Raspuns La Intrebarile de La Examen La Arheologie
Raspuns La Intrebarile de La Examen La Arheologie
Raspuns La Intrebarile de La Examen La Arheologie
1 Ştiinţa arheologică: obiectul de studiu, scopul, sarcinile. Legătura cu alte ştiinţe naturale şi
umanistice.
Arheologia este o stiinta ce completeaza cunoasterea istorica mai ales fata de perioadele in care
izovoarele documentare scrise sunt putine sau lipsesc cu desăvârșire,adăugând acestora noi
informații,ce devin la rândul lor surse istorice si permit o analiză mai apropiată de realitatea istorică.
Ținta arheologiei este descifrarea începutului umanității:istoria,comportamentul și evoluția sa
culturală.
Arheologia este o disciplină istorică autonomă având ca scop descoperirea,interpretarea și
sistematizarea vestigiilor descoperite în pământ,la suprafata acestuia sau aflate sub apă,în scopul
reconstituirii independente(pentru epocile mai vechi,lipsite de izvoare scrise - preistoria)
În acest sens, arheologia are ca obiect descoperirea şi adunarea, ordonarea şi interpretarea vestigiilor
materiale, a dovezilor activităţii umane, în general, din trecutul omenirii. Altfel spus: arheologia
studiază monumentele, prin monument înţelegîndu-se orice creaţie a mâinii şi a minţii umane.
(Monumentul, în înţelesul de mai sus al cuvîntului, nu trebuie confundat cu monumentalul. Pentru
arheologie reprezintă monument atît cea mai rudimentară unealtă paleolitică ori rămăşiţele unei colibe
preistorice, cît şi o impunătoare operă de artă sau de arhitectură din Antichitate.) Foarte puţine dintre
aceste monumente au rămas vizibile: în cursul mileniilor cele mai multe s-au îngropat în pămînt ori au
ajuns pe 7 fundul apelor mărilor, lacurilor şi rîurilor. Prin urmare, înainte de a putea fi studiate,
monumentele trebuie să fie descoperite (identificate) şi dezgropate. Cercetarea arheologică presupune,
astfel, anumite etape: prospectarea siturilor, săpătura, studiul şi interpretarea descoperirilor, fiecare
dintre aceste etape presupunînd aplicarea unor metode adecvate. Mai ales prin aceste metode,
arheologia vine în contact cu diferite ramuri ale ştiinţelor sociale şi ale naturii, ceea ce îi conferă un
profund caracter interdisciplinar. Mai mult, prin întrepătrunderea arheologiei cu ramurile ştiinţifice
amintite, au luat naştere domenii noi („ştiinţe de graniţă”) precum geoarheologia, bioarheologia,
arheofizica, etnoarheologia şi altele. Descoperirea şi studiul monumentelor nu este un scop în sine.
Prin cercetarea vestigiilor, arheologia are ca obiectiv stabilirea trăsăturilor vechilor civilizaţii, a
originii şi evoluţiei lor, reconstituirea, în limita posibităţilor, a structurii şi a istoriei societăţilor din
trecutul omenirii, în strînsă legătură cu mediul ambiant, în care acestea au funcţionat. După cum
remarca profesorul belgian Siegfried J. De Laet la cel de al XVI-lea Congres Internaţional de Ştiinţe
Istorice (Stuttgart, 1985), privită astfel, arheologia urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi istoria
“tradiţională”, ele folosind, însă, categorii de izvoare deosebite: vestigiile materiale, pe de o parte, şi
sursele scrise, pe de altă parte. Prin urmare, arheologia, concepută ca disciplină istorică, şi istoria
“tradiţională” sînt, în fond, domenii ştiinţifice autonome, dar complementare, între care ar trebui să
existe o strînsă colaborare. Dacă aceasta nu se realizează întotdeauna, responsabilitatea revine atît
unor arheologi (sau chiar “şcoli” – vezi “noua arheologie”), care resping arheologia ca disciplină
istorică, cât şi unor istorici, care ignoră progresele arheologiei moderne, contribuţia esenţială a acestei
discipline la cunoaşterea unor epoci istorice.
Obiectivele arheologiei sunt:
Izvoarele arheologice sunt obiecte, materiale și structuri create de oameni și care sunt păstrate
în mediul natural. Ele pot fi găsite în situri arheologice, care sunt locurile în care oamenii au
trăit, lucrat sau s-au rugat în trecut.
Izvoarele arheologice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, cum ar fi:
Materialul din care sunt fabricate: ceramică, metal, piatră, os, lemn, etc.
Funcția lor: unelte, arme, bijuterii, vase, structuri, etc.
Perioada istorică din care provin: paleolitic, neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, etc.
Izvoarele arheologice sunt importante pentru că ne oferă informații despre trecutul uman.
Ele pot fi folosite pentru a studia:
Cultura și civilizația oamenilor din trecut: religia, arta, economia, tehnologia, etc.
Societatea și relațiile sociale din trecut: familia, clanul, tribul, statul, etc.
Mediul natural în care au trăit oamenii din trecut: clima, flora, fauna, etc.
Ele sunt obiecte fizice care pot fi văzute, atinse și studiate. Acest lucru le face mai credibile
decât alte surse, cum ar fi legendele sau tradițiile orale, care pot fi distorsionate sau pierdute
în timp.
Ele sunt de obicei fragmentare. Acest lucru se datorează faptului că au fost expuse la factori
naturali, cum ar fi eroziunea, intemperii sau poluarea. Arheologii trebuie să reconstituie
artefactele din fragmente pentru a înțelege scopul lor.
Ele pot fi interpretate în moduri diferite. Acest lucru se datorează faptului că arheologii
folosesc diferite teorii și metode pentru a studia izvoarele arheologice.
Izvoarele arheologice sunt o sursă importantă de informații despre trecutul uman. Ele ne ajută
să înțelegem modul în care oamenii au trăit, lucrat și s-au gândit în trecut.
Stratul cultural este un strat de sol care conține dovezi ale activității umane, cum ar fi
artefacte, structuri sau rămășițe umane. Straturile culturale se formează în timp, pe măsură
ce oamenii locuiesc într-o anumită zonă. Ele pot fi de diferite grosimi și pot conține materiale
din diferite perioade de timp.
Stratigrafia este preluată din geologie și face referire la stabilirea succesiunii straturilor
scoarței terestre și analiza vechimii lor.Metoda stratigrafică se bazează atât pe studierea
succesiuni straturilor de cultură atât pe verticală cât pe orizontală.Studiul corelat cu folosirea
ambelor metode se numește stratigrafie comparată.
Metoda stratigrafica se basează pe stabilirea stratelor de cultură prin care înțelegem straturile
de pământ alcătuite prin acumularea diferitor resturi materiale ale locuirii rezultat al muncii
sau al alimentării omului.Uneori aceaste straturi se succed în același loc oferind o scară
cronologică.
Metoda stratigrafică face parte din metodele bazate pe observații logice a cercetării
arheologice de teren,aceasta indică,în special succesiunea și nu durata,care depinde de
intensitatea de locuire și dinamismul de construcție,depuneri etc.
Sincronism,Anacronism.Procesele de sincronism,de afinități sau diferențele și
anacronismul,procesele de evoluție sau involuție,sau fenomenelor de controvergență ce pot
duce la ,, stratigrafia artificială,, prin scoaterea materialelor din context și prezentarea lor
izolată.
Stratigrafia verticală reprezintă succesiunea pe verticală a straturilor ce sau depus în
timp.Datele stratigrafice se întâlnesc întodeauna atunci când se realizează un profil într-un sit
arheologic.
Stratigrafia orizontală reprezintă reconstituirea pe niveluri al arhitecturii,organizării interne a
așezării și a multor probleme economico-sociale.
Stratigrafia este studiul ordinei depunerii straturilor de sol și rocă. Arheologii folosesc
stratigrafia pentru a data siturile arheologice și pentru a înțelege modul în care acestea au fost
folosite în trecut.
Prin studiul stratigrafiei, arheologii pot determina ordinea în care au fost depuse straturile
culturale. Acest lucru le permite să stabilească vârsta relativă a sitului și să identifice
diferitele perioade de timp în care a fost ocupat.
De exemplu, dacă un strat cultural care conține ceramică din Epoca bronzului este situat
deasupra unui strat cultural care conține ceramică din Epoca neolitică, atunci arheologii pot
concluziona că situl a fost ocupat în timpul epoca neolitică după Epocii bronzului.
Stratigrafia poate fi, de asemenea, folosită pentru a identifica structuri și artefacte care au fost
deteriorate sau distruse. De exemplu, dacă un strat cultural care conține o structură de locuire
este acoperit de un strat de pământ, atunci arheologii pot folosi stratigrafia pentru a determina
locația și forma structurii.
Complexul arheologic este un grup de situri arheologice care sunt legate între ele în timp și
spațiu. Această legătură poate fi demonstrată prin intermediul unor elemente comune, cum ar
fi:
Arhitectura: Dacă siturile au aceeași arhitectură, cum ar fi aceeași formă a structurilor sau
același tip de materiale de construcție, atunci este posibil să fi fost construite de aceeași
cultură.
Artefactele: Dacă siturile au artefacte similare, cum ar fi aceeași ceramică sau aceeași tipuri
de unelte, atunci este posibil să fi fost locuite de aceeași cultură.
Cercetările arheologice: Dacă cercetările arheologice au arătat că siturile au fost ocupate în
aceeași perioadă de timp, atunci este posibil să fi fost legate între ele.
Cultura arheologică este un grup de oameni care au împărtășit aceleași obiceiuri, credințe și
valori în trecut. Acestea se reflectă în artefactele și structurile create de oameni.Cultură
noțiune care desemnează totalitatea elementelor care compun cadrul social,material și
spiritual,creat de om în decursul istoriei.În această concepție include în egală măsură bunurile
materiale (unelte și ustensile casnice,îmbrăcăminte,locuințe și așezări,arme și fortificații)
O cultură arheologică este formată dintr-o serie de artefacte și ecofacte, construcții și monumente dintr-o
perioadă sau regiune istorică precisă care constituie cultura materială a unei societăți umane din trecut.
Așadar, o cultură este totalitatea elementelor care compun un cadru social, material și spiritual, creat de o
comunitate în decursul existenței sale.
De exemplu, complexul arheologic Cucuteni-Tripolie este format din situri arheologice care
datează din epoca neolitică. Aceste situri sunt caracterizate de structuri de locuire circulare,
ceramică pictată și figuri antropomorfe. Aceste elemente comune sugerează că oamenii care
au creat aceste situri au împărtășit o cultură comună.
Situri de locuire: Aceste situri sunt locurile în care oamenii au trăit, au lucrat și au crescut
familia. Ele pot include structuri de locuire, cum ar fi case, ferme, orașe, etc., precum și
artefacte care reflectă viața de zi cu zi a oamenilor, cum ar fi unelte, arme, vase, bijuterii, etc.
Situri de cult: Aceste situri sunt locurile în care oamenii se adunau pentru a-și practica religia.
Ele pot include temple, sanctuare, morminte, etc., precum și artefacte care reflectă credința și
ritualurile oamenilor, cum ar fi statuete, obiecte de cult, etc.
Situri de producție: Aceste situri sunt locurile în care oamenii produceau bunuri și servicii.
Ele pot include fabrici, ateliere, mine, etc., precum și artefacte care reflectă tehnologia și
economia oamenilor, cum ar fi unelte, mașini, produse finite, etc.
Situri de comerț: Aceste situri sunt locurile în care oamenii se întâlneau pentru a face
schimburi de bunuri și servicii. Ele pot include porturi, piețe, etc., precum și artefacte care
reflectă comerțul oamenilor, cum ar fi monede, vase, etc.
Varietatea siturilor arheologice
Siturile arheologice sunt locurile în care se găsesc urmele materiale ale societăţilor
umane din trecut. Acestea pot fi de natură diversă, inclusiv:
Aşezări: locurile în care oamenii trăiau, munceau şi se adunau.
Morminte: locurile în care oamenii erau îngropaţi.
Sanctuare: locurile în care oamenii practicau ritualuri religioase.
Depozite: locurile în care oamenii depozitau obiecte.
Alte locuri: locurile în care oamenii îşi desfăşurau activităţile cotidiene, cum ar fi
ateliere, mine, etc.
6 Periegheza: scopul, sarcinile, şi organizarea ei. Unele criterii de amplasare ale siturilor
arheologice. (condiţiile geografice, fizio-climaterice e.t.c.)
Observarea suprafeței terenului: Arheologii pot căuta semne ale prezenței umane, cum ar fi
fragmente de ceramică, pietre de construcție, gropi, etc.
Interogarea localnicilor: Localnicii pot oferi informații despre siturile arheologice din zonă.
Utilizarea unor metode de detectare a terenului: Arheologii pot utiliza metode de detectare a
terenului, cum ar fi radarul de penetrare a solului sau georadarul, pentru a identifica siturile
arheologice subterane.
Identificarea siturilor arheologice: Periegheza este cea mai importantă sarcină a perieghezei.
Arheologii trebuie să fie capabili să identifice cu precizie siturile arheologice, chiar dacă
acestea sunt doar parțial vizibile la suprafața terenului.
Documentarea siturilor arheologice: Odată ce un sit arheologic a fost identificat, arheologii
trebuie să-l documenteze. Acest lucru poate fi realizat prin fotografierea, cartografierea și
colectarea de date despre sit.
Evaluarea siturilor arheologice: Arheologii trebuie să evalueze importanța siturilor
arheologice. Acest lucru poate fi realizat prin analiza datelor colectate în timpul perieghezei.
Organizarea perieghezei
Periegheza poate fi organizată în mai multe moduri. O metodă comună este organizarea unei
echipe de arheologi in cadrul carora, alaturi de arheologi, ar trebui sa participe: geografi,
geomorfologi, topografi, pedologi, fotografi, geo-fizicieni etc.care să exploreze zona în mod
sistematic. Echipa poate fi împărțită în echipe mai mici, care să exploreze zone mai mici.
O altă metodă este utilizarea unor metode de detectare a terenului. Aceste metode pot fi
utilizate pentru a identifica siturile arheologice pe o suprafață mai mare, ceea ce poate reduce
timpul și costul perieghezei.
Există o serie de factori care pot influența amplasarea siturilor arheologice. Acești factori
includ:
Condițiile geografice: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu resurse naturale,
cum ar fi apă, pământ fertil sau roci valoroase.
Fizio-climaterice: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu condiții climatice
favorabile, cum ar fi clima temperată sau clima mediteraneană.
Factori umani: Siturile arheologice sunt adesea situate în zone cu o populație densă sau în
zone care au fost importante din punct de vedere istoric sau cultural.
De exemplu, siturile arheologice de locuire sunt adesea situate în zone cu acces la apă și sol
fertil. Siturile arheologice de cult sunt adesea situate în zone cu peisaje naturale frumoase sau
în zone care au fost considerate sacre. Siturile arheologice de producție sunt adesea situate în
zone cu resurse naturale necesare producției.
Metode de săpătură
Există mai multe metode de săpătură care pot fi utilizate în aşezările fortificate. O metodă
comună este săpătura stratigrafică, care implică îndepărtarea straturilor de sol și depozite de
resturi în ordinea în care au fost depuse. Acest lucru permite arheologilor să studieze istoria
sitului și să identifice diferitele perioade de timp în care a fost ocupat.
O altă metodă comună este săpătura pe secțiune, care implică săparea unei secțiuni
transversale a sitului. Acest lucru permite arheologilor să studieze structura așezării
fortificate, inclusiv zidurile, turnurile și alte structuri.
Echipamente de săpătură
Săpăturile în aşezările fortificate sunt o procedură complexă și laborioasă, dar pot oferi o
cantitate semnificativă de informații despre trecutul uman. Prin utilizarea tehnicilor adecvate
și a echipamentului potrivit, arheologii pot recupera artefacte și informații care pot ajuta la
înțelegerea mai bună a modului în care oamenii au trăit și au lucrat în trecut.
Necropolele tumulare sunt situri arheologice care constau dintr-un grup de morminte așezate
pe un deal artificial, numit tumul. Tumulii pot fi de diferite dimensiuni și forme, în funcție de
perioada istorică și de cultura care le-a construit.
Etapele săpăturii
Pregătirea sitului: Înainte de a începe săpătura, situl trebuie pregătit. Acest lucru include
îndepărtarea vegetației și a stratului superior de sol, precum și marcarea perimetrului tumului.
Decopertarea tumului: Următorul pas este decopertarea tumului, adică îndepărtarea straturilor
de pământ care îl acoperă. Acest proces se realizează cu grijă, pentru a nu deteriora
mormintele.
Explorarea mormintelor: Odată ce tumul a fost decopertat, se începe explorarea mormintelor.
Acest lucru se face cu ajutorul unor instrumente delicate, cum ar fi pensulele și lingurițele.
Colectarea datelor: În timpul săpăturii, arheologii colectează o varietate de date, inclusiv
artefacte, oase și informații stratigrafice.
Conservarea datelor: Odată ce săpătura este finalizată, datele colectate trebuie conservate.
Acest lucru se realizează prin curățarea, examinarea și restaurarea artefactelor și a oaselor.
Pentru tumulii mari, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură în secțiunea transversală.
Această tehnică presupune săparea unei secțiuni transversale a tumului, pentru a vedea
structura interioară.
În cazul mormintelor care sunt îngropate adânc în pământ, arheologii pot folosi o tehnică
numită săpătură mecanizată. Această tehnică presupune utilizarea unor utilaje, cum ar fi
buldozerele și excavatorele, pentru a îndepărta straturile de pământ.
Săpătura în necropolele tumulare este o sursă importantă de informații despre trecutul uman.
Prin analizarea artefactelor și a oaselor găsite în morminte, arheologii pot afla despre cultura,
economia și societatea oamenilor care au trăit în acele vremuri.
Iată câteva exemple de informații care pot fi obținute prin săpătura în necropolele tumulare:
Tipul de morminte: Arheologii pot determina tipul de morminte găsite în tumul, cum ar fi
morminte individuale, morminte colective sau morminte de incinerație.
Organizarea mormintelor: Arheologii pot determina modul în care sunt organizate
mormintele în tumul, cum ar fi în rânduri, în cercuri sau în alte configurații.
Artefactele: Arheologii pot examina artefactele găsite în morminte, cum ar fi arme, bijuterii,
vase de ceramică sau alte obiecte, pentru a afla despre cultura și economia oamenilor care le-
au folosit.
Oasele: Arheologii pot examina oasele găsite în morminte, cum ar fi oasele craniului, ale
scheletului sau ale dinților, pentru a afla despre vârsta, sexul și starea de sănătate a
persoanelor îngropate.
Săpătura în necropolele tumulare este o activitate complexă și laborioasă, dar care poate oferi
o perspectivă unică asupra trecutului uman.
Aşezările deschise şi necropolele plane sunt două tipuri de situri arheologice care pot fi
excavate prin tehnici similare. Ambele tipuri de situri pot oferi o varietate de informații
despre trecutul uman, inclusiv informații despre locuințe, activități economice, cultură și
religie.
Etapele săpăturii
Pentru aşezările deschise de dimensiuni mici, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură
în șanțuri. Această tehnică presupune săparea unor șanțuri paralele de-a lungul sitului, pentru
a ajunge la artefacte și structuri.
Pentru aşezările deschise de dimensiuni mari, arheologii pot folosi o tehnică numită săpătură
în secțiunea transversală. Această tehnică presupune săparea unei secțiuni transversale a
sitului, pentru a vedea structura interioară.
Iată câteva exemple de informații care pot fi obținute prin săpătura în aşezările deschise şi
necropolele plane:
Tipul de locuințe: Arheologii pot determina tipul de locuințe găsite în aşezarea deschisă, cum
ar fi case, alte structuri.
Organizarea spațiului: Arheologii pot determina modul în care este organizat spațiul în
aşezarea deschisă, cum ar fi în rânduri, în cercuri sau în alte configurații.
Artefactele: Arheologii pot examina artefactele găsite în aşezarea deschisă, cum ar fi unelte,
ceramică, arme sau alte obiecte, pentru a afla despre cultura și economia oamenilor care le-au
folosit.
Oasele: Arheologii pot examina oasele găsite în aşezarea deschisă, cum ar fi oasele craniului,
ale scheletului sau ale dinților, pentru a afla despre vârsta, sexul și starea de sănătate a
persoanelor care au locuit acolo.
Planuri și secvențe: Arheologii întocmesc planuri și secvențe ale sitului arheologic, pentru a
înregistra locația și relația dintre artefacte, structuri și alte elemente.
Fotografii și filme: Arheologii folosesc fotografii și filme pentru a documenta situl arheologic
și datele colectate.
Note și descrieri: Arheologii întocmesc note și descrieri detaliate ale sitului arheologic și ale
datelor colectate.
Concluzie
Etapa analitică este o etapă importantă a procedurii arheologice, care presupune analizarea și
interpretarea datelor colectate în timpul săpăturii. Acest lucru este important pentru a înțelege
semnificația datelor și pentru a le folosi pentru a dezvolta ipoteze și teorii despre trecutul
uman.
Procesul analitic
Analiza artefactelor: Artefactele clasificate sunt apoi analizate pentru a determina originea,
datarea și funcția acestora. Acest lucru se realizează prin examinarea materialului, a formei, a
ornamentației și a modului în care artefactele au fost folosite.
Analiza artefactelor
Interpretarea artefactelor: Datele obținute prin analiza artefactelor sunt interpretate pentru a
înțelege semnificația acestora. Acest lucru se realizează prin compararea artefactelor cu alte
artefacte din aceeași perioadă sau cultură, precum și cu dovezi din alte surse, cum ar fi surse
scrise sau tradiții orale.
Interpretarea artefactelor
Analiza in situ: Analiza in situ se realizează pe situl arheologic, în timp ce săpătura este în
curs de desfășurare. Acest tip de analiză poate fi util pentru a obține informații despre
contextul în care au fost găsite artefactele.
Analiza in situ
Înțelegerea trecutului uman: Analiza arheologică ne ajută să înțelegem mai bine trecutul
uman, prin furnizarea de informații despre viețile și activitățile oamenilor din trecut.
Dezvoltarea teoriilor arheologice: Analiza arheologică este esențială pentru dezvoltarea
teoriilor arheologice, care ne ajută să înțelegem mai bine modul în care s-au schimbat
societățile umane în timp.
Conservarea patrimoniului cultural: Analiza arheologică poate ajuta la conservarea
patrimoniului cultural, prin furnizarea de informații despre importanța și valoarea siturilor
arheologice.
Interpretarea descriptivă
Interpretarea explicativă
Înțelegerea trecutului uman: Interpretarea arheologică ne ajută să înțelegem mai bine trecutul
uman, prin furnizarea de explicații despre evenimentele din trecut.
Dezvoltarea teoriilor arheologice: Interpretarea arheologică este esențială pentru dezvoltarea
teoriilor arheologice, care ne ajută să înțelegem mai bine modul în care s-au schimbat
societățile umane în timp.
Conservarea patrimoniului cultural: Interpretarea arheologică poate ajuta la conservarea
patrimoniului cultural, prin furnizarea de informații despre importanța și valoarea siturilor
arheologice.
Etapa interpretativă este o etapă complexă și dificilă, care necesită o înțelegere profundă a
datelor arheologice și a teoriilor arheologice. Cu toate acestea, este o etapă importantă a
procedurii arheologice, care ne ajută să înțelegem și să împărtășim înțelegerea noastră despre
trecut.
Fixaţii scrise
Fixaţiile scrise sunt o parte importantă a documentaţiei de şantier. Acestea includ o varietate
de documente care înregistrează progresul şantierului, inclusiv:
Jurnalul de şantier: Acest jurnal este un document cronologic care înregistrează evenimentele
și activitățile care au avut loc pe șantier.
Jurnal de şantier
Raportul de şantier: Acest raport oferă o imagine de ansamblu asupra progresului şantierului.
Acesta include informații despre stadiul de execuție al lucrărilor, problemele întâmpinate și
progresul față de termenele limită.
Raport de şantier
Documentele de lucru: Aceste documente includ planuri, schițe, diagrame și alte documente
tehnice care sunt utilizate pentru a ghida execuția lucrărilor.
Documente de lucru
Fixaţii grafice
Fotografii: Fotografiile pot fi folosite pentru a înregistra aspectul şantierului în diferite etape
ale construcției.
Fotografii de şantier
Planuri: Planurile sunt reprezentări grafice ale proiectului. Acestea pot fi folosite pentru a
urmări progresul şantierului și pentru a identifica eventualele probleme.
Planuri de şantier
Diagrame: Diagramele sunt reprezentări grafice ale unor aspecte specifice ale proiectului.
Acestea pot fi folosite pentru a explica metodele de construcție sau pentru a ilustra detaliile
tehnice.
Fixaţii foto-video
Fixaţiile foto-video pot fi folosite pentru a documenta progresul şantierului într-un mod mai
dinamic decât fotografiile sau planurile statice. Acestea pot fi folosite pentru a înregistra
evenimente importante, cum ar fi inaugurarea şantierului sau finalizarea lucrărilor.
Cronologia relativă este o metodă de datare care stabilește ordinea evenimentelor sau
obiectelor în timp, fără a oferi o dată specifică. Cronologia relativă se bazează pe principiul
că evenimentele sau obiectele care se suprapun sunt mai recente decât cele care sunt acoperite
de acestea.
Stratigrafia: Stratigrafia este studiul straturilor de rocă sau sedimente care formează un sit
arheologic. Straturile mai adânci sunt întotdeauna mai vechi decât straturile mai superficiale.
Seriarea: Serierea este compararea obiectelor arheologice pentru a determina ordinea în care
au fost folosite.
Tipologie: Tipologia este clasificarea obiectelor arheologice în funcție de caracteristicile lor
fizice. Obiectele din aceeași tipologie sunt de obicei fabricate în aceeași perioadă de timp.
Cronologia absolută este o metodă de datare care oferă o dată specifică pentru un eveniment
sau obiect. Cronologia absolută se bazează pe principiul că există evenimente sau obiecte
care se pot data cu precizie, cum ar fi erupțiile vulcanice sau evenimentele astronomice.
Datarea cu carbon14
Datarea prin termoluminiscență: Datarea prin termoluminiscență este o metodă de datare care
se bazează pe emisia de lumină de către materiale ceramice atunci când sunt încălzite.
Datarea dendrocronologică
Probleme de periodizare
Unul dintre cele mai comune sisteme de periodizare este sistemul paleolitic, mezolitic și
neolitic. Acest sistem se bazează pe tehnologia de prelucrare a pietrei. Paleoliticul este
perioada în care oamenii foloseau unelte din piatră cioplită, mezoliticul este perioada în care
oamenii foloseau unelte din piatră șlefuită, iar neoliticul este perioada în care oamenii au
început să cultive plante și să domesticească animale.
Probleme de cronologie
În plus, arheologia preistorică se bazează adesea pe date din situri arheologice care au fost
excavate în mod nesistematic sau care au fost deteriorate de factori naturali sau umani. Acest
lucru poate face dificilă stabilirea unei cronologii exacte pentru situl respectiv.
Concluzie
Aceste soluții ar putea contribui la îmbunătățirea înțelegerii noastre despre trecutul uman
__________________________________________________________________________
1 “Arheologia” în Antichitate
GRECII
Primul arheolog în sensul larg al cuvântului este considerat Homer deoarece el descrie
obiceiurile și tradițiile vechilor greci coborând în trecut și adesea atunci când face descrieri
amanunte ale obiectelor pe care le întâlnește în timpul expediților sale.În opera sa,, Iliada,,
prezintă mormântului lui Patrocle de la Dendra,în Argolida.Tot el descrie armuri,precum cea
a lui Agamenon,coifu lui Ulise.
s au cupa lui Nestor.Aceste obiecte corespund celor miceniene din care deținem câteva
exemplare.La mijlocul sec al V-lea,Herodot a parcurs Orientul din Lydia până în
Egipt,trecând prin Mesopotamia.În cursul anchetei sale Herodot încearcă să prezinte istoria
războielor dintre și greci perșii lui Darius I și Xeres.El nu numai ca a descris obiceiurile
popoarelor pe care lea vizitat,ci și unele monumente cum ar fi Templul lui Zeus-Belos și
Turnul cu etaje sau Gradinile Semiramidei de la Babilion și Piramidele de la Gizeh.
Tucidide consacră primele capitole din opera sa ,,Istoria războielor peloponesiace,, unei
schițe istorice a evenimentelor care au precedat aceste războaie ; aici se găsesc considerații
care conțin germeni a metodei comparative,fundament al cercetărilor arheololgice.
Dicearhos din Mesina În opera sa ,,Viața din Helada,, autorul descrie geografia locuriloe
vizitate,obiceiurile locuitorilor și unele monumente ale orașelor din Attica și Boetica.
Filohores a descris ,,Istoria Attici,, în care se găsesc strânse tradiții asupra celui mai
îndepărtate regiuni a Greciei și ,,Epigramata Attika,, ce cuprinde inscripții descoperite în
acestă zonă.
Polemon din Ilion a redactat o culegere de inscripții șia scris o monografie.Caracterul
arheologic al lucrărilor reiese din titluri : ,,Despre Acropola ateniană,, ,Pe calea
sacrală,, ,,Despre tezaiurile de la Delphi,,
Pausanis a scris o lucrare voluminoasă despre Grecia antică,el a descris monumente de la
Delphi și Olimp.
ROMANII
Strabon în lucrarea sa ,,Geografia,, prezintă aces eveniment ;, atunci când Iulius Caesar a
reconstruit orașul Corint un secol ma târziu,noi locuitori au săpat în morminte de unde au fost
scoase o cantitate mare de bronzuri prețioase și de sculpturi în teracotă,încât au umplut Roma
cu ele,,
2 “Arheologia” în Evul Mediu
În perioada evului mediu asistam la o sistare a interesului față de cercetarea arheologică,dar fără o
rupture de la cercetările antice.Vechile monumente si constructii antice nu prezentau o valoare
istorica pentru oamenii de atunci.Serveau ca loc de adapost pentru oamenii strazii sau oamenii
bogați.Ruinele monumentelor Romei antice nui interesau doar pe amatorii antichității ci și pe
constructori.Mai multe monumente au fost devastate și folosite pentru construcția bisericilor creștine
etcc.Interesul față de lumea greacă-romană începe cu perioada Renașterii și Umanismului în
Europa.Acest lucru duce la descoperirea a numeroase monumente și edificii de arhitectură,acest lucru
indică la faptul că a fost dezvoltat un gust al colecționării de antichități,activitatea colecționarilor
constituind nucleul viitoarei știiințe a arheologiei.
3 Originea şi dezvoltarea arheologiei prehistoric
Arheologia preistorică reprezintă studiul trecutului înaintea apariția documentelor scrise.În Europa
perioada istorică se sfărșește,în general cu colonizarea romană.Arheologul Paul Tournal (1805-
1872)pentru prima dată termenul de ,, preistoric,, în anul 1831,pentru a descrie descoperirile pe care
le-a făcut în peșterile din sudul Franței.Sistemul celor trei perioade,care tocmai prezicea apariția
acestui termen,a fost creat în încercarea de a da sens cronologiei Europene preistorice.Preistoria
prezintă sectorul temporal cel mai îndepărtat din istoria omenirii și tot odată cel mai
îndelungat,preistoria reprezinta mai mult de 99% din istoria temporală a specie noastre.Arheologia
preistorică este domeniul care apelează,probabil cel mai mult,la aportul datelor și metodelor altor
discipline.
O etapa intermediară
4 Istoria cercetărilor arheologice în Europa: puncte de reper (Cu excepţia Balcanilor şi
Apeninilor).
Secolul al XIX-lea
Secolul al XX-lea
Secolul XXI
Puncte de reper
Iată câteva puncte de reper importante din istoria cercetărilor arheologice în Europa, cu
excepția Balcanilor și Apeninilor:
Secolul al II-lea î.Hr.: Pausanias scrie o descriere a monumentelor și siturilor antice din
Grecia.
Secolul al XVI-lea: Umanismul italian duce la o nouă interes pentru antichitatea romană.
Secolul al XVII-lea: Jacques-Auguste de Thou începe să colecteze și să studieze artefacte
medievale.
Secolul al XVIII-lea: William Stukeley începe să studieze siturile preistorice.
Secolul al XIX-lea: Heinrich Schliemann descoperă Troia.
Secolul al XX-lea: Sunt dezvoltate noi tehnici de săpătură și analiză.
Secolul XXI: Tehnologiile moderne sunt utilizate pentru a identifica și a studia siturile
arheologice.
Acestea sunt doar câteva dintre multele puncte de reper importante din istoria cercetărilor
arheologice în Europa. Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a trecutului
continentului nostru și au dus la descoperirea unor artefacte și situri arheologice de o valoare
inestimabilă.
Începutul cercetărilor arheologice în Levant poate fi urmărit până în secolul al XIX-lea, când
arheologii europeni au început să se intereseze de această regiune. Unul dintre primii
arheologi care au lucrat în Levant a fost Claudius Rich, un diplomat britanic care a condus
săpături la Palmyra în anii 1810. Rich a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi
Charles Texier, Robert Koldewey și.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Levant.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Levant:
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Levantului. Ele ne-
au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
https://anyflip.com/oqhpp/nnyy/basic
Flinders Petrie
Piatra de la Rosetta Stone Această descoperire a lui Champollion a deschis drumul spre înțelegerea
profundă a limbii egiptene antice și a scrierii hieroglifice, făcând posibilă traducerea și interpretarea
textelor egiptene antice. Astfel, Champollion este considerat pionierul în domeniul egiptologiei și este
recunoscut ca figura centrală în descifrarea hieroglifelor.
Începutul cercetărilor arheologice în Egipt poate fi urmărit până în antichitate, când grecii și
romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice. Cu toate acestea, cercetările
arheologice moderne în Egipt au început în secolul al XIX-lea, odată cu interesul crescând al
Europei pentru antichitate.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Egipt a fost Jean-François Champollion, un
savant francez care a descifrat hieroglifele egiptene în 1822. Champollion a condus săpături
la Abu Simbel și a publicat o serie de cărți despre Egiptul antic.
John Gardner Wilkinson: Un diplomat britanic care a scris o serie de cărți despre Egiptul
antic.
Richard Lepsius: Un arheolog german care a condus o expediție în Egipt în anii 1840.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizația egipteană antică, care era deja
bine cunoscută din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Egipt a fost
descoperirea mormântului lui Tutankhamon în 1922. Descoperirea acestui mormânt a fost o
realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a Egiptului antic.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Egipt:
Mormântul lui Tutankhamon (1922): Unul dintre cele mai bine conservate morminte din
Egiptul antic.
Piramidele din Giza (secolul al XXVII-lea î.Hr.): Cele mai mari structuri din lume construite
de om.
Templul lui Karnak (secolul al XIII-lea î.Hr.): Unul dintre cele mai mari temple din lume.
Muzeul Egiptean din Cairo: Unul dintre cele mai mari și mai importante muzee de antichitate
din lume.
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Egiptului antic. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
Giovanni Battista Belzoni (5 noiembrie 1778 - 3 decembrie 1823), cunoscut și sub numele de „Marele
Belzoni”, a fost un explorator, ingineresc și arheolog italian. Este considerat una dintre figurile de
frunte ale egiptologiei mondiale, deși aparținea unei faze încă imature a acestei discipline.
Începutul cercetărilor arheologice în Grecia și Egee poate fi urmărit până în antichitate, când
grecii și romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice. Cu toate acestea,
cercetările arheologice moderne în Grecia și Egee au început în secolul al XIX-lea, odată cu
interesul crescând al Europei pentru antichitate.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Grecia și Egee a fost Clemente Robert, un
diplomat francez care a condus săpături la Olimpia în anii 1820. Robert a fost urmat de alți
arheologi europeni, cum ar fi Charles Cockerell, Lord Elgin și Richard Chandler.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Grecia și Egee, care
erau deja bine cunoscute din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Grecia și
Egee a fost descoperirea civilizației minoice în Creta în anii 1870. Descoperirea acestei
civilizații a fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a Greciei antice.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Grecia și Egee:
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Greciei și Egeei. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
În 1900, Sir Arthur Evans a descoperit Palatul Knossos, cel mai mare palat minoic.
În 1929, Carl Blegen a condus săpături la Micene și a descoperit mormântul lui Agamemnon.
În 1968, Spyridon Marinatos a condus săpături la Santorini și a descoperit ruinele orașului antic
Akrotiri.
8 Începutul cercetărilor arheologice în Anatolia.
Începutul cercetărilor arheologice în Anatolia poate fi urmărit până în antichitate, când grecii
și romanii au început să exploreze și să studieze siturile antice din regiune. Cu toate acestea,
cercetările arheologice moderne în Anatolia au început în secolul al XIX-lea, odată cu
interesul crescând al Europei pentru antichitate.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Anatolia a fost Charles Texier, un diplomat
francez care a condus săpături la Perge și Aspendos în anii 1830. Texier a fost urmat de alți
arheologi europeni, cum ar fi Jean-Charles Texier, William Mitchell Ramsay și Wilhelm
Dörpfeld.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Anatolia, care erau
deja bine cunoscute din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Anatolia a
fost descoperirea civilizației hitite în anii 1880. Descoperirea acestei civilizații a fost o
realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a istoriei și culturii Anatoliei.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Anatolia:
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Italia, care erau deja
bine cunoscute din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Italia a fost
descoperirea Pompeii în 1748. Descoperirea acestui oraș antic, care a fost conservat sub
cenușa vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Hr., a fost o realizare majoră și a dus la o nouă
înțelegere a vieții romane antice.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Italia:
Pompeii (secolul I d.Hr.): Un oraș roman antic care a fost conservat sub cenușa vulcanului
Vezuviu în anul 79 d.Hr.
Roma antică (secolul VIII î.Hr.-secolul V d.Hr.): Capitala Imperiului Roman.
Ostia Antica (secolul IV î.Hr.-secolul IV d.Hr.): Un port important al Imperiului Roman.
Herculaneum (secolul I d.Hr.): Un oraș roman antic care a fost conservat sub cenușa
vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Hr.
Etruscii (secolul VIII î.Hr.-secolul I î.Hr.): O civilizație pre-romană care a înflorit în centrul
Italiei.
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Italiei. Ele ne-au
ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
În 1748, Karl Weber a condus săpături la Pompeii și a descoperit rămășițele acestui oraș
antic.
În 1870, Giuseppe Fiorelli a condus săpături la Pompeii și a dezvoltat metoda de turnare a
corpurilor oamenilor și animalelor care au murit în timpul erupției vulcanului Vezuviu.
În 1900, Rodolfo Lanciani a condus săpături la Roma antică și a descoperit ruinele Forumului
Roman, Colosseumului și altor situri importante.
În 1924, Amedeo Maiuri a condus săpături la Herculaneum și a descoperit rămășițele acestui
oraș antic.
În 1950, Massimo Pallottino a condus săpături în Etruria și a descoperit noi informații despre
această civilizație pre-romană.
Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din Italia și au ajutat
la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestei regiuni.
Primele contacte cu lumea pierdute şi-a făcut prin călătorii şi exploatoriile din Orientul
Apropiat. Aici trebuie să menţionăm pe G.A. Olivier, H.J. Bridges, Rousseau, J.P. Morier J.
M. Kinneir, J.S. Buckingham, R. Walpole etc.
Claudius James Rich a fost cel care a publicat, pentru prima dată o lucrare ştiinţifică despre
Babilon şi antichităţile din Mesopotamia.1 În anii 1820 şi 1821 a mers să stea în M-ţii
Kurdistanului. Aici au vizitat pe oraşele Nimrud, Ninive etc. În acelaşi ani a decedat. Din
acest motiv nu a reşit să publice rezultatele obţinute în cadrul vizitaţiilor sale. Numai în 1836
si-au văzut lumina două hărţi şi un plan al oraşului Ninive
1
In 1813 a publicat în tomul III al publicaţiei Fundgraben des Orients, editată la Viena, un Memoir on the ruins
of Babylon, completat în 1818 de un al doilea memoriu asupra Babilonului, publicat în Archealogia.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Mesopotamia a fost Paul Émile Botta, un
diplomat francez care a condus săpături la Khorsabad în anii 1840. Botta a descoperit ruinele
palatului regelui asirian Sargon al II-lea, o descoperire majoră care a dus la o nouă înțelegere
a civilizației asiriene.
Botta a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Henry Rawlinson, Austen Henry
Layard și Hormuzd Rassam. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante din
Mesopotamia, inclusiv la Nimrud, Nineveh și Ur.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Mesopotamia, care
erau deja bine cunoscute din surse literare.
2
Pe el au cunoscut la Constantinopol, primindu-se 150 de livre, pentru săpături arheologice.
3
RACHET 1977: P. 245
4
RACHET 1977: p.245-246
5
Lacza Tihamér, Az ókor emlékezete.A sziklarajzoktól az ábc-ig, Lilium Aurum, Dunaszerdahely,2004
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Mesopotamia
a fost descoperirea scrierii cuneiforme în anii 1850. Descoperirea acestei forme de scriere a
fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a civilizației mesopotamiene.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Mesopotamia:
Scrierea cuneiforme (secolul IV î.Hr.): O formă de scriere care a fost folosită în Mesopotamia
și în alte regiuni ale Orientului Mijlociu.
Cultura sumeriană (secolul IV î.Hr.-secolul II î.Hr.): O civilizație timpurie care a înflorit în
Mesopotamia.
Civilizația asiriană (secolul XII î.Hr.-secolul VII î.Hr.): O civilizație militară puternică care a
înflorit în Mesopotamia.
Civilizația babiloniană (secolul XVIII î.Hr.-secolul VI î.Hr.): O civilizație care a înflorit în
Mesopotamia.
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Mesopotamiei. Ele
ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
În 1843, Paul Émile Botta a condus săpături la Khorsabad și a descoperit ruinele palatului
regelui asirian Sargon al II-lea.
În 1849, Austen Henry Layard a condus săpături la Nimrud și a descoperit ruinele palatelor
regilor asirieni.
În 1853, Hormuzd Rassam a condus săpături la Nineveh și a descoperit ruinele palatului
regelui asirian Assurbanipal.
În 1922, Leonard Woolley a condus săpături la Ur și a descoperit ruinele orașului antic.
Unul dintre primii arheologi care au lucrat în Extremul Orient a fost Georges Eugène Simon,
un diplomat francez care a condus săpături la Beijing în anii 1860. Simon a descoperit ruinele
orașului antic din Beijing, precum și o serie de artefacte, inclusiv ceramică, bronz și
sculptură.
Simon a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Eduard Chavannes, Emile Burnouf și
Henri Cordier. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante din China, inclusiv
la Xi'an, Nanjing și Shanghai.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din China și Japonia,
care erau deja bine cunoscute din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Extremul
Orient a fost descoperirea scripturii chineze în anii 1890. Descoperirea acestei forme de
scriere a fost o realizare majoră și a dus la o nouă înțelegere a civilizației chineze.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Extremul Orient:
Scrierea chineză (secolul III î.Hr.): O formă de scriere care este folosită în China și în alte
regiuni ale Asiei de Est.
Civilizația chineză (secolul V î.Hr.-prezent): O civilizație complexă care a înflorit în China.
Civilizația japoneză (secolul III d.Hr.-prezent): O civilizație care a înflorit în Japonia.
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Extremului Orient.
Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
În 1860, Georges Eugène Simon a condus săpături la Beijing și a descoperit ruinele orașului
antic.
În 1899, Émile Burnouf a condus săpături la Xi'an și a descoperit ruinele orașului antic.
În 1928, Yoshiro Shiratori a condus săpături la Nara și a descoperit ruinele orașului antic.
Aceste cercetări au contribuit la înțelegerea noastră a civilizațiilor antice din China și Japonia
și au ajutat la crearea unei imagini mai complete a istoriei și culturii acestor regiuni.
Rawlinson a fost urmat de alți arheologi europeni, cum ar fi Austen Henry Layard, Hormuzd
Rassam și Sir Leonard Woolley. Aceștia au condus săpături la numeroase situri importante
din Orientul Mijlociu, inclusiv la Nineveh, Babilon și Mohenjo-daro.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre civilizațiile antice din Orientul Mijlociu,
care erau deja bine cunoscute din surse literare.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice în Orientul
Mijlociu a fost descoperirea ruinelor orașului antic Mohenjo-daro în anii 1920. Descoperirea
acestui oraș, care a fost construit de civilizația Indus, a fost o realizare majoră și a dus la o
nouă înțelegere a acestei civilizații.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Orientul Mijlociu:
Ruinele orașului antic Mohenjo-daro (secolul III î.Hr.): Un oraș construit de civilizația Indus.
Ruinele orașului antic Babilon (secolul XVIII î.Hr.-secolul VI î.Hr.): Un oraș important al
civilizației babiloniene.
Ruinele orașului antic Persepolis (secolul VI î.Hr.-secolul III î.Hr.): Capitala Imperiului
Persan.
Ruinele orașului antic Petra (secolul IV î.Hr.-secolul I d.Hr.): Un oraș construit de nabataeni.
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii Orientului Mijlociu.
Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în această regiune.
În 1835, Henry Rawlinson a descoperit ruinele palatului lui Darius cel Mare la Persepolis.
În 1849, Austen Henry Layard a descoperit ruinele orașului antic Nimrud.
În 1922, Sir Leonard Woolley a descoperit ruinele orașului antic Ur.
În 1922, John Marshall a descoperit ruinele orașului antic Mohenjo-daro.
În 1924, Aurel Stein a descoperit ruinele orașului antic Gandhara.
Aceste prime săpături au fost adesea conduse de curiozitate și interesul pentru trecut.
Arheologii erau interesați să afle mai multe despre istoria și cultura popoarelor care au locuit
în această regiune.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria cercetărilor arheologice pe teritoriul
fostei URSS a fost descoperirea ruinelor orașului antic Sarmizegetusa în anii 1860.
Descoperirea acestui oraș, care a fost capitala Daciei romane, a fost o realizare majoră și a
dus la o nouă înțelegere a istoriei acestei regiuni.
Iată câteva dintre cele mai importante descoperiri arheologice din fosta URSS:
Aceste descoperiri au oferit o perspectivă unică asupra istoriei și culturii popoarelor care au
locuit în fosta URSS. Ele ne-au ajutat să înțelegem mai bine evoluția civilizației umane în
această regiune.
Câteva exemple de cercetări arheologice specifice în fosta URSS:
16New Archaeology
Arheologia este o știință: Arheologii ar trebui să folosească metode științifice pentru a colecta
și interpreta datele arheologice.
Arheologia este o disciplină socială: Arheologii ar trebui să se concentreze pe studiul
societăților trecute, nu doar pe artefacte și structuri.
Arheologia este o disciplină explicativă: Arheologii ar trebui să încerce să explice
schimbările și evoluțiile din societățile trecute.
Iată câteva exemple specifice de cum a fost aplicată arheologia procesuală în România:
Arheologia procesuală a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii noastre despre trecutul
României. Ea a contribuit la dezvoltarea unor noi perspective asupra proceselor sociale,
economice și culturale care au modelat dezvoltarea societăților românești.
https://www.thoughtco.com/what-is-processual-archaeology-172242
Teoria sistemelor este o ramură a științei care se ocupă de studiul sistemelor. Un sistem este
un set de elemente care interacționează între ele într-un mod organizat. Sistemele pot fi
simple sau complexe, naturale sau artificiale.
Teoria sistemelor a fost aplicată în multe domenii diferite, inclusiv biologie, inginerie,
economie și psihologie. În arheologie, teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege
modul în care societățile trecute au funcționat.
Teoria sistemelor a fost aplicată în arheologie pentru a înțelege o varietate de aspecte ale
societăților trecute, inclusiv:
Structura socială: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile
trecute erau organizate din punct de vedere social.
Economie: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute
produceau și distribuiau bunuri și servicii.
Politică: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute
erau guvernate.
Cultură: Teoria sistemelor a fost utilizată pentru a înțelege modul în care societățile trecute își
exprimau valorile și credințele.
Studiul schimburilor comerciale: Arheologii au folosit teoria sistemelor pentru a studia modul
în care societățile trecute interacționau între ele. Aceștia au analizat tipurile de bunuri și
servicii care erau schimbate, rutele comerciale și impactul schimburilor comerciale asupra
societăților.
Teoria sistemelor este o perspectivă utilă pentru înțelegerea societăților trecute. Ea oferă un
cadru pentru înțelegerea modului în care elementele diferitelor sisteme sociale interacționează
între ele și modul în care aceste sisteme se schimbă în timp.
https://www.academia.edu/5224773/Dorel_MICLE_No%C5%A3iuni
18Arheologia experimentală
Arheologia Experimentală folosește diferite metode, tehnici, analize, și abordări pentru a crea și a testa
ipoteze sau interpretații bazate pe o sursă istorică arheologică precum structuri antice sau artefacte. Această
știință nu trebuie să fie confundată cu tehnologia primitivă care nu are nici o menționare în surse
arheologice sau istorice, sau cu ducerea traiului în mod istoric sau cu încercarea de a imita anumite
momente istorice care s-au petrecut de-a lungul timpului, diferența dintre cele două și Arheologia
Experimentală este că Arheologia Experimentală este o știință care are ca scop aflarea de adevăruri istorice
și nu constituie un hobby sau un mod de a readuce la viață romantismul unei epoci (pre)istorice anume.
Un mod principal de a practica Arheologia Experimentală este cel de a reproduce anumite structuri din
trecut folosind numai tehnici contemporane cu structura respectivă. Această ramură a Arheologiei
Experimentale este cunoscută și ca Arheologia Reconstrucției. Totuși, în ciuda aparențelor, scopul acestei
științe este nu în mare parte edificiul/construcția construit(ă) ci cunoștințele dobândite prin construcția
și/sau folosirea lui. Un exemplu bun este Butser Ancient Farm aflată în comitatul Englez Hampshire și care
este o replică funcțională a unei ferme împreună cu toate facilitățile ei necesare din Epoca Fierului unde
experimente pe term lung în legătură cu agricultura preistorică, domesticirea animalelor și manufactură
sunt în curs de desfășurare și au ca scop testarea ideilor puse de unii arheologi. În Danemarca, Centrul de
Experimentare Lejre desfășoară experimente și mai ambițioase care presupun testarea înhumării artificiale
din Epoca Bronzului și Epoca Fierului precum și știință preistorică sau manufactura uneltelor în lipsa
de cremene.
Kon-Tiki-ul, o plută din balsa (lemn de plută) construită de Thor Heyerdahl și care a navigat
din Peru până în Polinezia pentru a demonstra posibilitatea schimbului cultural între civilizațiile sud-
americane și insulele polineziene.
Încercări (care nu au dat roade până azi) de a transporta pietre mari precum cele folosite la construirea
lui Stonehenge de la locația lor probabilă la din Pembrokeshire până la sit-ul arheologic din Salisbury
Plain, folosind doar tehnologia contemporană cu Stonehenge.
Reconstrucția unei părți ai Zidului lui Hadrian la Vindolanda, dusă la sfârșit de voluntari locali în timp
limitat.
Trireme gercești au fost reconstruite de marinari pricepuți folosind proiecte și rămășițe arheologice și
au fost testate cu succes în largul mării.
Încercări de a reproduce manual oțel care are toate propietățile Oțelului de Damasc, al cărui metode de
fabricație au rămas pierdute pentru secole.
Experimente de reproducere a baterii de monezi romane.
Replici ale vaselor ceramice din cultura Cozia-Saharna și a culturii getice [nefuncțională – arhivă]
Alte tipuri de Arheologie Experimentală folosesc înhumarea a unor replici moderne a unor artefacte și apoi
constatarea efectelor de-a lungul timpului. Alți arheologi au construit mine, tuneluri, etc. și au măsurat
efectele astupării, scufundării, a intemperiilor asupra construcțiilor pentru a înțelege cum ar fi arătat
monumentele subterane ale antichității.
Munca oamenilor care modelează pietre (în mod preistoric) pentru a face unelte este și ea un fel de
Arheologie Experimentală pentru că au fost înțelese multe lucruri despre multe feluri de unelte din
cremene și/sau piatră din încercarea de a le fabrica. Arheologiști Experimentali au echipat măcelari, tăietori
de lemne și arcași cu unelte de piatră pentru a vedea cât de eficiente sunt ele la îndeplinrea feluritelor
sarcini. Zgârieturile și semnele de folosire ale acestor unelte sunt comparate cu cele de pe artefacte pentru a
determina probabilitatea ca acele unelte să fi fost folosite în scopuri asemănătoare. Topoarele de piatră au
demonstrat că sunt foarte eficiente la îndepărtarea cărnii de pe oase și de pe cartilaje.
https://experimentalarchaeology.files.wordpress.com/2011/06/ascher-experimental-
archaeology.pdf
19 Arheologia descriptive
Arheologia descriptivă este o abordare arheologică care se concentrează pe colectarea și
descrierea detaliată a datelor arheologice. Scopul arheologiei descriptive este de a crea o
imagine cât mai completă posibil a trecutului, fără a încerca să explice sau să interpreteze
aceste date.
Săpături arheologice: Arheologii descriptivi pot efectua săpături arheologice pentru a excava
siturile arheologice și pentru a colecta date arheologice, cum ar fi artefacte, structuri și
stratigrafie.
Este o metodă esențială pentru cercetarea arheologică ulterioară. Arheologia descriptivă oferă
o bază solidă de date pentru cercetarea arheologică ulterioară. Aceasta permite arheologilor
să dezvolte noi teorii și ipoteze despre trecut.
Arheologia descriptivă este o metodă importantă pentru înțelegerea trecutului uman. Ea oferă
o bază solidă de date pentru cercetarea arheologică ulterioară și poate fi utilizată pentru a
studia o varietate de aspecte ale trecutului.
https://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2022/02/introducere-in-arheologie.pdf
20Etnoarheologia
Etnoarheologia este o disciplină interdisciplinară care
combină arheologia cu etnografia, sociologia și
antropologia culturală. Această disciplină studiază
relația dintre cultura materială și comportamentul
uman, folosind analogii între societățile contemporane
și cele arheologice.
Originile etnoarheologiei
Metode etnoarheologice
Rolul etnoarheologiei.
Etnoarheologia are un rol important în înțelegerea
trecutului uman. Ea poate fi folosită pentru a:
Etnoarheologi cunoscuț
În concluzie.
Etnoarheologia este o disciplină importantă care a contribuit la o mai bună
înțelegere a unei varietăți de aspecte ale vieții societăților trecute. Ea oferă o
perspectivă unică asupra modului în care oamenii din trecut au folosit și produs
obiecte, și pe modul în care aceste obiecte au reflectat valorile, credințele și
practicile sociale ale unei societăți.
Cartea Metode pluridiciplinare Adrian Bejan si Dorel Micle
https://classroom.google.com/c/NjQ0OTg0 Mzg5OTA4
Cum funcționează?
Etnoarheologii studiază societăți actuale cu caracteristici similare celor din trecut, observând
modul în care acestea fabrică și folosesc unelte, construiesc locuințe, organizează spațiul,
desfășoară activități economice și ritualuri. Prin combinarea observațiilor etnografice cu
analiza materialelor arheologice, își fac o imagine mai clară a modului în care aceste obiecte
puteau fi folosite și ce semnificație culturală ar fi putut avea în trecut.
Exemple în practică:
Studierea uneltelor din piatră: Etnoarheologii pot observa triburi care încă folosesc unelte din
piatră pentru vânătoare sau agricultură. Observând tehnica lor de fabricație, utilizare și uzura
uneltelor, putem deduce cum ar fi putut fi folosite astfel de unelte în vremuri preistorice.
Înțelegerea arhitecturii antice: Analizând casele și așezările tradiționale ale unor grupuri
etnice putem înțelege mai bine cum ar fi putut fi organizat spațiul și cum funcționau
comunitățile în perioada medievală sau chiar mai devreme.
Decodarea artei rupestre: Studiind ritualurile și simbolismul unor triburi cu tradiții de pictură
corporală sau decorarea obiectelor, putem avea indicii despre semnificația picturilor rupestre
din peșteri preistorice.
Beneficiile etnoarheologiei:
Limite și dezbateri:
Posibile interpretări greșite: Dintr-un singur set de observații pot rezulta mai multe
interpretări posibile, iar etnoarheologii trebuie să își bazeze concluziile pe o analiză critică și
o combinație de dovezi.
În concluzie, etnoarheologia este o abordare vitală pentru a înțelege mai bine trecutul uman.
Oferă o perspectivă unică asupra vieții oamenilor din alte vremuri și ne ajută să reconstruim o
imagine mai detaliată a societăților din trecut. Cu precauție și atenție la limitele sale,
etnoarheologia ne poate dezvălui secretele ascunse în artefacte și ne permite să ne imaginăm
o lume care nu mai există decât în fragmente și amintiri.
Sper că acest rezumat v-a oferit o imagine mai clară asupra etnoarheologiei. Dacă aveți
întrebări specifice sau doriți să aprofundați anumite aspecte, nu ezitați să întrebați!
Paleoliticul, ca eră preistorică, a început în ultima parte a erei geolologice Pliocen, ultima eră geologică din
perioada Neogen -2.588–23.03 milioane de ani, și s-a încheiat în Pleistocen (2.588 milioane ani-11.784
î.en.), din perioada Cuaternar (2.588 milioane ani - prezent), toate acestea fiind cuprinse în Neozoic, o eră
numită și Cenozoic (însemnând "viață nouă", din greacă kainos ="nou", și zoe = "viață"), fiind cea mai
recentă dintre cele trei ere geologice clasice, care a început de la sfârșitul Cretacicului atunci când au
dispărut ultimii dinozauri tereștri (Mezozoic), și care durează până în prezent.
Este era preistorică în care hominidele dezvoltă primele unelte din piatră și cuprinde 99% din epoca pietrei
Aceste obiecte sunt transformate în mod intenționat de oameni. În practică, această expresie se referă la
unelte finite, la arme, dar și la toate produsele secundare legate de fabricarea acestora (semifabricate). Era
atât o industrie de minerit, cât și o industrie de producție.
Era Paleoliticului a început acum 3,3 milioane de ani și s-a încheiat la finalul Pleistocenului, acum 11.650
ani. [2] Paleoliticul, la rândul său, este împărțit în Paleoliticul Arhaic (început acum 3,3 milioane de ani,
încheiat acum 1,76 milioane de ani), Paleoliticul Inferior (început acum 1,76 milioane de ani, încheiat
acum 350.000 ani), Paleoliticul Mijlociu (început acum 350.000 de ani, încheiat acum 45.000 ani) și
Paleoliticul Superior (început acum 45.000 ani, încheiat acum 11.500 ani). Paleoliticul în Europa a fost
succedat de Mezolitic.
Pe durata Paleoliticului, hominizii au alcătuit mici comunități (bande sociale) și grupuri de vânători-
culegători și pescari. [3]
Paleoliticul este caracterizat prin folosirea uneltelor cioplite din piatră, dar și a uneltelor din lemn și oase.
Hominizii foloseau și pielea de animal și fibre vegetale ca unelte, dar acestea s-au descompus rapid.
Acum 50.000 ani, se dezvoltase o varietate de unelte, de la proiectile folosite pentru aruncare la distanță, ca
sulițele și săgețile, până la pumnale și instrumente de perforare. În Africa s-au găsit primele relicve din
oase și forme de artă preistorică conform descoperirilor arheologice.
Prima dovadă a pescuitului uman a fost găsită în peștera Blombos din Africa de Sud.
Umanitatea a evoluat din primii membrii ai genului Homo, ca Homo Habilis ce folosea unelte din piatră
până la oamenii moderni din punct de vedere anatomic. În Paleoliticul Superior, hominizii au dezvoltat
comportamentul și limbajul uman.
Epoca Paleoliticului este prima perioadă a epocii de piatră, care a durat aproximativ 2,6
milioane de ani, din apariția primilor hominizi până la apariția agriculturii, în jurul anului
10.000 î.Hr.
Paleoliticul inferior (2,6 milioane de ani - 300.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii
au început să folosească unelte din piatră cioplită. Ei erau vânători-culegători și trăiau în
grupuri mici.
Paleoliticul mijlociu (300.000 de ani - 30.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii au
început să folosească unelte din piatră șlefuită. Ei au început să trăiască în peșteri și să
practice ritualuri funerare.
Paleoliticul superior (30.000 de ani - 10.000 de ani î.Hr.): În această perioadă, oamenii au
început să folosească unelte din piatră lustruită. Ei au început să picteze și să sculpteze și să
dezvolte tehnologii mai complexe, cum ar fi harpoanele și arcurile și săgețile.
Paleoliticul este prima perioadă a epocii de piatră, care a durat aproximativ 2,6 milioane de
ani, din apariția primilor hominizi până la apariția agriculturii, în jurul anului 10.000 î.Hr.
Unele dintre cele mai importante artefacte din Paleolitic sunt uneltele din piatră. Aceste
unelte erau folosite pentru vânătoare, pescuit, cules de fructe și legume și construcții.
Unele dintre cele mai comune tipuri de unelte din piatră din Paleolitic includ:
Artă
O altă manifestare culturală importantă din Paleolitic este arta. Arta din Paleolitic include
picturi, sculpturi și obiecte decorate.
Multe dintre cele mai cunoscute exemple de artă din Paleolitic sunt picturile rupestre. Aceste
picturi sunt adesea găsite în peșteri și prezintă imagini ale animalelor, oamenilor și scenelor
de vânătoare.
Unele dintre cele mai faimoase picturi rupestre din Paleolitic includ:
Picturile de la Lascaux, Franța: Aceste picturi, care datează din perioada Paleoliticului
superior, prezintă o varietate de animale, inclusiv bizoni, cai și mamuți.
Picturile de la Altamira, Spania: Aceste picturi, care datează din aceeași perioadă ca și cele de
la Lascaux, prezintă și ele o varietate de animale, inclusiv ibex, cerbi și rinoceri.
Picturile de la Chauvet, Franța: Aceste picturi, care datează din perioada Paleoliticului
mijlociu, sunt unele dintre cele mai vechi picturi rupestre cunoscute. Ele prezintă o varietate
de animale, inclusiv lei, tigri și urși.
În afară de picturile rupestre, arta din Paleolitic include și sculpturi și obiecte decorate.
Sculpturile din Paleolitic sunt adesea găsite sub formă de figurine antropomorfe sau
zoomorfe. Obiectele decorate din Paleolitic includ bijuterii, arme și unelte.
În afară de unelte și artă, manifestările culturale din Paleolitic includ și alte elemente, cum ar
fi:
Ritualuri funerare: Oamenii din Paleolitic practicau ritualuri funerare pentru a-și comemora
morții. Unele dintre cele mai comune ritualuri funerare din Paleolitic includ înmormântarea
în peșteri sau în morminte supraterane.
Credințe religioase: Oamenii din Paleolitic aveau o serie de credințe religioase, care se
reflectau în arta și ritualurile lor. Unii oameni de știință cred că oamenii din Paleolitic credeau
în existența unui zeu creator sau a unei zeițe a naturii.
Organizare socială: Oamenii din Paleolitic trăiau în grupuri mici, formate din aproximativ 20-
30 de indivizi. Aceste grupuri erau organizate pe baza relațiilor de rudenie și cooperare.
Manifestările culturale din Paleolitic oferă o perspectivă asupra modului de viață al oamenilor
din această perioadă. Ele ne arată că oamenii din Paleolitic erau capabili de creativitate,
spiritualitate și organizare socială.
în Eurasia, este epoca arheologică cuprinsă între paleoliticul superior și neolitic. Termenul
de epipaleolitic este deseori folosit drept sinonim al epocii. Mezoliticul are o durată diferită de timp în
diferite părți ale Europei. Se referă la epoca finală a culturilor de vânător-culegători din Europa și Asia de
Vest, între Maximul Glaciatiunii Târzii și Revoluția Neolitică.
În Europa, Mezoliticul începe în anul 15.000 i.en. și se încheie în anul 5000 i.en.. În Asia de Sud-Est,
Mezoliticul și începe în anul11. 700i.en., și durează până în anul 8000 i.en.
Tipul culturii asociate cu Mezoliticul variază în funcție de zone, dar este asociat cu declinul grupurilor de
vânători de animale mari.
Sunt dezvoltate instrumente litice mai sotisficate și mai mici, precum și arme mai ascuțite decât cele din
Paleolitic.
În unele regiuni sunt utilizate ceramică și textilele, iar așezările tind să devină mai mari și permanente,
amplasate pe malurile râurilor sau pe coasta marii datorită pescuitului.
Mezoliticul, cunoscut și sub numele de Epipaleolitic, este o perioadă a istoriei umane care a
avut loc în Europa și alte părți ale lumii între sfârșitul Paleoliticului superior și începutul
Neoliticului. A început cu sfârșitul ultimei glaciațiuni, în jurul anului 10.000 î.Hr., și s-a
încheiat cu începutul agriculturii, în jurul anului 7.000 î.Hr.
Picturile rupestre din Urali pare să arate schimbări similare după Paleolitic, iar idolul Shigir din lemn este
un obiect de artă ce atestă sculptură. Este o scândură de zada sculptată cu motive geometrice, dar înălțată
cu un cap de om. După fragmente, se pare că ar fi avut peste 5 metri înălțime când a fost făcută. Figurină
Ain Sakhri din Palestina este o sculptură natufiană în calcit.
În Europa de Nord-Est, Siberia și anumite situri din Europa de Sud și Africa de Nord, s-au descoperit
obiecte de ceramică care datează din anii 9000-5850 i.en. Arheologii ruși preferă să descrie astfel de culturi
de ceramică drept neolitice, chiar dacă agricultură este absentă. Această cultură mezolitică producătoare de
ceramică poate fi găsită că fiind periferică culturilor neolitice sedentare.
Este un tip distinctiv de ceramică, cu bază ascuțită sau buton și margini evazate, fabricată prin metode
neutilizate de fermierii din Neolitic. Deși fiecare cultură mezolitică a dezvoltat un stil individual, trăsăturile
comune sugerează un singur punct de origine. Cea mai timpurie manifestare a acestui tip de ceramică poate
fi în regiunea din jurul lacului Baikal din Siberia. Apare în cultură Elshan sau Yelshanka sau Samara de pe
Volga în Rusia cu 9.000 de ani în urmă și de acolo s-a răspândit prin cultură Nipru-Doneț la cultură Narva
din Marea Baltică de Est. Răspândita spre vest de-a lungul coastei, se găsește în cultură Ertebølle din
Danemarca și Ellerbek din Germania de Nord și cultură Swifterbant aferentă din Țările de Jos.
O publicație din 2012 în revista Science, a anunțat că cea mai veche ceramică cunoscută până în prezent în
lume a fost găsită în peștera Xianrendong din China, avan o vechime de între 20.000 și 19.000 de ani , de
la sfârșitul ultimei perioade glaciare. Datele carbonului 14 au fost stabilite prin datarea atentă a
sedimentelor din jur. Multe dintre fragmentele de ceramică aveau urme de ars, ceea ce sugerează că
ceramică era folosită pentru gătit. Aceste recipiente timpurii de ceramică au fost făcute cu mult înainte de
invenția agriculturii (datată între 10.000 și 8.000 î.en.).
Unelte și arme
Unele dintre cele mai importante artefacte din mezolitic/epipaleolitic sunt uneltele și armele.
Acestea erau folosite pentru vânătoare, pescuit, culegere și agricultură.
Unele dintre cele mai comune tipuri de unelte și arme din mezolitic/epipaleolitic includ:
Unelte din piatră lustruită: Aceste unelte erau mai eficiente decât uneltele din piatră cioplită și
erau folosite pentru o varietate de sarcini, inclusiv tăierea, răzuirea și perforarea.
Arcul și săgeata: Arcul și săgeata erau o nouă armă de vânătoare care a oferit oamenilor un
avantaj semnificativ asupra animalelor sălbatice.
Artă
O altă manifestare culturală importantă din mezolitic/epipaleolitic este arta. Arta din
mezolitic/epipaleolitic include picturi, sculpturi și obiecte decorate.
Picturile rupestre din mezolitic/epipaleolitic sunt adesea mai realiste decât arta din Paleolitic.
Ele prezintă o varietate de subiecte, inclusiv animale, oameni și scene de vânătoare.
Sculpturile din mezolitic/epipaleolitic sunt adesea găsite sub formă de figurine antropomorfe
sau zoomorfe.
Ritualuri funerare: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic practicau ritualuri funerare pentru a-și
comemora morții. Unele dintre cele mai comune ritualuri funerare din mezolitic/epipaleolitic
includ înmormântarea în peșteri sau în morminte supraterane.
Credințe religioase: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic aveau o serie de credințe religioase,
care se reflectau în arta și ritualurile lor. Unii oameni de știință cred că oamenii din
mezolitic/epipaleolitic credeau în existența unui zeu creator sau a unei zeițe a naturii.
Organizare socială: Oamenii din mezolitic/epipaleolitic trăiau în așezări mai mari și mai
permanente. De asemenea, au început să se specializeze în activități economice, cum ar fi
vânătoarea, pescuitul sau agricultura.
. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate
a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic (chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă
cronologică strictă, însă include o serie de manifestări economice comune, cum ar fi: uneltele din piatră
lustruită; practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic
cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities), însă
termenul nu a fost larg acceptat.
Neoliticul ("nouă epocă de piatră") este ultima perioadă a epocii de piatră, care a început acum 12 000 de
ani (anii 10 000 î.e.n.) când s-a dezvoltat agricultură în Orientul Apropiat din perioada epipaleoliticului.
Perioada se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic
(chalcolithic) acum 6500 ani (anii 4500 î.e.n.), ceea ce a dus la Epoca Bronzului și Epoca Fierului. În
nordul Europei, Neoliticul a durat până în anul 1700 î.e.n, iar în China până în anul 1200 î.e.n. Alte regiuni
ale lumii, ca America de Nord și America de Sud, au rămas în neolitic până la contactul cu europenii.
Neoliticul, cunoscut și sub numele de epoca pietrei lustruite, este ultima perioadă a epocii de
piatră, care a durat aproximativ 10.000 de ani, din apariția agriculturii în jurul anului 10.000
î.Hr., până la începutul epocii metalelor în jurul anului 3.000 î.Hr.
Așezări neolitice
Olărie: Oamenii au început să folosească ceramica pentru a face vase, boluri și alte obiecte.
Ceramica a fost o îmbunătățire semnificativă față de uneltele și vasele din piatră, deoarece era
mai durabile și mai ușor de curățat.
Pietre lustruite: Oamenii au început să folosească unelte și arme din piatră lustruită, care erau
mai eficiente decât uneltele și armele din piatră cioplită.
Revoluția neolitică
Apariția agriculturii în epoca neolitică a fost o schimbare majoră în istoria umană. Această
schimbare este cunoscută sub numele de revoluția neolitică. Revoluția neolitică a avut un
impact profund asupra societății umane, ducând la o serie de schimbări, inclusiv:
Creșterea populației: Agricultura a oferit oamenilor o sursă de hrană mai stabilă și mai sigură,
ceea ce a dus la creșterea populației.
Sedentarism: Oamenii au început să trăiască în așezări permanente, mai degrabă decât să se
deplaseze în căutarea hranei. Acest lucru a dus la dezvoltarea unor noi forme de organizare
socială și politică.
Specializarea: Agricultura a permis oamenilor să se specializeze în activități economice, cum
ar fi agricultură, olarie sau comerț. Acest lucru a dus la o societate mai complexă și mai
stratificată.
Religie: Revoluția neolitică a fost asociată cu dezvoltarea unor noi forme de religie. Oamenii
au început să venereze zei și zeițe ai agriculturii și fertilității.
Revoluția neolitică a fost o perioadă de schimbări majore și inovații. Această schimbare a dus
la dezvoltarea societății umane așa cum o cunoaștem astăzi.
În cadrul utilajului litic s-au observat unele schimbări pe parcursul evolu ției
culturale. Astfel, în primele faze de evoluție se remarcă prezența în num ăr mare a
microlitelor, puse uneori în legătură cu o anumită tradiție mezolitică. În fazelele
mai dezvoltate se utilizează mai mult lamele mai lungi, cu lungimi variabile între 4
și 7 cm și fin retușate. În etapele finale apare din nou preferința pentru unelte
microlitice. Din piatră șlefuită s-au realizat mai multe variante de topoare sau d ăl ți.
În cea ce privește natura materialului folosit în general se consider ă ca fiind de
origine locală, provenind din Carpați sau, în cazul obsidianului, în mare parte
provenind din zona Tokaj din Ungaria.
https://www.voci.ro/istoria-neoliticului-de-pe-teritoriul-romanesc/