7.

IZVOARELE DREPTULUI
7.1. Conceptul de izvor al dreptului
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări sociale care generează norma
juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat, etc.).
În sens strict juridic, conceptul de izvor de drept este folosit pentru a arata formele
sau modalitățile specifice de exprimare a normelor juridice – acte normative, obiceiul
juridic, practica judiciară, etc.
Izvoarele dreptului reprezintă unul din elementele definitorii ale oricărui sistem de
drept. Norma juridică nu poate deveni obligatorie pentru colectivitate dacă nu îmbracă o
anumită formă de exprimare.
Voința socială generală, pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât și pentru
întreaga colectivitate umană, trebuie exprimată prin norme care vor îmbracă o anumită formă,
denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că
expresia „izvor de drept” este sinonimă cu aceea de „formă specifică de exprimare a
dreptului.”
Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare și creare
a dreptului.
Izvorul de drept reprezintă condițiile materiale și sociale ce determină fondul și forma
normelor juridice.
Într-o altă definiție, izvoarele dreptului sunt văzute ca acele „elemente care formează
substratul regulilor dreptului și diferitele moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne
sunt cunoscute”.
Având în vedere toate aceste accepțiuni, conceptul de izvor de drept poate fi definit ca
fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaștere de
către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

7.2. Clasificarea izvoarelor de drept

Izvoarele de drept pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.
După criteriul raportului dintre conținut și formă, distingem între:
a. izvoare materiale ale dreptului (în sens material) – desemnează factorii de configurare
a dreptului, acel ansamblu de realități sociale care influențează voința socială generală
exprimată prin norme. În consecință, prin izvor de drept, în sens material, înțelegem viața
socială, economică și culturală în complexitatea ei, progresul social, care determină nașterea
unor reguli de drept și instituții. Altfel spus, prin izvoare materiale sunt desemnate faptele
omenești (acțiuni, inacțiuni, evenimente la care participă oamenii) de care norma de drept leagă
nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Prin urmare, un fapt social
constituie un izvor material al dreptului numai dacă acel fapt face obiectul reglementării unei
norme juridice.
b. izvoare formale ale dreptului (în sens formal) – desemnează forma prin care se
exteriorizează izvorul material pentru a se impune colectivității (altfel spus, forma pe care o
îmbracă dreptul, în ansamblul normelor sale, pentru a deveni obligatorie pentru individ și
colectivitate). La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce și cum se exprimă
reglementarea juridică și externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (arată
„haina” pe care o îmbracă norma juridică – lege, decret, hotărâre, etc.).
 După caracterul sursei normative, facem distincție între:
a. izvoare directe (imediate) ale dreptului – adică forme de exprimare nemijlocită din
care derivă norma, cum sunt, de exemplu, actele normative ca legea, hotărârea, ordonanța,
decizia, a căror forță decurge direct din faptul că sunt elaborate de către un organ de stat.
b. izvoare indirecte (mediate) ale dreptului – nu sunt cuprinse în acte normative, dar la
care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conținutul lor, așa
cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de conviețuire socială, contractul, tratatul, normele
organelor nestatale, care, pentru a dobândi forța juridică și a deveni izvoare de drept, au nevoie
de consacrarea lor de către autoritatea publică (ele trebuie să fie „validate” de către o autoritate
statală pentru a deveni izvoare de drept).
În funcție de modalitatea de aducere la cunoștința publică sau forma în care apar,
distingem între:
a. izvoare scrise – de exemplu: actul normativ
b. izvoare nescrise – de exemplu: obiceiul juridic
În funcție de sursa lor, distingem între:
a. izvoare oficiale – de exemplu: actul normativ, jurisprudența
b. izvoare neoficiale – de exemplu: obiceiul juridic, doctrina

Din punct de vedere juridic, prezintă interes în special izvoarele formale sau formele de
exprimare a normelor de drept.

7.3. Analiza izvoarelor formale ale dreptului

În doctrină, opinia majoritară consideră că sunt izvoare formale ale dreptului:

A. actul normativ
B. cutuma (obiceiul juridic, tradiția, uzanța)
C. contractul normativ
D. jurisprudența (precedentul judiciar și practica judiciară)
E. doctrina

CUTUMA

DOCTRINA JURISPRUDENŢA

IZVOARELE
DREPTULUI

CONTRACTUL ACTUL
NORMATIV NORMATIV
 A. ACTUL NORMATIV
Actul normativ (denumit uneori și Legea – ca izvor de drept) reprezintă izvorul de drept
creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative, care cuprinde norme
juridice cu caracter general și obligatoriu, a căror aplicare poate fi realizată, în caz de nevoie,
pe calea forței de constrângere a statului.
Termenul „lege” are două sensuri:
• un sens larg și comun, potrivit căruia legea reprezintă orice act normativ cu putere
obligatorie;
• un sens restrâns, conform căruia legea constituie actul normativ adoptat, după o
procedură specifică, de către Parlament.
Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar încadrându-se într-un sistem
normativ și subordonându-se finalității acestuia.
Parlamentul, prin legi, nu poate reglementa multitudinea de situații care apar în viața
de zi cu zi a societății, astfel încât este necesară o intervenție normativă și din partea altor
organe de stat.
Actele normative subordonate legii, trebuie să respecte următoarele cerințe:
• nu trebuie să cuprindă dispoziții contrare celorlalte legi;
• nu pot reglementa relații sociale care sunt supuse normării prin lege;
• trebuie să se înscrie în limitele competenței materiale și teritoriale ale organelor de stat
care le emit,
• trebuie să fie adoptate în forma și cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri și forme diferite în sistemul de drept al
fiecărui stat.
Sistemul actelor normative cuprinde:
a. Constituția;
b. legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament;
c. decretele prezidențiale cu caracter normativ;
d. ordonanțele și hotărârile de guvern;
e. alte acte normative aparținând organelor centrale și locale ale administrației publice de
stat.
a. Constituția este definită în literatura de specialitate ca fiind un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială și adoptat de națiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de organizare și funcționare a puterilor statului și
raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societății, precum și
drepturile și îndatoririle cetățenilor, act care este adoptat și modificat potrivit unor proceduri
speciale.
b. Legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament
Legile, în sens restrâns, sunt acte juridice exclusive ale Parlamentului, adoptate potrivit
unor proceduri specifice și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai
importante.
Art. 73 alin. 1 din Constituție prevede: „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi
organice și legi ordinare”.
Rezultă că, potrivit criteriului forței juridice, legile se clasifică astfel:
• legile constituționale – stabilesc principiile fundamentale pentru viața socială și de stat,
organizarea și funcționarea ordinii într-un stat. Constituția este legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă, și care reglementează acele
relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea
puterii. Legile de revizuire a Constituției sunt elaborate și adoptate în baza unei proceduri
stipulate în Constituție;
 • legile organice – reglementează cele mai importante domenii ale vieții sociale și de stat,
având o poziție distinctă față de ierarhia legislativă. Domeniile care fac obiectul reglementării
prin legi organice sunt expres prevăzute în Constituție. Legile organice sunt adoptate prin votul
majorității membrilor fiecărei Camere (majoritatea absolută). Prin lege organică se
reglementează:- sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea
și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare al
țării, regimul stării de asediu și al celui de urgență, infracțiunile, pedepsele și regimul de
executare a acestora, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul funcționarilor
publici, regimul juridic general al proprietății și moștenirii, regimul general privind raporturile
de muncă, sindicatele și protecția socială, organizarea generală a învățământului, regimul
general al cultelor, organizarea administrației locale, a teritoriului, precum și regimul general
privind autonomia locală, modul de stabilire a zonelor economice exclusive, (...) celelalte
domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi ordinare
• legile ordinare – reglementează celelalte domenii care nu sunt supuse normării prin legi
constituționale sau organice. Procedura de adoptare a legilor ordinare este diferită de cea a
legilor organice, fiind necesar doar votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră a
Parlamentului (majoritate relativă).
În funcție de domeniul reglementării juridice, distingem între: legi cu caracter civil
penal, comercial, financiar, etc.
În funcție de conținutul lor, legile se diferențiază în:
• legi materiale – reglementează conduita (drepturile și obligațiile) subiectelor de drept;
• legi procedurale – reglementează modalitățile de desfășurare a unei activități publice
sau private, forma în care trebuie să fie sancționați cei care au nesocotit legile materiale.
Se face distincție și între:
• legile generale – reprezintă dreptul comun;
• legile speciale – reglementează o situație particulară în raport cu legile generale. În caz
de concurs între legea generală și legea specială se aplică aceasta din urmă;
• legile excepționale – vizează situații cu totul particulare (de ex.: instituirea stării de
necesitate).
c. Decretele prezidențiale cu caracter normativ
Potrivit art. 100 alin. 1 din Constituție, în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistența decretului.
După sfera de reglementare, decretele pot fi:
• decrete cu caracter normativ – decrete ce reglementează anumite situații limitativ
prevăzute în Constituție și legi, precum: declararea mobilizării, instituirea stării de urgență,
declararea războiului. Semnate de Președinte, acestea trebuie contrasemnate de Primul-
ministru.
• decrete cu caracter individual - decretele prin care se acordă decorații.
d. Ordonanțele și hotărârile Guvernului
Potrivit art. 108 alin. 1 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile
prevăzute de acestea (art. 108 alin. 3 din Constituție), în domenii care nu fac obiectul legilor
organice.
În legea de abilitare, Parlamentul stabilește, în mod obligatoriu, domeniul și data până
la care se pot emite ordonanțe.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanța trebuie să fie supusă Parlamentului spre
aprobare, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând
încetarea efectelor ordonanței.
 În situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, art. 114 alin. 4
prevede posibilitatea ca Guvernul să adoptă ordonanțe de urgență, având obligația de a
motiva urgență în cuprinsul acestora. Ordonanța de Urgență reprezintă o formă de
reglementare specială a Guvernului, ce o poate realiza în cazuri speciale. Fiind emise pe
domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului.
Hotărârile de Guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea executării
legilor, potrivit art. art. 108 alin. 2 din Constituție.
e. Alte acte normative aparținând organelor centrale sau locale ale administrației
publice de stat
Actele aparținând acestor categorii de organe ale statului sunt considerate izvoare de
drept numai dacă au caracter normativ, deci cuprind norme juridice cu caracter general și
obligatoriu. În această categorie includem: ordine; hotărâri; decizii; dispoziții; regulamente;
instrucțiuni; norme metodologice.

B. OBICEIUL JURIDIC ( CUTUMA)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula socială, obiceiul precede dreptul
și reprezintă unul dintre izvoarele cele mai importante ale dreptului.
Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei
repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat și dotate de aceasta cu forță juridică devin
obiceiuri juridice și sunt cunoscute și sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept.
Ca urmare, obiceiul juridic (cutuma) este o regulă de conduită nescrisă care s-a format
prin repetarea unei practici în decursul timpului, fiind acceptată cu rang de lege de către
comunitate.
Teoria romano-canonică a formulat două condiții pentru ca un obicei să devină juridic,
deci izvor de drept:
a. o condiție obiectivă ( materială ) – constând într-o practică veche și incontestabilă;
b. o condiție subiectivă ( psihologică ) – în conformitate cu care regula (practica)
respectivă are caracter obligatoriu, adică să fie sancționată juridic.
Acestor cerințe formulate de vechea doctrină li s-a mai adăugat uneori și o a treia, și
anume:
c. caracterul precis (sau cât de cât precizabil) al regulii de conduită impusă prin repetare.
Romanii numeau obiceiul juridic „mores majorum” (moravurile bătrânilor”).
Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele
norme juridice nu au fost altceva decât chiar transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii
garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost: răzbunarea sângelui, legea talionului
și răscumpărarea. De altfel, primele acte normative scrise ale societății, în stadiul ei inițial, erau
culegeri ale obiceiurilor preluate și transformate potrivit intereselor conducerii noii societăți.
Numai timpul poate transforma o regulă practicată în mod spontan în obicei juridic,
altfel ne regăsim în fața unor acte sporadice, izolate, obiceiuri care se schimbă continuu, având
numai farmecul noutății, spre deosebire de cutumă, care se bazează pe tradiție.
Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat și repetat, ceea ce
în limbaj juridic se numește desuetudine. În general, cutuma, ca izvor de drept, este inferioară
dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de
constatat și cunoscut.
Considerăm că, în prezent, în dreptul românesc, cutuma, conformă ordinii publice și
bunelor moravuri, constituie izvor de drept, fiind consacrate legal două situații de aplicabilitate
(art. 1 alin. 1-6 Cod civil):
 a. se aplică obiceiul sau cutuma, în cazurile neprevăzute de lege, deci în lipsa unei trimiteri
exprese, pentru a completa eventualele lacune ale dreptului scris, cu precizarea că dreptul penal
exclude rolul obiceiului ca izvor de drept.
b. se aplică în virtutea unei trimiteri exprese la aceasta, formulată într-un act normativ, în
materiile reglementate prin lege.
Azi, obiceiurile operează mai mult în privința interpretării voinței părților și chiar a
legilor.

C. CONTRACTUL NORMATIV
Codul civil definește contractual în art. 1166 ca fiind ”acordul între două sau mai multe
persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge între dânșii un raport juridic”. În această
accepțiune contractul nu poate fi izvor de drept, având un caracter individual.
Anumite contracte nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte
determinate (nu se referă la un raport juridic concret), ci stabilesc reguli cu caracter generic ce
ajută la reglementarea conduitei părților. Asemenea contracte poartă denumirea de contracte
normative, având calitatea de izvor de drept.
Ca izvor de drept, contractul poate fi întâlnit în special în domeniul dreptului
internațional public, unde îmbracă forma tratatului, acordului, convenției, pactului,
reprezentând expresia libertății de voință a statelor în ceea ce privește cooperarea în diferite
domenii de activitate.
În dreptul constituțional, contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia
organizării și funcționării structurii federative a statelor.
Contractul normativ se manifestă ca izvor de drept și în cadrul dreptului muncii, sub
forma contractului colectiv de muncă care prevede condițiile generale ale organizării muncii
într-o anumită ramură.

D. JURISPRUDENŢA (PRACTICA JUDICIARĂ) ŞI PRECEDENTUL JUDICIAR

Practica judiciară sau jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești
pronunțate de către instanțele judecătorești componente ale sistemului de organizare
judecătorească dintr-un stat, indiferent de gradul acestora.
Precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor/deciziilor judiciare cu caracter
de îndrumare și/sau care au forță obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.
Pornind de la analiza unor dispoziții legale, a doctrinei și jurisprudenței vom constata
existența a cel puțin trei situații care relevă importanța precedentului judiciar în sistemul de
drept românesc:
a. deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii;
b. deciziile Curții Constituționale;
c. hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au anulat acte administrative
cu caracter normativ.
Precizând că, recunoașterea practicii judiciare și a precedentului judiciar constituie
trăsătura caracteristică a sistemelor de drept anglo-saxon, care sunt sisteme de drept
jurisprudențial, în dreptul românesc, integrat sistemului romano-germanic, valoarea juridică a
practicii judiciare și a precedentului judiciar rezidă în interpretarea și aplicarea corectă a
normelor cuprinse în actele normative, precum și în perfecționarea legislației, în toate cele trei
situații prezentate, precedentul judiciar apropiindu-se „mai mult de caracterul general și
abstract al actelor normative”, caz în care putem invoca și calitatea sa de izvor de drept.
În opinia unor autori, dreptul contemporan românesc nu acordă jurisprudenței calitatea
de izvor de drept. Aceștia susțin că potrivit principiului separației puterilor în stat, puterea
judecătorească are menirea de a aplica legea, ea nefiind competentă să o creeze (să legifereze).
 Observăm faptul că rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri
concrete legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: a) el se
pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții
generale în afara speței particulare ce se deduce în fața sa; b) un judecător, potrivit cu regulile
de organizare judecătorească din țara noastră, nu este, în general, legat de hotărârea, într-o
cauză similară, pronunțată de un alt judecător (și nici chiar de hotărârile sale anterioare). În
această lumina jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi considerată izvor de drept.
Totuși, în practică se constată de multe ori faptul că instanțele de judecată ajung la
soluții unitare în interpretarea și aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală. În loc
să fie sursă doar interpretativă, decizia judecătorului devine sursă creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge. În
măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune
în cauzele suficient de asemănătoare. O atare situație este de principiu inacceptabilă pentru
sistemul dreptului românesc, în opinia anumitor autori.
Suntem de acord cu opiniile conform cărora jurisprudența este, incontestabil, un izvor
de drept – un izvor de drept formal, desigur – pentru că ea include experiența practică a
organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv și, prin aceasta, îi probează și îi legitimează
valabilitatea.

E. DOCTRINA
Doctrina cuprinde analizele, interpretările, opiniile pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic. (Am putea spune că doctrina este de fapt chiar știința dreptului).
Doctrina are un rol teoretico-explicativ, interpretările științifice venind atât în ajutorul
legiuitorului, cât și a magistratului, în procesul de creare, respectiv aplicare a dreptului.
Ca izvor de drept doctrina a îndeplinit un rol deosebit de important în Antichitate și în
Evul Mediu. În Epoca Modernă rolul doctrinei ca izvor de drept s-a restrâns ca urmare a
extinderii reglementărilor promovate pe calea actelor normative.
Dacă și în ce măsură doctrina este considerată izvor de drept este o întrebare care în
timpurile noastre primește un răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarte important rol în
cunoașterea fenomenului juridic, în cunoașterea relațiilor sociale supuse reglementării juridice
în interpretarea și aplicarea corectă a legii în dezvoltarea și perfecționarea dreptului, dar ea nu
poate fi considerată a fi un izvor de drept.
Ca urmare, în dreptul românesc actual, doctrina este puțin controversată în sensul că
unii o consideră izvor de drept, iar alții îi contestă această calitate. Cei mai mulți îi neagă acest
caracter de izvor de drept spre deosebire de cei care îi recunosc această funcționalitate (nu îi
recunosc calitatea de izvor de drept).
Deși nu este considerat de către toți autorii de specialitate un izvor de drept, doctrina
juridică are un rol esențial în orientarea și perfecționarea procesului de elaborare și aplicare a
dreptului.