Epoca marilor clasici

In evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale,

incepând cu literatura populară şi până la cea contemporană. O etapă deosebit de
importantă este reprezentată de epoca marilor clasici, cuprinsă între deceniile 7-9 ale sec.
al XIX-lea, când pe scena vieţii culturale apar personalităţi precum : T. Maiorescu,
Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă.
Numeroasele transformări politice şi social-economice, marcate de Unirea
Principatelor de la 1859, vor influenţa şi dezvoltarea culturii şi literaturii române.
Stabilitatea politică şi dobândirea independenţei de stat vor face posibilă manifestarea
uneia dintre cele mai strălucite etape ale cuturii naţionale, etapă marcată de apariţia la Iaşi
a societăţii culturale Junimea şi a revistei acesteia Convorbiri literare (1867).
De această perioadă se leagă unele dintre cele mai mari realizări în poezie, proză,
teatru, critică şi publicistică.
In ceea ce priveste critica literară, supremaţia este deţinută de T. Maiorescu.
Acesta se numără printre tinerii intelectuali, care, în 1863, au luat iniţiativa înfiinţării
societăţii Junimea. Treptat, datorită inteligenţei deosebite şi a culturii vaste, Maiorescu
reuşeşte să se impună şi să devină mentorul acestei societăţi.

Junimea şi Convorbiri literare

Reveniţi de la studiile făcute în străinătate, câţiva tineri intelectuali români: Petre
Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Neguzzi, Maiorescu au înfiinţat în 1863, la
Iaşi, societatea culturală Junimea, al cărei scop fundamental era modernizarea culturii
româneşti. Aceasta a fost foarte bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o
revistă, ceea ce explică atracţia exercitată asupra tinerilor. Unii dintre ei, precum
Eminescu şi Slavici, au primit burse de studii în străinătate.
In evolutia Junimii se disting 3 etape importante:
 Prima etapă (1863-1874): cu desfăşurare la Iaşi, se manifestă în 3 direcţii: limbă,
literatură şi cultură, cunoaşte un accentuat caracter critic. In aceasta etapă, au fost
elaborate principiile sociale, lingvistice şi estetice ale junismului.
 A doua etapă (1874-1885): cu desfăşurare la Iaşi şi la Bucureşti, este etapa
consolidării unei direcţii noi în cultura românească, caracterizată printr-o
diminuare a spiritului critic şi prin apariţia în paginile revistei Convorbiri literare
a operelor de maturitate scrise de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. T.
Maiorescu a elaborat o serie de studii, prin care s-a impus ca întemeietor al criticii
literare moderne româneşti.
 A treia etapă: începe după 1885, când revista Convorbiri literare va apărea la
Bucureşti, fiind coordonată de Iacob Negruzzi. Activitatea, mai ales cea de
cenaclu, se diminuează, iar revista dobândeşte un caracter preponderent
universitar. La conducerea acesteia se vor afla pe rând mari personalităţi ale
culturii româneşti şi cu toate că va continua să fie editată până în 1944 nu va mai
cunoaşte valoarea şi popularitatea primilor 25 de ani.
 In contra directiei de astăzi în cultura română –articol/studiu al lui Maiorescu
Titu Maiorescu, mentorul societăţii Junimea, este primul critic român de valoare,
deoarece fixează principiile şi rigoriile acestui domeniu.
Perioada marilor clasici este şi perioada marelui critic, ce a făcut din lupta
împotriva neadevărului temelia pe care să se dezvolte cultura naţională. Neadevărul nu
poate fi scuzat şi încurajat, numai pentru că el poate servi afirmării nationalităţii.
Adevărul trebuie susţinut întotdeauna oricât de dureros ar fi, pentru că numai pe
fundamentul acestuia poate fi construită o cultură naţională valoroasă.
Criticul constată în cultura noastră o tendinţă puternică de copiere a realităţilor
culturale apusene şi combate preluarea unor forme goale din cultura occidentală
superioară. Esenţial pentru cultura noastră, susţinea el, este acordul deplin dintre
conţinut şi formă. Dacă forma nu este originală, iar conţinutul nu este profund şi bogat,
vor rezulta opere lipsite de valoare estetică.
Maiorescu susţine faptul că accentul trebuie să cadă pe dezvoltarea unui fond
(=conţinut) valoros, profund, original, care va avea capacitatea de a genera forme pe
măsură. Radicalitatea critică a lui Maiorescu a fost aspru combătută de Eugen Lovinescu
în sec. XX.
Alte studii în care Maiorescu îşi exprimă ideile despre limbă:
 Despre scrierea limbei române: combate scrierea etimologică, susţinută de
scriitorii paşoptişti, şi susţine oficializarea alfabetului latin.
 Neologismele: combate numărul prea mare de cuvinte împrumutate şi propune o
analiză serioasă a necesităţii unor cuvinte, înainte de a fi preluate din alte limbi.
 Beţia de cuvinte: satirizează frazele ample din exprimarea unor autori
contemporani.

Studiul Comediile d-lui Caragiale prezintă raportul dintre artă şi realitatea

socială, dar şi rolul moralizator al artei. Maiorescu evidenţiază trăsăturile lui Caragiale:
caracterul realist şi tipicitatea.
In 1872, scrie studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română, în care critică
maculatura literară, dar şi oferă nişte exemple demne de urmat. Seria poeţilor e deschisă
de V. Alecsandri, numit ‚cap al poeziei noastre’, care este urmat de Eminescu, pe care îl
numeşte ‚om al timpului modern’ şi în consideră ‚poet în toată puterea cuvântului’.
Cel mai valoros studiu al lui Maiorescu este Eminescu şi poeziile lui, în care
spune că oriunde şi oricum ar fi trăit Eminescu, el ar fi rămas acelaşi, destinul său fiind
rezultatul geniului său înnăscut.
Maiorescu rămâne ca primul estetician şi critic român în adevăratul sens al
cuvântului. A avut curajul susţinerii adevărului în toate domeniile în care s-a impus şi a
combătut cu mare forţă mediocritatea, falsitatea, aroganţa lipsită de temei şi tot ceea ce
nu reprezintă valoare autentică.