înţelegerii

După Pavlov înţelegerea este „o închidere bruscă de circuit”. Ea presupune utilizarea vechilor
cunoştinţe în vederea desprinderii unor noi cunoştinţe, momentul înţelegerii fiind echivalent cu
încadrarea noilor cunoştinţe în cele vechi.

Ausubel şi Robinson (anii ’60) propun două accepţiuni ale înţelegerii: ca proces al rezolvării
de probleme, presupunând o abordare orientată către emiterea și verificarea de ipoteze și ca produs al
rezolvării de probleme, presupunând posibilitatea imediată a reproducerii şi transpunerii. Înțelegerea
este redusă astfel la procesul rezolvării de probleme.

Într-o acccepțiune mai modernă a înţelege înseamnă: a) a sesiza existenţa unei legături între
setul noilor cunoştinţe și setul vechilor cunoştinţe gata elaborate; b) a stabili efectiv, uneori și rapid,
natura și semnificaţia acestei legături; c) a încadra și încorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care, în
felul acesta, se modifică şi se îmbogăţesc. Încorporarea se face prin: subsumare derivată (ideea nouă
este un caz particular al celei vechi), subsumare corelativă (ideea nouă presupune o transformare a
ideii vechi); supraordonare (ideea nouă este mai generală decât ideea veche) și relaţionarea
combinatorie (noile idei sunt congruente cu un fond cuprinzător de idei relevante).

Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-sintetic: debutează cu

desprinderea elementelor esenţiale ale materialului și recorelarea lor.

Caracteristicile înţelegerii:

- are un caracter conştient (nu poate fi realizată în afara conştiinţei);

- prezintă un caracter mijlocit (se bazează pe actualizarea informaţiilor elaborate anterior);

- caracterul activității (presupune acţiune mentală şi practică dar şi efort voluntar).

Rezolvarea problemelor.

Intră în funcţiune doar în situaţiile problematice. Rezolvarea problemelor ocupă rolul central
în psihologia gândirii, celelalte activităţi constituind, din anumite puncte de vedere, probleme de
rezolvat sau faze, etape ale procesului rezolutiv. De aceea rezolvarea de probleme reprezintă unul
dintre criteriile revelatoare ale nivelului de elaborare ale gândirii individului.

Procesualitatea rezolvării problemelor

31
 Problema se asociază cu bariera, obstacolul, semnul de întrebare. Situaţia problematică devine
ceea ce este atipic, ambiguu și generează tensiuni şi frustrări în subiect. La apariţia situaţiei
problematice concură lipsa unor modalităţi obişnuite de acţiune ca și existenţa a două sau mai multe
alternative egal probabile. Confruntarea situaţiei problematice cu disponibilităţile rezolutive conduc
la spaţiul problematic, care înseamnă reprezentarea problemei. Există spaţii problematice diferite
pentru indivizi diferiţi. Aceste spaţii problematice prezintă trei categorii de stări: iniţiale, finale şi
intermediare. Trecerea de la o stare la alta se face prin implicarea operatorilor și constrângerilor de
aplicare.

Procesualitatea rezolvării de probleme include, în funcţie de autori, cinci paşi:

1. faza de dubiu;

2. faza de identificare a problemei;

3. faza raportării sarcinii şi a cadrului problemei la ansamblul de cunoştinţe anterioare;

4. faza verificării succesive a ipotezelor sau a reformulării problemelor;

5. faza încorporării soluţiei găsite în cunoştinţele anterioare;

Sau varianta în trei paşi: 1. înţelegerea problemei, 2. elaborarea ipotezelor/soluţiilor şi soluţia

operată asupra ipotezelor/soluţiilor alternative și 3. testarea şi evaluarea soluţiilor.

Piaget vede inteligența ca pe o „aptitudine generală a omului care determină adaptarea lui la
mediu prin asimilarea şi prelucrarea informaţiilor.” După Piaget, inteligenţa nu este un dat, ea se
formează în decursul dezvoltării umane şi devine matură, bineînțeles în condițiile un

Inteligenţa presupune un sistem de operaţii care asigură eficienţa conduitei în vederea adaptării
optime. Adaptarea se realizează prin două mecanisme: acomodarea şi asimilarea.

a) Acomodarea rezidă în modificarea structurilor cognitive (scheme cognitive, cunoştinţe

etc.) în concordanţă cu informaţiile noi, natura şi caracterul lor. La acomodare schimbarea
vine dinspre subiect şi are loc în structurile interne deja existente.

b) Asimilarea este un proces invers: cunoştinţele noi sunt modificate prin potrivire cu
structurile intelectuale disponibile. Schimbarea vine dinspre informaţiile noi (ele se
schimbă).

Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner

Howard Gardner, a formulat o teorie modernă cu privire la natura inteligenţei. Această teorie
a inteligenţelor multiple, enunţată în cartea Frames of Mind: The Theory of Multiple
Intelligences(1983), a insistat asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct
unidimensional, ci ca o serie de şapte inteligenţe independente. Această perspectivă permite

32
individului să „manifeste transformările şi modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze
aspecte ale propriilor experienţe”. Astfel, cele şapte tipuri de inteligenţă propuse de Gardner sunt:

1. Inteligenţa verbală/lingvistică reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul

oral, fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor). Persoanele care posedă acest tip de
inteligenţă au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de structurare a limbajului (de ex.
punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul fonetic al limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile
duble), nivelul pragmatic al limbajului;
2. Inteligenţa logică/matematică, include capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi
deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi
lucruri. Acest tip de inteligenţă cuprinde şi capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a
formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege relaţiile de cauzalitate;
3. Inteligenţa vizual-spaţială, inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor” cuprinde capacitatea de a
percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile
experienţe vizuale;
4. Inteligenţa corporală/kinestezică, inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne permite să
controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea
(armonia) dintre trup şi spirit;
5. Inteligenţa muzicală/ritmică se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la
sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip de stimuli. Ea se dezvoltă şi pe măsură
ce oamenii dobândesc, în urma audiţiilor, un gust rafinat;
6. Inteligenţa interpersonală reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările,
intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include sesizarea expresiei faciale, a
inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de a distinge între diferite tipuri de relaţii
interpersonale şi capacitatea de a reacţiona eficient la situaţiile respective;
7. Inteligenţa intrapersonală presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a-ţi
cunoaşte calităţile şi punctele slabe), de a avea conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii,
motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină,
autoînţelegere şi autoevaluare.
Proces cognitiv specific uman, gândirea asigură vieţii psihice a omului coerenţă şi eficacitate
în raporturile cu mediul. Ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice, fiind
trăsătura cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice,
raționale.

Concluzii

Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale, cognitive, având ca element esențial reflectarea
unor calităţi izolate ale obiectelor și fenomenelor în momentul acţiunii lor asupra organelor de simţ.

Senzaţiile sunt imagini simple, în sensul că fiecare senzaţie reflectă o singură însuşire a unui
obiect; faptul că noi putem lua act simultan de mai multe astfel de însuşiri se realizează în baza mai
multor senzaţii ce se desfăşoară în acelaşi timp. Existenţa unei senzaţii este posibilă doar în condiţiile
integrităţii fizice şi funcţionale a analizatorilor.

33
 Percepţia constă în cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor în totalitatea însuşirilor lor, atunci
când ele acționează nemijlocit asupra organelor de simţ.

Percepţia are la bază 2 operaţii:

- analiza, constă în dezmembrarea obiectului în părţi componente;

- sinteza, constă în îmbinarea părţilor dezmembrate într-un tot întreg, primară fiind sinteza.

Reprezentarea se defineşte ca procesul cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor

imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în
absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El

asigură structurarea internă a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le
fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite
ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general esenţa
lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, şi are drept
produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.

Conceptele

Conceptele sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, sunt

unităţi cognitive esenţiale ale gândirii. Conceptul este acea unitate mentală care cuprinde în ea
însuşiri comune ale unei întregi clase de obiecte.

Prototipul

Este membrul unei categorii care conţine cele mai multe atribute ale categoriei respective. El
seamănă mai mult cu obiectele din categorie şi mai puţin cu cele care nu fac parte din categorie.

Faptele psihice prin care se manifesta gândirea sunt:

• conceptele şi însuşirea lor prin învăţare;

• înţelegerea;

• rezolvarea de probleme.

Howard Gardner, a formulat o teorie modernă cu privire la natura inteligenţei. Această teorie a
inteligenţelor multiple, enunţată în cartea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences
(1983), a insistat asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct unidimensional,
ci ca o serie de şapte inteligenţe independente.

De reținut

34
 Senzaţiile sunt imagini primare, ceea ce desemnează faptul că apar şi se menţin doar în
condiţiile unei relaţii de tip faţă-în-faţă cu obiectul cunoaşterii, în condiţiile unei acţiuni directe,
nemijlocite a acestuia asupra analizatorilor.

Senzaţiile sunt elementele fundamentale ale oricărui proces de cunoaştere şi se realizează prin
intermediul organelor de simţ.

• Din punct de vedere al apartenenţei, senzaţiile fac parte din categoria proceselor psihice
cognitive, aceasta însemnând că sunt instrumente prin care cunoaştem realitatea;

• Cunoaşterea prin intermediul senzaţiilor are un caracter limitat, ele reflectând doar însuşirile
concrete, direct accesbibile organelor de simţ, particulare, de suprafaţă ale obiectelor şi
fenomenelor (proces cognitiv senzorial);

• Senzaţiile se raportează la însuşiri ale obiectelor cunoaşterii şi nu la obiectul în integralitatea

sa, pe care le reflectă independent/izolat de obiectul cărora le aparţin;

Proprietățile senzațiilor:

• 1. Intensitatea senzaţiilor, această proprietate a senzaţiilor este legată, în special, de

intensitatea fizică a stimulilor, care le provoacă.

• 2. Calitatea senzaţiilor care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative,

olfactive etc., are mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai
ales în ghidarea comportamentului.

• 3. Durata senzaţiilor, această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei,

senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul.

• 4. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări

afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm.

Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a elementelor, care îl înconjoară şi cu
care se află într-un anumit spaţiu şi timp.

Percepţia este un proces psihic cognitiv (de cunoaştere), care constă în reflectarea obiectelor şi
fenomenelor în integritatea calităţilor lor în momentul acţiunii asupra organelor de simţ.

Formele percepțiilor:

- percepția spațiului;

- percepția formei;

- percepția timpului;

- percepția mișcării.

Reprezentarea este o imagine schematică, o reconstrucţie a obiectului perceput anterior, dar care
în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.

35
 Reprezentarea apare în două situaţii:

• atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte se găsesc reexprimate sub forma unui nou
obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte;

• atunci când este realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea
rezultată, aceasta din urmă conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial.

Reprezentările joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare, puncte de
sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot completa noile
percepţii, constituie „materia primă” pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie.

Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său mediu interior, pornind
de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior. Totodată, reprezentările sunt
instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane.

Gândirea ca proces psihic central

 - este definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, raționale;

- valorifică resursele celorlalte funcții și procese psihice pe care le orientează și coordonează.

Conceptele sunt sisteme de răspunsuri învăţate care permit organizarea şi interpretarea

elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul, independent de orice
stimulare venind din mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţelor noastre trecute la
situaţia prezentă.

Operațiile gândirii:

- Analiza presupune dezmembrarea mentală a obiectului în elementele sau părţile componente

în vederea determinării proprietăţilor esenţiale;

- Sinteza pleacă de la elementele date izolat şi reconstruieşte mintal obiectul.

- Abstractizarea şi generalizarea. Abstractizarea presupune reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte

a altceva. A generaliza înseamnă fie a ne ridica în procesul cunoaşterii de la însuşirile
concrete, particulare la însuşiri din ce în ce mai generale, fie a extinde însuşirile unui obiect
asupra unei categorii de obiecte.

- Comparaţia presupune stabilirea mintală a asemănărilor şi deosebirilor esenţiale dintre

obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu.

Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner

1. Inteligenţa verbală/lingvistică reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul
oral, fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor).
2. Inteligenţa logică/matematică, include capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi
deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi
lucruri.

36
3. Inteligenţa vizual-spaţială, inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor” cuprinde capacitatea de a
percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile
experienţe vizuale.
4. Inteligenţa corporală/kinestezică, inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne permite să
controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea
(armonia) dintre trup şi spirit.
5. Inteligenţa muzicală/ritmică se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la
sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip de stimuli.
6. Inteligenţa interpersonală reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările,
intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi
7. Inteligenţa intrapersonală presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă.

Întrebări pentru evaluarea cunoștințelor

Analizați comparativ senzația și percepția.

Arătați care sunt proprietățile senzațiilor.

Prezentați formele percepțiilor.

Analizați comparativ percepția și reprezentarea.

Care sunt funcțiile cuvântului în reprezentare.

Analizați comparativ cel puțin două operații ale gîndirii.

Ce perspectivă ne propune teoria inteligențelor multiple.

Bibliografie selectivă

Cosmovici, Andrei (1996), Psihologie generală, Iasi, Polirom.

Zlate, M. (2015), Introducere in psihologie, Iasi, Polirom.

37
 Mecanisme psihice de stimulare și susținere a
comportamentelor

Cursul 8

MOTIVAŢIA

Conceptul de motivaţie

După Nuttin „Motivaţia este o structură cognitiv-dinamică care dirijează acţiunea spre scopuri
concrete. Este aspectul dinamic al intrării în relaţie a subiectului cu lumea.” Din această definiţie se
deduce că motivaţia reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul.

În concepția lui Al. Roşca „Motivaţia este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că
sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idei
abstracte.”

Formele motivaţiei

Unele forme sunt relativ simple şi puţine la număr, acestea fiind înnăscute. Altele, mai
complexe şi numeroase, sunt dobândite. Formele dobândite sunt dependente de mediul extern, de
stările de necesitate interne și de modul de asimilare şi sedimentare a lor. Ele sunt stimulări externe
care, acţionând repetat asupra individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost
preluate, interiorizate şi transformate în condiţii interne (ex. cu „trebuie”).

Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice a

întregii sale dezvoltări psihice și umane. Există tipuri foarte diferite de motivaţie ca structură şi
funcţionalitate, complexitate și rol: trebuinţe, motive, dorinţe, aspiraţii, interese, convingeri, idealuri,
concepţia despre lume şi viaţă etc. De aici rezultă funcţii diferite ale motivaţiei.

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, reflectând

cel mai pregnant echilibrul bio-psiho-social al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. Ele
sunt considerate de specialiști „sursa primară a acţiunii”.

Clasificare:

a) după relaţia preferenţială a individului cu un obiect:

- trebuinţe fiziologice (menţin echilibrul mediului intern);
- trebuinţe psihologice (rezultă din relaţiile subiectului cu lumea înconjurătoare).
b) după geneză și conţinut:

38
 - primare (sunt înnăscute) – menţin integritatea fizică a organismului;
- secundare (dobândite) – menţin integritatea psihică și socială.
c) după nivelul la care se realizează relaţia dintre individ și mediu:
- biologice (formele de interacţiune sunt limitate la câteva mijloace fiziologice);
- trebuinţele de la nivelul relaţiilor psiho-sociale (sexuale, de apreciere, de ajutor, de cooperare
etc.)
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Ele pot
fi atât conştiente cât și inconştiente. Cele inconştiente nu au un substrat prea clar, dar au un rol
important în activitate.

Dorinţele sunt tensiuni interne, activităţi intrapsihice care preferă activităţile extrapsihice:
reacţii. Diferenţa dintre trebuinţe şi motive se face fie în funcţie de raportul lor cu acţiunea, fie după
gradul lor de generalitate.

După raportul cu acţiunea: trebuinţa nu reuşeşte întotdeauna să declanşeze o acţiune, dar

motivul asigură efectuarea comportamentelor de satisfacere.

După gradul de generalitate: trebuinţa se orientează spre o categorie mai largă de obiecte
preferenţiale, pe când motivul se orientează spre un obiect bine determinat..

Motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea de aceea se
consideră că există două segmente ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi
direcţional (sunt interdependente).

Caracteristicile motivelor: caracterul personalizat, generalizat (derivă din raportarea la

structurile psihice) și autonomia funcţională a motivelor.

Funcţiile motivaţiei

- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic
(starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea);

- funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunii efective. Acesta este motivul definit de Pieron ca
„mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”. Identificarea motivului
înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce”. Importantă pentru existenţa motivului este declanşarea
acţiunii;

- funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ sau pasiv.
Eficienţa reglatoare a motivaţiei este dependentă în egală măsură de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin
intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională și dinamica ei.

39
Efectele funcţionalităţii motivaţiei

Motivaţia declanşează activitatea subiectului, o orientează spre scop, permite prelungirea

activităţii, dacă scopul nu a fost atins sau încetarea ei odată cu atingerea scopului. Efectele pot fi
cantitative și calitative.

Efectele cantitative:

- pune organismul în situaţia de a trece mai uşor sau mai greu la acţiune sub influenţa stimulărilor
externe sau interne;

- susţine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai lung în ciuda obstacolelor ce
urmează a fi învinse.

Efecte calitative:

- permite organismului să treacă de la un scop la altul;

- facilitează ierarhizarea diferitelor scopuri posibile.

Motivaţie şi performanţă: optimum motivaţional

Motivaţia nu este un scop în sine, ci trebuie pusă în slujba unor performanţe înalte (nivel
superior de îndeplinire a scopului). Ceea ce interesează nu e doar valoarea motivaţiei, ci forţa ei
propulsativă.

„Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi performanţă este dependentă de complexitatea sarcinii

de realizat. Cercetările au arătat că în sarcinile simple, repetitive, rutiniere creşterea intensităţii
motivaţiei echivalează cu creşterea performanţei. În sarcinile complexe, creative, bogate în conţinut
informaţional, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază până la un punct cu creşterea performanţei,
după care aceasta din urmă scade.” (Lieury, A., 1996).

Eficienţa activităților depinde și de relaţiile dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate

al sarcinii, astfel a apărut conceptul de optimum motivaţional (corespondenţă și adecvare a
intensităţii motivaţiei la gradul de dificultate al sarcinii).

De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:

a) când dificultatea sarcinii e percepută corect de subiect => relaţie de corespondenţă, chiar
echivalenţă între mărimile celor două variabile,
b) când dificultatea sarcinii e percepută incorect de către subiect => 2 situaţii tipice:
- subaprecierea sarcinii = submotivare care duce la nerealizarea sarcinii;
- supraaprecierea sarcinii = supramotivare care duce la un surplus energetic care l-ar putea
dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui energiile individului chiar înainte de a se confrunta cu
sarcina. Chiar dacă sarcina e realizată, satisfacţia este prea mică pentru efortul depus.

40
 CURS 9
AFECTIVITATE ȘI EMOȚII

Definiție

Omul nu se raportează indiferent la realitate. Între stimulii interni (motivaţie) și realitate se

realizează ciocniri ale căror efecte sunt procesele afective. Stările afective sunt trăiri care exprimă
gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie și tendinţele noastre
(termenul „obiect" e luat în sens filosofic - fiind ceea ce cunoaştem, fiinţă sau lucru).

a) Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este în
concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută, fiind
însoţită de tendinţe, mişcări de apropiere. O cameră încălzită iarna ne impresionează favorabil.
Dimpotrivă, când o situaţie e în contradicţie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută,
întovărăşită de impulsuri spre evitare, îndepărtare: o hală în care zgomotul e infernal, iar atmosfera,
sufocantă ne repugnă.

b) Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale. Un pahar cu apă
rece, vara când ne e cald şi sete ne face plăcere. Aceeaşi apă, iarna, pe un ger de -25°, când ne e frig
şi tremurăm, ne displace, nu ştim cum s-o evităm, ea contrazicând cerinţele organismului. înseamnă
că stările afective se pot schimba uşor în funcţie de situaţie. Totuşi, când e vorba de structuri afective
complexe, cum ar fi un sentiment, reacţiile noastre se direcţionează foarte stabil şi pentru multă
vreme.

c) O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele prezente într-un
anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţială. Sau un copil face obrăznicii, enervând
multe persoane, dar mama sa, iubindu-1 cu pasiune, nu se supără, ci se amuză, ignorând vădit
aspectele negative ale comportării lui. Deci stările afective creează o sinteză specifică a tuturor
impulsurilor activate.

d) Un autor român evidențiază și tensiunea ca o caracteristică a stărilor afective. Într-adevăr, dacă o

tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă un afect. „Cu cât apar mai numeroase tendinţe
care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de
tensiune mai mare şi o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense.” (Pavelcu, V., 1982,)

Nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi

interdependenţă, astfel ea este considerată componenta bazala, infrastructurală a psihicului, dar și
nota lui definitorie, prin ea omul diferenţiindu-se de inteligenţa artificială.

41
Clasificarea stărilor afective

Se realizează după o serie de criterii: a) proprietăţile de care dispun (intensitate, durată,

mobilitate, expresivitate); b) gradul lor de conştientizare (unele fiind sub controlul conştiinţei, altele
nu); c) nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea
trebuinţelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume și viaţă).
Ţinând cont de aceste criterii, corelative în esenţa lor, avem:

A. Procese afective primare – au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai
aproape de biologic (instincte), tind să scape controlului conştient:

a) tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc fiecare

act de cunoaştere.

b) trăirile afective de provenienţă organică – cauzate de buna sau proasta funcţionare a

organelor interne (iritare, mohoreală etc.).

c) afectele – forme afective simple, primitive și impulsive, puternice, de scurtă durată, cu

apariţie bruscă și desfăşurare impetuoasă (groaza, frica, mânia, spaima, râsul etc.); sunt foarte
aproape de instincte. Deşi se supun mai greu controlului conştient, acesta există și omul este
considerat responsabil de acţiunile lui sub impulsul afectelor.

B. Procesele afective complexe – au un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare.

a) emoţiile curente – forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile
separate ale obiectelor, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect
sau o persoană anumită (bucuria, simpatia, admiraţia, speranţa, plăcerea etc.). Ele sunt mai nuanţate
decât afectele și se manifestă într-un comportament mai nuanţat și rafinat, după tipare și convenienţe
socio-culturale.

b) emoţiile superioare – legate nu de obiecte, ci de activitate. Ele pot să apară în activităţile

intelectuale, reflectarea frumosului; presupun evaluări şi acordări de semnificaţii valorice activităţilor
desfăşurate. Conflictul dintre aşteptările emoţionale și caracterul inedit al situaţiilor provoacă şocul
emoţional. Ele se supun în mai mare măsură învăţării, existând şi o formă de învăţare numită învăţare
afectivă.

c) dispoziţiile afective – stări difuze cu intensitate variabilă și durabilitate relativă.

Cauzalitatea este neclară subiectului. Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de
caracter.

C. Procesele afective superioare – se caracterizează printr-o mare restructurare valorică nu la

nivel de obiect (ca cele primare), nici de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate.

a) sentimentele – trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini
afective care se păstrează multă vreme. Sentimente ca dragostea, ura, gelozia, admiraţia, îndoiala,
recunoştinţa includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar și caracterizează omul ca
personalitate.

42
 Sentimentele se nasc din emoţii, dar din emoţii repetate, oscilante şi abia apoi stabilizate şi
generalizate. Există chiar şi o procesualitate de formare a unui sentiment ce cuprinde faza de
cristalizare, faza de maturizare şi faza de decristalizare (prin saţietate şi uzură, asociată cu decepţii,
deziluzii şi pesimism).

Sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala) care reflectă relaţia dintre
ideile personale şi ale altora; estetice (admiraţia, extazul), apărute în procesul reflectării frumosului
din viaţă, natură, societate; morale (patriotismul, datoria) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău,
faţă de conduitele personale sau ale semenilor. Apoi, sentimentul propriei persoane (de inferioritate
sau superioritate); sentimente psihosociale (încredere, sociabilitate).

b) pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate

foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în funcţiune pasiunile nobile, cu orientare
socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, îşi consumă energia creatoare, biruie
multe greutăţi. În acelaşi timp el trebuie să lupte cu pasiunile negative (patimile, viciile), dirijate de
scopuri egoiste, dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină, devitalizează și deviază
comportamental.

Teorii ale afectivităţii

1. Teoria intelectualistă – potrivit căreia o stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea
imaginilor. De exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc şi altele care o
împing, apare emoţia întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten îmi aduce imaginea lui în
minte, care îmi evocă numeroase amintiri fericite, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a
trupului său neînsufleţit. Ciocnirea lor brută constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe.
Acest punct de vedere era mai puţin naiv atunci, pentru că reprezentările erau privite ca începuturi de
mişcări, ca tendinţe.

2. Teoria fiziologică periferică. Percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar
conştiinţa acestora constituie ceea ce noi numim emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, ci invers, fiindcă
plâng mă simt trist. Teoria lui James-Lange are meritul de a fi subliniat importanţa modificărilor
fiziologice. Însă, ca limite, fiziologii n-au reuşit să stabilească un profil absolut specific pentru
fiecare emoţie, întrucât există manifestări care apar în două-trei emoţii distincte, apoi chiar aceeaşi
emoţie se poate exterioriza în moduri diferite. Apoi intensitatea unei trăiri afective nu e deloc
proporţională cu cea a exteriorizărilor şi manifestărilor corporale. Totuşi, o reacţie emotivă poate fi
în relaţie cu un instinct (de exemplu frica de cădere a pruncilor).

3. Teorii fiziologice centrale. Cannon a formulat o teorie după care rolul esenţial în emoţii îl
are talamusul (de aceea s-a mai numit și teoria talamică a emoţiei). Modificările organice apar
instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sunt cauza. Talamusul dezinhibat de cortex declanşează
modificările musculare şi viscerale simultan, informând şi cortexul. Emoţiile rezultă dintr-o excitare
concomitentă a talamusului şi cortexului. În studiile ulterioare neurofiziologii au pus în lumină şi
rolul pe care-l au în emoţii şi alte formaţiuni din creier, îndeosebi sistemul limbic.

43
 4. Teorii cognitive – rolul important al scoarţei cerebrale, al evaluării stimulilor situaţiei. În
primul rând, aprecierea se face prin aprecierea impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine și memoria
dând un conţinut specific trăirii emoţionale. Talamusul rămâne iniţiatorul principalelor expresii
emoţionale, însă, în urma unei excitări specifice primite de la formaţiunile superioare. Iar
modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei,
emoţia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi următoarea: stimularea senzorială, percepţia, evaluarea,
impulsul către acţiune, expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare), perceperea
acestor reacţii organice şi reevaluarea emoţională.

Rolul instinctului. Există cazuri când situaţia care declanşează emoţia este programată ereditar
pentru asta, nefiind vorba de vreo interpretare. Dincolo de frica sugarului de cădere și alte instincte
se mai vorbeşte şi despre faptul că emoţia este o ratare a instinctului. Dacă există un pericol și nu
putem face ce ne spune instinctul (să-l evităm), atunci apare emoţia. De asemenea, emoţia poate fi
amânată de o activitate care-l menţine tensionat. Totuşi aceste situaţii, legate de instincte, sunt rare.

Concluzii. Cercetătorii s-au axat pregnant pe emoţiile intense, cu mare impact pentru psihic,
dar le-au neglijat pe cele de intensitate redusă şi cu slabe modificări fiziologice: mila, speranţa,
nehotărârea, simpatia etc.

Apoi emoţiile, fiind stări afective, au caracteristica „totalităţii”, ceea ce înseamnă că trebuie să
existe o strânsă legătură între cortex și straturile subcorticale care culeg impresiile subliminale,
inconştiente. „Afectele provin din trebuinţe şi tendinţe. Structurile ample de tendinţe se cristalizează
în sentimente; emoţiile rezultând, adesea, din concordanţa sau contradicţia situaţiei cu un sentiment
precis. Şi cum tendinţele sunt începuturi de mişcări, ele se exteriorizează în expresii şi antrenează
organele care susţin acţiunea când se întrezăreşte un mare efort sau se acumulează o prea mare
tensiune.” (Attkinson, R.L., Attkinson, R.C. et.all., 2002)

Emoţiile, ca și sentimentele, nu pot fi înţelese decât studiind relaţiile globale dintre om și

mediu, dintre individ și societate, dar nu în general, ci în funcţie de fiecare situaţie tipică.

Concluzii

Motivația reprezintă totalitatea proceselor răspunzătoare de iniţierea, direcţionarea,

intensitatea şi persistenţa comportamentului

Motivația conferă trei caracteristici condiției umane: forță, direcție și persistență. În cele din
urmă toata conduita este orientată către o direcție căreia persoana îi atribuie o anumită valoare.
Esenţial pentru motivaţie este că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin
intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

Structuri motivaționale

• Motivele sunt definite ca fiind acele mobiluri care stau la baza unui comportament sau la
baza unei acţiuni specifice;

44
 • Interesele sunt definite ca fiind mobilizări psihice, orientări selective, relativ stabile spre
anumite domenii de activitate;

• Convingerile sunt definite ca fiind idei forţă, idei puternice care orientează întreaga viață a
omului, impulsionează la acțiune;

• Idealurile sunt definite ca fiind aspirații la nivel superior, proiecții ale subiectilor în imagini și
idei care ghidează întreaga existență;

• Trebuinţele sunt componente ale motivaţiei care semnalizează o stare de dezechilibru

fiziologic sau psihologic.

Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un
obiect sau o situaţie și tendinţele noastre.

Afectivitatea este considerată ca fiind componenta bazală a psihicului, dar şi nota lui
definitorie, prin ea omul diferenţiindu-se de inteligenţa artificială.

Emoţiile, ca şi sentimentele, nu pot fi înţelese decât studiind relaţiile globale dintre om şi

mediu, dintre individ şi societate, dar nu în general, ci în funcţie de fiecare situaţie tipică.

De reținut

Motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea; există două
segmente ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional.

Funcţiile motivaţiei

• funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic (starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea);

• funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunii efective. Identificarea motivului înseamnă a
răspunde la întrebarea „de ce”.

• funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ sau pasiv.

Formele motivației

• Motivația pozitivă este declanșată de laude, premii, obținerea de recompense, succese;

• Motivația negativă este determinată de stimuli precum amenințarea, pedeapsa, blamarea;

• Motivația pozitivă este declanșată de laude, premii, obținerea de recompense, succese;

• Motivația negativă este determinată de stimuli precum amenințarea, pedeapsa, blamarea;

Modelul ierarhic al trebuinţelor umane (A. Maslow) ne demonstrează faptul că trebuinţele umane
sunt organizate într-o structură ierarhică, la baza fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar în vârful
piramidei trebuinţele referitoare la realizarea de sine.

45
 Motivaţie şi performanţă: optimum motivaţional

Ceea ce interesează nu e valoarea motivaţiei, ci forţa ei propulsoare. Cercetările au arătat că în

sarcinile simple, repetitive, rutiniere creşterea intensităţii motivaţiei echivalează cu creşterea
performanţei. În sarcinile complexe, creative, bogate în conţinut informaţional, creşterea intensităţii
motivaţiei se asociază până la un punct cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade.

Caracteristicile stărilor afective:

 Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă;

 Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale;

 O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele prezente
într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţiale;

Clasificarea stărilor afective:

 Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai
aproape de biologic (instincte), tind să scape controlului conştient:

- tonul afectiv al proceselor cognitive se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc fiecare act
de cunoaştere;

- trăirile afective de provenienţă organică cauzate de buna sau proasta funcţionare a organelor
interne;

- afectele forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, de scurtă durată, cu apariţie
bruscă şi desfăşurare impetuoasă (groaza, frica, mânia, spaima, râsul etc.).

 Procesele afective complexe au un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare:

- emoţiile curente forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile
separate ale obiectelor, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un
obiect sau o persoană anumită (bucuria, simpatia, admiraţia, speranţa, plăcerea etc.);

- emoţiile superioare legate nu de obiecte, ci de activitate. Ele pot să apară în activităţile

intelectuale, reflectarea frumosului;

- dispoziţiile afective stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Cauzalitatea

este neclară subiectului.

 Procesele afective superioare care se caracterizează printr-o mare restructurare valorică nu la

nivel de obiect (ca cele primare), nici de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de
personalitate.

- sentimentele trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric;
46
 - pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte
mare, antrenând întreaga personalitate;

Teorii ale afectivităţii

1. Teoria intelectualistă : potrivit acestei teorii o stare afectivă ar lua naştere din
interacţiunea imaginilor;

2. Teoria fiziologică periferică: percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar
conştiinţa acestora constituie ceea ce noi numim emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, ci
invers, fiindcă plâng mă simt trist.

3. Teorii fiziologice centrale: Cannon a formulat o teorie după care rolul esenţial în emoţii
îl are talamusul (de aceea s-a mai numit şi teoria talamică a emoţiei);

4. Teorii cognitive: rolul important al scoarţei cerebrale, al evaluării situaţiei. În primul

rând, aprecierea se face prin aprecierea impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine şi
memoria dând un conţinut specific trăirii emoţionale.

Întrebări pentru evaluarea cunoștințelor

Prezentați structurile motivaționale folosind exemple personale.

Analizați comparativ două dintre formele motivației.

Care este legătura dintre motivație și afectivitate?

Descrieți una dintre stările afective folosind exemple proprii.

Analizați comparativ două dintre teoriile afectivității.

Care este influența emoțiilor asupra comunicării? Exemplificați.

Bibliografie selectivă

Boncu, Ș. și Nastas, D. (2015) – Emoțiile complexe, Iași, Polirom.

Cosmovici, Andrei (1996) – Psihologie generală, Iasi, Polirom.

47
 Mecanisme de reglaj psihic

CURS 10

VOINȚA

Voința reflectă obstacolul care se interpune în calea atingerii scopului propus. Din punct de
vedere psihologic, obstacolul nu se identifică nici cu un obiect sau fenomen al realității și nici cu
rezistența internă resimțită de om în desfasurarea unei activități, ci reprezintă o confruntare între
posibilitățile omului și condițiile obiective ale acelei activități. De aceea, una și aceeași piedică
obiectivă poate fi un obstacol mic pentru o persoană și unul dificil pentru alta. Evaluarea riguroasă,
corectă, adecvată a obstacolului este destul de greu de realizat, apărând frecvent cazuri de
subapreciere sau supraapreciere a obstacolului. Cauzele subevaluării sau supraevaluării sunt diverse:
experiența succesului și a eșecului, tipul de personalitate etc.

Funcția specifică a voinței este cea de autoreglaj conștient realizat prin mijloace verbale.
Rolul voinței în viața psihică vizează implicarea acestui proces în coordonarea, reglarea tuturor
acțiunilor conștiente ale omului. Voința conferă conștiinței dimensiunea autoreglajului prin mijloace
verbale.

Definiție

„Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace
verbale și constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea
biruirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite. Reglajul voluntar se manifesta și ca
inițiere și susținere a acțiunilor și activității și ca frână, ca diminuare, ca amânare.” (Cosmovici, A.,
1996).

Și într-un caz și în celalalt, este necesar efortul voluntar. Sunt împrejurări de viață cînd este
mai dificil și necesită o încordare mai mare stăpânirea de sine, menținerea prin forța voinței a
calmului, a lucidității. Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinței
prin care se deosebește de toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice,
intelectuale, emoționale prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere
neurofuncțional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activității nervoase în jurul unui centru
dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acțiunii. Efortul voluntar este trăit de persoană ca o
stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depășirii
obstacolului.

Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea voluntară, deși în activitățile fizice, aceasta

este o componentă necesară a depășirii obstacolului, dacă este inclusă în mecanismele reglajului

48
voluntar. Pot exista persoane care dispun de o forță fizică mare dar care având o voință slabă, nu
reușesc să depășească nici obstacolele obișnuite. În același timp, sunt și cazuri când un om mai slab
fizic învinge greutăți mari datorită încordării voluntare. În activitatea intelectuală, efortul fizic este
mic, însă este considerabil cel din planul gândirii, al imaginației, al memoriei.

Intensitatea efortului voluntar și specificitatea mecanismelor puse în acțiune reflectă

obstacolul care apare în calea realizării scopurilor. Desfășurarea unei activități ce reprezintă o
confruntare între posibilitățile omului și dificultatea activității, poate fi un obstacol mic pentru o
persoană și unul dificil pentru alta. Una și aceeași problemă de matematică necesită un efort minim
pentru un specialist și o încordare mare pentru elevul care abia și-a însușit metodele necesare pentru
rezolvarea ei. Dar după consolidarea cunoștintelor și dezvoltarea capacitatilor rezolutive, obstacolul
implicat în acel tip de problemă se diminuează, deci elevul stapânește din ce în ce mai bine
activitatea, o conduce operativ și eficient.

De-a lungul desfășurării unei activități complexe momentele de dificultate pot să fie diferite
și de aceea efortul voluntar se modulează după creșterea sau descreșterea obstacolului, asigurându-se
concordanța ideală a activității este realizarea acestei concordanțe. Atunci când obstacolul este
subapreciat, efortul voluntar nu este suficient și există riscul nedepășirii lui. Astfel, unele dintre
eșecurile unor echipe de fotbal bună în fața unor adversari mediocri se explică prin lipsa acestei
concordanțe.

Poate exista și situația inversă atunci când obstacolul este supraapreciat și, în consecință, se
ajunge la un grad înalt de încordare voluntară care duce la succes, dar cu un mare consum de energie
psihonervoasă și încheiat cu oboseală și satisfacții îndoielnice. Și în acest caz, reglajul voluntar este
deficitar. Aprecierea obstacolului este anticipată, la fel este și mobilizarea energetică astfel încât în
timpul desfășurării actiunii este foarte greu să se ajungă la concordanța necesară. Dacă omul se
confruntă cu un obstacol față de care își dă seama că nu s-ar putea mobiliza pe măsură și în timp util,
puterea voinței se manifestă, de data aceasta, ca amânare a acțiunii respective și pregătirea mai bună
pentru o confruntare ulterioară cu garanții de reușită.

„Confruntarea de lungă durată cu obstacole de o anumită natură permite dezvoltarea

capacităților de efort voluntar de un fel sau altul. Se poate vorbi de o specializare a efortului. Poate fi
astfel un efort manifestat cu precădere în coordonarea și intensificarea mișcărilor sau în concentrarea
atenției sau o creștere a activității gândirii, memoriei, imaginației. În măsura în care cineva devine
conștient de capacitatea sa de efort specializat, tinde spre acele activități în care și-o poate pune mai
bine în valoare.” (Golu, M., 1993).

Asigurând energia necesară desfășurării activităților și mai ales organizându-și și

concentrând-o în directia unică a scopului, voința este una din condițiile subiective, cele mai
importante, ale reușitei activității și obtinerii unor performanțe. Dar mobilizarea voluntară, deși
deosebit de eficientă, este în același timp costisitoare pentru organism din punct de vedere energetic.
După etape de efort voluntar intens și îndelungat, urmează momente de oboseală, nu doar fizica ci
mai ales nervoasă. De aceea, pentru păstrarea sănătății fizice și mintale se recomandă un echilibru
între activitate și odihnă.

49
 Astfel, pregătirea unui examen este o activitate complexă cu nenumarate obstacole. Ea
generează emoții și sentimente diverse: satisfacții intelectuale, plăcerea efortului intelectual, dar și
îngrijorare, neliniște, teama de eșec și chiar frustrare din lipsa preocupărilor de divertisment. Aceste
din urmă pot perturba activitatea prin sporirea nejustificată de eforturi, care duc la oboseală
prematură, prin întârzierea activității sau abandonului. Frâna voluntară trebuie să se manifeste în
sensul diminuării sau chiar reprimării lor.

Structura și fazele actelor voluntare

Activitatea umană are o structură foarte complexă în care se pot identifica variate acțiuni.
Printre acestea, acțiunile voluntare au cea mai mare importanță în conducerea și reglarea ei până la
finalizare. Acțiunile voluntare pot fi mai simple și de structura și de durată, mai ales atunci când
obstacolele sunt minime, de exemplu atunci când cauți o explicație în dictionar. Ele pot fi complexe
și de lungă durată dacă apar multe piedici și omul nu are experiența depășirii lor, ca în cazul
pregătirii unui concurs de admitere. În cadrul acțiunilor voluntare complexe sau de durată pot fi cu
ușurință desprinse anumite momente sau faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anumit
specific și în mod diferit:

1. Prima fază a acțiunilor voluntare constă în actualizarea unor motive care generează anumite
scopuri și orientarea preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este
abia la început și se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv și scop. Însă
numai atât nu-i suficient pentru o acțiune voluntară. Dacă se parcurge doar acest moment se rămâne
numai la nivelul unei dorințe. Trebuie să apară apoi și intenția de a realiza acel scop care este, de
obicei, formulată verbal prin mecanismele limbajului interior și care este susținută de cercetarea
modalităților concrete de desfășurare a acțiunilor. Un al treilea moment, după formularea intenției, se
construiește planul mintal al rezolvării acțiunii. În acțiunile simple, acest al treilea moment poate fi
urmat de execuția efectivă.

2. A doua fază a acțiunilor voluntare este lupta motivelor, generată de apariția mai multor motive și,
aferente lor, mai multe scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacții
imediate, dar de fapt nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puțin tentante, prin
rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiții, reglajul voluntar se
manifestă, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii. Deliberarea implică efort suplimentar de
cunoaștere a condițiilor de împlinire a motivelor, de analiză conștientă a urmărilor lor, de evaluare a
acestora.

3. A treia fază este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea
unui motiv/scop și inhibarea, amînarea celorlalte, pe aceasta bază putându-se asigura concentrarea
energiei psihonervoase în vederea realizării scopului. Momentul deciziei poate fi uneori, dramatic
pentru că omul nu prelucrează doar informația, ci el trăiește efectiv situațiile implicate în satisfacerea
unora și nesatisfacerea altora. Pe de alta parte, el se simte raspunzător față de sine, de rezultatele unei
activități cu sens personal și față de cei din jur pentru cele de interes general. În aceste conditii, lupta
motivelor este și mai dramatică și poate fi mult prelungită în timp. Prin urmare, ea necesită un efort
voluntar susținut cu atât mai mult cu cît în actul deciziei sunt implicate și trăsături de personalitate,

50
cum ar fi: nivelul de aspirații, particularitățile temperamentale, dorința de a avea succes și teama de
eșec, sistemul propriu de valori.

Persoanele cu o voință puternică reușesc să decidă în cunoștință de cauză în favoarea

acțiunilor care au o semnificație majoră personală sau socială, chiar dacă realizarea ar necesita un
mai mare efort și privarea de satisfacții imediate. Slăbiciunea vointei se poate manifesta prin oscilație
îndelungată între diferitele motive și în incapacitatea de a lua o hotărâre fermă.

După ce omul a făcut alegerea, care satisface cel mai bine criteriile dar și dorintele și
aspiratiile sale, el hotărăște realizarea scopului și satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se
îmbogățește, se definitivează și devine reperul intern al desfășurării respectivei activități. Prin
reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obține și ce s-a proiectat.

4. A patra fază este executarea hotarârii luate. Ea înseamnă realizarea efectivă a planului și atingerea
reală a scopului. Acum omul folosește o serie de mijloace materiale și mentale, cum sunt
cunoștintele, deprinderile, priceperile. Desfășurarea secvențială a acțiunii este controlată prin
confruntarea permanentă cu planul mintal și cu conditiile practice de desfășurare, realizându-se și
modificări ale planului, dacă împrejurările o cer. Pentru activitatile simple, execuția urmează imediat
hotărârii. Pentru cele complexe, poate apărea un moment de pregatire între hotărâre și execuție. Este
vorba atât de pregatirea unor mijloace materiale, cât și de pregătirea omului în sensul însușirii de
cunoștințe, formării de noi deprinderi, dezvoltarea de capacități.

Este posibil ca execuția să nu se poată realiza. În aceste împrejurări este necesară amânarea ei
sau înlocuirea cu ceva ce corespunde momentului și aceasta înseamnă să se declanșeze o nouă
acțiune voluntară cu toate momentele consemnate mai sus.

Acțiunile complexe și deosebit de semnificative implică o a cincea fază: verificarea

rezultatului obținut și formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este cazul de
exemplu, al activităților de rezolvare a problemelor sau în cercetare unde rezultatul obținut trebuie
verificat și mai ales generalizat pentru a servi în situații noi.

Dacă ne întrebăm în care fază a actului voluntar se depune cel mai mare efort răspunsul este
mai degrabă subiectiv. Un efort mare poate fi depus în oricare dintre momente. Depinde de noutatea
activității, de experiența persoanei, de condiții de lucru, de nivelul abilităților implicate.

De asemenea întinderea în timp a fazelor poate fi foarte diferită. Uneori importantă este
luarea hotărârii și care uneori cere mai mult timp, asa cum este in activitatea de conducere. Alteori,
mai ales în activitățile productive, faza executivă este cea mai importantă deoarece necesită cel mai
mare efort și cel mai mult timp.

Toate secvențele actului voluntar sus-menționate pot fi sintetizate în două părți: una de
preparare cuprinzându-le pe primele trei, și alta de execuție care încheie și confirmă forța și
importanța reglajului voluntar pentru activitatea umană.

Calitățile voinței

51
 Voința se formează prin executarea, în decursul vieții, a nenumăratelor acțiuni voluntare de
mai mică sau mai mare amploare cerute de împrejurari dar, și prin exerciții speciale. Treptat, se
fomrează anumite calități de voință care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane.
Cele mai importante sunt: puterea voinței, independența, perseverența, promptitudinea luării
deciziilor.

Puterea voinței se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu

obstacolele importante, își urmărește scopurile. Un rol important în manifestarea puterii voinței îl are
valoarea scopului urmărit. În ciuda dificultăților omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apreciere a
apropierii de scop. Opusul acestei calități este slăbiciunea voinței care înseamnă imposibilitatea de a
realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauză este conștient de importanța acestui fapt pentru
sine și pentru cei din jur. El poate începe dar nu reușește să-l finalizeze. Din acest punct de vedere
poate fi un neadaptat în școală și în viață.

Perseverența presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp, chiar și

în condițiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activității. Perseverența este sustinută atât
de valoarea scopului cât și de încrederea în forțele proprii. Opusul perseverenței este încăpățânarea
care este o însușire negativă a voinței, manifestându-se ca urmare a unui scop când este clar că
împrejurările nu oferă nici o șansă de reușită analiză logică relevând caracterul imposibil.

Independența voinței se exprimă în tendința constantă de a lua hotărâri pe baza gândirii

proprii, de a cunoaște cât mai profund condițiile activității, a consecințelor și responsabilităților
personale pentru ele. Însușirea negativă, opusă acestei calități este sugestibilitatea, adică adoptarea
necritică a influențelor exterioare cu anihilarea propriei poziții și diminuarea implicării și a
responsabilității personale.

Promptitudinea deciziei constă în viteza cu care delibereaza persoana într-o situație complexă
sau urgentă și adoptă hotărârea cea mai potrivită. Exista profesii unde evenimentele se succed cu
mare viteză și în aceste condiții trebuie luate decizii. Un pilot trebuie sa judece și să decidă în
fracțiuni de secundă în anumite împrejurări. Opusul acestei calități este nehotărârea sau tergiversarea,
care se manifestă ca oscilații îndelungate și nejustificate între mai multe motive, scopuri, mijloace.

Calitățile voinței integrate în structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de caracter. În
măsura în care aceste însușiri sunt exersate ele capătă stabilitate, reflectând nivelul de dezvoltare a
personalității. La fiecare om sunt reprezentate toate însușirile volitive ale personalității, însă ele au un
nivel diferit de dezvoltare. Întâlnim oameni care se disting prin fermitate care luptă cu o perseverență
excepțională pentru transpunerea în viață a deciziilor lor.

52
 Cursul 11
ATENȚIA

Atenția este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificația, importanța
și ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene care ne influențează existența (acordăm atenție
lucrurilor care ne interesează și o menținem prin scopul urmărit).

Definiția

Atenția este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei psihonervoase

asupra unor obiecte, însușiri sau procese, menite să conducă la sporirea eficienței activității psihice,
cu deosebire a proceselor cognitive.

„Cea mai importantă caracteristică a atentiei este, în opinia tuturor specialiștilor,

selectivitatea. Dacă un fapt, o idee, un stimul verbal prezinta interes pentru o persoană, generează
trăiri afective, aceste stări motivațional-afective vor orienta și sustine atenția cu ușurință și pe
perioade lungi de timp. Orientarea atenției spre anumiti stimuli este concomitentă cu inhibarea altor
stimuli, realizându-se astfel un fenomen de filtraj senzorial și de organizare, de autoreglare a energiei
psihonervoase.” (Zlate, M., 2015).

Atenția este un atribut al celorlalte procese psihice. Dacă se asociază cu percepția, atunci
aceasta va fi mai clară, precisă și completă. Atunci când se asociaza cu memoria, aceasta devine mai
fidelă și mai trainică. Dacă se asociază cu gândirea și imaginația, atunci acestea vor fi mai eficiente,
profunde și creatoare. Atenția este necesară, este o condiție a reflectării conștiente eficiente, este un
proces psihic, dar și un proces de cunoaștere.

Literatura de specialitate a oferit o atenție specială calităților atenției:

1. Stabilitatea atenției presupune menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării

psihonervoase asupra unui fapt sau activitate. Este influențată de proprietățile stimulului, de
complexitatea și natura activității și nu în ultimul rând de motivația subiectului. Un obiect cu
structura simpl[ și nemișcat ne reține atenția foarte puțin timp.

2. Concentrarea atenției presupune mobilizarea intereselor și eforturilor într-o anumită

direcție în funcție de semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea acțiunii unor factori perturbatori.
Gradul de concentrare e dependent de mulți factori dintre care amintim: interesul subiectului pentru
acea activitate și rezistența lui la factorii perturbatori.

53
 3. Volumul atenției reprezintă cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul
conștiinței și este limitat. Volumul mediu este de 5-7 elemente.

4. Flexibilitatea sau mobilitatea atenției aduce în prim-plan capacitatea subiectului de a-și

deplasa atenția de la un obiect la altul în intervale cât mai scurte de timp. Pragul minim de deplasare
potrivit cercetărilor este de 1/6 secunde.

5. Distributivitatea atenției este proprietatea care vizează capacitatea de cuprindere simultană

în planul conștiintei clare a unei diversități de fapte, procese, manifestări. Mai exact capacitatea de a
sesiza simultan înțelesul mai multor surse de informații. S-a constatat faptul că distributivitatea e
totuși facilitată atunci cînd miscarile sunt puternic automatizate și informațiile foarte familiare. De
exemplu pilotul de avion care este atent la o mulțime de lucruri în același timp: el urmărește linia
orizontului, cadranele, asculta informațiile din căști etc.)

Formele atenției

Cea mai des utilizată clasificare este cea care vizează natura reglajului. Din această
perspectivă distingem atenția involuntară și atenția voluntară.

1. Atenția involuntară este declanșată de stimuli interni sau externi și constă în orientarea,
concentrarea neintenționată, declanșată spontan și fără efort voluntar. Atenția involuntară poate fi
atrasă de mediul exterior, ca urmare a organizării particulare a câmpului perceptiv în care apare un
obiect detașat din ansamblu. Această formă a atenției o întâlnim și la animale. Există câteva calități
ale stimulilor care pot provoca sau pot capta atenția involuntară: intensitatea stimulilor, contrastul,
noutatea, apariția sau dispariția bruscă, complexitatea, proprietatea stimulilor de a se adapta
interesului etc. Este în general de scurtă durată menținându-se atâta vreme cât durează acțiunea
stimulilor care o provoacă.

2. Atenția voluntară se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar de a-l
menține. Așadar această formă de atenție depinde în mare măsură de individ și de motivațiile sale.
Autoreglajul voluntar se realizează prin orientarea intentionată spre obiectul atenției, selectivitate în
funcție de scop și creșterea efortului psihic. Atenția voluntară este esențială pentru desfășurarea
activității, dar datorită consumului energetic sporit, a apariției oboselii se poate menține pe o
perioadă limitată de timp.

Mobilizarea și concentrarea atenției voluntare se poate menține cu ajutorul cuvântului care

mărește valoarea semnalizarii unor stimuli, cuvântul orientează atenția. Cele două forme ale atenției
sunt conexate între ele, existând grade de trecere de la una la cealaltă. De exemplu învățarea începe
cu atenția voluntară, apoi apare interesul, plăcerea de a învăța, atenția devenind treptat involuntară.
Atenția habituală sau postvoluntară este o formă superioară de manifestare a atenției, fiind o formă
specializată, bazată pe obisnuințe și se formează prin educație, pentru că atenția se poate educa.

54
 Th. Ribot remarca încă acum 50 de ani cele două forme ale atenției. Astfel el menționa că în
funcție de locul obiectului aflat în centrul atenției, atentia poate fi externă și internă. „Vorbim de
atenție externă atunci când obiectul atenției este exterior subiectului și de atenția interioară în cazul
în care obiectul atenției se afla în planul constiintei, al vieții psihice. Atenția interioară este strâns
legată de noțiunea de privire interioară, care de fapt înseamnă o serie de imagini conexe care mută
atenția noastra în planul conștiintei, o serie de amintiri.” (Radu, I., et. all., 1991).

Distragerea atenției

Distragerea atenției este opusul concentrării fiind rezultatul acțiunii diferiților stimuli, care
orientează interesele persoanei într-o altă directie, de exemplu: apariția și instalarea oboselii,
diminuarea interesului și apariția plictiselii etc. Au fost elaborate numeroase studii și cercetări
științifice pentru a fi identificați factorii care intervin în scăderea vigilenței concentrării și în
descoperirea mijloacelor ce pot întreține atenția concentrată la un nivel cât mai înalt. Rezultatele au
arătat că, mai ales în cazul unor operatii monotone, atenția scade rapid, dincolo de o durată de 20 de
minute instalându-se oboseala.

S-a constatat ca stările afective au un rol important în stabilitatea atenției și că aceasta este un
act adaptativ ce poate fi dezvoltat prin procedeul de învățare. De asemenea, interesul este tendința de
a da atenție unor obiecte, persoane sau situații, de care suntem atrași sau în care găsim satisfacții. Tot
el stimulează dorința de a continua o experiență începută, în timp ce aversiunea duce la abandon și
respingere.

Astfel, dacă în timpul desfășurării unei activități unilaterale, monotone, procesele

mobilizatoare se sting, un excitant colateral le poate dezinhiba, intensificând periodic concentrarea
atenției. De aici recomandarea psihologilor ca în anumite situații să nu se lucreze în liniște absolută,
o muzică în surdină (stimulent complementar) nu stânjenește munca, ci o favorizează. Dar stimulii
complementari puternici sunt inhibitori și perturbatori în menținerea atenției, ei reduc energia
activității dominante și determină apariția unei noi reacții de orientare, a unei noi dominante (muzica
puternică, stridentă, însoțită de un text care ne antrenează emotional distrage atenția). Gradul de
distragere a atenției depinde de motivația, de interesul pe care îl avem pentru activitatea desfașurată,
de noutatea și varietatea acesteia.

Atenția concentrată poate fi menținută și în cazul în care activitatea este automatizată,

deprinderile sunt bine consolidate sau când suntem obișnuiți, adaptați să lucram în prezența unor
excitanți perturbatori specifici locului de muncă.

Patologia atenției

Vom încerca să stabilim cazurile patologice ale atenției sau așa numitele stări morbide ale
atenției. Numim „distrați”, oamenii a căror atenție are dificultăți în a se concentra într-un mod cât de

55
cât stabil, oameni care trec fără încetare de la o idee la alta, care sunt la cheremul schimbărilor celor
mai fugitive ale dispoziției lor sau ale evenimentelor celor mai insignificante din ambianță. Este o
stare perpetuă de mobilitate și împrăștiere, aflată la antipodul atenției. Termenul de „distracție” se
aplica însă și unor cazuri cu totul diferite. Oamenii absorbiți de o idee sunt distrași, par incapabili de
atenție distributivă tocmai pentru că sunt extrem de concentrați. Există exemple de savanți celebri
prin distracția lor.

Cazurile patologice ale atenției se îndreaptă în două direcții: hipertrofia atenției, adică
predominarea absolută a unei stări sau a unui grup de stări, care devine stabilă, neputând fi eliminată
din conștiință și atrofia atenției atunci când atenția nu se poate menține și uneori nici chiar constitui.
Există și o a treia variantă, aceea a indivizilor cu infirmitati congenitale.

În prima categorie, hipertrofia atenției, includem ideile fixe. S-a întâmplat oricui să fie
urmărit de o arie muzicală sau de o frază care revine fără un motiv anume. La orice om sănătos există
adesea o idee dominantă care îi reglează conduita: plăcerea, banul, ambiția, mântuirea sufletului etc.
Aceasta idee fixă care durează toată viața, cu excepția cazului în care este substituită de o alta, se
poate transforma uneori într-o pasiune. Transformarea atenției spontane într-o idee fixă adesea
patologica, este cât se poate de clară la ipohondri. Th. Ribot împarte ideile fixe în trei categorii:

- ideile fixe simple, de natură pur intelectuală, care rămân cel mai adesea închise în conștiință sau
care se manifesta prin acte fără importanță.

- ideile fixe acompaniate de emoții puternice, cum sunt groaza și angoasa (agorafobia, nebunia
îndoielii etc.)

- ideile fixe cu forma impulsivă, tendințe irezistibile care se manifestă prin acte de violență sau
criminale (furt, omucidere, sinucidere).

Importanța atenției pentru învățare

În orice act de învățare intervine de fapt întreg psihicul chiar dacă în anumite momente
domină un proces iart într-o altă fază intervine altul. Într-un act de cunoastere elementară se distinge
îndeosebi rolul atenției, percepției și memoriei. Nu poate exista un act de cunoaștere eficientă fără o
focalizare a conștiinței elevului, fără focalizarea atenției sale. Atenția realizează o optimizare a
cunoașterii: ea selectează o anumită porțiune din câmpul perceptiv, intensificând informația,
asigurându-i și mai multă claritate.

Atenția concentrată este puternic influențată de motivație, de stările afective și este însoțit de
caracteristici bine cunoscute ale posturii și mimicii. Cele trei forme principale ale atenției
(involuntară, voluntară și postvoluntară) sunt absolut necesare in procesul invatarii sistematice. Ca
exemplu amintim copilul, care este obligat să facă exerciții la un anumit instrument muzical, are
nevoie de voința la început, dar treptat, muzica îl va atrage și nu va mai presupune efort voluntar.
Astfel atenția voluntară se transformă în atenție postvoluntară. Din punct de vedere al desfășurarii și
organizării procesului didactic sunt importante condițiile care favorizează concentrarea involuntară a
atenției. Condițiile externe sunt:
56
- Noutatea obiectelor, fenomenelor, situațiilor atrage imediat atenția.

- Intensitatea stimulilor este de asemenea foarte importantă. O lumină, un sunet puternic trezesc
atenția, obiectele mari sunt observate mai repede decat cele mici, și mai ales culorile vii, ținând
desigur cont de realitate și de contrast.

- Mișcarea, schimbarea, variația atrag ușor atenția. De exemplu filmul este mai interesant și util decât
prezentarea unor imagini statice cu ajutorul unor planșe sau fotografii.

- Dintre factorii interni cel mai important este interesul pentru activitatea desfășurată.

Curs 12
Comunicarea și limbajul

Faptul ca limbajul și comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la îndemâna
individului pentru a-și regla propria sa conduită, dar și conduita altora, este mult prea evident pentru
a insista asupra lui.

Definiție

Comunicarea, înteleasă ca act de împărtășire a unor semnificații, inevitabil în situații de

actiune, devine esențială, fundamentală atât pentru viața persoanei, cât și pentru viața socială a
individului. Comunicarea a fost definită cel mai adeseori ca o formă particulară a relației de schimb
între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.

SILLAMY insista asupra caracterului de feed-back al comunicării. Când informația este

transmisă, considera el, se produce o acțiune asupra receptorului și un efect retroactiv asupra
persoanei emitente.

ANZIEU și MARTIN atrag atenția asupra elementelor componente ale comunicării și

orientarea ei. Conform acestor autori comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice și fizice
prin care se efectuează operația de punere în relație a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau
cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.

Asadar, esențiale pentru actul comunicării sunt:

- relația dintre indivizi sau dintre grupuri;

- schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații;

57
 - modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați în actul de comunicare.

Această abordare asupra comunicării o întâlnim și în lucrările de dată ceva mai recentă.
Principala problemă pe care o presupune studiul comunicării este aceea a stabilirii conținutului și a
mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis.

Comunicarea umană poate fi verbală sau nonverbală. Conținutul comunicării este extrem de variat:

- comunicarea vehiculează imagini, noțiuni, idei (deci are un continut informațional);

- ea facilitează și manifestarea conduitelor afective (continutul afectiv-emoțional);

- prin comunicare se transmit trebuințe, aspirații, imbolduri spre acțiune (conținutul

motivational);

- se inițiază, se declanșează sau se stopează activitățile, se manifestă rezistența la eforturi

(continutul volitiv).

Mijloacele de transmitere a comunicării se clasifică astfel:

1. lingvistice (limbajul și manifestările vocale);

2. para-lingvistice, mai mult sau mai putin conștiente, înțelese de membrii unei culturi:
nonverbal-vocale (tonul vocii);

3. extra-lingvistice (gesturi) , care scapă locutorului în timpul comunicării;

4. vocale: calitatea vocii care furnizează informații biologice, psihologice sau sociale asupra
locutorului).

„Unele teorii consideră comunicarea ca fiind modalitatea de legătură în spațiu și timp între un
„obiect-sistem” și mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtătoare de informație sau ca un
transfer de informație de la sistem sursă (emitent) la un sistem receptor (destinatar).” (Pânișoară, I.,
O., 2008). Potrivit acestei accepțiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci și al
sistemelor fizice și biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare.

Noțiunea de comunicare ne apare astfel ca relație și ca proces. Astfel relația se definește ca

legătura informațională dintre doi termeni: sursa (emitentul) și receptorul (destinatarul). Emitentul
generează și transmite semnale. Pentru a transmite semnale, sistemul emitent trebuie să posede cel
putin două stari distincte (elemente, de ex. litere). Receptorul sau destinatarul este sistemul care
captează și prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-și sub actiunea lor starea
inițială.

Calitatea în sine a comunicării este determinată de capacitatea de recepție și prelucrare a

destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai
complexă capacitate de recepție și prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent și de destinatar nu au un
caracter invariant ci unul relativ, cei doi termeni putându-si schimba reciproc locurile, pe parcursul
procesului de comunicare.

58
 Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se
aplica asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) și alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) dar și
la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent și destinatar. Procesul de comunicare se
caracterizează prin frecvență și periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substanțial
calitativă a semnalelor și prin conținutul mesajelor.

Dupa contextul spatio-temporal unde se desfășoară, comunicarea poate fi directă (față în față)
și indirectă (existența unui mediator).

Cele de mai sus ne ajută să diferențiem încă două noțiuni (limba și limbajul) strâns legate între
ele și extrem de importante pentru comunicare.

Limba este reprezentată de totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale)

ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de
semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric. În raport cu individul, ea este un dat
obiectiv și depinde nu doar de existența în sine a individului, ci de existența colectivității umane, a
poporului, a națiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală.

Limbajul poate fi definit ca o activitate psihică de comunicare între oameni prin intermediul
limbii sau activitatea verbală, de comunicare prin intermediul limbii, una dintre formele activității
comunicative a omului.

Diferențierea între limbă și limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic,
instrumental-funcțional. Din punct de vedere istoric limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe
baza dezvoltării aparatului fonator și pe măsura obiectivării structurilor limbajului. Inițial, limba
există și se manifestă în forma limbajului oral interindividual. Treptat însă, limba se va detașa relativ
de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, obiectivată prin semne grafice și reguli logico-
gramaticale.

Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentându-se individului ca o

realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască și s-o asimileze pentru a putea intra în relație
adecvată de comunicare cu semenii.

Din punct de vedere instrumental-funcțional limba este constituită din următoarele elemente:

1. Repertoriul de combinații (vocabularul),

2. Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează cuvintele)

3. Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).

M. Zlate afirma: “Sunt cel puțin două diferențieri existente între limbă și limbaj:

a. În timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate și nu de fiecare individ în

parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizandu-se atât în plan fiziologic
(datorată unor particularități ale aparatului fonator), cât și în plan psihologic (el având o manifestare
personală și diferită de la individ la individ;

59
 b. Daca limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune
transformarea elementelor limbii în elemente proprii, or pentru aceasta este necesară conștientizarea
laturii fonetice, grafice și semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte
izolate) la structuri semantice complexe (propoziții, fraze, discursuri, texte).

Cele două noțiuni se diferențiază dupa sfera lor: comunicarea, dat fiind că se realizează nu doar
prin mijloace verbale, ci și nonverbale, are o sferă mai largă decat limbajul care este o comunicare
verbală, realizată prin mijloace lingvistice. Limbajul depașește limitele comunicării propriu-zise,
desfășurându-se, într-un fel sau altul, și atunci când nu are loc comunicarea interumană (deci
limbajul continuă să funcționeze și atunci când omul nu comunică cu nimeni).

La rândul ei, comunicarea depășește limitele limbajului verbal, angajând o serie de comporta-
mente specifice ale vieții psihice a omului (imitația, contaminarea, competiția etc.).

Scopurile și rolurile comunicării

Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esențial. Ea este atât de importantă și
utilă încât unii autori au considerat-o ca fiind unul dintre elementele cheie în definirea, înțelegerea și
explicarea individului și chiar a societății. Exista, câteva „rațiuni” ale comunicării la nivel individual:

- Prin comunicare, individul se umanizează, își formează și îsi dezvoltă personalitatea, aceasta
fiind cea care îi asigură transmiterea experienței sociale;

- Comunicarea permite influențarea educativ-formativă a individului; în lipsa comunicării

individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, rămâne izolat, inapt pentru interacțiunea socială,
privat de capacitatea de integrare în colectivitate. Nu va fi posibilă interacțiunea ratională, bazată pe
gândire și reflexie, coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea și interinfluențarea reciprocă;

- Omul este o ființă care comunică și în virtutea acestui fapt se formează și se manifestă ca om;
Nu exista numai rațiuni individuale ale comunicării ci și „ratiuni socială”;

- Comunicarea socială contribuie la sporirea uniformității de opinie a membrilor grupurilor,

fapt care se instituie într-o premisă esențială a uniformității de acțiune;

- Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obtine prin intermediul schimbului de

informații;

- Comunicarea satisface și nevoia exteriorizării emoțiilor; organizarea socială este imposibilă

fără comunicare; o societate este constituită din grupuri care comunica între ei.

Rolurile comunicării

- descoperirea personală (în timpul comunicării învățăm despre noi și despre alții, ne
descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care consta în raportarea la alții și în final,
în propria noastra evaluare);

60
 - descoperirea lumii externe (comunicarea oferă o mai bună înțelegere a realității exterioare, a
obiectelor și evenimentelor);

- stabilirea relațiilor cu sens (prin comunicare obținem posibilitatea de a stabili și a menține

relații strânse cu alții, deoarece ne place să ne simtim iubiți și plăcuți de alții);

- schimbarea atitudinilor și comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-
media, excelează în schimbarea atitudinilor și comportamentelor noastre și ale altora);

- joc și distracții (comunicarea este mijloc de destindere, de a glumi, de a ne simți bine)

Rolul limbajului ca mediator în desfășurarea și dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme

psihice, indiferent dacă acestea sunt conștiente sau inconștiente:

- sub influența lui percepția capătă sens, semnificație, se îmbogățește, se transformă în

observație ca percepție cu scop;

- reprezentările devin generalizate atunci când sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor;

- fără limbaj nu se poate vorbi de formarea noțiunilor, judecăților și raționamentelor, fără el nu

exista abstractizîri și generalizări, nu pot fi rezolvate probleme;

- însuși personalitatea umană se formează și se exteriorizează în mare parte prin limbaj.

Limbajul devine astfel un fel de ax al sistemului psihic uman care face posibil fenomenul de
conștiință;

Rolul limbajului este atât de important încât activitatea lui nu se întrerupe odată cu încetarea
comunicării cu alții, dimpotrivă ea se păstrează pe tot parcursul stării de veghe (uneori sub forma
limbajului interior) și, uneori, chiar în timpul somnului.

Faptul că limbajul are un rol fundamental în activitatea psihică a omului poate fi demonstrat,
printre altele, cu ajutorul unui experiment în care activitatea lui este perturbată. De exemplu, dacă se
cere unor copii ca în timpul procesului rezolvării problemelor să-și țină limba cu dinții, vor apare
perturbări ale procesului rezolutiv.

Formele și funcțiile comunicării

În general, în clasificarea comunicării sunt utilizate trei criterii: numărul participanților,

instrumentele (mijloacele) comunicării, obiectivele ei.

1. După numărul participanților:

- comunicarea interpersonală (se desfășoară între două persoane, capătă o nuanță personală
atunci când partenerii se află în relații intime, reciprocitate sau o nuanță profesională atunci când
partenerii se cunosc mai puțin;

61
 - comunicarea de grup (reglată nu de optica personală a fiecărui participant, ci de optica
generală, comună tuturor membrilor grupului, ea fiind deci supraindividuală); la rândul ei poate fi
împărtită în:

a) comunicare intragrupală, desfășurată în interiorul grupului;

b) comunicare intergrupală, între grupuri.

2. După instrumentele folosite:

- comunicarea nonverbală;

- comunicarea verbală.

3. După prezența sau absența unor obiective:

- comunicare incidentală (atunci când individul furnizează informația despre sine fără a avea
intenția de a o face);

- comunicare instrumentală (urmărește modificarea conduitei receptorului, presupune

întotdeauna prezența unor scopuri, este deci utilitară),

- comunicare comuniune (partenerii comunică cu bucurie reciprocă pentru a „sărbători”

întalnirea lor, vizează mai ales atmosfera emoțională apărută în cursul derulării ei).

Comunicarea nonverbală

După cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale -
corpul uman, spațiul sau teritoriul, imaginea.

1. Comunicarea prin corp este cea mai complexă deoarece intervine în întâlnirile cotidiene nu
doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin
îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilări). Ea recurge la mijloace ca: aparența fizică, gesturile,
expresia feței (mimica).

Uneori îmbrăcămintea comunică diverse trăsături caracteriale ale oamenilor (originalitate cu

orice preț) sau intențiile lor (intenția de a se distinge, de a place etc.).

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care oferă acces la cunoașterea
unei persoane. Corpul uman înseamnă nu numai aparența fizică sau gestica ci și expresia feței,
mimica cu un foarte mare rol în comunicarea nonverbală. Privirea se distinge ca element central al
expresiei feței. Sustinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de admirație,
iubire, dușmănie etc.

Cercetările au arătat ca într-o conversație asupra unor probleme personale, persoanele se

privesc între 50%-60% din timpul conversației. Prin expresia feței putem stimula, orienta, decodifica
și înțelege intențiile partenerului, sau putem susține partenerul.

62
 2. Comunicarea prin spațiu și teritoriu

Omul este extrem de grijuliu cu spațiul în care trăiește. El își delimitează și amenajează
teritoriul în functie de nevoi și împrejurări. Tocmai modul de delimitare și amenajare a spațiului
comunică multe informații despre individ. Dintr-o perspectiva sociologică și antropologică, pot fi
desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977). Studiul
relațiilor spațiale, ca mod de comunicare, revine unei știinte numite proxemica. Printre problemele
studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spațiul în diferite culturi,
efectele simbolice ale aspectelor spațiale, distanțele fizice ale comunicării.

De exemplu:

a) distanța intimă (corp la corp sau maximum 15-40 cm);

b) distanța personală (45-75 cm, până la maxim 125);

c) distanța socială (125-210 m, un maxim de 210-360 m) distanța publică (3,60-7,50 m și cu un

minimum de peste 7,50 m).

Mijloacele nonverbale ale comunicării au următoarele roluri:

1) de a transmite ceva (idei, informații, intenții, trăsături de caracter);

2) de a nuanța și preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativă sau dezaprobativă);

3) de a ajuta persoanele să se exprime și să se înțeleagă reciproc mult mai bine (pentru

realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie să le însoțească pe cele verbale, în nici un
caz nu pot acționa independent).

Comunicarea verbală (limbajul).

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în
comunicarea interumană. El a și fost definit de aceea ca fiind „un vehicol ce transportă intenții,
atitudini.”

Limbajul este și un tip aparte de conduită a individului și anume de conduita verbală ce implică
activități diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reținerea mesajelor sonore, reproducerea sau
traducerea lor). Limbajul, ca facultate inerentă și specifică speciei umane constituie tocmai expresia
și realizarea conduitelor verbale.

În explicarea comportamentului verbal, trebuie să se țină seama de variabilele situaționale

susceptibile de a întări răspunsul, de istoria întăririlor în contextul grupului social din care face parte
individul sau de îngrădirile genetice ale speciei sale. Așadar, se învață, este achiziționat în timpul
vieții individului; el trebuie ajutat prin condiții și mijloace specifice.

Formele limbajului verbal

63
 Analiza limbajului în contextul activitatii generale de comunicare interumana a dus la
delimitarea formelor particulare în care se manifesta: limbajul extern și limbajul intern.

1. Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afară. El se realizează în două
forme: limbajul oral și limbajul scris.

2. Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată dupa reguli logico-gramaticale, a
sunetelor articulate produse de aparatul fonator. După specificul schemei de comunicare limbajul
oral se realizeaza în trei variante: solilocviu, monolog și dialog.

Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi înșine. În mod normal, această formă se
întâlnește la copii (până la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine însuți apare doar situațional sau în stări
patologice.

Monologul presupune existența unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a
replica după fiecare secvență (eventual doar la sfârșit). În general monologul este centrat pe o
anumita temă sau poate avea ca obiectiv informarea auditoriului.

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfășoară prin
alternarea pozițiilor celor doi termeni ai relației de comunicare și are caracter de schimb reciproc de
mesaje.

Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în forma grafică. Din punct de vedere
ontogentic se constituie mai târziu decât cel oral, printr-un proces de instruire în care copilul trebuie
sa diferențieze literele și să le lege în cuvinte. Limbajul scris are două verigi care se constituie
paralel: cititul și scrierea.

Limbajul intern reprezintă o comprimare a limbajului extern. Din punct de vedere structural se
bazeaza pe scheme logico-gramaticale. Din punct de vedere ontogenetic se consolidează mult mai
târziu decat limbajul oral și scris. Limbajul intern dispune de o mare viteză de derulare a ideilor. Cu
cât este mai bine elaborat, cu atat gândirea este mai bine consolidată.

Funcțiile comunicării și limbajului

Gerard Wackenheim ia în considerare urmatoarele funcții:

- functia de integrare a individului în mediul său permite individului ca împreună cu alții să ia

poziție față de alții, să se adapteze situațiilor noi, să țină seama de experiența altora, să asimileze o
parte din ea;

- funcția de dezvăluire și autodezvăluire; prin comunicare individul se face cunoscut altora, dar
și sieși, își corijeaza o serie de percepții și atitudini eronate, se introspectează și se poate întelege mai
bine;

- funcția valorizatoare; comunicarea răspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin

intermediul ei persoana atrăgând atenția altora asupra sa, implicit afirmându-se;

64
 - funcția reglatoare a conduitei altora; comunicând cu alții un individ își poate ameliora poziția
în ierarhia grupului, îi poate determina pe ceilalți membri ai grupului să-și revizuiască atitudinile,
poate crea conflicte sau dimpotrivă atmosfere destinse în timpul unei conversații;

- funcția terapeutică; comunicarea este un mijloc terapeutic fiind utilizată de către diverse
curente psihologice.

Concluzii

Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale și
constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea depășirii
obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite.

Voința reflectă obstacolul care se interpune în calea atingerii scopului propus. Funcția specifică
a voinței este cea de autoreglaj conștient realizat prin mijloace verbale. Rolul voinței în viața psihică
vizează implicarea acestui proces în coordonarea, reglarea tuturor acțiunilor conștiente ale omului.

Asigurând energia necesară desfășurării activităților și mai ales prin concentrare și orientare în
direcția unică a scopului, voința este una din condițiile subiective, cele mai importante, ale reușitei
activității și obținerii unor performanțe.

Atenția este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei psihonervoase

asupra unor obiecte, însușiri sau procese, menite să conducă la sporirea eficienței activității psihice,
cu deosebire a proceselor cognitive.

Atenția realizează o optimizare a cunoașterii: ea selectează o anumită portiune din câmpul

perceptiv, intensificând impresia, asigurându-i și mai multă claritate. Atenția concentrată implică și
rapiditatea sesizării unui eveniment așteptat. Este puternic influentată de motivație, de stările afective
și este însotită de caracteristici bine cunoscute ale posturii și mimicii.

S-a constatat că stările afective au un rol important în stabilirea atenției și că aceasta este un act
adaptativ ce poate fi dezvoltat prin procedeul de învățare. Atenția concentrată poate fi menținută și în
cazul în care activitatea este automatizată, deprinderile sunt bine consolidate sau când suntem
obișnuiți, adaptați să lucrăm în prezența unor excitanți perturbatori specifici locului de muncă.

Anzieu și Martin atrag atenția asupra elementelor componente ale comunicării și orientarea ei.
Conform acestor autori comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice și fizice prin care se
efectuează operația de punere în relație a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu mai
multe, în vederea atingerii unor obiective. Așadar, esențiale pentru actul comunicării sunt:

- relația dintre indivizi sau dintre grupuri;

- schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații;

- modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați în actul de comunicare.

65
 Prin comunicare, individul se umanizează, își formează și își dezvoltă personalitatea, deoarece
comunicarea este cea care îi asigură transmiterea experienței sociale. Comunicarea permite
influențarea educativ-formativă a individului: în lipsa comunicării individul rămâne la nivelul
dezvoltării biologice, izolat, inapt pentru interacțiunea socială, privat de capacitatea de integrare în
colectivitate.

De reținut

Finalitatea subiectiv-comportamentală a voinței este reprezentată de efortul voluntar. Efortul

voluntar se materializează printr-o mobilizare de resurse fizice, emoționale, intelectuale, susținute de
energia nervoasă.

Din punct de vedere neurofuncțional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activității

nervoase în jurul unui centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acțiunii. Efortul voluntar
este trăit de persoană ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în
vederea depășirii obstacolului.

De-a lungul desfășurarii unei activități complexe, momentele de dificultate pot să fie diferite și
de aceea efortul voluntar se modulează după creșterea sau descreșterea obstacolului, asigurându-se
concordanța ideală a activității.

Structura și fazele actelor voluntare:

 Actualizarea motivelor care generează anumite scopuri și orientarea preliminară spre ele. În
primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început și se manifesta doar ca
orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv și scop;

 A doua fază a acțiunilor voluntare este lupta motivelor, generata de apariția mai multor
motive și aferente lor, mai multe scopuri;

 A treia fază este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta presupune
alegerea unui motiv sau scop și inhibarea, amânarea celorlalte, pe aceasta bază putându-se
asigura concentrarea energiei psihonervoase în vederea realizării scopului.

 A patra fază este executarea hotărârii luate. Aceasta înseamnă realizarea efectivă a planului și
atingerea reală a scopului. Acum omul folosește o serie de mijloace materiale și mintale, cum
sunt cunoștințele, deprinderile, priceperile.

Calitățile voinței

Voința se formează prin executarea, în cursul vieții, a nenumăratelor acțiuni voluntare, cerute
de împrejurări dar și prin exerciții speciale. Cele mai importante sunt:

- puterea voinței;

- independența;

66
 - perseverența;

- promptitudinea luării hotărârii.

Calitățile voinței, integrate în structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de caracter. În
măsura în care aceste însușiri sunt exersate ele devin stabile, reflectând nivelul de dezvoltare a
personalității.

Orientarea atenției spre anumiti stimuli este concomitentă cu inhibarea altor stimuli,
realizându-se astfel un fenomen de filtraj senzorial și de organizare, de autoreglare a energiei
psihonervoase. Atenția este necesară fiind o condiție a reflectării conștiente eficiente, este un proces
psihic, dar și un proces de cunoaștere.

Calitățile atenției:

• Stabilitatea atenției presupune menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării

psihonervoase asupra aceluiași fapt sau aceleiași activități;

• Concentrarea atenției presupune mobilizarea intereselor și eforturilor într-o anumită direcție

în funcție de semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea acțiunii unor factori perturbatori;

• Volumul atenției reprezintă cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul conștiinței
și este limitat. Volumul mediu este de 5-7 elemente;

• Flexibilitatea sau mobilitatea atenției aduce în prim-plan capacitatea subiectului de a-și

deplasa atenția de la un obiect la altul în intervale cât mai scurte de timp. Pragul minim de
deplasare potrivit cercetărilor este de 1/6 secunde.

• Distributivitatea atenției este proprietatea care vizează amplitudinea unghiului de cuprindere

simultana în planul conștiinței clare a unei diversități de fapte, procese, manifestări.

Formele atenției

• Atenția involuntară este declanșată de stimuli interni și externi și consta în orientarea,

concentrarea neintenționată, declanșată spontan și fără efort voluntar;

• Atenția voluntară se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar

de a-l menține; autoreglajul voluntar se realizează prin orientarea intenționată spre obiectul
atenției, selectivitate în funcție de scop și creșterea efortului psihic.

• Distragerea atenției este rezultatul acțiunii diferiților stimuli, care determină interesele
persoanei într-o altă direcție, de exemplu: apariția și instalarea oboselii, diminuarea
interesului și apariției plictiselii etc.;

• Patologia atenției aduce în prim-plan oamenii care par incapabili să fixeze atenția într-un mod
cât de cât stabil, oameni care trec fără încetare de la o idee la alta, care sunt la distrași de
schimbările rapide ale dispoziției lor sau ale evenimentelor insignifiante din ambianță.

67
Comunicarea umană poate fi verbală sau nonverbală. Conținutul comunicării este extrem de variat:

- comunicarea vehiculează imagini, noțiuni, idei (deci are un continut informațional);

- ea facilitează și manifestarea conduitelor afective (continutul afectiv-emoțional);

- prin comunicare se transmit trebuințe, aspirații, imbolduri spre acțiune (conținutul

motivațional);

- se inițiază, se declanșează sau se stopează activitățile, se manifestă rezistența la eforturi

(conținutul volitiv);

- comunicarea permite schimbul de informaţii, este condiţia sine qua non a vieţii în societate.
Ea este inevitabilă: oamenii nu pot trăi izolaţi unii de alţii.

Funcțiile comunicării și limbajului

- functia de integrare a individului în mediul său;

- funcția de dezvăluire și autodezvăluire;

- funcția valorizatoare;

- funcția reglatoare a conduitei altora;

- funcția terapeutică; comunicarea este un mijloc terapeutic fiind utilizată de către diverse
curente psihologice.

Întrebări pentru evaluarea cunoștințelor

Precizați care este importanța actului voluntar în depășirea obstacolelor.

Descrieți structura actelor voluntare.

Analizați comparativ două calități ale voinței.

Care este influența proceselor volitive în atenție?

Descrieți două calități ale atenției pe care le considerați mai importante în procesul educațional.

Analizați comparativ două dintre formele atenției.

Care dintre formele limbajului vi se pare cea mai eficientă? Argumentați.

Care este legătura dintre comunicarea și educație?

Analizați comparativ două dintre funcțiile comunicării.

68
 Bibliografie selectivă

Floyd, Kory (2013) – Comunicarea interpersonală, Iași, Editura Polirom.

Pânișoară, I.O. (2008) – Comunicarea eficientă, Iași, Editura Polirom.

Zlate, M. (2015) – Introducere in psihologie, Iași, Editura Polirom.

Personalitatea - structură și dezvoltare

Cursul 13
Personalitatea

În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de persoană pe care
îl reprezintă fiecare. Există tipul prietenos şi sociabil, tipul agresiv, tipul liniştit şi timid, tipul activ şi
ocupat, și aşa mai departe. La baza acestor clasificări se află ideea că fiecare persoană are o anumită
personalitate, un anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta. Dacă ştim cu ce fel de persoană avem
de-a face, ne poate fi mai uşor să-i înţelegem comportamentul. De asemenea, putem să anticipăm
reacţiile unei persoane într-o anumită situaţie.

Definiție

Element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferenţiază de o altă

persoană. Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi cognitive (cu referire la
voinţă, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este
totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale.

O altă definiție ar fi: “Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor
sisteme psihofizice care determina gândirea și comportamentul sau caracteristic”. (Allport, G., 1956).

În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată
în existenţa ei socială și înzestrarea ei culturală. Personalitatea este întotdeauna unică și originală.
Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară şi mai departe în câmpul
existenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, desfăşurând diferite activităţi și intrând
în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de
personalitate. În realitate, fiecare om are un mod propriu și concret, irepetabil de a fi, de a gândi şi
simţi dar trebuie menționat că, între oameni nu sunt numai deosebiri ci şi asemănări.

69
 Personalitatea este un concept care cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor și valorilor
de care dispune o persoană. De aceea, termenul de personalitate implică, de obicei, și evaluări
privind calitățile personale, rolurile si statusurile pe care le exercită respectiva persoană în relațiile cu
ceilalți. Oricine dispune de personalitate însă, ierarhia valorică a personalităților se extinde pe o scară
foarte mare și prespune variante diferențieri, realizate atât în mod direct prin experiența cotidiană, cât
și cu ajutorul scalelor de evaluare a personalității, de către specialiști.

Fiind primul psiholog care a propus o arhitectură a sistemului de personalitate uman la

începutul secolului XX, Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente:
Ego, Id, și Superego. Egoul corespunde cel mai bine cu Eul pe care îl cunoaştem din prezentările
anterioare. Prin Id el a făcut referire la instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui
comportament uman. În concepţia lui Freud, rolul Superegoului era să controleze activitatea Ego-ului
şi a Id-ului. De exemplu, Id-ul ne va îndemna să ne satisfacem foamea, Eg-oul ne va spune în acest
caz să mâncăm, iar Superego-ul ne va controla comportamentul, şi îl supune unui cod moral, astfel
încât o persoană normală va mânca respectând o serie de standarde socialmente acceptate.

În anii 1920 şi 1930, psihologul elveţian Carl Jung a elaborat o altă teorie referitoare la
tipurile de personalităţi. El era de părere că fiecare dintre noi se poate închide în sine, devenind tăcut,
retras şi preocupat de propriile gânduri. Această acţiune poartă numele de introspecţie și, extrapolând
la nivelul individului, vorbim despre tipul de personalitate introvertit. De asemenea, putem fi
deschişi lucrurilor ce se întâmplă în jurul nostru, devenind mai sociabili și mai implicaţi în acţiunile
celorlalţi iar persoanele care fac parte din această categorie sunt numite extrovertite.

Unul dintre cei mai importanți psihologi care s-au ocupat de cercetarea personalității a fost
Gordon Allport. Conform unui  studiu realizat de psihologul american, personalitatea este alcătuită
din numeroase trăsături, structurate pe trei niveluri:

- primul nivel este format din două sau trei însuşiri cardinale, care domină comportamentul
nostru;
- cel de-al doilea nivel cuprinde între zece şi cincisprezece trăsături principale, care pot fi uşor
identificate şi care se manifestă stabil în conduita umană;

- ultimul nivel înglobează sute de trăsături secundare, pe care le observăm cu mai multă
dificultate. A caracteriza personalitatea cuiva înseamnă a observa toate aceste trăsături.

Concepţiile moderne referitoare la astfel de teorii insistă asupra modului în care copiii
reacţionează între ei şi faţă de adulţi, cum îşi fac prieteni sau duşmani şi cum se integrează într-o
anumită cultură sau societate.

70
 Specialiștii consideră că în stabilirea relațiilor interpersonale contează nu doar cum este omul
în realitate ci, mai ales, cum se manifestă el în contactele cu ceilalți. Această teorie propune să avem
în vedere mai ales acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. Teoria
aduce în prim-plan ideea că personalitatea totală a omului poate fi văzută ca un sistem multifațetat și
anume:

-         personalitatea reală;

-         personalitatea autoevaluată (mai exact imaginea de sine);

-         personalitatea ideală (imaginea dorită, cea pe care individul aspiră să și-o formeze);

-         personalitatea percepută (imaginea individului despre alții);

-         personalitatea proiectată (ceea ce crede individul că gândesc alții despre el);

-         personalitatea manifestă (cea care este exteriorizată în comportament). Personalitatea

manifestă este punctul de intersecție dintre interioritatea psihică a individului și societate.

Dar fațetele personalității nu rămân izolate, separate unele de altele, ci dimpotrivă acestea
se intersectează, se întrepătrund unele în altele. Acest lucru conduce, în cele din urmă, la închegarea
unor tipuri de personalitate. Astfel într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural,
ocupaţional, într-o epocă dată se întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un tip, după însuşirile lor
fizice sau psihice comune. Se vorbeşte doar despre tipuri de francezi, englezi sau români şi printre
aceştia de moldoveni, olteni ardeleni sau despre tipuri de ţărani, negustori, militari, sportivi, artişti,
despre tipuri temperamentale sau caracteriale.

Caracteristicile factorilor de personalitate

În primul rând, dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj dar şi motivaţia,
trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi.
În al doilea rând, factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este înzestrat
cu răbdare, cu stăpânire de sine și calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi şi numai
excepţional abdică de la ele.

În al treilea rând, factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de exemplu,

inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de
acestea.

În al patrulea rând, factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt

rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.

În al cincilea și ultimul rând, factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt

caracteristici sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent,
talentat sau incapabil, respectuos sau insolent.

71
 Pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi
conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini ce i se încredinţează. Însuşi subiectul
care se observă şi se compară cu alţii ajunge să-şi constate capacităţile şi trăsăturile sale de caracter.
Uneori, se laudă cu ele, alteori se resemnează fatalist: „aşa sunt eu și n-am ce face”. Dar omul poate
decide asupra ce să facă și cum; fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi ia în stăpânire propria
fiinţă cu tot ce are ea.

O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea și realizarea de sine. De

mai bine de un secol, psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de Eu. Înţelesul
primar este cel al pronumelui la persoana întâi.

Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate: a fi, a avea, a face. Eul este rodul
tuturor experienţelor acumulate de subiect în activitate și de corelare faţă de ceilalţi. În dezvoltarea
sa, Eul parcurge trei etape și anume: etapa Eului corporal, apoi cea a Eului social şi, în final,
definirea Eului spiritual. Se înţelege că achiziţiile acestor etape se cointegrează în condiţiile în care
cele trei laturi ale Eului se dezvoltă pe parcursul vieţii. Personalitatea este un agregat de aptitudini
care are în centrul său Eul.

Personalitatea dispune de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

Trăsăturile și tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latura
dinamico-energetică a personalităţii. Cu greu vom afla ce gândeşte un om ce sentimente încearcă, pe
unde i se aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comportamentul vom putea în scurt timp să spunem
dacă este energic, iute, cumpănit sau nu.

Firea omului (termen în limba română care se intersectează cu cel de temperament) a fost
încă de la începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de particularităţile fiziologice.

În determinarea particularităţilor temperamentale un rol principal (chiar dacă nu exclusiv)

revine sistemului nervos central care asigură coordonarea tuturor proceselor organice și mediază
comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului.

La fiecare individ însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil –
inert, echilibrat – neechilibrat.

Cercetările moderne, au demonstrat existenţa a patru tipuri de temperamente: tipul puternic

neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat mobil se exprimă în
temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în temperamentul flegmatic, tipul slab (luat
global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

Temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan psihologic și

comportamental. Fiecare temperament prezintă avantaje şi dezavantaje. Este mai greu să formezi
spiritul de disciplină, stăpânirea de sine, răbdarea, la un coleric, care este prin firea lui excitabil și
exploziv, nestăpânit și nerăbdător, decât la un flegmatic care dispune de răbdare și cumpănire
naturală, este meticulos şi păstrează un ritm ordonat în tot ce face.

Cunoaşterea bună a însuşirilor celor mai frecvente temperamente de bază este necesară pentru

72
a reuşi să le determinăm și să ţinem seama de ele.

Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii. Definind

aptitudinile cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi în mod special.

Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Acţiunile (practice,

intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu
o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur toţi oamenii normali pot executa
diverse şi nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. Toţi pot să cânte, dar unii sunt deplorabili,
iar alţii stârnesc admiraţie și impresionează. De unde şi calificările fixate în limbă de „apt pentru ...”
sau „inapt pentru ...”, prelungite prin termenii de aptitudine, inaptitudine sau capacitate, incapacitate,
iar referitor la zestrea ereditară: dotat, nedotat.

Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu

ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice și tehnice. Una
este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatec şi alta în cea a unui chirurg talentat.
Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el.
În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine și capacitate, ca sinonime. Dicţionarul
de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial și se demonstrează
prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin
deprinderi, rezultate din exerciţiu și s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate. Precocitatea
manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică aptitudini,
dar numai după ce prin exersări tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi de capacităţi.

Clasificarea aptitudinilor: elementare ,simple şi complexe.

Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau
funcţionare. Astfel sunt:

- proprietăţile de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu și orientare în timp,
simţul ritmului;

- de reprezentare a obiectelor;

- proprietăţi ale memoriei, cum ar fi: volumul, trăinicia și reproducerea;

- calităţile atenţiei, cum sunt: concentrarea şi distributivitatea.

Aptitudinile complexe sunt speciale şi generale. Sunt speciale acele categorii de aptitudini
care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi: cântul sau muzica
instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă, diversele
domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. Aptitudinile sunt definite generale, când sunt
utile în majoritatea domeniilor de activitate. Exemplu, spiritul de observaţie, care, dacă este bine
dezvoltat, ajută în toate activităţile (agricultură, domenii ale creaţiei artistice, etc.). Cea mai
importantă și autentic generală aptitudine este inteligenţa.

Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci le pot compensa într-o anumită
măsură (mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic).

73
 Caracterul exprimă specificul psihologic al omului în legătură cu orientarea și eficienţa
principalelor lui atitudini. Caracterul presupune cu necesitate nu numai o latură psihologică, ci și una
etico – socială. Determinând caracterul unei persoane, răspundem la întrebarea: ce reprezintă omul
ca membru al societăţii, cum se comportă în viaţa socială ?

Între aptitudini şi caracter este o anumită legătură. Caracterul poate sprijini dezvoltarea
aptitudinilor sau o poate submina. La rîndul său, caracterul este legat de prezenţa unor aptitudini care
facilitează traducerea în viaţă a ideilor și sentimentelor morale. În structura personalităţii caracterul și
aptitudinile trebuie să ocupe locul dominant şi să-şi subordoneze temperamentul. În cazul în care
temperamentul nu este modulat şi utilizat conform necesităţilor activităţii creatoare și comportării
călăuzite de înalte idealuri, valoarea personalităţii este prejudiciată.
În greaca veche cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică
fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al
structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în
activitate şi relaţii sociale.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale ce

apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. Termenul de caracter ne apare ca sinonim cu cel de
personalitate.

În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe
care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce.

În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini – valori. La

formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar pentru
felul cum se comportă este apreciat corespunzător(cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic, mincinos
etc.). Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile și idealul, în ultimă instanţă,
concepţia despre lume şi viaţă. Un rol important revine modelelor culturale de comportament.

Caracterul este apreciat după calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia,
sinceritatea etc., iar acestea nu depind de temperament. Între caracter și aptitudini distincţia este și
mai pregnantă. După modul cum el se raportează la activitate (atitudine favorabilă sau nu, hărnicie
sau delăsare, conştiinciozitate sau neglijenţă) apreciem una sau alta din trăsăturile de caracter.

Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi determinată doar după o manifestare

singulară. Nu poţi spune despre un tânăr că este mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a minţit
de câteva ori şi a participat în anume împrejurări la o încăierare. Este necesar să se urmărească mai
multe situaţii din viaţa acelui tânăr, să se vadă dacă minciuna şi agresivitatea sunt o regulă pentru el,
un nărav de care cu greu se poate dezbăra.
Profilul caracterial al fiecărei persoane constă în:

– Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din
motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;

74
– Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă
specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat și dominante în
raport cu situaţia în care se află;

– Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea și realizarea anumitor valori,

coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare și îmbinare la fiecare
individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;

– Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa
socială, cu munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii înguste rămân indiferenţi în raport
cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi;

– Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile și trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de

o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament;

– Plasticitatea asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în dependenţă de diverse

împrejurări;

– Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni și influenţe contrare scopurilor fundamentale,

convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc. Datorită forţei caracteriale, omul atinge
nivelul suprem al eroismului.

În concluzie, omul îşi formează o personalitate unică, ce învăluie trăsăturile emoţionale,

cognitive şi comportamentale specifice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi
relativ consistente de-a lungul timpului. Prin urmare, omul trebuie să înţeleagă natura personalităţii
atât pentru o mai bună cunoaştere de sine, cât şi pentru cunoaşterea celorlalţi oameni cu care
interacţionează!

Curs 14

ÎNVĂȚAREA ŞI TEORIILE ÎNVĂȚĂRII

Învățarea este un proces larg răspândit în natură. Învățarea este proprie omului şi animalelor
dar, în același timp, cercetări recente au demonstrat faptul ca învățarea poate să apară şi la lumea
nevie (materiale de sinteza care pot „învăța” şi pot „reține” anumite forme). La om, învățarea poate fi
văzută ca fiind orice achiziție noua de comportament, ca rezultat al exersării, menit sa conducă spre o
acomodare la ambianță. A învăța înseamnă a asimila (cunoștințe), a schimba comportamente, a
forma sentimente şi atitudini, în general a te dezvolta în concordanță cu mediul în care trăiești.

Învățarea are un pronunțat caracter adaptativ, finalitatea acesteia constând în mai buna
adaptare la mediu. De aici rezulta ca învățarea este un complicat proces psihic, ce are ca scop o
dezvoltare adecvată, achiziționarea unor noi experiențe, formarea unor noi capacitați şi deprinderi

75
care să permită individului rezolvarea unor situații problematice şi optimizarea relațiilor sale cu
mediul.

În cadrul procesului instructiv educativ se disting mai multe forme ale învățării. Din
perspectiva prezentei expuneri, două criterii sunt importante: locul şi forma învățării.

După criteriul locului unde are loc învățarea se vorbește despre:

1) învățarea socială, neorganizată în cadre instituționale, care are loc în familie, în grupurile de joacă;
astăzi se considera ca acest tip de învățare se poate întinde de-a lungul întregii vieți a individului etc.

2) învățarea sistematică, realizată în diverse unități de învățământ (de toate tipurile) sau în cadrul
diferitelor stagii de instruire şi pregătire. Aceasta este o formă de activitate instructiv-educativă
planificată pe baza unei experiențe acumulate timp de secole şi analizată de psihologi şi pedagogi.

După criteriul formei sub care se desfășoară, se poate vorbi despre doua tipuri de învățare:

1) învățarea senzorio-motorie care constă în formarea de priceperi şi deprinderi motorii, acte în care
esențial este un răspuns prompt şi adecvat la anumiți stimuli; acest tip de învățare se manifesta mai
ales în învățarea scrisului domeniile educației fizice şi sportului, dansului, deprinderilor manuale şi
mânuirea unor aparate, etc.

2) învățarea de tip verbal ce se referă la însușirea de cunoștințe şi priceperi intelectuale, dezvoltarea

capacităților de interpretare critică, de soluționare de probleme.

Modele asociaționiste ale învățării

Condiționarea clasică

Unul dintre primele modele explicative considera că o formă elementară de învățare este
reprezentată de asocierea unui anumit stimul cu un răspuns (atipic) datorită faptului că cele două
elemente au fost asociate de câteva ori, deși între acestea nu există o legătură anatomo-funcțională
directă. Acest proces este cunoscut sub numele de condiționare clasică şi a fost pus în evidență şi
studiat în detaliu de către fiziologul rus I. P. Pavlov (1849-1936, premiul Nobel pentru Medicină în
1904), la începutul sec. al XX-lea. Sunt binecunoscute experimentele realizate de către fiziologul rus
asupra unor mamifere (câinii). Dintre aceste experimente, unul poate explica într-o maniera relevantă
modul în care Pavlov a conceput actul de învățare.

Aflându-se în condiții de laborator, un câine era hrănit la intervale precise urmându-se un

protocol bine pus la punct. Conform acestui protocol, cu puțin timp înainte ca animalul sa fie hrănit,
se aprindea un bec electric. Odată cu aducerea hranei, în mod firesc, animalul începea sa saliveze.
Treptat, după o suita de repetiții a acestei succesiuni: bec aprins – aducerea mâncării - hrănire, s-a
observat faptul ca animalele începeau sa saliveze la aprinderea becului, înainte de a vedea hrana,
reacție anormală, deoarece între stimul (lumina) şi răspuns (salivare) nu există o legătura funcțională
directă.

76
 Explicația oferită de către Pavlov s-a referit la formarea așa-numitului reflex condiționat care
a fost explicat prin realizarea la nivelul scoarței cerebrale a unei legături temporare între cei doi
centri nervoși, cel al văzului şi cel al salivarii, centri care în mod normal nu au nici o legătura între
ei. S-a născut astfel ideea ca învățarea ar putea fi o succesiune de reflexe condiționate. Ba mai mult,
savantul rus a susținut ca modelul propus de către el (condiționarea clasică) poate fi utilizat şi în
cazul explicării învățării de tip uman. Evident, aceasta viziune asupra învățării, este reducționistă şi
nu ține cont de multitudinea de situații de învățare din viața reală.

Conexionismul şi condiționarea operantă

Tot în aceeași perioada cu Pavlov şi psihologul american E.L. Thorndike (1874-1949) a arătat
ca unele răspunsuri sunt învățate de către o serie de animale, datorită realizării unor conexiuni pe
scoarța cerebrală între un stimul şi un răspuns. Realizarea acestor conexiuni, susținea Thorndike, este
facilitată de producerea unor consecințe plăcute pentru animal.

In experimentele realizate psihologul american a folosit diferite variante ale unui labirint, în
interiorul căruia un șoarece încerca sa găsească drumul pana la hrană așezat în centru, sau procedeul
cuștii-problemă. Cușca, de construcție specială, avea un buton interior care odată acționat permitea
deschiderea unei trape şi ieșirea animalului. Un experiment clasic, realizat de savantul american, a
constat în așezarea în interiorul unei cuști problema a unei pisici flămânde; în fața trapei, în exterior
era așezată hrana. În acest fel animalul era plasat într-o așa-numită situație-problemă. Pisica încerca
să ajungă la hrană lovind haotic pereții cuștii până când, datorită hazardului, era acționat butonul care
deschidea trapa către hrană. Treptat, pus în aceeași situație de mai multe ori, animalul si-a redus
numărul încercărilor pană când a învățat modalitatea de a se hrăni, prin deschiderea trapei.
Rezolvarea situației problematice de către animal s-a făcut prin selectarea răspunsului potrivit, găsit
după un număr de încercări nereușite. Thorndike a stabilit astfel că un anume tip de învățare se poate
datora unei conexiuni realizate în urma unei succesiuni de încercări şi erori.

În acest context Thorndike a formulat legea efectului (care se refera la întărirea sau slăbirea
unei legături datorita consecințelor plăcute sau neplăcute pe care le are) şi legea întăririi (ce susține
ca trăinicia unei conexiuni este dependentă de numărul de repetări realizate). Cele doua legi au fost
descoperite şi de către Pavlov; diferențele dintre cei doi se reflecta în modul în care vedeau actul
învățării: Pavlov l-a conceput ca o înlocuire de stimuli în timp ce Thorndike l-a văzut ca o înlocuire
de reacții.

J. B.Watson (1878 – 1958) a propus o psihologie obiectivă, exactă, care să renunțe la

elemente subiective, individuale şi care să permită o urmărire exactă a comportamentului, precizând
şi înregistrând clar comportamentele animalului în cadrul experimentelor, fără speculații care nu pot
fi verificate. Aceasta psihologie, în concepția lui Watson, ar trebui să studieze doar stimulul şi reacția
animalului, respectiv comportamentul acestuia. S-a născut astfel un curent nou psihologia
comportamentului sau psihologia behavioristă ( în lb. engleza behavior înseamnă comportament).

Aceste teorii au stat la baza cercetărilor asupra unui alt tip de învățare, numit condiționare
operantă al carei principal promotor a fost B.F. Skinner (1904-1990), psiholog ce aparține aceleiași
scoli behavioriste. Acesta s-a ocupat în principal de investigarea comportamentului de învățare la
animale. Spre deosebire de condiționarea clasică (descrisă de către Pavlov) în cadrul căreia animalul

77
are un rol pasiv, învățarea fiind condiționată de acțiunea exterioară, în cadrul condiționării operante,
animalul joacă un rol activ, contribuind prin activitatea realizată la întărire.

Experimentele pe aceasta direcție au fost multiple şi au evidențiat unele aspecte ale învățării
prin întărire. Skinner a utilizat şi el variante ale cuștilor problemă în care plasa animale cărora le
studia comportamentul. Cușca avea în interior o pârghie şi un jgheab pentru aducerea hranei. în timp
ce animalul se mișca haotic prin cutie, apăsa în cele din urma pârghia, moment în care primea prin
jgheab o porție de mâncare. Hrana juca rolul unei recompense cu efect de întărire a
comportamentului, făcând mai probabilă repetarea acestuia în viitor.

Un fapt important evidențiat de către Skinner a fost acela că eficiența învățării este
condiționată de aplicarea întăririi (hranei) imediat după manifestarea comportamentului. Ideea de
condiționare operantă a fost deseori aplicată în explicarea comportamentului uman. Skinner însuși
considera că acest fenomen al întăririi ar putea explica destul de bine toate caracteristicile psihice ale
ființelor umane, inclusiv limbajul şi gândirea, dar puțini psihologi au fost de acord cu el. Cu toate
acestea, învățarea prin întărire rămâne un model explicativ valoros pentru descrierea actului de
învățare.

Întărirea poate fi pozitivă, atunci când i se oferă animalului ceva care îi place, își dorește sau
are nevoie sau poate fi negativă când i se permite animalului să evite stimuli neplăcuți.
Comportamentul învățat prin întărire negativă este foarte rezistent la stingere, nu dispare chiar dacă
nu mai este întărit de mult timp. Comportamentul învățat prin întărire pozitivă nu este atât de
rezistent la stingere (uitare).

În învățarea școlară, întărirea poate lua doua forme: recompensa şi pedeapsa. Copilul trebuie
sa fie recompensat şi încurajat atunci când manifesta un comportament de învățare dorit, în scopul de
a persevera pe aceasta direcție. Pedeapsa nu este niciodată un întăritor deoarece are ca efect doar
suprimarea unui anumit răspuns, fără a întări nimic. Skinner şi alți teoreticieni ai învățării s-au opus
cu argumente extrem de pertinente utilizării pedepsei ca metoda de educare a copiilor. Motivul
principal era acela ca pedeapsa pentru o greșeala nu îl împiedica pe copil să facă altceva, care poate
fi la fel de greșit.

Modele constructiviste ale învățării

Modelele cognitiviste ale învățării se focalizează asupra studierii structurilor şi

componentelor care contribuie la procesarea informației cum ar fi memoria, atenția, percepția,
gândirea, limbajul, rezolvarea de probleme şi creativitatea. Teoria constructivismului cognitiv susține
că indivizii își dezvoltă şi își construiesc singuri cunoștințele printr-un proces de adaptare la
evenimente sau prin parcurgerea cât mai multor experiențe de viață. Construirea cunoașterii la o
persoană este influențată atât de cunoștințele şi de experiența personală cât şi de mediu, de ceea ce-l
înconjoară pe individ.

De aici au plecat interpretări diferite ale constructivismului. Pe de o parte este curentul

constructivismului psihologic sau individual, reprezentat de J. Piaget (1896-1980) şi de J. Brunner
(n. 1915), care susțin că individul este singurul care conferă sens cunoștințelor. Pe de alta parte este

78
vorba de curentul constructivismului social reprezentat de L. S. Vîgotski (1896-1934), care consideră
individul în situație, cu multiplele influențe pe care le suferă (sociale, culturale, de mediu) sunt cele
care conferă sens cunoștințelor.

Constructivismul psihologic

Activitatea lui Piaget s-a centrat asupra studierii evoluției intelectului uman în general, vizând
probleme privind evoluția gândirii şi a limbajului, a inteligentei şi a învățării etc. Ansamblul
conceptivei psihologului şi filosofului elvețian poarta numele de epistemologie genetică. Atunci când
s-a referit la evoluția intelectului uman Piaget a avut în vedere trei perspective largi: (1) o perspectivă
biologică focalizată asupra aspectelor fizice şi mentale specifice individului uman (probleme legate
de reflexe şi de răspunsurile instinctive, adaptarea la situație prin asimilare şi acomodare); (2) o
succesiune a stadiilor de evoluție cognitivă pe care individul le parcurge cu necesitate în timpul
copilăriei şi adolescenței şi, legat de aceste stadii, analiza problemelor privind cunoașterea şi
gândirea dar şi problemele legate de competența intelectuală care reprezintă nivelul cel mai înalt de
funcționare care poate apare în timpul unui stadiu.

Cunoașterea umană nu este o simplă copiere a realității, ci un proces de asimilare a

informațiilor și de acomodare la structurile anterioare si, de aceea, uneori concepția lui Piaget este
caracterizată ca fiind structuralistă. Transformarea din timpul construcției este numită de Piaget
acomodare, aceasta fiind într-un fel opusă asimilării dar complementară cu aceasta. Dezvoltarea
premerge prin asimilare şi acomodare, fiind un proces simultan închis (conservativ) şi deschis
(transformativ).

Conform lui Piaget exista patru factori care permit evoluția individului de la un stadiu la altul:

a) maturizarea (dezvoltarea fizică şi mentală);

b) experiența (copilul interacționează cu obiectele reale din mediu);
c) interacțiunea socială (socializarea şi relațiile cu alți copii);
d) echilibrarea (tendința de a căuta coerența între schemele cognitive dezvoltate şi realitate.

Teoria genetic-cognitivă

Americanul J. Bruner a avut o contribuție deosebită în dezvoltarea teoriei învățării cognitive.

Bazata pe ideea de categorizare, teoria lui Bruner susține ca oamenii interpretează lumea în termenii
similarităților şi diferențelor. În concepția lui Bruner, percepția, conceptualizarea, decizia sunt
asimilate procesului de categorizare. O mențiune similară este făcută şi pentru procesul de învățare
care, în opinia psihologului american, este echivalent cu procesul formării categoriilor. Aceste
categorii sunt ordonate ierarhic, în cadrul unui sistem, în funcție de similarități şi de diferențe.
Obiecte care sunt similare sunt plasate în cadrul aceleiași categorii.

79
 Variabila majoră a teoriei învățării propuse de Bruner este sistemul de codificare după care se
realizează ordonarea categoriilor. De aceea, actul de învățare presupune, în concepția lui Bruner,
formarea acestor sisteme de codificare, sisteme care pot facilita transferul cunoștințelor, pot
îmbunătăți reținerea acestora, pot spori capacitatea de rezolvare a problemelor şi pot creste motivația
învățării. Bruner propune trei modalități de cunoaștere a lumii:

1. Modalitatea activă care se realizează prin manipulare şi acțiune liberă asupra obiectelor, prin
exersare şi descoperire. Aceasta modalitate caracterizează primii ani de viață şi este indispensabilă
pentru formarea priceperilor, deprinderilor dar şi în achiziționarea primelor cunoștințe despre lumea
înconjurătoare.

2. Modalitatea iconică bazată în special pe imagini vizuale; această modalitate nu presupune cu

necesitate manipularea efectivă a obiectelor; vârful dezvoltării acestei modalități se află undeva între
5 şi 7 ani.

3. Modalitatea simbolică văzută ca proces de înlocuire a imaginilor prin intermediul simbolurilor

(cuvinte sau alte semne convenționale). Aceste simboluri permit o „comprimare” semnificativă a
realității astfel încât indivizii pot „manevra” o mare cantitate de informații cu ajutorul căreia vor
rezolva problemele.

O consecință directă a acestor teorii constructiviste se referă la sublinierea importanței

activizării elevului în procesul de învățare, a transformării acestuia într-un factor activ al propriei
formări prin intermediul metodei problematizării.

Teoria învățării sociale (A. Bandura)

Această teorie aduce în prim-plan ideea că comportamentul social nu este înnăscut ci învățat de
la modelele din jur, mai ales persoanele reprezentative pentru copii (familia, cadrele didactice, etc.).
Accentul cade aici pe experiențele de învățare ale individului care pot fi directe sau indirecte. De
exemplu, prin socializare copilul învață comportamentul agresiv observând ca acesta este
recompensat sau nu este pedepsit (experimentul baby-doll).

Concluzii

Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o

diferenţiază de o altă persoană. Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi
cognitive al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător
cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale.

Personalitatea este întotdeauna unică şi originală deoarece fiecare individ porneşte de la o

zestre ereditară unică, singulară. Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție
integrativ-adaptativă a omului, care presupune existența celorlalte dimensiuni, biologia si fiziologia.
în cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcționale de bază: individul și
personalitatea.

80
 Prin „individ” se înțelege acea totalitate a elementelor și însușirilor, ereditare sau dobândite, care
se integreaza într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociaza cu
unicitatea.

Tulburările de personalitate sau tulburările de caracter reprezintă un grup de structuri particulare

ale personalităţii ce include deviaţii calitative sau cantitative în cadrul sferei afectiv-voliţionale şi
instinctive.

Tulburările de personalitate sunt schiţate în copilărie, se cristalizează la adolescenţă şi însoţesc

persoana în cauză de-a lungul vieţii. Pot cunoaşte o multitudine de forme, pot fi mai mult sau mai
puţin grave, însă în oricare dintre aceste situaţii afectează viaţa pacientului şi a familiei acestuia.

Învățarea are un pronunțat caracter adaptativ, finalitatea acesteia constând într-o adaptare mai
bună la mediu. în cadrul procesului instructiv educativ se disting mai multe forme ale învățării. După
criteriul formei sub care se desfășoară, putem vorbi despre două tipuri de învățare:

- învățarea senzorio-motorie - constând în formarea de priceperi și deprinderi motorii în care

este esențial un răspuns prompt și adecvat la anumiți stimuli;

- învățarea de tip verbal – ce se referă la însușirea de cunoștințe și priceperi intelectuale,

dezvoltarea capacităților de interpretare critică, de soluționare de probleme.

În concluzie învățarea este activitatea psihică prin care se dobândesc și se sedimentează noi
cunoștințe și comportamente, prin care se formează și se dezvoltă sistemul de personalitate al
individului uman.

În cadrul acestui proces de învățare, sunt integrate celelalte funcții și procese psihice (percepția,
atenția, memoria, gândirea, motivația, afectivitatea), care interacționează pentru o configurare optimă
a cadrului pentru învățare, pentru o mai mare eficiență.

De reținut

După G. Allport “Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor

sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic."

Conform unui  studiu realizat de psihologul american, personalitatea este alcătuită din
numeroase trăsături, structurate pe trei niveluri:

- primul nivel este format din două sau trei însuşiri cardinale, care domină comportamentul
nostru;

- cel de-al doilea nivel cuprinde între zece şi cincisprezece trăsături principale, care pot fi uşor
identificate şi care se manifestă stabil în conduita umană;

- ultimul nivel înglobează sute de trăsături secundare, pe care le observăm cu mai multă
dificultate. A caracteriza personalitatea cuiva înseamnă a ține cont de organizarea particulară
a acestor trăsături.

81
 Teoriile moderne ale personalității aduc în prim-plan ideea că personalitatea totală a omului
poate fi văzută ca un sistem multifațetat și anume:

- personalitatea reală;

- personalitatea autoevaluată (mai exact imaginea de sine);

- personalitatea ideală (imaginea dorită, cea pe care individul aspiră să și-o formeze);

- personalitatea percepută (imaginea individului despre alții);

- personalitatea proiectată (ceea ce crede individul că gândesc alții despre el);

- personalitatea manifestă (cea care este exteriorizată în comportament).

Pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi

conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini ce i se încredinţează. Personalitatea
dispune de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latura
dinamico-energetică a personalităţii.

Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Aptitudinea arată ce poate individul,

iar nu ce ştie el.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale ce

apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. În cadrul sistemului de personalitate, caracterul este
în principal un ansamblu de atitudini – valori.

Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane,

motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă
concepţia despre lume şi viaţă.

Putem afirma că esența învățării constă în:

- asimilarea, achiziționarea, dobândirea, însușirea conținutului învățării care este reprezentat

de: noțiuni, concepte, coduri, relații, operații, structuri cognitive, modele afective, atitudini,
sisteme de valori, reacții comportamentale, sociale, etc.;

- asimilarea unui nou conținut care va spori resursele rezolutive ale individului în vederea unei
mai bune adaptări.

Condiționarea clasică

- Unul dintre primele modele explicative considera că o formă elementară de învățare este
reprezentată de asocierea unui anumit stimul cu un răspuns (atipic) datorită faptului că cele
două elemente au fost asociate de câteva ori, deși între acestea nu exista o legătură anatomo –
funcțională directă.

Conexionismul și condiționarea operantă

82
- În aceeași perioadă cu Pavlov, psihologul american E.L. Thorndike (1874-1949) a arătat ca
unele răspunsuri sunt învățate de către animale, datorită realizării unor conexiuni pe scoarța
cerebrală între un stimul și un răspuns. Realizarea acestor conexiuni este facilitată de
producerea unor consecințe plăcute pentru animal.

Behaviorismul

- J. B.Watson (1878 - 1958 a propus o psihologie absolut obiectivă, exactă, care să renunțe la
elemente subiective, individuale și care să permită o urmărire exactă a comportamentului,
care să înregistreze clar reacțiile animalului în cadrul experimentelor, fără speculații ce nu pot
fi verificate.

Constructivismul

- Teoria constructivismului cognitiv susține că indivizii își dezvoltă și construiesc singuri

cunostințele printr-un proces de adaptare la evenimente sau prin parcurgerea cât mai multor
experiențe de viață.

- Pe de o parte este curentul constructivismului psihologic sau individual, reprezentat de J.

Piaget (1896-1980) și de J. Brunner (n. 1915), care susțin că individul este singurul care
conferă sens cunostințelor.

- Conform lui Piaget există patru factori care permit evoluția individului de la un stadiu la
altul:

 maturizarea (dezvoltarea fizică și mentală);

 experiența (copilul interacționează cu obiectele reale din mediu);

 interacțiunea socială (socializarea și relațiile cu alți copii);

 echilibrarea (tendința de a căuta coerența între schemele cognitive

- Pe de alta parte este vorba de curentul constructivismului social reprezentat de L. S. Vîgotski

(1896-1934), care considera individul în situație, cu multiplele influențe pe care le primește
(sociale, culturale, de mediu) ca fiind cele care conferă sens cunoștințelor.

- Cultura se dezvolta și exercită o influență foarte puternică asupra tuturor; ea este aceea care
ne impune ceea ce învățăm și ce deprinderi trebuie să ne dezvoltăm.

- Vîgotski a susținut existența unor funcții mentale elementare (înnăscute), care, sub influența
factorilor culturali se transformă în funcții mentale superioare, mediate social.

Teoria genetic-cognitivă

- J. Bruner a avut o contributie deosebită în dezvoltarea teoriei învățării cognitive. Bazată pe

ideea de categorizare, teoria lui Bruner sustine că oamenii interpretează lumea în termenii
similarităților și diferențelor.

83
 - Aceste categorii sunt asezate ierarhic, în cadrul unui sistem, în funcție de similarități și de
diferențe, obiecte similare fiind plasate în cadrul aceleiași categorii.

- Bruner propune trei modalități de cunoaștere a lumii:

 Modalitatea activă care se realizează prin manipulare și acțiune liberă asupra

obiectelor, prin exersare si descoperire. Aceasta modalitate caracterizează primii ani
de viață și este indispensabilă în formarea priceperilor, deprinderilor dar și în
achiziționarea primelor cunoștințe.

 Modalitatea iconică bazată în special pe imagini vizuale; aceasta modalitate nu

presupune cu necesitate manipularea efectivă a obiectelor fiind dezvoltată mai ales
între 5 și 7 ani.

 Modalitatea simbolică văzută ca proces de înlocuire a imaginilor prin intermediul

simbolurilor (cuvinte sau alte semne convenționale). Aceste simboluri permit o
„comprimare” semnificativă a realității astfel încât indivizii pot „manevra” o mare
cantitate de informații și pot rezolva problemele.

Teoria învățării sociale (A. Bandura)

- Această teorie aduce în prim-plan ideea că comportamentul social nu este înnăscut ci invățat
de la modelele adecvate. Accentul cade aici pe experiențele de învățare ale individului care
pot fi directe sau indirecte. De exemplu, prin socializare copilul învață comportamentul
agresiv observând ca acesta este recompensat sau nu este pedepsit.

Întrebări pentru evaluarea cunoștințelor

Analizați comparativ laturile psihologice ale personalității.

Prezentați prin comparație doua teorii ale personalitații.

Caracteristicile factorilor de personalitate.

Analizați diadele individ-individualitate și persoană-personalitate.

Personalitatea este înnăscută sau dobândită? Prezentați argumentele pentru teoria susținută.

Care vi se pare cea mai interesantă teorie a personalității? Argumentați alegerea.

Analizați comparativ două teorii ale învățării.

Bibliografie selectivă

Attkinson, R.L., Attkinson, R.C. et.all. (2002) – Introducere în psihologie, București, Editura
Tehnică.

84
Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea, Iași, Polirom.

Zlate, M. (2000) – Fundamentele psihologiei. Bucuresti, Editura Pro-Humanitas

85