IUBIREA ÎN LITERATURĂ

Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătăţii, al puterii şi al energiei pentru fiecare om.
Iubirea e ca un val, te face să nu mai fii stăpân pe tine, nu mai eşti tu. William Shakespeare în
''Romeo si Julieta'' prezintă o poveste de iubire în care Romeo o numeşte pe Julieta ''stăpână
şi sfântă''. Pentru Romeo, Julieta e icoana şi el este pelerinul care i se închină.
Dragostea îşi trage puterile din viaţă, din dărnicie, iar oamenii daruiesc greu. Este legătura
dintre două suflete asemenea, este sfântă, glasul, privirile celuilalt pun în miscare anumite
strune din inimă, care nu vibrează decat sub puterea amintirilor, pe care le însufleţeşte.
Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a plăcerilor pe care
nimeni și nimic nu o poate afecta. Ea nu trăieşte decât atâta vreme cât se crede veşnică, iar cei
ce sunt îndrăgostiţi cu adevărat cred că dragostea lor e vie şi dincolo de mormânt. Nu are
căutare veşnica decât ceea ce este veşnic frumos şi adevărat, adică dragostea. Ea este un
templu al tuturor, un lăcaş care aşteaptă un abur de dorinţă, este un drum pavat spre eternitate
un drum care presupune compromisuri, care uneori depăşesc puterea de înţelegere.
Dar o singură minciună distruge acea încredere neţărmuită, care pentru unele suflete este
însuşi
temeiul dragostei. Îndrăgostitul simte cum înfloreşte în el ceva ce nu a existat, simte că
traieşte pentru persoana iubită. Omul este şi poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar este
şi trebuie să fie privit si ca un punct de intersecţie a multiple şi diverse serii de relaţii şi
interacţiuni. Sistemul este atât de închis, cât şi deschis, pentru a se corela cu lumea şi a
dăinui.
Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o
importanţă deosebită, ca experienţă umană fundamentală, care diferă în funcţie de vârstă, sex,
stare socială, credinţă, epocă istorică sau apartenenţa culturală. Astfel, tema este larg difuzată
şi circulă în întregul sistem al literaturii, apare atât în opera marilor scriitori cât şi în cea a
celor minori, în viziunea specifică diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.
Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite
idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în
literatura română cât şi în cea universală sunt:
1.Iubirea ca iniţiere
2.Iubirea ca pasiune
3. Iubirea tragică
În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu
aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale. Iubirea reprezintă un proces de iniţiere
configurat printr-un singur mit: mitul erotic al Zburătorului. Mit fundamental al poporului
român, mitul erotic e, după cum afirmă G. Calinescu ,"personificarea invaziei instinctului
puberal." În concepţia criticilor, folcloriştilor, etnologilor, Zburătorul este un spirit rău, privit
ca un zmeu sau demon, o nălucă, el intră noaptea pe coş sau horn, având înfăţişarea de balaur,
şarpe, pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu-le
somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numără: Dimitrie Cantemir,
George Călinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cât despre prelucrarea mitului în
literatură, Călinescu afirmă: „Poezia romană, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a
socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei." Ca mărturie stă
poemul „Călin(file din poveste)”, inspirat din basmul popular Călin Nebunul. Dar M.
Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul Zburătorului. Printre cei inspiraţi de acest
mit fundamental al poporului se numără şi I.H. Rădulescu, cu poezia „Zburătorul”,
considerată cea mai izbutită creaţie poetică a acestuia.
Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea se
caracterizează prin atracţie reciprocă puternică, existenţa unor obstacole în întâlnirea
sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunităţii în care trăiesc cei doi. În
cazul ei, îndrăgostiţii trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la un dezechilibru
sufletesc. Deseori ei sunt desparţiţi de împrejurări şi aceasta depărtare se impune pentru a
verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este
însoţită întotdeauna de suferinţă, de o anume doză de nebunie şi de o tentaţie a morţii.
În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există şi zeul morţii, Tanathos iar psihologia
modernă consideră că iubirea şi moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman.
Destinul marilor îndrăgostiţi în operele literare stă sub semnul iubirii şi al morţii. Astfel,
iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizată după moartea protagoniştilor ca în
operele literare „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare şi „Tristan şi Isolda”,veche
legendă medievală.
Scriitorii români au privit și au tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creând astfel o
operă vastă . Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea şi analizarea sentimentului
de iubire se numără: Mihai Eminescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Rădulescu,
Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu,
Radu Petrescu .
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi, după cum afirmă G. Calinescu " opera
literară a lui M. Eminescu creşte cu toate rădăciniile în cea mai plină tradiţie şi este o
exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." În poezia sa de
dragoste Eminescu a fost influenţat de trăirile sale sufleteşti, de experienţele sale. Astfel, se
remarcă mai multe etape în evoluţia poeziei de iubire eminesciană, existenţa unei curbe , de
la elan pasional la înfrangere.
O vreme, aceea a iluziilor şi idealurilor tinereşti, Eminescu a dorit şi a crezut cu putere în
împlinirea iubirii desăvârşite. Poetic, acest lucru s-a exprimat în tonalitaţi majore, în culori vii
şi lumini fără pată, într-o mare abundenţă vegetală şi neîncetate sclipiri de ape. În opera
publicată, răstimpul de exuberanţa ţine până în jurul anului 1876 şi cuprinde poezii ca „Sara
pe deal”, „Floarea albastră”, „Făt-frumos din tei”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”
etc.
Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe meşteşugite din arsenalul
seducătorului, au drept ţel atingerea unui scop pedestru, teluric.
Eminescu face, şi în acest domeniu, o cotitură. Erotica sa este de o sinceritate totală, cu trăiri
şi arderi intense pe rugul dragostei este durabilă şi constantă, ''este o dominanţă a existenţei,
un mod de a privi şi de a explica viaţa. Erosul înseamnă iubire, pasiune, spre deosebire de
termenul ''agape'', care defineşte o iubire împlinită.
Eminescu a cântat în acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul
comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi înţelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri
curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând
mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire.
În opera lui Eminescu un fir îndoliat se întreţese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociază cu
durerea, încât dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai
tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seamă deşteptarea bruscă, în
neîmpacata lumină conceptuală, a omului care a dus până la capăt experienţa iubirii.
Dar nu numai operele culte surprind anumite ipostaze ale iubirii, ci şi cele anonime cum este
capodopera ''Mioriţa'' care ilustrează caracteristica activă a dragostei materne.
Iubirea părinteasca este relevată de Marin Preda in ''Moromeţii'' în cazul lui Ilie Moromete
care în familie e un tată autoritar de care ascultă toţi fără să se opună. Când se trezeşte brusc
în faţa unei alte realităţi personajul traieşte o adevarată dramă a paternităţii.
Iubirea de patrie e surprinsă într-o operă cosbuciană, ''Patria română' când patria e încadrată
într-un spaţiu şi timp egal cu veşnicia. Cele 3 mari unitaţi ale timpului susţin ideea lanţului de
generaţii care asigură continuitatea poporului român. Măreţia trecutului e proiectată la
dimensiuni de legendă, patria e definită prin momentele de glorie din istoria naţională.
Cu ecouri de meditaţie gravă şi ''Deşteaptă-te române'' (Andrei Mureşeanu) dezvăluie în
armonii de cântec răscolitor în care vibrează toată mândria şi îndurerata istorie a românilor
iubirea de patrie.
În romanul „Enigma Otiliei” de G.Călinescu există un conflict, erotic, sub aspectul
unei competiţii între tânărul Felix şi mai vârstnicul Pascalopol, amândoi îndrăgostiţi de Otilia.
Povestea de iubire este înscrisă pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale
romanului. Mircea Eliade, influenţat de experienţele proprii scrie romanul Maitreyi, roman al
dragostei dintre autor şi tânăra, orientala eroină, ce dă şi numele cărţii. Vasile Alecsandri
scrie Doinele sale, inspirate din folclorul românesc, având ca temă iubirea. Ionel Teodoreanu
urmăreşte în romanul său „La Medeleni” evoluţia iubirii înfiripată încă din copilărie dintre
Dănuţ şi Monica, iubire care are ca urmare căsătoria dintre cei doi. Acţiunea romanul
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, se petrece în jurul
incertitudinii credinţei reciproce în dragoste. De asemenea, Tudor Arghezi scrie idile, precum
„Creion”, ”„Morgenstimmung”, „Psalmul de taină”, Nichita Stănescu adoptă tema dragostei
în „Adolescenţi pe mare”, „Leoaică tânără, iubirea”, Se remarcă, astfel, că marii scriitori ai
literaturii au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate de o imensă importanţă
pentru literatura autohtonă. Faptul că iubirea i-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de
mare sau mică amploare este natural, căci iubirea este poate cea mai vastă sursă de inspiraţie
prin faptul că este o experienţă unică pentru fiecare în parte şi poate fi privită sub nenumărate
aspecte. Şi în folclor iubirea este o temă fundamentală şi poporul a creat o categorie estetică
caracteristică ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprimă profunzimea sentimentului de
dragoste, puritatea şi suferinţa pe care acesta o poate provoca.
Dragostea în sufletul unei femei e ca o scânteie ascunsă în cenuşa, nu totdeauna descoperită,
un vis de dominaţie, dar şi de supunere, e o dorinţă de amabilă convorbire şi un adapost într-
un pustiu. În dragoste cei doi sărmani îndragostiţi stau o clipă tăcuşi şi-şi mistuie chinurile
bune ori rele, gândurile lor răman aceleaşi şi se înţeleg atât de bine si-n bucuriile launtrice ca
si-n durerile cele mai ascunse. Iubirea este o temă inepuizabilă şi oricât s-ar scrie despre
iubire, mai rămân încă multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă
să scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este şi va
rămâne tema fundamentală a literaturii tuturor prezentului, trecutului şi viitorului.