Specificul pregătirii în schiul alpin la nivelul grupelor de juniori

Performanţa sportivă a progresat impresionant în ultimii ani, niveluri de

performanţă inimaginabile nu foarte demult au devenit evenimente obişnuite.
Aceste progrese se explică în primul rând prin faptul prin faptul că sportul este
un domeniu al competiţiei extreme (dedicândui-se o perioadă imensă de
pregătire), dar nu trebuie omis faptul că antrenamentul a devenit mult mai
sofisticat, datorită implicării în pregătire a specialiştilor din numeroase
discipline interdisciplinare. Există acum o bază de date uriaşă despre
sportivi care se reflectă în metodologia de antrenament, ştiinţele sportului au
progresat de la descriptiv la ştiinţific. Cunoaşterea ştiinţifică vizează, fie că
provine din practică sau din cercetare, înţelegerea şi îmbunătăţirea efectelor
exerciţiului fizic asupra organismului. Cercetarea din diferitele ştiinţe conexe
vine să îmbogăţească teoria şi metodologia antrenamentului(care a devenit o
ştiinţă de sine stătătoare).
Pe durata pregătirii sportivul reacţionează la diverşi stimuli, unii mai
predictibili decât alţii, din procesul de pregătire esre colectată informaţia de
natură fiziologică, biochimică, psihologică, socială şi metodologică.
Toate aceste date diverse provenind de la sportiv sunt produse în procesul
de pregătire, şi nu întotdeauna antrenorul este acela care interpretează datele
obţinute (deşi el este acela care elaborează pregătirea). Totuşi antrenorul este
acela care compară informaţiile parvenite din procesul de antrenament, aceasta
pentru a înţelege reactivitatea sportivului la calitatea antrenamentului şi pentru a
elabora programe eficiente pentru viitor, în această perspectivă este clar că
antrenorul are nevoie de asistenţă ştiinţifică, pentru a avea certitudinea că î-şi
fundamentează pregătirea pe evaluări obiective.

Scopul antrenamentului sportiv

Antrenamentul sportiv nu este o descoperire recentă, încă din antichitate
oamenii se antrenau în scopuri militare sau sportive. Astăzi sportivii se
antrenează pentru a realiza performanţă prin intermediul antrenamentului.
Fiziologic scopul este acela de a îmbunătăţi funcţiile organismului şi de a
optimiza performanţa sportivă.
 Obiectivul principal al pregătirii sportive este de a mări efortul şi capacitatea de
performanţă, precum şi de a dezvolta puternice trăsături psihologice.
Antrenorul conduce, organizează şi planifică pregătirea sportivă şi educă
sportivii, în joc intră numeroasevariabile fiziologice, psihologice şi sociologice.
Antrenamentul este în primul rând o activitate sportivă sistematică de
lungă durată, gradualizată în mod progresiv şi individual. Funcţiile fiziologice şi
psihologice sunt modelate pentru a face faţă unor situaţii extrem de solicitante.
Aspiraţia spre rezultate înalte trebuie stâns conectată de conceptul de
excelenţă fizică, dezvoltarea armonioasă, multilaterală a organismului. Sportivul
învată să facă faţă unor stimuli extrem de stresanţi la antrenamente şi în
competiţie.
Excelenţa fizică se obţine printr-un program de pregătire bine planificat şi
organizat bazat pe un volum mare de experienţă practică. De primă importanţă
în pregătirea sportivă este prezenţa unui scop realizabil, planificat conform cu
particularităţile individuale, trăsăturile psihologice şi mediul social. Acest scop
trebuie să fie precis formulat si măsurabil.

Obiectivele antrenamentului sportiv

1. Dezvoltarea fizică multilaterală- constituie baza pregătirii sportive, scopul este
de a mări rezistenţa şi forţa, a dezvolta viteza a îmbunătăţi mobilitatea şi de a
perfecţiona coordonarea. Sportivii cu o bază fizică solidă î-şi îmbunătăţesc
performanţa sportivă mult mai bine decât cei lipsiţi de acest fundament, totodată
aceşti sportivi vor avea o formă corporală superioară care le sporeşte
autoaprecierea şi reflectă o personalitate puternică.
2. Dezvoltarea specifică unui sport- ameliorează forţa absolută şi relativă masa şi
elasticitatea musculară puterea şi rezistenţa musculară în raport cu cerinţele
sportului.Această pregătire creează capacitatea de a executa mişcările impuse de
sport cu uşurinţă şi cursivitate.
3. Factorii tehnici-pregătirea tehnică implică dezvoltarea capacităţii de a executa
toate acţiunile tehnice în mod corect, perfecţionarea tehnicii necesare pe baza
unor execuţii economice şi controlate la cea mai mare viteză posibilă, cu
amplitudine maximă şi cu evidenţierea forţei, asigurarea capacităţii de a executa
corect toate mişcările specifice, execuţii tehnice impecabile în condiţii normale
şi speciale(climaterice de ex.)
4. Factorii tactici-includ îmbunătăţirea strategiei pe baza studierii tacticii viitorilor
adversari, extinderea procedeelor tactice optime în funcţie de capacităţile
individuale, perfecţionarea strategiilor, modelarea strategiilor în funcţie de
adversar sau situaţii concrete.
5. Aspecte psihologice-pregătirea psihologică este extrem de importantă, absolut
necesară pentru a a forma o pregătire sportivă bună. Pregătirea psihologică
îmbunătăţeşte disciplina, perseverenţa, voinţa, încrederea şi curajul.
6. Spiritul de echipă-extrem de important în unele sporturi(canotaj, ştafete,
sporturi de echipă, ciclism). În aceste cazuri performanţa sportivă se obţine
mult mai uşor dacă se consolidează spiritul de echipă stabilirea de relaţii
armonioase de apartenenţă.
7. Factori de sănătate-pregătire sportivă în concordanţă cu principiile de întărire a
sănătăţii. Acest concept este susţinut şi prin examene medicale şi psihologice
periodice, corelare adecvată a parametrilor pregătirii cu posibilităţile
individuale, şi a efortului cu refacerea.
8. Prevenirea accidentelor-respectarea măsurilor de siguranţă, perfectionarea
mobilităţii tendoanelor şi ligamentelor, dezvoltarea forţei şi elasticităţii
musculare.
9. Cunoştiinţe teoretice-sporirea cunoştiinţelor sportivilor despre bazele
fiziologice şi psihologice ale pregătirii, planificare sportivă , medicaţie,
alimentaţie, refacere.

Adaptarea la antrenament

Performanţa de înalt nivel este rezultatul a numeroşi ani de

antrenament intens, metodic, şi bine planificat. Nivelul de adaptare se reflectă în
capacităţile de performanţă(cu cât performanţa este mai ridicată cu atât gradul
de adaptare este mai ridicat)
Adaptarea la antrenament este suma transformărilor provocate prin
exerciţiu repetat, sistematic. Aceste schimbări structurale şi fiziologice decurg
din solicitarea specifică la care sportivii î-şi supun organismul prin activitatea
pe care o fac(în funcţie de volumul, intensitatea şi frecvenţa antrenamentelor).
Pregătirea fizică este profitabilă doar în situaţia în care forţează organismul să
se adaptezela stresul efortului, dacă solicitarea nu e suficientă adaptarea nu are
loc, dacă stresul este intolerabil rezultatul este supraantrenamentul,
accidentarea.

Model şi modelare în dezvoltarea capacităţii de performanţăla juniori în

schiul alpin

Modelarea în schiul alpin de performanţă

Lumea sportului de mare performanţă înregistrează zi de zi situaţiile tipice

ale lipsei de adaptate a sportivilor la condiţiile de concurs, nerealizarea
obiectivelor propuse şi accesibile, căderi şi răsturnări de situaţii precum şi
situaţii diametral opuse, caracteristice de asemenea de combativitate,
creativitate, adaptarea perfectă la situaţia dată factori care concură la obţinerea
de victorii strălucite şi recorduri.
Schiul alpin cu precădere reprezintă un sport de adaptare caracterizat printr-
o complexitate aparte lesne de apreciat, adesea o simplă modificare a zăpezii, o
execuţie tehnică defectuoasă sau întârziată putând produce căderea, ieşirea din
cursă sau accidentare.
Tehnica de compoziţie înseamnă înainte de toate precizie, eficacitate.
Mijloacele de accelerare ale vitezei, eliminarea derapajului, micşorarea razei
virajului, căutarea permanentă a trasei optime sunt priorităţile absolute ale
schiorului de competiţie. Deasemenea, el trebuie să facă faţă unei multitudini de
situaţii neprevăzute întrucât schiul este prototipul sportului de improvizaţie. Pe
de altă parte schiul este un sport în care viteza, prezenţa permanentă a
pericolului au o influenţă deosebită.
„Antrenorul trebuie să utilizeze cu măiestrie diferitele mijloace pentru a-l face
pe sportiv „să funcţioneze” nu numai sigur dar şi inteligent, nu numai dirijat
dar şi independent (mai ales), nu după scheme învăţate ci creator (M. Epuran)”
Toate aceste însuşiri trebuie să se manifeste însă în condiţii de
suprasolicitarea fizică şi psihică fiind cunoscut faptul că în aceste condiţii
sistemul psihic poate prezenta dereglări.
 Tensiunile intelectuale şi afective dinaintea concursului pot fi foarte mari,
aşa cum pot fi cele chiar din timpul cursei. La creşterea intensităţii lor
contribuie nefast de cele mai multe ori şi unii factori din preajma sportivului.
Apariţia acestor factori perturbatori, subiectivi sau obiectivi conduce la
dereglări ale conduitei deci la scăderea performanţei şi consecutiv la
modificările mecanismelor psiho-reglatorii de ordin psihomotric, afectiv,
intelectual sau voliţional.
Pregătirea pentru concurs va urmări crearea condiţiilor pentru o conduită
eficientă, rezistenţă la suprasolicitare şi factori perturbatori mai mult sau mai
puţin aşteptaţi.
Modelarea a dobândit un loc de frunte în metodologia schiului alpin de
mare performanţă; „modele” de concurs sau de campioni se caută a fi
reproduse şi ameliorate prin cele mai sofisticate căi.
Dată fiind însă marea varietate a individualităţilor sportivilor nu se poate
recomanda un „model de competitor”, în schimb se poate trasa „modelul
comportamental competiţional” care este o sinteză a celor mai eficiente
conduite considerate din punct de vedere al corespondenţei cu legalităţile
psihice şi care în esenţă constă în strategii de informare şi de rezolvare a
situaţiilor problematice precum şi de autoreglare a stărilor psihice.

Modelul actual al schiorului alpin juniori

Abordând problema modelului actual al schiorului alpin, şi al pregătirii s-a

constatat că nici unul dintre modele studiate nu poate fi aplicat “ad literam”
oricât am dori deoarece fiecare individ îşi are propria zestre genetică, propria
personalitate şi experienţă, iar condiţiile organizatorice, materiale şi de pregătire
diferă drastic de la o ţară la alta.
Singura variantă o reprezintă aceea a recomandării anumitor parametrii de
care trebuie să se ţină seama în selecţie, eliminând din start factorii care
frânează dezvoltarea în perspectivă. Singurul model recomandat este soluţia
adoptativă cu caracter orientativ.
 Indicatorii de care trebuie să se ţină seama sunt:
 profilul morfologic
 calităţile motrice şi cele specifice
 profilul biochimic
 profilul funcţional
 profilul psihologic
 profilul tehnico-tactic

Tipul somatic nu joacă un rol esenţial (dar este totuşi important); există în
categoria normosomilor, dimensiuni care favorizează performanţele mari. Astfel
la băieţi slalom sunt indicate valori ale taliei cuprinse între 170 - 187 cm iar la
slalom uriaş şi coborâre cele cuprinse între 180 - 190 cm. Pentru fete cele mai
potrivite valori ale taliei sunt cuprinse între 160 - 174 cm. Repet nu este o regulă
existând numeroase excepţii.
Pregătirea complexă efectuată în sezon şi în afara cu tipuri diferite de
efort şi alternanţa între ele, necesită un perfect echilibru funcţional şi o stare
optimă de sănătate. De aceea considerăm indicii biochimici foarte importanţi în
ansamblul capacităţii biologice şi în desfăşurarea pregătirii.

Personalitatea schiorului alpin

În pregătirea schiorului alpin fenomenele psihologice sunt decisive în
realizarea obiectivelor de performanţă propuse: profilul psihologic reprezentând
un indicator reprezentativ al modelului actual.
Temperamentul: influenţa trăsăturilor temperamentale asupra
performanţei este deosebită. Giscard, Mischou. Wilde cercetători în domeniul
psihologiei consideră că instabilitatea şi echilibrul emoţional, impulsivitatea,
agresivitatea, egocentrismul devin factori potenţiali de accidentabilitate dacă
ating o mare intensitate, de aceea se recomandă ca psihodiagnosticul
temperamental să deceleze şi să evalueze în special intensitatea acestor trăsături.
Aptitudinile: când se vorbeşte despre aptitudini cel mai adesea se
foloseşte noţiune de „talent”. După M. Epuran, pentru realizarea unor
performanţe înalte în sport nu sunt suficiente doar aptitudinile psiho-motrice ci
şi aptitudini intelectuale (spirit de observaţie dezvoltat, o atenţie bună,
inteligenţă, capacitate de-a forma rapid deprinderi, atitudine favorabilă –
pozitivă faţă de activitatea sportivă – motivaţie puternică).
 Factorii de caracter: în schiul alpin factorii de caracter apar frecvent ca
determinanţi principali ai stilului general al comportamentului. Ei sunt implicaţi
în două ipostaze:
 mecanisme de reglare a trăsăturilor temperamentale
 factor de influenţă al conduitelor concrete din timpul coborârii.
În prima ipostază e interesant de observat în ce măsură anumite trăsături
comportamentale nefavorabile pot fi compensate atitudini, caracteristici pozitive
(de exemplu un tip impulsiv se poate controla dacă dispune de mecanismele de
“forţă” necesară stăpânirii.)
În cea de-a doua ipostază se evidenţiază pregnant stilul individului de-a
schia corespunzător unei structuri caracteriale (tipul tenace adopta o atitudine
realist critică în analiza situaţiilor concrete manieră energică promptă de a
schia).
Marea performanţă a fost de obicei apanajul acelor schiori cu un caracter
puternic. Raporturile dintre membrii unei echipe pot fi extrem de variate. De
obicei se disting două tipuri de legături: de lucru şi personale. Compatibilitatea
dintre sportivi este o condiţie a valorii de ansamblu şi nu se limitează numai la
realizarea sarcinilor pregătirii sau din timpul competiţiei.
Sportivii nu se întâlnesc numai la antrenamente şi concursuri, ei
convieţuiesc o mare parte a timpului, călătoresc împreună, îşi împărtăşesc
gândurile. Abia atunci capătă o importanţă deosebită raporturile dintre ei,
simpatiile sau antipatiile reciproce, părerile comune, motivaţia şi aspiraţiile,
dorinţa de colaborare, puterea de luptă – tot ceea ce formează conceptul de
“team” (de echipă, de colectiv închegat) şi naşte spiritul de echipă.

Selecţia

Selecţia şi pregătirea juniorilor pentru schiul alpin ca sport de

performanţă nu este o acţiune de moment ci un proces evolutiv, mecanismele
acestuia desfăşurându-se chiar în timpul pregătirilor.
Pe parcursul anilor de pregătire selecţia are un caracter continuu,
îmbrăcând un conţinut complex în deplină concordanţă cu cerinţele
performanţei.
La acest nivel se realizează selecţia definitivă pentru marea performanţă
(proces ce durează 2-3 ani), criteriul principal fiind competiţia de niveluri
diferite vizând în permanenţă modelul campionului.
 Pentru stabilirea cerinţelor, criteriilor probelor şi normelor de control se
apelează la pedagogie, psihologie, medicină, ştiinţe exacte...etc.
Cerinţe ale selecţiei: se ia ca bază modelul actual al schiorului alpin. Se
au în vedere parametrii reprezentativi pentru starea de sănătate (dezvoltare
somato-funcţională a corpului, o atenţie deosebită examenului O.R.L.), zestrea
ereditară precum şi starea de funcţionare a organismului.
Pentru aprecierea calităţilor psihice există două căi: de laborator şi
observaţiile antrenorului, amândouă completându-se reciproc.
Selecţia celor mai dotaţi sportivi trebuie să urmărească depistarea atât a
aptitudinilor cât şi a atitudinilor şi disponibilităţilor pentru efort şi aceasta în
condiţiile unei motivaţii personale puternice.
Se apreciază că în conformitate cu pragul înalt al performanţelor sportive
actuale şi cu cerinţele crescute ale conţinutului pregătirii la baza selecţiei
schiorilor trebuie să stea în primul rând capacitatea acestora de a obţine un
randament corespunzător gradului de dezvoltare a schiului alpin competiţional
de nivel mondial. Opţiunea pentru acest criteriu fundamental de selecţionare
trebuie să influenţeze nemijlocit conţinutul muncii antrenorilor de schi
stimulându-i atât pe ei cât şi pe sportivii aflaţi în pregătire să-şi propună să
realizeze obiective mobilizatoare.
capacitatea de dezv. a
f. şi rez

6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
 Corespunzător acestui criteriu în schiul alpin de performanţă selecţia
trebuie să aibe un caracter eliminatoriu. Trebuie menţinuţi în pregătire numai
acei schiori care confirmă prin rezultate capacitatea de a se ridica la nivelul
măiestriei sportive internaţionale. În afara criteriului de mai sus (fundamental
pentru selecţia finală) mai pot fi scoase în evidenţă şi altele care prin specificul
lor, corespund cerinţelor de desemnare a participanţilor la competiţii de
obiectiv.de semenea este relevantă şi:
 forma sportivă a celor vizaţi să participe la competiţia respectivă
 experienţa de concurs şi capacitatea schiorilor de a se mobiliza corespunzător
cerinţelor concursului
În conformitate cu orientările contemporane selecţia este înţeleasă ca un
proces continuu prin care se urmăreşte depistarea şi iniţierea tinerilor talentaţi,
menţinerea lor condiţionată în secţiile de schi în vederea perfecţionării juniorilor
pentru sportul de performanţă.
Procesul de selecţie este considerat ca factor de bază al performanţei
sportive, împreună cu pregătirea sportivă şi condiţiile care să asigure procesul
realizării performanţei.
Pentru reuşita procesului de selecţie este necesar pe de o parte să se
recunoască calităţile motrice specifice schiului alpin, iar pe de altă parte ce-i
supuşi selecţiei să posede aceste calităţi la un nivel cât mai ridicat cunoscându-
se faptul că unele dintre acestea sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai
puţin. În acest sens ori de câte ori este vorba de calităţile care ţin de caracterele
ereditare stabile (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea)
exigenţa selecţionărilor trebuie să fie foarte mare de la început.
Deşi necesitatea selecţiei în activitatea sportivă de performanţă este
unanim recunoscută, totuşi în stadiul actual al desfăşurării selecţiei schiorilor
(efectuată pe baza capacităţilor iniţiale, urmată de eliminarea celor care
evoluează slab) este departe de a fi satisfăcătoare.
Principalii factori care determină rezultatul sportiv sunt consideraţi următorii:
 capacitatea motrică
 capacitatea psihică
 tipul somatic.
Privind capacitatea motrică se apreciază că ordinea de perfectibilitate a
celor patru calităţi principale este: rezistenţa, forţa, îndemânarea şi viteza, prima
fiind cea mai perfectibilă.
 În privinţa capacităţii psihice apare cerinţa luării în considerare a calităţii
specifice schiului alpin şi nu acelea care se cer oricărui sportiv indiferent de
specializare.
Aprecierea tipului somatic are în vedere depistarea acestor laturi ale
gabaritului care constituie un avantaj pentru practicarea schiului alpin de
performanţă.
Sintetizând se pot contura următoarele cerinţe de bază:
 selecţia să fie considerată şi tratată ca un proces evolutiv şi nu ca o operaţie de
moment
 conţinutul procesului de selecţie să fie în acord cu posibilităţile reale de
adaptare şi răspuns ale organismului fără să influenţeze negativ dezvoltarea
psihico-motrică şi somatică
 să fie cunoscut ritmul normal de dezvoltare a calităţilor psihico-motrice precum
şi a celor morfofuncţionale şi somatice
 să se ţină seama de caracteristicile ereditare stabile (dimensiunile longitudinale
ale corpului, îndemânarea generală, viteza, echilibrarea specifică) şi de
caracteristicile ereditare stabile şi perfectibile (perimetrele, greutatea corporală,
forţa, rezistenţa), precum şi vârsta optimă la care se poate acţiona cu eficienţă
pentru dezvoltarea lor.
O selecţie de nivel superior la schi alpin presupune şi selecţia antrenorilor,
fiind relativ puţin acei tehnicieni care au suficientă forţă pentru o activitate
suficientă de selecţie, întâlnindu-se numeroase cazuri în care sportivii respinşi
de un antrenori pot fi găsiţi corespunzători de către alţi tehnicieni.
Problematica actuală a selecţiei schiorilor alpini pentru activitatea de
performanţă ridicată în faţa antrenorilor aspecte noi, complexe datorită
complexităţii de a aborda această problematică prin trasare interdisciplinară,
care solicită învăţarea lucrului în echipă cu specialişti din ştiinţele care pot
optimiza procesul selecţiei precum şi datorită faptului că optimizarea
antrenamentului pentru schiul alpin de performanţă aruncă permanent lumini
noi asupra instruirii iniţiale.Practica schiului alpin atestă tot mai mult faptul că
ceea ce nu se înfăptuieşte temeinic în perioada formării iniţiale nu se mai poate
corecta sau se realizează foarte greu şi cu mari eforturi mai târziu.
În acest context deosebit de pilduitor poate fi aforismul reputatului savant
Grigore Moisil „Ştiinţa nu este bună azi dacă ieri nu s-a gândit la mâine”.
Se apreciază că selecţia reprezintă 70 % din problematica destinului unui
mare sportiv, astfel Zsolt Gyongyocsy apreciază că „baza de performanţă a
fiecărei ramuri sportive este sistemul de selecţie”.
 Modelul pregătirii actuale a schiorului alpin

Referitor la pregătirea în schiul alpin contemporan s-a abandonat de mult

ideea stratificării pe factorii antrenamentului determinat de caracterul sezonier
al activităţii pe zăpadă (vara - toamna era perioada de acumulare a pregătirii
fizice generale şi abia din decembrie se lucra specific).
De actualitate este metoda pregătirii concentrice cu nucleu central
tehnica, toţi ceilalţi factori subordonându-se; interdependenţa factorilor
antrenamentului se menţine ca şi condiţionarea lor reciprocă.
Baza, suportul de inserare este asigurat de nivelul extrem de ridicat al
pregătirii fizice pentru care se adaugă celelalte componente (tehnică, tactică
specifica) totul fiind interconectat prin componentele psihologice, teoretico-
metodică şi de pregătire a materialului de concurs.
O asemenea orientarea a apărut ca urmare a faptului că pe tot parcursul
anului se poate lucra pentru îmbunătăţirea componenţei tehnice de exemplu (pe
perioada verii realizându-se stagii de pregătire la mare altitudine pe gheţari,
stagii compensate de mijloace complementare, role, exerciţii iniţiative, etc.). Tot
mai multe cluburi din România trec la acest mod de pregătire extrem de
costisitor dar care oferă rezultate extraordinare, lucru reflectat în rezultatele tot
mai bune obţinute pe plan internaţional şi în nivelul tot mai ridicat (din punct de
vedere al nivelului cunoştinţelor) al competiţiilor naţionale interne.
Din păcate costurile unei asemenea forme de abordare a pregătirii sunt
extrem de ridicate.
Programarea pregătirii: se eşalonează luându-se drept interval de
timp perioada de patru ani (ciclu olimpic), fiecare dintre cele 4 sezoane
eşalonându-se pe anumite coordonate în funcţie de obiectivele de performanţă
stabilite anterior (intermediare şi finale). Documentul de bază este planul cadru
de pregătire (pe patru ani) care conţine:
 Prognoza competiţională: obiective de performanţă, timp, loc
 Modelul de selecţie: conform cu cel mondial
 Modelul de pregătire:
-indicatori cantitativi
-indicatori calitativi
-periodizarea – etapizarea pregătirii
-probe şi norme de control pe uscat şi pe zăpadă
 Modelul competiţional:
-vârfurile de formă sportivă
-competiţii interne
-competiţii externe
-informaţii despre pârtiile unde se desfăşoară următoarele competiţii
 Modelul organizatoric:
-bazele de pregătire
-echipament
-buget
-staff-ul tehnic
-componenţa lotului
Din acest plan cadru se defalcă planurile anuale pe perioade, pe etape şi
cicluri. În acestea sunt programaţi toţi indicatorii cantitativi şi calitativi,
mijloace de lucru preconizate . Fiecare sportiv trebuie să aibă un plan individual
de pregătire

Pregătirea fizică

Pregătirea fizică include două laturi: generală şi specifică; pregătirea fizică

generală (multilaterală) are sarcina de a asigura o bună capacitate de lucru a
organismului în condiţiile efortului fizic. Pregătirea fizică specifică urmăreşte
formarea şi edu carea aptitudinilor motrice pretinde de schiul alpin.

Este recomandat ca această activitate să se desfăşoare în condiţii cât mai

apropiate de efortul solicitat în schi (exerciţii imitative, role…etc.). Pregătirea
fizică specifică nu poate suplini lipsa pregătirii fizice multilaterale ambele
găsindu-se într-un raport de reciprocitate.

Dezvoltarea calităţilor fizice specifice

În schiul alpin calităţile fizice se găsesc în strânsă interdependenţă. Din
punct de vedere al ponderii acestora rolul esenţial îl joacă îndemânarea urmată
de forţă, rezistenţă, mobilitate şi relaxare. Combinaţia dintre ele caracterizează
efortul specific şi determină elementul esenţial în orientarea pregătirii şi
selecţionarea mijloacelor.
 Caracterul eterogen al acţiunilor motrice din timpul evoluţiei pe o pârtie de
schi sau în concurs presupune o angajare totală şi totuşi diferenţiată a realităţilor
psiho-fizice ale schiorului în scopul obţinerii performanţei maxime.
Calităţile fizice combinate specifice schiului alpin sunt:
 Îndemânarea în regim de viteză şi rezistenţă (I-V, I-R);
 Viteza în regim de forţă şi de rezistenţă (V-F, V-R);
 Forţa în regim de viteză (F-R);
 Rezistenţa în regim de viteză şi de forţă (R-V, R-F)
Specializarea pe probe s-a impus de la sine, schiorul complet capabil să
obţină performanţe superioare în cele trei probe ale schiului alpin apărând din ce
în ce mai rar (I. Stenmark ce a dominat probele de slalom şi slalom uriaş, A.
Tomba de asemenea un excelent slalomist care nu a excelat niciodată în probele
de viteză, H. Mayer un schior de forţă mai rar întâlnit în plutonul fruntaş al
probelor tehnice).
Aceasta impune o reorientare a selecţiei mijloacelor şi metodelor de
pregătire (ca de altfel şi a selecţiei) în funcţie de cerinţele probei. Astfel
abordarea combinată a calităţilor fizice reprezintă un efort de aprofundare a
specificului fiecărei probe şi a solicitărilor specifice concursului.
Educarea calităţilor fizice combinate după cerinţele modelului actual
necesită un volum de muncă şi o intensitate la valori ridicate.

Îndemânarea: în schiul alpin presupune o execuţie motrică precisă,

complexă în timp scurt şi în condiţii nespecifice. Ea vizează percepţia spaţială,
temporală, gradul de încordare, simţul terenului şi al zăpezii şi este legată
nemijlocit de gândirea rapidă (concentrarea, memoria), coordonarea, echilibrul,
ritm, precizie. Ea se referă la alegerea “trasei ideale de cursă”, atacul prompt,
abordarea unor pasaje occidentale ale traseului înseamnă adaptabilitate faţă de
trepidaţii şi şocuri, menţinerea poziţiei izometrice, aerodinamice, toate acestea
reprezentând o calitate ce trebuie perfecţionată la maximum.
În alegerea mijloacelor pentru educarea îndemânării apare necesitatea
folosirii unor exerciţii care să corespundă scopului urmărit, adică să solicite
capacitatea sportivilor de a reacţiona la condiţii neaşteptate, folosirea
coordonată a mâinilor şi picioarelor în condiţii cât mai apropiate specificului
probei.
 Mijloacele pe care le avem la dispoziţie sunt diverse: de la exerciţii libere
din atletism la exerciţii acrobatice, de la parcurgerea unor trasee montane pe
uscat pe pârtiile de concurs (vara), schi nautic, role, exerciţii de echilibru,
structuri globale în acre sportivul este supus unor solicitări extrem de intensive
fizico-psihice.

Îndemânarea în regim de viteză este o realitate specifică combinată

specifică slalomistului care reprezintă capacitatea de a alege şi executa corect
diferite mişcări în funcţie de situaţiile nou create în maximum de viteză. Ca
metode de lucru se recomandă “metoda eforturilor mici” (25-30% din
posibilităţi cu 6-9 repetări pentru 6-9 exerciţii păstrându-se o viteză maximă de
execuţie) şi “metoda eforturilor globale ” (cu exerciţii asemănătoare exerciţiilor
tehnice din concurs).
Îndemânarea în regim de rezistenţă: este capacitatea de a executa tehnice
corect în situaţii neprevăzute (noi) pe o perioadă relativ mare (specifică
slalomului uriaş şi combinatei). Metode de lucru recomandate: metoda
eforturilor mijlocii (încărcătură 50 % din posibilităţi) şi metoda eforturilor de
circuit.
În afara metodologiei de lucru cu îngreuieri se pot folosi şi alte mijloace
din categoria lucrului specific, secvenţe de acrobatică la plasa elastică,
menţinere de echilibru dinamic, bicicletă. Tot timpul se va ţine seama de
parametrii efortului ceruţi de concurs.

Viteza: schiorului alpin este de tipul vitezei de reacţie, execuţie şi

repetiţie care se manifestă în condiţiile alunecării, de cele mai multe ori la viteze
mari. Factorii de care depind sunt: gândirea rapidă, echilibrul nevro-muscular şi
forţa. Fibrele musculare predominante la schiorul alpin sunt cele albe slab
vascularizate ce determină o slabă capacitate de producere a energiei prin
procese oxidative (aport mărit de oxigen). Energia dezvoltată are la bază un
proces preponderent neoxidativ denumit metabolism anaerob. Fibrele musculare
roşii (lente), nu au putere mare de contracţie dar sunt existente la oboseală.
Vascularizarea lor bogată permite un consum mărit de oxigen, energia
eliberându-se printr-un proces preponderent oxidativ denumit metabolism
aerob. Se impune astfel o atentă dirijare a antrenamentului în scopul stimulării
fibrelor albe (efortului anaerob) fără neglijarea efortului aerob (fibrelor roşii);
fără solicitarea ambelor tipuri de fibre creşterea performanţei nu este posibilă.
 Între viteză şi forţă este o legătură indisolubilă, creşterea forţei musculare
este o premisă pentru creşterea vitezei. S-a constatat că forţa şi masa musculară
dezvoltate în cadrul anumitor limite au influenţe favorabile asupra dezvoltării
vitezei. Orice exagerare a dezvoltării masei musculare reprezintă însă un balast
pentru aparatul locomotor îngreunând mişcările. Ca şi în cazul îndemânării
viteza este condiţionată genetic, sportivii dotaţi din acest punct de vedere
aparţinând tipului temperamental preponderent coleric. Mijloacele de dezvoltare
sunt variate: starturi în diferite poziţii, sprinturi (30-200 m), accelerări pe tern
plat şi pantă (deal, vale), exerciţii imitative efectuate în tempo rapid.
Viteza în regim de forţă (detenţa) – V-F = calitate fizică combinată
specifică slalomiştilor şi constă în efectuare de mişcări rapide în condiţiile
învingerii unei rezistenţe relativ mici.
Se lucrează cu încărcături 30-65 % din posibilităţi aproximativ 6 repetări
(6-9 serii pentru 5-6 exerciţii).
Săriturile de orice fel sunt indicate în pregătire. Metode de lucru: metoda
eforturilor mijlocii şi metoda eforturilor segmentare.
Viteza în regim de rezistenţă (V-R) = specifică slalomiştilor caracterizată
prin număr mare de repetări efectuate în viteză maximă. Ca mijloc de lucru se
folosesc metodele efortului în circuit şi eforturile mijlocii.
Educarea vitezei la copii cunoaşte rezultate bune; particularităţile aceste
vârste favorizând lucrul în această direcţie.

Forţa : este o calitate motrică ce se exercită în condiţii statice şi

dinamice; ea este strâns legată de viteză şi rezistenţă. Factorul principal de care
depinde forţa este masa musculară şi în special calitatea acesteia nu volumul. Ca
aspect exterior, musculatura va fi conturată cu muşchi lungi caracteristici vitezei
şi îndemânării.
Când se trece la dezvoltarea forţei se are în vedere în primul rând
prelucrarea analitică a musculaturii întregului corp insistându-se asupra
musculaturii din regiunea abdominală a membrelor inferioare, fese şi flancuri,
spate, ceafă, braţe; o deosebită atenţie se acordă lanţului triplei extensii care e
implicată activ în asigurarea staticii şi dinamicii în coborâre.
 Ca metode de lucru sunt recomandate: antrenamentul în circuit,
antrenamentul în repetări, antrenamentul izometric.
Forţa în regim de viteză (F-V) = calitate fizică combinată specifică
coborâtorilor şi slalomiştilor ce se referă la învingerea unei rezistenţe printr-o
viteză de contracţie maximă (forţa explozivă).
Metode de lucru folosite: metoda “power-training” şi metoda eforturilor
mijlocii. Se va urmării ca execuţia mişcărilor să se efectueze în viteză maximă
cu pauze de 2-5 minute şi dozarea va tinde spre 65% din posibilităţi.

.Rezistenţa : schiorii alpini au nevoie de o rezistenţă generală care să le

permită o evoluţie în condiţii dificile (temperatură scăzută, vizibilitate redusă,
şocuri, presiuni, efort în condiţii de alunecare la viteze mari şi teren accidentat),
dar şi de o rezistenţă specifică legate de viteză şi forţă care se ofere garanţia
unor parametrii înalţi ai potenţialului pe durata întregii manşe (2 manşe).
Rezistenţa la factorii stresanţi (legată intrinsec de rezistenţa fizică generală şi
specifică) decide de fapt rezultatul (e determinată de complexitatea solicitărilor
de numărul de kilometrii de coborâre pe diverse pârtii şi de experienţa
acumulată).
Rezistenţa specifică trebuie apreciată în raport cu viteza şi forţa,
menţinerea unei poziţii cât mai aerodinamice necesită rezistenţa în regim de
forţă (R-F); păstrarea ritmului, accelerările continue impun rezistenţa în regim
de viteză (R-V).
De asemenea rezistenţa specifică este de natura efortului anaerob,
organismul fiind adaptat pentru a asigura cât mai mult oxigen travaliului
muscular şi pentru a fi pregătit să contracteze o mare datorie de oxigen fără a
afecta randamentul nervos. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că toracele este
aproape blocat în timpul abordării poziţiei de coborâre ceea ce stânjeneşte
respiraţia; toate aceste aspecte trebuie să se regăsească în conţinutul
antrenamentului pe uscat şi zăpadă.
Mijloacele recomandata sunt: alergări pe teren variat, ciclism montan,
antrenamentul cu repetări, circuitul, intervale, antrenament gen “fartleck”.
Rezistenţa în regim de viteză (R-V): calitate combinată specifică
slalomiştilor reflectând capacitatea organismului de a rezista la eforturi în
condiţiile unui teren accidentat şi număr mare de porţi cu exerciţii rapide pe o
durată relativ îndelungată.
 Rezistenţa în regim de forţă (R-F): calitate specifică coborâtorilor
reflectând capacitatea organismului de a rezista la eforturi pe o pârtie în lungime
de 2.000 – 3.000 m pe teren cu diferite înclinaţii pe o durată de aproximativ 3
minute.

Aspecte fiziologice ale antrenamentului în schiul alpin

Folosind o clasificare a eforturilor în funcţie de cel mai izolat aparat sau
sistem funcţional (elaborată de A. Demeter şi M. Georgescu) am apreciat că
schiul alpin face parte din categoria eforturilor de tip neuro-muscular. În acest
caz performanţa schiorului alpin depinde de următoarele aspecte.
 producerea energiei – ca rezultat al îmbunătăţirii capacităţii de efort anaerob
 funcţia neuro-musculară – calităţile generice şi funcţionale ale sistemului nervos
şi muscular determină şi limitează performanţa.
 factorii psihologici – autocontrolul, calităţile morale şi de voinţă
 adaptarea la efort şi refacerea – restabilirea capacităţii funcţionale a organelor şi
de refacere a substanţelor plastice şi energetice ale celulelor
În schiul alpin efortul impus de marea performanţă are loc în condiţii
anaerobe alactacide. De aici decurge necesitatea măririi capacităţii de efort prin
lucru intensiv (volum – intensitate la parametrii înalţi); efortul de antrenament
sub 80% din posibilităţi nemaiproducând modificări relative în organism.
Implicaţiile nervoase şi endocrine ale efortului anaerob alactacid trebuie
bine decilate individual iar preocuparea pentru modelarea efortului din
antrenament, după cel din concurs să fie constantă.
Volumul de aer ventilat de sportivii bine antrenaţi (180 l/min) arată
necesitatea unei bune aprovizionări a organismului cu oxigen (plata datoriei de
oxigen depinde deci de capacitatea funcţională respiratorie a individului).
Efortul psihic depus de sportiv în timpul şedinţelor de antrenament pe
zăpadă din cadrul unei zile (ciclu, etapă) trebuie apreciat în funcţie de volumul,
intensitatea şi gradul de complexitate a lucrului efectuat.
Antrenamentele şi concursurile sunt însoţite de faza de post acţiune
(scăderea capacităţii de lucru) ce durează mai multe ore în funcţie de individ.
Trebuie avută în vedere refacerea organismului între manşe, zile de concurs şi
după concurs.
 Capacitatea de muncă a sportivului după etapele de antrenament obositoare
se restabilileşte în mod ondulatoriu. Pentru a obţine progres excitantul trebuie
mărit; dozarea şi alternanţa cu odihna recondiţionând performanţa.

Pregătirea tehnico-tactică a juniorilor

Conţinutul pregătirii la acest nivel se referă la perfecţionarea tehnicii şi

tacticii specifice probelor, participarea la sistemul competiţional de vârf al
juniorilor şi seniorilor materializarea, aplicarea tuturor achiziţiilor pregătirii în
competiţie.
Antrenamentul specific se va axa pe perfecţionarea tuturor procedeelor
tehnice şi tactice însuşite, eliminarea carenţelor de ordin tehnic, studiu
aprofundat al virajelor moderne specifice probelor, perfecţionarea mijloacelor
de accelerare în coborâre, viraje, traversarea aprofundarea specificităţii tehnice
pe probe, perfecţionarea permanentă “virajului tăiat”, a sportului şi a trecerii
liniei de sosire. Elementele de ordin tactic vizate sunt: adaptarea cât mai precisă
la solicitările cursei, lărgirea sferei anticipative, alunecare cu viteză mare de
deplasare.
Prin participarea la calendarul oficial se va urmării clasarea superioară şi
obţinerea punctelor FRSB şi clasarea în primii 10 sportivi la categoria
respectivă; însă obiectivul prioritar este obţinerea de puncte F.I.S., de rezultate
superioare la concursurile internaţionale.
Sportivul trebuie să posede o capacitate largă de exprimare motrică şi
specifică probelor; să aibă cunoştinţe variate referitoare la tactica de concurs şi
o experienţă practică bine fundamentată.
 El trebuie să ştie să intre şi să iasă rapid din viraje şi să menţină schiurile în
contact cu zăpada eliminând derapajul, să menţină poziţiile aerodinamice de
coborâre pe toată lungimea traseului în condiţii de siguranţă fără perturbarea
alunecării.

ETAPA ETAPA ETAPA

I-a a - II - a a - III - a

însuşirea mişcărilor Abordarea obţinerea constantei

de bază ale celor volumului specific în abordarea
patru probe ale performanţelor calitativă a efortului
schiului alpin: înalte specific
- sl. uriaş performanţei de vârf
- super-g
- slalom
- coborâre

SELECŢIA TESTARE TESTARE TESTARE

INIŢIALĂ TEHNICĂ CAP. EF. CAPACITATE
PEFORMANŢĂ

Pentru aceasta stagiile anterioare de pregătire trebuie să fie parcurse

corespunzător şi exigent din toate punctele de vedere (fizic, tehnic, tactic,
psihologic).
Fiecare ramură a schiului alpin îşi are propriile caracteristici, specializarea
pe probe apărând ca o necesitată şi este dictată atât de exigenţele care o
particularizează cât şi de calităţile schiorului. Azi nu mai întâlnim decât
excepţionali schiori care să se impună în toate probele schiului aşa cum a făcut-
o la vremea lor Tony Sailer sau I. C. Killy.
 Slalom uriaş (S.U.)

Slalomul uriaş este o probă care se desfăşoară în două manşe ale cărui
parcurs permit înşiruiri de viraje preponderent ritmice abordate în viteză,
facilitate de o tehnică complexă.
Însuşirea comportamentului tehnic în proba de S.U este esenţială deoarece
mecanismele tehnice necesare realizării virajelor de acest tip stau la baza
însuşirii şi perfecţionării celorlalte forme de viraj ce se aplică în schiul de
performanţă. Acesta este şi cauza pentru care în procesul de antrenament în faza
iniţială de instruire tehnică specializată trebuie să se pună accent pe însuşirea
corecta a mecanismelor de bază, necesare realizării virajelor caracteristice
acestei probe.
Principalele probleme tehnice care apar la acest nivel sunt cauzate de
“trecerea” schiorilor de la tehnica clasică a schiului de cursă la cea “carving”,
proces efectuat de cele mai multe ori în grabă căutându-se situaţii de
compromis, de adaptare rapidă la acest stil fără aprofundarea unui bagaj tehnic
complex. Nu trebuie uitat că toţi (sau marea majoritate) juniorii de astăzi (15-18
ani) au fost iniţiaţi în tehnica clasică a schiului, ei fiind nevoiţi să se adapteze
din “mers” noile tendinţe tehnice.
Printre cele mai importante probleme care se impun a fii rezolvate se
numără:
 virajul “tăiat” de tip carving adaptat acestei probe
 lucrul în viteză
 tactica
Virajele tăiate executate din poziţie de coborâre joasă implică un sprijin
realizat aproximativ egal pe ambele picioare (40 % vale – 60% deal) şi se
realizează prin translatarea greutăţii corporale alternativ dreapta – stânga, fără
balans vertical (cu centrul de greutate foarte jos) translaţie asociată cu răsucirea
trenului inferior pe viitoarea direcţie.
Schimbul de canturi se realizează simultan cu deplasarea laterală, foarte
rapid, elimininându-se de fapt alunecarea pe suprafaţa tălpii schiului.
Avantajele rezidă nu numai în înlesnirea unui contact permanent cu zăpada
şi conducerea eficientă a schiului pe arcul de ocolire şi mai ales în evitarea
suprapresiunilor şi frământărilor.
 Înlănţuirile de viraje presupun o perfectă echilibrare pe schiuri şi
concentrare la intrarea şi ieşirea din viraje, totul în condiţia menţinerii unei
viteze superioare. Căutarea permanentă a vitezei optime de cursă fiind în fond o
problemă de adaptare a posibilităţilor maxime ale sportivului la pârtie ,
suprafaţa de alunecare, sistem de montare a pârtiilor, mijloace de accelerare,
abordarea “pasajelor cheie”.
Urmărirea unei “trase optime” impune execuţiilor cursivitate, ritm,
păstrarea contactului cu zăpada cât mai mult timp posibil, adoptarea unei poziţii
cât mai aerodinamice, viraje tăiate cu eliminarea derapajelor, accelerarea
continuă a vitezei de coborâre.

Comportamentul tactic se rezumă în principal la drumul pe care schiorul îl

parcurge pe pista marcată “trasa de cursă” (linie de cursă).
În legătură cu aceasta se analizează:
 linia de deasupra porţii (linia de ridicare)
 unghiul sub care schiorul iese din viraj
 linia de masă dintre două viraje succesive
Linia de deasupra porţii este o linie imaginară care indică traseul pe care ar
trebui să se înscrie schiurile în faza de intrare în viraj. Se poate vorbi de un
“punct critic” situat pe linia de deasupra porţii declanşarea virajului în acest
punct va permite schiorului să execute un viraj eficient.
Unghiul de ieşire din viraj corespunde secvenţei în care schiorul trece pe
lângă fanion. Acest moment trebuie să coincidă cu acţiunea de orientare a
schiurilor pe linia cerută de următorul viraj.
Linia de cursă dintre viraje poate fi parcuső ún diferite modalităţi
respectându-se cerinţa de adaptare la particularităţile pârtiei. De calitatea acestei
linii depinde practic eficienţa alunecării din timpul virajului.
 Slalomul special: proba de slalom se aseamănă cu o secvenţă prelungită de
sprint şi în acelaşi timp cu o evoluţie acrobatică de înaltă clasă, totul
petrecându-se pe fondul unor solicitări maxime.
Necesitând o înaltă tehnicitate proba a evoluat de la an la an tot mai
spectaculos îndeosebi în direcţia sporirii competitivităţii. Trebuie amintite de
schimbările survenite în tehnica şi tactica de concurs prin folosirea fanionului
articulat, a zăpezii artificiale şi mijloacelor mecanice de trasare a zăpezii.
Participantul la proba de slalom trebuie să fie puternic motivat (din punct
de vedere al cursei), calităţi fizice de sprinter (dotat cu viteză de reacţie şi
execuţie deosebite), o bună detenţă şi rezistenţă, agilitate acrobatică, echilibru,
coordonare superioară, ritm, soliditate nervoasă, decizie extrem de rapidă,
combativitate, capacitate de autocontrol, cu alte cuvinte un potenţial psiho-fizic
deosebit; o tehnică de bază extrem de bine pusă la punct.
Perfecţionarea în slalom presupune parcurgerea a unei porţi şi mai mulţi
kilometrii de parcursuri montate diferit. Schiul de competiţie înseamnă
virtuozitate.
Aspecte tehnico-tactice vizează obţinerea măiestriei tehnice (capacitate
mare de exprimare tehnică, precizie, eficacitate). Parametrii cantitativi şi
calitativi ai efortului superiori (volum mare – număr de porţi, manşe marcate,
intensitate şi complexitate sporite, mărirea vitezei de execuţie a procedeelor
tehnice, accelerarea lucrului braţelor în timpul atacului fanionului).
Stimularea continuă a capacităţii intelectuale şi a sferei psihice a
sportivului (gândire, capacitate de memorare şi analiză). Pariciparea la cât mai
multe concursuri şi obţinerea de punctaje F.I.S. superioare .
Ca exprimare motrică externă faţă de caracteristicile tehnice generale
implicate în realizarea virajelor, în proba de slalom se remarcă anumite
diferenţieri: poziţia corpului este sobră, virajele de slalom au o întindere mai
scurtă şi sunt mai dinamice iar poziţia schiorului este predominant paralelă.
Mişcările schiorului sunt mult mai rapide fapt impus de modul de dispunere al
părţilor.
Rol deosebit îl are acţiunea braţelor care prin “boxare” determină
înlăturarea fanioanelor basculante (articulate). Prin acţiunea lor acestea nu
trebuie să influenţeze negativ nici poziţia trunchiului şi nici calitatea virajelor.
 Procedeul cel mai folosit este “crossblock” ce constă în lovirea fanionului
cu mâna exterioară virajului. Acest procedeu corect executat permite sportivilor
să alunece pe o trasă foarte apropiată de fanioane.
Acest procedeu este asociat cu lovirea fanionului cu tibia (protejată) –
aplicare ce duce la reducerea fazei de conducere a virajului şi scurtarea timpului
de sprijin.

Noţiunile de tactică specifice slalomului sunt:

 linia de cursă: care este diferită în funcţie de diferitele combinaţii de poartă
(dublu salvis, şicane)
 inspectarea; memorarea traseului de concurs. La acest nivel competitorii
trebuie să cunoască cursa în detaliu înţelegând prin aceasta atât linia de cursă
cât şi intuirea nivelului şi dinamicii efortului fizic şi psihic.
Strategia tehnico-tactică o dată elaborată trebuie repetată mental
(antrenament ideomotor); fie că se memorează întreaga masă sau secvenţe din
ea, este indicat ca antrenorul înainte de începerea probei să ceară competitorilor
să încerce reproducerea diagramei cursei.
Tactica din timpul cursei este determinată de obiectivul prestabilit,
problemele care apar diferă de la o masă la alta , în funcţie de traseu, de
condiţiile atmosferice, de evoluţia proprie a adversarilor direcţi, de menţinerea
avantajului sau recompunerea timpului pierdut.
Problema regularităţii evoluţiei în ambele manşe ţine de ritm de echilibru
neuromuscular şi psihic, de stăpânire, de temperament.

Slalomul super-uriaş şi coborârea

În raport cu probele de slalom şi slalom uriaş care sunt catalogate de

specialişti ca fiind “probe tehnice” prin excelenţă slalomul super-uriaş, şi
coborârea sunt încadrate în mare măsură în probele de viteză ale schiului alpin.
Repartizarea probelor în maniera expusă nu trebuie să conducă la ideea
conform căreia slalomul super-uriaş şi combinata ar solicita din partea
sportivilor un bagaj minim de deprinderi tehnice specifice.
 Dimpotrivă, prin instruirea juniorilor în conţinutul acestor probe se poate
vorbi de utilizarea modalităţilor concrete de cultivare a abilităţilor specifice care
să-I determine pe sportivi să evolueze prin adoptarea unor comportamente
tehnice eficiente în condiţii de alunecare la viteze superioare.
Sporirea continuă a vitezei (rezultat al profilului cât mai înclinat, al
materialului de cursă şi a tehnicii aerodinamicii cât mai eficace) supune
sportivii la adevărate recitaluri acrobatice şi la eforturi puţin obişnuite. La acest
capitol aria practicilor se îngustează din ce în ce mai mult coborârea de mare
performanţă devenind un apanaj al superdotaţilor.
Cauzele sunt multiple şi în sinteză ţin de existenţa pe teritoriu României a
unor pârtii adecvate pentru abordarea în conformitate cu regulamentele F.I.S. a
probelor de viteză din schiul alpin. Lipsa unui program plan de măsuri practice
care să conducă la reamenajarea unor pârtii astfel încât să poată fi înscrise în
contextul cerinţelor internaţionale.
Probele se caracterizează prin tehnică înaltă adaptată vizelor mari de
alunecare şi solicitărilor impuse de teren; (viteza de 100-120 km/h, salturi de
30-50 m şi presiune de peste 250 kg la fiecare denivelare abordată în viteză),
rezistenţă în menţinerea poziţiei grupate aerodinamice, păstrarea contactului
schi-zăpadă, treceri rapide de la încordare la relaxare, rezistenţă la factori
stresanţi, capacitate de anticipare şi decizie.
Din punct de vedere tehnic scopul virajelor în traseele impuse de slalomul
super-uriaş şi combinată este de a obţine date, viteze de alunecare superioare în
condiţiile de menţinerea a unor poziţii aerodinamice specifice aflate într-un
continuu proces de adaptare.
În aceste probe virajele sunt: de întindere mare şi viraje “tăiate” (cu
derapaj minim) efectuate la viteză mare care necesită în faza de pregătire o
poziţie echilibrată a corpului în faza de declanşarea acţiunii de translaţie laterală
a trenului superior concretizate în trecerea acestui segment corporal peste planul
schiurilor, concomitent se efectuează o proiecţie anticipată a trenului inferior cu
efect de descărcare a schiurilor şi de proiectare a lor în rotaţie. (V. Cârstocea -
1998)
În faza de conducere arcuirea corpului care favorizează efectuarea virajului
“tăiat” predominant pe schiul exterior şi menţinerea echilibrului pe acest schi.
Unul din obiectivele principale ale concurenţilor la această probă este şi
acela de a menţine pe parcursul evoluţiei cât mai mult timp contactul dintre
schi-zăpadă cunoscându-se faptul că alunecarea pe zăpadă este mult mai rapidă
decât deplasarea prin aer.
 Acest lucru se realizează prin cunoaşterea şi însuşirea următoarelor
mecanisme:
 absorbţia
 amortizarea
 escamotarea
 adaptarea poziţiei corpului

Comportamentul tactic de bază se referă la: linia de cursă care capătă

aspecte particulare (viraje cu rază mare executate la viteze mari).
Factorul principal îl reprezintă alunecarea; astfel cu cât viteza creşte, linia
de cursă trebuie să devină mai largă pentru diminuarea efectelor negative ale
forţelor ce acţionează pe arcul fiecărui viraj.

Aspecte psihologice in organizarea pregatirii juniorilor în schiul alpin

În pregătirea sportivilor fenomenele psihopedagogice şi organizatorice
sunt decisive în realizarea obiectivelor propuse. Practica a demonstrat utilitatea
organizării fenomenelor psihopedagogice mai ales prin prisma relaţiilor
sistemice care se impun cu multă vigoare atât teoreticianului cât şi
practicianului.
Dorinţa de optimizare a pregătirii, experienţa dobândită în cercetarea şi
conducerea relaţiilor psihosociale conduce la formularea unor condiţii care
reglează şi dinamizează reciproc sistemul “antrenor-sportiv”. Condiţiile
enunţate reflectă nevoile practicii instructive.
Pe primul plan se situează motivaţia antrenorului pentru realizarea
performanţei. Factorul motivaţional limitează sau promovează în mod decisiv
rezultatul, cu atât mai mult cu cât sportivii sunt mai puţin maturizaţi.
Pregătirea antrenorului, stocul informaţional şi operaţional de care
dispune, poate fi valorificat pe măsura acordului cu structura receptivă a
sportivului. Înţelegerea dinamicii şi dialecticii pregătirii sportive, a relaţiilor
sistemice existente la toate nivelele, condiţionează reuşita în al doilea rând.
Pe planul al treilea considerăm că stă maturitatea emoţională a
antrenorului, încrederea justificată în forţele proprii legată de capacitatea
analizei critice, capacitatea de comunicare şi convingere, stabilitatea
emoţională.
 În al patrulea rând considerăm ca fiind importantă cultura generală a
antrenorului, deschiderea lui faţă de noianul de informaţii din alte domenii ale
ştiinţei, tehnicii şi culturii umane, capacitatea lui de a transforma şi transfera
aceste date în folosul pregătirii sportive.
Specialistul care dispune de aceste calităţi va cuprinde complexitatea
fenomenului instructiv-educativ sub toate aspectele importante: somatic,
energetic, informaţional şi operaţional. Va fi în mod necesar un adept al
pregătirii complexe intensive, va avea încredere în permanenţă EFECTUL
anticipat al excitantului ca modificare favorabilă în structura sportivului
“receptor”. În acest context “excitantul” va avea efect maximal dacă se satisfac
simultan următoarele condiţii:
 “Forţa” cu care antrenorul “emite” programul de pregătire este corespunzătoare.
 Programul de pregătire este compatibil în momentul “emiterii” cu receptivitatea
sportivului.
 Stimulul are “valenţa” noutăţii, trezeşte interesul sportivului.
 Stimulul are o complexitate biopsihosocială corespunzătoare.
 Poziţia “stimulului” în complexul de pregătire este corespunzătoare.
Este evident că între sportivi şi antrenori se stabilesc o sumă de relaţii,
acestea reprezintă de fapt nivelul la acre ei reuşesc să comunice. Această
comunicare este condiţionată de motivaţia sportivului. Motivaţia puternică va fi
grefată pe o structură de personalitate care să satisfacă simultan condiţia de
stabilitate şi dinamism. Stabilitatea reflectă cantitatea şi calitatea problemelor de
viaţă (specifice sau nespecifice) rezolvate de sportiv, rezultatul fiind influenţat
decisiv de climatul socio-educaţional în care sportivul s-a dezvoltat în perioada
de 0-14 ani. Selecţia va ţine cont de acest aspect deoarece numai în caz
favorabil se va putea “clădi” în mod dinamic performanţa sportivă.
Stabilitatea oricărui sistem biologic este condiţionată de asimilarea
eficientă a substanţelor din mediul ambiant.
Vom acorda un rol important dezvoltării mecanismelor (deprinderilor) de
consum, adică a respiraţiei, hidratării şi alimentaţiei, a calităţii şi cantităţii
substanţelor ingerate, ţinând cont de cerinţele cronobiologice.
O altă condiţie care defineşte reuşita în instruire este capacitatea
sportivului de a trece rapid de la o sarcină la alta, de la o stare de încordare la
una de relaxare. În procesul instruirii ne întâlnim de fapt cu un lanţ de procese
selective de deschidere în raport cu anumiţi excitanţi şi de închidere faţă de alţi
stimuli.
 Capacitatea rapidă de comunicare, fără pierderi energetice şi
informaţional-operaţionale importante, se poate realiza numai cu condiţia
stăpânirii relaxării psiho-somatice. Această capacitate se cere consolidată şi
dezvoltată.
Stăpânirea deschiderii selective, a conservării (închiderii) raţionale este o
premisă decisivă a antrenamentului modern care trebuie să fie “intensiv” în
pregătirea specifică şi extensiv în pregătirea nespecifică. În momentul de faţă se
consideră pregătire nespecifică tot ce nu este antrenament specific ramurii de
sport. Antrenamentul total mobilizează permanent toate resursele sportivului şi
duce la un echilibru necesar între pregătirea specifică şi nespecifică, motrică şi
intelectuală, sportivă şi profesională. (ST. TUDOS-ANEFS, ST. SAVA-
F.R.S.B. 1986)

Concentrarea optimă şi influenţa ei asupra performanţei sportive

Folosirea la maximum a capacităţii de concentrare înainte de start şi pe
timpul parcurgerii traseului de concurs, indiferent de probă, pentru o mai bună
fructificare a potenţialului psiho-fizic şi tehnico-tactic, constituie o cerinţă de
prim ordin în obţinerea unor rezultate de valoare. Faţă de alte sporturi, skiul
alpin evidenţiază o dinamică a intensităţii concentrării atenţiei determinată de
situaţiile concrete din timpul probei (startul şi evoluţia în coborâre). Deoarece
concentrarea atenţiei este o acţiune obositoare (numai o mică parte din scoarţa
cerebrală este în activitate, în rest fiind blocată), timpul ei optim de efectuare
are un rol hotărâtor.
Observaţiile noastre (rezultate din studierea unui număr mare de schiori
alpini, de diferite categorii) arată că, cel puţin până la plecarea în cursă, există
numeroase practici de concentrare, dar foarte puţine bazate pe deprinderi
stabile, ca urmare a unui antrenament îndelungat. Cât priveşte numărul şi
intensitatea momentelor de concentrare din timpul coborârii, situaţia diferă de la
un sportiv la sportiv, în funcţie de valoarea performanţelor şi experienţă. Adesea
răspunsul primit la sondajele noastre, vizând modalităţile practice de acţionare,
sunt de genul : “mă concentrez din timp asupra virajului X sau pasajului Y”. dar
cât şi cum o fac sau de câte ori repetă conştient acest efort – nu aflăm.
 Urmărind în timp schiorii alpini, am ajuns la concluzia că se pot stabili
următoarele acţiuni de concentrare:
 Acţiunea introductivă de concentrare, specifică pentru perioada
premergătoare concursului, pe timpul încălzirii şi în pauza dintre manşe.
 Acţiunea de concentrare propriu-zisă, dinaintea plecării în cursă,
care se împarte în două faze: a concentrării asupra traseului coborârii, imediat
după încălzire, înaintea chemării la start. Schiorul îşi reprezintă mental întregul
traseu al pârtiei, de la plecare la sosire, asociind aceasta cu descrierea, în
“limbaj interior”, a principalelor componente tehnico-tactice ale viitoarei
evoluţii în cursă; faza concentrării din timpul startului, la rândul său alcătuită
din două subfaze: premergătoare – intrarea în zona de plecare, montarea
schiurilor, ajustarea echipamentului, punerea ochelarilor, plimbarea schiurilor
pe zăpadă, prinderea beţelor în mâini; faza concentrării intense – schiorul
aflându-se instalat pe linia de plecare, aşteptând semnalul starterului.
Practic pentru a lua startul, schiorul are la dispoziţie câteva secunde.
Durata acţiunii de concentrare este determinată deci de efectuarea rapidă a
mişcărilor de instalare în start. Orice întârziere duce la agitaţie, concentrare
superficială, ineficienţă. Menţionă că schiorul aflat pe linia de plecare are
nevoie de linişte şi calm pentru a aduce reprezentarea mentală la claritate
maximă. Aceasta se realizează prin efectuarea a 2-3 reprezentări mentale ale
stratului, concomitent cu repetarea în limbaj interior a principalelor componente
tehnice (mişcările specifice startului). Timpul total de concentrare variază de la
sportiv la sportiv, între 20-30 s, din care faza concentrării intense este de 8-10 s.
Exagerările privind timpul de concentrare duc la oboseală.
 Acţiunea de concentrare intensă din timpul coborârii, de scurtă
durată (câteva secunde), se realizează prin modalităţile explicate anterior şi
asupra cărora vom revenii pe parcursul lucrării. Dacă pe timpul probelor de
slalom uriaş şi coborâre pot exista unele momente de “respiro”, pe parcursul
probei de slalom momentele de concentrare maximă se succed unul după altul,
impunând un studiu foarte meticulos al dozării concentrării, în funcţie de
diferitele sisteme de porţi şi pasaje mai dificile.
Limbajul anterior este un “cod” de cuvinte care reprezintă modul de
acţionare tehnico-tactică din timpul startului sau coborârii. Exemplele care
urmează au un caracter orientativ. Pentru start: “fixez bine beţele; sunt relaxat;
corpul bloc; împung energetic”….Pentru coborâre: ”calm primii metri de
alunecare 3-4 expiraţii ample; braţele relaxate; virajului din primul pasaj atacat
din timp; 2-3 normal; în traversare poziţie foarte joasă, etc.”
 Factorii perturbatori ai concentrării la start sunt multiplii: pregătirea
precipitată , unele defecţiuni la montarea schiurilor, efectuarea încălzirii în
grabă, agitaţie în interiorul vestiarului sau în zona de start, sfaturile şi
implicaţiile antrenorului, atitudinea zgomotoasă a spectatorilor, anunţurile
efectuate prin staţia de amplificare, etc; în timpul coborârii: slabă vizibilitate,
atitudinea spectatorilor, etc.
Mijloacele pentru educarea capacităţii de concentrare sunt variate şi trebuie
aplicate încă din perioada de pregătire pe uscat, creându-se deprinderi stabile.
Sportivii trebuie obişnuiţi cu ambianţa specifică plecării în cursă desfăşurându-
şi în orice condiţii acţiunile rezervate concentrării. Recomandăm următoarele:
determinarea obiectivă a capacităţii de concentrare; stabilirea minuţioasă a
întregului ritual de concentrare şi a timpului optim; economisirea mişcărilor în
zona starturilor; precizia limbajului interior; folosirea video-magnetofonului
pentru uşurarea reprezentării mentale; modelarea tuturor acţiunilor care definesc
plecarea în cursă (echiparea, încălzirea, prima concentrare asupra traseului,
etc.); antrenarea deprinderii de concentrare prin practicarea lor la fiecare
coborâre.
Reglarea reactivităţii emoţionale . Se spune uneori că una din calităţile
mai importante ale schiorului alpin trebuie să fie “lipsa de emotivitate”. Este
greşit, fiindcă nu putem concepe un om lipsit de trăiri emoţionale asemuindu-l
cu un robot. Tocmai unui individ care îşi desfăşoară activitatea în condiţii
dificile, care implică şi un grad de periculozitate, este necesară o anumită
capacitate de rezonanţă emoţională şi afectivă la confruntarea cu situaţiile
critice.
Altminteri ar fi dezarmant atunci când i s-ar cere să învingă, deoarece
astfel de situaţii reclamă acţiuni precise şi rapide, cu o mobilizare intensă a
resurselor psihice şi energetice. Or, între emoţii şi mobilizare energetică există
relaţii de strânsă dependenţă. Datorită condiţiilor cu totul particulare ale schiului
alpin, activitatea comportă un coeficient ridicat de tensiune afectivă şi de stres.
Această tensiune este întreţinută în permanenţă, la o cotă de însăşi conştiinţa
riscului, ca şi de alţi factori.
Alt factor afectogen îl constituie viteza. Coborârea în mare viteză cere
sportivului o mare rapiditate de desfăşurare a activităţii psihice în ansamblu. În
cazul în care viteza activităţii psihice este inferioară vitezei de succesiune a
excitanţilor declanşatori de acţiuni sau a retrosemnalelor diferitelor manevre
întreprinse, sportivul are senzaţia are senzaţia că este depăşit de schiuri, de
întreaga situaţie în care se află, ceea ce poate declanşa emoţii puternice de tip
negativ.
 Viteza de deplasare poate determina şi trăiri emoţionale de tip aparent
pozitiv, care constau într-o stare specială de euforie, de adevărată “beţie a
vitezei”. Aceasta se explică prin faptul că viteza exercită o puternică influenţă
prin excitarea centrilor subcorticali. În afara vitezei propriu-zise asupra
sportivilor acţionează acceleraţia şi suprasolicitările (efectul forţei centrifuge,
presiunile, trepidaţiile, “defilarea” reperelor, etc.).
Vibraţiile constituie de asemenea o serie de solicitări emoţionale
(parcurgerea unor succesiuni de denivelări neregulate). Efectele vibraţiilor se
resimt nu numai la nivelul picioarelor, gleznele fiind mult solicitate, precum şi
la nivelul organului vederii, datorită mişcărilor frecvente ale capului şi globilor
oculari.
Majoritatea emoţiilor legate de activitatea de coborâre sunt determinate
de asociaţii complexe de mecanisme reflex-necondiţionate şi reflex-
condiţionate, la care se adaugă tipologia afectivă a persoanei. Teoretic, cea mai
indicată pentru schiul alpin este categoria tinerilor normo-emotivi sau cu un bun
echilibru emoţional.
Aspecte psiho-fiziologice ale „stării de start”. Numim „stare de start”
acea modificare mai mult sau mai puţin accentuată a funcţiilor organismului
care apare la sportivi la un oarecare interval de timp, înainte de începerea
concursului. Această stare poate fi evidenţiată prin indici obiectivi şi subiectivi,
precum şi prin variate forme de manifestare, la rândul lor de natură favorabilă
sau stenică şi nefavorabilă sau astenică.
Starea stenică, denumită şi „gata de luptă”, se caracterizează prin
creşterea moderată a excitabilităţii sistemului nervos central şi a activităţii
organelor, aparatelor şi sistemelor interesate în efort. Printre modificările
psihice notăm aşteptarea încordată a probei, nerăbdarea crescândă, starea de
excitaţie pronunţată, puternica preocupare pentru problemele întrecerii,
economisirea forţelor, dozarea lor raţională, încrederea în forţele proprii,
decizie. În concurs, sportivul se comportă bine, eficient, uneori depăşindu-şi
valoarea de moment.
Starea astenică, socotită nefavorabil prezintă 2 aspecte: febra de start şi
apariţia de start. Primul aspect este caracterizat printr-o hiperexcitabilitate
generală. Examenul clinic pune în evidenţă accelerarea bruscă a pulsului şi a
valorilor tensiunii arteriale, precum şi a respiraţiei; transpiraţie abundentă,
tremuratul membrelor; senzaţia de presiune abdominală, intensificarea
proceselor de eliminare, tonus muscular exagerat.
 Sportivul are emoţii puternice, este agitat, nervos, anxios, neatent, nu se
poate concentra şi uită cele învăţate, „se pierde” uşor sau se orientează tactic
greu. Randamentul său este scăzut.
Cel de-al doilea aspect se caracterizează printr-o hipoexcitabilitate
generală. Apatia de start poate apărea în urma unei febre îndelungate de start,
care a dus la epuizarea psiho-fiziologică a organismului. Se observă fie lipsa
totală de modificări ale activităţii principalelor funcţii vitale ale organismului,
fie o stare de deprimare ce evidenţiază o inhibiţie pronunţată. Sportivul devine
indolent, apatic, insensibil, lipsit de voinţă, refuză să participe la antrenament
sau concurs ori se eschivează, este somnolent, are dispoziţie generală proastă.
Randamentul său este extrem de scăzut, dacă nu anulat.
Această succintă prezentare a datelor generale, evidenţiază în literatura de
specialitate, relevă, pe de o parte, importanţa cunoaşterii sportivului, iar pe de
altă parte, necesitatea găsirii căilor şi mijloacelor de influenţare optimă
(stimularea aspectelor pozitive şi ameliorarea celor negative) în vederea
obţinerii unor performanţe de valoare.
Formele de manifestare ale stării de start sunt diverse şi se referă la toate
funcţiile organismului, confirmând cercetările şi observaţiile anterioare.
Modelarea stării de start. Este posibilă reglarea stării psihice înainte de
start? Răspunsul poate fi afirmativ dacă se îndeplinesc o serie de condiţii,
eşaloane în timp, pornind de la momentele mai îndepărtate, când sportivul
începe să simtă neliniştea startului, până la zilele premergătoare întrecerii, cele
mai hotărâtoare. Aceste zile din preajma concursului au o importanţă
covârşitoare nu numai în ceea ce priveşte efortul fizic, dozarea lui judicioasă
(aşa cum se consideră de cele mai multe ori), ci mai ales în urmărirea modelării
stării psihice şi a conduitei sportivului.
Complexitatea manifestărilor psihice ale sportivului în preajma
competiţiei implică, fără doar şi poate, o metodologie aparte, strict
individualizată. Adesea se spune: „câştigă cel acre ştie să se stăpânească mai
bine”, sau “a avut nervi de oţel” etc. Se pot da reţete - poate unele orientări de
ordin general. Aceasta pentru că fiecare sportiv îşi are propria personalitate,
unică, rezultată din pregătirea şi experienţa dobândită în cursul vieţii ca şi din
fondul genetic.
 Nu de puţine ori se vorbeşte despre o nevroză a startului, folosită în unele
cazuri ca mijloc strategic sau tactic pentru impresionarea adversarului (succese
premergătoare întrecerii, date exagerate despre potenţialul psiho – fizic al
adversarilor, pregătire în secret, rezultate “bombă” în antrenamentele
premergătoare oficiale, materiale noi de cursă, schiuri deosebite, etc.) şi care se
datorează faptului că înaintea întrecerii sportivii devin extrem de sensibili la
orice gen de informaţii cu privire la adversari, la forma de moment şi la
materialul de cursă folosit (îndeosebi schiurile).
Antrenându-se de obicei împreună, pe aceeaşi pârtie, înaintea startului,
schiorii au posibilitatea să se studieze reciproc (modul de abordare a unor
pasaje, urma cea mai bună, etc.). uneori interpretarea greşită a unor date privind
evoluţia în traseu duce la nelinişte, alteori chiar la deprimare. Aspectele de ordin
stresant pot fi extrem de variate, amplificându-se pe măsura aproprierii orei
startului. O tragere la sorţi nefavorabilă, efectuarea obligatorie a unei noi
recunoaşteri a traseului ca urmare a amânării probei determinate de situaţia
atmosferică nefavorabilă, schimbarea condiţiilor de alunecare, toate acestea se
repercutează asupra conduitei sportivului. Intensitatea trăirilor lui în preajma
startului este uşor sesizabilă prin mâna concentrată, îngrijorată sau aviditatea de
a cunoaşte date amănunţite despre evoluţia celorlalţi adversari în traseu, date
furnizate copios de tehnicieni sau de staţia de radio amplificare a pârtiei. Faptul
că, de multe ori, traseul de slalom poate fi urmărit aproape integral, evoluţia
adversarilor poate constitui suficiente motive inhibitoare, sau dimpotrivă
stimulatoare, de sporire a încrederii în posibilităţi. Poziţia ocupată în clasament
după prima manşă influenţează comportamentul în manşa a doua, uneori în mod
contradictoriu. În fine, frica de accident îşi joacă şi ea rolul, mai ales dacă
sportivul are antecedente sau a suferit căderi în antrenamentele premergătoare.
Aşadar, temperamentul, calităţile personale, gradul de educaţie şi cultură,
experienţa, instinctul de conservare (mai dezvoltat cu cât se înaintează în
vârstă), nivelul deprinderilor şi al pregătirii, conştiinţa valorii personale,
motivaţia, etc., iată toţi atâţia factori subiectivi care îşi pun amprenta pe
caracterul trăirilor schiorului şi condiţionează capacitatea de mobilizare pentru
evoluţia următoare.
 Fără îndoială, un sportiv adevărat este cel care îşi poate stăpânii perfect
emoţiile. Dependenţa dintre autocontrol şi reactivitatea emoţională este
reciprocă: în condiţiile unui control intens şi eficient, reactivitatea emoţională
exagerată denotă nivelul scăzut al capacităţii de autocontrol. Şi totuşi, nu sunt
rare situaţiile când sportivii valoroşi nu mai sunt în stare să se autocontroleze.
“Nu mă mai pot concentra”, “Nu ştiu ce se petrece cu mine” – sunt mărturisiri
care subliniază starea de moment. O stare neprevăzută şi adesea inexplicabilă.
În aceste momente, rolul antrenorului este imens. Dacă sportivul este obosit
nervos, trebuie să-I ofere posibilitatea relaxării şi recuperării; dacă nu este decât
o stare trecătoare, generată de un anumit factor stresant, îl poate ajuta cu o
privire, un gest, un argument convingător, capabil să-i aducă liniştea şi să-i
redea încrederea.
O mobilizare psihică optimă se realizează prin controlul şi dirijarea activă
şi conştientă a proceselor psihice, înlăturându-se la timp situaţiile negative
dăunătoare, canalizând mersul proceselor şi trăirilor psihice, aşa încât să se
creeze nu numai un fond de emoţii pozitive, ci şi o rezervă (sel-control) la
care sportivul va apela în situaţiile cele mai critice. Hotărârea este obişnuinţa
sportivului dea fi independent, de a se autocontrola şi de a-şi dirija trăirile,
conduita şi acţiunile. Acesta depinde, aşa cum aminteam anterior, de realizarea
“cunoaşterii de sine” de către sportivi. El poate ajunge să se cunoască în măsura
în care se străduieşte s-o facă.
Poate fi învinsă teama? Există mai multe aspecte al acestui sentiment:
teama de adversar, de înfrângere, de victorie, de pârtie sau numai de un pasaj,
de accident etc. O analiză obiectivă a situaţiei, încurajarea sinceră, directă,
bărbătească sunt cele mai bune remedii. Deci, teama poate fi învinsă!

Modalităţi de acţionare pentru reglarea stării de start

 Din punctul de vedere al antrenorului
 cunoaşterea în profunzime a sportivilor;
 modelarea pregătirii, creând pretimpuriu condiţiile asemănătoare concursului
pentru care se pregăteşte sportivul;
 efectuarea unor antrenamente în condiţii dificile, pentru mărirea capacităţii de
adaptare a sportivului (călirea morală);
 folosirea iluziilor vizual-motrice şi a contrastelor (micşorarea porţilor sau a
distanţelor dintre porţi la slalom şi slalom uriaş);
 utilizarea variaţiei stimulilor pentru obişnuirea cu situaţiile surpriză
(parcurgerea la prima vedere a unor trasee, slalomuri marcate aritmic, cu „chei”
nestudiate anterior)
 obişnuirea sportivilor cu alegerea judicioasă a indicatorilor adecvaţi (într-o
coborâre, evoluţia schiorului se schimbă continuu în funcţie de teren, de
alunecare, de porţile obligatorii etc. Hotărârile trebuie luate prompt, folosind
elementele cele mai adecvate – de ordin motric, tehnic, tactic);
 efectuarea periodică sau spontană a unor teste privind potenţialul actual al
sportivilor;
 informarea curentă a sportivilor cu date reale asupra posibilităţilor lor şi ale
adversarilor;
 alegerea pârtiilor şi a concursurilor în funcţie de nivelul pregătirii sportivilor;
 abordarea gradată a concursurilor (un insucces prematur va marca sportivul şi
invers în cazul succesului);
 crearea unei ambianţe calmante (în cazul unor sportivi psihici instabili);
stimulative, climat vesel, optimist;
 evitarea factorilor şi situaţiilor generatoare de stres, a conflictelor; încurajarea
unor pasiuni (lectură, muzică etc.); stimularea spiritului critic, de analiză şi
introspecţie. Tact în darea directivelor, luând - când este cazul -
încurajând, recompensând

Din punct de vedere al sportivului

 activităţi relaxante, lectură, muzică, diferite îndeletnici intelectuale sau manuale,
jocuri distractive etc.
 practica metodelor relaxării, discuţii cu prieteni sau colegii de echipă;
 studiul amănunţit al traseului de concurs, pregătirea atentă a schiurilor, ceruirea,
stabilirea pe baze reale a liniei tactice, efectuarea încălzirii înainte de probă şi
între manşe.
 Contraindicaţii : cu 3 – 4 ore înaintea startului nu-şi găsesc locul analize,
şedinţe, discuţii despre concurs; somn, activităţi care cer o anumită concentrare
nervoasă (studiu, lecturi palpitante, filme, jocuri tensionate etc.); sosirea prea
devreme sau întârziată la locul de concurs, apeluri la responsabilitate, la
obţinerea rezultatului etc. Toate acestea pot constitui factori stresanţi. Nu este
indicată nici schimbarea regimului de viaţă şi de alimentaţie, ca să nu mai
vorbim de practica fumatului sau utilizarea de produse stimulative.

Reglarea voliţională. Poate mai mult decât în alte sporturi, complexitatea

activităţii în schiul alpin impune o dozare a consumului de energie psihică, o
reglare voliţională optimă şi o permanentă preocupare pentru perfecţionarea
mecanismelor de reglare prin antrenamente intensive, dar sistematice.
Faţă de obstacol (dificultatea pârtiei, concursului, învingerea
propriilor slăbiciuni), fiecare schior manifestă o anumită atitudine, care poate fi
de subestimare realistă. În cazul asumării riscului, atitudinea de subestimare
(minimizare) generează nesăbuinţa, care împinge la componente necalculate,
imprudenţe, cu consecinţe nefaste; atitudinea de supraestimare generează
prudenţa excesivă, comportamentul ezitant, care, de asemenea, este indezirabil;
atitudinea de evaluare realistă este singura care stimulează calitatea pozitivă a
voinţei: curajul în asumarea şi înfruntarea riscului. Curajul autentic al schiorilor
alpini nu are nimic în comun nici cu avântarea nesăbuită în vâltoarea situaţiilor
riscante, nici cu teribilismul.

Printre aspectele comportamentale implicate în actul voliţional specific

amintim: răbdarea, care trebuie să se manifeste în pregătire, în aşteptarea
saltului calitativ spre marea performanţă, rezistenţa la factorii perturbatori, la
monotonie (evoluţia pe aceeaşi pârtie, viaţa în tabăra de pregătire, circuitul
concursurilor de la o activitate la alta), la oboseală şi la dificultăţile ambianţei şi
climei, la tentaţii; apoi simţul de răspundere (disciplina în viaţă, în pregătire, din
timpul concursului, compatibilă cu respectarea planului stabilit, cu manifestarea
iniţiativei, a deciziei prompte, identificarea cu aspiraţiei echipei şi afirmării
culorilor pe care le reprezintă), perseverenţa în pregătirea materialului, în
urmărirea scopului şi tenacitatea în învingerea dificultăţilor. .

Structura şi conţinutul planului anual de pregătire

Periodizarea pregătirii este monociclică cu un singur vârf de formă,

respectiv o singură perioadă competiţională.
Numărul total de curse este de 10-12 pe an competiţional, interne şi
internaţionale.
-Ponderea probelor de cursă este următoarea:
-slalom: 30%,
-slalom uriaş: 40%,
-slalom super uriaş: 30%,
-Examene medicale: 1/an,
-Testări fizice, tehnice, psihologice: 3/ an,
-Stagii: uscat-1,
zăpadă-2,

Din punct de vedere stuctural planul anual conţine trei

macrocicluri(etape de pregătire si competiţie):
-etapa pregătitoare, care la rândul ei se împarte în etapă pregătitoare de
bază, şi etapă pregătitoare specifică, macrociclu cu obiective distincte de
adaptare şi perfecţionare a calităţilor de bază si specifice. Cuprinde lunile iulie,
august, septembrie şi octombrie,noiembrie şi prima parte a lunii decembrie,
cuprinde testări medicale, iniţiale de pregătire fizică, finale de dezvoltare fizică
şi tehnică. Deasemenea în acest interval se efectuează şi 1,2 stagii de pregătire
pe uscat, şi pe zăpadă.
Etapa pregătitoare specifică se adresează exclusiv pregătirii
tehnice.componenta fizică se menţine, apar testări tenico-tactice iniţiale si
intermediare pe zăpadă.
-etapa competiţională,lunile decembrie, ianuarie, februarie şi martie,
reprezintă perioada cea mai importantă a planului anual de pregătire, cuprinde
vârful de intensitate şi de formă sportivă, esenţa pregătirii: menţinere nivel fizic,
dezvoltare tehnică şi tactică, dezvoltare de strategii competiţionale, modelare pe
concurs şi pe probă. Efortul specific dar şi cel nervos este extrem de ridicat.
-etapa tranzitorie(de refacere), cuprinde lunile aprilie, mai, iunie. Perioadă
caracterizată de coborârea parametrilor fizici si psihologici, etapă de refacere,
de evaluare şi corectare a carenţelor înregistrate competiţional.

1.Obiective de pregătire-“Train to win”(Pregătire pentru performanţă),

implică evaluarea creşterii, dezvoltarea somato-fiziologică armonioasă,
mobilitate, echilibru în dezvoltarea musculară.
Debutează pregătirea individualizată pe fiecare probă de cursă,
fundamentarea- perfecţionarea slalomului, sl.uriaş, sl.super-uriaş, deprinderi
tehnico-tactice.
Creşterea ponderii elementelor specifice de pregătire, perfecţionarea
tehnicii indididuale, primele noţiuni de antrenament mental, fundamentarea
“capacităţilor angulare” de alunecare.

obiective tehnice: dezvoltarea perfecţionarea formelor de balansare :

-balans vertical
-balans antero-posterior
-balans în plan lateral
 -balansări suprapuse momentului de rotaţie
-repoziţionări
-redefinirea proiecţiei CG. pentru slalom şi sl.uriaş
-schiat cu acurateţe în condiţii variate(suprafeţe, înclinaţii, etc,)
-virajul tăiat atât în schi liber cât si în schiatul “cu temă”
-perfecţionarea cantării şi acontrolului presiunii pe muchii
-introducerea noţiunilor şi a antrenamentului de viteză(desprinderi,
escamotări, amortizări)
-noţiuni tehnice, încălzire specifică, revenire după efort specific (cu
supraveghere)

obiective tactice: linii, trase specifice sl, su

-deprinderi de adaptare la teren
-demonstrarea deprinderilor tactice în competiţii
-obiective psihologice: dezvoltarea imaginaţiei, concentrării, controlul
atenţiei, stări de preparaţie precompetiţie, evaluarea
-capacitatea de a întelege, prelucra informaţii specifice,
-formarea vocabularului specific
-utilizarea cunoştinţelor şi deprinderilor în situaţii concrete
-capacitatea de analiză, controlul afectului, a activării

cunoştiinţe teoretice, de specialitate: introducerea conceptelor de sport,

performanţă, fair-play, noţiuni de pregătire, igienă, evitare de accidente
-regulament specific
-cunoştiiţe educaţionale specifice
 -elemente primare de nutriţie, hidratare
-echipament, utilizare, întreţinere
-mijloace specifice încălzire, relaxare, revenire după efort

echipament necesar:
k2-trei perechi de schiuri(slalon,uriaş, super-uriaş)
-se recomandă prudenţă în achiziţionarea/folosirea schiurilor scurte
-alegerea atentă a bocancilor(inclinaţii, duritate, etc.)
-casca folosită pemanent

2.Programul anual de pregătire(planificarea anuală)

Periodizare; K1-periodizare simplă anuală

K2-periodizare anuală dublă,

Stagii de pregătire; k1-un stagiu precompetiţional pe zăpadă,

K2-două, trei stagii precompetiţionale pe zăpadă.

Parametrii şi indici ai antrenamentului şi competiţiei:

 Volum al pregătirii: total zile pregătitoare k1=310-315/an, k2=320-
330/an
Uscat/zăpadă stagii: k1-2, k2-3,4
Pregătire pe zăpadă precompetiţional: k1=10-15, k2=38-40
Pregătire pe zăpadă competiţional: k1=35-40, k2=40-45,
TOTAL ZILE PREGĂTIRE PE ZĂPADĂ: K1=45-55, K2=55-70.

Structura pregătirii pe zăpadă:

Schi liber: supervizat(cu temă) k1-20%, k2-20%,

fără corectare: k1-15%, k2-15%

Manşe: schi liber: k1-15%, k2-15%

porţi: k1-15%, k2-15%
curse: simulate, k1-20%, k2-20%
competiţie: k1-15%, k2-15%

TOTAL: K1-100%, K2-100%

Alţi indici ai pregătirii: starturi k1=15-20, k2=16-20

Sl. k1=30%, k2=30%
s.u. k1=40%, k2=40%
s.g. k1=20%, k2=15%
c.o. k1=10%, k2=15%
TOTAL: K1=100%, K2=100%
 Periodizarea pregătirii: k1=simple, one peak k2=double, two peak

Examene medicale: k1=1, k2=1

Testări (fizice, tehnice, psihice): k1=4, k2=6.

Protocol de testare fizică: măsurători antropometrice:

- vertical jump, basic, jump sistem, săritură
- power –putere
-consecutive jump, coordonare şi putere
explozivă
-90sec Box Test, capacitate anaerobă,
-.40m sprint
-Anaerob Capacity Test(AIS.)
-Teste de forţă ale trenului superior, abdomen\ spate\
braţe

Protocol de testare tehnică: testări A,B,C,D,E, -teste specifice pe zăpadă.

Protocol de testare psihologică: testarea psihologică s-a realizat prin aplicarea
si interpretarea unor teste psihologice(Eisenk, STAI X1, STAIX2) de către
psihologi.

Antrenamentul pe uscat-model de pregătire

Obţinerea de performanţă în schiul alpin este direct determinată de de

nivelul de dezvoltare a calităţilor fizice, garantează succesul şi siguranţa în
activitatea sportivă. Pregătirea fizică reprezintă baza rezistenţei mentale,
uşurează obţinerea performanţei. Astfel în proba de coborâre reduce esenţial
numărul de accidentări, în slalom combinaţia de forţă şi putere conferă calitatea
de a evolua extrem de rapid(reactivitate în condiţii de rezistenţă).

Rezistenţă(efort aerobic): calitate esenţială în schiul alpin, în principal

în cazul unor acţiuni care se repetă mereu.
Modalităţi de perfecţionare:
1.alergări pe distanţe lungi:5-7, 6-8, 7-10min/puls110 bătăi/minut
2.bicicletă: 20, 30, 40 de min cu 90bătăi/minut
3.fartlek:8 minute X 4 repetări, 2min. mers
3min. jogging
1min. alergare/peste jogging
1min. jogging
1,5min. mers

4.Alergare Săpt. Repet. Dist. Timp

1 5 x50 20min.
 2 7 x50 20min.
3 9 x50 20min.
5.Polo pe apă două reprize de 8 minute

Rezistenţa pe zăpadă:
-mijloace, schi liber non-stop(pregătire specifică tactic),
-slalom super-uriaş:viraje lungi, rotunjite, fără efort
-schi liber în teren variat
-repetare, corectare, perfecţionarea tehnicii de bază.

Puterea- forţa(efort anaerobic) dezvoltare a puterii reprezintă o

preocupare permanentă a antrenamentului din schi, dezvoltarea acestei calităţi
condiţionândnivelul performanţei şi reducând numărul de accidentări. Metodele
şi mijloacele folosite sunt numeroase:
1.antrenament în circuit(10 staţii)
2.dezvoltarea forţei în membrele inferioare, centura scapulară, centură
abdominală
3.variante de alergări printre jaloane, pe nisip, printre cauciucuri..etc.
4.sărituri succesive pe pantă, urcări şi coborâri
5.antrenament în circuit cu greutăţi(10 staţii)

Putere pe zăpadă
-slalom şi slalom uriaş cu ruperi de ritm şi modificări bruşte de teren
 -slalom super-uriaş pe pante reduse ca înclinaţie, cu împingeri
-curse cu obstacole

Viteza(efort anaerob):componenta esenţială în schiul alpin e

reprezentată de viteza de contracţie musculară, în acest sens trebuie găsită
corelaţia optimă între flexibilitate şi putere(în scopul dezvoltării acelei
componente a vitezei relevantă în SA.). viteza în schiul alpin este vizibilă în
abordarea pasajelor tactice(pornire, sosire), precum şi în mişcările specifice
slalomiştilor. Există numeroase şi variate mijloace de perfecţionare a vitezei:
1.sprint cu intervale 4x30m
2x40m
4x50m
2.fartlek 2minute x 30”mers rapid
30”jogging
15”alergare lansată
30”jogging
30”mers
1. sărituri pe diferite trasee marcate înainte, lateral, longitudinal..etc.
2. scări

Viteză pe zăpadă

-curse cu intervale pe plat sau pe pantă medie(cu luarea pulsului),

-schi rapid(intens) cu sarcini tehnico-tactice
-curse variate

Acţiune-reacţiune (reactivitate)
 Reprezintă abilitatea de a executa acţiuni motrice specifice cu nivel
ridicat de viteză, putere, eficienţă ca răspuns motric la situaţii specifice. Rolul
acestei calităţi motrice este esenţială în toată gama de probe de concurs ale SA,
unde ne confruntăm cu permanenta modificare a traseului, configuraţiei,
suprafaţă de alunecare, aceasta necesitând rapiditate, acurateţe, eficienţă.
Mijloace specifice:
-schimbări de direcţie
-joc sportiv, baschet
-bicicletă coborâre traseu
-sărituri laterale peste obstacole,

Reactivitate ,pregătire pe zăpadă

-manşe de movile, sau trasee extrem de taluzate,
-execuţii cât mai fluide,
-alternări de ritm,
-starturi de cursă cu cronometraj,
-coborâri “oarbe” fără previzualizarea traseului.

Coordonare- echilibru
Coordonarea reprezintă de asemenea o calitate motrică esenţială
performanţa sportivă. Deosebită relevanţă o are coordonarea ochi(vedere)-
picior, braţe.
Rolul echilibrului în schi este indiscutabil în condiţiile în care în schi
repoziţionarea, reechilibrarea reprezintă preocuparea permanentă a sportivului
aflat în alunecare.
-exerciţii la bara de echilibru,
-mers pe sârmă(întinsă pe sol),
-feet ball,
-escaladă, buldering
 Coordonare/echilibrare în pregătirea pe zăpadă
-schiat pe toată talpa schiului, fără cantare,
-schi cu cantare unilaterală, pe un cant,
-schi cu bocancii desfăcuţi,
-schi pe un picior,
-manşe taluzate.

Cerinţe ale programării săptămânale

1.stabilirea zilelor de antrenament,
2.stabilirea temelor de antrenament,
3.stabilirea succesiunii logice, ştiinţifice a temelor.
Programare lunară, model de succesiune a calităţilor motrice

S1. 1L. 2Ma. 3Mi. 4Jo. 5Vi.

forţă - rez. - co/echil.

S2. 6L. 7Ma. 8Mi. 9Jo. 10Vi.

forţă - co./ech. - rez.

S3. 11L. 12Ma. 13Mi. 14Jo. 15Vi.

rez. - vit. - acţ./reacţ.
forţă
S4 16L. 17Ma. 18Mi. 19Jo. 20Vi.
forţă - co./ech. - rez.
.
Priorităţi absolute ale pregătirii: F-PUTERE, R-REZISTENŢĂ
SPECIFICĂ,
 -toate celelalte aspecte ale pregătirii se vor finisa după rezolvarea
calităţilor amintite anterior,
-lecţia de antrenament se desfăşoară pe trei părţi:
-activare(încălzire), stretching, flexibilitate
-partea fundamentală=efort aerob(2 săptămâni)
efort anaerob(1 săptămână),
-revenire după efort.

Model de programare a pregătirii specifice pe zăpadă-tehnică

Pregătirea va consta din următoarele componente:

-65% preocupare pentru perfecţionarea tehnică, deprinderi specifice
-35%pregătire de “porţi”, manşe
-slalom uriaş şi slalom special(în această abordare)
-tactică specifică: start, sosire, pasaje, ..etc
-studiu de linie de cursă(trasă) specifică,
-experienţă competiţională,
-participare la antrenamente cronometrate
-simulări de cursă,
-concursuri de casă, zonale, regionale,
-cupe, concursuri sponsorizate, Coca-Cola, Fischer,
-întreceri naţionale, FRSB,
-program de pregătire club:3 şedinţe de antrenament/8 săptămâni
precompetiţional.
 Program de pregătire specifică pe zăpadă
-activare neuro-musculară (încălzire):
-aducerea temperaturii corpului la un nivel “activ”înainte de partea
fundamentală a lecţiei, de debutul activităţii specifice,
-variante de alergare cu bocancii de schi, sisteme de
acţionare cu şi fără schiuri,
-streching, fară schiuri şi beţe, 20 sec. X 3 seturi,
-cu beţe: 20 sec. X 3 seturi,
-cu schiuri: specific, pe loc şi deplasare pe plat.
-partea fundamentală a lecţiei,
-esenţa pregătirii se grefează pe interogaţia “cum se face?”
-pregătire progresivă pentru perfecţionarea deprinderilor
(exerciţii şi jocuri specifice),
-priceperile şi deprinderile esenţiale includ:
-momentele de balans,
-momentele de rotaţie,
-control al muchiilor,
-controlul presiunii.

Balansul (momentul de balans)

Acest mecanism contribuie la menţinerea poziţiei corpului în momentul

intervenţiei, (interacţiunii) forţelor externe, asupra sistemului schior-schi.
Forţele externe exercită pe de o parte acţiuni care favorizează acţiunea
sistemului aflat în mişcare dar execută şi contraacţiuni care disturbă, se opun
mecanismului în derulare.

Balansul rezolvă cu succes ajustările corporale grosiere(balansul vertical

contribuie esenţial la transferul, translaţia greutăţii), dar prin acţiunea sa
controlează şi mecanismele fine de reglare (balans antero-posterior) aceasta în
funcţie de circumstanţe.

Rotaţia (momentul de rotaţie)

Reprezintă un proces care implică rotarea segmentelor sau a întregului corp,
sau în fazele superioare rotaţia mai complexă a unor segmente în raport cu
altele. Rotaţia poate fi subtilă sau puternică depinzând în mod direct de situaţia
practică care o impune.
Pentru eficienţă şi stabilitate este ideal ca partea de jos a corpului să iniţieze
rotaţia.
Momentul de rotaţie ajută la schimbarea de direcţie (virare), completând de
asemenea cantarea şi controlul presiunii.
Controlul cantării
Cantarea se referă la momentul în care greutatea este proiectată pe muchiile
celor două schiuri pentru contact cu suprafaţa de alunecare.
Pentru înţelegerea pe deplin a acestul mecanism extrem de important
demonstrarea, explicaţia sunt esenţiale. La acest nivel de pregătire schiorii
învaţă să “citească” virajele după urmele de cantare.
Reglarea fină a cantării se realizează printr-un mecanism fin realizat de
genunchi şi glezne, iar perfecţionarea sa nu se poate face decât prin repetare
îndelungată; perfecţionarea mecanismului de cantare atrage îmbunătăţirea
parametrilor de virare.
Controlul presiunii
Reprezintă momentul deasemenea important al reglării, ajustării presiunii
pe zăpadă. Acest mecanism este apanajul schiorilor care au acumulat cu succes
etapele anterioare de învăţare, se va aloca special un interval substanţial se timp
pentru deprinderea/perfecţionarea sa.
În acest scop se va lucra gradual cu presiune exercitată la început pe
schiul exterior virajului apoi pe ambele schiuri, urmând ca în etapa de
perfecţionare a deprinderii să se execute translatarea presiunii de pe un schi pe
celălalt.

Pregătirea tactică
Pregătirea tactică are element central întrebarea “unde să”, preocuparea tactică
se axează pe formarea automatismelor specifice de cursă.
De reţinut este faptul că nu se organizează lecţii de antrenament unde să
se lucreze simultan tehnică şi tactică. Pregătirea tactică iniţială se concentrează
pe linia optimă de cursă, nu pe viteza maximă de cursă.
Perfecţionarea tactică se realizează prin repetare pe diferite sectoare de
cursă reprezentative temelor de studiu.(sectoare care vor conţine maximum 10
porţi succesive )

Model de dezvoltare a calităţilor motrice în procesul de antrenament în

schiul alpin prin utilizarea unor mijloace “neconvenţionale”
Procesul de antrenament este permanent focalizat pe adaptarea a noi
mijloace de pregătire care să ofere rezultate superioare în pregătirea sportivă. În
acest sens şi domeniul schiului alpin este preocupat de îmbunătăţirea
“arsenalului” de metode şi mijloace care să impulsioneze pregătirea şi
competiţia.
Dacă la început în mijloacele de pregătire specifice SA domina total
specificul pregătirii Power-Lift cu tot ceea ce inplică o astfel de caracteristică
astăzi este de actualitate aplicarea de mijloace şi metode care încearcă să
simuleze cât mai fidel problematica “de pârtie”, adică să aducă în pregătire
acele elemente de neprevăzut şi să inducă situaţii reale de pe pantă.
Toate acestea în condiţia în care schiul rămâne deocamdată un sport
sezonier(pentru majoritatea tărilor care practică acest sport ) cu o perioadă
extrem de limitată de pregătire specifică. În acest scop am încercat o nouă
adaptare a metodelor de acţionare la particularităţile schiului alpin modern.
Voi prezenta în continuare câteva din metodele şi mijloacele
propuse pentru a mari caracterul de specificitate a pregătirii pe uscat în schi.
Dezvoltarea rezistenţei specifice (efort aerob)
Mijlocul predominant folosit în studiul experimental propus a fost
MTB-ul(bicicleta adaptată pentru trasee montane). Acest tip de echipament a
fost perfecţionat în ultimii ani devenind extrem de performant (suspensii
adaptate, sistem de frânare cu discuri ventilate şi acţionare hihraulică, jante
rezistente la solicitări specifice).
-MTB, parcurgerea de trasee montane abordate progresiv în sensul dificultăţii
uşor, mediu, dificil, foarte dificil, durata 40-60 minute.
-urcări pe bucăţi de pantă “căţărare” ridicat în pedale,
-trasee montane accidentate: 20min. urcare,
10min. plat,
7 min. coborâre,
10 min. urcare,
20 min. platou, revenire.
-parcurgerea unor trasee lungi în circuit 20, 30, 40, 50km.
-vâslit, caiac, canoe pe lac, parcurgerea unor distanţe mari.
Dezvoltarea calităţii forţă(putere), efort anaerob
Metoda folosită pentru dezvoltarea puterii a fost căţărarea atât pe perete
artificial cât şi pe stâncă, metoda cătărării am considerat-o extrem de potrivită
deoarece grefează multe elemente comune cu specificul schiului (echilibrare
permanentă, lucru tren inferior, superior, prezenţa riscului..etc.)
-căţărare pe perete artificial, dificultate, uşoară, medie, grea, foarte grea
-atelierul folosit: manşă cu asigurare de jos.
Un alt mijloc folosit cu rezultate bune este feet ball-ul, care conferă
caracterul de instabilitate a bazei de sprijin, respectiv efort deosebit de complex.
-circuite de dezvoltare a forţei folosindu-se exclusiv feet ball-ul, 10 ateliere,
-circuite de forţă, bazându-se pe izometrie, pliometrie, menţinere.
Dezvoltarea vitezei (efort anaerob)
Pentru dezvoltarea acestei calităţi esenţiale în SA au fost folosite rolele
“inline” , precum si schi role care au fost folosite cu dificultate din cauze
obiective (lipsa unor pârtii amenajate).
-sprinturi pe patine role inline pe 4x 30, 40
2x50, 60m,
-urcări pe pante uşoare folosindu-se beţele de schi(împingeri),
-pantă bicicletă.
Acţiune-reacţiune(reactivitate)
-coborâri, manşe MTB pe trasee montane
-coborâre pe trasee ce conţin rupturi de pantă, săritori, viraje strânse...etc.
-cayac, coborâre pe torent,
-rafting, torent.
Coordonare- echilibru
-numeroase exerciţii şi structuri motrice folosindu-se feet ball-ul
-escaladă, pasaje cu dificultate crescută,
Partea specifică de mobilitate flexibilitate, streching s-a executat înainte şi după
fiecare şedinţă de antrenament pe o durată de15-20 min.

Problematica pregătirii în schiul alpin de performanţă

Schiul alpin este constituit din 4 probe, discipline de concurs, există
evenimentele tehnice, constituite din probele de slalom şi slalom uriaş, iar
probele de slalom super-uriaş şi coborâre reprezintă evenimentele de viteză.
Fiecare disciplină prezintă particularităţi unice referitoare le solicitările resimţite
de organism, profilul specific(fizic, psihic), este diferit pentru fiecare probă de
concurs.
Majoritatea specialiştilor consideră SA ca o execuţie anaerobă pentru că
se derulează ca şi un sport exploziv, cu mişcări extrem de rapide şi repetări cu
contracţii maximale.
Analizele biomecanice relevă însă faptul că SA nu este total exploziv, ci
doar predominant aerob; schiorii alpini demonstrează o forţă(putere) uriaşă când
execută mişcări isometrice şi contracţii musculare concentrice lente.
Când execută contracţii rapide calitatea execuţiei nu este asemenea atleţilor, fie
ei sprinteri sau săritori, acest tip de calitate este probabil o adaptare specifică
mai mult decât rezultatul pregătirii specifice de uscat. Cunoscând acestea nu
este surprinzător faptul că o biopsie musculară relevă faptul că schiorii nu
conţin preponderent fibre musculare rapide(specifice contracţiilo musculare
rapide, maximale).
Fibrele musculare rapide produc mai multă forţă decât fibrele lente contractate
la viteze mari, altfel ele producând aceeaşi forţă izometrică, dar caracteristica
esenţială a fibrelor rapide este că obosesc extrem de rapid.
Activitatea musculară dezvoltată în probele de slalom şi slalom uriaş pare
a fi extrem de asemănătoare (similară chiar), astfel musculatura agonistă şi
antagonistă se contractă frecvent în acelaşi timp caracteristică cunoscută drept
componenta “qvasistatică”a schiului alpin. Această caracteristică este mai
pregnantă în probele de viteză când se execută viraje pe secvenţe de timp mari
realizate prin contracţii isometrice de durată, dar in acelaşi timp şi de mare
importanţă este şi mecanismul se control fin, gradat al virajului, cerinţă care
depăşeşte capacitatea fibrelor rapide(obosite deja), aşadar nu este deloc
surprinzător faptul că schiorii cu 50% mai multe fibre lente decât sportivii
angrenaţi în efort anaerob. De aici şi concluzia firească care se referă la
profundul caracter de specificitate al pregătirii pe zăpadă dar mai ales al celei de
uscat.
Schiorii alpini trebuie să fie capabili să reacţioneze extrem la modificările
care pot surveni, iar competiţia necesită agilitate, echilibru şi coordonare.
Adaptarea specifică permanentă a echilibrului obligă atletul să menţină o pozitie
extrem de solicitantă, ce se realizează predominant prin efortul (încordarea
extremă) a genunchilor şi a musculaturii lombare (contracţii izometrice şi
izokinetice).