14

- s-a manifestat încă din 1791 în cadrul Singakademiei berlineze

- a continuat cu concertele private şi publice, organizate de personalităţi ca van
Swieten, Kiesewetter sau Fétis
- editarea partiturilor în forme mult mai practice de G. V. Tucher (1827) şi Fr. Rochlitz
(1837) - înfiinţarea de societăţi muzicale (1850 - Societatea Bach, 1856 – Societatea
Händel)
- editarea unor culegeri ca Musica sacra (1839 - redactată de Fr. Commer)
- sau a operelor complete ale unor compozitori (Händel – 1843, Bach - 1851).
Raportarea la tradiţie şi studiul, prin prisma istoricului, a procesului de înnoire continuă a
muzicii, înseamnă:
- pe de o parte înlesnirea receptării şi înţelegerea noului
- iar pe de altă parte, relevarea aspectelor novatoare ale unui sistem validat fie ele
aleatorice sau improvizatorice, în toate genurile şi stilurile componistice.

ÎNCEPUTURILE MUZICII

Originea muzicii
- la vechii chinezi: muzica era creaţia primului lor împărat
- la vechii greci: dar al zeilor
- Pitagora: „muzica este o consecinţă a armoniei numerelor”
- Combarieu: „muzica este arta mimetică a magiei” – teoria incantaţiei magice
- Ştefan Angi: „toate artele apar în cadrul magiei imitative”... „simţul frumosului e o
componentă a simţurilor sincretice”
Primele instrumente:
- vocea
- instrumentele de percuţie
- cea mai veche mărturie: o frescă din Peştera Ariège din Franţa, veche de 40 000 de
ani, reprezenta un bărbat mascat cântând la un arc muzical (J. Chailley)
Melodia preistorică era o glisare a vocii cu un ambitus de secundă – cvartă
Ritmul era imprecis
Polifonia – rudimente de polifonie:
 15

- ison
- dublare la un anumit interval (polifonie în panglică)
- eterofonie

ANTICHITATEA

Antichitatea reprezintă momentul de constituire a civilizaţiei

- este epoca în care se creează valori materiale şi spirituale (piramida lui Keops, templul
zeiţei Iştar din Babilon, epopeea sumero-babiloneană Ghilgameş, poemele indiene
Mahabharata şi Ramayana, Marele zid chinezesc, construit în 213 î.Hr.)
- muzica devine:
- artă şi nu numai mijloc de influenţare a naturii
- o reprezentare spontană a energiei vitale a omului
- sunt concepute sisteme de teorie muzicală (primele noţiuni de acustică)
- încercări de notaţie muzicală
- muzica devine o forţă de influenţare a sufletului

EGIPTUL

Istoria antică a Egiptului se împarte între regatul Vechi (3200-2400 î. C., cu capitala la
Memfis), Regatul Mijlociu (2200-1700, având o nouă capitală la Teba) şi Regatul Nou (1700-
sec.VII7), după care Egiptul a fost cucerit de asirieni şi perşi (sec. VII-VI)
- muzica la egipteni era strâns legată de religie
- documentele referitoare la viaţa muzicală a egiptenilor:
- scrierile magice
- frescele piramidelor
- basoreliefuri
- tăblii de calcar din stelele sepulcrale
- imnuri din Cartea morţilor

7
În secolul XVII, Egiptul ajunge sub Ramses cel Mare, pentru scurt timp, la dimensiunile unui imperiu, cucerind
Etiopia, Arabia, Palestina şi Babilonia
 16

Imnurile sacerdotale erau cântate uneori chiar de faraoni sau de preoţi şi preotese cu
participarea corurilor de bărbaţi şi femei
Interesul pentru muzică a dat naştere la profesiunea de muzician profesionist
Templele vor angaja muzicieni profesionişti, cântăreţi sau instrumentişti, cei mai talentaţi
dintre ei fiind primiţi la curtea faraonilor
Instrumentele acompaniatoare erau: lira, flautul, harpa, orga hidraulică, sistrul (instrument
idiofon considerat sacru), castagneta, cymbale, tamburul, tobe
- s-a inventat chiar şi un limbaj de gesturi, numit cheironomie prin care cântăreţul descria linia
melodică şi dinamica de urmat pentru cor şi instrumentişti – prefigurarea dirijorului de astăzi
- zeul Osiris şi zeiţa cerului şi a dragostei Hathor protejau sistrul şi muzica
- un basorelief di timpul domniei faraonului Amenhotep al IV-lea reprezenta: 2 flautişti, un
harpist şi un lăutist
- iar o frescă tebană releva 2 dansatoare acompaniate de 4 instrumentişti cântând la oboi dublu
- dansul avea un rol important în viaţa Egiptului; era acompaniat de harpe, lăute, flaute
- în Noul Imperiu executanţii erau femei
- muzica instrumentală a fost admisă în templu doar în timpul Regatului Mijlociu
- legătura dintre literatură, muzică şi dans se regăseşte în dramele-mistere ale morţii şi
renaşterii zeului naturii, Osiris; rugăminţile disperate al soţiei sale, Isis amplifică acţiunea
principală a dramei egiptene (şi babiloniene) simboliza succesiunea anotimpurilor

SUMER

Statul sumerian se întindea în sudul Mesopotamiei8, între Tigru şi Eufrat - civilizaţia

sumeriană era considerată cea mai veche (datând din mileniul V î. C.) şi se caracteriza printr-
un nivel înalt de cultură, mitologie, filozofie, sumerienii fiind consideraţi „grecii Asiei”
- primii invadatori, akkadienii (de origine semită), au fondat (în mileniul al III-lea) oraşul
Babilon şi civilizaţia sumero-babiloniană
- ocupaţia asirienilor (sec. XIII î.Hr.) va pune bazele civilizaţiei asiro-babiloniană
- au distrus Babilonul, iar noua capitală, Ninive (sec. VIII-VII) va fi renumită prin templele
sale şi biblioteca din palatul regelui Sardanapal
- invazia mezilor va însemna sfîrşitul asirienilor

8
Grecii au numit pământul dintre fluvii Mesopotamia.
 17

- „noul Babilon”, (al doilea Babilon) – va cunoaşte apogeul sub Nabucodonosor al II-lea „Cel
Mare” (605-562)
- perşii sub Cyrus îl va supune în 539
- harpa era instrumentul cel mai apreciat: s-au păstrat basoreliefuri ce ilustrau folosirea harpei
cu 11 coarde şi a harpei cu corzile în formă de evantai
- în ceremonialul religios, imnurile cântate de preoţi erau acompaniate de flaute, cymbale şi
balag (o tobă mare)

BABILON

Statul babilonian înfiinţat în mileniul V (î. C.) a cucerit aproape întregul Orient în perioada
dinastiei Ur (2420-2300)
- babilonienii au inventat scrierea cuneiformă şi au avut merite deosebite în dezvoltarea
ştiinţelor (matematica, medicina)
- realizări remarcabile în domeniul ceramicii, sculpturii şi arhitecturii
- zeii erau ei înşişi muzicieni, nu doar iubitori de muzică
- în ierarhia curţii, muzicanţii urmau imediat după zei şi regi, chiar înaintea scribilor
- muzică profesionistă laică implica ansambluri numeroase (până la 150 de muzicanţi) -
petreceri
- instrumentele folosite – de suflat: flautul longitudinal (traversier), oboiul, cu coarde: lira,
harpa, lăuta, şi percuţie: tobe şi sistre
- epopeea sumero-babiloniană a eroului Ghilgameş face referire la rolul muzicii şi
instrumentele folosite: „Aşadar, Ghilgameş.../fă din fiecare zi o sărbătoare a bucuriei,
veseleşte-te zi şi noapte cu harpe, flaute şi dans”
- Biblia, cartea sfântă a mozaismului şi creştinismului (sec. XIII-XII î.Hr.) relevă importanţa
muzicii la vechii evrei: la inaugurarea statuii de aur a lui Nabucodonosor al II-lea, au răsunat
sunetele „trâmbiţei, flautului, chitarei, harfei, psalterionului, cimpoiului şi a tuturor
instrumentelor muzicale”
- reprezentaţiile dramatice îl aveau ca personaj central pe Tammuz, tânărul zeu al primăverii,
care murea de arşiţa verii, plâns de corul de femei, acompaniate de flaute
- mitul zeiţei Iştar care coboară în infern în căutarea soţului, precede mitul lui Orfeu al
grecilor
- la babilonieni credinţa era că instrumentele de suflat aveau puterea de a reda viaţa
 18

ASIRIA

Statul asirian, întemeiat la sfârşitul mileniului III î. C.), s-a situat pe cursul mijlociu al
Tigrului, la hotarele sumero-babilonienilor
- istoria comună a celor trei civilizaţii au influenţat şi viaţa lor muzicală
- regele Ezechias a Iudeei şi-a salvat regatul dăruind regelui asirian Sennacherib (701 î. C.)
„muzicienii şi muzicienele sale”
- un basorelief asirian, descoperit la Ninive prezintă patru instrumentişti: doi au instrumente
de coarde în mână, unul o harpă orizontală cu 8 corzi, celălalt o ţiteră cu 5 corzi; ceilalţi doi,
au instrumente de percuţie – primul, un tambur de mână, al doilea talere
- un alt basorelief marchează existenţa flautului dublu, trompeta, instrumente cu coarde –
harpa, ţitera, pandora, lira – şi percuţie, timpane, tobă
- importanţa acordată muzicii este dovedită de organizarea unor concerte publice cu
instrumentişti şi cântăreţi
- trei state legate prin istorie şi aşezare geografică; cucerite de Egipt, Babilon, Asiria vor
suferi şi influenţa culturii lor
- Fenicia practica ritualuri religioase ce implicau chiar şi sacrificii umane (arşi de vii)
- Ceremonialul era însoţit de sunetele flautului şi a trompetei
- Biblia semnalează existenţa chitarei la fenicieni

STATUL IUDEO-ISRAELIAN

Statul evreu s-a format pe teritoriul Palestinei (între Egipt şi Siria)

- particularitatea religiei – monoteistă, iar interdicţia de a face „chip cioplit”, limitează
cercetarea mărturiilor la Vechiul Testament; lipsesc elementele picturale sau sculpturale
ilustrative
- regele David s-a remarcat nu numai prin calităţile sale strategice dar şi prin talentul său
poetic şi muzical
- este autorul a 150 de Psalmi din Vechiul Testament cântaţi şi astăzi
- el însuşi era un excelent interpret al harpei (kinor)
 19

- Solomon, fiul şi urmaşul lui David este autorul Cântării cântărilor9 – cea mai veche
culegere de cântece de dragoste. Giovanni Pierluigi da Palestrina va crea varianta corală
renascentistă a acestei culegeri
- serviciul religios a cunoscut pe timpul lui Solomon un fast deosebit: corul alcătuit din „toţi
leviţii cântăreţi (...), fiii lor şi fraţii lor...” acompaniaţi de chimvale, chitare, harfe şi însoţiţi de
„120 de preoţi care suflau din trâmbiţe”
- un basorelief de epocă ilustrează evrei sclavi cântând la nebel
- cromatisme (sferturi de ton)
- tetracordul
- moduri - însuşiri emotive (ethos !)

INDIA

Poziţia geografică a statului indian este între fluviile Indus şi Gange

- pe teritoriul Indiei în mileniul al III-lea se pun bazele civilizaţiei harapiene, asimilate
ulterior de către arieni
- muzica avea un rol magic – putea influenţa fenomenele naturii şi voinţa oamenilor; avea
puterea de a îmblânzi fiarele, Forţa era dată de divinitate, Brahma şi soţia lui, Sarasvati,
patroana artelor
- la baza serviciului religios stau cele 4 cărţi de vede imnuri – cele mai vechi documente ale
civilizaţiei indiene
- cartea a III-a Samaveda conţine melodii cu o structură trisonică în care sunetul central ocupă
poziţia mediană:
sunetul superior
sunetul central
sunetul inferior
- cântecul religios avea un ambitus limitat până la cvartă, în timp ce repertoriul poetic era mult
mai expansiv, ornamentat cu inflexiuni melodice la sfert de ton (şruti)
- modurile indiene aveau la bază o scară heptatonică hemitonică (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni10
ce corespunde aproximativ sunetelor – do, re, mib, fa, sol, la, sib)
9
Cântarea cântărilor - alcătuită din 8 părţi, bazată pe dialogul declaraţiilor de dragoste a mirilor, alternând cu
părţile corale.
 20

- instrumentele folosite:
- cu coarde: vina (cu coarde ciupite), tanpura-vina sitar, ravanastron, sarangi şi
rabab (cu coarde şi arcuş)
- instrumente de suflat: flaut, oboi, cimpoi
- instrumente de percuţie: castagnete, gonguri, clopotul, tabla11
Legătura sincretică dintre cânt, cuvânt şi dans – este caracteristica predominantă a muzicii
indiene
- existenţa sincretismului este dovedită de descrierile epopeilor indiene, Mahabharata şi
Ramayana şi dezvoltarea pantomimei, a teatrului de umbre

CHINA

Civilizaţia chineză a luat fiinţă pe valea Fluviului Galben (sec. XVI î. C.)
Muzica la chinezi avea puteri magice: putea mişca astrele, era cea mai importantă artă
- filozoful Lao Tzi scria că „marele Dao dăruieşte oamenilor pacea, liniştea, muzica şi hrana”
- „muzica este armonia cerului şi a pământului”
- „muzica este ceea ce uneşte oamenii”
Legată de religie – muzica va adopta forme sobre, riguroase
Muzica de curte va servi fastul ceremoniilor, cu orchestre de peste 800 de instrumentişti şi
100 de dansatori
- Cartea cântecelor (sec. XIII-III î. C.) - este cel mai vechi document hieroglific de creaţie
populară chineză – conţine 305 povestiri în versuri, cu indicaţii referitoare la anumite turnuri
melodice, ritm, sau pauze
- la baza muzicii chineze se află sistemul pentatonic anhemitonic (ar corespunde sunetelor:
do, re, mi, sol, la)
- fiecare sunet simboliza o virtute: bunătatea, dreptatea, buna-cuviinţă, înţelepciunea şi
loialitatea
- lui Huang-ti („regele galben”, un personaj semi-legendar) i se atribuie inventarea scării de
12 sunete (do, do#, re, re#, mi, fa, fa#...)
Instrumentele folosite de chinezi:
- cu coarde - kinul (ţitera) şi pipa (cu 7, respectiv 4 corzi din mătase)

10
Denumirea sunetelor se leagă de sunetele produse de unele păsări sau animale.
11
Tabla era un timpan de dimensiuni mici lovit cu podul palmei şi cu degetele.
 21

- de suflat – siao (fluierul de bambus), kuan (flautul)

- percuţie – ciong (clopotul de bronz), pofu (tamburul)
Muzica militară – khai-ku (cântec de glorie) – era intonat de şeful orchestrei militare, preluat
de cor şi orchestră
Eticheta prestabilea numărul formaţiilor muzicale, 8, 6 sau 4 - după rangul seniorului:
împărat, prinţ sau ministru
Importanţa muzicii: ethos-ul – legat de starea sufletească
- sunetul firav, stins – tristeţe
- sunetul amplu, prelung – bucurie
- sunetul dur – mânie
- sunetul clar, ponderat – respect
- sunetul cald, mângâietor – dragoste
Confucius (înţeleptul filozof Cung Fu-tzi) afirma la finele sec. V î. C.:
„Dacă un om nu posedă virtuţile pe care le reclamă omenia, cum ar putea el practica,
cu demnitate - muzica? ”

GRECIA

Istoria grecilor antici, sinteza civilizaţiilor egiptene, asiro-babiloniene, se structurează pe cinci

epoci: Civilizaţia cretano-miceniană, Perioada homerică (sec.XII-VIII), Perioada arhaică
(sec. VIII-V) Perioada atică (sec. V - IV î.Hr.) şi Perioada elenistică (sec. IV î.Hr.- I d.Hr.)
Grecii antici, moştenitori ai unei civilizaţii şi culturi, au excelat în toate domeniile ştiinţei şi
artei:
- Civilizaţia cretano-miceniană (sec. XX î.Hr.) s-a remarcat prin arhitectură, pictură,
sculptură remarcabilă, dar şi creaţii poetice sau muzicale; astfel, basoreliefurile şi picturile
faimosului palat din Cnossos prezintă scene de dans, procesiuni şi muzicanţi cântând la
instrument
- Perioada homerică (sec.XII-VIII) – poartă numele după autorul poemelor Iliada şi Odiseea:
(1385-1184?12) – în urma întemeierii polis-urilor greceşti de către ahei, ionieni, eolieni şi
dorieni – aceştia şi-au creat şi o cultură proprie

12
războiul troian a avut loc, cu aproximaţie, între anii 1385-1184.
 22

- muzica era legată de ritualul religios – imnuri cântate zeilor Olimpului de toţi
participanţii, fără intermedierea vreunei caste de preoţi
- mitologia avea un rol special în cultura greacă, zeii Olimpului fiind cei care
controlau vieţile oamenilor
- muzica – avea un rol deosebit; mitul lui Orfeu13, cântăreţ la liră, a inspirat numeroase
opere muzicale din variate genuri14
- instrumentele muzicale, asemenea muzicii erau un dar al zeilor:
- lira lui Orfeu – era darul lui Apollo
- kythara – era o variantă mai perfecţionată a lirei
- syrinx-ul - era invenţia lui Pan (fiul lui Hermes)
- aulos (strămoşul oboiului) – era invenţia lui Atena15, iar Marsias, interpret al
instrumentului va câştiga competiţia cu Apollo16, care evoluase cântând la liră
Faptele eroice din Iliada şi Odiseea au fost cântate de:
- aezi- cântăreţi povestitori
- rapsozi – cântăreţi recitatori
- astfel ia naştere genul epic – instrumentele au doar rol de acompaniament
- Perioada arhaică (sec. VIII-V) - Elada - expansiune colonială (vestul Asiei Mici, insulele
Mării Egee şi Mediterane, sudul Italiei) - civilizaţie înfloritoare („Grecia mare”)
- din sec. VII î. C. îşi spuneau eleni, romanii i-au numit mai târziu greci.
În cursul secolelor VII-V, se va produce o diversificare a genurilor muzicale:
- se dezvoltă un gen instrumental solistic - personalităţi
- crearea unui gen liric – coral şi solistic
- naşterea tragediei şi a comediei
Terpandros din Lesbos – celebru kytharist:
- creatorul unor tipare de compoziţie vocală şi instrumentală numite nomos (legi)
- a înfiinţat în Sparta prima şcoală de kytarezi, unde se studia :
- kytharodie – cânt vocal acompaniat de kythara şi

13
Orfeu reuşea prin măiestria sa să îmblânzească fiarele sălbatice şi chiar forţele întunericului; pe Hades l-a
convins prin cântecul său să-i redea soţia moartă, pe Euridice.
14
Prima operă din Istoria muzicii: Iacopo Peri şi Ottavio Rinuccini, în cadrul Cameratei florentine – Euridice
(1600), Claudio Monteverdi, opera Orfeo (1607), Heinrich Schütz, baletul Orpheus ed Euridice (1638) Christoph
Willibald Gluck, opera Orfeo ed Euridice (1762), Hector Berlioz, cantata La mort d’Orphée (1827), Franz Liszt,
poemul simfonic Orpheus (1854), Jaques Offenbach, opereta Orpheus in Infern (1858), Igor Stravinski, baletul
Orpheus (1947), Gheorghe Dumitrescu, opera Orfeu (1977), ...
15
Zeiţa Atena va arunca instrumentul inventat de ea, considerând că acesta îi urâţea faţa.
16
Marsias, frigianul va ajunge un virtuoz al instrumentului, dar victoria asupra lui Apollo îi va trezi mânia
zeului. Acesta va porunci jupuirea de viu a lui Marsias; regretându-şi fapta, Apollo îl va transforma ulterior
într-un râu.
 23

- kytharistică – solo de kythara

Olympos din Frigia şi Sacados din Argos17 - auleţi, au pus bezele:
- aulodiei – cânt vocal acompaniat de aulos
- auleticii – solo de aulos
Genul liric va prelua rolul celui epic prin:
- Sappho din Lesbos – poetesă a versurilor de dragoste
- Arhiloh din Paros – poet satiric
- Tirteu – cântece de război
- Pindar – ode vocale (solistice sau corale) cu sau fără acompaniament instrumental
dedicate câştigătorilor la întrecerile panelenice
Genuri corale lirice - monodice:
- Epinikhia – cântec triumfal intonat la întoarcerea acasă a învingătorilor
- Parthenia – cântecul tinerelor fete dedicat zeiţei Artemis
- Oda – cântecul de laudă adresat unor zei, personalităţi sau fapte
- Dytirambul – imn pentru Dionysos (zeul vinului şi a petrecerilor)
Modurile greceşti
Melodia vocală sau instrumentală grecească avea la bază structura tetracordală (tetrachordon)
simetrică şi descendentă
- dispunerea tonurilor şi a semitonurilor le împarte în:
- diatonice (diatonon) – 2 tonuri şi 1 semiton
- cromatice (chromaticon) - 1 terţă mică şi 2 semitonuri
- enarmonice (enarmonion) – 1 terţă mare şi 2 sferturi de ton
- modurile rezultate din alăturarea a două tetracorduri identice - purtau numele
popoarelor utilizau:
- dorian (doristi) – de pe sunetul mi
- frigian (phrygisti) - de pe sunetul re
- lidian (lydisti) - de pe sunetul do
- la aceste moduri principale se adaugă 8 secundare – 4 moduri hyper (la cvinta
superioară) şi 4 moduri hypo (la cvarta inferioară)
- se cunoştea şi modulaţia (metaboles) – trecerea de la un mod la altul (chiar prin
schimbarea unui mod diatonic cu unul cromatic sau enarmonic)
Ritmul muzical grecesc a fost preluat din versificaţie:

17
Câştigător al „jocurilor pytice” de la Delfi (586 î.Hr.) prin nomul auletic: lupta lui Apollo cu balaurul Pithon.
 24

- cele bi-silabice (alternanţa silabei lungi „_” şi scurtă „u”):

- iambul (u _ )
- troheu ( _ u)
- spondeu ( _ _)
- piric (u u)
- cele tri-silabice:
- dactilic ( _ u u)
- anapestic (u u _ )
- amfibrahic (u _ u)
Tragedia (sec.VI î. C. în timpul tiranului Peisistratos) – constituită din epopee şi genul liric -
este cel mai elaborat gen al antichităţii greceşti
- născută din sărbătorile de şase zile ale lui Dionysos din luna martie – punctul de
plecare a fost dityrambul - imnul cântat în cinstea zeului
- cântece, dansuri, pantomime, iar coriştii, îmbrăcaţi în ţapi18 (satiri) erau conduşi de un
corifeu
- corifeu-ul relata şi episoade din viaţa pământeană a zeului
- transformarea corifeu-ului în actor (primul fiind Thespis din Icaria) a însemnat
naşterea tragediei

- Perioada atică – numită şi „secolul de aur” sau „secolul lui Pericle” (sec. V - IV î. C.) –
Atena devine centrul cultural al Greciei
- se ridică marile monumente arhitecturale: Partenonul, Teatrul lui Dionysos19
- se construiesc odeoane - săli speciale de concert muzical construite pentru prima dată
la Atena în timpul lui Pericle
Muzica în tragedia greacă, rolul corului
Eschil (525-456), supranumit „părintele tragediei” introduce al doilea actor şi decorurile – -
tragediile sale: Cei Şapte contra Tebei, Prometeu încătuşat, Perşii, trilogia Orestia
- conflictul tragic este declanşat de încercarea fiinţei umane de a se opune voinţei zeilor
- corul deţine un rol central, este opinia mulţimii, participă la suferinţele eroului
Sofocle (497-406) introduce al treilea actor şi costumele; acordă o importanţă deosebită
dialogului

18
„Tragedie” înseamnă cântecul ţapilor (tragoi = ţap, odi = cântec).
19
Se ridică marile monumente arhitecturale: Partenonul, Teatrul lui Dionysos cu peste 14 mii de locuri. Costul
intrării la teatru era subvenţionat de stat prin dispoziţia lui Pericle pentru fiecare cetăţean al Atenei.
 25

- tragediile sale: Aiax, Antigona, Electra, Oedip rege, Oedip la Colona

- eroii lui Sofocle nu nesocotesc puterea zeilor, dar până la urmă voinţa umană este cea
care învinge
Euripide (480-406): Ifigenia în Aulida, Troienele, Fenicienele, Hecuba, Medeea, Oreste,
Andromaca
- introduce prologul – o prezentare a subiectului înainte de intrarea corului
- subiectul rămâne de esenţă mitologică, dar tinde spre verosimil
- autorul se dovedeşte a fi un excelent cunoscător al psihologiei
- eroii săi (eroinele sale) acţionează după trăirile lor sentimentale
- dialogul la Euripide primeşte accente pasionale
- rolul corului va fi implicit mai mic
- din tragedia Oreste s-a păstrat un fragment coral descifrat în secolul XIX20
Muzica în comedia greacă. Aristofan (446-386)
După moartea lui Euripide locul tragediei va fi preluat de drama satirică şi comedie
- originea, asemenea tragediei, tot din serbările dionysiace
- după serbările dionisiace urma o procesiune de cântece şi dansuri (comoi - comedia)
- subiectul era un text satiric vesel21 presărat cu cântece, dansuri, pantomime, acompaniate
de instrumentişti mascaţi în satiri

- Perioada elenistică (sec. IV î. C.- I d. C.) - decădere după cucerirea Tebei de către spartani
În domeniul muzicii de la grecii antici s-au păstrat:
- 9 fragmente muzicale autentice
- tratate de ştiinţă muzicală:
- Aristoxenos din Tarent (354-300 î. C.), discipolul lui Aristotel, a definit sunetul în
raport dinamic cu cele învecinate şi a scris tratatele:
- Elemente de armonie
- Elemente de ritm
- a formulat rolul înţelegerii şi a memoriei în studierea muzicii
- Plutarh (46-120 d. C.) considera muzica „o artă venerabilă, o invenţie a zeilor”
- a scris tratatul Despre muzică

20
François Auguste Gevaert (1828-1908) are o versiune în dorian cu elemente cromatice.
21
La piesele lui Aristofan chiar titlul sugerează comicul: Norii, Broaştele, Adunarea femeilor, Lysistrata, Pacea
 26

- deprinderea unei muzici „nobile şi alese” se putea realiza doar cu „imitarea

stilului celor vechi ”, „cunoaşterea celorlalte ştiinţe” şi a „filozofiei pentru a
păstra proporţia şi stabilirea rolului acestei arte”
- Aristides Quintilianus (sec. II d. C.): a scris un tratat în trei volume Despre muzică
despre:
- intervalele, modurile şi ritmurile antice greceşti
- muzica e o „călăuză spirituală al cărei scop adevărat este slujirea
virtuţii”
Dintre fragmentele muzicale păstrate se numără:
- începutul primei ode în modul dorian de Pindar (521-441)
- 2 imnuri delfice dedicate lui Apollo
- Skolionul lui Seikilos22 (sec. I) „cea mai frumoasă melodie dăruită urmaşilor de
antichitate”23
- 3 imnuri de kytaredul Mesomedes din Creta (sec. II), dedicate muzei Caliope,
Soarelui şi zeiţei Nemesis (primele două în dorian, al treilea în frigian)
- un fragment din tragedia Oreste de Euripide
- un papirus din sec. al III-lea d. C. din oraşul Oxyrhincos, face legătura dintre epoca
elină şi cea bizantină a muzicii greceşti
Notaţia muzicală grecească utiliza literele alfabetului:
- nota cea mai acută era notată cu litera alfa
- nota cea mai gravă, cu omega
- cele 24 de litere desemnau sunetele fixe (8) şi cele mobile (16 – semitonuri şi sferturi
de ton) ale octavei descendente fa2 - fa1

CONCLUZII

Caracteristicile muzicii greceşti

- preponderent vocală, legată de text şi uneori şi de dans
Forme şi genuri
- ditiramb - imn ce glorifica pe Dionysos

22
Textul cântecului notat pe mormântul soţiei lui Seikilos: „Lumina vieţii îţi surâde, de nimic să nu-ţi pese,
drumul nostru este scurt pe acest pământ...”
23
Tiby Ottavio, La musique des civilisations gréco-latines, în Histoire de la musique, dir. Roland Manuel, Ed.
Gallimard Tours, 1960, vol I. , p. 1337-1353. Cf. Rodica Oana-Pop, Prelegeri de Istoria muzicii universale,
vol. I, Conservatorul de muzică „G. Dima”, Cluj-Napoca, 1984.
 27

- gimnopediile - melodii ritmice cu caracter gimnastic

- pirrhicul - dans vioi militar
- peanul - imn închinat lui Apollo
- jocurile „pytice” de la Delphi, în cinstea lui Apollo
- elegii războinice
- threni (gen funerar, Homer)
- ode
- epopeea eroică
Instrumente: lira (Orfeu, Apollo, Marsias), chitara (Terpandru), aulos (Olympos),
syrinx (nai, flautul lui Pan, inventat de Hermes), salynx (trompetă)
Notaţia muzicală: alfabetică
Concepţia despre muzică
- mousiké: însemna muzica, dansul şi poezia şi erau arte ale Muzelor
- poetul era deopotrivă autorul versurilor, compozitorul muzicii şi instructorul corului
şi al dansatorilor
- „muzica sferelor” (7 sunete ale gamei - 7 aştri)
- rol important în formarea caracterelor morale (rol pedagogico-educativ: modul doric)
- era artă democratică - fără sclavi
- melodia şi ritmul (nu polifonia sau armonia)
- sistemul modal - sistema teleyon (raportarea sistemică a modurilor greceşti )
- genuri: diatonic, cromatic, enarmonic
- muzica vocală (muzica instrumentală - muzică vocală transpusă pe note), o singură
linie melodică, în cor se cânta la unison sau cel mult la octavă
- ritmul muzicii - ritmul poeziei: două tipuri de silabe (pătrime, optime)
- formule binare şi ternare
- notaţia - literală (24 litere)
- în domeniul acusticii:
- Pitagora calculează octava (la 1/2 coardei), cvinta (la 2/3), cvarta (3/4), iar
celelalte intervale cu ajutorul monocordului, inventat de el
- stabileşte principiul succesiunii sunetelor prin cvinta perfectă – sistemul
netemperat
- ethos-ul muzicii: poate influenţa pozitiv sau negativ acţiunea umană
 28

- pitagoricienii au stabilit conceptul muzica sferelor - conform căruia sunetele

universului sunt corelate într-o proporţie numerică armonioasă percepută de
urechea umană ca „pură tăcere”
Importanţa şi rolul muzicii
- Platon (429-347): importanţă ethos-ului, muzica - „instrument de educaţie prin
excelenţă”, problemă de stat. Cântul era „cuvânt, armonie şi ritm”
- Aristotel (384-322): armonia şi evoluţia statului erau dependente de felul în care se
practica muzica
- Plutarh (45-125) - formulează teoria ethos-ului, rolul social al artei: muzica, în
funcţie de moduri declanşează diferite stări afective. Modul preferat era doric-ul (de pe
mi descendent)

ROMA ANTICĂ

Statul roman a fost întemeiat în 753 (î. C.) pe cele şapte coline ale malului stâng al Tibrului
- spre finele secolului I (d. C.), în timpul lui Traian (98-117), ajunge unul dintre cele
mai extinse imperii ale antichităţii: de la peninsula iberică la ţărmul vestic al Asiei şi
de la ţărmul nordic al Africii, la insulele britanice
- din anul 323 Imperiul roman se divizează în Imperiul roman de Apus, cu capitala la
Ravenna, iar Imperiul roman de Răsărit, cu capitala la Bizanţ, împăratul Constantin
schimbându-i numele în Constantinopol
- civilizaţia romană ridicase în secolele VII-VI construcţii monumentale, ca Forumul
roman şi Capitoliul
- din secolul V datează legile fundamentale ale dreptului roman
- s-au păstrat textele unor imnuri religioase dedicate zeilor: Jupiter, Marte, zeiţei Vesta
- dar şi cântece de petrecere, notate cu litere asemănătoare celor greceşti, posibil de la
grecii stabiliţi pe coastele vestice ale Italiei
- vestigiile păstrate de la populaţia etruscă într-o necropolă din Tarquinia, ilustrează un
cântăreţ la fluier dublu
- luptele cu gladiatorii erau însoţite de instrumente de suflat
În teatrul roman, corul era plasat pe scenă şi nu printre spectatori
 29

Autorii de comedie şi satire au fost:

- Titus Maccius Plautus (254-184)24
- Publius Terentius (190-159)
- Caius Lucillius (180-102) - satire
Romanii vor continua tradiţia grecilor:
- în tradiţia elenă, muzica era legată de poezie: operele literare ale lui Virgiliu25,
Horaţiu, Ovidiu şi Seneca26 vor fi la rândul lor însoţite de muzică
- subiectele vor continua să se inspire din mitologie şi poemele homerice
Poeţii lirici:
- Publius Vergilius (70-19) – Bucolicele, Georgicele, epopeea Eneida
- Horatius (65-8)– satire, ode – Ars poetica
- Publius Ovidius Naso (43-17) – Metamorfozele, Tristele, Ponticele
Tragedia:
- Seneca (4 î. C-65) Phaedra, Medeea, Agamemnom, Oedipus
În perioada imperiului se construieşte Panteonul, Colosseum-ul (amfiteatru cu 50 de mii de
locuri) – dezvoltarea artelor se bucură de sprijinul împăraţilor
Muzica – în concepţia romanilor are un caracter festiv şi un scop moral
- după modelul grecesc: se construieşte o sală de concerte odeum (86 d. C.) pentru 10 mii
de spectatori unde se vor organiza concursuri muzicale, după modelul Olimpiadelor
- cântecul sclavilor va sta la baza cântării religioase a primei comunităţi creştine din Roma
- muzica militară va utiliza instrumentele de suflat din alamă: tuba, cornul, lituus
(trompeta), buccina (bucium)
Instrumente: lira, kitara, tibia
- instrumentele folosite în acompaniament: lyra, tibia (aulosul grecesc), flautul (lui Pan),
corni, tube, orga hidraulică27, tobe, clopoţei, cimpoi, ţambal
Pantomima – preluată din grecescul pantosmimos – textul interpretat prin mişcare
Pilades – primul organizator de spectacole
Genuri specific romane:
- canticus – melodia lirică
- carmina saliaria – cîntecul religios
- calendele – colinde de Anul nou

24
Unul dintre autorii studiaţi cu predilecţie de Shakespeare.
25
Virgiliu, autor de tragedii cu subiecte homerice.
26
Seneca, autor de tragedii cu subiecte homerice şi din mitologia elenă.
27
Inventată în Egipt (sec. III î.Hr.) de Ktesibios din Alexandria.
 30

- rosalienele (în 24-26 mai) – zilele trandafirilor (dies rosae)

Sărbătorile zeului Bacchus (corespondentul roman al zeului Dionysos) – cântece, dansuri
La aniversarea împăratului: himnozii cântau imnuri
- nu s-au păstrat documente muzicale din antichitatea romană
Concepţia despre rolul muzicii
Marcus Fabius Quintilianus (35-96) – Institutio oratoria (Arta oratorică)
- preocupat de retorică, acordă o importanţă deosebită muzicii şi cere introducerea ei în
cadrul disciplinelor necesare oratoriei
- insistă asupra calităţilor muzicii:
- domoleşte sufletele
- înflăcărează armatele în războaie
- „redă cu nobleţe, prin cântec şi măsură, ceea ce este sublim,
- cu farmec ceea ce este plăcut
- naturalul, cu ton liniştit”
- oratorul îşi coordonează eleganţa mişcării corporale, euritmia prin influenţa
muzicii
 31

EVUL MEDIU

Denumirea epocii – semnifică poziţia sa între Antichitate şi Epoca modernă

- 476 d. C. - prăbuşirea Imperiului roman de Apus şi instaurarea dominaţiei germane în Italia,
marchează încheierea epocii antice şi începutul Evului Mediu

Epoca medievală a fost pregătită de evenimente istorice:

- 330 d. C. – Constantin cel Mare (primul împărat creştin) mută capitala Imperiului roman la
Bizanţ
- sub Constantin cel Mare (306-337), prin edictul de la Milano, creştinismul devine religie de
stat

Civilizaţia Evului Mediu stă sub semnul ideologiei creştine:

- Creştinismul28 - este religia monoteistă care stă la baza culturii Europei Orientale şi
Occidentale de două milenii şi influenţează toate manifestările spiritului: filozofia, ştiinţele,
arta şi morala
- 1054 – se produce „marea schismă”, în urma căreia confesiunea creştină răsăriteană devine
ortodoxă, iar cea apuseană – catolică
- izvoarele muzicii religioase creştine sunt:
- cântarea sinagogală
- imnodia greacă
- cântecul popular
- liturghia creştină medievală este cu precădere vocală – orga fiind admisă în bisericile
catolice abia în sec. al XI-lea
- în bisericile răsăritene oficierea serviciului religios era în limba greacă, iar în bisericile
catolice – în limba latină

Genurile cântului ecleziastic monodic:

- psalmul
- imnul

28
Religie fondată în sec. I-II de Isus Christos, are la bază Vechiul şi Noul Testament.
 32

Forma de prezentare:
- responsorialul - alternanţa solist şi cor
- cântarea antifonică – alternarea a două grupe corale
- psalmodierea – recitarea melodică de provenienţă ebraică

Muzica bizantină

- artă eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul şi în cuprinsul Imperiului

bizantin, cu forme şi trăsături proprii
- cuprinde două categorii de cântări:
– liturgice, născute şi dezvoltate din cultul creştin
– laice („aclamaţiile”) – reduse ca număr

Cântarea liturgică
– perioadă comună întregii creştinătăţi (sec. I-V)
– perioada bizantină (sec. V)
Prima perioadă are legătură cu formele cântării ebraice de la care s-au reluat:
- psalmii
- imnele – provin din cărţile Vechiului şi Noului Testament
- cântările duhovniceşti – erau creaţii poetice ale noilor adepţi
A doua perioadă (sec. V-VI) marchează deosebiri între cântările bizantine şi romane:
- cântarea bizantină se bazează pe texte poetice noi
- cântarea romană păstrează textul biblic, sau au bază scripturistică29 (G. Ciobanu -
DTM)

Bizanţul (658 î.Hr. – la greci) - denumit şi Constantinopole (330 d. Hr. – de romani), după
numele lui Constantin cel Mare (306-337), capitala Imperiului bizantin30 era o cetate
economică şi culturală a lumii medievale ferită de invazia popoarelor migratoare
- împăratul era supremul conducător al bisericii – iar în ceremonialul de curte apar cântăreţi şi
organişti31

29
Gheorghe Ciobanu, Dicţionarul de termeni muzicali, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
30
În continuarea Imperiului Roman de răsărit, statul bizantin a cuprins în hotarele sale Peninsula Balcanică, Asia
Mică, Siria, Palestina, Egiptul şi insulele din Mediterana orientală.
 33

- împăratul Iustinian I (527-565) a instituit o şcoală de cântăreţi, pentru pregătirea coriştilor şi

a celor 25 de solişti care susţineau serviciul religios în Catedrala Sfânta Sofia
- se practicau cântările psaltice în mişcări lente sau moderate cu o melodică ornamentată cu
formule melismatice
- creatori de imnuri32 (melozi): Efrem Sirianul (sec. IV), Roman Melodul (sec. VI), Ioan
Damaschinul (676-756)
- sec. IX-X - melozii – muzicieni şi poeţi (asemenea grecilor antici) se vor diferenţia în
imnografi (autori de text) şi melurgi (autori de melodii)

Modurile bizantine
- Ioan Damaschinul - sec. VIII, este autorul Octoih-ului, principala carte de cult ortodox, care
cuprinde cântări bisericeşti din fiecare zi a săptămânii, pe 8 moduri numite eh-uri (glasuri)
ascendente, cu profil melodic şi cadenţe specifice; acestea se împart în 4 autentice („proprii”)
şi 4 plagale („lăturaşe”)

Terminologia modurilor este preluată din limba greacă:

- dorios (ehul 1 - de pe re: pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa; tonica este isonul pe sunetul
pa)
- lydios urmează (şi nu phrygios)
- phrygios
- mixolydios
- eh-urile – 3 genuri:
- diatonic – modurile I, IV şi plagalele lor V şi VIII (modurile de pe re şi sol, respectiv
plagalele lor – la şi re)
- cromatic - modul II şi plagalul său VI (modul de pe mi şi plagalul de pe si)
- enarmonic – modul III şi plagalul său VII (modul de pe fa şi plagalul de pe do)
- cântările irmologice – sau condace, canoane, antifoane – au ca model irmosul, melodia
primei strofe a imnului respectiv – aici fiecărei silabe îi corespunde un singur sunet

31
Orga hidraulică, pneumatică, iar din sec. X cea portativă prin sonoritate suplinea orchestra şi era folosită chiar
şi în ceremoniile laice.
32
„melozi”, muzicieni şi poeţi, asemeni grecilor antici.
 34

Notaţia muzicală
1. perioada paleo-bizantină33 (sec. VIII-XII) – se utiliza notaţia neumatică – diastematică
(diastema – în limba greacă - interval):
- isonul – repetarea sunetului precedent
- oligonul – secunda ascendentă în combinaţie cu alte semne
- oxeia – secunda ascendentă
- kentima – terţa sau cvarta ascendentă: lângă oligon sau oxeia – terţă, deasupra lor –
cvarta
- apostroful – secunda inferioară
- elafronul – terţa inferioară
2. perioada medio-bizantină (sec. XII-XV)
Instrumentele muzicale până în secolul XI nu au fost permise în biserică (cu excepţia
clopotelor)
J. Kukuzel va reforma cântarea bizantină în secolul XIV

Muzica gregoriană

Europa apuseană
- 756 întemeierea statului papal34
- după moartea lui Carol cel Mare (768-814) imperiul se va împărţi (843) în statul
franc de apus (Franţa), statul franc de răsărit (Germania) şi Italia
- din sec. XI Italia va fi disputată de papalitate şi împăraţii germani
- sec. XI-XIII (după cruciade) oraşele Milano, Veneţia, Florenţa, Genova, Pisa se
constituie în republici independente
Roma
- sec. IV–VIII:
- cântece melismatice (aleluiatice)
- imnuri
- responsorialul - alternanţa solist şi cor
33
Notaţia neumatică-diastematică a evoluat pe parcursul celor patru epoci: paleo-bizantină (sec. VIII-XII),
medio-bizantină (sec. XII-XV), neo-bizantină (XV-XIX) şi modernă.
34
Statul papal, constituit din exarhatul de Ravena şi ducatul Romei, a luat fiinţă cu ajutorul regelui franc Pepin
cel Scurt, întemeietorul dinastiei Carolingienilor.
 35

- cântarea antifonică – alternarea a două grupe corale

- psalmodierea – recitarea melodică de provenienţă ebraică

Papa Grigore cel Mare (540-604) a sistematizat cântările liturghiei catolice într-un repertoriu
numit – Antifonar – majoritatea erau antifonice
- coralul gregorian – monodie, fără salturi intervalice şi diferenţieri ritmice, semnifică
unitatea credincioşilor în reculegere, fără contradicţii
- cântecele din coralul gregorian se studiau în Schola cantorum (Şcoală de cantori), înfiinţate
de Papa Grigore I (cel Mare) pe lângă bazilica Sf. Petru din Roma (se. V)
- durata studiilor era de 9 ani, iar cei mai talentaţi absolvenţi deveneau conducători de cânt
(parafonişti) (Amédée Gastoué, Arta gregoriană. Ed. M. Buc., 1967, pp. 28, 33)
- viitorii clerici învăţau muzica şi disciplinele cuprinse în cele şapte arte liberale (septem artes
liberales)35: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica
(primele trei alcătuiau grupa trivium, iar următoarele patru - quadrivium)36
- aceste cântece vor fi adoptate în toate bisericile catolice din Italia şi ţările europene
- excepţie va face oraşul Milano, unde se practica cântul ambrozian - din culegerea
episcopului Ambrozie (333-397) (Amédée Gastoué)
- sau cântările mozarabe care până în sec. XI (exceptând Catalonia) constituiau
psalmodiile creştinilor spanioli, păstrate şi sub dominaţia musulmană37

Modurile coralului gregorian, similar celui bizantin, se structurează în:

- 8 moduri ascendente:
- 4 autentice
- dorius pe re,
- phrygius pe mi,
- lydius pe fa,
- mixolydius pe sol şi
- 4 plagale
- hypodorius pe la,
- hypophrygius pe si,
- hypolydius pe do,

35
Artele liberale, intelectuale, libere de efortul fizic, se studiau în şcolile bisericeşti, iar din sec. XII şi în
universităţi.
36
Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, pp. 103-104.
37
Cântările mozarabe aveau influenţe romane, greceşti şi orientale.
 36

- hypomixolydius pe re
- nota finală (vox finalis) şi tenor (dominanta, cu oprire pe cvintă, terţă,
cvartă sau sextă)
Notaţia gregoriană
- până în sec. VIII cântecele se transmiteau oral
- la sfârşitul se. VIII se introduc neumele, notaţie derivată din 2 semne:
- punctum – mers ascendent
- virga – mers descendent
Cele mai frecvente neume utilizate sunt:
- pes (podatus)
- clivis
- torculus
- porrectus
- scandicus
- climacus
- quilisma

- sec. XI–XV:
- sec. XI - Guido d’Arezzo, călugăr la Schola cantorum din Arezzo:
- inventator al portativului cu 4 linii
- şi a notaţiei silabice – pornind de la imnul Sf. Ioan Botezătorul
Ut que ant laxis
Resonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve poluti
Labii reatum
Sancte Johannes38

38
Pentru ca slujitorii tăi să poată cânta cu glas răsunător minunile faptelor tale, dezleagă de vină gura păcătoasă.
 37

Următoarele invenţii ale semiografiei medievale:

- notaţia patrată sau rombică: maxima, longa, brevis, semibrevis39, minima,
semiminima, fusa, semifusa 40
- notaţia mensurală

Genurile polifonice ale coralului gregorian

- sec. IX - Musica enchiriadis – numele unui tratat41 care conţine primele indicii ale polifoniei
occidentale (organum)
- muzica religioasă

Muzica laică

- jongleri (Franţa), menestreli (Anglia), Spielmani (Germania)


- trubaduri (Sudul Franţei), truveri (Nordul Franţei), Minnesängeri
Reprezentanţi:
1. trubaduri:
Guillaume VII de Poitou (sec. XI)
Eble al II-lea de Ventadorn 42
Rimbaut de Vaqueiras43
2. truveri:
Chrétien de Troyes (sec. XII)
Adam de la Halle (1245-1288)44
3. Minnesängeri:
Walter von der Vogelweide (1170-1230)45
Wolfram von Eschenbach (?1170-1220)46

39
Semibrevis corespunde notei întregi actuale, minima – doimii, semiminima – pătrimii, fusa – optimii, semifusa
- şaisprezecimii.
40
Fiecare durată se diviza ternar, diviziunea binară era considerată imperfectă.
41
Atribuit iniţial lui Huckbald, azi altor autori printre care benedictinul Hotgerus.
42
Cunoscut şi sub numele de Bernard de Ventadorn.
43
Autorul estampidei Kalenda Maya.
44
Compozitor de chansonuri (34), motete (7), poreclit Le Bossu d’Arras, este autorul celui mai vechi teatru
muzical laic (jeux-partis): pastourella dramatizată Jocul lui Robin şi Marion.
45
Creator de minnelieduri, cântece de dragoste.
46
Autorul poemului Parzival.
 38

Gottfried von Strassbourg (1210)47

Heinrich von Meissen (1260-1318)48

Cântecul trubadurilor, truverilor şi Minnesängerilor

- cântece cu teme eroice
- cântece dramatice
- cântece de dans
- cântece de Mai (Reverdii)
- pastorale (nuanţe erotice)
- cântecele zorilor (alba)
- cântece pioase

Genurile muzicii laice:

- canzone (chanson, lied) – cântec de dragoste
- sirventa – cântec moralizator, satiric
- lamentaţia – cântec trist
- pastora (pastourella) – cântec păstoresc
- alba – cântecele zorilor
- rondel (rondeau) – cântec care însoţeşte dansul în cerc49
- lai – cântec liric50
- virelai, ballata, estampida, dansa – cântece de dans

Formele muzicale ale Evului Mediu

Tropii51- schimbare în versiunea originală a cântecelor

Forme polifonice

47
Autorul poemului Tristan.
48
În poemul Frauenlob cântă frumuseţea feminină. La biblioteca Universităţii din Heidelberg, Heinrich von
Meissen este reprezentat împreună cu instrumentişti şi instrumente (vielă, fluier, tambur, cimpoi).
49
Are la bază alternanţa refren-cuplet.
50
Leich şi mai târziu Lied, în ţinuturile germane.
51
Din grecescul Tropos – schimbare.
 39

- organum (sec. IX-X) – vox principalis, numit tenor sau cantus firmus,
primeşte o melodie în mişcare paralelă, numită vox organalis - punctum contra
punctum în octave, cvinte sau cvarte paralele (socotite consonanţe perfecte)
- discantus (sec.XI) – la două voci, suprapusă vocii tenorului (la cvartă, cvintă,
octavă sau primă), admitea şi mişcarea contrară a vocii organale
- conductus52 (sec. X) – cântec monodic, uneori chiar de inspiraţie laică, realiza
trecerea de la cântare liturgică la alta
- în secolul XII primeşte două sau trei voci, în ritm egal (duplum,
triplum sau quadruplum)
- motet – deasupra cântecului gregorian se adaugă două voci, dublum şi triplum
independente melodic şi ritmic, uneori cu texte diferite
- în Renaştere se vor compune motete la 8-12 voci
- misa (VI; VIII-X) – secţiunea principală a ceremonialului liturgic creştin
- ordinarium – părţile obligatorii ale misei: Kyrie, Gloria, Credo,
Sanctus, Benedictus, Agnus Dei
Alte forme, tehnici polifonice
- lauda (sec. XIII-XIV)– imn, cântare de slavă, biserica franciscană a utilizat melodii
populare, la care a adaptat text nou, religios
53
- gymel (sec. XIII) - formă polifonică primitivă, presupune două voci în mişcare
paralelă
- faux-bourdon54 (sec. XIII-XIV) – formă polifonică bazată pe suprapunerea a două
terţe peste cantus firmus, rezultând un mers de trisonuri sau sextacorduri paralele
- caccia (originară din Florenţa sec. XIV) – formă polifonică vocală canonică la 2
voci, a doua voce intrând după 6-8 măsuri
- hoquetus55 - tehnică de compoziţie a polifoniei vocale din evul mediu timpuriu
utilizată în Franţa, Italia şi Anglia, costând în decuparea unei linii melodice în
segmente scurte şi repartizarea acestora la 2 voci
- din sec. XIII-XIV tehnica hoquetus este preluat în motete

Primii compozitori (sec. XII): Magister Leoninus şi elevul său, Magister Perotinus Magnus,
organişti la biserica Notre-Dame din Paris

52
În italiană înseamnă a conduce.
53
Din limba engleză – înseamnă geamăn.
54
În franceză înseamnă „falsul” bas.
55
Termenul preluat din franceza veche şi latinizat însemna sughiţ.
 40

Forme de dans
- Ballata – sec XIV
- Estampia
- Lai
- Ballata, Virelai, Rondeau

Teatrul medieval

- începând cu sec. IX, biserica încorporează în ceremoniile sale episoade din viaţa lui
Christos, o adevărată reprezentaţie religioasă
- aceste manifestări au avut un mare succes la public, dar interesul pentru unele genuri
va dispare în sec. XV şi XVI
- cele care continuă până în zilele noastre au fost misterele
Genurile teatrului medieval
1. drama liturgică (sec. IX-X) – cu ocazia Paştelui şi a Crăciunului – pe muzica
slujbei
- interpreţii: preoţi şi călugări costumaţi
2. drama semi-liturgică (sec. XI-XIII) – limbile naţionale înlocuiesc latina – se
joacă pe treptele bisericii – participă şi laicii (Jocul lui Adam şi Eva)
3. miracolul (sec. XII-XIV) – legendă unde intervine Fecioara
4. misterele (sec. XV) – în piaţa publică – partea muzicală – coralul gregorian şi
coruri pe mai multe voci (Mystère de la Passion)
- în 1548 – au fost interzise

Dezvoltarea polifoniei

4. din monodia gregoriană şi post-gregoriană şi muzica laică (sec. IX-XI)

1. Începuturile polifoniei: Ars Antiqua (sec. XII-XIII) – Şcoala de la Notre-Dame
(Léonin şi Pérotin)
2. Dezvoltarea polifoniei: Ars Nova (sec. XIV) – începutul Renaşterii timpurii
- notaţia ritmică mensurală (ternară)
 41

Reprezentanţi: Philippe de Vitry, Guillaume de Machaut (Franţa), Francesco

Landino (Italia), Dunstable (Anglia)
3. Epoca polifoniei imitative: Şcoala franco-flamandă (sec. XV)
Reprezentanţi: G. Binchois, G. Dufay, Josquin des Prés, J. Ockeghem

Trecerea de la Evul Mediu la Renaştere

(Ars Nova şi Şcoala franco-flamandă – perioadă de tranziţie)

Ars Antiqua (sec. XII-XIII)
Ars Nova (sec. XIV)
Şcoala franco-flamandă (sec. XV)
Sec. XVI
 42

RENAŞTEREA (sec. XIV-XVI)

Renaşterea a însemnat reînvierea culturii antice: cuprinde ştiinţele, filozofia, literatura şi artele
- denumirea de „Renaştere” a fost dată de pictorul Vasari, care evocă o „renascita” artistică
în opoziţie cu „maniera gotică” anterioară (1550) iar Burkhardt (după 1860) va face legătura
cu arta italiană a secolelor XV-XVI
- caracter general: umanismul, o filozofie care se consacră studiului, păstrării şi transmiterii
culturii antice greceşti şi romane
- anticii devin modele: Platon, Aristotel, Cicero – în filozofie, Plaut, Seneca – în dramaturgie,
Fidias în sculptură
Umanismul porneşte din biblioteci, mai ales cea a Vaticanului, fondată în 1480 şi devine unul
din centrele de exegeză şi explicare a textelor
- pornit de la Roma, umanismul va cuprinde Florenţa, Ferrara, Mantova, Neapole şi se va
răspândi prin Europa prin intermediul universităţilor
- marile descoperiri geografice: Cristofor Columb descoperă în 1492 America, urmând ca
între anii 1519-21 să se realizeze ocolul complet al Pământului
- oamenii de ştiinţă ai Renaşterii: Copernic56, Galileo Galilei, Kepler, Gutenberg –
inventatorul tiparului (1455, la Mainz) iar Hahn (Han, în Italia 1476) tiparul notelor muzicale
- Machiavelli – politicianul şi scriitorul, a adus o nouă viziune asupra Dreptului, bazată pe
finalitate, indiferent de natura mijloacelor folosite
- în artă: Renaşterea tinde spre perfecţiune urmând modelul antichităţii greco-romane
- „Cu Petrarca, literele au înviat; cu Giotto, mâna pictorilor a reapărut; am văzut ambele arte
atingând perfecţiunea”57
- alţi literaţi: Erasmus din Rotterdam, Hans Sachs, Rabelais, Torquato Tasso, Shakespeare
- artişti plastici: arhitecţii – Filippo Brunelleschi, Donato Bramante, pictorii58 – Sandro
Botticelli, Leonardo da Vinci, Raffaelo Sanzio, sculptorul Michelangelo Buonarotti
- în muzică: „epoca de aur a polifoniei vocale” – Lassus, Giovanni Pierluigi da Palestrina,
Claudio Monteverdi

56
Naturalist, teolog, astronom, matematician, în 1543 îşi expune teoria heliocentrică (soarele este în centrul
universului iar planetele, Pământul se rotesc în jurul lui pe orbite circulare) în Şase cărţi asupra mişcărilor
cereşti şi le dedică papei Paul III:
57
Literatul Aenea Silvio Piccolomini, papă între 1458-1464.
58
În pictură se urmăreşte tendinţa spre natural, se descoperă perspectiva şi se plasează omul în centrul imaginii
 43

Diversificarea genurilor muzicale

- muzică religioasă:
- motetul
- missa: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei
- muzică laică:
- chansonul francez, madrigalul italian, Liedul german
- influenţa populară: forme omofonice – frottola, balletto, villanella
- drama liturgică, misterele iau amploare (Francesco Landino, Jacopo da Bologna, Niccolo da
Perugia)

Compozitorii Renaşterii

ITALIA

Francesco Landino (1325-1397)

- numit şi il cicco (orbul), era un erudit, cunoştea astronomia, retorica
- compozitor, organist, flautist, lăutist, chitarist
Creaţia sa numără 150 de lucrări, madrigale, caccie, ballate la 2 voci
Alţi compozitori: Jacopo da Bologna, Niccolo da Perugia
Va urma o decădere a şcolii italiene, conducerea fiind preluată de Şcoala franco-
flamandă

ŞCOALA FRANCO-FLAMANDĂ (sec. XV)

Războiul de o sută de ani (1337-1453) a destabilizat economia Franţei şi a Angliei, centrul

culturii se va muta la nord, în Flandra şi Burgundia istorică (Belgia, Olanda şi Luxemburgul
de azi).
Schimburile comerciale cu Orientul au dezvoltat oraşe ca: Amsterdam, Bruges, Bruxelles,
Anvers, Liège, Rotterdam unde înflorirea economică a permis dezvoltarea arhitecturii, a
artelor plastice şi a muzicii.
Catedralele aveau şcoli numite maîtrises în care se învăţa cântul vocal şi instrumental.
Şcoala polifonică franco-flamandă (neerlandeză), va sintetiza stilul truverilor cu tradiţia
engleză a cântului polifonic: cantus gemellus şi faux-bourdon-ul.
 44

FRANŢA

Ars Nova (sec. XIV) – termenul folosit de Philippe de Vitry (1291-1361)59

- perfecţionează notaţia franconiană60- introduce valori mici (semi-minima, susa,
semi-fusa) şi ritmul binar
- perfecţionarea instrumentelor
- musica ficta (muzica falsă, cromatică) - cromatizarea modurilor diatonice
- permite terţele şi sextele paralele şi interzice succesiunea consonanţelor perfecte
- Guillaume de Machault (1300-1377)61

ANGLIA

- John Dunstable – părintele contrapunctului

- minstrel – muzicant călător
- arta cavalerească
- teatrul popular
- Summercanon (sec. XIII) cea mai veche polifonie populară păstrată
- cantus gemellus şi faux-bourdon – succesiune de terţe şi sexte suprapuse
Reprezentanţii primei perioade a şcolii franco-flamande sunt: Gilles Binchois şi Guillaume
Dufay.
Portretul lor miniatural se regăseşte în Atlas historique de la musique de Paul Collaer şi
Albert Vander Linden: primul cu o harpă în mână, al doilea la orgă.
Gilles Binchois (1430 - 1460)
- a fost capelan la curtea lui Filip cel Bun, ducele Burgundiei
Creaţia sa cuprinde:
- lucrări laice: chansons, ballades rondeaux la 3 voci, motete laice ( Nove Cantum la
naşterea fiului lui Filip cel Bun)
- lucrări religioase: părţi de misse, motete, magnificate (laude ample cântate mai ales
la vecernii)
Stilul său reprezintă sinteza între arhaic, puritatea modală, elemente cromatice şi faux-
bourdon.

59
Poet, compozitor şi teoretician: traduce Metamorfozele lui Ovidiu, compune motete pe 3 voci şi scrie lucrările
teoretice Ars Nova şi Ars contrapuncti.
60
Francon de Cologne, Ars cantus mensurabilis.
61
Poet şi muzician, studiază la Paris, angajat la Praga, canonic la Reims, compune: Lais, Rondeaux, Chansons
balladées, Ballades, motete, misă.
 45

Guillaume Dufay (?1400-1474) a avut o carieră muzicală remarcabilă, bucurându-se de

aprecierea contemporanilor
Creaţia:
- lucrări profane - rondo-uri, balade, virelais -uri, chanson-uri polifonice,
- lucrări religioase motete ocazionale sau religioase
În creaţia religioasă:
- se inspiră din cântece populare (utilizate cu funcţia de cantus firmus) pe care le
prelucrează în misse (ex. melodia chansonului francez L’homme armé)
- preia ideea unităţii de la missa lui Machault şi o dezvoltă: melodia iniţială este
reluată în fiecare parte a lucrării, iar repetarea melodiei (parţial sau integral) la vocea
inferioară
- părţile extreme vor avea caracteristici asemănătoare (Kirie şi Agnus Dei)
- contrastul dintre părţi se realizau cu diferenţieri de ordin ritmic sau de tempo,
respectiv alternanţa părţilor cu două voci, cu cele de patru
- la Dufay, vocea superioară, conducătoare a tenorului, se numea cantus firmus,
indiferent dacă era laic sau religios.

A doua perioadă a şcolii franco-flamande este reprezentată de creaţia lui Johannes

Ockeghem (1450? - 1496) şi Jakob Obrecht (1450? - 1505)

A treia perioadă a şcolii franco-flamande reprezintă o culminaţie prin Josquin des Près
(1440?-1521), numit de contemporani „prinţ al muzicii”.
Alţi compozitori: Pierre de la Rue ( 1469 - 1518) elev al lui Ockeghem, care a trăit la
Bruxelles şi Henricus Isaac (1450? - 1517), care a activat la Florenţa, (la familia Medici),
Innsbruck, Augsburg şi Viena („compozitor al curţii imperiale” la Maximilian I).

REFORMA

(sec. XVI)
Germania
Martin Luther: coralul protestant
- promovarea limbii naţionale
- nu e polifonic
 46

- laicizarea muzicii - influenţa muzicii populare: trope, secvenţe, laude, mistere în

cântarea gregoriană
- Minnesängeri, Meistersingeri – codex „tabulatură” (Hans Sachs)
Polifoniştii germani: Johann Eckardt, Hieronymus Praetorius, Hans Leo Hassler
Franţa
Reforma în Franţa: Jean Calvin – traduce textele psalmilor biblici în limba franceză
- Pleiada (Clément Marot)
- Academia de poezie şi muzică (1570-1584)
Compozitori: Clément Janequin, Claude Goudimel62, Claude le Jeune, Guillaume
Costeley, Jaques Mauduit (primul Requiem francez), Passereau
Anglia
- Henric al VIII-lea fondează biserica anglicană
- Renaşterea elisabetană – colegii lângă universităţile Oxford, Cambridge
- Areopagul – replica Pleiadei
Compozitori: John Taverner, Thomas Tallis, Tye Cristopher

CONTRAREFORMA

Şcoala romană
Contrareforma a luat naştere ca reacţie a bisericii catolice împotriva mişcărilor religioase
reformatoare şi a ideilor umaniste ale Renaşterii
Ordinul iezuiţilor, fondat de Ignaţiu de Loyola (1543) şi tribunalele inchiziţiei ( începând din
sec. XII în Italia şi Spania), vor răspândi teroarea în rândul „ereticilor” reformişti, calvinişti
sau anglicani.
Conciliul din Trento63 (1545-1563) îşi va propune purificarea muzicii liturgice de cântecele
lumeşti şi de scriitura polifonică care făcea dificilă înţelegerea textului religios.
Conciliul din Trento va emite ordinul iezuiţilor, care va avea ca urmare simplificarea
procedeelor polifonice
Cel mai reprezentativ compozitor al perioadei:
- G. P. da Palestrina (1525-1594) – „clasic al stilului vocal polifonic”
Stilul palestrinian (influenţa monodiei populare) – întruneşte atributele stilistice ale epocii:

62
Ucis în noaptea Sf. Bartolomeu.
63
sau „Conciliul tridentin”.
 47

- vocalitate
- generozitatea liniilor melodice
- echilibrul orizontal – vertical
- sinteza cuvânt – muzică
Preponderenţa muzicii religioase i-au atras acuzaţiile că nu ar fi un reprezentant autentic al
Renaşterii (C. Bellaigue?), deşi fenomenul era identic şi în pictura Renaşterii!
L. Comes: Palestrina este „un clasic al unei epoci ea însăşi clasică”.

Muzica vocală laică

(chansonul francez, madrigalul italian, Liedul german)
Chansonul
Clément Jannequin: chanson descriptiv (Cântecul păsărilor, Bătălia de la Marignon)
Claude le Jeune
Lassus (Orlando di Lasso – 1532-1594) – conducătorul ultimei şcoli franco-flamande
Madrigalul
- sec. XIV: madrigalul era numit „cantus maturalis” (material, lumesc) opus lui „cantus
spiritualis”
- era o piesă corală (polifonie imitativă) a cappella (fără acompaniament)
- sau neimitativă, influenţată de frottola şi vilanella (dansuri)
Madrigalul renascentist era perechea laică a motetului. Făcea parte din aşa-numita
musica reservata – o muzică rezervată cunoscătorilor, unei lumi aristocratice şi categoriei
educate a oraşelor, adresată unui public cu acces la acest fel de muzică şi interesat de ea.
Denumirea apare pentru prima oară la discipolul lui Willaert, A.P. Coclico (în Compendium
musices, respectiv ca titlul unui motet-psalm, ambele datând din 1552, Nürnberg) şi se referă
în egală măsură la muzica expresivă religioasă şi laică, fiind caracterizată de cromatism,
enarmonie şi disonanţe.
Sunt trei perioade în evoluţia madrigalului:
1. Madrigalul timpuriu (1530-1550) are ca scriitură specifică alternarea părţilor
omofone cu cele polifonice. Compozitorii din această perioadă sunt: Philippe Verdelot
(1490-1552), Costanzo Festa (1480-1545), Jacques Arcadelt (1500-1568), Adrian
Willaert, Cipriano da Rore (1516-1565)
2. Madrigalul clasic (1550-1580) era notat pentru 5 voci (uneori 6), asemenea motetului
contemporan. Textul poetic era artistic redat, ocupând un loc de frunte în estetica
vremii. Zarlino considera această muzică naturală, deşi conţinea elemente manieriste:
 48

efecte auditive - ca imitarea sunetelor din natură, ciripitul păsărilor..., sau chiar vizuale
(înnegrirea, de pildă, a partiturii la cuvântul noapte), în creaţiile lui Willaert, Cipriano
da Rore, Orlando di Lasso, Palestrina (deşi acesta din urmă s-a delimitat de primele
sale madrigale), A. Gabrieli (1520-1586), B. Donato (1530-1603).
3. Madrigalul târziu (1580-1620), continuă diversificarea stilistică şi gradarea expresiei
verbale la marii creatori de madrigale: Luca Marenzio (1554-1599, Roma), Carlo
Gesualdo (1560-1613), Claudio Monteverdi (1567-1643). Gesualdo se remarcă printr-
o scriitură armonică hipercromatizată, astfel în madrigalul Dolcissima mia vita alunecă
dintr-un minor pe la într-un Fa# major pentru interpretarea cuvântului aita (ajutor).
Marenzio impresionează printr-un stil elegant, echilibrat, într-un univers de afecte
între senin, graţios, jovial, ce alternează, după concepţia vremii, cu un nor de tristeţe sau
nostalgie.
Compozitori:
Jacob Arcadelt, Adrian Willaert, Giovanni Pierluigi da Palestrina, Lassus64
Andrea şi Giovanni Gabrieli – cori spezzati65 , Carlo Gesualdo da Venosa, Luca
Marenzio,
Cipriano da Rore, Claudio Monteverdi
Madrigalul dramatic (dialogat)
- Carlo Gesualdo da Venosa, Luca Marenzio, Claudio Monteverdi, Alessandro
Striggio, Orazio Vecchi, Adriano Banchieri
Madrigalul solistic acompaniat (neimitativ), acompaniat de lăută
Luzzasco Luzzaschi (sec. XVI)

Muzica instrumentală
- separarea genului vocal de cel instrumental
- în secolele XIV-XV instrumentele dublau sau chiar înlocuiau uneori vocile umane
- în motete apar indicaţii pentru instrumentele cu coarde
- se transcriu lucrări vocale polifonice pentru instrumente: lăută, orgă, clavicord
Instrumentele cu coarde:
- lăuta66 – Valentin Bakfark (1507-1576), virtuoz lăutist, a lăsat 3 culegeri de
transcripţii pentru lăută: motete, madrigale, chansonuri, dar şi fantezii originale

64
Numele său original, Roland de Lassus.
65
Coruri (2-3) despărţite – se utiliza alternarea corurilor sau tutti în momentele culminante sau la încheieri.
 49

- viela
- harpa
Instrumentele cu claviatură:
- clavecinul67, spineta, virginalul
- orga: pneumatică, portativă, pozitivă
- Codexul lui Squarcialuppi - 150 cântece transpuse pentru orgă
- Fundamentum organisandi (1452) – cel mai vechi tratat de orgă
Compozitori: Conrad Paumann (Şcoala de organişti de la Nürnberg şi München), Arnold
Schlick, Paul Hofhaimer, Hans Leo Hassler, Jean Titelouse (1563-1633) – prelucrări de coral
gregorian pentru orgă, Jan Pieterson Sweelinck (1562-1621) – a studiat cu Zarlino la Veneţia,
i-a cunoscut pe cei doi Gabrieli, a compus variaţiuni şi toccate pentru orgă
Instrumentele de suflat
Genuri:
Ricercarul
- imitativ - Giovanni Gabrieli
- fantezia - Fr. Spinaccino
- variaţional - W. Byrd
Toccata - Claudio Merullo
Canzone (Sinfonia, canzone da sonar, sonata)
Şcoala veneţiană: Adrian Willaert, A. şi G. Gabrieli
Dansuri instrumentale: pavana şi gagliarda

BIOGRAFIA COMPOZITORILOR RENASCENTIŞTI

Gilles Binchois

(1430 - 1460)
- a fost capelan la curtea lui Filip cel Bun, ducele Burgundiei
- a studiat muzica în oraşul natal, la Mons
- a avut o scurtă carieră militară şi un angajament la ducele de Suffolk la Paris.
Creaţia:

66
De origine persano-arabă, prezintă un număr variabil de corzi, cel mai frecvent 6, acordate din cvartă în cvartă,
cu o terţă la mijloc.
67
Avea două claviaturi şi un număr variat de pedale.
 50

- chansons, ballades rondeaux la 3 voci, motete laice ( Nove Cantum la naşterea fiului
lui Filip cel Bun). Lucrări religioase: părţi de misse, motete, magnificate (laude ample
cântate mai ales la vecernii)
Stilul său:
- sinteză între arhaic, puritatea modală, elemente cromatice şi faux-bourdon.

Guillaume Dufay

(1400?-1474)
(n. la Cambrai, corist la catedrală la nouă ani)
- a călătorit mult:
- în Italia – a avut angajamente la curţile din Pessaro, Rimini, Savoia, la
capela pontificală din Roma, şi tangenţial la Tournai, Bruges, Lausanne,
Bâle, Paris.
- la curtea de la Dijon îl întâlneşte pe Binchois de care îl va lega o prietenie
trainică
Va avea o carieră muzicală remarcabilă, bucurându-se de aprecierea contemporanilor.
Spre sfârşitul vieţii va avea o activitate pedagogică intensă.
Creaţia sa cuprinde:
- lucrări profane - rondo-uri, balade, virelais -uri, chanson-uri polifonice,
- lucrări religioase - (200) motete ocazionale sau religioase
- Nuper rosarum Flores (1436), compus pentru sfinţirea catedralei Santa
Maria del Fiore de la Forenţa îi va aduce faimă.
În creaţia religioasă:
- va prelua cântece populare (utilizate cu funcţia de cantus firmus) pe care le va
prelucra în misse - un exemplu în acest sens melodia chansonului francez L’homme
armé
- preia ideea unităţii de la missa lui Machault şi o dezvoltă: melodia iniţială este
reluată în fiecare parte a lucrării, iar repetarea melodiei (parţial sau integral) la vocea
inferioară, o va fixa în memorie, putând fi recunoscută
- părţile extreme vor avea caracteristici asemănătoare (Kirie şi Agnus Dei)
- contrastul dintre părţi se realizau cu diferenţieri de ordin ritmic sau de tempo,
respectiv alternanţa părţilor cu două voci, cu cele de patru
 51

- la Dufay, vocea superioară, conducătoare a tenorului, se numea cantus firmus,

indiferent dacă era laic sau religios.

A doua perioadă a şcolii franco-flamande este reprezentată de creaţia lui Johannes

Ockeghem şi Jakob Obrecht.

Johannes Ockeghem

(1450? - 1496)
- „cel mai ilustru dintre maeştri”
- a studiat la Anvers, a fost în serviciul curţii regale de la Paris şi trezorier şi
capelmaistru regal al mănăstirii St. Martin la Tours.
Creaţia:
- lucrări laice: chanson-uri (Epitaful pentru Binchois)
- lucrări religioase:
- motete, misse, un recviem - cel mai vechi păstrat68
- motetele Ave Maria, Salve Regina, din cultul Fecioarei Maria, compuse pe cântece
gregoriene cer virtuozitate interpretativă
- iar motetul Deo gratias se edifică pe structura a patru canoane la 9 voci, o polifonie
de 36 de voci
- compune 15 misse, cu sau fără cantus firmus şi introduce imitaţia la cvartă (se utiliza
doar cea la unison sau octavă).

Jakob Obrecht

(1450? - 1505)
Datele sale biografice sunt puţine şi inexacte:
- în oraşele Utrecht, Cambrai, Bruges, Anvers, Toulon, Ferrara a fost consemnată
prezenţa lui ca maestru de capelă la curţile princiare.
Creaţia:
- laică - chansonuri (30)

68
Recviemul lui Dufay îl preceda, dar s-a pierdut (vezi nr. 64).
 52

- religioasă - motete (20 - la 3, 4, 5, 6 voci), misse (24 - la 4 voci), un recviem şi

un motet, Patimile după Matei (la 4 voci).
Caracteristicile stilului său:
- foloseşte melodia laică în lucrările religioase
- lărgeşte ambitusul
- utilizează tehnici de variaţie, ca augmentarea, diminuţia, recurenţa şi inversarea
- salturi intervalice mari
Apar în textură prescurtări, abrevieri în notaţie pentru economia scrierii şi a
transcrierii, iar din secolele XV-XVI se formează o scriere secretă (cifruri scriptice),
astfel doar elevii şcolilor franco-flamande puteau descifra desfăşurarea unei
compoziţii.

A treia perioadă a şcolii franco-flamande reprezintă o culminaţie prin Josquin des Près,
numit de contemporani „prinţ al muzicii”.

Josquin des Près

(1440?-1521)
- se presupune că ar fi fost din St. Quentin, unde şi-a început studiile
- devine discipolul lui Ockeghem la Paris, cântăreţ la Domul din Milano, la capela
familiei Sforza (Milano 1473-1479), şi la capela papală de la Roma (1486-1494).
- următorii ani sunt incerţi:
- a trecut prin Ferrara şi Paris, la curtea lui Ludovic al XII-lea (1501-1503)
- în Ţările de Jos (1507),
- din nou în Italia, la Florenţa (1516)
Sfârşitul şi-l va găsi în Franţa la Condé (1521), compunând până în ultima clipă.
Creaţia:
- compune doar la inspiraţie, refuză să compună la comandă
- creaţia laică - chanson-uri (70), la patru voci, simple sau complexe, polifonice
(chanson-ul conceput în canon triplu - la 6 voci), vesele sau triste (Déploration
sur la mort d’ Ockeghem)
- creaţia religioasă - lucrări mari, motete (90), magnificate (2), misse (32).
 53

Stilul său îmbină claritatea melodiei de inspiraţie italiană, cu o arhitectonică bazată pe

contrast: uneşte vocile pentru un cantus firmus, sau reduce la două numărul vocilor
Ethos-ul afectelor în muzica sa:
- desenul descendent al liniei melodice şi terţa mică - simbolizează tristeţea sau
chiar funebrul - mersul ascendent şi terţa mare - bucuria şi lumina
Chansonul L’homme armé l-a inspirat şi pe el (ca pe Dufay) în compunerea a două
misse. Pentru Madonna69 compune misele:
- Ave Maria stella, Mater patris, şi motetele Stabat Mater, Salve Regina. Excelent
pedagog, compune în scop didactic motete la două voci. Interpreţilor le pretindea
respectarea textului şi le interzicea ornamentarea excesivă. A fost printre puţinii
compozitori care şi-au văzut creaţiile publicate (Veneţia 1498).
Alţi compozitori: Pierre de la Rue ( 1469 - 1518) elev al lui Ockeghem, care a trăit la
Bruxelles şi Henricus Isaac (1450? - 1517), care a activat la Florenţa, (la familia Medici),
Innsbruck, Augsburg şi Viena („compozitor al curţii imperiale” la Maximilian I).

Giovanni Pierluigi da Palestrina

n. la Palestrina în 1525
m. la Roma, la 2 febr., 1594 (la 69 e ani)
Giovanni Pierluigi da Palestrina va salva muzica bisericească creând o missă în care
textul liturgic era perfect inteligibil, fără sacrificarea mesajului muzical.
- s-a născut aproape de Roma în oraşul Palestrina, (pomenit ca Praeneste de
Virgiliu şi Horaţiu)
- despre Giovanni Pierluigi s-a consemnat că la 11 ani a rămas orfan de mamă şi
cânta la biserica Santa Maria Maggiore din Roma
- va trăi întreaga viaţă la Roma, cu excepţia anilor (1544-1551) petrecuţi în
oraşul natal ca organist şi dirijor de cor
- Papa Marcellus al II-lea îl va numi magister puerorum (maestru al corului de
copii) şi maestro di cappella la catedrala Sf. Petru (1551)
- iar după apariţia primului său volum de misse (1554) la colegiul cântăreţilor
de la Cappella Sixtină

69
Maica Domnului.
 54

- apreciat de cei zece papi în serviciul cărora va fiinţa, va părăsi capelele

pontificale în urma deciziei lui Paul al IV-lea de a admite doar ecleziaşti
(necăsătoriţi) în serviciu
- în aceşti ani va dirija corul bisericii Sf. Giovanni di Laterano (1555-1561) şi
Santa Maria Maggiore (1561-1571)
- între anii 1564-1568 va conduce manifestările muzicale ale familiei
cardinalului d’Este, un protector al artelor şi va compune mult, bucurându-se
de glorie, conciliul din Trient acceptându-i stilul.
Ultimele decenii de viaţă vor fi marcate deopotrivă de evenimente tragice (moartea
soţiei, a doi fraţi şi a doi fii din cei trei în epidemia de ciumă) şi recunoaşterea
contemporaneităţii:
- numirea sa de către noul papă, Pius al V-lea ca maestro compositore al Vaticanului şi
- publicarea în 1592 a 16 psalmi din lucrările sale de compozitorii italieni
contemporani, cu o prefaţă elogioasă
Mormântul marelui muzician al secolului al XVI-lea, cum l-a numit Paul Dukas în
1892, se află la catedrala Sf. Petru.
Creaţia: peste o sută de misse (105), peste 600 de motete, imnuri, ofertorii,
magnificate, psalmi.
1554 - primul volum de Misse
1555 - primul volum de madrigale laice
1563 - primul volum de Motete
1567 - Missa Papae Marcelli
1569 - al doilea volum de Misse
1570 - al treilea volum de Misse, Missa Brevis
1584 - Canticum canticorum (Cântarea cântărilor) pe versurile lui Solomon.
„Am scris o muzică mai animată decât se obişnuieşte în general în muzica liturgică,
pentru că subiectul însuşi o cere” - scrie Palestrina în prefaţă.
1586 - al doilea volum de madrigale laice, după o pauză de 30 de ani pe
versurile poetului preferat, Petrarca.
Două volume de Madrigali spirituali - publicate în ultimii ani de viaţă.
Discipolii lui Palestrina:
- Giovanni Maria Nanino, fraţii Anerio, Felice şi Giovanni Francesco, Marc’Antonio
Ingegneri, profesorul lui Monteverdi, Gregorio Allegri şi Lodovico Grossi da Viadana.
Iar dintre străini, spaniolul Tomaz Luiz de Victoria (Tomas Ludovico da Vittoria)
 55

Orlando di Lasso (Roland de Lassus)

n. Mons, 1532
m. München, 14 iunie 1594 (62 ani)

La 12 ani intră în serviciul Casei de Mantua

- începe să compună la Neapole, iar din 1553 devine Maestro di Cappella la
Roma, la biserica Sf. Giovanni Lateran.
- în 1555 vine la Anvers, unde îşi tipăreşte primele compoziţii
- din 1556 intră în slujba ducelui bavarez, cu funcţia de cântăreţ la capelă, iar din
1563 conduce capela timp de 30 de ani, până la moarte.
Creaţia: madrigale, chanson-uri, lieduri, muzică religioasă (motete, misse, Magnificat,
ofertorii).
- 1250 motete
- 50 de misse
- madrigaluri
- chansonuri

Luca Marenzio

n. Coccaglia, lângă Brescia, 1553

m. Roma, 22 august 1599 (46 ani)

Studiază orga şi devine maestrul a două curţi princiare în Roma

- a fost în serviciul regelui Poloniei, aprox. din 1588 în 1590 şi angajat la Capela
Papală din 1595
- a scris muzică bisericească, dar a devenit în mod special renumit prin madrigalele
sale, din care a lăsat 16 volume.
Volumele sale conţin: madrigale spirituale, motete, sacri concerti şi villanelle.
 56

Thomas Morley

n. Londra?, 1557
m. Londra, octombrie 1602 (45 ani)

A fost corist la Saint Paul Cathedral şi discipolul lui W. Byrd

- a fost maestru de cor la Norwich Cathedral, din 1583 până în 1587
- a absolvit la Oxford în 1588 şi devine organist din 1589 la Saint Paul Cathedral
- a fost numit „Gentlemen al Curţii Regale” de către Regina Elisabeta
Între 1596-1661 a trăit în acelaşi cartier cu Shakespeare, dar nu se ştie dacă s-au
cunoscut.
Creaţia vocală: canţonete (la 3 voci), madrigale (la 4 voci)
Creaţia instrumentală: lucrări pentru lăută, virginal şi violă.

Alţi reprezentanţi:
William Byrd (1543-1623): organist la Capela Regală
- a compus lucrări religioase, catolice şi anglicane (misse, motete, lamentaţii / anthem,
psalmi, imnuri)
- muzică instrumentală (130 de piese pentru virginal)

John Dowland (1562-1626): virtuoz al lăutei şi cântăreţ, elev al lui Luca Marenzio
- va deveni luthistul regelui Danemarcei (Cristian al IV-lea) –
- iar din 1612 al regelui Angliei (Jacob I, fiul lui Mary Stuart)
Creaţia vocală: madrigale (Come again, sweet love)
Creaţia instrumentală: pavane pentru violă
A fost elogiat de Shakespeare într-un sonet („Divinul muzician”).

John Bull (1562-1628): renumit pentru creaţia sa pentru virginal şi lucrările vocale.

Orlando Gibbons (1583-1625): organist şi virginalist, compozitor de madrigale.

 57

Carlo Gesualdo da Venosa

n. Neapole, 1560
m. Neapole, 8 septembrie 1613 (53 ani)

A fost nobil, dar a avut o viaţă marcată de tragedii, ceea ce i-a influenţat psihicul
- a cântat la lăută iar primele creaţii sunt 40 de madrigale inspirate de poemele lui
Tasso
- un contemporan (Fontanelli) îi caracteriza arta ca fiind stranie şi infinită.
- în a doua parte a vieţii va cădea într-un misticism religios.
Stilul său componistic a fost patetic-dramatic, gândirea armonic-cromatică, cu
tensiuni, variaţie continuă şi contraste, cu libertăţi în tratarea disonanţelor.
Creaţia: 2 volume de Sacrae Cantiones (5 şi 6 voci), Canzonete (la 3 voci de sopran)
- lucrări instrumentale (10 Gagliarde a 4 per suonare le viole)
Igor Stravinski l-a considerat „unul dintre cei mai personali şi originali compozitori
din câţi s-au născut vreodată”, iar în 1960 a compus Monumentum per Gesualdo da
Venosa.

Claudio Monteverdi

n. Cremona, mai 1567

m. Veneţia, 29 noiembrie 1643 (76 ani)

Fără să aibă tradiţie în familie (tatăl a fost medic), el şi fratele său vor deveni
muzicieni
- a studiat cu maestrul capelei din Cremona şi la 15 ani a publicat lucrări
religioase
- înainte de a împlini 20 de ani, devine un compozitor cunoscut
- se angajează ca violist la curtea ducelui de Mantua: aici va publica un volum
de madrigale considerate novatoare.
Întreprinde turnee în Ungaria şi Flandra
- în 1602 va ajunge maestro di cappella, un serviciu cu multe obligaţii şi prost
remunerat de duce.
Moartea soţiei sale (1607) îl va marca profund.
 58

- după moartea ducelui (1610) va fi invitat la Veneţia, ca maestro di cappella la

biserica San Marco.
Creaţia:
- printre primele lucrări: Canzonete la 3 voci (1584 - la 17 ani)
- volumele de madrigale: vol. I -1587, vol. II -1590, vol. III -1592, vol. IV -1603,
vol. V -1605, vol. VI -1614, vol. VII -1619, vol. VIII -1638 (Madrigali guerreri e
amorosi), vol. IX -1651 postum (Madrigale şi Canzonete pentru 2 şi 3 voci).70
- Scherzi Musicali in stilo recitativo: vol. I - 1607 (3 voci), vol. II - 1632 sau 1638? (1-
2 voci cu bas continuu)
- opere:
1607 - La favola d’Orfeo
1608 - Il ballo delle ingrate
1608 - L’Arianna (Lamento d’Arianna, Lasciatemi morire, vol. VI de
madrigale)
1617 - La Maddalena
1627 - Armida
1628 - Mercurio e Marte
1641 - Il ritorno d’Ulisse in patria
1642 - L’incoronazione di Poppea
- baletul: 1615 - Tirsi e Clori

Inovaţii componistice:
- tremolo (utilizat pentru prima oară de Biaggio Marini, în 1617)
- pizzicato (utilizat la încrucişările spadelor în opera Tancred şi Clorinda
(Armida)
- stile concitato (pentru dramatismul discursului)
- stilo recitativo (vorbirea cântată)
- monodia acompaniată

70
vol. I-VI la 5 voci, vol. VII la 1, 2, 3, 4 şi 6 voci, vol. VIII pentru cor şi acomp. instrum., vol. IX la 2 şi 3 voci.