N.

DAŞCOVICI
3583

PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR
Şl

SOCIETATEA NAŢIUNILOR
încercare de sinteză asupra regulamentului internaţional
rezultat pe urma râsboiului 1914 - 1918.

Naţiunea ca realitate ş i unitate s o c i a l ă ;

Nafiunea în conflict cu Statul;
Biruinfa ideei naţionale şi autodeterminarea;
Plebiscitele, practica plebiscitară recentă ;
Europa central-răsăriteană şi aplicarea autodeterminării;
Corectivul ideei naţionale: ocrotirea minorităţilor;
Istoricul şi desvolţarea ideei de o c r o t i r e : principalele s i s t e m e
a p l i c a t e l a 1878, 1913 ş i 1 9 1 9 ;
C u m s e a p l i c ă u l t i m u l s i s t e m d e o c r o t i r e s u b g a r a n ţ i a S. N . ;
Societatea naţiunilor, supra-Stat sau liberă asociaţiune interna­
ţională ?
R o m â n i a m a r e î n f a ţ a p r i n c i p i i l o r S. N.

IN SUPLIMENT:
1. Bazele principiale ale păcii sau „punctele
u
lui Wilson ;
2. Pactul Societăţii naţiunilor;
3. Actul de unire dela Alba-Iulia;
4. Tratatul pentru ocrotirea minorităţilor.

BUCUREŞTI

„ C A R T E A R O M Â N E A S C Ă "
1922
 3583
N. DAŞCOVICI

PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR

SOCIETATEA

încercare de sinteză asupra regulamentului internaţional

rezultat pe urma răsboiului 1914-1918.

CU UN SUPLIMENT DOCUMENTAR

BUCUREŞTI
„CARTEA ROMANEASCA" S. A-
1922
 Cuvânt introductiv
Râsboiul încheiat prin pacea generală dela 1919 marchează
o cotitură decizivâ în istoria omenirii. Ca toate că ne lipseşte
încă perspectiva necesară,—de oarece trăim momentele când se
limpezesc nouile directive şi concepţiuni pentru viaţa politică
a întregei lumi—ne dăm cu toţii seama de marea transformare
săvârşită. Dacă la elementele complexe din care au eşit ultimele
evenimente, adăugăm solidaritatea şi interdependenţa vieţii mo­
derne fără asemănare, de pildă, în vremea cor greşului dela Viena
(1815), vom înţelege şi mai bine extrema rapiditate şi intensi­
tate prin care se manifestă astăzi transformarea în comparaţie
cu transformările săvârşite în alte momente decisive ale istoriei.
A încercă o sinteză a tuturor transformărilor politico-so-
ciale pe care le-a provocat râsboiul şi le-a consfinţit pacea,
este o operă constructivă de covârşitoare valoare şi care cere
mare pregătire şi profunde cunoştinţe. A încercă, însă, sinteza
aceasta numai în unele direcţiuni, este a face o modestă operă
de informaţiune şi documentare.
Prezentând lucrarea de faţă publicului cititor din România
unită, nu fac decât să încerc o asemenea informaţiune şi docu­
mentare în privinţa noului regulament internaţional stabilit prin
pacea generală; şi fac încercarea convins că informaţiunea şi
documentareb aceasta este una dintre cele mai însemnate şi mai
grabnice pentru însăşi consolidarea Statului român întregit.
Când am pornit râsboiul, la 1916, România ca şi toată
omenirea, trăia sub imperiul directivelor şi concepţiunilor unei
lumi vechi, dar eră plină de năzuinţa capabilă de jertfă pentru
zămislirea unei lumi noui. Voinţa hotărâtă spre mai bine a tu­
turor şi jertfa rodnică a niţiun'lor nedreptăţite pana eri, au
făcut să triumfe năzuinţa obştească spre o altă lume şi, odată
cu ea, năzuinţa spre libertate şi unire laolaltă a Rmânismului.
Naţiunea noastră din stăpânită, in parte, până eri de alţii, a
ajuns, pe alocuri, stăpănitoare şi încă peste aceşti alţii.
Oare, vom cădea în ispita trecutului ca să repetăm gre­
şelile grea ispăşite de ei şi vom uita, astăzi, ceeace am cerut
eri şi am rostit ca un crez al vremurilor ce aveau să vină ?
Ar însemna să nu fi fost capabili de a învăţă ceva din
experienţa altora făra jertfa şi durerea propriilor noastre ex­
perienţe şi, mai ales, ar însemnă să fi uitat adânca înţelepciune
a zicătoarei noastre populare: „ce ţie nu-ţi place altuia nu face".
Sau pentru a fi mai Precis şi mai de actualitate: să na le facem
altora nedreptatea pe care noi n'am putut-o îndură.
Aceasta'i o necesitate de Stat şi, totodată, o condiţiune
neapărată de adaptare la nouile condiţiuui de convieţuire dintre
naţiuni pe care pacea generală le a schiţat, iar timpul le desă­
vârşeşte zi de zi.
Neamul nostru a cărui fineţe şi capacitate de adaptare
situaţiunilor celor mai grele s'a dovedit dealungul veacurilor,
va şti, desigur, şi de data aceasta, să fie la înălţimea spiritului
cel nou al vremei spre a-şi putea desăvârşi misiunea în con­
certul civilizaţiunii omeneşti. N. D .
 I.

NAŢIUNEA CA REALITATE ŞI UNITATE

SOCIALĂ

«Ştiinţa a lăsat până acum naţiunea aproape

numai pe seama poeţilor lirici, a foiletoniştilor
şi a oratorilor de întruniri publice, din Parla­
ment ori dela petreceri. Intr'o vreme de mari
lupte naţionale n'am pus încă bazele unei teorii
satisfăcătoare despre esenţa naţiunii*. Aşa îşi
începea fruntaşul socialist austriac, Oţto Bauer^
1
studiul său ) care este astăzi, fără îndoială, una
din lucrările fundamentale asupra problemei
naţiunii. Şi aceiaşi preocupare, cu mai mult
temei astăzi în România întregită cu minori­
tăţi însemnate între graniţele sale şi după un
răsboi care va rămâne în istorie răsboiul naţiu­
nilor, l'a determinat pe d. D. Guşti, profesor de
sociologie la Universitatea din Bucureşti, să ne
dea un început dintr'o lucrare de ştiinţă, dar şi de
2
aplicaţiune practică ).

1) Die Nationalitaetenfrage und die Sozialdemokratîe, Viena^

1908.
2) Problema naţiunii în „Archiva pentru ştiinţa şi reforma
socială" Anul I, No. 2—3. Sub o formă mult mai vastă şi mai
complexă, aceiaşi problemă a fost desvoltată, într'o serie de
conferinţe ţinute la Iaşi, în vremea rasboiului şi refugiului, de
d. N. forga. Au apărut sub titlul Principiul naţional, originea şi
desvoltarea lui, în ziarul ..Neamul Românesc". Februarie 1917.
In îngrijorarea şi tristeţea durerilor de atunci, conferinţele ace-
stea au adus un balsam de reconfortare şi speranţă prin puterea
adevărurilor şi constatărilor ştiinţifice.
 Constatarea că teoria naţiunii a rămas în urma
realităţilor nu-i de natură nici să ne alarmeze,
nici să ne întristeze, pentru simplul motiv că în
domeniul fenomenelor sociale — rezultanta cau­
zelor şi influenţelor multiple, variate, uneori con­
tradictorii, — rolul ştiinţei se mărgineşte aproape
exclusiv la constatări şi deducţiuni după înfăp­
tuirile vieţii.
n u m a 1
irealitatea Nimeni ' contestă astăzi realitatea na-
'naţiunii. ţiunii ca unitate socială de sine stătătoare, activă
şi conştientă de existenţa ei colectivă, aşa cum
individul este conştient de propria-i personalitate.
In ciuda tuturor piedicilor materiale sau morale
şi trecând peste toate doctrinele şi tendinţele pa­
cifiste ori cosmopolite, forţa vitală a naţiunilor
s'a manifestat în anii din urmă chiar din mijlo­
cul celor mai înapoiate şi mai puţin conştiente
dintre popoare. De altminteri, perioadele de crize
violente din sânul societăţii moderne, cum ar fi
răsboaiele, sunt tocmai acelea care pun mai bine
în evidenţă realităţile şi forţele sociale, absorbite
şi divizate în vremuri normale mai mult de preo­
cupările individuale.
La 1911, când au isbucnit răsboaiele balcanice,
omenirea a avut, poate, prima manifestare mai
vie despre ceeace este realitatea naţiunii în sânul
societăţii contimporane. Mobilizaţii tinerelor ţări
balcanice — Grecia, Bulgaria, Serbia — aflaţi în
străinătate, au alergat într'un suflet, ca la o che­
mare de petrecere, spre a luă armele împotriva
Turciei. Oameni simpli şi nevoiaşi, goniţi din
ţările lor sărace de imperativul categoric al gurii
până în cele două Americi, s'au năpustit asupra
transatlanticelor spre a se întoarce acasă, la che­
marea de răsboi, ca să moară în luptele dela
Kumanovo, Kirkilisse ori Janina. Şi aceiaşi sol­
daţi simpli, aliaţi împotriva duşmanului comun,
s'au luptat, apoi, între ei cu înverşunare când
fiecăreia din cele trei ţări i-s'a părut că va fi
trasă pe sfoară de fostul aliat. Dacă faptul răs-
boiului dintre aliaţii balcanici se poate explică şi
prin vina conducătorilor, iar rezistenţa soldaţilor
la o luptă nouă, neprevăzută din primul moment,
s'a susţinut prin disciplina militară, înverşunarea
reciprocă a populaţiei de diferite naţionalităţi din
regiunile contestate se explică mai ales prin rea­
litatea naţiunilor respective. Ancheta Carnegie
întreprinsă imediat după răsboaie, la faţa locului,
coristatâ că „populaţia s'a împărţit în atâtea ta­
bere câte naţionalităţi sunt şi care se combat şi
vor să se substitue unele altora". Aceste naţio­
nalităţi „s'au masacrat reciproc şi s'au urgisit
între ele cu atât mai mare înverşunare cu cât se
cunoşteau între ele şi aveau duşmănii şi ură
1
unele contra altora de multă vreme" ).
Triste şi dureroase constatări, dar ele nu fac
decât să sublinieze şi mai bine realitatea naţiunii!
Când a isbucnit, la 1914, marele răsboiu al ar- individul în
r na
matelor cu serviciul obligator şi permanent pentru £ut°iol. ~
toţi cetăţenii, scenele emigranţilor balcanici din
America s'au repetat cu mobilizaţii celorlalte na­
ţiuni mai mari şi mai luminate.
Serviciul militar obligator ar fi încă o expli­
caţie pentru graba cetăţeanului contimporan, con­
ştient de îndatoririle sale. In Anglia, însă, unde
armata nu se recruta decât prin voluntariat, am
asistat la minunea înfiinţării din nimic a unor mari
oştiri de voluntari. Numărul Englezilor indivi­
dualişti şi materialişti, precum se spune, cari
veneau de bună voe să-şi ofere viaţa pentru ţară,
a crescut în măsură neaşteptată, după accentua-

1) Dotation Carnegie pour la paix internaţionale, Enquetedans

Ies Balkans, Paris, 1914 p. 131 şi urm.
 rea îăsboiului german de submarine, adică a
crescut în măsura primejdiei ce ameninţa Anglia.
O nouă manifestare strălucită despre realitatea
naţiunii.
Aceeaşi splendidă manifestare în Franţa, unde
„unirea sfântă" a pus capăt neînţelegerilor po­
liticei interne, iar antimilitarişti şi internaţiona­
lişti aprigi, ca Gustave Herve, şi-au abandonat
crezul unei vieţi întregi pentru a se oferi na­
ţiunii.
Interesant este în acelaş sens şi cazul Ger­
manilor emigraţi în Statele Unite, unii asimilaţi
la a doua generaţie, şi cari, în clipa când Ger­
mania se afla în lupta supremă contra omenirii,
s'au trezit din nou ca Germani şi au provocat
atâtea comploturi şi frământări în viaţa americană.
Pr/rfa disio- Dintre armatele europene, cea austro-ungară a
C
burgice ' bS
dat numeroase pilde despre realitatea naţiunii,
într'un sens contrar. Spionajul, trădările şi dezer­
tările din partea oştenilor aparţinând naţionalită­
ţilor oprimate au fost mai numeroase de cât în
orice altă armată beligerantă. Toată teroarea
deslănţuită asupra populaţiunilor, goana după
trădători ori represiunile sângeroase, n'au putut
crea un suflet unitar forţei militare habsburgice.
Dimpotrivă chiar, asemenea ticăloşii contra pro­
priilor cetăţeni i-a răpit monarhiei ultima putinţă
de viaţă *) şi a grăbit isbucnirea revoluţiei care
a însemnat dislocarea ei definitivă în atâtea na­
ţiuni deosebite.
Naţiunea d'in- Am putea cita nenumărate alte cazuri în sensul
e m a s u s s r e a
l
sa''ori° profe- ^ * P sublinia realitatea naţiunii,
siunea. dar ne oprim pentru a conchide, împreună cu
Gustave Le Bon, că omul îşi poate schimba cu

1) Eugen Ehrlich, Sfârşitul unei mari împărăţii, cu prilejul

scrierii d-lui Kleinwaechter „Der Untergang der Oesterreichisch-
ungarischen Monarchie", studiu apărut în „Arhiva pentru ştiinţa
şi reforma socială". Anul 3, N o . 1.
 uşurinţă clasa ori profesiunea, dar nu naţiunea,
înainte de a aparţine unei categorii profesionale
sau unei clase sociale prin faptul naşterii, omul
face parte dintr'o naţiune şi, de aceea, chiar din
primul moment al isbucnirii răsboiului, interesele
patriei sau mai exact ale naţiunii, au trecut
înaintea intereselor de clasă şi chiar le-au înlo-
1
cuit ). In locul divergenţelor şi luptelor de clasă,
din fiecare ţară, am avut dintr'odată armonia
şi solidarizarea tuturor în cuprinsul naţiunii pentru
lupta cea mare, pe viaţă şi pe moarte, dintre na­
ţiuni.
E de mirare numai cum s'au găsit oameni lu­
minaţi în stare să se revolte şi să dezaprobe ges­
tul celor 98 savanţi germani, adevărate autorităţi
consacrate în ştiinţa universală, cari prin vestitul
lor manifest s'au solidarizat cu acţiunea militară
şi politică a Germaniei imperiale. Şi tot aşa de
neînţeles mt-se pare învinuirea de pangermanism
şi lipsă de credinţă faţă cu idealurile Internaţionalei
pe care toate cercurile din ţările Antantei au
adus'o, fără nici o rezervă, socialiştilor germani
pentru chipul cum au răspuns la chemarea de
răsboi a împăratului, ca şi la cererile de credite
militare în Reichstag. Căci, în definitiv, savanţii,
ca şi muncitorii socialişti ai Germaniei, n'au făcut,
prin atitudinea lor, decât să dea, involuntar poate,
o nouă dovadă despre ceeace este realitatea şi
unitatea naţiunii mai presus de orice interese,
tendinţe sau credinţe internaţionale.
In fata atâtor manifestări evidente ale naţiunii
ca unitate socială şi personalitate morală, ges­
turile sau atitudinile unor talente strălucite de
talia lui Romain Rolland, retras pe pământul

1) Premieres consequences de la guerre, în „Bibiliotheque de

philosophie scientifique, Paris 1917, pag. 15 şi urm.
 Elveţiei neutre ca să rămână şi să scrie ,Au-des-
sus de la melee", sunt simple manifestări izolate
ale unor splendide exemplare de spirite interna­
ţionaliste. Valoarea lor astăzi este mai curând o
curiozitate umană, ceva neobişnuit şi original,
care nu desmite teoria noastră, deşi un Rolland
poate constitui idealul omenesc de ajuns în ziua
depărtată când libertatea şi egalitatea dintre naţi­
uni va fi devenit o realitate simţită, în locul
dezideratului teoretic al ultimelor două veacuri.
C > e n r u a
°natiomiT F * încheia aceste consideraţiuni generale
peste grani- despre realitatea şi unitatea naţiunii, dincolo de
rani e e
arHfi
c/oL ~ g f ^ artificiale ale Statelor, vom examina
puţin situaţia Elveţiei în decursul răsboiului dintre
naţiunile sale vecine.
Se ştie că acest Stat european, întemeiat pe
cea mai desăvârşită libertate şi egalitate dintre
cetăţenii săi, este alcătuit din trei populaţiuni cu
limbă şi cultură deosebite, din Elveţieni francezi,
geimani şi italieni. Intre aceste naţionalităţi, care
alcătuesc republica elveţiană, n'a existat nici odată
şi nu există cea mai mică duşmănie, neînţelegere
sau tendinţe de hegemonie din partea uneia faţă
1
de celelalte ). Nu există, cu alte cuvinte şi spre
a preciza ideea, nimic din ceeace, înainte de răs-
boi, se cunoştea sub expresia de „revendicări
ale naţionalităţilor" din Balcani, Austro-Ungaria,
Rusia, Turcia sau Prusia şi care constituiau un
motiv de îngrijorare şi de nelinişte permanentă
pentru opinia internaţională. Tocmai acest exem­
plu de acord şi liberă conlucrare dintre naţiuni
deosebite, în sânul aceleiaşi organizaţiuni de Stat,

1) Aproape singura pildă ce se poate da pentru desmfnţirea re-

gulei că naţiunile deosebite când se întâlnesc laolaltă, pe acelaş
teritoriu, tind la hegemonie una faţă de alta şi'n cel mai bun caz
la imperialismul cultural de care vorbeşte pe larg prinţul Von
Bulow în Deutsche Politik, Berlin 1916, pag. 255 şi urm.
alcătuia un titlu de glorie pentru Elveţia şi un
argument puternic pentru adversarii ideii naţi­
onale reclamată ca o condiţie neapărată pentru
buna şi normala desvoltare a Statelor. Intr'o con­
ferinţă ţinută Ia Basel în Ianuarie 1915, d. Seip-
1
pel ), profesor Ia şcoala politechnică din Zurich,
afirma cu mândrie ideea de drept reprezentată
în lume de către patria sa, în termenii următori :
„Toate ideile întemeiate pe forţa materială, pe
rasă, pe dreptul unei rase de a stăpâni asupra
celorlalte, sunt chiar negaţiunea ideii noastre
naţionale elveţiene, care se întemeiază pe înţe­
legerea dintre rase şi pe libera lor conlucrare*.
Căci ideea pe care noi trebue s'o reprezentăm
în lume, spune d-sa mai departe, „este dreptul
popoarelor, oricât de mici ar fi ele, de a-şi ho­
tăra libere soarta lor*.
C r i a E l v e
Cu toată aparenţa de solidaritate socială a ? -
ci . « iw j . , ±» c • ţieiîndecur-
Elveţiei miaunlru şi cu toata perfecta armonie s u i răsboiu-
lui
dintre naţiunile conlocuitoare, răsboiul a provo- -
cat o criză teribilă pentru viaţa republicei. Oa­
menii ei gânditori au privit cu groază la aple­
carea populaţiunilor de diferite limbi de a depăşi
obligaţiunile neutralităţii spre a face gesturi de
solidarizare morală, peste graniţa de Stat, cu
naţiunea vecină de aceiaşi limbă şi cultură. Este
lucru îndeobşte cunoscut astăzi că opinia publică
a Elveţiei geimane a fost favorabilă puterilor
centrale, pe când în partea franceză şi italiană
a republicei curentul de opinie era înclinat în
favoarea Antantei şi în special pentru Franţa.
Arnold Reymond, profesor de filo so fie la Uni­
versitatea din Neuchâtel, încercând să formuleze
un alt ideal de naţionalitate, cel reprezentat de
1) La Suisse et la Guerre, în colecţia „Pages d'histoire
1914-1915", Paris, ed. Berger-Levrault.
 Elveţia, scăpa, totuşi, o îngrijorare legitimă, prin
afirmaţia că acest ideal, peste instinctele de rasă
şi de limbă, trebue să fie „viabil şi să reziste
la toate încercările". Căci erau prea puternice
aceste încercări!
„In general — şi-i foarte firesc — soarta
vecinilor noştri imediaţi, Germanii, ne stă mult
la inimă şi întrucât pentru Germania e o ches­
tiune de luptă pe viaţă, noi simţim că însăşi
cultura noastră, felul nostru de a înţelege viaţa
ca şi limba maternă, ne sunt de asemenea înj
joc", mărturisea un Elveţian german, totuş.
foarte credincios şi foarte respectuos faţă cu în t
J
datoririle sale de neutralitate personală ). Dar to
el singur revenea asupra ideii iniţiale spre B
afirma, plin de teama realităţilor, că „graniţe
limbilor nu trebue să ajungă la noi graniţă între
popoare, după cum se pare că aceasta trebue să
fie tot mai mult regulă în Europa". Iar profe­
sorul Bovet din Zurich, directorul revistei
„Wissen und Leben", răspunzând la apelul lui
Avenarius, directorul revistei .Kunstwart" din
Munich, care vorbea despre casa comună unde
trăeşte laolaltă rasa germană, afirma nevoia ca
Elveţienii să asculte cu rezervă glasul vecinilor,
fie ei Francezi sau Germani, cari le vorbesc
despre unitatea raselor. Căci trebue să vedem
în aceasta „primejdia unei separaţiuni despre care
nu voim să ştim nimic".
separafmnea Din tot ce am văzut până acum, realitatea şi
integratiunea unitatea naţiunii reies evidente şi cu neputinţă
lor. de contestat.
Naţiunea apare ca un fapt viu, rezultat dintr'un
complex de elemente materiale şi mai ales sufle­
teşti, cu o personalitate morală, având voinţă şi

1) Broşura „La Sulsse et la Guerre", p . 41.

conştiinţă proprii şi deosebind între ele naţiunile
chiar atunci când, în starea înaintată de civili­
zaţie şi cultură a omenirii contimporane, s'ar
părea că mergem spre o contopire, laolaltă, a
tuturor deosebirilor dintre colectivităţile umane.
Fenomenul general de separaţiune între dife­
ritele naţiuni ale globului şi, totodată, tendinţa
lor spre integraţiune, dau loc la fireasca între­
bare : ce este naţiunea, care-i sunt elementele
distinctive şi caracteristice?
Deşi în aparenţă răspunsul pare uşor, ca ve­
nind sau înţelegându-se dela sine, el este mult
mai greu în realitate. Naţiunea fiind ceva viu,
în continuă mişcare, într'un permanent proces de
transformare, răspunsul devine greu tocmai din
cauza mobilităţii elementelor componente.
Sociologii ca şi filosofii sunt departe de acor­
dul unanim în găsirea unui răspuns strict ştiin­
ţific, capabil de a fi lesne verificat prin realita­
tea vieţii, la întrebarea: ce este şi cum este
naţiunea ?
O mulţime de oameni trăind laolaltă sub
aceiaşi administraţie şi sub puterea unor legi
comune, nu alcătueşte o naţiune. Realitatea vieţii
a dovedit aceasta în momentul când Austro-
Ungaria s'a desfăcut aproape fără nici o sgu-
duire, printr'un proces lent şi natural de descom­
punere, imediat după prăbuşirea armatelor sale
la Vittorio Veneto.
Monarhia s'a descompus imediat pentru că,
precum spune Ehrlich în studiul mai sus citat,
nu se născuse încă naţiunea în Statul habsbur^,,
gic, iar între elementele lui componente nu exis-
tase niciodată un sentiment adevărat de comunitate.
O mulţime de oameni laolaltă nu se poate Naţiunea şi
socoti drept o naţiune aşa după cum nu poţi 'otâtoMve.
concepe omul ca o simplă împreunare de celule
 vitale'). Precum acestea au nevoie de suflul
vieţii, ca să alcătuiască omul, tot aşa mulţimea
are nevo'e de un suflu vital identic, spre a al­
cătui naţiunea, suflu pe care'l dă, după Mancini.
numai conştiinţa de naţionalitate aparte.
Iată cum principiul de naţionalitate se leagă
şi decurge din realitatea naţiunii.
Elementele constitutive interne, ca şi caracte-
risticele externe ale naţiunii, au ajuns, după a-
proape două veacuri de lupte şi controverse, să
se precizeze în mod aproape unanim.
2
Mancini ), ilustrul profesor italian, în lecţia
lui de inaugurare a cursului de Drept interna­
ţional la Universitatea din Turin, vorbind despre
naţionalitate ca fundament al Dreptului ginţilor,
a formulat definiţiunea aproape complectă a
naţiunii în termenii următori: Comunitate na­M

turală de oameni trăind pe acelaş teritoriu şi

uniţi între ei prin legături de rasă, de credinţi
religioase, printr'un comun trecut istoric şi,
totodată, prin aspiraţiunile morale ca şi prin
conştiinţa înţelegerii lor laolaltă".
Ceeace încerca Mancini, sub formă ştiinţifică
şi juridică, să stabilească la 1851 despre reali­
tatea naţiunii, nu era decât expresiunea vie a
unei nevoi adânc simţită pe atunci de naţiunea
italiană, ajunsă ljjjronştifiifap^
zente, a trecutuluj^lorios, ca şi a viitorului ei
în lume. Sub influenţă^y^îuJj£J franceze^-care-
procîamase dreprnriifi tndiv?dnl'"'_jL consfinţise t

practic doctr(nj_su£ej^riiritţiLJia^
tiraniei monarhice, într'o ţară cu unitate naţio­
nală, poporul italian, unitar şi el prin trecutul

1) Ruedorffer, Grundzuge der Weltpolitik in der Gegenwart,

Berlin 1916, p. 7 şi urm. f" *"~\
2) Diritto internazionale, prelezioni, Napol^ 1878. /
glorios, prin teritoriul comun închis de ţărmu­
rile mării şi, mai ales, prin asupririle unei domi-
naţiuni streine întrupată în dinastia de Habsburg,
îşi afirma tot mai vie conştiinţa personalităţii
sale morale în năzuinţa către libertate şi egalitate.
Cu douăzeci de ani mai înainte, una din glo­
riile politice ale Italiei contimporane, Giuseppe
1
Mazzini ), scria şi muncea neobosit pentru
deşteptarea acestui sentiment de naţionalitate
italiană.
In apelul către muncitorii italieni, le vorbea
de datoria de a se întovărăşi pe baze naţionale
şi a încerca „să-şi creeze o patrie şi un nume*
înainte de a se sili să cucerească îmbunătăţiri
sociale pentru „popoarele care au patrie şi nume
-
şi steag şi unitate naţională"
Pentru că, afirma el mai departe, «omenirea
este o armată uriaşe care înaintează spre cuce­
rirea ţinuturilor necunoscute împotriva unor duş­
mani puternici şi prevăzători. Fiecare are locul
ce i-s'a încredinţat, fiecare are o operaţiune deo­
sebită de îndeplinit, iar biruinţa comună atârnă
dela exactitatea cu care vor fi îndeplinite dife­
ritele operaţiuni".
Intr'alt studiu despre -Cosmopolitism şi naţio-
nalitate", Mazzini făcea, la 1834, distincţiunea
netă dintre cele două noţiuni pentru a afirma,
cu tărie şi răsunet, că între om şi umanitate
există un stadiu intermediar, naţiunea, în mersul
progresiv către idealul omenesc de libertate,
egalitate şi fraternitate. „Naţionalitatea popoa­
relor n'a avut până acum existenţă": ea apar­
ţine viitorului. In trecut nu găsim naţionalitate,
în afară de aceea definită de regi şi de trata-

1) Scrittl di Giuseppe Mazzini, 2 voi. în „Biblioteca cla­

sica economica", ed. Sonzogno, Milano.
fele între familii privilegiate. Regii nu se uitau
decât la interesele lor personale, iar tratatele au
fost redactate de indivizi fără calitate, în secre­
tul cancelariilor, fără cea mai neînsemnată inter-
venţiune populară, fără cea mai mică inspira-
ţiune de umanitate*.
Astfel, în opera de revendicare şi acţiune po-
litică-nafională a lui Mazzini, găsim temeiul de
limpezirea ideilor despre naţiune, cât şi primele
formulări destul de precise despre ceeace ar tre­
bui să fie înfrăţirea popoarelor, libere şi egale,
un fel de Societate a Naţiunilor.
Ca un ecou strălucit al doctrinei şi mişcării
mazziniene, neamul românesc de peste Carpaţi
a dat omenirii, pe câmpia Libertăţii în 1848,
expresiune vie aceluiaş crez în discursul cele­
bru al lui Simion Barnuţiu caie a spus „prin
naţionalitate Ia libertate".
Definiţiunea lui Mancini, precum am spus,
este aproape complectă şi o regăsim, cu neîn­
semnate variante, aproape la toţi autorii cari au
scris asupra problemei naţiunii.
1
La noi, d. A. C. Cuza ) spune că naţiunea
este „totalitatea indivizilor de acelaş sânge, aşe­
zaţi pe un pământ determinat ca bază necesară
a existenţei lor, având: acelaş grai pe care ei
l'au format, acelaş trecut, aceleaşi interese pre­
zente, aceleaşi aspiraţii de viitor şi alcătuind, ca
organism, aceeaşi putere, naţionalitatea creatoare
a culturii umane, care nu este, dar, de cât pro­
ductul ei variat."
Rezumând diferitele elemente constitutive sau
caracteristice naţiunii, am avea, prin urmare:
1) Comunitatea naturală pe acelaş teritoriu.
2) Comunitatea de rasă, adică acelaş sânge
dintr'o descendenţă comună.
1) Naţionalitatea în artă, Bucureşti 1915, p. 181.
 3) Comunitatea limbii.
4) Un trecut comun, din care urmează comu­
nitatea de obiceiuri, tradiţiuni, aspiraţiuni, ca şi
comunitatea de drept şi de credin|ă religioasă.
5) Conştiinţa individualităţii sale deosebite, de­
curgând din toate aceste comunităţi enumerate
ca elemente constitutive ale naţiunii, de unde
şi voinţa categorică de comună convieţuire.
Puţine elemente şi, lotuşi, prea multe, mai
multe chiar de cât avem nevoie spre a recunoaşte
o naţiune ca atare!
Exact vorbind, dacă am căuta să verificăm
existenţa tuturor acestor elemente în viaţa na­
ţiunilor mari sau mici, cunoscute până astăzi pe
suprafaţa globului, n'am găsi la nici una din
ele coexistenţa tuturor elementelor deodată. Prin
urmare, o naţiune există şi poate fi cunoscufă
şi recunoscută ca atare, chiar în lipsa unuia sau
mai multora din elementele enumerate.
Vom examina pe rând aceste elemente con­
stitutive ale naţiunii spre a vedea importanţa lor
variată, precum şi ceeace rămâne esenţial pentru
existenţa naţiunii ca unitate socială.
Teritoriul este primul element natural pentru
asigurarea vieţii naţiunii, ca şi pentru garantarea
coheziunii şi a persistenţei sale. Legătura mate­
rială indisolubilă dintre om şi pământul pe care
vieţueşte este aşa de puternică încât existenţa
omenirii întregi ca şi a individului nu se pot
concepe independent de pământ. Acelaş raţio­
nament pentru existenţa naţiunii.
Isvorul tuturor energiilor fiind pământul, fără
el nu vedem cum ar fi posibil progresul umani­
tăţii în toate domeniile de acţiune ca şi de gân­
dire. Viaţa grupurilor înrudite, începând cu fa­
milia sau tribul şi trecând apoi la cetatea evului
mediu sau la Statul modern, este în dependenţă
directă de proprietatea teritorială, ca şi de libera
1
folosinţă a unei întinderi de pământ ).
Sentimentul legăturii puternice dintre om şi
pământ este baza patriotismului, a dragostei de
locul naşterii, care, peste toate neplăcerile sau
dificultăţile mediului social, rămâne întipărită
pentru toată viaţa 'n suflet. Sentimentul acesta
poate varia în nuanţe sau intensitate, după cum
este vorba de orăşan sau de ţăran, şi după cum
îl examinăm la popoarele culte ori Ia cele mai
înapoiate, — dar el există puternic şi indiscuta­
2
bil ). Dovada o avem chiar la o naţiune care
şi-a pierdut teritoriul, Evreii, şi cari în chip
tradiţional şi simbolic privesc, după 2000 ani,
înapoi spre Palestina. Mişcarea zionistă are la
baza ei tocmai acest puternic sentiment de legă­
tură dintre naţiune şi teritoriul ei ca element
constitutiv.
De altfel, importanţa teritoriului ca element
constitutiv al naţiunii şi ca bază de persistenţă
în timp şi în spaţiu, o regăsim în legile germane
pentru deposedarea proprietarilor polonezi din
Polonia anexată. Pe lângă toate celelalte mijloace
întrebuinţate de Statul german spre a sdrobi re­
zistenţa şi persistenţa naţiunii poloneze pe pă­
mântul strămoşesc, răpirea teritoriului trebuia să
fie cel mai eficace. Desrădăcinată din pămân­
tul ei, naţiunea poloneză putea fi mai uşor slă­
bită şi învinsă căci s'ar fi ofilit în cele din urmă
ca o floare smulsă din solul care-i întreţinea
energia vitală.

1) Arnold van Genepp, Trăite comparaţi/ des nationalite's,

Paris 1922, t. I, p. 143.
2) D-l Iorga accentua, în conferinţele citate, importanţa pă­
mântului pentru formarea sufletului naţional care constitue fun­
damentala îndreptăţire a principiului naţional ca o posibilitate
continuă de progres al omenirei în singura formă îngăduită
vieţii morale, forma naţională.
 Un proect asemănător de deposedarea Româ­
nilor a pregătit guvernul dela Budapesta pentru
Transilvania şi celelalte ţinuturi româneşti, în
timpul răsboiului.
In sfârşit, tot spre a sublinia importanţa teri­
toriului ca element constitutiv şi conservator al
naţiunii, trebuesc menţionate toate acţiunile de
colonizare pe care, în ţinuturile cele noui ale
României, atât dincolo de Carpaţi, cât şi peste
Prut, le-au întreprins stăpânirile străine împotriva
naţiunii române.
Elementul teritorial în fixarea nouilor frontiere
europene a jucat un rol covârşitor şi a dat loc'
la vii controverse şi variate argumentări pe tema
unităţii geografice drept substrat al unităţii etnice.
Dacă în unele regiuni argumentul eră exagerat
sau susceptibil de a fi respins cu uşurinţă, totuşi
în altele teritoriul ca unitate geografică a jucat
un rol decisiv în alcătuirea unităţilor etnice. Anglia,
Franţa, Italia şi Spania, cele mai vechi naţiuni
europene, îşi datorează în bună parte ajungerea,
înaintea altora, la unitatea naţională şi mediului
geografic special, adică teritoriului lor.
Iată pentru ce, privit ca un creuzet, în care
au fiert, s'au amestecat şi s'au contopit laolaltă
diferite triburi, neamuri şi seminţii în decurs de
veacuri, spre a dă unităţi naţionale în sensul
concepţiilor moderne, — teritoi iul este, fără în­
doială, un element constitutiv şi caracteristic al
naţiunii. De aceia vom afirma, fără teamă de a
greşi sau de a exagera, că nu poate există na­
ţiune fără un teritoriu ai ei.
1
De îndată ce trecem la rasă, la comunitatea
de sânge, care s'ar părea mai decisivă decât te­
ritoriul pentru constituirea naţiunii, rezervele asu­
pra acestui element se impun dela prima exami­
nare mai serioasă a chestiunii.
 Intr' adevăr, nu găsim o singură naţiune mare
sau mică din Europa, recunoscută ca atare, Ia
care, dacă verificăm descendenţa etnică, să aflăm
comunitatea de sânge, adică permanenţa şi con­
tinuitatea neturburată a rasei din trecutul de­
părtat şi până astăzi. Examinând descendenţa
etnică la Francezi, Ia Germani, Ia Italieni, la Ro­
mâni, vom găsi un amestec variat şi complicat
de sânge provenind dela diferite triburi ori se­
minţii, care şi-au depus partea lor în alcătuirea
substratului material al fiecăreia din aceste naţiuni.
•Astfel, vom găsi în sângele Francezilor de astăzi
un amestec de elemente romanice, germanice şi
celte, pe care apoi le regăsim şi 'n sângele Ger­
manilor amestecate cu elemente slave. In sângele
românesc, un amestec de elemente tracice, ro­
manice şi mai în urmă slave. Aceeaşi constatare
am putea-o repetă pentru oricare altă naţiune.
Mai mult chiar, sub ochii contimporanilor se
plămădeşte o mare naţiune americană, cu viitor
şi mai mare, fără ca să se poată vorbi de o i asă
americană sau de comunitatea sângelui american,
pentru binecuvântatul motiv că, în această co­
munitate naţională a Statelor-Unite, sunt abia de
curând amestecate elemente provenind din toate
naţiunile europene şi, pe deasupra, un supliment
din rassa neagră.
Prin urmare, comunitatea rasei, sau pentru
a vorbi mai corect, comunitatea sângelui, nu este
un element constitutiv esenţial pentru o naţiune.
Importanţa diferenţierilor de sânge scade tot mai
mult în zilele noastre, în măsura în care progre­
sul civilizaţiunii generale, ca şi creşterea inter­
dependenţei dintre naţiuni, potrivit perfecţionării
mijloacelor de comunicaţiune şi activării rapor­
turilor economice, face să sporească importanţa
factorilor culturali.
 Din nenorocire, comunitatea de rasă sau de
sânge, ca elemet constitutiv al naţiunii, a servit
multă vreme de suport unor teorii contrarii prin­
cipiului naţionalităţilor şi care nu aveau, în ultimă
analiză, alt rost de cât să justifice abuzurile forţei
împotriva drepturilor naţionale şi să prezinte ca
o necesitate a progresului civilizaţiunii stăpânirea
unor naţiuni superioare, născute ca să conducă,
asupra altora de esenţă inferioară.
Asupra acestor teorii combinate ad hoc pentru
combaterea dreptului la libertate şi egalitate între
naţiuni, vom reveni mai pe larg în capitolul
următor.
Al treilea element constitutiv, comunitatea Limba,
de limbă, prezintă un caracter mult mai complex
şi o importanţă variabilă de la o naţiune la alta.
Cu toate acestea, trebue să remarcăm dela
început că în vremurile moderne comunitatea de
limbă a contribuit cel mai mult la închegarea
naţiunilor, aşa după cum din evul mediu până
azi au contribuit feodalitatea, monarhia şi religia.
Un om, cu care te înţelegi prin grai, e ca şi făcut
J
pentru apropiere ) căci de la început poate să-ţi
fie prieten şi frate. Aci se vădeşte intima legă­
tură dintre comunitatea de sânge, descendenţa
familiară şi comunitatea limbei, ca mijloc de
înţelegere în sânul aceleeaşi familii şi apoi în
sânul naţiunii. Importanţa limbei a mers crescând
de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea în măsură
ce ea a devenit expresiunea comunităţii culturale.
De aceea, mişcarea naţională modernă care se
întemeia pe grai, observă mai departe Ehrlich,
a pornit de la intelectuali, iar naţiunea tinde să
devină tot mai mult un rezultat al vieţii spiritu­
ale pe care o întrupează poeţii, artiştii, scriitorii,

1) Ehrlich, în studiul citat,

%
 cari vor să-şi creeze în propriul lor popor „cutia
de rezonanţă a idealităţii lor".
Un element nou care a crescut şi accentuat
importanţa limbei pentru trezirea şi păstrarea
conştiinţei naţionale într'o măsură nebănuită
altădată, a fost progresul şi perfecţionarea căilor
de comunicaţiune concomitent cu desvoltarea in­
dustriei tipaiului până a face din produsele sale
ceva indispensabil, strict necesar vieţii indivi­
duale ca şi vieţii colective. In deosebi, desvol­
tarea presei zilnice şi răspândirea ziarului până
'n cele mai adânci straturi populare, a făcut din
limba proprie a fiecărei naţiuni un factor decisiv
de conştiinţă naţională şi a ajuns să ţină per­
manent trează conştiinţa fiecărui individ despre
personalitatea morală aparte a naţionalităţii sale.
Odată cu aceste progrese, viaţa şi desvoltarea
limbilor moderne a fost definitiv asigurată, iar
primejdia dispariţiei lor aproape înlăturată în
ciuda tuturoi măsurilor oficiale care căutau să
facă din limba cetăţenilor o chestiune de poli­
tică şi de administraţie. Acţiunea de propagandă
şi contra-propagandă în jurul limbei a devenit,
astfel, unul din mijloacele de afirmare a naţiunilor
ca personalităţi morale deosebite sau de urgisi-
rea şi apăsarea lor.
Nu vom intra aci în detalii, care ne-ar cere
prea mult timp şi spaţiu şi despre care, astăzi
mai ales, s'ar putea susţine că au constituit una
din cauzele principale ale marelui răsboi.
Cu toate acestea, importanţa limbii, precum
am arătat, n'a fost totdeauna aceeaşi. Chiar când
Unele naţiuni au arătat un deosebit legământ faţă
de limba lor, aceasta nu constituia de cât mani­
festarea instinctivă a unui spirit conservator,
justificat uneori şi de neputinţa de a învăţa, în
regiunile cu populaţiuni amestecate, altă limbă
 prea grea. Istoriograful Bonfinius de la curtea
regelui Matei Corvinul, făcea în privinţa aceasta
interesanta observaţiune că «Românul se luptă
J
mai mult pentru limbă de cât pentru viaţă" ) .
Probabil că aceeaşi cauză, greutatea limbei ma­
ghiare, explică pentru ce, în multe regiuni de
peste Carpaţi, limba românească a servit, chiar
sub stăpânirea streină, ca mijloc lesnicios de înţele­
gere între Maghiari şi Saşi. D-l Gennep, în
lucrarea pe care am citat-o, vorbind despre lupta
ce se dă între diferitele limbi, făcea îmbucură-
toarea constatare despre pi ogresul limbilor latine
acolo unde vin în contact cu germana şi, mai
departe, spunea că în genere Levantinii şi Slavii
învaţă mai repede şi mai uşor limbile străine,
fie chiar timporar pentru nevoile vieţii zilnice,
de cât Francezii, Englezii, Italienii sau Chinezii,
cari constituesc, fără îndoială, sub raportul ve-
chimei, naţiunile cele mai civilizate ale lumei.
Limba intrând astăzi între mijloacele de pro­
pagandă şi acţiune politică, se înţelege că tocmai
atenţiunea deosebită ce i-se dă pentru cultivarea
sau înăbuşirea ei, a făcut să se trezească în sânul
popoarelor un legământ puternic şi sentimental
faţă de graiul moştenit. De aceea, unul dintre
cei mai luminaţi bărbaţi pe cari i-a avut Ungaria,
autorul legii naţionalităţilor, spunea drept aver­
tisment pentru contimporanii săi: „putem afirma
că popoarele ţin azi mai mult la limba lor, de
2
cât la patrie* ).
Cu totul altfel se privea odinioară chestiunea
limbilor dintr'o ţară.
Până la sfârşitul veacului al XVIII niciodată
guvernele nu s'au gândit să supravegheze ori

1) Citat în lucrarea lui Iosii Popu, Conceptul juridic de naţiune

— naţionalitate in Ungaria, Budapesta 1910.
2) Eotvos lozsef, Chestiunea de naţionalitate, traducere de d.
Sever Bocu, făcută în temniţa dela Arad, tip, Nikin, 1906, p. 66,
să distrugă graiul popular după cucerirea sau
anexiunea pacifică (prin căsătorii princiare) a
unui teritoriu. Cu excepţiunea masurilor din
Spania contra limbilor arabă sau ebraică, luate
din consideraţiuni religioase nu politice, nicăeri
nu s'au văzut asemenea preocupări de Stat. Mai
mult chiar, în timpul răsboaelor dintre Italia şi
Spania, limbile italiană şi spaniolă se vorbeau
la Curtea Franţei, după cum franceza se află în
1
cinste la curtea Elisabetei ).
Câtă deosebire, deci, între spiritul vremiîor
de atunci şi duşmănia manifestată contra limbii
inamicului în decursul răsboiului din urmă!
Un exemplu şi mai interesant despre felul cum
2
eră privită limba altădată ni-1 dă Eotvos ). Re­
gele Ştefan ce Sfânt al Ungariei, în sfaturile
către fiul său, spunea că „o ţară cu o singură
limbă şi un obicei, este slabă".
Explicaţia acestor fapte stă nu, de sigur, într'un
liberalism deosebit al acelor vremuri, ci în con­
cepţiile dominante ale epocei.
Individul nu ajunsese încă la conştiinţa mo­
dernă a personalităţii şi libertăţii sale de om,—
cum ar fi putut ajunge naţiunea? Insă-şi con­
ştiinţa despre umanitate era deosebită de cea
actuală: omenirea se împărţea după dependenţa
feudală faţă de un senior sau de un rege, iar
mai târziu, când au venit năvălirile iurco-arabe,
după credinţa religioasă, în creştini şi păgâni.
Din tot ce am văzut până acum, rezultă că
limba a devenit de abia în ultimile două veacuri
un element constitutiv şi distinctiv al naţiunii şi,
totodată, o bază a sentimentului şi conştiinţei
de naţionalitate.

1) Gennep, lucrarea citată, p. 69—70.

2) In lucrarea citată, p. 28.
 Cu toate acestea, nu se poate susţine în mod
absolut că limba este esenţială pentru existenţa
naţiunii. In zilele noastre avem cazuri de naţiuni
care sunt, totuşi, lipsite de comunitatea limbei:
cazul Belgienilor şi Elveţienilor. Pe de altă parte,
există naţiuni deosebite care vorbesc aceeaşi
limbă: Norvegienii şi Danezii, sau Englezii, A-
mericanii şi Irlandezii, sau în sfârşit Ruşii, Sârbii
şi Bulgarii, cari au, cu neînsemnate deosebiri dia­
lectale, o limbă unică.
Fiind un element mobil, lesne schimbător,
limba ca element constitutiv al naţiunii nu poate
servi drept indiciu de conştiinţă naţională aparte.
Sunt cazuri de Români, în părţile ungurene cari
deşi au perdut graiul românesc sunt mândri de
origina lor naţională şi o mărturisesc fără în­
conjur, ') după cum pot fi cazuri de oameni
cari, păstrându-şi limba maternă, să invoce, to­
tuşi, o altă naţionalitate, pe deplin încredinţaţi de
adevărul afirmaţiei lor.
Osebit de aceasta, în regiunile cu populaţiuni
amestecate şi unde se vorbesc mai multe limbi,
sunt nenumărate cazurile — constituesc aproape
regula generală — de oameni cari vorbesc la
perfecţie două sau trei limbi în acelaşi timp.
Uneori, cazurile acestea se datoresc chiar înru­
dirilor şi amestecului de sânge, rezultat din că­
sătorii mixte şi atunci cel puţin două limbi au
caracterul strict familiar, una fiind limba mamei,
alta a tatălui. In asemenaa împrejurări, limba,
ca element constitutiv al naţiunii, îşi pierde cu
totul importanţa, iar determinarea naţionalităţii
rămâne în funcţiune de conştiinţă şi de voinţă
individuală. Iată cum, prin urmare, limba ca
element de recunoaştere sau determinare a na-

1) D. Guşti în lucrarea citată.

 ţionalităţii pierde orice importanţă şi comunitatea
de limbă se reduce la valoarea comunităţii de
sânge.
De altfel, pentru toate aceste dificultăţi practice
la congresul internaţional de statistică dela Bruxel­
les, în 1853, s'a discutat chestiunea dacă limba
vorbită poate fi socotită printre bazele de numă­
rătoare ale populaţiunii.
Ascendenţa, r j j patrulea element constitutiv al naţiunii
n a

comunitatea - , , , i i. j
istorică. am spus ca este trecutul comun, din care decurg
în chip firesc comunitatea de obiceiuri, tradiţiuni
şi aspiraţiuni, ca şi comunitatea de drept şi de
credinţă religioasă. Pe scurt, s'ar putea spune că
aci este vorba de comunitatea istorică, după cum
teritoriul constitue comunitatea geografică.
Dacă cercetăm dealungul veacurilor modul cum
s'a alcătuit fiecare dintre naţiunile moderne, re­
cunoscute azi ca atare, fără îndoială că această
comunitate istorică va apaie ca elementul deci­
siv şi covârşitor. Feodalitatea şi apoi monarhia
au fost primele forţe care au crefet între oameni
sentimentul unei comunităţi mai mari decât familia,
iar conştiinţa aparţinerii laolaltă din partea unei
mulţimii constitue baza iniţială a naţionalităţii.
Din convieţuirea laolaltă a lezultat în chip firesc
comunitatea de limbă, obiceiuri, tradiţiuni şi as­
piraţiuni, comunitatea de norme juridice şi de
interese. Comunitatea de credinţe leligioase, a
contribuit şi ea să cimenteze sentimentul de apar-
ţinere laolaltă şi să constitue naţiunea, după cum,
uneori, certurile şi neînţelegerile de ordin bise­
ricesc au întârziat fenomenul de conturare şi
personalizare a naţiunilor. In răsărit, sentimentul
religios a jucat un rol mai mare decât în apus,
pentru a creiâ primul temei al naţiunii ca o co­
munitate creştinească deosebită de păgâni. De
aceea în decurs de câteva veacuri, Rusia pravos-
lavnică, urmărindu-şi scopuri politice şi econo­
mice proprii, a jucat, totuşi, faţă de micile po­
poare creştine din Orient, apăsate sub stăpânirea
mahomedană, rolul de ocrotitoare şi eliberatoare
generoasă.
Elementul comunităţii istorice este foarte în­
semnat pentru constituirea naţiunii, căci de el
depinde sentimentul şi conştiinţa aparţinerii lao­
laltă despre care vorbesc toţi acei cari, întrebân-
du-se ce este naţiunea, au căutat să dea un răs­
puns cât mai complect. Legătura amintirilor tre­
cutului este aşa de puternică încât numai diver­
genţa intereselor actuale o poate rupe sau pri­
mejdui, fiindcă omenirea este alcătuită din mai
mulţi morţi decât de vii'). Şi de aceea, Eotvos
accentuând scăderea importanţei diferenţierilor de
:
sânge dintre naţiun , afirmă că divergenţele şi
lupta dintie naţionalităţile Europei moderne „nu
sunt decât o luptă pentru sau împotriva dreptului
istoric".
Cu toate acestea, trebue să facem şi aci re- Religia şi
zervele necesare asupra importanţei comunităţii naţiunea.
istorice. Religia nu mai joacă astăzi aproape nici un
rol în diferenţierile naţionale. Sub ochii noştri
vedem trăind şi desvoltându-se, în spirit de duş­
mănie, naţiuni care au aceiaşi credinţă religioasă,
în vreme ce alte naţiuni, cupiinzând în sânul lor
indivizi de diferite confesiuni, îşi accentuează şi
consolidează unitatea lor naţională. Fenomenul
acesta de scădere a importanţei deosebirilor de
credinţă religioasă între membrii aceleeaşi naţiuni
îl regăsim sub formă uimitoare la poporul albanez,
care se manifestă astăzi ca o naţiune unitară,
deşi în sânul său sunt, pe lângă Albanezii ca­

ii) Renan, Qu'est-ce qu'une nation ? Discours et conferences,

pag. 307.
 tolici sau ortodocşi, Albanezii mahomedani. Ast­
fel, cea mai mare deosebire de credinţă religi­
oasă dintre oameni scade, aproape dispare în
faţa sentimentului de comunitate naţională.
interesele Pe de altă parte,—am spus că divergenţa
m e r e s e o r
mutâateai' * ' actuale poate rupe sau primejdui co-
torkă. a lS
~ munitatea istorică şi duce chiar la conflicte între
descendenţii aceloraşi strămoşi comuni. Pilda for­
maţiunii Statelor-Unite şi apoi a conflictului cu
ţara-mumă, cu Anglia, este vie în amintirea tu­
turor. Conflictul de interese a dus la ruptura unei
perfecte comunităţi istorice dintre Anglia şi primii
coloni, cari sunt temelia Statelor-Unite moderne.
Esenţa na- Iată cum, pornind dela elementul material şi
a r t e r e c i s a
:c
fifnia °ro' f° P ^ comunităţii teritoriale ca factor
p r i e P r
° ~ constitutiv al naţiunii, am examinat elemente din
ce în ce mai schimbătoare şi mai nesigure ca
sângele, limba, comunitatea istorică şi religioasă,
pentru a ajunge la ceeace, alături de limbă şi
chiar mai mult decât ea, constitue astăzi naţiu­
nea: conştiinţa naţională.
Colectivitatea naturală ce eră la început naţiu­
nea, precum am văzut, tinde să devină tot mai
mult o colectivitate spirituală şi culturală prin
comunitatea de limbă, tradiţiuni şi aspiraţiuni şi
mai ales prin voinţa care tinde la realizarea co­
munei convieţuiri. Unitatea de suflet alcătueşte
naţiunea, după cum spunea Michelet, — idee
complectată de Renan prin definiţiunea că „naţiu­
nea este un principiu spiritual... Viaţa unei na­
l
ţiuni este un plebiscit de toate zilele" ). Sau „o
creaţie .sintetică voluntară, o unitate socială, care
reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare
cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu voinţa so­
cială drept causa movens a procesului de naţio-

1) In scrierea citată.
nalîzare şi cu manifestările creatoare pe tărâmul
sufletesc, economic, juridic şi politic ale vieţii na­
:
ţionale, care formează cultura naţională ).
De aceea, conştiinţa propriei sale personalităţi
la om, ca fiinţă gânditoare şi simţitoare, îşi gă­
seşte la colectivitatea ce se chiamă naţiune, con­
ştiinţa corespunzătoare în sentimentul de naţio­
nalitate aparte, deosebită de celelalte. Şi atunci
concluzia logică este că, în stadiul de evoluţie
la care a ajuns societatea modernă, solidaritatea
naţională este expresiunea cea mai desăvârşită
a solidarităţii sociale: omul dacă vrea să tră­
iască potrivit naturii, spiritului şi voinţei sale,
nu poate trăi decât în mijlocul naţiunii sale, fiindcă
viaţa socială este o condiţiune a vieţii indivi­
2
duale ).
Iată cum examinând ultimul element constitutiv
al naţiunii, conştiinţa naţională ce decurge din
toate celelalte elemente comune naţiunii şi fiind,
oarecum, încoronarea şi închegarea lor imaterială,
printr'o simţire şi o voinţă de comunitate, ajun­
gem la concluzia că, după familie şi cetate, forma
naţională este astăzi forma cea mai potrivită şi
mai conformă idealurilor de umanitate pentru
convieţuirea oameni'or laolaltă.
Om, naţiune şi umanitate, acestea sunt cele
trei stadii prin care trece sau trebue să treacă
neapărat progresul şi civilizaţiunea în mersul lor
ascendent spre culmile încă nebănuite şi nepre­
văzute.
Omul a fost definitiv liberat prin marea revo-
luţiune, care a proclamat drepturile omului. Na­
ţiunea, însă, n'a ajuns încă la acelaş stadiu de
libertate şi de recunoaştere a valorii sale ca per-
1) D-l Guşti in studiul sus amintit.
2) L. Duguit, Droit constitwtionnel, theoriegenerale de l'Etat,
organisatlon politique, Paris 1907, p. 80.
 soană morală, aşa cum a ajuns omul ca fiinţă
simţitoare şi gânditoare. De aceea, răsboiul din
urmă a fost denumit răsboiul naţiunilor, ca unul
care trebuia să aducă triumful principiului na­
ţionalităţilor şi, deci, consfinţirea drepturilor na­
ţiunii după drepturile omului.
Dreptul şt Vom reproduce un pasaj de admirabilă clari-
r e c Z I u n e
naţtunUor ^ e
^ P i dintr'un răspuns al Iui Emile
Boutroux la ancheta întreprinsă în 1915 de E.
B a i e s p r e a se limpezi problema abia schiţată
până atunci a dreptului naţionalităţilor. Vorbind
despre naţiune, ca persoană morală, Boutroux
spune:
„Principiul naţionalităţilor, aşa cum se prezintă
astăzi în conştiinţa umană, este o noţiune foarte
simplă şi foarte lămurită.
„Omul are o valoare ca om, în afară de puterea
lui, de întinderea cunoştinţelor sau de mulţimea
bunurilor sale, precum şi de toate celelalte avan-
tagii, dobândite sau fireşti, ce le poate avea în
comparaţie cu ceilalţi oameni.
„In înţelesul acesta, toţi oamenii sunt egali.
Drepturile ce le are, astfel, fiecare om numai
prin faptul că este om, sunt, în chip esenţial,
dreptul Ia viaţă şi dreptul Ia IibertaLe, într'atât
cât aceste drepturi sunt în acord cu acelea care
pentru acelaş cuvânt, aparţin celorlalţi oameni.
„Dar o naţiune, cu adevărat demnă de acest
nume, se poate asemui cu o persoană. Orice
naţiune bine caracterizată are, deci, dreptul la
viaţă şi Ia libertate sub rezerva unui drept ase­
mănător inerent celorlalte naţiuni; şi sub acest
raport toate naţiunile sunt egale: nici întinderea
teritoriului, nici puterea, nici condiţiunile geo-
1) Le droit des nationalites, Paris 1915, consultatiuni adunate
dela personalităţile gânditoare ale diferitelor popoare de către
belgianul Eugene Baie.
 grafice, politice sau economice, nu stabilesc între
ele vre-o erarhie".
Realitatea politică internaţională, era, din ne­
norocire, alta, şi adevărul cuprins în teoria lui
Boutroux despre personalitatea moi ală a naţiunii,
ca şi despre drepturile la viaţă şi la libertate ale
tuturor naţiunilor, fie ele mari sau mici, nu re­
prezintă până la 1914 decât un nobil deziderat
al sufletelor generoase din lume şi, totodată,
o mişcare generală a naţiuniloi, lipsite de drep­
turile naturale, spre dobândirea lor, trecând peste
orice piedici şi cu preţul tuturor jertfelor.
Mişcarea aceasta formidabilă, irezistibilă, a tu- Revendk&ri-
turor naţionalităţilor nedreptăţite spre o viaţă şi ' ^ ^ f
libertate proprii, constituia, fără îndoială, cauza cauzele ras-
principală de nelinişte şi îngrijorare, primejdia boiului.
permanentă şi de neînlăturat a păcii europene,
pe care înai mările continue şi tot mai mari n'o
puteau înlătură, ci dimpotrivă. înarmările acestea,
în ultimă analiză, nu erau de cât un răspuns
direct la vuetul crescând al naţiunilor apăsate,
un mijloc de a înăbuşi şi intimida strigătele
dreptului nesocotit prin aparenţa tot mai covâr­
şitoare a forţei menită să'l înfrâneze. De aceea
marele Cavour avusese cândva dreptate să
afirme că pacea veşnică nu se poate obţine în
lume de cât cu preţul libertăţii naţiunilor, iar el,
fiul unei naţiuni nedreptăţite, ori cât de mult ar
fi dorit pacea, n'o putea admite cu asemenea jertfă.
După răsboaele balcanice din 1912—1913, Efectul ras-
b o a e o r bal
care aduseseră o consacrare neaşteptată princi- } -
piului naţionalităţilor, primejdia pentru pacea
europeană crescuse în proporţii nebănuite.
Principiul acesta consfinţit în Balcani, răstur-
nase vechiul echilibru de forţe europene şi tre­
zise, totodată, pofte şi dorinţe noui pentru ex­
tinderea aplicaţiunii sale şi'n alte regiuni de cât
 peninsula, acolo unde de mult nedreptatea şi
apăsarea naţională a popoarelor provocau pro­
testări turburătoare pentru opinia mondială. In-
tr'adevăr, la scurt interval după pacea dela
Bucureşti, Austro-Ungaria îşi sporea forţa ar­
mată, iar acelaş gest, cu repercusiuni interna­
ţionale mai grave, se repetă de Germania prin
creşterea contingentului anual de recruţi pentru
serviciul peimanent. Se ştie că acestui spor mi­
litar german i-a răspuns, în Franţa, legea care
prelungea obligativitatea serviciului militar dela
2 la 3 ani spre a compensa diferenţa trupelor
active rezultând dintr'un contingent mai redus şi
o slabă natalitate.
Când a isbucnit râsboiul la 1914, din primul
moment, aproape instinctiv, caracterul luptei
acesteia mari a rezultat din manifestaţiile popu­
lare ca şi din măsurile luate pe teritoriile res­
pective. Cu tot pacifismul şi internaţionalismul
de până atunci, deodată am asistat, în Franţa,
la „unirea sfântă* a partidelor, la consolidarea
unităţii naţionale în faţa primejdiei din afară.
Lupta de rase, mai exact lupta dintre naţiuni, a
depăşit cadrul luptei de clase sociale, aşa de
evidentă în răsboaele externe purtate de Franţa
imediat după revoluţia cea mare. In locul tole­
ranţei extreme faţă de supuşii inamici, mani­
festată la 1972, şi chiar a semnelor vădite de
simpatie pentru duşmanul din afară, care s'au
manifestat atunci în mijlocul unei minorităţi
franceze, a clasei direct lovită prin efectele re­
voluţiei, — am văzut acum în Franţa o solida­
ritate desăvârşită între toţi cetăţenii, o unitate
de simţire şi voinţă în lupta cea mare contra
L
duşmanului din afară ).

1) Foarte interesantă în acest sens lucrarea lui A. Mathiez,

La revolution et Ies e'trangers, cosmopolitisme et deferise na­
ţionale, apărută Ia Paris în 1918.
 Astfel s'a marcat dela început răsboiul acesta
ca un răsboiu al naţiunilor pentru dobândirea
libertăţii naţionale, după libertatea individuală,
ca o luptă între două concepţii deosebite despre
viaţă şi despre drept, în sfârşit ca o luptă de­
cisivă dintre două idei fundamentale pentru pro­
gresul şi civilizaţiunea omenirii.

Acum, după ce realitatea şi unitatea naţiunii

au fost scoase în deplină lumină, vom examina
rolul colectivităţii naţionale în marele răsboi,
ideile fundamentale de organizare şi viaţă a
omenirii care s'au ciocnit cu înverşunare şi'n
sfârşit formula ultimă care s'a impus la decisiva
păcii.
 II.

NAŢIUNEA IN CONFLICT CU STATUL.

Am arătat ce este naţiunea şi am văzut că,

între om şi umanitate, ea constitue o etapă in­
termediară. Toţi autorii cari s'au ocupat mai mult
sau mai puţin de problema naţiunii, au ajuns Ia
concluzia că principiul naţionalităţilor nu-i ceva
absolut şi de aplicaţiune universală, iar naţiunea,
ca personalitate morală, nu constitue un scop
prin ea însăşi, ci mai curând un mijloc prin care
omul realizează idealul umanităţii. In progresul
continuu către acest suprem ideal, naţiunea a fost
definită aşa de plastic „o cale spre umanitate".
Dar în cursul expunerii noastre nu odată s'a
întâmplat să pomenim despre Stat şi să lăsăm
să se întrevadă conflictul uneori latent, alteori
brutal şi public, care există între naţiune şi Stat.
In vreme ce asupra naţiunii, ca realitate şi uni­
tate socială, au putut fi neînţelegeri şi contesta-
ţiuni în trecut, iar astăzi chiar mai sunt naţio­
nalităţi cărora Ii-se contestă sau Ii-se poate con­
testă dreptul la o viaţă autonomă din cauza lipsei
vre-unuia din elementele constitutive, — asupra
Statului nu există nici nedumeriri, nici contesta-
ţiuni.
Statul privit în genere ca realitate şi ca uni­
tate socială, mai exact ca personalitate juridică
şi politică a poporului care-1 alcătueşte, este o
noţiune bine precizată şi simţită de toată lumea.
 Aproape de când există un început de organi­
zare şi civilizaţiune omenească, Statul apare ca
o realitate, ca un cadru neapărat necesar vieţii
şi desvoltării omului. Astăzi nici nu putem con­
cepe un individ lipsit de naţionalitate, în sensul
de naţionalitate politică, adică de aparţinere la
1
un Stat, în calitate fie de supus, fie de cetăţean ),
însăşi ideia de societate, conceptul de solidaritate
şi interdependenţă socială ca o condiţiune esenţială
pentru viaţa individului, implică noţiunea de co­
lectivitate organizată, de legământ şi de raporturi
între oameni, indiferent de forma sub care apare
această comunitate: trib, cetate sau Stat. Omul
fiinţă izolată, trăind singur pe insula lui ca Ro-
binson, ni-se pare astăzi cu neputinţă căci este
mai curând produsul unei imaginaţiuni decât ex­
presia unei realităţi a omenirii dela început.
Iată de ce Statul apare înaintea naţiunii, uneori
confundându-se cu dânsa, ca o personalitate mo­
rală imediat după personalitatea umană.
statui înte- Fie că examinăm Statul antic, fie pe cel mo-
neiatpefor- ^ern, sau că trecem dela grupările sociale pri­
mitive până la forma cea mai complexă a so­
cietăţii contimporane, pretutindeni ne isbeşte exis­
tenţa unei autorităţi. Prin urmare, elementul con­
stitutiv al Statului este diferenţierea în sânul
grupării sociale între cei cari guvernează şi cei
cari sunt guvernaţi. Supunerea acestora Ia auto­
ritatea şi ordinele celorlalţi este garantată prin
constrângerea materială, prin sancţiuni împotriva
celor nesupuşi. Astfel, Ia prima vedere, elementul
constitutiv al Statului, autoritatea conducătoare,
apare întemeiată pe forţă.
Iată, dar, forţa la temelia Statului, deşi se re-

1) Carlo Bisocchi, Acquisto e perdîtd della nazionalitd nella

legislazione comparata e nel diritto internazlonale, Milano 1907'
primul capitol.
 petă mereu că Statul modern este şi trebue să
fie un Stat de drept.
Dacă aruncăm o privire dealungul istoriei ne
va surprinde faptul că toate Statele cunoscute
s'au întemeiat ori au fost la început rezultatul
forţei pentru ca, mai târziu, să se întemeieze pe
drept şi să se organizeze juridic.
De îndată ce spiritul omenesc a eşit din pri­
mitivitate, puterea unora de a comanda asupra
celorlalţi din sânul aceleiaşi comunităţi sociale a
fost examinată şi asupra legitimităţii sale s'au
născut discuţiuni. Căci forţa prin ea însăşi fiind
o manifestare brutală, anarhică şi relativă, pentru
că totdeauna i-se poate găsi o forţă superioară,
puterea de comandă a unora şi autoritatea lor
ar fi fost oricând pusă în discut iune.
Spiritul omenesc, ascuţit şi subtil, nu se putea Nevoia sta-
mulţumi cu ceea ce-i oferea forţă ca element de tuiuide
r e p
stabilitate şi continuitate socială. Dreptul, deci, '
ca temei al forţei, justificarea şi legitimarea au­
torităţii politice, s'a impus mai ales din veacul
al XII preocupărilor spiritului teologic.
Teoriile despre origina puterii şi autorităţii po­
litice în Stat sunt nenumărate, totuşi ele se pot
clasă în două mari categorii, cele teocratice şi
cele democratice.
Primele conduc direct la absolutism, căci se
întemeiază pe existenţa unui element supra-ome-
nesc, unei intervenţiuni divine în orânduirea lu­
ni ei şt asupra căreia orice control ştiinţific este
exclus. Celelalte, teoriile democratice, fără a con­
duce direct la liberalism, precum remarcă Duguit,
prezintă, însă, superioritatea controlului ştiinţific
întrucât deduc origina puterii politice din voinţa
socială şi nu-i recunosc legitimitatea decât în mă­
sura în care ea este expresiunea voinţei colective,
cel puţin a majorităţii. Frământările din sânul
 bisericei catolice, reforma şi protestantismul, au
avut un rol covârşitor în elaborarea primelor în­
ceputuri de doctrină democratică asupra puterii
politice, doctrină isvorâtă din nevoia de a com­
bate puterea monarhică de drept divin şi legă­
mântul ei intim cu biserica universală catolică.
Doctrina suveranităţii formulată apoi de Rousseau,
prin Contractul social, n'a fost decât concluziunea
şi, totodată, sinteza unor discuţiuni şi curente
care agitau de peste un veac spiritul liber al
omenirii.
Doctrina suveranităţii naţionale, consfinţită apoi
prin Constituţiile marei revoluţiuni franceze, n'a
făcut decât să înlocuiască dreptul divin al rege­
lui prin dreptul divin al poporului şi, în locul
absolutismului monarhic, să stabilească absolutis­
mul democratic, puterea absolută şi necontestată
a majorităţii de a face legea şi de a o impune
minorităţii.
Vom vedea, mai târziu, Ia ce rezultate contrarii
dreptului ca şi solidarităţii sociale a condus pu­
nerea în practică a doctrinei suveranităţii naţio­
nale în Statele cu populaţiuni amestecate.
Toate doctrinele democratice vorbesc, însă, de
drept şi fac din el temelia şi scopul Statului.
Realizarea dreptului decurge din manifestările de
voinţă ale majorităţii care face legea, adică norma
generală. Puterea unitară a Statului, în raportu­
rile sale cu individul, se diferenţiază tocmai
pentru o mai sigură înfăptuire a scopului propus,
în trei puteri: legislativă, executivă şi judecăto­
rească. Una din ele, ca expresiune directă a voinţei
sociale şi anume a voinţei majorităţii, stabileşte
norma generală atât în raporturile dintre indivizi,
cât şi'n cele dintre individ şi Stat, iar celelalte
două puteri execută sau veghează la executarea
întocmai a legii. De aci, teoria Statului de drept
 în care puterea publică trebue să asigure reali­
zarea dreptului, iar oamenii cari deţin puterea
1
sunt supuşi şi conduşi de drept ).
Personalitatea juridică a Statului apare din
această construcţie.
Elementele constitutive ale Statului ca subiect statui deţi-
n ă t o r l
de drept, ca personalitate morală, sunt astfel o ?
v e r a n l
colectivitate, un teritoriu şi un guvern. Deţinător
al puterii publice şi având dreptul de a formulă
ordine şi a impune respectarea lor, Statul apare,
astfel, deţinător al dreptului de suveranitate.
Acesta fiind atributul cel mai caracteristic, el
se manifestă atât în domeniul dreptului public
intern, cât şi'n cel al dreptului public extern.
Suveranitatea, în manifestările ei din afară ca
şi din lăuntru, va fi cauza multor primejdii şi
conflicte, precum se va vedea.
In raporturile internaţionale ea însemnează
dreptul la libertate şi egalitate între toate Statele
suverane, precum şi dreptul la respectul reciproc
dintre ele. Apare, deci, ca atributul esenţial al
independenţei Statului, în afară, în înţelesul de
a nu îngădui nici un amestec în chestiunile sale
interioare şi nici o atingere prestigiului său. Dar
cum egalitatea juridică dintre Statele suverane
este un postulat al dreptului internaţional, în
realitate constatăm că această egalitate se mo­
difică în raport cu importanţa şi puterea fiecărui
Stat.
In genere, marile puteri alcătuitoare ale con­
certului european dinainte de răsboi, ca şi con­
certul mondial al marilor aliaţi acum în urmă,
exercită de fapt o adevărată tutelă asupra pu­
terilor mici şi nu odată s'a întâmplat, în lipsa
unei autorităţi supreme care să impună respectul

1) Duguit, Op. cit.

 legilor internaţionale între State, ca o mare pu­
tere să-şi permită gesturi sau acte de neîngăduit
faţă de o putere mai mică. Singura sancţiune
fiind răsboiul, Statul jignit n'a putut recurge la
acest mijloc de reparaţiune. Profesorul J. de
Louter vorbind de criza dreptului internaţional')
făcea observaţiunea că suveranitatea implică mai
mult ideia de drepturi decât aceea de datorii şi de
interdependenţă sau de solidaritate între State şi
exprima dorinţa desvoltării unui drept interna­
ţional întemeiat, mai mult ca până acum, pe
contracte voluntare pentru limitarea libertăţii Sta­
telor.
Vechiul con- Manifestările brutale şi jignitoare ale unora
ceptaisuve- marile puteri, tocmai pe temeiul acestei su-
veramtaţi îlimitate şi geloasa de puterea ei,
creiase în Europa o stare de enervare perma­
nentă. Metoda de intimidare prin repezi acţiuni
diplomatice sprijinite de acţiuni militare, care
constituiau adevărate ameninţări de răsboi, fusese
ridicată la înălţimea unui sistem de politică in­
ternaţională de către Germania şi imitată, apoi,
de Austro-Ungaria. însăşi deslănţuhea marelui
răsboi se datorează, în bună parte, acestei me­
tode care nu i-a mai reuşit Germaniei faţă de
Rusia la 1914, precum îi reuşise la 1909, cu
2
ocaziunea conflictului austro-sârb pentru Bosnia )
Şi această metodă a fost amintită de Clemen-
ceau spie sfârşitul răsboiului cu toată indig­
narea legitimă şi firească: „N'a trecut zi fără o
ameninţare de răsboi, fără o savantă brutalitate
de tiranie. Mănuşa de fer, pulberea uscată, spada
3
ascuţită au fost termenii păcii germanice* ) .

1) In „Revue generale de droit internaţional public" No, 1

din 1919.
2) Articolul nostru „Metoda intimidării şi dezastrul Europei"
în revista Flacăra, 1916.
3^ Discursul din_ Senatul francez Ia 17 Septembrie 1918.
 Statul suveran fiind înainte de orice o forţă
în continuă creştere, tendinţa lui expansionistă
atât în afară cât şi în lăuntru nu cunoaşte nici
o limitaţiune alta decât forţa, chiar dacă în teorie
Statul este limitat de drept.
Violenţa şi dreptul de cucerire au adus ideii
de Stat noui motive de încurajare ca să-şi ur­
mărească impuîsiunile fireşti. Istoria omenirii este
un şir lung de răsboaie în care Statul, fie el
monarhic sau democratic, şi-a urmărit, sub dife­
rite pretexte, scopurile sale de expansiune şi
cucerire. Tendinţei fireşti de imperialism şi su­
premaţie a unora din Statele cele mai puternice,
în decursul veacurilor, i-s'a lăspuns'prin alianţa
Statelor ameninţate şi prin politica de echilibru.
Pacea armată ce a existat până la 1914, nu
eră decât o expresiune a acestei politice de echi­
libru european care, în ziua când el a fost tur­
burat, a produs în chip firesc o încăerare generală
în locul unor conflicte localizate.
Se înţelege că, în aceste cuceriri, Statul su­
veran nu s'a preocupat de drepturile sau de
voinţa celor cuceriţi, iar naţiunea a fost subor­
donată scopurilor Statului anexionist.
In politica internă, suveranitatea se arată tot
aşa de neînduplecată şi bănuitoare faţă cu orice
forţă constituită în cuprinsul Statului şi tinzând
la expansiune. Multă vreme dreptul de asocia-
ţiune şi dreptul de grevă n'au fost recunoscute
de dreptul public intern al Statelor moderne,
iar puterea suverană, Parlamentul, a căutat să
reglementeze şi să limiteze aceste drepturi chiar
dup** recunoaşterea lor.
Dar conceptul suveranităţii naţionale a dus
la efecte dezastruoase în Statele care, fie prin
dreptul de cucerire sau de moştenire monarhică,
fie prin rezultatul unor vechi împrejurări istorice,
erau alcătuite din mai multe naţionalităţi.
 Am văzut că suveranitatea porneşte dela ideea
unităţii Statului căci ea este, după termenii
Constituţiunilor revoluţionare, „una şi indivizi­
bilă" şi emană direct dela naţiune. Principiul
naţionalităţilor, în măsura în care vremurile mai
noui i-au adus afirmarea şi precizarea cuprinsului
şi a tendinţelor, a început să devină o primejdie
lăuntrică pentru Statele ce nu se întemeiau pe
o bază naţională. Tendinţele de disocierea dife­
ritelor naţionalităţi alcătuitoare şi îndrumarea lor
spre autonomia naţională veneau, astfel, dela
început, în conflict direct cu suveranitatea na­
ţională, una şi indivizibilă, şi, prin uimare, cu
imperialismul pe care-1 manifestase naţiunea con­
1
ducătoare din Statul cuceritor ). Dar ceea ce va
agrava şi mai mult conflictul dintre Stat şi na­
ţiune va fi încercarea de a înjgheba, potrivit ne­
voilor unor anumite State în contrazicere cu
principiul naţionalităţilor, o nouă teorie, a raselor
superiore şi a raselor inferioare, precum şi a
dreptului unora de a conduce şi a datoriei altora
de a se supune.
Naţiunea, ca realitate şi unitate socială, tinzând
să se transforme în personalitate juridică şi politică,
deci în Stat de sine stătător pe bază naţională,
a provocat reacţiunea imediată a Statului lipsit
de această bază şi care se simţea acum direct
ameninţat de primejdia descompunerii interioare
mai mult decât fusese odinioară de primejdia
nimicirii sau anexiunii din afară.
Lozinca: "o Conflictul dintre Stat şi naţ'une a pornit tocmai.
stat"ne m
^ n
cauza suveranităţii naţionale, adică a puterii
suverane a majorităţii de a face totul. O naţiune
în Stat fiind lozinca spiritului nou al vremii,

1) Gaston Richard, Le conftit de l'autonomie naţionale et

de Vimperialisme, în „Bibliotheque sociologique internaţionale".
Paris 1916,
naţiunea dominantă în Stat, însuşindu-şi toate
atributele suveranităţii, chiar când nu era decât
o minoritate absolută în raport cu toate celelalte
naţiuni conlocuitoare, s'a pus pe lucru hotărâtă
să nimicească orice tendinţe centrifugale şi să
1
naţionalizeze Statul cu orice preţ ). In chipul
acesta, Constituţiunea revoluţionară consacrând
libertatea individului în Statul naţiunii unitare
franceze, care eşise astfel dintr'o istorică desvol-
tare centralistă, a adus apăsarea şi nedreptăţirea
naţionalităţilor în Statele care s'au grăbit s'o
adopte fără a avea o identică suveranitate na­
ţională, adică o unitate naţională desăvârşită.
Ce are a face lipsa de unitate naţională ?
Ea va veni mai târziu dacă proclamăm unitatea
politică !
Acesta pare a fi raţionamentul simplist al tu­
turor partizanilor naţionalizării şi unificării Sta­
tului în ţările alcătuite din populaţiuni deosebite
prin naţionalitate şi limbă. In el aflăm explica-
ţiunea tuturor plângerilor întemeiate ale naţiunilor
asuprite şi, tot odată, temeiul aşa zisei chestiuni
a naţionalităţilor care, de peste un veac, agită
viaţa omenirii şi constitue o cauză permanentă
de frământări, de conflicte şi chiar de răsboae.
1) Sunt caracteristice în privinţa aceasta declaraţiunile cuprinse
în discursul contelui Tisza rostit în chestiunea naţionalităţilor la
11 Iunie 1910 cu ocaziunea desbaterilor Ia Mesajul Tronului în
Camera ungară. El a exprimat atunci, între altele, următoarele
păreri categorice: „tn clipa în care concetăţenii noştri maghiari
formează partide pe baze naţionaliste, se opun unităţii politice
a naţiunii ungureşti. Fată cu aceste tendinţe nu mai poate fi
vorba de târgueii, ci trebue să ne luptăm cu ele şi, dacă putem,
să le distrugem". Ceeace a provocat riposta d-lui Dr. Th. Mihali:
„Asta-i egala îndreptăţire a naţionalităţilor!". (In colecţia „Dis­
cursurile Contelui Ştefan Tisza 1893— 1915, Contributiuni la
cunoaşterea chestiunii naţionalităţilor în Ungaria", tip. Poporul
Român, Budapesta). De altminteri, ordonanţa ministrului de in­
terne, Hiero iymi, care desfiinţa partidul naţional român şi pe
baza căreia unii membri ai comitetului au făcut cunoştinţă cu
puşcăria, era o măsură în sensul declaratiunilor lui Tisza: pen­
tru că Românii nu renunţau de bună voie la organizaţia lor po­
litică pe bază naţională.
 statal in Astfel, am ajuns la miezul conflictului dintre
n a u n
nafttuiea" ^ i ' e , căruia râsboiul din urmă ca şi
a nea%
pacea generală au căutat să-i deie o deslegare
cât mai conformă idealurilor umanităţii în mă­
sura îngăduită de relativitatea operilor omeneşti.
Vom expune, în linii generale, lupta dintre
Stat şi naţionalităţi, ca şi exagerările principiului
naţional la baza Statului modern, fără sâ ne oprim
la amănuntele statistice, — şi apoi vom arătă
doctrina cea nouă a Dreptului unor naţiuni împo­
triva altora, adică a consacrării inegalităţii de
diept între naţiuni, cu ajutorul căreia teoreticianii,
în ţările de naţionalităţi, încercau să justifice apli-
caţiunile doctrinei suveranităţii naţionale înlăuntru
ca şi în afară şi să consacre cele mai smintite
pretenţiuni ale absolutismului şi imperialismului
naţional în omenire.
Dela dreptul Din expunerile de până acum, a rezultat în mod
e v e n t c a
^r^Yui^na ^ ideia ^ conştiinţa naţională nu sunt
ţionai. decât consecinţa firească, am spune chiar lărgirea
şi desvoltarea ideei de libertate individuală şi a
conştiinţei acestei libertăţi pentru personalitatea
umană. Dacă omul se naşte liber şi-i liber pentru că
este o fiinţă gânditoare, cugetarea fiind prin esenţa
ei liberă, personalitatea omenească este înzestrată
cu autonomie. Dreptul acesta individual, — care
implică libertatea de muncă şi dreptul de a fi
stăpân pe rezultatele muncii sale, deci dreptul de
proprietate ca fundament al dreptului Ia viaţă
— a condus, prin lărgirea şi desvoltarea lui, direct
la dreptul naţional, la libertatea şi autonomia na­
ţiunii cu toate consecinţele fireşti.

1) D-l Guşti citează cazul caracteristic al savantului interna­

ţionalist german, F. von Liszt, care, într'un articol publicat la 25
Februarie 1915 in „Vossiche Zeitung", exprima credinţa că
râsboiul din urmă va însemnă biruinţa ideii de Stat în contra
principiului naţionalităţilor. Sfârşitul răsboiului şi stabilirea
nouilor graniţe, potrivit acestui principiu, au dovedit cât s'a
înşelat Liszt ca şi Germania în iluziile lor.
 Revoluţia proclamând drepturile omului n'a
făcut nici o deosebire de origină naţională.
Suprimând toate piedicile, care înlăţuiau pe om
după origina naşterii sale de clasă împotriva
scopurilor umanităţii, teoreticianii revoluţionari
nu puteau, în chip logic, stabili între oameni un
nou criteriu de deosebire şi de inegalitate, criteriul
de naţionalitate. De altfel, deducţia aceasta logică
s'a impus conştiinţei poporului francez chiar dela
început, căci Mirabeau declară, înaintea Consti­
tuantei din Mai 1790, că naţiunea sa renunţă
de a face vre-un răsboiu pentru cuceriri şi că nu-şi
va întrebuinţa nici odată forţele contra libertăţii
vreunui popor. Răsboaiele externe ale Franţei, în
perioada revoluţionară, s'au condus tocmai pe
acest principiu şi ele apăreau ca sforţări pentru
liberarea popoarelor Europei de tirania şi absolu­
tismul monarhic.
Congresul din 1815 de Ia Viena, încheind pe­
rioada acestor răsboae prin căderea Franţei, a
consacrat din nou principiul legitimităţii monar­
hice împotriva doctrinei suveranităţii naţionale
şi a .accentuat nevoia principiului de echilibru
între puterile Europei peste orice alte conside-
raţiuni democratice sau naţionale. Tocmai acea­
stă directivă a congresului a amânat pentru un
veac realizarea dublei aspiraţiuni populare care
tindea, pe deoparte, la cucerirea puterii politice
înlăuntru, iar pe de alta la integraţiunea naţio­
!
nalităţilor ) . Pentru că aceste două năzuinţe ale
democraţiei, spune mai departe d. Scelle, apar
într'adevăr ca două înfăţişări ale aceleiaşi voinţe
de libertate. Cucerirea puterii politice, prin si­
stemul reprezentativ este, pentru popor, dreptul

1) G. Scelle, Le Pacte des nations et sa lialson avec le Trăite

de Paix, Paris 1919, p. 7.
 de a-şi alege guvernanţii; principiul naţionalită­
ţilor este aceeaşi formulă strămutată în dome­
niul internaţional, unde isbuteşte să dea popoa­
relor dreptul de a face parte din comunitatea
politică pe care şi-au ales-o şi să încredinţeze
grija afacerilor lor externe guvernanţilor unui
Stat aleşi de ei.
Am văzut în primul capitol cum naţiunea, ca
realitate şi unitate socială, a ajuns să se impună
atenţiei gânditorilor şi apoi conştiinţei universale.
Este sigur că descătuşarea individului din lan­
ţurile tiraniei şi absolutismului Statului antic, a
fost elementul decisiv al limpezirii ideilor de na­
ţionalitate.
Trezirea Conştiinţa personalităţii omeneşti a fost su-
0 1
de°naţionaii P " ^ conştiinţei naţionale. Din libertatea şi ega-
tate. litatea oamenilor au decurs în mod logic libertatea
şi egalitatea naţiunilor peste interesele contrarii
ale Statului şi peste sforţările lui de a înăbuşi
în germene această nouă primejdie lăuntrică,
mai mare şi mai puternică de cât toate primej­
diile ce rezultau din dreptul de asociaţiune şi
de grevă. Conştiinţa naţională şi realitatea na­
ţiunii apăreau ca fenomene şi forţe naturale în
afară de iniţiativa sau voinţa directă a indivizilor
care se manifestase prin tendinţa de întovără­
şire în societăţi după profesiuni sau categorii.
Şi atunci mişcarea firească, aproape instinctivă
a Statului, de a luâ măsuri de prevenire şi si­
guranţă împotriva primejdiei noui, n'a făcut
decât să accentueze curentul general al naţiona­
lităţilor şi să transforme un fapt natural într'o
mişcare conştientă şi voluntară a masselor. Din
acel moment conştiinţa netă de naţionalitate,
apărea în lume şi orice măsuri pentru înăbuşirea
ei nu puteau decât s'o întărească.
 Lupta dintre suveranitatea naţională sau mai
exact dintre puterea organizată a Statului modern
şi conştiinţa de naţionalitate era deschisă.
Primele măsuri de legitimă apărare ale Sta­
tului au fost împotriva elementelor constitutive
ale naţiunii. Pentru a slăbi mişcarea de naţiona­
litate trebuia lovit însuşi acest organism viu şi
schimbător ce este naţiunea sau naţionalitatea.
Teritoriul, pământul pe care trăeşte o naţiune
era primul element constitutiv care ave? să atrgă
atenţiunea Statului. Smulsă din solul care o în­
treţine şi-i dă vitalitatea, naţiunea putea să fie
mai uşor sdrobită în lupta ei cu Statul dominant.
Nu vom intră în amănunte. E destul să amin- statui domi-
tim că sistemul colonizărilor ca şi acel al schim- """L™^™
burilor de populaţii, cu prilejul încheerii diferi- tă(iior. na

telor tratate de pace, nu este de cât una din

multiplele forme sub care Statul a lovit naţiunea.
Legea germană de deposedare şi colonizare în
ţinuturile poloneze constitue exemplul cel mai
elocvent. Majoritatea germană, întemeiată pe
principiul suveranităţii naţionale, a făcut cum i-a
plăcut o lege în contra naţionalităţii poloneze,
care trebuia germanizată prin orice mijloc spre
a nu primejdui unitatea şi integritatea Statului.
In Ungaria, în Austria, în Rusia, State cu
naţionalităţi deosebite de naţiunea dominantă şi
deţinătoare de fapt a suveranităţii, am regăsit,
sub diferite forme, legi indentice şi având toate
acelaş scop. Chiar când ţinta adevărată părea să
fie popularea unor ţinuturi pustii sau încurajarea
producţiunii, ele aveau în esenţă un scop politic-
1
naţional, uneori mărturisit ).
1) Contele Tisza vorbind la 20 Februarie 1914 în Camera ungară
spre a da explicaţiuni asupra tratativelor de împăcare cu'Românii,
a spus: „A mai fost vorba de o chestiune, în aparentă delicată,
acţiunea de colonizare, cu privire la care am deciarat că acţi­
unea Statului si a intreprinderilor care beneficiază de sprijinul
guvernului, în chestia colonizării, nu are caracter agresiv îndrep-
 In această privinţă, coloniile germane de ca­
racter feudal cu concesiuni speciale, risipite peste
tot în centrul şi răsăritul Europei, încă din vre­
muri când naţionalitatea nu căpătase caracterul
de astăzi, au fost, adesea, puncte de sprijin po­
litic şi manifestări de expansiune naţională în ser­
viciul unor monarhi activi şi ambiţioşi. Impor­
tanţa lor n'a făcut de cât să crească în timpurile
moderne când perfecţiunea căilor de comunica-
ţiune şi a mijloacelor de informaţiune au venit să
asigure viaţa conştientă a comunităţilor naţionale,
fie ele oricât de mici.
Pilda fostei Dintre Statele de naţionalităţi, Ungaria, fără
Ungarii. îndoială, constitue exemplul cel mai caracte­
ristic. Stat cu o constituţie socială aristocratică
şi o tradiţie feudală bine marcată, Ungaria a
ţinut să apară în vremurile de după marea re-
voluţiune franceză, şi'n bună parte a reuşit, ca
una din ţările cele mai libere şi democratice.
Teoreticianii dreptului public maghiar n'au
1
şovăit să prezinte Constituţia maghiară ) drept
cea mai veche de pe continentul european, iar
conferenţiari de talia contelui Apponyi s'au dus
până'n America să expună asemenea revelaţiuni
de liberalism şi constituţionalism.
tat contra Românilor, ci are numai în vedere de a contrabalansa
schim area raporturilor de proprietate, ca această schimbare să
nu fie în dauna Maghiarilor. Nici odată n'am voit şi nu voim de
cât ca proprietatea agrară, odată pusă în vânzare, dacă a fost
în stăpânire maghiară, să rămâe şi în viitor, pe cât va fi cu
putinţă, tot in mâini Maghiare, pentru ca schimbul în raportu­
rile de proprietate să nu se facă în detrimentul nostru".
Iată cum circulaţiunea bunurilor între particulari, o chestiune
exclusiv de resortul dreptului privat, a fost adusă în domeniul
dreptului pub'ic şi considerată ca o chestiune privind caracterul
naţional unitar al Statului.
1) Bula de aur, magna charta a libertăţilor politice maghiare
din 1222, care stabilea privilegiul nobililor drept copărtaşi şi
colaboratori ai coroanei la conducerea ţării, dar nu se ocupă de
popor. (J. A. Lux, Ungarn eine mitteleuropaeische Entdeckung,
Munchen 1917, p. 31).
 In realitate, Ungaria ca Stat se întemeia pe
dreptul de cucerire al nobilimii şi pe simbolul
unităţii teritoriale, iar acum în urmă şi naţionale
ale Ungariei istorice, personificată în coroana
Sf. Ştefan.
De aceia, teoreticianii maghiari, toţi fără de­
osebire, nu vorbesc decât despre unitatea şi inte­
gritatea „teritorială" a Ungariei în orice împre­
jurare şi se ocupă foarte puţin de locuitorii ei
priviţi ca un accesorium al pământului.
Cu toate acestea, curentul vremilor noi nu'i
J
putea lăsa indiferenţi pe oamenii conştienţi de #^/
c e
răspunderea lor. Naţionalitatea locuitorilor a în- '
ceput să apară, astfel, în preocupările oamenilor
de acţiune şi de gândire ai Ungariei sub forma
unei teorii a „naţiunei politice". Aceştia refuză
statornic recunoaşterea naţionalităţilor şi organi­
zarea lor politică deosebită susţinând că ele fac
toate parte de drept din naţiunea politică ma­
ghiară, cuprinsă în graniţele unui teritoriu istoric
unitar.
Este interesant de reamintit cum Constituţia
Transilvaniei autonome nu recunoaşte decât exis­
tenţa a trei naţiuni politice în cuprinsul teritoriu­
lui său: maghiară, săcuiască şi săsească, fiecare
avându-şi consacrate drepturi speciale legate de
cuprinsul unei anumite părţi din teritoriu.
Prin urmare, concepţiunea privilegiilor feudale
de caracter contractual între senior sau monarh
deoparte şi supuşii de alta, în locul normelor
generale şi uniforme care stabilesc, în societatea
modernă, raporturile dintre individ şi Stat.
Românii, însă, nu figurau printre naţiunile recu- Romă,
noscute, ei erau robii celorlalţi conlocuitori. Fără f° . st a

g a n e
îndoială că starea aceasta prelungită până'n apro- '
pierea vremurilor moderne a contribuit să adaoge
şi elemente sociale la trezirea conştiinţei naţionale.
 O primă manifestsre în acest sens şi care poate
constitui mândria neamului românesc, este acea
rugăminte din 1791'), înaintată către împăratul
Leopold II de către episcopii Ioan Bob şi Ghe-
rasim Adamovici, pentru a cere recunoaşterea
Românilor ca a patra naţiune politică din Tran­
silvania şi, deci, consfinţirea egalităţii sale în
drepturi cu celelalte naţiuni conlocuitoare. Cererea
aceasta, ca şi repeţirea ei la 1848, cu prilejul
revoluţiei maghiare, a rămas făiă rezultat. Abia
Dieta din Sibiu, la 1863-64, le-a acordat Români­
lor recunoaşterea de naţiune politică pentru scurtă
vreme căci unirea Transilvaniei cu Ungaria a adus
ştergerea prin rescript regal a legilor Dietei sub
cuvânt că legea pentru „egala îndreptăţire a naţio­
nalităţilor, (art. 44) din 1868 asigură drepturile
tuturor. Dar această lege votată sub influenţa
scrierilor lui Eotvos nu s'a pus niciodată în apli­
care şi propunerea d-lui Vaida, prin 1890, în
Camera ungară, pentru aplicarea ei a fost res­
2
pinsă ). E singurul caz în istoria omenirii, precum
observă Ehrlich, când o adunare legislativă nu
desfiinţează o lege votată, ci opreşte numai apli­
carea ei spre a putea mai uşor arunca praf în
ochii străinătăţii.
Acţiunea de Alături de acţiunea de deposedare a naţiona-
desnationaii- Jftăţilor şi de colonizări în mijlocul lor din par­
tea naţiunii dominante în Stat, avem cealaltă
acţiune mult mai hotărâtoare de când limba a
devenit prin excelenţă elementul constitutiv şi

\) Supplex libellus Valachorum. (Th. V. Păcăţian, Cartea de

aur sau luptele politice-naţionale ale Românilor de sub co­
roana ungară, voi. 1).
2) De altfel, în acelaş discurs dela 20 Februarie 1914, pe care
l'am mai citat, contele Tisza a spus despre dispoziţiunile l e g i i :
„E cu neputinţă de a le execută fiindcă legile din 1868 au fost
nişte manifestări idealiste, produsul unei atmosfere înălţătoare
a naţiunii maghiare în momentul când şi-a redobândit iibera
exercitare a libertăţii sale constituţionale".
 de personalizare a comunităţilor naţionale. E vorba
de lupta aprigă, susţinută piin toate mijloacele
materiale şi morale ale Statului modern, pentru
arapi limba şi cultura naţionalităţilor, impunându-le
în toate domeniile de activitate socială limba
oficială de Stat, limba naţiunii dominante, şi, tot
odată, cultura străină ce o implică un alt grai.
De aceia, încă de pe băncile şcolii primare, copi­
lului i se impune, contrar tuturor legilor pedago­
giei moderne, învăţarea limbei oficiale şi căpă-
tarea primelor cunoştiinţe şi elemente de instruc­
ţie într'alt grai decât acel deprins la sânul ma­
mei şi în mijlocul familiei. Cât odios se cuprinde
în acest procedeu este vizibil numai în suferinţele
intelectuale ale copilului neformat, căruia, în loc
de noţiuni generale în limba lui proprie, i-se
impune învăţarea unei limbi străine care, la omul
matur, presupune, spre a fi cu putinţă, cel puţin
cunoaşterea fundamentală a limbei sale proprii.
Un asemenea procedeu nu putea avea alt rezul­
tat decât să împiedice desvoltarea culturală te­
meinică a tinerelor generaţiuni atât într'o limbă
cât şi 'n cealaltă.
într'o lucrare ca aceasta nu este locul să in­
trăm în amănunte statistice despre situaţia şco­
lilor din fostele State de naţionalităţi, precum şi
despre toate celelalte mijloace variate ale oficia­
lităţii acelor State prin care se încerca desna-
ţionalizarea forţată. Dar chestia limbei naţiona­
lităţilor a alcătuit un subiect de permanentă preo­
cupare pentru opinia internaţională, iar oame­
]
nii luminaţi din Ungaria, ca Eotvos, ) nu s'au
sfiit să recunoască adevărul că popoarele ţin
azi mai mult la limba lor decât la patrie, la
patria maghiară bine înţeles, care vroia să le

1) Citat în capitolul precedent.

 răpească limba prin mijloace violente şi nedrepte.
Tot în acelaşi loc, Eotvos adaogă:" Şi senti­
mentul de naţionalitate (legat de dragostea limbei)
e mai mare decât dragostea de ţară, dar numai
până atunci până când contrastul în care au
ajuns aceste două sentimente prin jocul întâm­
plărilor ca şi prin păcatele unora, nu este apla­
nat, iar primejdiile care, după părerea altora, Ie
ameninţă azi limba, nu s'au înlăturat*.
De altminteri şi fără ameninţări directe şi
brutale, sentimentul naţional, întemeiat pe comu­
nitatea de limbă şi cultură, l'am văzut foarte
viu, de pildă, în decursul răsboiului între Elve­
ţienii francezi sau germani şi fraţii lor de ace­
iaşi limbă din Statele vecine').
Se înţelege de Ia sine că sentimentul de soli­
daritate naţională, întemeiat pe persecutarea lim­
bei sau răpirea pământului din mâinile fraţilor
de acelaş neam, nu putea decât să aibă efecte
şi mai grave în cuprinsul Ungariei şi să sape
o adevărată prăpastie între Statul naţional ma­
ghiar şi naţionalităţile sale. Tendinţele centrifu­
gale şi spargerea sentimentului de comunitate
între toţi cetăţenii maghiari de limbi deosebite,
nu făceau decât să crească, să se sporească, în
raport direct cu măsurile şi dispoziţiunile menite,
în spiritul guvernanţilor, să aducă mai repede
naţionalizarea Statului politic unitar maghiar.
Rezultate Acest proces firesc de disoluţiune, în Ioc de
contram formare si închegare a naţionalităţii unitare, eră
scopului ur- ' f i i 6
" - - Ci i i * • A -

mărit. oarecum ratai pe măsura ce Statul îşi accentua

intervenţiunea prin mijloacele sale silnice. Pro­
cesul natural de închegare a naţionalităţilor a
pornit întotdeauna dela societate şi nu dela Stat,
remarcă Ehrlich, căci , multimilenara istorie a
1) Cazurile citate îa capitolul precedent la p. 7—8.
omenirii ne învaţă ca numai societatea e în stare
să naţionalizeze".
La toate elementele de conflict dintre Stat şi
naţiune enumărate, trebue adăogat, precum face
Eotvos, elementul social foarte important şi care
se confundă pretutindeni cu cel naţional. In Un­
garia clasele privilegiate şi 'n genere toate ca­
drele de conducere în Stat erau de origină ma­
ghiară, dacă nu în unanimitatea lor dar în foarte
mare majoritate, şi aceasta tocmai în vremurile
când ideia de naţionalitate se contura şi se accentua
pretutindeni. Acest element social îl regăsim, de
altfel, în mişcarea revoluţionară şi naţională a
lui Tudor Vladimirescu la noi, provocată prin
reacţiunea firească la abuzurile claselor privile­
giate care erau alcătuite aproape exclusiv din
Fanarioţi. Şi acelaş element se remarcă, la înce­
putul veacului trecut, în mişcarea revoluţionară
şi, totodată, naţională a agitatorilor pentru li­
bertatea şi unitatea italiană.')
Dar ar trebui să scrim încă multe pagini în
acest sens şi să cităm nenumărate alte fapte
vechi şi mai noi din care reiese cu atâta evi­
denţă mişcarea de naţionalitate contimporană şi
puterea aproape elementară şi de nebiruit prin
care conştiinţa personalităţii lor proprii şi deo­
sebită a naţionalităţilor se accentua în sânul Sta­
telor lipsite de unitatea naţională. Toate încer­
cările de opresiune şi desnaţionalizare pornite
din partea Statului, exact din partea naţiunii do­
minante în Statele despre care vorbim, nu aveau
alt rezultat decât să accentueze şi mai mult şi

1) Sunt caracteristice ÎN privinţa aceasta articolele marelui Ita­

lian Giuseppe Mazzini şi apelurile sale la conştiinţa socială şi
naţională a muncitorimei italiene ademenită de curentul inter­
naţional socialist (Scritti di G. Mazzini, în editura populară
Sonzogno, Milano, 2 voi.)
 să trezească, chiar în păturile adânci ale mas-
selor unde nu se manifestase până atunci, o
conştiinţă proprie a naţionalităţilor dominate.
Opresiunea de sus, socială, ca şi apăsarea prin
forţa şi mijloacele variate ale Statului dominant,
nu făceau decât să deştepte rezistenţe şi reacţiuni
nebănuite sau neaşteptate din sânul naţionalităţilor
dominate, aşa că s'ar putea spune că măsurile
oficiale cu cât se înmulţeau cu atât ajungeau Ia
rezultate mai contrarii scopului urmărit. In pri­
J
vinţa aceasta, cu decenii în urmă, Eotvos ) făcea
justa observaţiune că mişcarea pentru libertatea
religioasă, dobândită astăzi pretutindeni, se re­
produce în mişcarea pentru libertatea naţională
şi că ea nu va încetă, oricâte piedeci i-s'ar pune
în cale, decât în clipa când îşi va fi atins ţinta.
Căci , o mişcare ce s'a pornit în numele liber­
tăţii şi pentiu asigurarea acesteia, numai prin
libertate se poate încheia".
Libertatea
a c a o m u e s t e n D e r ri n
in
menatea' ^ ' P ' naştere, ca fiinţă
naţională, simţitoare şi gânditoare, iar toate privilegiile de
clasă au căzut spre a se consfinţi între oameni
deplina libertate şi egalitate de drepturi, mai
putem refuză astăzi respectul şi aplicarea acestor
principii, atunci când este vorba nu de indivizi,
ci de întregi naţiuni?
Deşi răspunsul vine dela sine în chip logic,
totuşi ne vom găsi aici în faţa unor teorii menite
să înlăture aplicaţiunile până Ia ultimile sale con­
secinţe, ale principiilor consfinţite de marea re-
voluţiune.
Teoria des- Ne vom găsi în faţa unor teorii care, punând
fortef eptUl
r a
f° t înaintea dreptului şi acceptând existenţa
acestuia numai în măsura în care se întemeiază

J) Op. cit., p. 130 şi urm,

 Si
pe forţă, vor înlătura toate elementele morale şi
psihologice, pe care se întemeiază mişcarea mo­
dernă de naţionalitate spre a reduce problema
întreagă la un simplu raport de puteri.
Vom avea, astfel, naţiuni mari şi puternice,
alcătuind State de prim ordin, cu drepturi ilimi-
tate la viaţă şi la expansiune, — justificarea celui
mai revoltător imperialism — în opoziţiune cu
naţiuni mici ori naţionalităţi oprimate sau cu State
de mai puţină importanţă, menite să fie distruse
şi înghiţite de cele d'intâi. întreaga viaţă a co­
lectivităţii umane, redusă la o luptă între cei tari
şi cei slabi, primii îndreptăţiţi prin forţa lor să-i
suprime pe ceilalţi. In modul acesta întreaga
operă, conformă idealurilor nobile de umani­
tate, realizată p in proclamarea drepturilor omului,
este desfiinţată sau răsturnată prin teoria drep­
tului naţiunilor tari de a le înghiţi ori suprima
pe cele slabe şi, prin urmare, ajungem iarăşi la
restabilirea dreptului unora, din neamul ales, de
a stăpâni asupra tuturor celorlalţi.
Boutroux, în răspunsul pe care l'am mai
1
citat ), rezumă trei principii generale sau argu­
mente fundamentale pe care Germania modernă,
după înfăptuirea unităţii sale naţionale prin foc
şi sabie, le opunea principiului naţionalităţilor, ne-
gându-şi însăşi temeliile puterii şi însemnătăţii
sale actuale în lume, a contribuţiei sale impună­
toare Ia opera generală a civilizatiunii, şi brus-
când tot ceeace a fost definitiv dobândit pentru
conştiinţa actuală a omenirii.
întâiul principiu, recunoscând naţionalitatea ca
o realitate respectabilă, ajungea, totuşi, Ia con­
cluzia că recunoaşterea şi determinarea acestei
realităţi nu poate fi opera conştiinţei proprii a
1
!•) Colecţia Iui E. Baie despre^Dreptul naţionalităţilor ',
 popoarelor, ci rezultatul cercetărilor oamenilor
competinţi, a savanţilor şi profesorilor de ar­
heologie, de istorie, de filologie sau psihologie.
Judecata unui popor despre sine însuşi nu poate
fi decât subiectivă, pe când oamenii civilizaţi
ţin seama numai de datele obiective. Sentimentul
sau năzuinţele unitare ale populaţiunilor n'au
valoare, conştiinţa lor naţională este ceva strict
subiectiv, de unde urmează, în chip logic, înlă­
turarea oricărui principiu de auto-determinarea
popoarelor, spre a pune în loc părerile şi indi-
caţiunile obiective ale savanţilor.
Care poate fi criteriul absolut pentru stabilirea
valoni savanţilor din toată lumea şi'n cas de
controversă, între datele obiective ale ştiinţei
naţionalităţilor, cum vom determină realitatea
unei naţiuni şi, deci, dreptul ei la viaţă liberă?
Aceasta nu eră precizat de teoreticianii panger-
maniştî.
Teoria na- In schimb, datele obiective ale savanţilor ne
ţiuniior su- duseseră, după Gobineau şi şcoala care i-a des-
P
tnf°erioare. voltat în Germania constatările ştiinţifice, la teo­
ria naţiunilor superioare în opoziţie cu naţiunile
inferioare, la dreptul unora de a le conduce,
stăpâni şi organiză pe celelalte, într'un cuvânt
la restabilirea în sânul omenirii a castelor so­
ciale desfiinţate cândva, dar a restabilirii lor în
mod şi mai odios pe temeiul originei naţionale.
Dusă până la ultimele consecinţe, această teorie
trebuia să ajungă, în mod logic, la recunoaşte­
rea unui popor menit să conducă şi să stăpâ­
nească omenirea.
A doua teorie, opusă principiului de naţio­
nalitate, este aceia a culturii ca temei şi mă­
sură a dreptului. Este falş că naţiunile sunt
egale între ele pentru că şi cultura lor se deo-
sibeşte, — d e unde dreptul la viaţă naţională
în raport cu desvoltarea culturală. Şi fiindcă 'n
lume sunt popoare civilizate şi popoare înapo­
iate, cele d'intâi au toate drepturile pentru că
ele sunt înzestrate şi cu forţa ce o dă cultura,
pe când celelalte n'au nici un drept şi, deci,
nici nu trebue să formuleze vre-o pretenţiune.
Raţionamentul isbitor la început în forma aceasta
brutală, pe măsura desvoltării sale prinde con­
sistentă şi pare a căpăta oarecare logică. Un
popor înaintat în cultură este netăgăduit un fac­
tor mult mai însemnat pentru progresul şi civi-
lizaţiunea omenirii decât un altul înapoiat, — de
unde consecinţa imediată: o naţionalitate îna­
poiată nu-i îndreptăţită să formuleze revendicări
contra unei naţiuni stăpânitoare mai înaintată
care, deţinând puterea 'n Stat, este capabilă s'o
civilizeze. Drepturile unei naţionalităţi înapoiate
de a-şi trăi viaţa proprie sunt, astfel, denegate
cu oarecare logică din moment ce i-se oferă
putinţa unei vieţi şi a unei culturi superioare de
către naţiunea dominantă.
Mai mult încă: sunt cazuri când naţiunea do­
minantă este mare şi alcătueşte un Stat puter­
nic, precum este Germania sau era Austro-Un-
garia, iar un asemenea Stat e capabil să ofere
mai multe avantagii şi înlesniri de viaţă colec­
tivă cetăţenilor săi decât un Stat mic. De aceea,
revendicările micilor popoare la o viaţă proprie
sau tendinţa lor de a alcătui State pe bază na­
ţională sunt respinse de teoreticianii respectivi
fiindcă în modul acesta indivizii, cetăţenii, nu
s'ar bucura de bună starea şi fericirea ce le
oferă Statul mare de naţionalităţi.')

1) Muller, Waserwartet Oesterreich ooti seinemjungen Thron-

folger, Muenchen, 1915, p. 21 şi urm. Jucrare care, în parte, ar
fi fost scrisă chiar de arhiducele Frantz Ferdinand şi în 6rice
cas exprima părerile sale politice»
 De aici, apoi, o serie întreagă de construc-
ţiuni teoretice despre capacitatea de viaţă şi ci-
vilizaţiunea Statelor mari în opoziţie cu acelea
ale Statelor mici, precum şi teoria arhicunoscută
a organizaţiunilor politice viabile numai dacă
îndeplinesc anumite condiţiuni economice: ma­
terii prime, braţe de muncă şi capacitate de
conducere şi organizare. După această din urmă
teorie, unele naţiuni sau naţionalităţi din Europa
centrală n'ar fi îndeplinind condiţiunile de mai
sus pentru a constitui State viabile, de unde s'a
născut teoria „balcanizării" Europei centrale chiar
din primul an al păcii generale până şi 'n opi­
nia publică a ţărilor aliate care contribuiseră
]
mai hotărâtor la stabilirea păcii din 1919. ).
Spre a ajunge la regretul pentru prăbuşirea
monarchiei habsburgice, despre a cărei necesi­
tate politico-economică păreau convinşi cei mai
de seamă conducători ai puterilor aliate până 'n
preajma păcii, n'ar mai rămânea decât un singur
pas.
Nu vom stărui mai mult asupra acestui punct.
E destul să amintim că, în istoria civiliza-
ţiunii omeneşti, micile State ale antichităţii ca
Atena ori Sparta sau republicile italiene din evul
mediu au lăsat urme mai luminoase şi mai du­
rabile decât împărăţia Perşilor sau chanatele tă­
tăreşti. Iar dacă ne referim la viaţa modernă şi
contimporană, constatăm că unele State mici,
de pildă Elveţia sau Belgia, reprezintă, în ansam­
blul umanităţii, organizaţiuni cu mult superioare
sub toate raporturile, imperiului care s'a prăbu­
şit sub domnia ţarului Nicolae II.
Cât priveşte teoria superiorităţii culturale a
unor naţiuni în comparaţie cu altele, ea este
foarte şubredă şi greu de dovedit.

1) Articole în acest sens au apărut în presa franceză.

 Intr'adevăr, care poate fi criteriul sigur pentru
stabilirea acestei superiorităţi ? Unde să'l căutăm:
în domeniul cugetării sau într'al acţiunii? In
ştiinţă sau în religie, în pictură sau muzică, în
politică ori în comerţ ? Căci orice naţiune, dacă
am examina-o de aproape, am constata că are
superiorităţi în unele direcţiuni de activitate, dar
nu le poate avea în toate.
O lege naturală şi universală, legea econo­
miei şi a compensâţiunii, ne spune, pe temeiul
verificărilor vieţii, că o naţiune pe cât este su­
perioară într'o direcţiune, pe atât este de infe­
1
rioară într'alta )
însăşi ideea de mărime sau micime este re­
lativă şi corelativă, cu atât mai mult când o
aplicăm Ia numărul locuitorilor sau la suprafaţa
2
unei ţări ca principiu de clasificare ).
De altminteri, este luciu prea cunoscut că
naţiunile anglo-saxone sunt inferioare în muzică
şi 'n artele plastice, după cum naţiunile latine,
dotate cu un mare simţ artistic, sunt mai lip­
site de spiritul practic şi de talentul de a stoarce
marilor invenţiuni tot ce pot da ele pentru bi­
nele omenirii.
Viaţa este variaţie de culori şi de sunete, după
cum universul este „pluralist" spre a întrebuinţa
expresia unui cugetător englez citat de Sarolea.
De aceea, naţiunile sunt complimentare între ele
şi nici o civilizaţiune naţională nu este complectă
prin ea însăşi. Spre a asigură diversitatea şi
complexitatea umanităţii e nevoe ca un număr
cât mai mare de naţiuni să-şi poată păstră şi
\ ) Ch. Sarolea, Le probleme anglo-allemand, tradus dîn en­
gleză, Parîs, 1915, p. 178—185.
2) T. Q. Masaryk, Das problem der kleiner Voelker in der
europaeischen krisis, lecţia de deschidere la Şcoala de studii
slave de pe lângă Universitatea din Londra, ţinută în Octom­
brie 1915, tipărită la Praga 1922,
desvolta individualitatea lor, personalitatea artis­
!
tică, religioasă, intelectuală şi politică. )
Toate aceste adevăruri sunt aşa de simple că
nu cer decât puţin bun simţ spre a se impune
cu puterea unei axiome celei mai limitate inte­
ligenţe. Teoreticianii forţei şi superiorităţii cul­
turale a unor popoare faţă de altele,—nu putem
admite un singur moment că au fost lipsiţi de
însuşirile elementare ale omului normal. Cu toate
acestea, interesele politice oficiale şi exagerările
unui naţionalism rău înţeles sau mai exact per­
vertit, i-au făcut să împingă cugetarea politică
a unor naţiuni mari şi civilizate la atitudini şi
la acte care vor rămâne neşterse în judecata
istoriei.
Dar să admitem, precum spune Sarolea, că
superioritatea culturală, invocată de acei teore-
ticiani, s'ar putea dovedi.
Ce ar rezulta de aci.? îndreptăţirea unei po­
litici de agresiune faţă de naţiunile mai puţin
civilizate, dreptul Germanului sau Maghiarului,
superiori în cultură, de a răpi limba, pământul
şi putinţa de viaţă şi desvoltare naţională, Po­
lonezului, Cehului sau Românului, inferiori în
cultură ?
Deloc.
întâi, pentru că şi aceste naţiuni „inferioare"
se vor putea ridica la un nivel superior de cul­
tură, dacă li-se va lăsa putinţa de liberă des­
voltare; — pe urmă, pentru că superioritatea
morală sau politică a unor naţiuni nu se poate
2
comunică altora prin forţă şi violenţă ). In sfârşit,
argumentul decisiv al lui Sarolea: pentru că
aplicaţiunea metodelor de forţă şi de violenţă

1) Sarolea, loc. citai.

2) Rid., p. 183.
demoralizează toate naţiunile, fie câ se folosesc
ori sunt victime ale acestor metode. Şi vom
adaogă: mai ales pentru că numai în asemenea
metode trebue să căutăm astăzi, în societatea
internaţionala, cauza tuturor marilor conflicte şi
răsboaie, care paralizează civilizaţiunea şi pro­
gresul omenirii.
Din tot ce am văzut până acum în domeniul Triumful
cugetării politice, precum şi'n acel al realităţilor principiului
m î w m
internaţionale, principiul naţionalităţilor ca o ne- •
cesitate absolută de viaţă a omenirii civilizate re­
zultă în mod strălucit. Lupta dintre ideia de Stat
şi principiul naţionalităţilor, violentă şi brutală în
decursul marelui răsboi, a intrat, astfel, în do­
meniul soluţiunii definitive, aşa după cum, odi­
nioară, lupta dintre stăpânitori şi stăpâniţi s'a
sfârşit în favoarea acestora din urmă.
De altminteri, lupta pentru libertatea naţiunilor
şi dreptul la viaţă proprie, nu este decât trans­
punerea, într'un domeniu mai vast şi mai 'nalt,
a luptei pentru libertatea individului. Deaceia
Cavour, precum am văzut, declară că ar fi fost
partizanul păcii veşnice dacă ea s'ar fi putut
asigură fără jertfa libertăţii naţiunilor.
O consacrare de valoare internaţională a
acestui principiu, după rătăcirile contrarii ale
congresului dela Viena în 1815 şi dela Berlin
în 1878, precum şi ale păcii dela Frankfort în
1871, am avut-o cu prilejul răsboaelor balcanice
şi ale conferinţelor dela Londra şi Bucureşti, care
au marcat stabilirea păcii în Balcani. Micii aliaţi
pornind răsboiul de eliberare din 1912, n'au
făcut decât să dea o consfinţire prin fapte de-
claraţiunii de mai sus a lui Cavour: au turburat
pacea în dorinţa nestăpânită de a asigură viaţa
şi libertatea naţionalităţilor respective.
 Marchizul di San Giuliano, ministrul de ex­
terne de atunci al Italiei, cu prilejul unor desba-
teri din Camera italiană asupra evenimentelor
balcanice, a făcut, în răspunsul dat diferiţilor
oratori, declaraţiuni de o preciziune indiscu­
tabilă
Repercusiunile acestei victorii a principiului
naţional în contra ideeii de Stat n'au întârziat
să se resimtă în situaţia internaţională.
Imperiul german, îngrijorat de creşterea miş­
cării generale de naţionalitate şi mai ales de în­
curajarea ce a însemnat pacea balcanică, prin
rezultatele sale, pentru toate naţiunile oprimate
din Europa centrală, a luat imediat măsuri de
sporirea contingentului militar spre a acoperi
insuficienţele sau slăbiciunile ce rezultau din ul­
timele evenimente pentru puterea militară a
principalei sale aliate, Austro-Ungaria. Făiă să
intrăm în alte amănunte mai depărtate de subiectul
nostru, vom aminti că, la sporul de contingent
militar german, s'a răspuns în Franţa, ţară cu
slabă natalitate, — şi, deci, în neputinţă de a
creşte numărul incorporaţiunilor anuale, — prin
adoptarea serviciului acdv de trei ani, în loc de
doui. In chipul acesta, trei contingente active
franceze echivalau cu cele două contingente ger­
mane, sporite prin ultima dispoziţiune.

1) El a declarat, textual, în şedinţa dela 22 Februarie 1913:

„Am căutat să revendic pentru diplomaţia europeană meritul
deslegării dată, pe temeiul naţionalităţii, chestiunii balcanice,
ridicată prin cele două răsboaie din 1912;
„D'intâi dl. Chimienfi, oe urmă dl. Qraziadei citând pe un
scriitor... Karl Marx, au amintit cuvintele aspre prin care a con­
damnat el, tocmai pentru peninsula balcanică, formula de statu-
qao teritorial, adoptată de atâţia ani de către diplomaţia euro­
peană. Dar nu trebuie să se uite că devotamentul îndelungat
fată de formuli aceasta a avut drept efect întârzierea perderii de
către Turcia a provinciilor sale europene până'n ziua când p o ­
poarele balcanice au ajuns capabile de a primi moştenirea; în­
delungata menţinere a formulei provizorii despre statu-quo a
fost aceia care a făcut cu putinţă astăzi formula definitivă:
„Balcanii ai popoarelor balcanice".
 încordarea rezultată din acest fapt n'a făcut
decât să agraveze stai ea de nelinişte şi de ne­
astâmpăr dela Viena şi Budapesta, pe urma păcii
balcanice. Atentatul dela Serajevo şi curentul
naţionalist din Serbia mărită, ca şi din ţinuturile
slave ale monarhiei habsburgice, au fost sufi­
ciente scântei pentru aprinderea Europei îmbibată
cu atâta material inflamabil.
Declaraţiunile de răsboi din 1914 au venit, 7e tul
f. ,
, ,, ,. i., , raţiuni
in apaienţa, pentru alte motive, m realitate, răsboi.
însă, adevărata lor cauză a fost lupta surdă ce
se ducea de mai multe decenii între ideia de
Stat germană şi principiul naţionalităţilor.
Declaraţiunile de răsboi ale Italiei în 1915 şi
României, un an mai târziu, ţări care au intrat
în răsboi spre a realiza scopuri de eliberaţiune
naţională, au mărturisit categoric şi pe temeiul
unor acte scrise importanţa uneia din cauzele
marelui răsboi. Ambele declaraţiuni, întâia mai
puţin, a doua mai mult, au justificat răsboiul
pe temeiul principiului de naţionalitate').
1) In declaţiunea de răsboiu a Italiei către Austro-Ungaria:
....„Guvernul regal s a declarat gata să cadă la o învoială având
drept bază satisfacerea într'o măsură echitabilă a aspiraţiuni-
lor naţionale legitime ale Italiei şi care ar fi servit, în acelaş
timp, să reducă nepotrivirea existentă în situaţiunea reciprocă
a celor două State în Adriatica". Iar, mai departe, nota vor­
bind despre concesiunea habsburgică în Trentin, constată că ea
„nu însemnează regularea normală a situatiunii nici din punct
de vedere etnic, nici din punct de vedere politic sau militar".
Declaratiunea de răsboiu a României către Austro-Ungaria
semnată de Em. Porumbaru, ministru de externe, desvoltă şi
precizează şi mai mult ideea naţională ca pricină de răsboiu.
După ce vorbeşte, la început, despre „aspiraţiunile naţionale
cele mai legitime" ale României, explică adeziunea la Triplicea
şi înşelarea speranţelor sale pentru o îndreptare în soarta Ro­
mânilor din monarhie; „Aderând în 1883 la gruparea puterilor
centrale, România, departe de a uita legăturile de sânge care
uniau populaţia regatului cu supuşii români ai monarhiei austro-
ungare, văzuse în relaţiunile de prietenie şi de alianţă care se
stabiliseră între cele trei mari puteri o garanţie preţioasă pentru
liniştea sa internă cât şi pentru îmbunătăţirea soartei Româ­
nilor din Austro-Ungaria. In fapt, Germania şi Italia, care-şi re-
 In sfârşit, în decursul răsboiului, bărbaţi ca
fostul cancelar habsburgic, contele Czernin, au
ajuns, târziu ce-i drept, probabil după pacea dela
Bucureşti cu România, când crezuse altfel, la
concluziunea că Austro-Ungaria tot trebuia să
moară şi că atentatul de la Serajevo fusese un
semn în acest sens. In ce formă ar fi trebuit să
moară monarhia, asta n'o poate spune Czernin,
dar afirmă şi el că putea muri de o moarte
mai puţin grozavă de cât răsboiul, mai lentă şi
fără a duce omenirea toată în prăpastie. Cu alte
cuvinte, însuşi contele Czernin ajunge la con­
cluziunea că monarhia trebuia să-şi fi ales altfel
1
de moarte, ) — desigur aceea pe care i-o arăta
triumful principiului naţional.
De altminteri, proclamaţiunea solemnă a prin­
cipiului de naţionalitate prin declaraţiuni de răs-
boi ca şi prin recunoaşterea Iui de către bărbaţi
de importanţa fostului cancelar habsburgic, n'au
c onstituiseră Statut pe baza principiului de naţionalitate, nu
puteau să nu recunoască legitimitatea temeliilor pe care se bizue
propria lor viaţă".
„Intr'o perioadă de peste treizeci de ani Românii din mo­
narhie n'au văzut niciodată reforme de natură a le da o apa­
renţă de satisfacţie; ei au fost chiar trataţi ca o rasă infe­
rioară şi condamnaţi să îndure apăsarea elementului strein,
care nu constituia decât o minoritate printre diferitele naţiona­
lităţi alcătuitoare ale Statului austro-ungar. Toate nedreptăţile
la care au fost supuşi fraţii noştri, au menţinut între ţara
noastră şi monarhie o stare neîntreruptă de duşmănie, pe care
guvernul regatului na isbutit s'o potolească decât cu multe
greutăţi şi mari jertfe.
„ Doui ani de răsboiu au dovedit României că Austro-
Ungaria, opusă oricărei reforme lăuntrice în măsură de a îm­
bunătăţi viaţa popoarelor ce conducea, era tot pe atât dispusă
să le jertfească pe cât era de neputincioasă să le apere îm­
potriva oricărui atac din afară. Războiul, la care ia parte aproape
toată Europa, pune din nou in discuţiune cele mai grave pro­
bleme care ating însăşi desvoltarea naţională şi existenţa Sta­
telor; România, plină de dorinţa de a contribui la grăbirea
sfârşitului conflictului şi sub nevoia imperativă de a-şi apăra
interesele de ram, se vede silită a intra în rândurile acelora
cari sunt în măsură să-i asigure unitatea naţională".
1) Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Berlin 1919, pag. 40—4i«
 venit de cât abia târziu, după ce în conştiinţa
internaţională şi chiar în doctrina dreptului gin­
ţilor fusese admis fără discuţiune.
In şedinţa de la 25 Ianuarie 1912 a Camerii un Deciamţi-
r pt
suedeze, deputatul Cari Lindhagen, primarul rl^ ^ f~
oraşului Stockholm, sprijinit de alţi 16 deputaţi, unii. ~ r m t l

a prezentat o propunere, făcută încă din anul

precedent grupului interparlamentar suedez, pentru
„a asigură pe veşnide dreptul naţiunilor de a-şi
hotărî singure soarta". Propunerea urmărea să
obţină din partea tuturor Statelor lumei recu­
noaşterea acestui drept „imprescriptibil" şi .ina­
lienabil" şi, totodată, căută să afle dacă ome-
menirea este destul de înaintată spre a face cu
putinţă studierea chipului cum s'ar putea acordă
dreptul de auto-determinare naţiunilor asuprite
1
care se socotesc victime ale violenţei ).
Conferinţa naţionalităţilor din Iunie 1915, în­
trunită din iniţiativa asociaţiunii „L'Union des
nationalites" sub preşidenţia lui P. Painleve, a
ajuns la următoarea definiţiune a ideei şi, tot­
odată, la precizarea realităţii exprimată prin ea
în viaţa modernă: „Naţionalităţile sunt fapte na­
turale, datorite factorilor biologici, geografici şi
istorici, care trec peste bunul plac al oamenilor
de a le putea nesocoti sau modifică în mod ab­
solut".
In sfârşit, Institutul american de drept inter­
naţional a adoptat, la 6 Ianuarie 1916, o decla-
raţiune de valoare istorică despre „drepturile şi
datoriile naţiunilor" menită să desvolte şi să
2
completeze declaraţîunea drepturilor omului ).

1) In revista „Annales des nationalites", No. 4 şi 5 din 1912,

Paris.
2) Rezumată de Charles Dupuis într'o comunicare către Aca­
demia de ştiinţe morale şi politice din Paris şi publicată în
„Revue generale de droit internaţional public" din 1917.
 Marea problemă a naţiunii fiind odată ajunsă
în acest stadiu al preocupărilor ştiinţifice şi in­
trată aşa de puternic în conştiinţa internaţională,
principiul naţionalităţilor nu mai avea să aştepte
de la ultimul răsboi de cât supiema şi definitiva
lui consfinţire. Conferinţa de pace de la Paris,
n'a făcut altceva mai însemnat, iar întreaga
operă de nouă orânduire a lumei a pornit dela
acest principiu spre a clădi marele edificiu al
Societăţii naţiunilor peste dificultăţile practice,
fireşti şi inevitabite totdeauna când se caută
acordul perfect între viată şi idei.
 III.

STATUL NAŢIONAL, AUTODETERMINAREA

ŞI MINORITĂŢILE.

Tocmai abuzurile Statului împotriva naţiunii,

mai exact a naţionalităţilor din cuprinsul său
altele decât naţionalitatea dominantă, au condus
la triumful principiului. In acelaş timp, însă,
abuzurile la care a dat loc ideia naţională prin
exageraţiunile unui naţionalism sectar şi exclusi­
vist, pus în serviciul ideei de Stat naţional unitar
cu orice preţ şi cu nesocotirea realităţilor, a
făcut să nu se piardă din vedere nici reversul
medaliei.
O întreagă literatură politică a văzut lumina
tiparului') în preajma conferinţei de pace şi chiar
din timpul răsboiului, spre a pune în evidenţă
adevărul elementar că ideia Statului cu bază
naţională nu era ceva absolut şi de aplicaţiune
universală, ci numai un ideal de atins, iar în
situaţiunea specială a Europei centrale el era un
deziderat de înfăptuit cu însemnate corecţiuni.
Inti 'adevăr, realitatea vieţei ne arată că în Eu- ,,. x

• . . .„ 1 1 . Naţionalita-
ropa centrala şi orientala amestecul de naţiona- ţiie din Eu­
ropa centra-
• lă.
1) Fournol, Gli eredi delta sucteslone d'Austria, Milano 1918,
ediţia italiană a lucrărei franceze ;. G. Agnelli şi Attilio Cabiafi.
Federazione Europea o Lega delle nazioni? Torino 1918; %
Kjellen, Der Staat als Lebensform, Leipzig 1917, traducerea din
suedeză; scrierea deja citată a lui Sarolea dinainte "de răsboi;
T. Masaryk, UEurope nouvelle, etc.
lităţi este aşa de complicat încât o delimitare
exactă a unor State strict naţionale nu se poate
înfăptui. Ori cât ne-am sili să ajungem la ase­
menea comunităţi strict naţionale, organizate în
State, ne este cu neputinţă pentru că procesul
de închegare şi integrare a naţiunilor din această
parte a vechiului continent n'a ajuns la stadiul
din apusul Europei.
Nu-i nevoe să intrăm în desvoltări istorice şi
geografice ori să căutăm explicaţiunile faptului;
ajunge numai constatarea lui simplă şi evidentă:
naţiuni perfect închegate şi unitare sub raportul
geografic-istoric, ca Franţa, Italia, Spania sau
Anglia, nu putem avea în centrul şi răsăritul
Europei. A căută, prin urmare, o delimitare nouă
în această parte a continentului întru totul con­
formă principiului de naţionalitate, este o încer­
care zadarnică.
Răsboiul ducând la consfinţirea acestui prin­
cipiu ca temei de desvoltare şi organizare a
umanităţii după unităţile naţionale din care este
ea alcătuită, trebuia în acelaş timp să ţină seamă
de realităţi şi să admită corecţiuni însemnate.
Altminteri, date fiind abuzurile unui naţionalism
exagerat, precum şi tendinţa firească, oarecum,
a Statului naţional de a naţionaliza absorbind
populaţiunile de altă origină din cuprinsul gra­
niţelor sale, ar fi trebuit să ne aşteptăm Ia noui
protestări în numele principiului de naţionalitate.
Pacea generală de la Paris n'ar fi făcut, fără ate­
nuările şi corecţiunile absolut necesare, decât să
răstoarne situaţiunea precedentă punând naţiona­
lităţile apăsate până eri în poziţia de a apăsă şi
ele, Ia rândul lor, printr'o reacţiune omenească,
desigur, naţiunile care le făcuseră până atunci
să sufere.
 Chiar dacă în noua situaţiune naţiunile domi­
nante din Satele renăscute sau sporite ar fi
constituit majorităţi faţă de naţionalităţile ori na­
ţiunile dominate, nedreptatea n'ar fi fost mai
puţin o nedreptate, iar principiul de naţionalitate
ar fi suferit cea mai grozavă jignire, cea mai re­
voltătoare atingere în tot ce cuprinde el mai nobil
şi mai general omenesc. O asemenea aplicaţiune
simplistă şi absolută a principiului de naţionalitate
ca temelie a nouilor State, prin nesocotirea rea­
lităţilor vieţii de pe continent, ar fi însemnat
negaţiunea celui mai profund sens de civilizaţiune
şi umanitate pe care-1 cuprinde principiul în
ciuda tuturor exageraţiunilor.
Căci drepturile omeneşti individuale, care se Autonomia
pot rezumă în întreita formulă: \ dreptul la viaţă, ^"j.^fj
•-dreptul la libertate şHdreptul la egalitate, nu pot drepturilor
fi diminuaie sau modificate atunci când este individuale.
vorba de drepturile naţiunilor, adică de drepturile
individualităţilor naţionale. Fiindcă, precum am
văzut, naţiunea este o realitate şi o unitate so-
1
^cjaM^—.drepturile e f c ă şl ale individului sunft
aceleaşi. Libertatea şi complimentul ei, egali­
tatea, fiind fundamentul dreptului la viaţă şi,
totodată, condiţiuni neapărate pentru asigurarea
acestui drept la viaţă, naţiunea, ca o colectivi­
tate, va trebui să obţină asigurarea aceloraşi
drepturi ca individul.
Iată cum, în mod logic, libertatea şi autono­
mia individuală conduc direct la libertatea şi au-
nomia naţională.
In desvoltarea aceasta a principiilor revoluţio­
nare dela om la naţiune, dela individ la colec­
tivitatea naţională din care el face parte, prin
origină sau prin voinţă proprie, ajungem la
dreptul de liberă autodeterminare al popoarelor,
Ia principiul de drept internaţional public căruia
 pacea din urmă pare a-i fi dat suprema consa­
crare, fără să fie înscris în pactul Societăţii na­
:
ţiunilor ).
Astfel, în acest final al desvoltării drepturilor
omului, principiul naţional, care apărea în conflict
se întâlneşte dimpotrivă în cel mal perfect acord cu
principiul federal, care stă la temelia unor State
moderne din cele mai civilizate şi mai liberale.
Ameninţarea plină de primejdii ce părea că re­
zultă pentru viaţa Statelor cu bază federală, ca
Statele-Unite şi mai ales ca Elveţia, din lupta
încinsă între ideea de Stat şi cea de naţionali­
tate, a dispărut în clipa când principiul de li­
beră autodeterminarea popoarelor a fost pro­
clamat.
Ce însemnează liberă autodetermin 6 re şi cum
se manifestă?
Autodcter- Nu vom intră în amănunte istorice sau des-
minarea şi voltări prea largi.
J / t C t / t o CI t li',

Precum o spune chiar numele său, acesta'i

dreptul popoarelor ca şi al indivizilor la liber­
tate şi autonomie, dreptul de a-şi hotărî singure
soarta alegându-şi chipul cel mai potrivit de
viaţă. El se impune în special în cazul când
datele etnografice şi ştiinţa nu se pot fixă asupra
aparţinerii la vre-unul din Statele în dispută, dar
este inadmisibil, chiar când ar da rezultate con­
trarii, dacă naţionalitatea populaţiunii este neîn-
doiasă fiindcă, în asemenea cas, avem aface cu
o rătăcire colectivă momentană.
Dreptul de autodeterminare aşa de logic şi de
simplu astăzi, n'a fost totdeauna privit la fel,
deşi unii autori dornici de tălmăciri sau argu­
mente istorice nu şovăesc să-i regăsească origina

1) Vezi raportul Comisiunii internaţionale de jurişti însărci­

nată de S. N. să'şi dea avizul în chestiunea insulelor Aland.
 cu mai multe veacuri în urmă, tocmai pe vre­
mea lui Francisc I regele Franţei, de pildă, când
juriştii săi au protestat contra cedării Statelor
Burgognei către Carol Quintul prin tratatul dela
Madrid, fără prealabila consultaţiune a locuito­
rilor ').
Manifestarea cea mai elocventă a voinţei po­
pulare nu poate fi alta decât votul, iar în dome­
niul acesta internaţional ea se chiamă plebiscit.
Aplicaţiunile cele mai importante ale plebiscitului
sunt două: constituirea unui Stat independent
prin desfacerea dintr'un alt Stat sau opţiunea în­
tre două State existente.
Plebiscitul a avut numeroase aplicaţiuni dela
1860 până astăzi. In special pentru ultima ipo­
teză : a achiziţia ailor de teritorii spre noui, a le da o
aparenţă de mai mult temei în favoarea achizito­
rului, s'au făcut după o prealabilă consultaţiune
a voinţei locuitorilor respectivi pe calea plebis­
citului. In acest mod s'au săvârşit unirea Savoiei
şi Nizzei cu Franţa pe temeiul tratatului dela Tu-
rin, nouile cuceriri ale Sardiniei până la refa­
cerea unităţii italiene, iar în 1863 alipirea insu­
lelor Ionice la Grecia. In pacea ausrro-prusiană
dela Praga, 1866, se cuprinde în art. 5 o dis-
2
poziţiune cu acelaş caracter plebiscitar ) abro­
gată apoi prin tratatul austro-prusian din 11 Oct.
1878.3)
Plebiscitul, idee politică în mare cinste pe
vremea lui Napoleon al III-a şi Cavour, după

1) In lucrarea citată a lui Genepp, p. 37—38.

2. Austria ceda Prusiei toate drepturile dobândite prin pacea
dela Viena din 1864 asupra ducatelor de Schleswig şi Holstein
sub rezerva că „populatiunile judeţelor din N. Scheswigului se
vor uni iarăşi cu Danemarca dacă ar exprima dorinţa aceasta
printr'un vot liber". (In colecfia Pierre Albin, „Les grands
traites politiques", Paris 1912).
3. F. Von. Liszt, Das Voelkerrecht, ed. 11, Berlin 1921 pag. 88,
 aceste câteva aplicaţiuni cade în definitivă de­
suetudine chiar dela pacea din Frankfort când
Alsacia-Lorena a fost răpită Franţei învinse, fără
consultaţiunea locuitorilor şi cu toată protestarea
reprezentanţilor acestora, în numele civilizaţiunii
moderne. „In timpurile în care trăim, declara
Keller dinaintea Adunării naţionale franceze la 17
Februarie 1871, în plină civilizaţiune, nu poate
fi vorba de a dispune de soarta popoarelor fără
consimţimântul lor".
Uitarea aceasta a plebiscitului ca temei pentru
ceziuniie de teritorii o regăsim în mod constant
până la pacea generală din 1919 şi chiar cu
prilejul retrocedărei Alsaciei-Lorenei.
Plebiscitul şi In cazul acesta special, consideraţiuni de opor-
AisadaLo- tunitate politică locală şi generală explică în-
e n
' deajuns pentru ce Franţa, la început puterea
principală de rezistenţă din tabăra duşmanilor
Germaniei, a respins ideia plebiscitului cu ocazia
reluărei provinciei pierdute la 1871. Tocmai în
lipsa de bază juridică a raptului săvârşit prin
pacea dela Frankfort, cu toată protestaţiunea
ridicată de Franţa, au găsit delegaţii francezi,
la pacea din 1919, temeiul pentru a respinge
ideea plebiscitului la retrocedare.
„Vroiam, spune d. Tardieu,') ca partea din
tratat privitoare la Alsacia-Lorena atât prin pre­
ambul cât şi prin clauzele sale, să pună în evi­
denţă caracterul unic al unei restituţiuni cons­
finţită de conştiinţa universală".
Printr'o adevărată aplicaţiune a dreptului de
postliminiu, — cunoscut în dreptul roman pentru
prizonierii întorşi din captivitate, — care făcea să
dispară toate efectele juridice produse în lipsa
celui căzut sclav la inamic, fără să suprime

J) Tardieu, La Paix, Paris 1921, p, 269.

bine-înţeles faptele materiale Franţa a căutat şi
a obţinut pentru Alsacia-Lorena o restituire in­
tegrală în sânul suveranităţii naţionale franceze
ca şi cum aparţinerea de Gei mania n'ar fi fost
decât o ocupaţiune vremelnică şi arbitrară. De
aci, în capitolul naţionalităţii, înlăturarea drep­
tului de opţiune în folosul Statului cedant, pre­
cum este regula cu ocaziunea schimbărilor de
frontiere, — şi înlocuirea lui cu dreptul Statului
francez de a conferi calitatea de Francez locui­
torilor la cerere şi cu facultatea de a aproba
naţionalizarea pentru Alsacienii-Loreni de origină
germană !).
Este o deosebire esenţială între aceste dispo-
ziţiuni din pacea dela Versailles şi celelalte, uni­
form cuprinse în toa e tratatele de pace urmă­
toare, cu privire la dreptul de opţiune al locu­
itorilor, — deosebire pe care, la noi, unii au
perdut-o din vedere ori n'au înţeles-o din mă­
runte motive de politică internă.
Atitudinea Franţei în chestiunea plebiscitului
pentru Alsacia-Lorena, are în primul rând un
temei strict principial: ţara care a aplicat ante­
rior principiul şi a protestat, la 1871, contra
nesocotirii voinţei populare de către Bismark, ar fi
însemnat să acorde o recunoaştere juridică raptu-
tui violent de atunci dacă ar fi primit acum re­
trocedarea numai pe temeiul plebiscitar. Ar fi
însemnat recunoaşterea doctrinei germane a for­
2
ţei creatoare de drept ) pentru că actul nul,
raptul dela 1871, nu putea, după menţinerea
lui timp de 40 ani, să devină un act legitim,
producător de efecte juridice şi pentru a cărui
revizuire să fie nevoede procedura plebicistară.

1) Tardieu Op. cit., p 2 7 0 - 2 7 1 .

" 2) Maxime Leroy, La France devra-t-elle faire ratifier par un
plebiscite la conquete de iAlsace-Lorraine, în almanachul pe
1915 al revistei „La paix par le droit". Paris,
Dificultăţile Dar în afară de aceste consideraţiuni juridice
plebiscitului ş[ consecvenţă principială, efectuarea unui
m practica, pj^g^ g ej b şte în practică de nenumărate
s e

dificultăţi.
Cum trebue organizat şi cine sunt cei îndrep­
tăţiţi a se rosti pe calea plebiscitului, fiind vorba,
în cazul de faţă, de emigranţi din cauza opţiunii
x
şi de imigranţi? )
Trebue ridicat votul pe cale administrativă
de la domiciliul cetăţenilor sau adus de fiecare
dintre ei la un oficiu anumit?-)
Cine garantează absoluta libertate a popula-
3
ţiunii ca să se rostească într'un fel sau altul J şi
care 'i autoritatea, cu adevărat imparţială, ca­
pabilă să asigure o asemenea ideală consultaţiune
populară ?
Chestiuni de acesf fel se pot formulă la in­
finit, iar dificultăţile practice apar aproape de
neînvins. Valoarea intrinsecă a plebiscitului este,
astfel, mult scăzută. De aceia, nu-i de mirare
că se găsesc autori cari resping fără şovăire
ideea plebiscitului ca temei pentru schimbările
de suveranitate teritorială. Internaţionalistul ger­
man, Liszt, face observaţiunea întemeiată că
teoria plebiscitului, aplicată în mod absolut, con­
duce în practică la subordonarea suveranităţii
naţionale voinţei unei părţi din populaţia Sta­
tului, adică pune mai presus de voinţa naţio­
nală unitară un fragment din această voinţă
exprimată de majoritatea populaţiunii dintr'un

1) M. Leroy, Loc. cit.

2) Observaţiunile ministrului Finlandei asupra raportului ju­
riştilor în cazul plebiscitului din insulele Aland, în „Journal
officiel de la Societe des Nations" No. 1 din \9il.
3) Chestiune foarte discutată între Germani şi Ruşi cu prile­
jul consultatiunii populare din ţările baltice pe temeiul păcii
dela Brest-Litowk. Czernin dă unele relaţiuni în lucrarea citată,
p. 3 0 9 - 3 1 1 ,
anumit ţinut, de pildă. Suntem de acord cu
Liszt că, în asemenea caz, plebiscitul conduce
la anarhie viaţa Statelor moderne') prin nesi­
guranţa permanentă şi instabilitatea frontierelor
odată stabilite, dar nu pentru exemplul dat de
dânsul.
De altminteri, în cazul plebiscitului insulelor
Aland pentru unirea cu Suedia, Consiliul Socie­
tăţii naţiunilor, pe baza avizului consultativ al
juriştilor Larnaude, Struycken şi Max Huber, s'a
rostit în sensul exprimat de Liszt tocmai spre
a evita primejdia anarhiei. Fiindcă Suedia, pe
baza plebiscitului, apelase la Consiliul S. N. po­
trivit sensului aliniatului VIII din art. 15 al pac­
2
tului ), se punea întrebarea dacă chestiunea ri­
dicată prin acel plebiscit eră sau nu de compe-
tinţa exclusivă a Finlandei. Căci insulele Aland
făcând parte din Statul independent şi suveran.
Finlanda, recunoscut de celelalte puteri, rezultatul
plebiscitului, deşi favorabil unirii cu Suedia, ri­
dică tocmai chestiunea formulată de Liszt: punea
voinţa unei părţi din populaţiunea Statului dea­
supra suveranităţii naţionale.
Cu foarte multă prudenţă, comisiunea de ju­
rişti a răspuns în sens afirmativ Ia întrebarea
de mai sus, recunoscând Finlandei competinţa
exclusivă de a se pronunţă asupra plebiscitului
prin următoarele consideraţiuni:
După ce constată lipsa din pactul S. N. a
principiului de autodeterminare şi afirmă că el
nu poate fi privit ca una din regulile pozitive
ale dreptului ginţilor, cu toată consfinţirea ce i
1) Op. cit. p. 88.
2) „Dacă una din părţi pretinde şi Consiliul recunoaşte că di­
ferendul priveşte o chestiune pe care dreptul internaţional o
lasă la competinţa exclusivă a acestei părţi. Consiliul va con­
stata faptul printr'un raport, dar fără a recomanda vre-o sein-,
tiune",
s'a dat prin mai multe tratate intei naţionale,
continuă astfel:
„Dimpotrivă, cu excepţiunea stipulaţiunilor ex­
prese din tratatele internaţionale, dreptul de a
dispune de teritoriul naţional este în mod esen­
ţial un atribut al suveranităţii naţionale.
Dreptul internaţional pozitiv nu recunoaşte,
deci, unor părţi de popoare ca atare, dreptul de
a se despărţi printr'un simplu act de voinţă de
Statul din care fac parte, precum nici nu recu­
noaşte altor State dreptul de a reclama o ase­
menea separaţiune. In chip general, aparţine ex­
clusiv suveranităţii oricărui Stat definitiv con­
stituit putinţa de a acorda sau a refuză unei
părţi din populaţiunea sa, dreptul de a-şi hotărî
propria soartă politică pe calea unui plebiscit
sau altfel. Un diferend dintre două State cu pri­
vire la o asemenea hotărâre se referă, în îm­
prejurări normale, la o chestiune pe care drep­
tul o lasă Ia competinţa exclusivă a unuia din­
tre aceste State. Orice altă soluţiune ar consti­
tui o atingere adusă suveranităţii Statului şi ar
risca să dea naştere la turburări şi la o lipsă
de stabilitate nu numai contrarie însăşi noţiuni
de S'at, dar primejdioasă şi pentrn interesele
comunităţii internaţionale. Iar dacă acest drept
nu aparţine unei fracţiuni mari sau mici a unui
popor, cu atât mai mult nu poate el aparţine
Statului, la care această populaţiune cere să fie
alipită sau oricărui alt Stat.
„Afirmând aceste principii, comisiunea nu se
rosteşte asupra punctului de a şti dacă un abuz
vădit şi continuu al suveranităţii în paguba unei
părţi a populaţiunii unui Stat ar putea, eventual,
da unui conflict internaţional ce s'ar ivi în pri­
vinţa aceasta, un astfel de caracter încât obiectul
său să trebuiască a fi considerat ca depăşind
limitele competitivei exclusive a Statului în cauză,
şi intrând în activitatea Societăţii naţiunilor. O
asemenea ipoteză nu se înfăţişează, desigur, în
speţă şi n'a fost invocată de nici una dintre
părţile în litigiu.
M Cu toate acestea, trebue să observăm, ceea ce
am spus până acum despre atributele suverani­
tăţii Statului nu se aplică în mod general, de­
cât atunci când e vorba de un popor definitiv
constituit în Stat suveran, membru independent
al comunităţii internaţionale, şi atâta vreme cât
continuă de a avea aceste caractere. Din punctul
de vedere atât al dreptului intern cât şi al dreptu­
lui internaţional, formaţiunea, transforma ţiu nea
şi desmembrarea Statelor pe urma revoluţiilor şi
răsboaelor dă naştere Ia situaţiuni de fapt care
scapă în mare parte regulilor normale ale dreptu­
lui pozitiv. Cu alte cuvinte, atunci când funda­
mentul esenţial al acestor regule, adică suvera­
nitatea teritorială, lipseşte, fie pentru că Statul
n'a luat încă deplină naştere, fie pentru că se
află într'o perioadă de transformaţiune sau de
dizolvare, există în privinţa dreptului o situaţi-
une îndoioasă, nesigură, care nu se sfârşeşte
decât din momentul când desvoltarea s'a desă­
vârşit şi o nouă situaţiune, definitivă şi normală
în privinţa suveranităţii teritoriale, s'a stabilit".
Prin urmare, avizul consultativ al celor trei
jurişti constatând existenţa Finlandei ca Stat su­
veran, recunoscut la data plebiscitului din Aland
a opinat, şi consiliul S. N. a admis punctul său
de vedere, că singur Statul finlandez are com-
petinţa exclusivă să se rostească asupra valorii
plebiscitului. Astfel, primejdia de anarhie şi ins­
tabilitate în viaţa Statelor, cuprinsă în teoria
plebiscitului, a fost definitiv înlăturată prin hmi-
taţiunea stabilită în practica plebiscitară.
 Protestatiunile d-lui Branting, delegatul suedez,
dinaintea Consiliului S. N. în numele principi-
lui de autodeterminare, ca şi argumentul d-sale
că, trecându-se peste votul Alandezilor, se ne­
socoteşte un principiu aşa de des aplicat cu oca-
ziunea nouei orânduiri europene, n'au mai avut
nici un ecou. însăşi comparaţiunea d-sale între
situaţia Scandinavilor din Schleswig, unde s'a
prevăzut plebiscitul prin art. 109 al tratatului
de pace dela Versailles, şi situaţiunea Alande­
:
zilor, ) a dat greş. Precum am văzut mai sus,
pacea austro-prusiană din 1866 prevedea în mod
expres pentru Schleswig, o clauză de plebiscit
şi pacea dela Versailles n'a făcut decât s'o rea­
mintească aplicând-o, pe când plebiscitul din
Aland se produsese după ce Finlanda dobândise
o situajiune definitivă şi normală în privinţa su­
veranităţii teritoriale.
Formiţiunea Plebiscitul din insulele Aland şi discufiunile ce
a
bfarîasYcrie- Provocat la S. N. au ridicat o chestiune de
lor. interes capital în dreptul internaţional, aceea pri­
vitoare la formaţiunea şi desmembrarea Statelor,
pe urma revoluţiei şi a răsboaelor, în directă şi
imediată legătură cu înfăptuirile păcii dela 1919.
Lucru foarte firesc, de altminteri, întrucât prin­
cipiul de autodeterminare, sub forma plebisci­
tului, tinde să se aşeze ca un temei de fapt şi
de drept la baza Statelor moderne.
Răsboiul încheiat prin revoluţie în Rusia şi
Austro-Ungaria, cele două împărăţii lipsite de
coheziunea şi unitatea naţională, despre care vor­
beam la începutul lucrării noastre, a adus la
desmembrarea vechilor State şi la formaţiunea
ahora potrivit principiului de naţionalitate.

1. Journal Officiel de Ia Societe des Nations. No. 7 din 1921,

p. 700.
 Guvernul revoluţionar rusesc prin declaraţiunea Tentativele
din 15 Noembrie 1917 n'a făcut decât să re- de federaii-
z a r e
cunoască o mişcare fatală de dislocare a forţelor '
naţionale deosebite, cuprinse în cadrele fostei
împărăţii ţariste, atunci când a recunoscut, fără
nici o restricţiune, dreptul naţionalităţilor ruse de
a-şi hotărî singure soarta fie chiar prin deslipi-
1
rea de Rusia ). In acele clipe istorice, conducă­
torii revoluţionari, consecvenţi principiilor lor li­
berale şi democratice, nu vedeau altă posibilitate
pentru menţinerea unităţii fostei împără[ii decât
în realizarea unei Rusii federative, alcătuită din
State autonome constituite aparte de către fie­
care naţionalitate.
Astfel s'a alcătuit republica moldovenească a
Basarabiei în Stat liber şi de sine stătător. In
Martie anul următor, Basarabia s'a alipit prin
voinţa-i proprie, exprimată de votul Sfatului ţării,
ia România, de care fusese despărţită printr'un
act anterior de violenţă şi falş.
Aceiaşi încercare pentru salvarea unităţii Sta­
tului, în preajma prăbuşirii definitive, o constatăm
şi în Austro-Ungaria. Acolo, însă, ea este să­
vârşită nu de un guvern revoluţionar, ci chiar
de împăratul Carol de Habsburg în ultimele zile
ale domniei sale. Prin proclamaţiunea adresată
către „credincioasele sale populaţiuni austriace"
1) Dealtfel, crima proclamatiune a guvernului provizor con­
stituit imediat după căderea ţarului, declara încă din primăvara
lui 1917, că „lasă Ja libera hotărâre a poporului grija de a h o ­
tărî, în acord cu aliaţii, toate chestiunile privitoare la răsboiul
mondial şi la încheerea Iui". Totuşi, guvernul provizor se angaja
chiar de atunci în sensul următor : „Rusia liberă n'are de scop
să stăpânească alte popoare, să le răpească patrimoniul naţional
şi nici să ocupe cu forţa teritorii streine, ci să stabilească o
pace trainică pe baza dreptului popoarelor de a-şi hotărî soarta".
Şi în numele acestor înalte principii de dreptate, guvernul pro­
vizor anunţă că poporul rus înlăturase lanţurile care încătuşau
până atunci poporul polonez. (Sdgard Milhaud, La Societe des
nations, Paris, p. 171 — 172).
 1
şi contrasemnată de Hussarek ), împăratul Carol
făgăduia, Ia 15 Octombrie 1918, transformarea
Austriei într'un Stat federal unde „fiecare naţiune
îşi va constitui o administraţiune de Stat proprie
pe teritoriul ei". Anunţând apoi însărcinarea dată
guvernului imperial de a pregăti refacerea Au­
2
striei ), împăratul încheia cu acest apel caracte­
ristic prin întârzierea lui fatală : „Către popoarele
admise la autodeterminare, fac apel să conlu­
creze la marea operă prin mijlocirea consiliilor
naţionale care, alcătuite fiind din deputaţii Par­
lamentului fiecărei naţionalităţi, vor trebui să spri­
jine interesele popoarelor între ele, precum şi'n
relaţiunile cu guvernul meu. Poată astfel patria,
consolidată prin pacea dintre naţionalităţile ce
cuprinde, să iasă din furtuna răsboiului ca o fe-
deraţiune de popoare libere".
Chiar aşa de întârziată din partea Austriei, în­
ţelegerea aceasta a situaţiunii i-a lipsit până la
sfârşit Ungariei.
Intr'adevăr, în textul aceleiaşi proclamaţiuni
imperiale găsim menţionată următoarea rezervă
pentru Ungaria: „Această orânduire nouă, care
nu atinge întru nimic integritatea provinciilor
aparţinând Sfintei Coroane maghiare, trebue să
garanteze fiecărui Stat naţional autonomia sa".
Nici sforţările de federalizare ale Austriei şi
mai puţin încă rezistenţa lipsită de înţelegere a
Ungariei unitare nu erau în stare să împiedice,
de acum înainte, desvoltarea fatală a evenimen­
telor şi procesul pentru transformarea Europei
centrale.
De altfel, o notă oficioasă a monarhiei hab-
sburgice, publicată încă dela 5 Octombrie, anunţă
1) V. Broşura de propagandă a serviciului italian, „Come si e
disgregato il blocco nemico, p. 47.
i) Proectul lui L'immasch.
 că, în ajun, se adresase, prin intermediul Suediei,
o cerere de armistiţiu către preşedintele Statelor-
Unite.
Odată cu această cerere, guvernul austro-un-
gar se declarase gata să înceapă tratativele de
pace pe baza „celor 14 puncte din mesajul d-lui
preşedinte Wilson către Congres la data de 8
Ianuarie 1918 şi a celor patru puncte cuprinse în
discursul d-lui Wilson dela 12 Februarie 1918
Cu alte cuvinte, principiul de autodeterminare
a popoarelor era admis ca ba2ă generală a dis­
cul iunilor de pace de către monarhia habsburgică
a cărei viaţă constituise până atunci sfidarea cea
mai brutală pentru libertăţile naţionalităţilor.
In timpul acesta comitetul executiv al parti­
dului naţional român din Ardeal, Banat şi ţinu­
turile ungurene, observă cu atenţiune cursul eveni­
mentelor istorice.
In şedinţa sa dela 12 Octombrie, ţinută Ia Deciaratfu-
Oradea-Mare, comitetul socotind că sosise mo- „^„rdiTun-
mentul suprem al acţiunii, a stabilit textul hotă- garia
rarii poporului român din monarhie, pe care apoi,
la 18 Octombrie, deputatul dr. Vaida Voevod a
citit-o în şedinţa publică a Parlamentului din
Budapesta. Hotărîrea aceasta istorică proclamă
dreptul poporului român la autodeterminare şi
desfacerea lui din Statul unitar maghiar, în ur­
mătorii termeni :
„Comitetul executiv al partidului naţional ro­
mân din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al
naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constafă
că urmările răsboiului îndreptăţesc pretenţiunile
de veacuri ale naţiunii române Ia deplina liber­
tate naţională. Pe temeiul dreptului firerc că fie­
care naţiune poate dispune, hotărî singură şi
1) Textul lor Ia sfârşitul acestui volum, în supliment.
liber de soarta ei — un drept care este acum
recunoscut şi de către guvernul ungar prin pro­
punerea de armistiţiu a monarhiei, — naţiunea
română din Ungaria şi Ardeal doreşte acum să
facă uz de acest drept şi reclamă, în consecinţă,
şi pentru ea, dreptul ca, liberă de orice înrâurire
streină, să hotărască singură plasarea ei printre
naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de
coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.
„Organul naţional al naţiunii române din Un­
garia şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea aces­
tui Parlament şi acestui guvern să se considere
ca reprezentanţi ai naţiunii române, ca să poată
reprezenta la Congresul general de pace intere­
sele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, —
căci apărarea intereselor ei naţiunea română o
poate încredinţa numai unor factori designaţi de
propria ei adunare naţională".
Răspunsul dela 19 Octombrie al lui Wilson la
cererea ausfro-ungară de armistiţiu, formulă pre-
ciziuni noui, în afară de punctele dela 8 Ianua­
rie şi 12 Februarie, şi sublinia schimbările de
situaţiune politică petrecute în răstimp.
Amintind, pe deoparte, recunoaşterea stării de
răsboi dintre Cehoslovaci şi imperiile centrale,
cum şi recunoaşterea consiliului naţional Ceho­
slovac ca un guvern beligerant de fapt de către
Statele Unite alături de ceilalţi aliaţi, iar pe de
alta şi recunoaşterea revendicărilor naţionale ju-
goslave, Wilson răspundea Austro-Ungariei că
1
nu se mai putea mulţumi cu autonomia ) naţio­
nalităţilor respective din monarhie.
Din situaţiunea politică internaţională schim­
bată decurgea, astfel, şi o modificare a bazelor

1) Vezi al zecilea punct din „cele 14" în suplimentul lucrării

de faţă.
generale pentru discuţiunea păcii. Preşedintele
Wilson prin nota lui Lansing se declară legat
„să stăruiască pentru ca acele popuiaţiuni (ale
monarhiei), iar nu el, să fie singure judecătorii
chestiunii dacă linia de conduită a guvernului
austro-ungar eră în stare să corespundă aspi-
raţiunilor lor şi concepţiunii despre drepturile şi
soarta lor ca membre ale familiei naţiunilor".
Soarta naţionalităţilor slave din monarhie pă­
rea definitiv limpezită în concepţia aliaţilor, ex­
primată prin declaraţiunile lui Wilson, prin re­
cunoaşterea Cehoslovacilor ca beligeranţi, cât şi
prin răspunsul de mai sus la cererea de armis­
tiţiu austro-ungară.
In lipsa de înţelegere a situaţiunii şi'n încă- încercările
c l ! ne
păţânarea de a nu vedea ce trebuia să mai ur- * J^ a f
n n g a n a
meze, conducătorii Ungariei sperau, totuşi, să -
înlăture chestiunea românească sau, în cazul cel
mai rău pentru ei, s'o limiteze la o deslegare
strict internă, în afară de cadiul internaţional.
Spre acest scop, primul ministru Werkerle,
meşterul multor guverne de coaliţiune ungureşti,
a încercat să alcătuiască un minister de coali­
ţiune sau, în termenii obişnuiţi aiurea, un mi­
nister naţional, cu participaţfunea tuturor parti­
delor politice din fosta Ungarie, inclusiv partidul
naţional român a cărui existenţă legitimă fusese
până atunci în mod statornic tăgăduită şi urmă­
rită de procuiorii regeşti drept atentatorie la
siguranţa şi unitatea Statului Noul mare guvern
constituit pentru salvarea integrităţii trebuia să
aibă şi un minister pentru naţionalităţi al cărui
prim portofoliu a fost atunci oferit d-lui dr.
2
Ştefan C. Pop ).

1) Am arătat în capitolul precedent cum vorbea Tisza şi cum

ordona ministrul de interne, Hieronymi.
2) Intervievai ziarului Dacia, 25 Ianuarie 1919.
 Din fericire, conducătorii politici ai Românilor
au avut viziunea clară a situaţiunii şi n'au căzut
în cursa întinsa lor cu abilitate.
încercarea lui Wekerle neducând la rezultat,
împăratul după o primă înclinaţiune de a se
adresa conţilor Bathiany şi Mihail Karol_y pentru
constituirea cabinetului maghiar, a dat arhiducelui
l
Iosif însărcinarea de Homo reglas, ) spre a re­
petă încercarea Iui Wekarle.
Cu acest prilej, prima grijă a arhiducelui a
fost să cheme în audienţă pe d. Vaida, Ia 25
Octombrie, spre a-I consulta asupra stărilor din
Ardeal, precum şi asupra intenţiunilor politice ale
Românilor. Ceea ce a auzit arhiducele din partea
fruntaşului român n'au fost deloc veşti înbucu-
rătoare pentru Ungaria. După ce i-s'a făcut
afirmaţiunea, de necrezut pentru el, că un ple­
biscit ar fi fost contra monarhiei şi favorabil
unirii cu România, arhiducele s'a mărgit să în­
trebe cu glas slăbit: — Deci, altfel nu se poate? —
2
Nu! a răspuns d. Vaida şi a plecat ).
A doua zi chiar după această audienţă, la 27
Octombrie, nota semnată de contele Andrassy
în numele Austro-Ungariei, ca răspuns la nota
preşedintelui american de preciziuni din 18 Oc­
tombrie asupra condiţiunilor generale de pace,
declară că guvernul monarhiei aderă la vederile
sale în privinţa drepturilor popoarelor din Aus-
tro-Ungaria şi'n deosebi ale Cehoslovacilor şi
Iugoslavilor. Sub forma acceptării unor preci-
1) O specialitate constituţională habsburgică de om de încre­
dere al suveranului cu misiunea de a obţine împăcarea şi acor­
dul partidelor când încordarea luptelor politice atingea maxi­
mum, mai ales în Ungaria, — specialitate care, din nenorocire,
uneori s'a pomenit vag şi la noi, cu toate că nu din fosta
Austro-Ungarie am avea de imitat pilde de constituţionalism
monarhic.
2) Gazeta Transilvaniei din 28 Febr. 1922 No. aniversar în­
chinat d-lui Vaida.
 ziuni guvernul monarhiei încerca, printr'un lim­
baj limitativ, să înlăture din discuţiune drepturile
naţiunii române despre care nu pomenea nici
un cuvânt.
Câteva zile mai târziu isbucneâ revoluţia odată Revoluţia din
cu prăbuşirea frontului. monarhie.
La 31 Octombrie preşedintele de consiliu aus­
triac, Lammasch, anunţa şefilor de grupări par­
lamentare din Viena evenimentul covârşitor şi
apela la simţul de ordine şi de disciplină al tu­
turor pentru ca ţara să nu cadă pradă armatei
în descompunere. Cu acel prilej, Lammasch a
vorbit şi despre transformarea Statului, despre
dreptul naţionalităţilor de a-şi hotărî singure
soarta şi, în sfârşit, despre misiunea ministerului
său mărginită la girarea „pe cât posibil* a afa­
cerilor curente până când aveau să fie transmise
asupra guvernelor Statelor naţionale ce urmau
să se alcătuiască.
La Budapesta precipitarea evenimentelor in­
terne şi externe impresionase şi mai mult spiritul
public încât toată lumea îşi perdea capul. însăr­
cinarea de Homo regius dată arhiducelui Iosif,
după ce împăratul invitase special la Viena pe
contele Mihail Karoly, reputat ca partizan al
Antantei, spre a-1 însărcina cu alcătuirea cabine­
tului maghiar, contribuise şi mai mult la excitarea
spiritelor.
întoarcerea contelui dela Viena a fost semnalul
unei serii de mari manifestaţiuni populare Ia
Budapesta cu care ocaziune, într'o adunare pu­
blică, deputatul Buza Bârna a făcut semnifica­
tiva declaraţiune: „M. S. împăratul nu şi-aţinut
cuvântul, M. S. poporul este deslegat de jură­
mântul de credinţă*.
Din prăbuşirea generală a monarhiei, condu­
cătorii dela Budapesta nu mai vedeau putinţă
de a salva Ungaria decât în despărţirea imediată
de Austria. Astfel, isbucnirea revoluţiei ungureşti
a coincidat cu proclamarea republicii şi consti­
tuirea guvernului prezidat de contele Mihail
Karoly având la ministerul naţionalităţilor, cel
oferit zadarnic d-lui dr. Ştefan C. Pop, pe so­
ciologul Oscar Iaszi. In sfârşit, de data aceasta
Ungurii sperau că, graţie prestigiului personal al
ministrului respectiv printre naţionalităţi se va
înlătură marea primejdie pentru integritatea Un­
gariei, în special primejdia românească. De aceea
a şi început Iaszi, la Arad, tratativele, istorice
astăzi, cu partidul naţional român căruia i-se
oferea o largă autonomie în cadrele unităţii de
Stat maghiar. Din nou, însă, şi mai accentuat
ca la încercările lui Weckerle, Iaszi a întâmpinat
rezervele şi rezistenţa delegaţilor români la toate
ofertele maghiare. Supărat şi surprins, după trei
zile de discuţiuni fără succes, Oscar Iaszi a sfâr­
şit prin a se adresă direct d-Iui Iuliu Maniu cu
întrebarea să spună limpede ce anume vroia.
Atunci răspunsul a venit liniştit, dar categoric:
— Teljes etsakadas!—desfacerea definitivă de
Ungaria!
In mai puţin de două săptămâni acţiunea po­
litică a conducătorilor ajunsese să rostească pe
faţă adevăruri care, cu o lună mai 'nainte, l'ar
fi costat capul pe îndrăsneţul lor propovăduitor.
Cursul evenimentelor se desfăşurase mai re­
pede decât putuse să prevadă lipsa de înţelegere
a conducătorilor monarhiei. Statul dualist fiind
în deplină descompunere pe urma înfrângerii
militare, forţele sale nu mai aveau nici o stă­
pânire asupra forţelor naţionale divergente.

1) V. Broşura d-Iui I. Clopoţel, Lupta pentru democraţie în

România dela actul Unirii încoace, Braşov 1921.
 Sentimentul că sosise ziua mântuirii era una­
nim în sânul tuturor popoarelor credincioase
până atunci Habsburgilor şi apăsate de dualismul
germano-maghiar în toate domeniile vieţii sociale
din cele două părţi ale monarhiei.
Nu-i locul să intrăm aci în alte amănunte is- pregătirile
torice asupra faptelor petrecute. Vom spune Românilor.
numai că fruntaşii conducători ai Românilor,
lucrând în asentimentul naţiunii lor, au folosit
luna Noembrie pentru pregătirea marelui act de
la Alba Iulia. Cu toată primejdia forţelor militare
maghiare care sa aflau în Ardeal, prin diferite
centre, şi deşi trupele germane se găseau încă
la Braşov, iar jandarmii unguri se dedeau pe la
Cucerdea la brutalităţi împotriva populaţiunii
româneşti, marea adunare naţională dela Alba
Iulia s'a întrunit la 1 Decembrie.
Curentul care dorea amânarea adunării, până
când armata regatului liber ar fi înaintat în
Ardeal spre a constitui o pavăză suficientă de
apăraie contra eventualei reacţiuni a forţelor
militare maghiare, a fost biruit de cellalt curent
al entusiasmului naţional şi al grabei de a pro­
clama eliberarea de sub stăpânirea ungurească
Momentul politic de însufleţire generală a fost
folosit cu o mare îndrăsneală de conducătorii
români graţie zăpăcelii şi deprimării morale în
care căzuseră Unguiii surprinşi de cascada eve­
nimentelor internaţionale.
Şi a fost un mare bine că actul dela Alba u Alba ia-
lia
Iulia s'a săvârşit repede în asemenea condiţiuni. -
Cei peste o sută de mii de ţărani, adunaţi la­
olaltă de prin toate unghiurile Ardealului, Bana­
tului şi ţinuturilor ungurene, au îndeplinit, astfel,
din punct de vedere internaţional, un adevărat

1) Clopoţei, Op. cit. p. 5.

 plebiscit de Unire, exprimat cu îndrăsneală, cu
primejduirea vieţii lor şi cu o spontaneitate care
a redus la neputinţă orice răspuns sau rezistenţă
imediată din partea milenarilor opresori.
Nu putem îndestul sublinia importanţa şi va­
loarea internaţională a actului de Unire de la
Alba Iulia, care a fost o condiţiune absolut ne­
cesară pentru valorificarea imenselor jerife de
oameni şi de avuţii ale vechiului regat făcute în
scopul întregirii şi mântuirii întregului neam
românesc.
Căci unirea cea mare, să nu se uite un singur
moment, n'a eşit numai din voinţa şi putinţa
unora, ci din voinţa şi hotărârea tuturor. Ple­
biscitului de Unire dela Alba Iulia, conform prin­
cipiului de autodeterminare, i-a corespuns din
partea Românilor constituiţi în Stat liber, parti­
ciparea lor la răsboi împotriva opresorilor de
fraţi. „Ce gest mai categoric şi mai evident
pentru manifestarea voinţei de Unire putea face
vechiul regat de cât să se arunce în vârtejul
răsboiului cu primejdia a însăşi vieţii şi libertăţii
x
sale" ). Din unanimitatea voinţei şi a conştiinţei
întregului neam românesc de pretutindeni, a putut
rezulta consfinţirea scopului propus prin tratatul
de alianţă şi răsboiul pornit la 15 Augus* 1916:
Unirea şi libertatea naţională în cadrul unei noui
orânduiri internaţionale.
Acesta-i adevărul istoric asupra unirii noastre
şi numai aşa se pot aprecia, la justa valoare,
toate actele şi sforţările îndeplinite succesiv sau
concomitent, de ambele laturi ale Carpaţilor,
până la suprema apoteoză, care a făcut din
munţii despărţitori de fjaţi coloana vertebrală a
neamului românesc.

1) Articolul nostru Cui se datoreşte întregirea neamului? în

«jarul „Dacia", 10 Iunie 1921.
 Dacă ne-am oprit mai mult în partea aceasta
a desvoltărilor noastre, am făcut-o spre a ilustră
mai bine principiul de autodeterminare în legă­
tură cu aplicaţiunea lui la unitatea naţională a
României actuale.

Reluând firul chestiunii plebiscitului ca aplica-

ţiune practică a principiului de autodeterminare,
vom reaminti ce am spus mai sus. Abandonat
prin pacea dela Frankfort, după ce ideea fusese
în mare cinste pe vremea lui Napoleon III, re­
găsim plebiscitul cu prilejul nouilor orânduiri
teritoriale ale păcii din 1919.
înlăturarea plebiscitului în cazul retrocedării
Alsacei-Lorenei a avut consecinţele sale imediate
şi fireşti asupra multora din restituţiunile terito­
riale ale păcii generale.
Cazul raptului Alsaciei Lorenei nu-I regăsim,
sub forme şi mai grave şi mai brutale, în mo­
dul cum s'au răpit Moldovei Iui Ştefan cel Mare,
două ţinuturi frumoase şi bogate, Bucovina şi
Basarabia?
Intr'o epocă, este drept, mai depărtată de
vremea şi spiritul contimporan, cele două rapturi
violente s'au săvârşit, totuşi, în condiţiuni care
au provocat protestarea pedepsită cu asasinatul
lui Ghica Vodă pentru Bucovina şi formalul re­
fuz al României, la 1878, de a recunoaşte re­
luarea Basarabiei sudice în schimbul Dobrogei,
prin nesocotirea brutală a unui tratat de alianţă
ce asigura formal Românilor integritatea lor te­
ritorială.
In ţinuturile de peste Carpaţi adunarea dela
Alba Julia, în împrejurările expuse, a echivalat
cu un plebiscit.
La stabilirea graniţelor unităţii etnice ale Ceho­
slovaciei, Sârbo-Croato-Sloveniei, Italiei şi Po-
loniei, de asemeni modalitatea plebiscitului a fost
înlăturată. Istoria şi geografia umană au oferit,
în majoritatea cazurilor, suficiente elemente pen­
tru stabilirea nouilor graniţe, potrivit principiului
1
naţionalităţilor ), iar corecţiunile necesare şi ex-
cepţiunile dela aplicarea absolută a acestui prin­
cipiu şi-au aflat expresiunea în clauza de ocro­
tire a minorităţilor.
In tratatul de pace dela Versailles găsim, totuşi,
aplicaţiuni limitate Ia anumite cazuri ale plebis­
citului pentru valorificarea principiului de auto­
determinare. Sub forma aceasta, sistemul plebis­
citar, drept bază pentru schimbările teritoriale,
se concretizează şi se precizează în vederea des-
voltărilor şi perfecţionărilor sale viitoare.
Pentru cercurile Eupen şi Malmedy, aparţi-
nerea la Belgia sau Germania, s'a stabilit a fi
decisă în termen de şase luni dela punerea în
vigoare a tratatului, pe temeiul unui plebiscit
organizat de administraţia belgiană şi cu recurs
la Societatea naţiunilor.
Soarta basinului minier Sarre pus, deocam­
dată, sub administraţia S. N., va fi decisă tot
printr'un plebiscit după trecere de 15 ani. Un
capitol, al treilea, Ia anexe, stabileşte modalită­
ţile acestei „Consultaţiuni populare".
Regăsim, apoi, dispoziţiuni de plebiscit pentru
deciderea soartei Sileziei nordice şi a Prusiei
orientale între Polonia şi Germania, sub con­
trolul unei comisiuni internaţionale alcătuită din
reprezentanţii principalelor puteri aliate şi aso­
ciate. Evacuarea acestor regiuni supuse plebis­
citului se va face, spune acelaş tratat, de către
trupele şi administraţia germană în termen
de 15 zile dela punerea în vigoare a tratatului.

1. Conform celor spuse mai sus despre aplicabilitatea ple­

biscitului, la p. 66.
 în sfârşit, aceiaşi dispoziţiune de plebiscit, cu
termen de evacuare de 10 zile, în Schleswig,
pentru determinarea frontierei între Germania şi
Danemarca.
Efectuarea plebiscitului din Silezia şi din Pru­
sia, ca şi rezultatele lor în momentul aplicaţiunii
pe teren, au dat prilej la grave conflicte şi ne­
înţelegeri care au părut un moment că vor duce
la un nou răsboiu între între Polonia şi Ger­
mania, iar în urmă la o ruptură anglo-franceză
pe tema interpretărilor de aplicaţiune.
Este interesantă de reţinut discuţiunea provo­
cată de interpretarea rezultatului plebiscitului din
Silezia şi 'n special preciziunea ce s'a încercat
a se aduce în modalitatea generală a consulta-
ţiunilor populare.
Anglia, favorabilă Germaniei în chestiunea Si-
leziei, a susţinut prin glasul primului ministru
drepturile germane asupra Sileziei în virtutea
coloniilor stabilite şi a operei de civilizaţiune şi
progres industrial săvârşită de coloniştii germani
în acele regiuni. Astfel, imigraţiunea şi coloni­
zarea unui ţinut cucerit prin aime ar conduce,
în concepţia primului ministru englez, la crearea
unei baze de drept şi de posesiune legitimă pen­
tru ceeace, la început, nu putea fi sau nu fusese
de cât un act de violenţă politică, un simplu
brigandaj foarte obişnuit, din nenorocire, în ra­
porturile dintre State.
Franţa, la rândul ei, de partea temei poloneze,
răspundea prin glasul d-lui Briand că pangerma-
niştii vor putea merge foarte departe invocând
principiul primului ministru englez în toate ca­
zurile de colonizări. In aceeaşi ordine de idei,
ziarul Le Temps completa, astfel, punctul de
vedere francez: în cazul când Consiliul suprem
s'ar îndupleca să recunoască Germaniei drepturi
naţionale acolo unde imigranţii germani n'au
dobândit decât drepturi strict individuale, ar în­
semnă o încurajare făţişă Germanilor de a crea
şi desvoltâ în cât mai multe ţări streine stabili­
mente industriale, comerciale şi agricole care,
deşi individuale în aparenţă, în realitate n'ar servi
decât să pregătească şi să justifice viitoarele
revendicări politice.
Desigur că, sub forma aceasta, raţionamentul
francez merge prea departe exagerând un argu­
ment şi un punct de vedere foarte întemeiat.
Vom conveni, totuşi, după discuţiunea de mai
sus, că, în materie de plebiscit pentru legitimarea
revendicărilor politice dintre Statele naţionale,
drepturile imigranţilor şi colonilor trebuesc bine
precizate întrucât ele nu pot fi, la început, decât
drepturi individuale, iar nu colective.
Raliarea la un punct de vedere sau la cellalt
este, însă, mai mult decât o chestiune principială,
l
una de oportunitate şi de interes politic ). Anglia,
ţară de expansiune colonială pe tot globul, eră
firesc să se găsească mai aproape de punctul de
vedere german, când s'a vorbit despre drepturile
coloniştilor şi imigranţilor, decât Franţa care a
încetat de mult de a fi o ţară de expansionism
colonial.
1) De aceea, conflictul ar fi rămas insolubil fără recursul la
consiliul S. N. Soluţia finală propusă de consiliu şi adoptată de
conferinţa ambasadorilor, a ţinut seamă de rezultatele plebisci­
tului, ca şi de interesele economice ale regiunii, stabilind în
acelaş timp, în regiunea unde o linie de frontieră, absolut sa­
tisfăcătoare pentru părţi şi conformă voinţei complexe a locui­
torilor amestecaţi, era cu neputinţă, o comisiune germano-polo-
neză, sub preşidenţie neutră, pentru asigurarea, pe timp de maxi­
mum 15 ani, a unui regim satisfăcător intereselor economice
ale regiunei. Scopul suprem al S. N. era evitarea dislocării
condiţiunilor economice existente pe urma separaţiunii de apar-
ţinere politico-teritorială, sub un fel de internaţionalizare, până
Ja readaptarea vieţii economice locale nouei orânduiri politice.
 In sfârşit, discuţiunea aceasta am subliniat-o şi
pentru interesul ce-1 va prezenta ea din punctul
de vedere al ocrotirii minorităţilor etnice, stabi­
lită prin pacea generală, atunci când se va pune
problema ap'icaţiunii practice a drepturilor şi li­
bertăţilor naţionale, deci colective, recunoscute în
favoarea minorităţilor din Statele naţional-unitare,
cu o majoritate evidentă şi indiscutabilă.
Din cele expuse până acum rezultă că aplica-
ţiunea plebiscitului, în dependenţă directă de re­
gulamentul păcii, a fost stabilită prin tratate.
In realitate, însă, consultaţiunea populară ca
temei pentru delimitarea graniţelor dintre State,
în cazuri de neînţelegeri cu neputinţă de înlă­
turat prin alt mijloc, o vedem pe cale de recunoa­
ştere tot mai largă şi 'n afară de regulamentul
iniţial al păcii.
Astfel, în conflictul polono-lituanian pentru ora­
şul Vilna şi regiunea înconjurătoare, formula
plebiscitului s'a impus de la început ca singura
modalitate de împăciuire.
Nu vom intră în prea multe amănunte, ci vom
expune diferendul în linii generale până la sta­
diul său actual')
La 12 Aprilie 1920, tratatul de pace din
Kowno între guvernul lituanian şi republica so­
vietică rusă, a recunoscut Lituaniei oraşul şi
regiunea Vilna în care se găsesc numeroşi Po­
2
lonezi. ) La 8 Octombrie acelaş an, după ce
răsboiul polono-bolşevic luase sfârşit, o armată
poloneză condusă de generalul Zeligowski a ocu­
pat Vilna, spre a creea faptul împlinit în favoa­
rea revendicărilor poloneze.

1) In Aprilie 1922.
2) Oraşul Vilna şi regiunea înconjurătoare, constitue de vea­
curi un măr al discordiei între Lituania şi Polonia (V. abbe C.
Propolanis, L'egltse polonaise en Lithuanie, trad.franceză, Paris
şi A. Jaksztas, Llthuaniem et Polonais, leurs rapports dans le
passe et dans le present, Paris 1913).
 De aci a decurs un adevărat răsboiu între
Lituania şi Zeligowski până în Decembrie când,
sub presiunea intervenţiilor de pretutindeni, s'a
ajuns la încheerea unui armistiţiu premergător
rezolvirii diferendului pe cale paşnică. Deşi ofi­
cial guvernul polonez a dezaprobat actul lui Ze­
ligowski, presa şi opinia publică din Polonia au
sprijinit moralmente şi materialmente aventura
quasi-dannunziană dela Vilna.
Negocierile directe dintre ambele State n'au
dus la nici un rezultat. Lituania a cerut restabi­
lirea situaţiei anterioare actului lui Zeligowski şi
a refuzat orice tratative asupra unui plebiscit
sub ocupaţiune poloneză. In schimb, a formulat
o cerere de plebiscit pentru stabilirea frontierei
comune în şease judeţe din Nordul Poloniei.
Cât priveşte pe Polonezi, nici ei nu erau bine
fixaţi asupra soartei Vilnei: unii erau partizanii
federaţiunii, alţii cereau pur şi simplu anexiunea.
Guvernul înclină pentru prima formulă, Dieta
pentru a doua.
Intervenţiunea S. N. în acest diferend n'a fost
mai norocoasă. Convocate la Bruxelles să discute
împreună, sub auspiciile S. N., ambele State s'au
1
îndărătnicit fiecare la punctul propriu de vedere ).
Proectul Hymans, care stabilea pentru Vilna,
în graniţele Lituaniei, o autonomie analoagă ace­
leia a cantoanelor elveţiene, a fost respins de
Dieta poloneză prin rezoluţiunea dela 31 Sep­
tembrie 1921, care afirmă imposibilitatea de a
se acceptă orice aranjament în chestia Vilnei, fără
consultaţiunea prealabilă a populaţiunii, adică fără
plebiscit.

1) însuşi proectul unui contingent internaţional pentru asigura­

rea plebiscitului a căzut, iar consiliul S. N. hotărând să se de-
ziste de judecarea diferendului, Comisiunea militară de control
a S. N. în teritoriile contestate s'a retras pe ziua de 17 Fe­
bruarie 1922.
 Din partea Lituaniei, dacă urmărim notele de
răspuns Ia diferitele intervenţiuni ale S. N. pen­
tru limpezirea diferendului, constatăm o atitudine
permanent ostilă plebiscitului. Chiar în şedinţa
Consiliului S. N., reprezentantul Lituaniei a de­
clarat că rezultatul unui plebiscit n'ar însemnă
aplanarea definitivă a diferendului teritorial, ceea
ce echivala pentru guvernul polonez cu retrac­
tarea formală a acceptării propunerei de plebiscit.
Prin notele următoare, guvernul lituanian şi-a
întemeiat revenirea pe nesocotirea de către Po­
lonia a angajamentelor reciproc luate prin con-
venţiunea dela Suvalki din 7 Octombrie 1920,
convenţiune care interzice orice act capabil să
prejudice în chestiunea Vilnei sau să influenţeze
rezultatul plebiscitului, precum fusese cazul ocupa-
ţiunii teritoriului în litigiu de către trupele Iui
Zeligowski*).
Dar la 11 Decembrie 1921, guvernul provizor
din Vilna, instituit de Zeligowski, în acord cu
guvernul polonez, a hotărît facerea consultaţiunii
populare, care a şi avut loc la 8 Ianuarie ur­
mător. Rezultatul, sub ocupaţiunea militară şi
administraţiunea civilă instituită de Zeligowski,
a fost un mare succes pentru partizanii alipirii
la Polonia.
Cinci zile mai târziu, în faţa unui fapt înde­
plinit, Consiliul S. N. se declară nevoit să se
deziste dela judecarea diferendului dintre cele
două State.
Răspunzând S. N. la comunicarea de dezistare,
guvernul lituanian după ce-şi exprima regretul
pentru hotărârea Consiliului, luă act cu mulţu­
mire de declaraţiunea acestuia că nu putea re-

1. Journal officiel de la Societe des Nations No. 1, 2, 3, 8 şi

9 din 1921.
 cunoaşte ca valabilă o deslegare a chestiunii
Vilna pe calea alegerilor organizate de guvernul
polonez sub regimul ocupaţiunii militare. De altfel,
guvernul lituanian, printr'o notă dela 14 Decem­
brie 1921 către primul ministru polonez, protestă
împotriva „încercărilor poloneze de a se aduce
litigiului o deslegare unilaterală pe calea unor
procedeuri falsificând manifestarea voinţei popu­
lare în teritoriile contestate" şi declară că soco­
teşte, chiar de pe atunci, votul Adunării alese,
dacă avea să se producă într'o zi, ca „nul şi
neavenit".
Votul acesta al Dietei din Vilna, aleasă sub
regimul ocupaţiunii poloneze, s'a produs: alipirea
la Polonia a obţinut majoritatea, Iar 20 delegaţi
ai Vilnei au fost trimeşi la Varşovia, în Dieta
poloneză, unde au fost admişi până Ia viitoarele
alegeri generale pe toată ţara. Solemnitatea Unirii
Vilnei cu Polonia a avut loc la 24 Martie 1922,
în momentul primirii celor 20 deputaţi ai noului
ţinut în Dieta dela Varşovia.
Chestiunea diferendului polono-Iituanian pentru
Vilna s'a rezolvat, deci, pe calea unui plebiscit,
— ceeace trebue să reţinem din punctul de ve­
dere strict principial asupra modalităţii schimbă­
rilor de frontiere şi a suveranităţii teritoriale, —
deşi modul cum s'a săvârşit acest plebiscit îi
face rezultatul anulabil şi Iasă deschisă o gravă
problemă politică în Europa orientală. EI con­
sacră în mod evident, în favoarea Poloniei, un
act de violenţă săvârşit asupra Lituaniei, care n'a
putut respinge prin arme atacul lui Zeligowski
şi apără un teritoriu asupra căruia suveranitatea
îi fusese recunoscută prin pacea cu sovietele.
Cazul Vilnei pune în evidenţă importanţa forţei
defensive a fiecărui Stat întru garantarea suve­
ranităţii şi integrităţii sale teritoriale, împotriva
 loviturilor sau atacurilor de surpriză menite să
creeze diferende de ordin internaţional pentru a
căror deslegare s'ar recurge apoi la plebiscit.
Un caz asemănător şi tot aşa de interesant
este diferendul austro-ungar pentru Burgenland.
Conform tratatului de pace dela Trianon (art.
27 şi 71) în nouile graniţe ale Austriei se cu­
prindea o parte din fostul teritoriu maghiar, aşa
zisul Burgenland, pe care Ungaria trebuia să-1
predea Austriei în momentul punerii în aplicare
a tratatului.
Printr'o îngăduinţă curioasă, explicabilă, totuşi,
în parte, dacă ne gândim la politica europeană
care ţine să împedice cu orice preţ alipirea Au­
striei la Germania, i-s'a admis Ungariei să în­
târzie predarea Burgenland-ului către Austria chiar
după ce regatul Sârbo-Croato-Slovenilor fusese
constrâns să evacueze şi să predea ţinutul Ba-
ranya, cuprins în graniţele maghiare stabilite prin
pacea dela Tiianon. Intr'adevăr, între 19 — 21
August 1921, Jugoslavia a predat Baranya auto­
x
rităţilor maghiare ), iar la sfârşitul aceleiaşi luni,
când trebuia să se execute şi predarea Burgen­
land-ului de către Ungaria Austriei, opinia pu­
blică s'a trezit în faţa unor grave turburări ca­
pabile să dea loc la mari complicaţiuni interna­
ţionale. Abia se începuse operaţiunea de eva­
cuare şi mai înainte ca Austriacii să fi fost
complect instalaţi în ţinutul ce le revenea conform
tratatului de pace, şi iată că, deodată, bande
maghiare înarmate, parte chiar în uniformă şi
complect echipate, au năvălit regiunea punând-o
din nou sub stăpânire ungurească.
In străinătate faptul a fost apoi prezentat prin
1) Tocmai pentru a înlesni guvernului dela Budapesta putinţa
de a îndeplini fără dificultăţi interne satisfacerea clauzelor păcii
faţă de Austria.
telegrame de la Budapesta drept opera comuniş­
tilor vienezi şi, astfel, s'a justificat nevoia de a
menţine acolo ordinea prin forţe suficiente. Dn
moment opinia europeană s'a crezut în faţa unui
nou răsboi, de data aceasta între Austria şi Unga­
ria, răsboi pe care, însă, dela început republica
austriacă l'a perdut nefiind în măsură să res­
pingă atacul deghizat şi nici să asigure, prin
forţa armelor, îndeplinirea clauzelor păcii.
Conflictul pentru Burgenland, a fost, fără în­
doială, o încălcare a tratatului de pace de la
Trianon, îngăduită de marii ca şi de micii aliaţi
şi, oarecum, chiar încurajată prin intervenţiunea
Italiei care, la Veneţia, a patronat o adevărată
revizuire a păcii pe temeiul acordului direct
1
dintre părţi ).
Nu-i mai puţin adevărat, însă, că acordul dela
Veneţia are caracterul strict limitat între cele
două părţi, fiind o convenţiune pentru modifi­
carea tratatului general numai în clauzele privind
exclusiv părţile.
Ungaria, după ce a tăgăduit la început orice
legături cu bandele maghiare din Burgenland, a
sfârşit în tratativele dela Veneţia prin a se obligă
să le retragă sub condiţiunea facerii unui ple­
biscit Ia Şopron şi împrejurimi. Austria, în ne­
putinţă de a isgoni singură bandele şi 'n lipsă
de suficiente motive spre a respinge cererea
maghiară, — întru cât plebiscitul apare din ce
1. Am subliniat aceste adevăruri prin două articole în Dacia
dela 16 Septembrie şi 24 Octombrie 1921. O excepţiune fericită
la impasibilitatea generală a făcut Cehoslovacia prin nota d-lui
Beneş către conferinţa ambasadorilor, accentuând în deosebi
primejdia ce ar rezultă pentru pacea generală dacă s'ar acredita
părerea că „obligaţiunile internaţionale pot fi încălcate, fără
teamă de pedeapsă dreaptă şi meritată, ca se pot face acţiuni
împotriva drepturilor popoarelor şi că se pot eluda, fără teamă
de pedeapsă, tratatele de pace iscălite în mod solem de marile
puteri".
 în ce mai mult ca o modalitate echitabilă pentru
determinarea soartei popoarelor în cazuri de con-
testaţiuni sau de conflicte cu neputinţă de îm­
păcat pe altă cale,—a trebuit fă primească face­
rea plebiscitului sub controlul unei comisiuni de
generali aliaţi'). Când, însă, contele Bethlen a
încercat să extindă plebiscitul, limitat la oiaşul
Şopron cu împrejurimile, şi asupra districtelor
Mosony şi Vas, delegaţii austriaci i'au respins
pretenţia cea nouă pe temeiul datelor statistice.
Fapt demn de remarcat şi pe care trebue să-1
reţinem, este că diferendul austro-ungar pe che­
stiunea Burgenland s'a aplanat la Veneţia prin
acceptarea de către părţi a plebiscitului, dero-
gându-se dela principiile generale ale păcii pen­
tru stabilirea nouei hărţi europene şi modificân-
du-le pe cale contractuală între cei direct inte­
resaţi.
Chiar cu această obligaţiune strict limitată şi
admisă în mod excepţional, principiul plebiscitar,
ca modalitate la delimitarea graniţelor dintre
Statele naţionale, a primit o nouă şi importantă
consfinţire în cadrele fixate de profesorul Liszt
şi confirmate acum în urmă de comisiunea de
2
jurişti prin avisul către S. N. )
Alt caz interesant este acel al Traciei orien­
tale, despre care statisticile n'au putut oferi, Ia
întocmirea tratatului de Sevres, suficiente argu­
mente în favoarea nici uneia dintre părţi, Grecia
sau Bulgaria. Cu toate acestea, conferinţa dela
Londra a propus în Martie 1921 facerea ple­
biscitului spre marea satisfacţiune a cercurilor con-

1) Protocolul din 13 Octombrie 1921 semnat la Veneţia de

părţi, cancelarul austriac Schoeberj primul ministru ungar contele
Bethlen şi ministrul de extern italian de la Torreta, ca preşe­
dinte al conferinţei.
2) In chestia insulelor Aland şi al cărui text l'am dat mai sus.
ducătoare bulgare care recunoşteau că admite­
rea lui ar constitui „o inovaţiune" spre a nu
spune o spărtură în tratatul de Sevres').
In sfârşit, în chestiunea diferendului nostru cu
regatul Sârbo-Croato-Slovenilor, pentru Banat,
faţă cu neputinţa de a se înlătura pretenţiunile
contrarii ale părţilor pe temeiul datelor statistice
sau pe altă cale de acord direct, s'a propus să
se ceară consiliului suprem aplicarea principiu­
lui unităţii geografice sau, mai curând şi mai
echitabil, consultaţiunea voinţei locuitorilor prin-
2
tr'un plebiscit ). Ideea plebiscitului bănăţean pare
a fi fost respinsă încă dela conferinţa păcii pe
motivul că ar fi repugnat Aliaţilor ca hotărârea
să se datoreze unui terţiu, populaţiunii şvabe,
care prin votul ei ar fi decis majoritatea în fa­
voarea uneia dintre părţi.

Din tot ce am văzut până acum, rezultă că Restaurarea

principiul plebiscitar ca temei juridic pentru achi- principiului
... -i . . . . i - «, , - • i- • plebiscitar.
ziţtuniie tentonalp, a căpătat o noua viaţa prin
aplicaţiunile limitative, dar exprese, ale păcii de
la Versailles, ca şi prin cazurile ulterioare de
consultaţiuni populare. Astfel, ceeace fusese înlă­
turat prin pacea dela Frankfort a fost restabilit,
în dreptul internaţional, prin pacea generală din
urmă, care este strâns legată de cea dela 1871
şi în dependenţă directă.
Savantul internaţionalist J. de Louter de la
Universitatea din Utrecht se credea îndreptăţit
3
încă dela începutul lui 1917 ) să scrie:
1) Echo de Bulgarie, 23 Decembrie 1921.
2) Cel mai prielnic moment de a redeschide chestiunea
Bănatului, în ziarul „Nădejdea" din Timişoara, Octombrie
1921.
3) La crise du droit internaţional, studiu apărut abia la 1919
în „Revue generale de droit internaţional public".
 „Dreptul internafional întinerit cere, deci, fără
rezervă, să nu se mai recunoască legitimitatea
nici unei cuceriri sau cedări de ieritoiiu fără de
a se fi obţinut consimţimântul expres al popu-
laţiunii. Acest consimţimânt se poate manifestă
pe calea directă a unui plebiscit ori pe cea in­
directă a unei adunări reprezentative: alegerea
rămâne la fiecare cas special. Se mai poate în­
tâmplă cazul unei neînţelegeri între majoritatea
şi minoritatea unei populaţiuni indivizibile. Atunci
problema va fi rezolvită după împrejurări, iar
acestea sunt aşa de variabile în cât fac de prisos
orice teză generală. Principiul, însă, rămâne în
picioare: nici un transfert de teritoriu şi de lo­
cuitori fără aprobarea acestora.
„Căci au apus pentru totdeauna vremurile
când se tratau populaţiunile ca nişte turme, pro­
prietatea guvernelor respective".
Din însăşi formularea ştiinţifică de msi sus
pentru principiul plebiscitar, ca bază de mani­
festare şi aplicaţiune a principiului naţionalităţilor,
rezultă şi dificultăţile sau limitaţiunile pe care
practica le-a impus cea d'intâi. Căci principiile
ştiinţifice nu sunt, în ultimă analiză, decât re­
zultantele vieţii practice, după cum, uneori, graţie
inteligenţei omeneşti, pot fi perfecţionări şi mij­
loc de progres în această viaţă.
Cazurile de neînţelegeri între majoritatea şi Relativitatea
]
minoritatea unei populaţiuni invizibile ), cu prWP. . P .? rine i i ,ui

e 1301 ar
lejul unui plebiscit, sunt fireşti şi inevitabile acolo ^ '
unde un complex geografic-economic ca şi un
lung proces de desvoltare istorică n'au condus
încă la cristalizarea unei naţionalităţi unitare, ba
poate chiar au contribuit la împiedicarea sau în­
târzierea acestui fenomen social.
1) Rezultatului plebiscitului silezian constitue un exemplu eloc­
vent.
 Europa centrală şi răsăriteană prezintă, în
privinţa aceasta, o stare de lucruri caracteristică
prin amestecul populaţiunilor de diferite naţiona­
lităţi convieţuind laolaltă pe acelaş teritoriu, chiar
în cuprinsul aceluiaş oraş sau sat, dar păstrân-
du'şi fiecare limba proprie, costumul, obiceiurile
şi tradiţiunile deosebite. Şi dacă toate aceste
naţionalităţi ar conveţui în perfect acoid şi fără
năzuinţe ascunse ori vădite la supremaţia unora
asupra altora, aşa cum trăesc de pildă în Elve­
ţia, chestiunea n'ar prezentă nici un interes po­
litic deosebit, iar dreptul internaţional cu siguranţă
nu s'ar fi preocupat de reglementări noui.
Viaţa'i, însă, o continuă frământare şi luptă,
iar naţionalităţile fiind realităţi sociale unitare,
tendinţa la întâietate între deosebitele comunităţi
naţionale, conlocuitoare pe acelaş teritoriu, este
firească. Precum am văzut din capitolele prece­
dente, tendinţa aceasta ia forme brutale, abuzive
şi direct contrarii drepturilor omului atunci când,
în Statul arcăîuft din mai multe naţionalităţi, una
dintre ele pune stăpânire exclusivă pe puterea
de conducere şi urmăreşte, apoi, absorbirea ce­
lorlalte prin desnaţionalizare cu ajutorul mijloa­
celor de Stat. Procesul de închegare şi cristali­
zare a naţiunii, prin intervenţiunea bruscă a Sta­
tului, nu face decât să se turbure şi să dea loc
unor crize sociale de caracter internaţional.
Precum am văzut, iarăşi, în capitolele prece­
dente, una din cauzele principale ale marelui
răsboiu a fost şi amestecul direct, brutal şi abuziv
al Statului în procesul social de închegare a uni­
tăţilor naţionale.
De aceea, regulamentul cel nou a pus dela
început printre preocupările sale fundamentale şi
chestiunea ocrotirii minorităţilor etnice faţă de
majoritatea populaţiunii Statelor renăscute sau
crescute pe urma evenimentelor.
 Raportul juriştilor cari şi-au dat avizul, la ce­
rerea Consiliului S. N. în chestiunea plebiscitului din
insulele Aland, după ce vorbeşte despre formele
de aplicaţiune ale principiului de autodeterminare
în diferitele situaţiuni de fapt, face următoarele
deducţiuni caracteristice:
„Dar trebue să punem alături de acest prin­
cipiu şi pe cel privitor la ocrotirea minorităţilor,
căci ambele au un scop comun, acela de a asi­
gură unei populaţiuni păstrarea şi libera desvol-
tare a caracterului ei social, etnic şi religios.
Ocrotirea minorităţilor se află chiar consfinţită,
în forme de altmintrelea foarte deosebite, în mai
multe Constituţiuni. Ea apare ca una dintre for­
mele esenţiale ale libertăţii din vremea noastră.
In anumite împrejurări, însă, s'a mers mai de­
parte şi s'a socotit necesar să se garanteze, prin
tratate internaţionale, o situaţiune specială mino­
rităţilor etnice şi religioase. De aceea, în ultimele
tratate de pace, s'au stabilit pentru anumite părţi
din populaţiunea unui Stat un regim juridic spe­
cial sub controlul şi garanţia S. N.
„Pe de altă parte, să nu se piardă din vedere
că principiul potrivit căruia popoarele trebue să-şi
poată hotărî soarta, nu-i singurul de care se cu­
vine să ţinem seama; chiar dacă i-se dă un loc
preponderent printre principiile chemate să do-
mineze la formaţiunea Statelor, consideraţiuni de
ordin geografic, economic şi altele asemănătoare
pot împiedică recunoaşterea sa integrală.
„In asemenea împrejurări se pot impune con­
ştiinţei juridice internaţionale şi pot fi dictate
chiar de interesele păcii, soluţiuni tranzacţionale
întemeiate pe largi învestiri de libertate în fa­
voarea minorităţilor" ').

1) Raportul a apărut în broşură editată de birourile S. N. dela

Geneva şi se mai găseşte reprodus, împreună cu alte documente,
 Nu-i nevoie să mai revenim asupra acestor
„împrejurări" foarte cunoscute în Europa cen­
trală şi orientală şi despre care, de altfel, am vorbit
1
destul de larg la începutul capitolului acesta ).
Am ţinut, însă, a reproduce întreg pasagiul de
mai sus spre a reda formularea unor jurisconsulţi
cu autoritate internaţională asupra unei stări de
fapt îndeobşte cunoscută.
Din tot ce am văzut până acum, rezultă că
principiul ocrotirii minorităţilor, consfinţit prin
regulamentul păcii generale, este perfect îndrep­
tăţit, a fost câştigat definitiv în opinia mondială
şi a intrat, oarecum, chiar în conştiinţa juridică
internaţională.
De aceea, toate protestările formale sau de­
ghizate împotriva lui, ca şi argumentările despre
modalitatea aplicaţiunii sale deosebite, după cum
este vorba de puteri mari sau de puteri mici,
sunt rezistenţe inutile ale trecutului sau ecouri
îndepărtate şi tot mai slabe ale teoriei vechi
despre suveranitatea şi independenţa Statelor în
noua Societate a naţiunilor.
Dar înainte de a trece la examinarea propriu
zisă a acestei ocrotiri a minorităţilor, în cuprinsul
clauzelor speciale din tratatele de pace, trebue
să facem constatarea că principiul nu este nou
şi-i departe de a fi vre-o invenţiune a conferinţei
de pace dela Paris.
Ceeace la prima vedere putea părea o inova-
ţiune ori un mijloc de şicană şi imixtiune din
partea „celor mari" în viaţa şi treburile interne
ale „celor mici", nu este, în realitate, decât
aplicaţiunea precisă, formală şi întrucâtva gene­
ralizată a unui principiu care, sub formă de ex-
în volumul tipărit de ministerul de afaceri străine al Finlandei
sub titlul „La question des îles d'Aland, Helsingfors 1920.
1) Vezi p. 6 3 - 6 4 .
cepţiune sau de favoare, şi-a avut primele înfăp­
tuiri cu multe veacuri înainte de epoca noastră.
In această privinţă, cunoscutul regim al capi-
tulaţiunilor în raporturile dintre puterile europene
şi imperiul otoman, nu eră altceva decât un gen
special de ocrotire a minorităţilor. Regim de ex­
cepţiune şi de favoare pentru supuşii „regelui
prea creştin* al Franţei, Francisc I, de pildă,
când se duceau după afaceri ori chiar se sta­
bileau în ţinuturile Sultanului, — regim inspirat şi
derivat din concepţiunea feudală şi justificat prin
deosebirile de drept şi de religie, — el nu ei a
mai puţin un regim de ocrotire a minorităţilor.
Aceste capitulaţiuni, obţinute la început ca simple
favoruri şi încurajări personale negustorilor eu­
ropeni din partea guvernanţilor otomani, au luat
cu timpul un caracter tot mai general, au de­
venii favoruri colective pentru supuşii aceluiaş k

suveran creştin care Ie trată, apoi, ca adevărate

convenţiuni dela Stat Ia Stat, cu Sublima Poartă,
deşi obligaţiunea nu eră bilaterală pentrucă numai
una din părţi se legă la regimul de ocrotire.
Din capitulaţiunile acestea iniţiale, Rusia creş­
tină şi-a tras mai târziu argumente şi elemente
pentru a ajunge la un adevărat drept de inter-
venţiune în afacerile interne ale Turciei de câte
ori era vorba despre minorităţile creştine din
imperiul otoman. Până acum aproape un deceniu,
acest soiu de protectorat creştinesc în favoarea
locuitorilor ortodocşi din Turcia a fost, pentru
politica ţaristă, un admirabil instrument de intrigă
şi imixtiune în viaţa internă din Sud-Estul Europei.
N'am exagera dacă am spune că tocmai amintirea
politicii de intervenţiune în afacerile turceşti, pe
temeiul variatelor capitulaţiuni cu puterile streine,
a fost principala cauză de ostilitate şi de rezis­
tenţă morală din partea tinerelor State împotriva
 tratatului special pentru ocrotirea minorităţilor
prevăzută de regulamentul păcii generale.
Ne mărginim aci fără a intră în alte amă­
nunte istorice pentru că scopul nostru este nu­
mai să punem în evidenţă faptul că ocrotirea
minorităţilor, sub forme variate, o regăsim în
toate vremurile.
In epoca apropiată de pacea generală, pe
lângă abuzurile Statului împotriva naţionalităţi­
lor despre care am vorbit îndelung, au mai con­
tribuit într'o largă măsură la impunerea pro­
blemei minorităţilor în atenţia internaţională,
sângeroasele masacre armeneşti din Turcia, pro-
gromurile continue din Rusia şi lupta de exter­
minare a populaţiunii albaneze în răsboaele bal­
canice dela 912—913.
Faţă cu acţiunea de adevărată exterminare
pe care majoritatea populajiunii din Rusia sau
Turc'a o ducea împotriva minorităţii, lipsită de
orice protecţiune sau apărare legală ce se cuvin
în mod egal tuturor cetăţenilor din cuprinsul
unui Stat, ideea unui drept de interveniiune pentru
consideraţiuni de umanitate a câştigat pretutin­
deni partizani hotărâţi.
sistemul de Primele încercări pentru ocrotirea minorităţi-
or U u n s s t e m
tmtatuliuide ^ ^ P^ * practic şi 'n sensul cel mai
Berlin. apropiat de sistemul general al păcii din 1919,
le găsim în toate dispoziţiunile tratatului de pace
dela Berlin'). Anume, în art. 4, 5, 23, 27, 35

1) Ca să fim complecţi, treime să spunem că în protocolul

No. 3 din 3 Februarie 1830, încheiat de puterile „protectoare"
aie Greciei, Franţa, Anglia şi Rusia, cu prilejul independenţei
sale, se siabilea că deosebirea de credinţa religioasă nu va putea
constitui între cetăţenii tânărului Stat vre-o deosebire sau ex-
cepţiune de la egalitatea drepturilor religioase, civile şi poli­
tice. Aceasta ca măsură de prevedere, în primul rând contra
eventualei reacţiuni anti-lurceşti din partea foştilor supuşi apă­
saţi. In acelaş sens, tratatul de pace din 1856 cuprindea, în art.
9, angajamentul încă vag şi neprecizat al Sultanului Turciei de
şi 44, se prevăd dispoziţiunî precise în favoarea
minorităţilor din noul Stat bulgar creiat sub
suzeranitatea Turciei, iar pentru recunoaşterea
independenţei celorlalte State, Muntenegru, Ser­
bia şi România, principiul stipulat luă caracterul
unei adevărate condipuni, nu însă îndestul de
accentuată
Clauza cea mai cuprinzătoare a noţiunii ac­
tuale de ocrotirea minorităţilor este aceea din
art. 4 care, vorbind despre convocarea adunării
bulgare la Târnova pentru întocmirea regula­
mentului organic al noului principat creat prin
tratatul de Berlin, prevedea că :
„In localităţile unde Bulgar.i sunt amestecaţi
cu populaţiune turcă, română, greacă sau alta,
se va ţine seamă de drepturile şi interesele aces­
tor populaţiuni la alegeri, precum şi la întoc­
mirea regulamentului organic".
Fără să se întrebuinţeze termenul de minori­
tate, paragraful acesta din art. 4 cuprinde dis-
poziţiuni categorice în favoarea populaţiunilor
de altă naţionalitate decât majoritatea bulgară.
In acelaş sens, dar cu mai puţine preciziuni,
este redactat şi art. 23 care, stabilind introdu­
cerea regulamentelor organice, adaptate nevoilor
locale, în toate ţinuturile Turciei europene după
modelul regulamentului dela 1868 pentru insula
Creta, dispunea prin paragraful penultim:
„Sublima Poartă va însărcina comîsiuni spe­
ciale, în sânul cărora elementul indigen va fi în

a ameliora „soarta supuşilor săi fără deosebire de rasă sau re-

li^iune consfinţind intenţiur.ile sale generale faţă de popula-
laţiunile creştine ale imperiului.
1) D-l N. Vlădoianu, în teza sa de doctorat „La proiect ion
des minorites en droit internaţional, Paris 1921, referindu-se la
consideraţiunile prof. Lipradelle asupra sistemului de ocrotire
di.i tratatul de Berlin, constată că recunoaşterea unui Stat este
un act declarativ, deci constatator de ceeace există, iar nu crea­
tor, de unde urmează că eficacitatea sistemului este foarte dis­
cutabilă.
mod larg reprezentat, să elaboreze amănuntele
acestor noui regulamente în fiecare provincie".
Pentru proectele de organizare rezultate din
lucrările comisiunilor, acelaş articol prevedea, la
sfârşit, obligaţiunea ca Sublima Poartă să ia avi­
zul Comisiunii europene instituită pentru Rume-
lia orientală. înainte de a le promulga. Cu alta
cuvinte, o adevăra!ă schiţare de control pentru
îndeplinirea condiţiunilor de ocrotire a minori­
tăţilor la care trebuiau să conducă nouile regu­
lamente organice.
Celelalte articole, 5, 27, 35 şi 44 cuprind,
într'un text uniform pentru respectiv Bulgaria,
Muntenegru, Serbia şi România, dispoziţiuni me­
nite să asigure libertatea şi ocrotirea minorită­
ţilor religioase din cele patru State.
Iată acest text:
„Deosebirea de credinţe religioase şi de con­
fesiuni nu va putea fi opusă nimănui ca un mo­
tiv de excludere sau incapacitate la exerciţiul
drepturilor civile şi politice, la primirea în sar-
cinele publice, funcţiuni şi demnităţi sau la prac­
ticarea deosebitelor profesiuni şi industrii în orice
localitate.
„Libertatea şi practica exterioară a tuturor
cultelor sunt asigurate tuturor supuşilor Statului
(respectiv) precum şi streinilor şi nici o piedică
nu se va putea pune fie organizării erarhice a
deosebitelor comunităţi, fie raporturilor dintre ele
şi conducătorii lor spirituali".')
Există, însă, o deosebire între caracterul aces-

1) In art. 44 privitor la România se mai cuprindea un ultim

paragraf care lipseşte din celelalte articole cu următorul text:
„Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi tra­
taţi în România fără deosebire de religie, pe picior de perfectă
egalitate".
tor dispoziţ'uni din art. 5, privitor la Bulgaria,
pentru care stabilea textual că „vor fi baza
dreptului public" al noului Stat creat, şi acelea
cuprinse în articolele privitoare la celelalte trei
State pentru care admiterea dispoziţiunilor con­
stituia o condiţiune a recunoaşterii independen­
ţei lor.
Toată opera tratatului dela Berlin pentru o-
croiirea minorităţilor se rezumează, însă, numai
la înlăturarea piedicilor sau decăderilor din drep­
turi ce ar rezulta din deosebirea religioasă, pen­
tru o parte dintre cetăţenii Statelor respective,
adică pentru ceea ce astăzi am denumi minori­
tăţile religioase. O încercare timidă, vagă şi mai
ales lipsită de garanţii, toată această operă de
ocrotirea minorităţilor religioase şi care, de
altfel, nu depăşea cu mult dispoziţiunile dela
1830 şi 1856, privitoare la Grecia şi Turcia
Cadrul acesta de ocrotire, rezultat direct al Insuficien-
oc r t irei
regimului capitulaţiunilor pornea din nevoia de ^f °
a l 8 8

apăiare a creştinilor în cuprinsul împărăţiei

otomane.
Mai târziu îşi găsi o nouă justificare în re­
gimul de excepţiune la care erau supuşi Evrei'
în ţările din Sudul şi Răsăritul Europei, cari
născuţi şi crescuţi pe pământul respectiv, înde­
plinind toate sarcinile fiscale şi militare, conti­
nuau, totuşi, să trăiască în afară de cetăţenia
deplină cu drepturile corespunzătoare, ca nişte
oameni fără patrie.
România mică a contribuit într'o largă mă­
sură prin ceeace se numea chestiunea evreiască
la extinderea cuprinsului clauzei privitoare la
minorităţile religioase în sensul de mai sus.
1) Vezi mai sus nota.
 Lipsită de garanţia sancţiunilor şi făiă putinţa
unui control, clauza de ocrotire a avut foarte
puţine rezultate ca să nu spunem că n'a avut
deloc. Masacrele de creştini din Turcia petre­
cute şi după 1878, ca şi progromurile din Rusia
sau menţinerea regimului de excepţiune pentru
Evreii din România, au subliniat lipsa de efica­
citate a sistemului de protecţiune a minorităţilor,
schiţat abia prin actele internaţionale amintite.
Acţiunea continuă şi statornică în opinia mon­
dială a celor oprimaţi sau nedreptăţiţi din ţările
respective n'a făcut, apoi, decât să pună în evi­
denţă insuficienţa sistemului şi să conducă la în­
cheierea că era nevoe de perfecţionarea lui.
Complecţi- înainte de a expune noul sistem de ocrotire,
m a
dela Bucu * complect, deşi în curs de desăvârşire, al re-
reşti. gulamentului păcii generale din 1919, nu putem
trece cu vederea dispoziţiunile păcii dela Bucu­
reşti din 1913, în aceiaşi materie.
Consecinţă directă a situaţiunii creiată prin
trataful dela Berlin, în favoarea minorităţilor re­
ligioase, pacea dela Bucureşti a constituit, totuşi,
o complectare şi, oarecum, o extindere a siste­
mului. Intr'adevăr, pe lângă precizarea ocrotirei
prin consacrarea dreptului de autonomie şcolară
şi religioasă, cu un Episcopat aparte, constatăm
că România a obţinut atunci, în favoarea Ma-
ceio-Românilor intraţi în graniţele statelor bal­
canice, Serbia, Grecia şi Bulgaria, prin nouile achi-
ziţiuni teritoriale, şi dreptul de a subvenţiona
direct instituţiunile lor cultural-religioase.
Trebue se remarcăm dela început că nu eră
vorba de ceva nou, întrucât dreptul acesta fusese
anterior obţinut dela Turcia musulmană, dar re­
cunoaşterea şi menţinerea lui de către Statele
moştenitoare creştine în favoarea României, ca
şi între ele, pe bază de reciprocitate, constitue
un pas mai departe în desăvârşirea sistemului de
ocrotire.
Din citirea documentelor publicate de ministe- R mâ 0

1
rul nostru de externe cu prilejul acelei păci ), ^ £
observăm cum s'a desvoltat treptat acţiunea di- /pyj.
plomatică a României şi cum, alături de ideea
de ocrotire a minorităţii religioase, apare şi ideea
de ocrotire a minorităţilor etnice, pe care o re­
găsim, apoi, în forme aşa de desvoltate, în re­
gulamentul păcii actuale.
Aşa, de pildă, memoriul guvernului român din
15Î28 Feb. 1913 asupra diferendului cu Bulgaria,
remis în mod confidenţial celor şease mari puteri,
vorbeşte despre „Românii" din Turcia De temeiul
recunoaşterii lor formale din art. 4 al tratatului
de Berlin şi invoacă, pentru ocrotirea lor, textul
art. 23, citat de noi mai sus, din acelaş tratat.
Astfel, întemeindu-se pe articolele unui tratat
internaţional cum şi pe situaţiunea de fapt a
comunităţilor macedo-române din Turcia, Româ­
nia vorbea la 1913 despre „consângenii" din
peninsula balcanică şi se silea să-şi asigure mai
departe un drept necontestat de ocrotire morală
şi materială în favoarea lor, chiar după ce aveau
să treacă în graniţele unor State creştine cu un
regim politico-social deosebit de cel turcesc.
Peste câteva săptămâni, acţiunea României în
favoarea Macedo-Românilor luă o formă şi mai
precisă cu prilejul discu|iunilor pentru constituirea
Albaniei.
Fiindcă în regiunea munţilor Pindului, între
Samarina şi Metzovo, sunt numeroase comune
româneşti, guvernul dela Bucureşti se silea să
obţină trecerea lor în graniţele noului Stat al-
1) Cartea verde, Bucureşt i 1913, editura „Minerva" şi Le trăite
de Bucarest du 28 Juiliet 1913, publicaţie oficială a ministerului
de externe din acelaş an.
 banez. Era o acţiune de prevedere politică. Re-
Iaţiunile româno-albaneze fuseseră totdeauna ex­
celente, pe urmă primejdia de absorbirea ele­
mentului românesc eră mai mică într'un Stat nou
închegat decât într'unul existent şi, pe deasupra,
la constituirea Albaniei, se puteau obţine mult
mai uşor clauze de ordin internaţional şi, tot­
odată, garanţii constituţionale pentru viaţa şi
desvoltarea minorităţii macedo-române din Statul
cel nou.
Iată, de altfel, ce instrucţiuni dădea în acest
sens ministrul de externe de atunci, regretatul
Titu Maiorescu, către reprezentantul plenipoten­
ţiar al ţării la Londra, d. N. Mişu, prin tele­
grama dela 9\22 Martie:
„Vă rog să cereţi ca numeroasele comune
macedo-române din Pind, între Samarina şi
Metzovo, să fie încorporate Ia Albania. Stăruiţi
mai ales asupra principiului ca în toate localită­
ţile unde Românii sunt în majoritate, limba admi­
nistrativă să fie română, tot aşa în toate bise­
ricile şi şcolile româneşti; principiul general va
!
trebui să fie înscris în Constituţia Albaniei" ) .
Patru zile mai târziu, d. Mişu raportă telegra­
fic despre cererea sa Ia reuniunea ambasadori­
lor, în numele României, ca „regiunile dintre
Ianina, Metzovo, Grebene şi muntele Gramos
până la Koritza, cuprinzând 36 de sate şi târguri
româneşti cu o populaţiune de mai mult de
80.000 locuitori, să fie încorporate la Albania.
Pentru protecţiunea individuală a acestor Români
marile puteri vor trebui să garanteze prin tra­
tatul care va înlocui tratatul dela Berlin şi prin
Constituţia albaneză, autonomia administrativă,
comunală şi, pe cât posibil, politică a acestor

1) Documentul No. 120 din „Cartea verde".

Români; întrebuinţarea limbii româneşti în ad-
ministraţiune, în şcoli şi biserici; recunoaşterea
unui şef spiritual român cu facultatea pentru
guvernul român să întreţină ca în trecut institu-
ţiunile de cultură românească fără nici o res-
tricţiune".
Telegrama încheea cu menţiunea că explica-
ţiunile şi demonstraţiunile pe hartă ale reprezen­
tantului României fuseseră primite în chip foarte
prevenitor.
A doua zi, ca o complectare şi precizare a
celor de mai sus, d. Mişu depunea ia Foreign-
Office, după cererea lui Edward Grey, o notă
scrisă pro-memorla cuprinzând punctul de vedere
1
al României în chestiunea Albaniei ).
1) Documentul 122 din Cartea verde. Reproducem pasagiile
principale care precizează punctul de vedere al României la
2913, pentru ocrotirea minorităţilor, în sensul următor: „Gu­
vernul român vede cu mulţumire creiarea unui Stat albanez in­
dependent cu atât mai mult cu cât speră ca, prin măsurile pe
care marile puteri garante vor binevoi să le ia, individualitatea
numeroşilor Români cari vor fi încorporaţi, va fi apărată. In
acest scop hotarele viitoarei Albanii ar trebui să fie trasate în
asâ chip că nu numai acest Stat să fie Ja adăpostul oricăror
greutăţi ulterioare cu vecinii săi, dar ca şi populaţia română,
care este cea mai deasă in Sud-Estul Albaniei, să fie păstrată
neştirbită în hotarele Sfatului albanez.
... „Trebue să observăm că cele două versante ale Pindului de
la muntele Gramos până la Agrafa sunt ocupate în majoritate
de Români. O parte a acestei pepulatiuni a fost anexată Greciei
după tratatul de Berlin. Românii au protestat atunci contra ace­
stei anexări. Ar fi nedrept să se permită din nou despărţirea
trunchiului compact românesc şi să'l anexeze la alte State decât
Albania. România este de părere că individualitatea lor naţio­
nală va fi mai bine păstrată într'un Stat albanez independent,
sub garanţia şi controlul marilor puteri, ale cărui graniţe ar
trebui fixate într'un mod nediscutabil pentru a se evită în aces­
te t'nuturl turburări în viitor.
... „Pentru apărarea individualităţii naţionale a Românilor din
aceste ţinuturi, care vor fi încorporate la Albania, marile puteri
vor interveni să înscrie nu numai în tratatul internaţional care
va înlocui tratatul de Berlin, dar şi 'n Constituţia sau Statutul
organic al Albaniei principiul că în administraţia tuturor loca­
lităţilor unde majoritatea va fi română, ca şi 'n toate bisericile
şl şcolile româneşti, limba întrebuinţată să fie cea română.
 Şi la acest punct de vedere în privinţa Româ­
nilor de la Pind, s'a menţinut guvernul nostru
când a fost întrebat, mai târziu, în ce mod ar
admite anexarea lor la Grecia, din moment ce
acest Stat oferea garanţii pentru păstrarea indi­
x
vidualităţii lor ).
Pentru a încheia observaţiunile asupra acţiunii
României la Londra, în 1913, în chestiunea ocro­
tirii minorităţilor, vom mai reţine şi demersul
făcut la conferinţa ambasadorilor pentra ca, la
încheerea păcii dintre Turcia şi Statele balcanice,
să se înscrie în tratat şi o clauză de amnistie
pentru Românii macedoneni urmăriţi, în unele
dintre ţările beligerante, pentru cauze rezuliând din
starea de răsboi. D-l N. Mişu raportând asupra
acţiunii d-sale în acest scop anunţ? că puterile
n'au admis înscrieiea clauzei în tratatul de pace,
dar au luat rezoluţiunea să învite pe beligeranţi
a acordă o amnistie generală „tuturor minorită­
2
ţilor, fără deosebire de rasă şi de religie" ).
Iată, prin urmare, aproape textual formulat,
încă dela 1913, prin acţiunea şl notele diplo­
matice ale României în favoarea consângenilor
din peninsula balcanică, sistemul general de ocro­
tirea minorităţilor de limbă, rasă sau religie,
adoptat la conferinţa păcii din 1919.
După isbucnirea răsboiului între foştii aliaţi
balcanici prin atacul bruscat al Bulgariei, se ştie
că toată acţiunea de pace s'a strămutat la Bu­
cureşti în conferinţa ţinută sub preşedinţia Ro­
mâniei.
Problema ocrotirii minorităţii macedo-române
din Statele balcanice a fost rezolvită prin adop-
„Noul Stat albanez va trebui să garanteze o autonomie ad­
ministrativă şi comunală şi, pe cât posibil, politică, Români­
lor din Albania, nepunând nici o piedică funcţionării şefului re*
ligios român al ţinuturilor locuite de Români".
1) Documentele No. 146 şi 150 din Cartea verde.
2) Documentul 132.
tarea în scris de către Bulgaria, Grecia şi Ser­
bia la dala de 22 Iulie (4 August) a unei note
anexată protocoalelor, cu următorul text uni'orm:
„Bulgaria (Grecia sau Serbia) consimte sa dea
autonomie şcolilor şi bisericilor Cuţo-Vlahilor
aflaţi în viitoarele stăpâniri... şi fă îngădue
înfiinţarea unui Episcopat pentru aceiaşi Cuţo­
vlahi, cu facultatea pentru guvernul român de
a subvenţiona sub supravegherea guvernului
(respectiv) numitele institujiuni culturale actuale
J
şi viitoare* ).
Un concurs de împrejurări politice favorabile
a făcut ca România fă se găsească, la 1913,
într'o sifuaţiune foarte avantajată faţă de fiecare
dintre aliaţii balcanici, astfel că revendicările for­
mulate în numele Macedo-Românilor au fost sa­
tisfăcute prin angajamentul scris de mai sus.
Nu'i cazul să discutăm în ce măsură s'au în pli­
nit aceste solemne făgădueli făcute României de
către cele trei State balcanice, în momentul de
strâmtorare în care se găseau, nici să stăruim
mai mult asupra rezultatelor obţinute de diplo­
maţia noastră pentru Românii dela Pind. Faptul
de netăgăduit şi pe care ţinem să-1 accentuăm,
este că la acea epocă diplomaţia românească a
prins o conjonctură politică fericită şi a ştiut să
piofite de ea cu abilitate şi promptitudine. Dacă
rezultatul obţinut atunci în mod formal nu s'a rea­
lizat mai târziu, vina trebue căutată numai în
lipsa de sancţiuni care a caracterizat totdeauna
domeniul relaţiunilor internaţionale.
Nu este mai puţin adevărat, însă, că în forma
directă a acţiunii noastre diplomatice pentru
Macedo-Românii din cele trei State balcanice
aliate, şi mai ales pentru cei din Albania, siste-
1. In volumul oficial Le trăite de paix de BucaMt,
mul de ocrotire urmărit de România conducea
aproape Ia un regim special de excepţiune şi la
un fel de amestec în afacerile interioare ale ve­
cinilor peste suveranitatea lor. Din modul cum
a acţionat România pentru Macedo-Români, aceştia
apar ca bucurându'-se de un fel de adoua cetă­
ţenie şi de protecţiunea corespunzătoare din partea
guvernului dela Bucureşti care, ulterior, ş:-a
menţinut dreptul de a subvenţiona instituţiunile
lor şcolare şi religioase.
O dovadă că numai momentul politic favo­
rabil României a făcut cu putinţă acest rezultat
al acţiunii noastre diplomatice, o avem în ne­
putinţa, pentru celelalte State balcanice, de a ad­
mite şi între ele, pe bază de reciprocitate, acelaş
sistem.
Intr'adevăr, în şedinţa dela 26 Iulie (8 August)
a conferinţei de pace dela Bucureşti, delegatul
Bulgariei, d. Radeff, la cererea d-lui Venizelos.
de a se admite principiul general privitor la li­
bertatea religioasă şi ş;olară, a răspuns printr'o
declaraţiune de ordin general'), care n'a întru-
1) Reproducem după protocolul No. 10 al conferinţei de pace
publicat în volumul „Le trăite de paix de Bucarest", textul de-
claratiunii citită de delegatul bulgar pentru valoarea ei princi­
pială consfinţită abia la 1919:" Suntem recunoscători d-lor d e ­
legaţi helenici pentru că au ridicat chestiunea bisericilor şi
şcolilor. Noi socotim că, odată făcută împărţirea condomlnium-
ului teritorial dobândit dela împărăţia otomană, ar fi echitabil, ar
fi chiar necesar să ne gândim a face naţionalităţile repartizate între
Statele foştilor aliaţi să profite de un regim de drept capabil
de a le asigură progresul, conform tradiţiilor şi nevoilor cul­
turii lor. Suntem gata de a subcrie în acest scop la clauzele
cele mai liberale şi aceasta nu numai pentru a da lumei civili­
zate, care ne-a împărtăşit din belşug simpatiile sale în decursul
răsboiului de desrobire contra Turciei, spectacolul făgăduelilor
împlinite, dar şi din convingerea deplină ce avem că adevărata
potolire pentru naţionalităţi nu poate veni decât din toleranţa
lor mutuală. Această mutuală toleranţă îşi află expresiunea ju­
ridică în formula reciprocităţii. Şi punându-se pe acest punct
de vedere, delegaţiunea bulgară are onoarea de a face urmă­
toarea propunere:
„Având în vedere că răsboiul împotriva împărăţiei otomane
 nit, totuşi, adeziunea Serbiei. D. Spalaicovici, în
numele acestui Stat, s'a grăbit să răspundă că
delegaţiunea sârbă nu vrea să intre în discuţiu-
nea propunerii cuprinsă în declaraţiunea delega­
tului bulgar.
Motivul? Intre altele, pentrucă în privinţa
nouilor supuşi sârbi, chestiunea libertăţii religioasă
şi şcolară era regulată prin Constituţia regatului
Serbiei.
Din tot ce s'a putut realiza Ia 1914, în materie Oportunita-
a
de ocrotirea minorităţilor etnice şi religioase, ^J^^ '
precum şi din dificultatea formulată de Serbia "ufginfiion
în contra adoptării principiului general, rezultă
că în perioada de criză a Statelor şi cu prilejul
naşterii sau a recunoaşterii Statelor noui, formu­
lele novatorii de drept internaţional se impun cu
mai multă uşurinţă.
Precum am văzut, la constituirea noului Stat
albanez, acţiunea diplomatică a României preco­
niza un vast sistem de ocrotirea minorităţii ma­
cedo-române ce urma să fie înglobată Albaniei,
pe când aceiaşi acţiune era mult mai discretă şi
mai moderată în cererile cu identic înţeles for­
mulate faţă de Statele existente din Balcani. De-a-
semeni, aceste State, la rândul lor destul de
prevenitoare faţă cu cererile de ocrotire ale Ro­
mâniei în favoarea Macedo-Românilor — întrucât
a fost purtat de Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia pentru
a asigură tuturor naţionalităţilor condiţiuni de liberă desvoltare ;
„Având în vedere că această nobilă însufleţire nu s'ar putea
să nu fi rămas şi după evenimentele care de atunci l-au des­
părţit pe vechii aliaţi;
„Delegaţii bulgari adânc convinşi că răspund nevoiei de a
înlesni stabilirea de raporturi de amiciţie între cele patru State
susmenţionate şi de a asigură poDulaţiunilor chemate să trăiască
împreună^ o eră de dreptate şi de largă toleranţă, propun să se
insereze în tratat clauza următoare:
_ „Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia lecunosc în terito­
riile lor de curând anexate autonomia comunităţilor religioase
şi libertatea şcolilor."
 fiecare din ele simţea nevoie de bunăvoinţa ro­
mânească în momentul final al lichidării răsbos-
ielor balcanice, — s'au arătat puţin dispuse şi
chiar ostile, precum a fost cazul Serbiei, ideii de
a accepta, pe bază de reciprocitate între ele,
principiul general de libertate religioasă şi şcolară.
Juriştii consultaţi în chestiunea plebiscitului
din insulele Aland, au exprimat, prin raportul lor,
păreri foarte interesante asupra situaţiunilor de
fapt care scapă normelor de drept sau ies din
prevederile lor precise cu prilejul formaţiunii
sau desmembrăiii Statelor. Un asemenea moment
de incertitudine juridică, de stare faptică, îl con-
stitue în primul rând răsboaiele care nu sunt,
între Statele beligerante, decât simple stări de
fapt cu toate sforţările conferinţelor internaţio­
nale de a stabili legile răsboiului, limitând pe
cât se poate deslănţuirea violenţelor şi destruc-
ţiuni!or.
Când răsboiul a luat sfârşit soseşte momentul
trecerii dela starea de fapt la cea de drept. Un
asemenea moment, având o importanţă covârşi­
toare în viaţa internaţională, „nu poate fi con­
siderat ca depinzând de competînţa exclusivă a
unui Sta*\ spun juriştii- Un asemenea moment
tinde să aducă modificări între membrii comuni­
tăţii internaţionale ca şi în statutul lor teritorial
şi juridic şi, prin urmare, interesează în cel mai
înalt grad această comunitate pe atât în ordinea
politică, pe cât şi în cea juridică".
Un asemenea moment covârşitor, fără pereche
în istorie, pentru comunitatea internaţională, a
fost încheierea păcii generale la 1919. Conferinţa
de pace dela Paris întrunită atunci se găsea, fără
exagerare, în faţa unei adevărate răsturnări a
vechii ordine politice şi juridice, prin stările de
fapt creiate de răsboi, cât şi prin revoluţia is-
bucnită într'unele din Statele beligerante.
 Iată cum ideea ocrotirii minorităţilor etnice
şi religioase s'a găsit, astfel, după evoluţia schi­
ţată până aci, printre cele d'intâi şi cele mai în­
semnate preocupări ale conferinţei dela Paris
care, odată cu noul statut juridic şi teritorial al
Europei şi al lumii întregi, trebuia să rezolve şi
această gravă lipsă din organizaţia comunităţii
internaţionale.
Căci într'adevăr, din desvoltarea ideii de ocro­
tire în dreptul internaţional, cât şi din asemă­
narea de situaţiuni, s'ar putea spune că areo­
pagul de pace dela Paris se afla, faţă de starea
faptică a Europei centrale şi faţă de Statele moş­
tenitoare ale Austro-Ungariei, într'o poziţiune
aproape identică aceleia pe care o avusese
congresul dela Berlin faţă de Statele succesoare,
în clipa când moştenirea Turciei se lichida par­
ţial. Identitatea modalităţilor de lichidare a suc-
cesiunei habsburgice o regăsim, sub raportul
ideii de ocrotire, aproape perfectă cu fiecare pri­
lej de lichidare parţială a moştenirii turceşti. Şi
faptul ni-se pare perfect explicabil: marile adu­
nări internaţionale, de teama reacţiunii foştilor
opresaţi împotriva opresorilor din ajun, sau pen­
tru a înlătura un motiv de noi plângeri în sen­
sul celor din trecut, repeta gestul de măsuri
prevenitoare cu fiecare nou prilej: 1830, 1856,
1878 şi. la 1913, îl continua România pentiu
ca să fie reluat, internaţional, la 1919.
Nu e nevoie să mai stăruim asupra situaţi-
unii de fapt din Europa centrală şi orientală,
unde naţionalităţile trăesc laolaltă aşa de ames­
tecate în cuprinsul aceleiaşi regiuni, chiar în
aceeaşi comună rurală, păstrându-şi cu toate
acestea fiecare individualitatea proprie. Asupra
acestei chestiuni am. vorbit pe larg la începutul
lucrării de faţă.
 In acelaş timp, trebue să reţinem faptul că,
odată cu transformarea unora dintre vechile
State, conferinţa de pace se află şi în faţa for­
mării unor State noui, a căror recunoaştere avea
s'o consfinţească prin acte internaţionale. Ca un
adevărat tribunal suprem, conferinţa avea mi­
siunea să judece şi să hotărască între nenumă­
rate revendicări contradictorii sau ambiţiuni di­
vergente, — după cum, ca un adevărat guver­
nământ central al lumii întregi, pe urma turbu-
rării marelui război, avea datoria să vegheze Ia
grabnica restabilire a liniştei şi a ordinei de
drept pretutindeni pe suprafaţa globului.
Se înţelege că puterile şi prerogativele con­
ferinţei de pace erau pe atât mai mari şi mai
întinse pe cât nouile State, în formaţiune sau în
plină transîormaţiune, îşi aşteptau consacrarea
lor internaţională fără putinţa de a invoca îm­
potriva hotărârilor supremului areopag prea multe
drepturi câştigate, adică vechi situaţiuni de fapt
şi de drept anterior recunoscute.
Astfel, dreptul de intervenţiune în favoarea na­
ţionalităţilor oprimate chiar de către Statul din
care fac parte, drept pe care-1 reclamă Blunt-
schli, de pilda, ca o necesitate internaţională, încă
x
înainte de 1870 ) — abia la 1919 şi-a primit
consfinţirea, odată cu constituirea Societăţii na­
ţiunilor.
Pentru numeroasele motive pe care le-am exa­
minat până acum, chestiunea ocrotirii minorită­
ţilor a încetat prin regulamentul păcii generale
dela 1919 de a fi o afacere strict internă a Sta­
telor respective, precum fusese considerată tot­
deauna până atunci, pentru a deveni o problemă
1) In lucrarea sa Le droit internaţional codi/ie, prima încer­
care de codificare a dreplului internaţional, ediţia franceză din
1874, art. 25.
 de caracter internaţional. Ceea ce tratatul de
pace dela Berlin nu rezolvise decât în mod par­
ţial sau imperfect, întrucât dispoziţiunile artico­
lelor privitoare la ocrotirea minorităţilor nu fu­
seseră garantate pentru cazul de nerespectare,
regulamentul păcii generale dela 1919 s'a apucat
să rezolve în chip definitiv stabilind control şi
sancţiuni. In această deosebire de tratare a pro­
blemei stă toată schimbarea caracterului ei care,
din problemă de drept intern lăsată Ia libera
apreciere şi executare a Statului respectiv, a de­
venit o problemă de drept internaţional pentru
a cărei garanţie este deschisă putinţa recursului
la Societatea naţiunilor.
Iată, pe scurt, în ce constă sistemul de ocro- Ultimul sis-
tire a minorităţilor stabilit prin pacea generală ^f^f^f
din urmă. taţilor.
Tratatele de pace încheiate de aliaţi cu Sta­
tele învinse, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia,
cuprind, între altele, şi un capitol special despre
„ocrotirea minorităţilor".
Acelaş text aproape uniform, căci fondul nu
variază, îl regăsim într'un capitol identic şi în
toate tratatele încheiate cu Statele moştenitoare
din Europa centrală, Polonia, România, Jugoslavia
şi Cehoslovacia.
Articolul din capitolul menţionat cuprinde, în
esenţă, următoarele principii fundamentale la res­
pectul cărora se obligă Statul respectiv.
1. Garanţia deplină a vieţii şi libei taţii tuturor
locuitorilor fără nici o deosebire de naştere, na­
ţionalitate, limbă, rasă sau religiune.
2. Liberul exerciţiu atât public cât şi privat
pentru orice credinţă, religiune sau confesiune a
căror practicare nu vatămă ordinei publice sau
bunelor moravuri.
 3. Acordarea de plin drept a naţionalităţii
Statului tuturor locuitorilor născuţi pe teritoriul
respectiv şi cari nu pot invocă altă naţionalitate.
4. Egalitatea drepturilor civile şi politice fără
deosebire de rassă, limbă sau religiune, pentru
toţi locuitorii, — ceeace implică înlăturarea pie­
dicilor pe care deosebirile amintite le-ar fi con­
stituit altă dată la admiterea în slujbe publice,
funcţiuni şi onoruri sau la executarea diferitelor
profesiuni oii industrii.
5. Libera întrebuinţare pentru toţi locuitorii a
unei alte limbi decât a Statului, fie în relafiunile
particulare şi de comerţ, fie în materie religioasă,
de presă sau de publicaţiuni de orice natură, fie
în sfârşit în adunările publice.
6. Cu toată existenţa unei limbi oficiale a Sta­
tului se vor acordă locuitorilor de altă limbă
cuvenitele înlesniri pentru folosirea iimbei lor în
scris sau oral înaintea tribunalelor.
7. Autonomia instituţiunilor de binefacere, re­
ligioase sau sociale, şcoli şi alte aşezăminte de
educaţiune pentru locuitorii aparţinând minorită­
ţilor etnice, de religiune sau de limbă pe picior
de perfectă egalitate cu locuitorii majorităţii.
8. învăţământul primar de Stat în părţile lo­
cuite de o proporţiune considerabilă de locuitori
de altă limbă decât cea oficială va fi predat co­
piilor în limba lor maternă, — cu facultatea de
introducere a Iimbei Statului ca un studiu obli­
gator în aceste şcoli pentru minorităţi. In acelaş
scop, din budgetul Statului, comunelor sau ju­
deţelor se vor distribui în măsură echitabilă,
adică proporţională cu numărul locuitorilor mi­
noritari, sumele destinate scopurilor de educa­
1
ţiune, religiune sau caritate ).
1) Libertatea de alegere a zilei legale de repaus săptămânal,
în tratatul cu Polonia, unde Sabbatu! este recunoscut special mi­
norităţii evreeşti, — ar fi un al 9-lea principiu de adăogat.
 Toate aceste principii sunt, dela începutul ca­
pitolului privitor la minorităţi, considerate fun­
damentale şi proclamate ca legi constituţionale
ale Statelor respective şi pe care nici o altă lege,
regulament, dispoziţiune ministerială ori act ofi­
cial nu le pot nesocoti sau contrazice.
Precum am văzut, însă, ocrotirea minorităţilor
a luat, la 1919, un caracter internaţional pe
urma faptului că unele din dispoziţiunile trata­
tului dela Berlin, proclamate ca fundamentale în
dreptul public al Statelor atunci recunoscute, au
1
fost ulterior nesocotite ).
Caracterul acesta rezultă din textul ultimului
articol al capitolului despre minorităţi prin care
se spune că :
1. Toate principiile mai sus enumerate consti-
tuesc obligaţiuni de interes internaţional şi sunt
puse sub garanţia Societăţii naţiunilor. Ele nu
vor putea fi modificate fără consimţimântul ma­
jorităţii Consiliului S. N.
2. Fiecare membru al Consiliului S. N. are
dreptul de a semnală atenţiunii Consiliului orice
infracţiune sau primejdie de infracţiune la vreuna
din aceste obligaţiuni, iar Consiliul poate proceda
sau da instrucţiuni, după împrejurări, pe cât mai
potrivit şi mai eficace.
3. In caz de neînţelegere asupra unor ches­
tiuni de drept sau de fapt cu privire Ia artico­
lele din capitolul despre minorităţi între Statul
care a acceptat clauzele sale şi vreuna dintre
principalele puteri aliate şi asociate sau oricare
altă pu'ere reprezentată în Consiliul S. N., di-
1) Acest argument a fost adus de d-I Pichon, ca ministru de
externe, în Camera franceză, drept răspuns la critîcile dispozi-
(iunilor privitoare la minorităţi. Cu acel prilej d-sa a declarat
că principiul este indiscutabil, iar dispoziţiunile se datoresc ini­
ţiativei preşedintelui Wilson (Ziarul Dacia, 3 Octombrie 1919),
vergenţa va fi considerată ca un diferend de ca­
racter internaţional conform art. 14 din pactul
S. N.
4. Orice diferend de asemenea natură va fi
deferit Curţii permanente de justiţie internaţio­
nală dacă una din părţi ar cere aceasta.
5. Deciziunea Curţii permanente va fi fără
apel şi va avea aceiaşi putere şi valoare ca şi o
deriziune dată în virtutea articolului 13 din pact.
Toate aceste obligaţiuni internaţionale sub ga­
ranţia S. N., în modul cum am văzut, au fost
acceptate apoi şi de Statele neparticipante la
conferinţa de pace, dar admise ulterior în So­
cietatea naţiunilor. Aceste State sunt Finlanda,
Lituania, Estonia, Letonia şi Albania, a căror
primire în sânul S. N. a fost condiţionată, între
altele, şi de acceptarea integrală a clauzelor pri­
vitoare 'a m i n o r i t ă ţ i D e asemeni, în tratatul
dintre România şi principalele puteri aliate cu
privire la Basarabia, preambulul şi art. 3 fac
menţiune expresă despre aceste clauze.
Odată instituite organele care să supravegheze
la aplicarea clauzelor şi la respectul lor, Consi­
liul S. N. şi Curtea permanentă de justiţie, să
vedem cadrul competinţei şi procedura de înde­
plinit în cazurile de plângeri şi de pretenţiuni.
Acestea sunt stabilite prin rezoluţiunea Con­
siliului dela 25 Octombrie 1920 şi prin raportul
d-Iui Tittoni adoptat în aceiaşi sessiune la 27
2
Octombrie ).
1) Conform rezoluţiei adunării S. N. în şed nţa dela 15 Dec.
1920 votată după iniţiativa delegatului Africei de Sud, lordul
Robert Cecil.
2) Pentru diferitele date şi texte se pot consultă: colecţia
ziarului oficial al S. N , precum şi rezumatul lunar al lucrărilor
S. N . ; teza d-lui Vlădoianu citată mai sus; două studii intere­
sante apărute în Prager Presse la 10 Noembrie 1921 şi la 21
Februarie 1922 datorite primul d-lui profesor dr. Victor Dvor-
sky. al douilea d-lui ing. Fr. Satora ; alte două articole sub titlul
„La protection des minorites" în „Scho de Bulgarie" la 21 şi 22
Februarie 1922.
 Rezoluţiunea spunea că, pentru a înlesni mem­
brilor Consiliului exercitarea drepturilor şi dato­
riilor lor cu privire la ocrotirea minorităţilor, era
de dorit ca toate petiţiunile sau avizele trimise
S. N. cu privire la infracţiuni sau primejdii de
infracţiune contra vreuneia din obligaţiunile tra­
tatului, să fie cercetate de preşedinte împreună
cu alţi doui membri ai Consiliului pe care îi va
desemnă anume la fiecare caz.
O secţiune specială a Comisiunilor adminis­
trative pentru studiul chestiunilor privitoare la
minorităţi a fost înfiinţată, sub direcţiunea Nor­
vegianului Colban, pe lângă secretariatul general,
Secţiunea primeşte petiţiile sau avizele, Ie verifică
valoarea formală şi origina şi le supune preşedin­
telui conform rezoluţiei Consiliului.
Raportul lui Tittoni este ceva mai cuprinzător.
„Până acum, spune d-sa, dreptul internaţional
încredinţa garanţia pentru executarea dispoziţiu-
unilor de acest fel marilor puteri. Tratatele de
pace au inaugurat un sistem nou: au făcut apel
la S. N".
De ce?—Răspunsul foarte simplu şi convin­
gător l'a dat cu antîcipaţiune Clemenceau în al
treilea capitol al scrisorii ce a adresat, în calitate
de preşedinte al conferinţei pentru pace, la 24
Iunie 1919, primului ministru polon de atunci,
d. Paderewki. Referindu-se la garanţia marilor
puteri pentru dispoziţiunile de ocrotire a mino­
rităţilor cuprinse în tratatul de Berlin, d-sa spu­
nea: „Experienţa a arătat că garanţia eră în
practică fără efect şi că se putea imputa siste­
mului faptul de a conferi marilor puteri, fie in­
dividual, fie în grup. un drept de intervenţiune
în Constituţia interioară a Statelor respective,
intervenţiune care se putea produce numai în
vederea unor scopuri politice. Prin noul sistem
garanţia aparţine S. N*.
 Dar, spune mai departe Tittoni în raporiul
său, , nu va fi fără folos să precizăm mai întâi
înţelesul exact al termenilor de „garanţie a S.
N.". Pare, evident că această stipulaţiune însem­
nează înainte de toate că dispOzifiunile privitoare
Ia minorităţi sunt intangibile: adică, nu pot fi
modificate în înţelesul de a aduce vre-o atingere
oarecare drepturilor acum recunoscute, şi fără
asentimentul majorităţii Consiliului Societăţii. In
ăl douilea rând, această stipulaţiune însemnează
că Societatea trebue să se asigure că dispoziţiu-
nile privitoare la ocrotirea minorităţilor sunt ne­
întrerupt îndeplinite.
„Consiliul trebue să intre în funcţiune în caz
de infracţiune sau de primejdie de infracţiune Ia
vre-una din obligaţiuni faţă de minorităţi. Tra­
tatele sunt foarte limpezi în materia acesta: ele
arată procedura de urmat".
Procedura de ' Odată lămurită din nou chestiunea competin-
recurs. ţei, raportul Tittoni arată procedura, explicând
căile şi modalităţile de apel la S. N., căci nu se
poate concepe admisibilitatea oricărei plângeri,
indiferent de unde, cum, şi prin cine ar veni
ea, — când acei reclamaţi dinaintea înaltului areo­
pag sunt State suverane şi independente:
„Dreptul de a semnală infracţiunile sau pri­
mejdiile de infracţiune a fost rezervat membrilor
Consiliului. Aici este vorba, întrucâtva, de un
drept şi de o datorie a puterilor reprezentate în
Consiliu: prin acest drept, ele sunt cu adevărat
poftite să poarte un interes foarte deosebit ocro­
tirii minorităţilor.
„Netăgăduit, dreptul acesta nu exclude deloc
facultatea minorităţilor chiar, sau a Statelor ne-
reprezentate în Consiliu, de a semnală S. N.
orice infracţiune sau orice primejdie de infrac­
ţiune. Actul acesta trebue să-şi păstreze carac-
ferul unei petiţiuni sau pur şi simplu al unei in-
formaţîuni; el nu poate avea ca efect juridic
sezizarea Consiliului şi provocarea intervenţiunii
sale.
„Prin urmare, când o cerere privitoare la
chestiunea minorităţilor este adresată S. N., se­
cretarul general trebue s'o comunice fără co­
mentarii membrilor Consiliului spre informare.
Transmiterea aceasta nu constitue încă un act
juridic al Societăţii sau al organelor sale. Com-
petinţa Consiliului de a se ocupă de chestiune se
produce numai dacă vre-unul dintre membrii săi
îi atrage atenţiunea asupra infracţiunii sau pri­
mejdiei de infracţiune care a făcut obiectul pe-
tiţinnii sau informaţiunii.
.Statul inteiesat dacă face parte din Societate
este informat în acelaş timp cu Consiliul asupra
obiectului cererii; într'adevăr, secretariatul ge­
neral a stabilit de câtva timp regula ca orice
document comunicat pentru informaţiunea mem­
brilor Consiliului să fie în principiu comunicat
imediat şi tuturor membriloi Societăţii. Această
comunicare ce poate îngădui Statului interesat
să supună membrilor Consiliului consideraţiunile
socotite de el necesare, n'are, totuşi, caracterul
unei cereri a Societăţii în vederea obţinerii de
informaţiuni cu privire la reclamaţiune, nici nu
implică pentru Statul respectiv nevoia de a pre­
zentă documente întru apărarea sa.
.In cazurile când, după o cerere, interven-
ţiunea Societăţii pare urgentă, secretarul general
va putea de asemeni să urmeze procedura sus
amintită, numai că în vederea urgenţei va co­
munică în cel mai scurt termen (telegrafic dacă
socoteşte necesar) cererea membrilor Consiliului.
„Fiecare putere reprezentată în Consiliu va
putea cere convocarea urgentă după dispoziţiu-
riile regulamentului în vigoare.
 „Precauţiunea aceasta va avea de obiect să îm­
piedice orice act neaşteptat de apă-are a mino­
rităţilor'.
Raportul Tittoni precizează în mod foarte clar
procedura şi face o distincţiune remarcabilă, şi de
altfel necesară, între plângerea susţinură dinaintea
consiliului S. N. de un membru al său şi simpla
reclamaţiune sau cerere a unui Stat nereprezen­
tat în Consiliu sau chiar a minorităţii direct in­
!
teresată ) .
Intr'adevăr, nu este prea greu de priceput ca
Statele învinse, — care prin regulamentul general
al păcii au perdut din vechiul lor teritoriu, —
să nu se împace deloc sau foarte greu cu noua
situaţiune şi, deci, să năzuiască mereu la o re­
constituire teritorială şi politică. Fiindcă nu mai
pot recurge la mijlocul clasic de reconstituire,
violenţa, adică răsboiul, fie din lipsă de forţe
suficiente, fie mai ales din cauza nonei rândueli
internaţională stabilită prin punctul S. N., aceste
State, neîmpăcate cu actuala lor situaţiune, n'au
altă eşire decât să provoace necontenit motive
de nemulţumire împotriva noului statut teritorial,
încercând să dovedească nedreptatea sau insta­
bilitatea lui, în sensul prevederilor art. 19 din pact.
De aci, nevoia şi interesul lor imediat de a
trimite mereu reclamaţiuni, de a provocă neîn­
trerupt anchete spre a formă şi întreţine o at­
mosferă de nesiguranţă şi instabilitate în opinia
mondială.
Acelaş lucru despre plângerile directe ale mi­
norităţilor la S. N. prin corporaţiunile şi orga-
2
nizaţiunile lor 1 eprezentative ). Uneori, chiar
1) Ia teza d-sale mai sus citată, d. Vlădoîanu pare a nu s e -
zizâ suficient importanţa acestei deosebiri căci o consideră ca
un defect, la pag. 62 şi 120.
2) Precum a fost cazul memoriului „Asociaţiunei femeilor
sase din Braşov" prezentat la congresul internaţional femenin
dela Qsneva contra stăpânirii româneşti din Ardeal (vezi Ga-
 dacă nu în majoritatea cazurilor, aceste minori­
tăţi ar putea formulă plângerile şi memoriile
numai după îndemnurile sau sugestiile venite din
afara graniţelor, fireşte din partea Statului na­
ţional de care se simt legate prin comunitatea
de origină, limbă sau cultură ori din partea
unor corporaţiuni sau societăţi naţionaliste din
cuprinsul aceluiaş Stat. Chiar fără existenţa unor
asemenea îndemnuri, sugestiuni sau ajutoare ma­
teriale din afară şi încă ele pot fi, în mod firesc,
suspectate de majoritatea Statului direct intere­
sat prin acele petiţiuni la S. N.
Atmosfera de neînţelegere şi de ură între na­
ţiuni, agravată prin evenimentele răsboiului ca
şi prin rezultatele păcii, este încă departe de po­
tolirea necesară. Avem zilnic dovezi şi chiar
1
mărturisiri ) în acest sens. A lăsă, prin urmare,
câmp deschis reclamaţiunilor neîntemeiate şi
pornite cu totul din alte motive decât acela
al dreptului şi al dreptăţii la S. N., însemnează
că însuşi regulamentul special de ocrotirea mi­
norităţilor este acela care creiază şi întreţine
un element permanent pentru aţâţarea pasiu­
nii oi naţionale.

zeta Transilvaniei, 25 Iunie 1921). Un cas şi mai interesant este

cel al lui von Tiedeman pe care guvernul polonez îl somase să
prezinte actele de vânzarea proprietăţilor sale din Polonia până
la data de 17 Ianuarie 1922. Cazul fiind urgent şi până la pre­
zentarea observafiunilor justificative ale guvernului polonez,
comitetul de trei al Consiliului S. N. a cerut imediat amânarea
oricărei executări la termenul fixat. S'a întâmplat, însă, că re­
clamantul a decedat în răstimp. La 17 Ianuarie 1922 guvernul
polonez a comunicat secretariatului S. N. că, în urma decesului
lui von Tiedeman, a suspendat procedura pentru lichidarea bu­
nurilor sale.
1) Toate ziarele româneşti au înregistrat în Aprilie a. c , după
ziarul A Nap din Budapesta, datele din darea de seamă a ac­
tivităţii „Secretariatului maghiar dela Geneva" înfiinţat în Apri­
lie 1921. In decursul unui singur an acest secretariat a înaintat
la S. N. un total de 30 memorii privitoare la doleanţele Ungu­
rilor din Statele succesoarei
 Dacă nu ne-am fi oprit, însă, la aceste con-
sideraţiuni de psihologie politică internaţională
şi încă dreptul minorităţilor de a seziza direct
consiliul S. N„ prin plângerile lor, ar fi consti­
tuit o enormitate morală, politică şi chiar juri­
dică.
Intr'adevăr, precum le este şi numele, acestea
sunt minorităţi, făcând parte din State naţionale
alcătuite prin majoritatea unei alte populaţiuni.
Dispoziţiunile de ocrotire tind să asigure viaţa
şi libera desvoltare a acestor minorităţi împotriva
eventualelor abuzuri ale majorităţii, exact ale
Statului stăpânit de această majoritate, — în
special să le asigure contra vechilor procedee
brutale şi violente de desnafionalizare.
Atât şi este suficient.
Altminteri, dacă aceste minorităţi ar putea, Ia
fiecare prilej şi sub orice pretext, purta Statul
din care fac parte dinaintea S. N. cu procese de
intenţiune sau pe baza altor acuzaţiuni neînte­
meiate, clauza de ocrotire ar deveni atunci o
clauză de favoare. Regimul tratatelor în materia
aceasta ar însemna nici mai mult nici mai puţin
decât o dublă cetăţenie în favoarea minorităţilor:
una, a Statului din care fac parte când le con­
vine s'o invoace; alta, din afară şi superioară
acestei cetăţenii, aceea a S. N. la care să poată
recurge oricând şi sub orice pretext.
Ce ar deveni suveranitatea internă şi externă
a Statelor care au minorităţi recunoscute prin
tratatele internaţionale, şi care ar mai fi autori­
tatea guvernelor respective înaintea unor socie­
tăţi sau corporafiuni minoritare din cuprinsul
acestor State') în ipoteza de mai sus ?
1) De altfel, această înţelegere a unor lucruri elementare şi
de bun simţ, am constatat-o la noi din partea unui ziar săsesc,
cu prilejul primei adunări dela Geneva, a S. N., în Decembrie
 Dar însuşi faptul de a lăsa minor'taţilor pu­
tinţa să provoace direct acţiunea S. N. împo­
triva Statului din care fac respectiv parte, s'ar
întoarce împotriva scopului nobil, generos şi
echitabil de ocrotire. La cea d'inîâi reclamaţiune
găsită fără temei de S. N., Statul respectiv ar
avea motiv de ostilitate şi duşmănie în contra
minorităţii acuzatoare, iar mijloacele de reacţi-
une nu i-ar lipsi.
Cu rezerva de mai sus din tratate şi aşa pre­
cum a fost formulată în raportul Tittoni, încăl­
carea clauzelor de ocroure presupune, în afară
de Statul culpabil, un oficiu de minister public
înaintea S. N. şi a opiniei internaţionale, oficiu
cu care sunt împuterniciţi în mod expres numai
membrii repiezentaţi în Consiliu.
Cu alte cuvinte, se stabilesc măsuri restrictive
în contra acuzaţiunilor uşuratece sau neînteme­
iate contra Statelor cu minorităţi, punându-le pe
acestea la adăpostul răspunderii morale şi a ga­
ranţiei acelor State reprezentate în Consiliul S. N.
In Iulie 1921, procedura Tittoni adoptată de
secretariatul general pentru diferitele petiţiuni
sau memorii adresate S. N. de alţii decât de
membrii Consiliului, a suferit o modificare în
sens limitativ.
Se pare că prin vechea procedură, cererile
privitoare la minorităţi se bucurau de o prea
largă publicitate, căci erau comunicate atât mem­
brilor Consiliului cât şi tuturor celorlalţi membri
1920. Ziarul acesta, Siebenlilrglsche Deutsche Tageblatt, sa­
lutând ca minoritate adunarea aceas a şi sperând că Saşii nu
vor trebui niciodată să se adreseze cu plângeri l a S . N., adăoga:
„S'ar cuveni să ne resemnăm grozav, când am fi siliţi vreodată
să ne căutăm dreptul nostru împotriva propriului nostriŞ Stat,
înaintea unui for străin. Totuşi salutăm Soc. Naţiunilor, c£re a
deschis drumul minorităţilor spre dânsa, pentru ca e frumos*
să ştii că'ţi sunt deschise drumuri pe cari nu doreşti să fii silii
a le călca vreodată*. - • ' .- •.• - . •
al Societăţii, deşi cum am văzut, ele nu impli­
cau în mod necesar, pentru Statul interesat, obli­
gaţiunea de a răspunde prin apărare. Rezultatul
era că mulţimea de cereri şi memorii împotriva
unui Stat rămase fără răspuns, sfârşeau prin a-i
creia oarecare atmosferă şi a da impresiunea că
nu erau complect lipsite de temei.
Prin notele din 3 şi 4 Iunie 1921, ale Polo­
niei şi Cehoslovaciei, secretariatul general al
S. N. a fost sezizat de câte o propunere aproape
identică pentru modificarea procedurii Tittoni. Con-
topindu-se, apoi, ambele propuneri, secretariatul
le-a formulat într'o rezolujiune *) adoptată la 27
Iunie de către Consiliu şi al cărui text spune :
,Orice cerere privitoare la ocrotirea minori­
tăţilor, în virtutea stipulaplunilor din tratate, ve­
nind din partea reclamanţilor cari n'au calitatea
de membri ai S. N., va fi imediat comunicată
Statului interesat.
„Statul acesta va fi ţinut să-l informeze pe
secretarul general până în 3 săptămâni, din ziua
când reprezentantul său pe lângă secretariatul
S. N. va fi primit textul unei astfel de cereri,
dacă are de gând să transmită observatiuni asu­
pra subiectului.
„In cazul când Statul interesat n'ar răspunde
în cele 3 săptămâni sau ar declară că se abţine
de a face observatiuni, cererea în chestiune va
fi comunicată membrilor S. N. conform proce­
durii prevăzute în raportul Tittoni.
„In cazul când Statul interesat ar declara că
doreşte să prezintă observatiuni, i-se va acordă
pentru aceasta un termen de 2 luni din ziua
când reprezentantul său pe lângă secretariatul
S. N. a primit textul cererii. După ce va fi
1) Journal officiel de la Soctiti des Nations, anul II, No. 7,
 iad.
primit observaţiunile, secretarul general va co­
munica membrilor S. N. cererea împreună cu
acele observaţiuni.
„In cazuri excepţionale şi de extremă urgenţă,
secretarul general este ţinut, înainte de comu­
nicarea cererii către membrii S. N.,'să-1 infor­
1
meze pe reprezentantul Statului interesat ) de pe
lângă secretariatul S. N."
Dispoziţiunea aceasta a intrat imediat în vigoare
pentru cele două State iniţiatoare, Polonia şi
Cehoslovacia. Celelalte State, caie au semnat
tratatul privitor la minorităţi, au fost puse în
cunoştinţă asupra acestei modificări de proce­
dură şi întrebate dacă o primesc. Au aderat
imediat Austria, România şi Ungaria la modifi­
carea de procedură menţionată şi, desigur, vor
aderă în cele din urmă toate Statele care au
primit tratatul pentru ocrotirea minorităţilor.
Cu această modificare de procedură foarte
importanta problemă a minorităţilor va putea fi
discutată mai bine, mai liniştit şi mai potrivit
cu caracterul ei extrem de delicat, şi rezolvită
sub controlul S. N. Abuzul reclamaţiunilor ne­
întemeiate sau exagerate, ca şi publicitatea ex­
cesivă pentru infracţiuni sau primejdii de infrac­
ţiune imaginare, va fi întrucâtva micşorat din
moment ce se ştie de existenţa unui prealabil con­
trol şi a posibilităţii de ripostă imediată din par­
tea Statului pe nedrept acuzat, înainte de orice
altă procedură şi fără putinţa de a mai crea
atmosferă tendenţioasă.

1) Un asemenea cas de urgentă, fără alte termene de răspuns,

a fost acela al reclamaţiunii telegrafice din partea Ligei ger­
manice din Bydgoszcz (Bromberg), Polonia, contra somaţiunii
guvernului polonez pentru evacuarea proprietăţilor lor ordonată
câtorva mii de cultivatori germani în plină iarnă.
Propunerea In sfârşit, la a doua adunare a S. N. ches-
Murray în tiunea ocrotirii minorităţilor a fost în mai multe
adunarea , . ,. „ P . ., . , , ..
s, N. rânduri annsa, ne cu prilejul admitem nouilor
State, fie prin plângerea partidului politic al Ru­
tenilor din Ungaria contra Cehoslovaciei pe
motiv că nu li s'ar fi acordat încă Rutenilor din
Carpaţii sudici autonomia specială prevăzută prin
tratatul dela St-Germain care-i îngloba în Statul
cehoslovac. ')
In această adunare s'a făcut o propunere din
partea delegatului Africei de Sud, Murray, me­
nită să răstoarne ceea ce se stabilise până atunci
şi să constitue, totodată, o gravă atingere pen­
tru suveranitatea şi prestigiul Statelor care au
semnat tratatul minorităţilor.
Propunerea Murray avea următorul cuprins:
„In scop de a înlesni S. N. să-şi îndeplinească
efectiv sarcina ce-i incubină prin garanţia de ocro­
tirea minorităţilor, adunarea cere Consiliului să
numească o comisitine permanentă, însărcinată
cu primirea plângerilor adresate asupra acestui
subiect S. N. şi să pregătească raportul, proce­
dând la caz de nevoe şi prin anchete la faţa
locului*.
Delegatul Africei de Sud, asociindu-se la pro­
testarea delegatului jugoslav, Spalaicovici, îm­
potriva publicităţii tuturor plângerilor ce vin la
secretariatul general din partea minorităţilor,
înainte de un control asupra seriozităţii lor, a
stăruit, totuşi, asupra nevoiei de a se creia un
organism permanent însărcinat cu anchetarea la
faţa locului.
1) De alminteri, comisiunea alcătuită din sânul Consiliului
S. N. a examinat Ia 14 ianuarie 192,2 plângerea Rutenilor cum
şi observaţiunile scrise ale guvernului cehoslovac, lăsând aces­
tuia răgazul să îndeplinească clauzele tratatului şi exprimând
dorinţa de a informa continuu S. N, asupra măsurilor ce va mai
lua în viitor.
 Primul delegat român, d-1 dr. Th. Ionescu, în
numele Statelor din Mica înţelegere, a protestat
la biuroul adunării contra acestei propuneri şi
a arătat că însuşi faptul constituirii unei aseme­
nea comisiuni permanentă de supraveghiare, în
afară de consiliul S. N., ar însemna o atingere
a suveranităţii şi demnităţii Statelor care, prin
semnătura lor, s'au legat să respecte şi să aplice
dispoziţiunile din tratatul minorităţilor.
Comisiune£ adunării, care a luat în cercetare
propunerea Murray, n'a admis-o pentru mai
multe motive.
In primul rând, iniţiatorul n'a putut aduce
nici un argument serios împotriva procedurii
actuale, asupra căreia experienţa n'a spus încă
ultimul cuvânt. Apoi, consideraţiunile de na­
tură principială şi mai ales acestea, au făcut să
cadă propunerea. Precum am văzut mai sus,
dreptul de intervenţiune, — căci în definitiv la
aceasta conduce „garanţia S. N." prin rezerva
că numai cererile susţinute de un membru al
Consiliului pot ssziza suprema instanţă, care-i
Consiliul sau Curtea permanentă de justiţie in­
ternaţională — este rezervat şi limitat în mod
expres prin tratat.
Cum s'ar putea, deci, trece examinarea sau
aprecierea unor asemenea cereri grave împo­
triva unui Stat suveran, membru în S. N., pe
seama unei simple comisiuni?
Acelaşi lucru şi cu chestiunea ducerii înaintea
Curţii permanente de justiţie internaţională a
divergenţelor de interpretare asupra unor chesti­
uni de drept sau de fapt, decurgând din trata­
tul minorităţilor: nu este posibilă dacât sub ga­
ranţia unui membru din Consiliul S. N.
De altfel, partea finală din propunerea Murray,
aceea în care se vorbeşte despre anchete la faţa
 locului, în cazuri de nevoe, este de prisos. Con­
siliul fiind valabil sezizat de o cerere în condi-
ţiunile ce am văzut mai sus, poate lua orice
măsuri ar crede de cuviinţă şi între acestea, de­
sigur, poate figura şi o eventuală anchetă la
faţa locului. In asemenea ipoteză, el va institui
o comisiune specială pentru a se duce să facă
ancheta în regiunea conflictului.
Chiar în decursul anului 1921, Consiliul sezizat
de unul dintre membrii săi, reprezentantul An­
gliei, asupra conflictului dintre Albania şi rega­
tul Sârbo-Croato-Slovenilor, în lipsă de frontieră
bine determinată, a trimes la faţa locului o co­
misiune care a asistat şi, oarecum, a suprave-
ghiat retragerea trupelor jugoslave de pe pă­
mântul albanez. In urmă, ambele State au asi­
gurat Consiliul S. N. că sunt dornice să întreţină
pe viitor raporturi de bună vecinătate.
înţelesul ter- înainte de a încheia acest capitol despre ocro-
menuiui de t j
r e a minorităţilor şi despre modul cum este ea
" ' asigurată prin tratatul de pace, ne vom opri
puţin asupra înţelesului precis al noţiunii de mi­
noritate, precum şi asupra caracterului colectiv
ce'l au drepturile recunoscute minorităţilor spre
deosebire de drepturile individuale ale fiecărui
cetăţean dintr'un Stat.
Şi aceasta din mai multe consideraţiuni.
In primul rând, în pură teorie sociologică ori
istorică, principiul naţionalităţilor pare a fi defi­
nitiv stabilit şi lesne de înţeles. In practică, însă,
chestiunea'i mult mai delicată şi mai complexă,')
deşi principiul de naţionalitate cu complimentul
său necesar, ocrotirea minorităţilor, au intrat
definitiv în domeniul aplicaţiunii prin consfinţi­
rea generală ce le-a dat-o noul regulament al

1) Eotvos, Op. cit. p. 87 şi urni,

păcii. Nu-i exagerat, deci, a spune că abia
acum se va putea verifica valoarea ştiinţifică a
principiului de naţionalitate şi numai practica va
putea s'o confirme sau s'o desmintă. Parti­
zanii sinceri ai principiului sunt cei d'intâi inte­
resaţi să vegheze la aplicarea lui cinstită şi să
împiedice exageraţiunile sau abuzul.
In al douilea rând, definiţiunea şi precizarea
noţiunei de minoritate este necesară, în afară de
modalitatea aplicaţiunii, şi pentru a circumscrie
exact câmpul de acţiune al tratatului special de
ocrotire în raport cu principiul general de na­
ţionalitate, care a prezidat la trasarea nouilor
graniţe europene.
Minoritatea, prin urmare, este aşa precum o
arată numele : o parte din populaţiunea Statului,
deosebită de aceea care formează majoritatea
lui prin naţionalitate, limbă, rasă sau religiune.
Distincţiunea pare foarte simplă şi de sine înţe­
leasă, ca fiind o chestiune numerică.
Realitatea vieţii ne arată, însă, că situaţiunea
poate fi şi altfel. E posibil ca nu minoritatea să
fie cea îndreptăţită la ocrotire, de pildă în ţările de
exploatare colonială, unde o mână de reprezen­
tanţi ai metropolei sunt stăpânii absoluţi ai unor
imense populaţiuni, sau cum era cazul în fosta
Ungarie unde o minoritate maghiară absolută,
faţade toate celelalte naţionalităţi din Stat, deţinea
integralitatea exclusivă a drepturilor şi a puteri­
1
lor. Renunţăm a da şi alte exemple cunoscute ).
In principiu, exemplul coloniilor s'ar putea res­
pinge pe motivul că acolo autodeterminarea şi
self-governement-ul nu există, dar fosta Ungarie,
deşi ţară constituţională şi cu libertăţi publice,

O Prof. dr. Victor Dvorsky în studiul citat mai sus, dă o

serie întreagă foarte interesantă.
ne oferea, totuşi, pilda uneî minorităţi dominând
majoritatea.
Cu aceste consideraţi uni şi rezerve, prof.
Dvorsky ajunge la următoarea definiţiune a mi­
norităţii: „o parte din populaţiun ea care se deo-
sibeşte sub raportul etnic sau religios, eventual
chiar sub raportul social, de partea cealaltă care
în afacerile generale de Stat reprezintă ideia de
Stat şi este deţinătoarea exclusivă sau cel puţin
decisivă a puterii de Stat". Numericeşte, prin
urmare, reprezentanta şi deţinătoarea puterii din
Stat, poate fi o minoritate şi, totuşi, juridiceşte,
ea constitue atunci majoritatea faţă de care re­
gulamentul păcii a stabilit clauzele de ocrotire.
întrucât priveşteStatul român întregit, numai
încape îndoială că noţiunea de minoritate se po­
triveşte după ambele definiţiun?. Numericeşte,
Românii alcătuesc majoritatea absolută şi necon­
testată, iar sub raportul ideii de Stat tot ei
constituesc majoritatea. De aceea, România con­
stitue un Stat naţional unitar, având un caracter
propriu bine deosebit de acela al Statelor de na­
ţionalităţi'), precum a fost monarhia hab-burgică
în ambele ei jumătăţi însufleţite de năzuinţe na­
ţionale unitare. Prin urmare, minorităţile din
România alcătuesc, toate laolaltă, o simplă mi­
noritate care nu poate schimbă caracterul Statului
naţional determinat de majoritatea română.
Din afirmaţiunea aceasta, însă, nu poate re­
zultă concluziunea vreunei năzuinţe la desnaţio-
nalizarea minorităţilor, conform principiului aşa
de combătut în fosta monarhie „o naţiune în
Stat". Tratatul de ocrotire acceptat de toate Sta-

1) A. Fournier, Oesterreich-Ungarns Neubau unter Kaiser

Franz Joseph I, Berlin, 1917; R. Charmatz, Oesterreich als
Volkerstaat, în colecţia „Oesierreichische Biicherei" editată în
timpul răsboiului la Viena.
tele moştenitoare, fie ale Austro-Ungariei, fie ale
Rusiei sau T u r c i e i c o n s t i t u e garanţia cea mai
sigură împotriva unor noui încălcări ale princi­
piului de naţionalitate, — iar faptul că s'a recu­
noscut, în mod internaţional, existenţa şi dreptul
Ia viaţă proprie acestor minorităţi etnice, scu­
teşte Statele respective de a mai face politica
struţului prin tăgăduirea faptului împotriva evi­
denţei şi numai de teama primejdiei ce ar fi
constituit-o recunoaşterea lui pentru fostele State
2
„unitare ").
Din acest punct de vedere, părerile exprimate Misiuneami-
3
de publicistul maghiar ardelean d. Pâal Arpad ) nontăţuor
sunt bine venite pentru limpezirea problemei
minorităţilor noastre.
O nouă concepţiune de Stat?
Dar ea s'a născut încă din ziua când abuzu­
rile vechei concepţiuni de suveranitate au umplut
cupa greşelilor, iar răsboiul, rezultat în mare parte
din acele abuzuri, s'a terminat prin pacea de
triumf pentru noua concepţiune.
Minorităţile noastre cu un oarecare trecut în
opera de conducere a Statului, au datoria şi in­
teresul să intre efectiv în luptele vieţii noastre
publice, renunţând la pasivitatea de până acum
şi Ia rezerva cu aparenţă de ostilitate, spre a
putea aduce, astfel, contribuţiunea şi complecfa-
rea lor la concepţia de conducere a majorităţii
româneşti. Şi s'o facă tocmai în cadrele minori-
1) Tratatul de Sâvres, repus în discutiune, cuprindea aceleaşi
dispoziţiuni pentru minorităţile din Turcia, Grecia şi Armenia.
1) Sunt interesante, şi până la un oarecare punct comica ati-
tudin Ie înverşunate ale tuturor guvernelor maghiare de a nu
recunoaşte existenţa partidelor politice „naţionale" ale naţiona­
lităţilor. Vezi în lucrarea aceasta la pag, 39 şi 43 cu notele res­
pective.
3) In ziarul Keleti Ujsag din Cluj, şi pe care nu l'am putut
citi decât în traducerea românească a unui ziar local.
tare, nu contopindu-se în partidele româneşti *),
aşa cum li-se recunoaşte dreptul prin tratatul de
pace şi va trebui să ii-se recunoască prin Cons­
tituţia cea nouă, — spre a avea partea lor de
mândrie, dar şi de răspundere în Statul român
care este acum şi Statul lor. Iar în ziua când
minorităţile, apărate şi respectate în individuali­
tatea lor, vor participă proporţional la opera de
legislaţiune, de administraţiune şi de guvernământ
din România, ele vor înceta de a mai fi faţă
de Stat simple minorităţi în atitudine de duş­
mănie sau de capitis deminutio.
Din definiţiunea de mai sus a minorităţii re­
zultă implicit caracfeiul drepturilor consacrate
prin tratate. E!e sunt drepturi colective, recu­
noscute unor grupuri aparte de ce.'ăţeni ai Sta­
tului, deosebiţi prin naţionalitate, limbă, rasă sau
religiune de restul cetăţenilor, dar cari, toţi la­
olaltă, se bucură de drepturi egale şi uniforme,
dreptul la libertate şi egalitate, cuprinse în for­
mula dreptului individului la viaţa sa liberă.
La prima vedere, tratatul pentru minorităţi
apare ca un regim de excepţiune sau favoare,
întrucât implică un supliment peste drepturile
individuale recunoscute, în mod egal şi uniform,
tuturor cetăţenilor prin Constituţiile moderne.
In fond, însă, tocmai aparenţa aceasta înşelă­
toare a Constituţiilor liberale democratice, prin
enumerarea şi asigurarea drepturilor individului,
a înlesnit cele mai mari crime împotriva naţiunii,
a naţionalităţii sau a minorităţii.
Statul, stăpânit de majoritate sau chiar de o
minoritate care ştiuse să'l acapareze printr'un

1) In această privinţă, am arătat greşala punctului de vedere

al partidului liberal dintr'un articol de oolemică al Viitorului,
care ducea la concluzia guvernelor din fosta Ungarie, refuzând
organizarea partidelor regionale şi de naţionalităţi. (V. Politica
faţa de minorităţi, în ziarul „Dacia", 20 Martie 1922).
complex de împrejurări istorice, n'â mai privit
în faţa lui decât individul cu aerul de a-i res­
pectă personalitatea şi libertatea. Situata adevă­
rată, însă, eră tocmai contrarie: nesocotind na­
ţionalitatea individului şi trecând peste realitatea
1
vie ce este naţiunea ), Statul şi-a urmărit sco­
purile sale proprii, sdrobind inidividul în perso­
nalitatea Iui deosebită, şi, prin aceasta, încercând
fărâmiţarea şi distrugerea naţionalităţii. Astfel,
deşi învestit cu toate drepturile şi libertăţile in­
dividuale, cetăţeanul Statului era lovit şi înă­
buşit în ceeace trăia mai viu şi mai conştient din
toată fiinţa Iui, în naţionalitatea pe care i-o dă­
duse naşterea, familia şi copilăria cu primele im-
presiuni şi noţiuni despre viaţă.
Târziu de tot s'a observat şi s'a impus aten­
ţiunii universale importanţa factorului naţional
în viaţa fiecărui individ, legat de naţionalitate cu
aceiaşi putere elementară chiar cu mai multă
decât este legat de pământul unde a văzut lumina
soarelui, pentru că ea constitue însăşi esenţa
personalităţii sale, în mod conştient sau incon­
ştient. Şi când s'a văzut aceasta, nevoia
2
drepturilor colective, alături de cele individuale, )
a apărut ca o necesitate.
Limpezită odată distincţiunea între drepturile ApiUaţiunea
individuale şi cele colective, o nouă dificultate tef
itoriaiă
, ,. i ,. u sau persona-
se iveşte la aplicaţiunea lor practica. i& a dreptu-
Cum să se facă şi în ce limite? Fiindcă precum r
f °ţ™ ~
a
non

am văzut, naţiunea este ceva viu şi instabil,

supus la variate şi complicate influenţe morale,
intelectuale şi materiale. Osebit de acestea, omul
3
trăeşte în dependenţă directă de teritoriu, ) care
1) Vezi în cap. I.
2) V. Ehrlich în studiul citat, pag. 102 şi urm.
3) Vezi în cap. I. partea privitoare la teritoriu ca element
constitutiv al naţiunii.
alcătueşîe baza cea mai serioasă pentru păs­
trarea şi desvoltarea naţiunii.
x
Şi aci apare principiul teritorialităţii ) pentru
aplicarea drepturilor colective în opoziţie cu prin­
cipiul personalităţii mai potrivit, se pare, drep­
turilor individuale. El a fost în special discu­
tat în Austria habsburgică, în vederea reformei
electorale din 1907, spre a se stabili cea mai
potrivită reprezentanţă parlamentară a naţiona­
lităţilor pe temeiul unor cercuri restrânse cu po-
pulaţiune neamestecată.
Dificultatea s'a făcut resimţită în chip deose­
bit la stabilirea drepturilor pentru întrebuinţarea
limbei fiecărei naţionalităţi. Harta de împăr­
ţire a limbilor a dovedit imposibilitatea de a
trage graniţe de limbă între provinciile deose­
bite ale monarhiei.
Ş% doar, chestiunea limbei este una dintre cele
mai importante şi care a dat loc, pretutindeni,
la majoritatea conflictelor dintre Stat şi naţiona­
2
lităţi sau le-a agravat din motivele arătate ) pe
cele care existau.
Principiul teritorialităţii, aplicat, conduce în
practică Ia un fel de autonomie teritorială dacă
voim să asigurăm dreptul colectiv al limbilor în
administraţiune şi în justiţie.
Regulamentul general al păcii ţinând seama
de dificultăţile unui asemenea sistem, s'a măr­
ginit să ceară în justiţie oarecare înlesniri mi­
norităţilor spre a'şi folosi propria limbă. De
asemenea, învăţământul primar de Stat va fi
predat minorităţilor în limba maternă, din res­
pect pentru fiinţa lor naţională şi potrivit date­
lor pedagogiei moderne, despre care am vorbit.
1) Kjellen, Die Grossmaechte der Gegenwart, Berlin, 1916,
ediţia VII.
2) V. în cap. I, limba ca element constitutiv.
In plus, autonomia înstitujiunilor religioase şi de
învăţământ pentru acelea create direct de mino­
rităţi, precum şi participarea proporţională din
sumele budgetului Statului, judeţelor şi comunelor
prevăzute pentru celelalte instituţiuni de învăţă­
mânt şi educaţiune. Limba oficială poate fi pusă
obligatoriu ca obiect de studiu chiar în învăţă­
mântul primar.
Din toate acestea rezultă că de fapt, în locul
principiului teritorialităţii, se aplică principiul
personalităţii prin tratatul de ocrotirea minorităţi­
lor, fiind recunoscut de multă vreme drept
singurul posibil de toţi acei cari au studiat pro­
blema'). Dar principiul acesta, aplicat în func­
ţiune de colectivitatea minoritară, duce la o apli-
caţiune teritorială fără inconvenientele şi rigidi­
tatea sistemului care pleacă dela principiul teri­
torialităţii. In viaţa locală, la comună şi judeţ,
lăsând mai departe autonomia, — cate a trezit
interesul pentru treburile obşteşti, a format ta­
lentele şi le-a pregătit, constituind astfel superio­
ritatea vechii Ungarii faţă de Austria educată
2
prin absolutism şi indolenţă ), — principiul per­
sonalităţii îşi poate află o largă aplicaţiune pentru
satisfacerea minorităţilor în special în chestiunea
limbelor, care'i cea mai delicată. Căci printr'o ad-
ministraţiune centralistă, precum remarca Eotvos
în scrierea Iui mult citată, nu se pot satisface nici
cele mai moderate cereri ale minorităţilor.
Este chiar un interes superior de Stat ca să
nu se facă nimic din ceeace ar putea constitui
1) Imposibilitatea de a trage graniţa limbilor confirmată de
Eotvos, Charmatz, Fournier, etc. Sub altă formă, dar recunoscând
acelaş lucru, a fost îulocuirea, Ia 1904, în programul partidului
naţional român, a autonomiei „teritoriale" prin autonomia „na­
ţională" care cuprindea şi Banatul.- In Septembrie 1921, preşe­
dintele Cehoslovaciei, Masaryk, primind la Bratislava o delegaţi-
une minoritară, i-a vorbit despre neputinţa de a se trage granife
radical etnografice între State.
2) Fournier, Op. cit. pag. 41 şi 67.
o jignire sau o pornire contra limbii minorită­
ţilor. Graiul românesc n'are nevoe de asemenea
mijloace pentru răspândire şi desvoltare: poate
aştepta desvoltarea firească a vieţii sale în ca­
1
drul mărit ).
Vom încheia capitolul acesta prin câteva ob-
servaţiuni asupra modului cum s'a rezolvat de
curând chestiunea limbilor în unele dintre Statele
care au semnat tratatul pentru ocrotirea mino­
rităţilor.
In Finlanda, o lege din 19 Noembrie 1920 a
stabilit normele pentru întrebuinţarea celor două
2
limbi,fineză şi suedeză, Ia autorităţi şi în justiţie ).
întrucât ambele limbi au un caracter oficial,
criteriul de întrebuinţare este dublu : după limba
judeţului sau după limba celui interesat. Judeţele,
la rândul lor, sunt cu o singură limbă sau cu
două, iar comune'e tot aşa. La o populaţiune
în care minoritatea de altă limbă nu atinge zece
la sută din totalul locuitorilor sau până la 20.000
suflete, când această cifră este sub proporţia de
mai sus, comuna are o singură limbă oficială ;
judeţul tot aşa, când nu cuprinde nici o singură
comună vorbind cealaltă limbă. înaintea autori­
tăţilor de Stat, cetăţenii se pot adresă, după voe,
într'una din cele două limbi; la autorităţile co­
munale şi judeţene, însă, în limba respectivă când
acestea nu le au pe amândouă conform normelor
de mai sus. In sfârşit, în serviciul administrativ
interior, acelaş criteriu ca la judeţ sau comună
cu rezerva că, pentru afacerile privitoare la drep-

1) D-l Camil Petrescu remarca într'un articol publicat în

Revista Vremei fenomenul interesant şi natural al invaziei de
cuvinte româneşti, sub forma lor originală, netraduse, în limbile
minoritare.
2) Emile Setăiă, La nouvelle legislation finlandaise concer-
nant l'emploi officiel des langues finoise et suedoise, Hel-
sinski 1920.
turile sau interesele minorităţii ori ale unui par­
ticular din minoritate, se va întrebuinţa limba
respectivă pe baza principiului consacrat că ser­
viciile publice trebue să servească pe cetăţeni în
limba lor. Potrivit acestor concepţiuni largi şi
civilizate, legea pentru admiterea funcţionarilor
în slujbele publice, îi obligă la cunoaşterea am­
belor limbi de Stat.
1
In Cehoslovacia ), conform art. 129 din Con­
stituţie, s'a votat la 29 Februarie 1920, o lege
de caracter constituţional, reglementând întrebuin­
ţarea limbilor potrivit tratatului de pace.
Ea stabileşte luarea în seamă a limbii mino­
rităţii, în administraţiune, justiţie şi la autorităţi,
în cazurile când, în judeţul respectiv, acea mino­
ritate reprezintă 20 la sută după ultimul rencen-
sământ. O dispoziţiune specială prevede că pro­
curorii vor rosti rechizitoriul contra unui acuzat,
necunoscător al limb'i oficiale, în limba maternă
a acestuia. Publicaţiunile oficiale, administrative
şi judecătoreşti, se fac şi în limba minorităţilor,
acolo unde populaţiunea e amestecată. Legea are
un paragraf admiţând, pe cale de decret al pu­
terii executive, excepţiuni pe timp de 5 ani la
dispoziţiunile regulamentare ale legii de faţă.
Am notat în fugă câteva din dispoziţiunile le­
gislative în materia limbilor din Statele cu mino­
rităţi, spre a pune din nou în evidenţă importanţa
deosebită ce o are limba în cadrul general de ocro­
tire a minorităţilor.
Cum, la noi, chestiunea este încă departe de
a fi primit reglementarea pe cale de lege con­
stituţională, să sperăm că din experienţa dure­
roasă şi îndelungă a altora şi chiar a unei părţi
1) La Constitution de la republique tchekoslovaque, Prague,
1920.
din neamul românesc, apăsat până la 1918 sub
stăpâniri străine, vom şti să fim cât mai largi
faţă de concetăţenii noştri de alfă limbă şi cât
mai înţelegători faţă de dragostea pentru limba
lor strămoşească.
Aceasta e mai mult decât o datorie contrac­
tuală faţă de semnatarii tratatelor de pace, este
o datorie de conştiinţă faţă de trecutul neamului
românesc.
 IV

SOCIETATEA NAŢIUNILOR, SUPRA-STAT

f AU
COMUNITATE INTERNAŢIONALĂ ?

Un fapt ce trebue reţinut dela început este

intima legătură dintre S. N. şi tratatele de pace
stabilind noua ordine internaţională: pactul con­
stitutiv al S. N. este tipărit în capul fiecăruia
dintre tratatele de pace şi face parte integrantă
1
din acestea ). Faptul a fost subliniat în mod deo­
2
sebit prin lucrarea prof. Scelle, citată mai 'nainte ),
care arăta cum S. N. este organul menit să
asigure şi să vegheze la aplicarea trata elor de
pace. Răsboiul, cu marile evenimente legate de
el, a constituit elementul transformator şi revo­
luţionar care a adus schimbările de fapt în socie­
tatea internaţională; — pacea, restabilind starea
de drept între popoarele beligerante, tinde să
consacre în mod definitiv noua situaţiune de fapt
creiată prin răsboi şi să-i dea stabilitatea şi ga­
ranţia juridică în sânul S. N. De altfel, cine spune
.societate" spune „drept", adică disciplină între
3
membrii respectivi ).
Pe de altă parte, între marile transformări ale
răsboiului, am spune chiar între principalele lui
transf01 mări aduse vieţii internaţionale, am văzut
1) Vezi, în supliment, art. 5 din pact şi nota.
2) Le pacte des nations et sa laison avec le Traite de paix,
Paris 1919.
3) Ibid, p. 36.
 că a fost şi consfinţirea de fapt şi de drept dată
principiului de naţionalitate prin remanierea hărţii
europene potrivit acestui principiu. Pentru a face
să dispară încă una din cauzele permanente de
conflicte internaţionale, apăsarea naţionalităţilor,
pacea generală a căutat să dea maximum de sa-
tisfacţiune revendicărilor întemeiate ale acestora
prin constituirea din nou sau prin transformarea
Statelor potrivit principiului naţional, iar acolo
unde aplicaţiunea integrală era cu neputinţă —
din cauza amestecului de populafiuni — prin sta­
bilirea unor reguli de ocrotirea minorităţilor,
înlăturând, astfel, supremaţia unor naţiuni asupra
altora şi stabilind dreptul naţiunilor, tratatul a
1
căutat să aşeze temeliile unei păci mai trainice ).
Societatea De unde rezultă că noua orânduire de pace
„naţiunilor" a năzuit să institue o societate a „naţiunilor",
Oft SOCl£iCt~
tea „state- iar nu a „Statelor" precum era înainte, adică o
lor
"- comunitate prietenească şi egalitară între naţiuni,
în locul comunităţii internaţionale de State, adesea
în conflict cu naţiunile sau naţionalităţile.
Iată cum s'ar explică însăşi denumirea Socie­
tăţii naţiunilor şi, totodată, s'ar vădi legătura ei
intimă cu principiul naţionalităţilor, aşa cum re­
zultă din titlul principal al lucrării de faţă.
întrebuinţarea termenului de „naţiune" în loc
de „Stat" a surprins chiar pe unii autori cu pri­
lejul redactării chestionarelor distribuite în co-
misiunile adunării S. N., la admiterea de noui
membri: toate chestionarele întrebau dacă Statul
„candidat, constitue o naţiune", iar câţiva oratori
au stăruit asupra ideei că Societatea grupează,
2
laolaltă, naţiuni, nu State ).
1) Francesco Cosentîni, Le basi costituzionali di una Societd
delle Nazioni, Torino 1920 p. 2 4 ; Edgard Milhaud, La Societe
des Nations, Paris 1917, p. 78 şi urm.
2) A. Rougier, La premiere assemblee de la Societe des Na­
tions în „Revue generale de droit internaţional public", No. 3-4
din 1921.
 Rougier referindu-se, în legătură cu aceasta,
la art. 1 din pactul S. N., care stabileşte cine
pot fi membri, presupune, totuşi, că n'ar fi vorba
decât de o terminologie specială britanică, iar
cuvântul „naţiune" n'ar corespunde ideei de na­
ţionalitate aşa cum reiese din definiţiunea lui
Mancini.
Credem, însă, dimpotrivă, că interpretarea Iui
Rougier iese atât din spiritul autorilor pactului
cât şi din concepţiunea generală a celor cari au
avut prima idee a S. N.
Intr'adevăr, dacă apropiem de art. 1 din pact
articolul 22 privitor la colonii şi mandate, con­
statăm că, în aliniatul al patrulea al acestuia, se
vorbeşte despre comunităţile din fostul imperiu
otoman care au atins un grad de desvoltare
,în cât viaţa lor ca naţiuni independente" poate
fi provizor recunoscută, sub garanţia sfaturilor
şi ajutorului unui mandatar, până vor fi în stare
să se conducă absolut singure. Exact părerea
exprimată de către San Giuliano în Camera ita­
liană cu privire la stata quo balcanic până când
naţionalităţile din peninsulă au fost în stare să
]
primească moştenirea turcească ) . Şi acelaş în­
ţeles de naţiune mai mult decât de Stat, reiese
din discuţiunile şi atitudinea diferiţilor membri ai
adunării S. N. când s'a desbătut admiterea ca
noui membri a popoarelor mici eliberate de sub
stăpânirea rusească: Finlanda, Lituania, Letonia,
Estonia, Georgia, etc. însăşi graba acestor mici
popoare, dornice de libertate şi autonomie na­
ţională, de a se adresă S. N. ca să le primească
membre şi, deci, să le recunoască existenţa, su­
bliniază de asemeni acelaş larg înţeles de socie­
tate a naţiunilor mai curând decât a Statelor. Şi

2) Vezi mai sus pag. 58 şi nota.

tot în acest sens trebue luată atitudinea deschisă
a S. N . şi publicitatea largă ce au înţeles atât
Consiliul cât şi adunarea să dea lucrărilor, con-
cluziunilor sau recomandaţiunilor asupra diferi­
telor probleme ori conflicte ce Ii s'au supus spre
desiegare. Deşi constituită din reprezentanţii gu­
vernelor, adunarea, prin apelul ei constant la
opinia internaţională, pare a fi dornică să cu­
noască părerile şi dorinţele naţiunilor pe altă cale
decât aceea obişnuită, a ministerelor de afaceri
1
streine şi a şefilor de Stat ).
Un argument împotriva acestui caracter de
societate a „naţiunilor" s'ar putea trage din mo­
dul extrem de prudent cum s'a procedat, în adu­
nările dela Geneva, faţă de cererile de admitere
ale micilor naţiuni desfăcute din fosta Rusie şi
constituite în State deosebite.
In locul unei admiteri care să însemneze re­
cunoaşterea jurisdicţională a acestor naţiuni ca
membre ale comunităţii internaţionale, ceeace ar
fi pus adevăratele baze juridice teoriei recunoa­
şterii internaţionale a Statelor, adunarea S. N.
s'a mărginit până acum tot la recunoaşterea po­
litică, adică a ţinut seama de oportunitate, fe-
rindu-se de marea răspundere cuprinsă în art. 10
din pact. Şi tocmai în prudenţa aceasta extremă,
vede Scelie caracterul limitativ şi specific al S. N.
care nu este o creaţiune universală, ci o anu­
mită Societate a naţiunilor, cu un scop limitat
şi în strânsă dependenţă de opera păcii. E mai
mult o ligă de conservaţiune socială, analoagă
prin scopul ca şi prin mijloacele sale cu Sfânta
Alianţă din 1815 : opunerea la orice turburare
a ordinei de lucruri stabilită prin pacea generală.

1) Rpugier, în studiul citat,

 J 5
— deşi cu un spirit absolut deosebit ) .
In caracterul acesta limitativ şi specific al S. N.
noi am vedea, dimpotrivă, un argument mai
mult în favoarea temei că recunoaşterea princi­
piului naţional şi stabilirea drepturilor naţiunii,
aşa cum odinioară se stabiliseră drepturile omu­
lui, constitue temeiul principal al societăţii. Stă-
vilarul cel mai puternic şi mai sigur împotriva
încercărilor de restabilire a ordinei internaţionale
care a fost până la 1914, cu State întemeiate
pe nesocotirea naţiunilor, îl avem în existenţa
acestei societăţi Ia consolidarea căreia cei mai
interesaţi membri nu pot fi decât Statele naţio­
2
nale întregite sau renăscute pe urma răsboiului ).
Nu vom intră în amănunte asupra constituirei
şi funcţionării de până acuma S. N. EI rezultă
3
suficient din pact ) cât şi din modul cum func­
ţionează în chestiunile privitoare Ia aplicarea şi
respectul principiului naţional, precum am văzut
în capitolul precedent. In schimb, vom stărui
deosebit asupra caracterului său esenţial în le­
gătură directă cu suveranitatea Statelor, căreia
S. N. pare a-i fi adus o gravă atingere, o ade­
vărată limitaţiune ca în sânul unui supra-Stat
sau a unei federaţiuni de State.
Acest caracter esenţial apare evident din ga­
ranţia colectivă asigurată membrilor pentru păs­
trarea actualei ordine de lucruri, precum şi din
angajamentul mutual, luat de toate naţiunile între
ele prin pactul fundamenta], de a respectă ordi­
nea actuală şi de a face totul pentru menţinerea
1) Scelle, L'admission des nouveaux membres de la Societedes
Nations par l'assem'jlee de Geneve, în „Revue generale de droit
internaţional public", 1921, No. 1 — 2 .
2) Asupra acestui punct sunt de reţinut criticile aduse Franţei
în opinia italiană pentru atitudinea ei în chestiunea admiterii
Statelor desfăcute din fosta Rusie.
3) Vezi în supliment textul.
 ei, dar nimic din ceeace ar fi contrar voinţei
J
tuturor )—unanimitatea fiind o condiţiune esen­
ţială pentru hotărârile adunării cu excepţiunea
chestiunilor de procedură.
Drepturile naţiunii având acelaş fundament ca
drepturile omului, adică libertatea şi corolarul
ei, autonomia, Societatea naţiunilor nu se putea
întemeia decât pe acelaş fundament.
De aci urmează că pactul general de garanţie
se cuprinde în angajamentul colectiv, acceptat
de toţi membrii, de a i-se supune fiecare, Iimi-
tându-şi voluntar libertatea şi suveranitatea, şi
de a nu face nimic contrariu voinţei unanime a
celorlalţi membri, socotiţi, în asemenea ipoteză,
ca o singură parte, dintr'un contract bilateral,
faţă cu fiecare membi u privit în mod deosebit.
Când cetăţeanul ia un angajament potrivit in­
tereselor şi drepturilor sale faţă de un alt cetă­
ţean, ori faţă de o colectivitate, îşi înstrăinează
libertatea? — De loc.
Tocmai în aceste limitaţiuni voluntare ale li­
bertăţii fiecăruia în favoarea libertăţii altuia sau
altora, stă garanţia libertăţii tuturor şi, totodată,
posibilitatea vieţii sociale, adică a societăţii ome­
neşti. Suveranitatea naţională ca şi libertatea
individuală nu este ceva absolut şi, prin urmare,
asemenea ei, poate primi limitaţiuni voluntare
pe cale contractuală. Toate tratatele sau conven-
ţiunile dintre Statele independente ce sunt alt­
ceva decât limitaţiuni contractuale impuse vo­
luntar de fiecare parte propriei sale suveranităţi?

1) Asupra acestui punct au apărut numeroase studii dintre cari

notăm: Oppenheim, Le caractere essentiel de la Societe des
Nations, în „Revue generale de droit internaţional public", No. 2
din 1919; Rougier, Scelle, Cosentini, Miihaud în lucrările mai
sus citate; F. Larnaude, La Societe des Nations, Paris, 1920, o
serie de conferinţe la şcoala superioară de răsboi şi de marină;
Leon Bourgeois, Le pacte de 1919 et la Societe des Nations, Paris,
1919; d'Estournelles de Constant, Que devient la Societe des
Nations, Paris, 1920, etc,
 In privinţa aceasta, convenţiunile încheiate cu
prilejul conferinţelor internaţionale pentru regu-
lamentarea diferitelor probleme interesând în mod
egal toate Statele, poşta şi traficul internaţional,
combaterea epidemiilor, ocrotirea muncii, a pro­
prietăţii literare, etc. nu sunt decât tot atâtea
limitaţiuni aduse suveranităţii şi libertăţii Statelor
care, prin acele convenţiuni, se obligă să li-se
conformeze chiar în legislaţiunea şi administra-
ţiunea lor interioară.
Transpus din domeniul intereselor economice,
sanitare sau morale, în acel al politicei, sistemul
acesta colectiv de angajamente internaţionale ne
conduce direct la garanţia cuprinsă în pactul
fundamental pentru înfiinţarea S. N. cu scopul
de a asigura menţinerea actualei ordine inter­
naţionale şi a împiedică răsboiul (art. 16). Ase­
menea garanţie colectivă prin adeziunea tuturor
Statelor la obligaţiunile generale, uniforme şi
egale pentru toţi membrii comunităţii, a fost mai
de mult propusă ca singura sancţiune posibilă
1
de dat dreptului internaţional ).
In modul acesta, toate obligaţiunile luate prin
pactul S. N. ca şi acelea luate prin diferitele
tratate de pace, despre care nu se face men­
ţiune în pact, dar a căror executare şi garanţie
de aplicaţiune au fost încredinţate societăţii,
au un caracter contractual, iar limitaţiunile ce
rezultă pentru suveranitatea fiecărui Stat în parte
sunt voluntare şi de strictă interpretare. Ceea
ce'l îndreptăţeşte pe profesorul Larnaude să
spună că în S. N. „Statele rămân sub regimul
unui drept contractual care se prelungeşte Ia
infinit şi se reînoeşte cu fiecare hotărâre de
1) Ostfried Nippold, Dervolkerrechtliche Vertrag, seine Stel-
lung im Rechtssystem und seine Bedeutung fur das interna­
ţionale Recht, Bern 1899, p. 226.
 luat. De câte ori este vorba de luat o hotărâre,
se închee oarecum un contract nou, iar pentru
!
a contractă trebue să fii de acord' ) .
De aci, reguJa unanimităţii pentru toate ho­
tărârile consiliului sau ale adunării, cu excep-
ţiunea chestiunilor de procedură (art. 5), regulă
căreia i-s'au adus nenumărate critici fără să se
ţină seamă de caracterul esenţial al S. N.
Acelaş fundament contractual îl regăsim în
obligaţiunea membrilor de a nu recurge la răs-
boi decât după epuizarea căilor prevăzute prin
pact, precum şi în prevederea arbitrajului care
nu devine obligator decât prin adeziunea spe­
cială a membrilor (art. 12, 13 şi 15).
Din toate acestea rezultă că S. N. nu este
2
nici un supia-Stat, nici o federaţiune ) de State,
ci o asociaţiune de State suigeneris, întemeiată
pe dreptul contractual, cu atribuţiuni multiple şi
3
fără pretenţia de a suprimă răsboiul ). Lucrul
acesta va reieşi mai bine din examinarea prin­
cipalelor cazuri în care S. N. dela înfiinţarea
ei, fiind pusă la încercare, a venit în atingere
directă cu suveranitatea Statelor-membre.
Suvemnita- Vom stărui în mod special asupra suverani-
tă e
o^ufă^N ^ * Statelor care au semnat tratatul pentru
opusa . . j.j
o c r 0 minorităţilor, sub controlul şi garanţia
r e a

S. N., reamintind, sub lumina dreptului contrac­

tual, toate cazurile pe care le-am notat anterior.
In primul rând, trebue să ne referim la ra-
1) Op cit pag. 7.
2) Spre care unii cred că ar trebui să conducă S. N. Intere­
santă de consultat lucrarea lui James Brown Scott, Notes de
Jămes Madisonsur Ies debats de la Convention federale de
1787 et leur relation d une plus pwrfaite Societe des Nalions.
Paris 1919, traducerea de A. de Lapradelle. In acelaş sens, ul­
timul capitol din lucrarea pe care am mai citat'o: Federazione
europea o Lega delle Nazioni? de Agnelli şi Cabiati. Contra­
riu : Louter, loc. cit.
3) Larnaude, Op. cit. pag. 4.
 portul juriştilor către S. N. în cazul plebiscitului
1
din insulele Aland ). Recunoscând principiul de
liberă autodeterminare ca şi aplicaţiunea lui prac­
tică prin sistemul plebiscitar, juriştii afirmau
din nou suveranitatea Statelor, în asemenea ipo­
teze, prin amintirea că „dreptul de a dispune de
teritoriul naţional este în mod esenţial un atri­
buit al suveranităţii naţionale", cu excepţiunea
stipulaţiunilor exprese din tratatele internaţionale.
O nouă amintire a acestui atribut esenţial al
suveranităţii naţionale a fost făcută de guvernul
elveţian prin nota din 12 Febr. 1921, ca răspuns
la cererea S. N. de a admite, pe teritoriul repu-
blicei, trecerea contingentului militar internaţional
la Vilna, în timpul cât avea să se facă plebis­
citul, precum şi aprovizionarea acelui contingent
în intervalul corespunzător. Este adevărat că
principalul temei al refuzului eră eventualitatea
unui atac al forţelor bolşevice împotriva contin­
gentului internaţional, ceeace ar fi condus la
starea de răsboi între Rusia sovietică şi N. S.
In asemenea eventualitate, Elveţia înţelegea să se
menţină în cadrul neutralităţii sale multisecu­
2
lară ) . Cu toate acestea, în şedinţa dela 26
Febr. 1921 a Consiliului S. N., ministrul elve­
ţian la Paris, Dunant, în numele guvernului său,
declară că Elveţia înţelege „pe temeiul suvera­
nităţii, să aprecieze în fiecare cas modalitatea
de împlinire a datoriei de solidaritate" cuprinsă
în pact. Şi adăuga imediat, ca o îndulcire a

1) V. mai sus p. 71—73.

2) Journal officiel dela Societe des Nations No. 2 din 1921 ;
Borel, La neutralite de la Suisse au sein de la Societe des Na­
tions în „Revue generale de droit internaţional public" No.
3—4 din 1920 şi P. Fauchile, Trăite de droit internaţional pu­
blic t. II (Guerre et neutralite), Paris 1921, p. 652—655. Elveţia
a fost admisă în sânui S. N. sub rezerva respectului neutralităţii
sale în cazurile contrarii din pact.,*?-?—
 acestei declaraţiuni prea tari faţă cu datoria de
solidaritate rezultând din pact că, pentru a în­
gădui trecerea contingentului pe teritoriul său,
EIve{ia cerea: „acordul definitiv şi liber încheiat
între Statele interesate" (Lituania şi Polonia) şi,
pe deasupra, ca „primejdia de complicaţiune
armată să pară exclusă".
Dar cele mai interesante cazuri de respectarea
suveranităţii Statelor-membre sunt acelea rezul­
tând din garanţia S. N. la respectul şi aplicarea
clauzelor pentru ocrotirea minorităţilor conform
tratatului special (art. 12).
Precum am văzut, rezoluţia consiliului S. N.
dela 25 Octombrie 1920 şi raportul „Tittoni"
!
adoptat două zile mai târziu ) , stabileau cadrul
competinţei şi procedura de îndeplinit în cazurile
de plângeri sau reclamatului întemeiate pe tra­
tatul de ocrotirea minorităţilor. Precizând înţe­
lesul expresiei „garanţia S. N.", raportul Tittoni
limita, procedural, valoarea reclamaţiunilor adre­
sate Consiliului în sensul că numai acelea care
sunt însuşite şi susţinute de unul dintre membrii
înaltei instanţe de recurs, trebuesc luate în con-
sideratiune şi au, deci, efectul juridic de a se-
zizâ Consiliul. Pe lângă toate celelalte conside-
raţiuni de oportunitate politică, decurgând din
nevoia de stabilizare definitivă a nouei situaţiuni
internaţionale, limitaţiunile din raportul Tittoni
erau, mai ales, determinate de respectul şi me­
najamentul speciale ale S. N. faţă de suverani­
tatea Statelor-membre care au semnat tratatul
2
de ocrotire ) . Deşi art. 12 din acest tratat sta­
bileşte în mod categoric garanţia S. N. pentru
aplicarea şi respectarea clauzelor cuprinse în ar-

1) V. mai sus, p. 1 2 0 - 1 2 2 .
2) Ibid. p. 1 2 4 - 1 2 7 .
 ticolele precedente, totuşi procedura prevăzută
prin raportul Tittoni introduce norme limitative
dintr'un sentiment firesc de respect pentru suve­
ranitatea Statelor respective.
Practica a arătat, apoi, că şi aceste limita-
ţiuni procedurale nu erau suficiente pentru me­
najarea susceptibilităţii Statelor cu minorităţi.
Publicitatea prea mare ce se da reclamaţiunilor
acestora, chiar când ele nu îndeplineau condi-
ţiunea de a sezizâ Consiliul S. N. şi nu impli­
cau, deci, obligaţiunea Statului reclamat de a se
apără, a determinat cele două propuneri din
partea Poloniei şi Cehoslovaciei, cu înţeles a-
proape identic, pentru modificarea procedurii
Tittoni în sens limitativ. Fiind contopite, cele
două propuneri s'au condensat în rezoluţiunea
adoptată la 27 Iunie 1921 de Consiliu şi prin
care toate cererile privitoare la minorităţi, ve­
nind din partea unor reclamanţi cari n'au cali­
tatea de membri ai S. N., se vor comunică ime­
diat Statului direct interesat şi numai după trei
săptămâni, dacă acesta nu găseşte că are ceva
de răspuns, ele sunt comunicate şi celorlalţi
membri ai societăţii, conform procedurii Tittoni.
Când Statul reclamat vrea să răspundă, modifi­
carea procedurală îi acordă un nou termen de
două luni, pentru aceasta, iar comunicarea re-
clamaţiunii către ceilalţi membri ai S. N. se face
în acelaş timp cu observaţiunile sau răspunsul
1
Statului interesat ).
Am arătat diferitele consideraţiuni de oportu­
nitate politică determinante şi pentru acceptarea
acestei modificări limitativă de procedură. E
probabil că nu puţin au contribuit, între altele,
2
reclamaţiunile şi memoriile Ungariei * la S. N. ) .

1) Mai sus, p .128.

2) Ibid. nota de la pag. 125.
De aceea şi rezoluţia modificatorie vorbeşte des­
pre reclamanţii ,cari n'au calitatea de membri
ai societăţii" cum este, până acum, cazul Unga­
riei, dar mai presus de asemenea consideraţiuni
au contribuit, desigur, acelea de respect şi de
menajament pentru suveranitatea membrilor so­
cietăţii. Tocmai lipsa acestei calităţi pentru unii
reclamanţi a făcut să se adop'e o procedură
deosebită, limitativă, pentru toate cererile lor în­
temeiate pe tratatul de ocrotire.
Mai categorică în sensul acesta de respect şi
menajament pentru suveranitatea Statelor-mem-
bre, a fost respingerea de către a doua adunare
a S. N., în Septembrie 1921, a propunerii Mur-
l
ray ) în scopul de a se institui un organism
permanent însărcinat cu cercetarea plângerilor la
faţa locului. Protestarea formulată de delegatul
român a accentuat atingerea ce s'ar aduce suve­
ranităţii şi demnităţii Statelor-membre prin ad­
miterea propunerii şi ea a fost respinsă.
Garanţia S. N., care nu-i altceva decât un
drept de intervenţiune recunoscut voluntar de
membrii semnatari ai tratatului de ocrotirea mino­
rităţilor, este rezervată şi limitată în mod expres,
chiar prin textul art. 12, al. II şi III. Ea nu
aparţine decât Consiliului S. N. în bloc, iar ca­
litatea de a provoca intervenţiunea n'o au decât
numai membrii acestui Consiliu cari pat sezizâ
fie Consiliul, f/e Curtea permanentă de Justiţie
internaţională şi aceasta din urmă numai în caz
de divergenţă de opinie asupra unor chestiuni
de drept sau de fapt cu privire Ia articolele din
tratatul de ocrotire.
Admiterea propunerii Murray ar fi însemnat
să se supună Statele suverane la controlul şi
1) V. mai sus p. 1 3 0 - 1 3 1 .
intervenţiunea permanentă a unei Comisiuni ins­
tituită special pentru aceasta de S. N., ceea ce
eră inadmisibil.
Practic se poate ajunge şi la comisiuni de an­
chetă la faţa locului şi chiar au fost cazuri de
asemenea natură, dar ele erau numite ad-hoc
de consiliul S. N. şi delegate să ancheteze special
un anume caz. Atât şi încă e suficient ca drept
de intervenţiune recunoscut S. N. de către Sta-
tele-membre şi admis de ele în mod voluntar!
Curtea permanentă de Justiţie internaţională
constituită abia anul acesta la Haga, potrivit
prevederilor pactului, n'a făcut decât să se con­
formeze tratatului de ocrotire ca şi caracterului
esenţial al S. N. hotărând când anume este com­
petentă să judece reclamaţiunile minorităţilor.
De asemeni, în urma propunerii delegatului
român, ca judecător supleant, -d. D. Negulescu,
Curtea a admis principiul că o anchetă Ia faţa
locului nu se poate ordona fără asentimentul
Statului interesat.
însuşi dreptul de intervenţiune recunoscut în
bloc consiliului S. N. până la trimiterea de an­
chete în teritoriul Statului reclamat, constitue o
atingere destul de serioasă adusă suveranităţii
acestuia. De aceea, Consiliul a procedat totdeauna
cu mare prevenire şi abia în cazul conflictului
dintre Albania şi regatul Sârbo-Croato-Slove-
nilor *) s'a produs o asemenea intervenţiune la
faţa locului, cu succes pentru pacea peninsulei
balcanice. Trebue să notăm, însă, că aci era
vorba nu de o clauză privitoare Ia minorităţi,
ci de un conflict între două State suverane şi
ambele membre ale Societăţii, precum şi de o
operaţiune de supraveghere a Consiliului în sensul

1) Vezi mai sus p. 132,

că recomandaţiunile sale, de natură pacifică, erau
respectate şi îndeplinite de părţi.
Cu atât mai mult cuvânt nu se pot trimite
anchete Ia faţa locului, fără asentimentul Statu­
lui interesat, de către Curtea permanentă de
Justiţie care, precum am văzut, nu poate fi sezizată
valabil decât de un membru al Consiliului S. N.

Din toate cazurile examinate până acum rezultă

că acest organism contractual, care este Socie­
tatea naţiunilor, întemeiat pe libera voinţă a
J
membrilor săi şi pe egalitatea de drept ) dintre
aceştia, porneşte de la principiul de autodeter­
minare.
De Ia început până Ia sfârşit noul regulament
al păcii, punându-se pe temeiul libertăţii şi auto­
nomiei naţionale ca normă de viaţă nouă pentru
Statele suverane, spre a se evită cauza principală
de conflicte din trecut, — apăsarea naţiunilor ori
naţionalităţilor de către Statul dominant—tinde să
înfăptuiască acest principiu de autodeterminare
atât în dreptul public intern al fiecărui Stat, cât
şi'n dreptul internaţional.
Din acest punct de vedere, nu 'i exagerat să
spunem că S. N. însemnează democraţia naţio­
nală înlăuntrul Statului, desăvârşită şi complectată
în afară prin democraţia internaţională, adică
printr'un indentic regim de autodeterminare adop­
tat de toate naţiunile-membre în guvernarea şi
legiferarea lor internă. Notele americane din 14
şi 24 Octombrie 1918 către Germania, ajunsă la
1) Acea de fapt nu poate să existe după cum ea nici nu există
în natură a cărei caracteristică este tocmai varietatea, nu unifor­
mitatea. Chiar oamenii între ei sunt egali în drepturi şi'n faţa
iegei, dar nu pot fi egali şi'n fapt pentru că ei sunt în mod
deosebit înzestraţi dela natură. Interesantă teza de doctorant
L'egalite des Etats dans la Societe des Nations de G. Moscu,
daris 1920.
 capătul sforţărilor sale şi dornică de pace, acen-
tuau necesitatea imperioasă a înfăptuirii princi­
piului de autodeterminare în viaţa publică a fiecărui
Stat, ca o primă şi principală garanţie de pace
pentru viitor.
întâia notă referindu-se la discursul din 4 Octom­
brie dela Mont-Vernon rostit de preşedintele Wil­
son, precizează, astfel, garanţia constituţională
de pace aşteptată atunci din partea Germaniei :
„Distrugerea oricărei puteri arbitrare căreia să-i
fie cu putinţă singură, în secret şi numai prin
voinţa ei, să turbure pacea lumii sau, dacă nu
poate fi distrusă chiar de acum, să fie cel puţin
redusă la o imediată neputinţă" de a mai deslănţui
răsboiul. A doua notă, desvoltând ideia de mai
sus care însemna adoptarea principiului de auto­
determinare în viaţa internă a Germaniei, adăuga
că guvernul Statelor Unite nu poate trata pacea
de cât cu adevăraţii reprezentanţi ai poporului
german „căci dacă ar trebui să trateze cu stă­
pânii militari şi cu monarchii autocraţi ai Germa­
niei atunci ar trebui să ceară nu tratative
de pace, dar o predare"
De aceea, pe drept cuvânt, autorii cari s'au
ocupat de problema înfiinţării unei societăţi a
naţiunilor cu suveranitate naţională proprie şi
cu egalitatea de drepturi între ele, au susţinut
că aci nu e vorba numai de o problemă de poli­
tică internaţională, ci şi de una internă, de o
politică socială.
Toate guvernele naţiunilor membre ale socie­
tăţii trebue să-şi deţină puterile dela consimţi-
mântui popoarelor guvernate, adică regimul
democratic reprezentativ să fie o realitate, cetăţenii

l ) In broşura mai sus citată: Come si e disgregato II blocco

nentico, p . 46 şi 55,
având un rol efectiv în conducerea trebilor pu-
bice ').
Art. 1 din pactul S. N. arată că pot fi membri
orice Stat, dominion sau colonie „care se guvre-
nează în mod liber". De aceea, , autocraţiile nu-şi
mai au locul în S. N. fiindcă sunt primejdioase
prin rezerva de puteri personale ce ar fi ispitite
2
să le îndrepte împotriva liniştei tuturor* ) .
Concepţiunea aceasta federalistă pe care Ameri­
canii au înfăptuit'o în Constituţia Statului lor,
prin lărgirea concepţiunei engleze de „self-gover-
nement", tinde la împăcarea naţiunii cu democraţia
sau mai exact a suveranităţii naţionale cu demo­
craţia naţională, înlăturând abuzurile mult mai
grave ale suveranităţii cu adevărat întemeiată pe
voinţa mulţimei împotriva naţiunii sau naţionali­
tăţii minoritare din Stat. In acelaş timp, concepţia
federalistă, aşa cum se degajează din constituirea
actuală a S. N, înlătură raţiunea de Stat, egois­
mul şi morala deosebită ce se concedeau, prin-
tr'un consens unanim sau mai curând printr'o
greşită înţelegere a lucrurilor, în favoarea Statu­
lui şi, deci, a politicei guvernelor respective.
Din moment ce guvernarea se întemeiază pe
asentimentul şi voinţa celor guvernaţi înlăuntru,
după cum în afară îşi află temeiul şi directiva
în voinţa liberă şi concordantă dintre naţiuni,
necesitatea celor două morale, una pentru Stat
şi alta pentru cetăţean, dispare. Aceeaşi lege
morală care-i conduce pe oameni în cuprinsul
unui Stat, îşi are aplicaţiunea în sânul S. N.
pentru raporturile dintre State. Adevărul acesta
aşa de simplu, consfinţit prin regulamentnl păcii
generale, fusese cu aproape două decenii în urmă

1) Cosentini, Op. cit. p. 8-9.

2) J. Tchernoff, Les Nations et la SociCte* des Nations dans
a politique moderne, Paris 1919, p. 183.
formulat de preşedintele Roosevelt, în mesajul
său către Congresul american '), deşi doctrina
Statului absolut şi absolutist, de origină germană,
îi acordă acestuia toate licenţele şi toate favoru­
rile de excepţiune dela normele generale de viaţă
socială pentru indivizi ca şi pentru toate celelalte
colectivităţi.
Din tot ce am văzut până acum rezultă că
S. N. reprezintă un întreg de organizare şi regle­
mentare a vieţii omenirii, cu tendinţe spre univer­
ă
salitate ), întemeiat pe libertatea şi egalitatea de
drept a indivizilor, din care decurge libertatea şi
autonomia naţiunilor ca realităţi şi unităţi sociale
— spre a culmina în marea societate a naţiuni­
lor, conlucrând între ele în mod voluntar şi con­
tractual, fără scopuri ascunse şi egoiste care nu
se pot realiza de îndată ce sunt opuse altor scopuri
identice decât prin lovituri de surpriză, prin des-
lănţufri de răsboaie şi prin impunerea voinţei
proprii, cu forţa, voinţei altora sau a tuturor
ce'orlalţi membri ai comunităţii internaţionale.
Căci pentru organizarea lumei nu sunt decât
două sisteme. Unul este cel imperialist, sistemul
unei singure naţiuni stăpânitoare peste toate cele­
lalte şi conducătoarea lor, adică întemeietoarea
marelui imperiu mondial unitar în care nu vor
mai fi răsboaie sau lupte de concurenţă şi întâie­
tate între popoare pentru motivul foarte simplu
că va există un singur popor suveran, bucu-
rându-se de un fel de civitas maxima sub care
toate celelalte vor duce viaţă de supuşi ascul­
tători şi cuminţi, fără ambiţiuni sau năzuinţe de
a eşi din soarea lor.

1) La 6 Dec. 904. Vezi Th. Roosevelt, Staats-und Lebenskunst,

o culegere germană din discursnrile şi mesagiile fostului preşe­
dinte, Berlin 9l0, p. 159.
2) După ce va fi eşit din stadiul intermediar actual de aşe­
zare definitivă a noului regulament al păcii.
 Al douilea sistem, este cel al adevăratei So­
cietăţi a naţiunilor, a tuturor naţiunilor globului,
întemeiată pe libera şi egala convieţuire dintre
ele, voluntar şi contractual, tinzând ca, în locul
forţei ca mijloc suprem pentru deslegarea neîn­
ţelegerilor, să se întroneze dreptul.
Această ideală Societate a naţiunilor, de ca­
racter universal şi de esenţă cu adevărat umană,
ar urmă să aşeze între popoare aceleaşi norme
de viaţă pe care trecerea din barbarie la civi­
lizaţie le-a întronat definitiv între indivizii din
sânul aceluiaş popor. Numai ajunsă la acest
stadiu, omenirea va putea fi mândră de atingerea
perfecţiunii demnă de numele ei.
Neamul românesc, care, prin suferinţele lui
din trecut, ca şi prin situaţia actuală, ştie ce ar
însemnă o civitas maxima în omenire, după
ceeace a constatat că a fost ea în cuprinsul unor
State apăsătoare pentru el, nu poate fi decât
partizanul celui de al douilea sistem de organi­
zare a umanităţii.
Primul sistem, deşi contrar raţiunii pure şi
logicei omeneşti, ar putea fi la extrem admisibil
în concepţiunea numai a acelor popoare care,
prin puterea sau situaţia lor excepţională, sunt
îndreptăţite să năzuiască, şi cu sorţi de succes,
la acea civitas maxima. Pentru neamul nostru,
însă, interesul este un argument mai mult, pe
lângă raţiunea pură, ca să fim numai partizanii
celui de al douilea sistem de organizarea lumii.
De aceea, concepţiunea S. N. trebue să pă­
trundă cât mai adânc în spiritul şi în viaţa nea­
mului românesc.
SUPLIMENT
Bazele principiale ale păcii formulate de
Wilson
Iată cuprinsul celor „14 puncte" din messjul preşedintelui Wilson dela
8 Ianuarie 1918, dat în numele aliaţilor ca directive principiale la discuta­
rea păcii :
1. Tratate publice de pace, încheiate pe faţă şi pe temeiul cărora nu
vor mai fi acorduri internaţionale secrete de nici un fel, iar diplomaţia va
lucră totdeauna pe faţă şi 'n văzul tuturor.
2. Libertatea'deplină navigaţiunii pe mări în afară de apele terito­
riale, în timp de pace ca şi 'n timp de răsboi, cu excepţia măriior care ar
putea fi închise, total sau parţial, printr'o acţiune internaţională în vederea
executării unor acorduri internaţionale.
3. Suprimarea tuturor barierilor economice pe cât e posibil şi crearea
de condiţiuni comerciale egale între toate naţiunile care vor face pacea şi
se vor obligă s'o menţină.
4. Reducerea înarmărilor naţionale până Ia ultima limită necesară sigu­
ranţei ţării cu garanţii potrivite în acest sens.
5. Orânduirea liberă a tuturor revendicărilor colonide în spirit larg
şi absolut imparţial şi pe temeiul unei stricte respectări a principiului că,
Ia stabilirea tuturor chestiunilor de suveranitate, inteiesele populaţiuniior
respective vor avea egală greutate cu cererile juste ale guvernului al cărui
titlu va trebui să fie recunoscut.
6. Evacuarea tuturor teritoriilor şi deslegarea tuturor chestiunilor pri­
vitoare la Rusia. Să se afle cea mai bună şi mai liberă colaborare a celor­
lalte naţiuni spre a-i da Rusiei, liberă şi nestingherilă, independenţa pro­
priei sale desvoltări politice şi a propriei sale politice naţionale şi spre a-i
asigură sincera primire în mijlocul S. N. cu instituţiunile ce-şi va fi dat şi,
mai mult decât o primire, a-i asigură ajutorul necesar şi dorit.
7. In ce priveşte Belgia, lumea întreagă va fi de acord că frebue eva­
cuată şi restaurată fără nici o încercare de a-i limită suveranitatea de care
se bucură in concertul naţiunilor libere.
Nici un alt act nu va servi cât acesta la restabilirea încrederii dintre
popoare în legile ce le-au stabilit şi hotărât spre a regula relaţiunile lor re­
ciproce. Fără acest act salutar întreaga structură şi validitate a tuturor l e g i ­
lor internaţionale ar fi sdruncinată pentru totdeauna.
8. întreg teritoriul francez va trebui să fie eliberat, iar regiunile in­
vadate să fie refăcute. Nedreptatea făcută de Prusia Franţei, la 1871, întrucât
priveşte Alsacia-Lorena, şi care a turburat pacea lumei timp de aproape 50
ani, va trebui să fie reparată pentru ca pacea aceasta să poată fi din nou
garantată în interesul tuturor,
 9. Sistematizarea graniţelor italiei va trebui să fie făcută după liniile
de naţionalitate lesne de recunoscut,
10. Popoarelor Austro-Ungariei, cărora le dorim un loc ocrotit şi ga­
rantat printre naţiuni, va trebui să li-se dea cel mai larg prilej de des-
voltare autonomă.
11. România, Serbia şi Muntenegru vor trebui să fie evacuate, iar te­
ritoriile de sub ocupaţiune, restaurate. Serbiei va trebui să i-se acorde un
acces liber şi sigur la mare. Relaţiunile dintre diferitele State balcanice vor
trebui să fie prieteneşte restabilite după sfatul marilor puteri şi pe temeiul
liniilor de naţionalitate trase după datele istorice. Se vor da acestor State
balcanice garanţii pentru independenţa politică şi economică, precum şi
pentru integritatea lor teritorială.
12. O suveranitate sigură se va garanta părţilor turceşti din împărăţia
otomană, iar celelalte naţionalităţi, care se află acum sub stăpânirea turcă,
vor trebui să aibă garantate siguranţa deplină a vieţii lor, cum şi modul
autonom de desvoltare fără piedici. Dardanelele vor trebui să fie permanent
deschise şi să constituiască o liberă trecere pentru năvi şi pentru comerţul
tuturor naţiunilor pe baza garanţiilor internaţionale.
13. Va trebui să fie înfiinţat un Stat polon independent cuprinzând
teritoriile locuite de populaţiuni incontestabil poloneze, căruia să irse dea un
acces sigur şi liber la mare şi a cărui independenţă politică şi economică,
precum şi integritatea teritorială, vor trebui s î fie garantate prin acorduri
internaţionale.
14. O asociaţiune generală a naţiunilor va fi alcătuită pe temei de
convenţiuni speciale în scop de a da garanţii mutuale de independenţă poli­
tică şi de integritate teritorială Statelor mari ca şi celor mici,

*.
La 12 Februarie 1918, prinlr'un discurs, Wilson a complectat punctele
principiale de pace din mesaj prin alte „4 puncte" în cuprinsul următor:
1. Fiecare parte din soluţiunea finală va trebui să fie întemeiată pe;
dreptatea esenţială în fiecare cas particular, cum şi pe acele orânduiri care
vor fi mai potrivite să dea o pace statornică.
2. Nu se va putea face târg pe seama popoarelor ori a provinciilor
numai de dragul unui joc, fie el chiar marele joc, discreditat astăzi defini­
tiv, al echilibrului forţelor.
3. Orice soluţiune teritorială implicată prin faptul răsboiului va t r e ­
bui să se iacă în interesul şi pentru folosul populaţiunilor respective, iar
nu ca parte dintr'un simplu aranjament oarecare sau dîntr'un compromis
între pretenţiunile Statelor rivale.
4. Toate năzuinţele naţionale bine clarificate vor fi satisfăcute în chi­
pul cel mai simplu cu putinţă fără să se introducă noui sau să se perpe­
tueze vechi elemente de discordie ori de antagonism, capabile să provoace:
eventual sfârşitul păcii în Europa şi, prin urmare, în lume.
 Pactul Societăţii Nafiunilor
Art, 1. — Sunt membrii originari ai S. N. acei dintre semnatari ale
căror nume figurează în anexa prezentului pact, precum şi Statele, de ase­
menea numite în anexă, care vor fi consimţit la prezentul pact, fără nici o
rezervă, printr'o declaraţiune depusă la secretariat în răstimpul de două luni
după intrarea în vigoare a pactului şi a cărei notificare va fi făcută celorlalţi
membri ai Societăţii.
Orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează în mod liber şi
care nu este însemnată în anexă, poate deveni membră a Societăţii dacă
admiterea 'i este rostită prin două treimi ale adunării, numai să deâ garanţii
efective despre intenţiunea sa sinceră de a-şi împlini angajamentele interna­
ţionale şi să accepte regulamentul stabilit de Socfetate în ceeace priveşte
forţele şi armamentele sale militare, navale şi aeriene.
Orice membru al Societăţii poate, după un preaviz de doui ani, să
se retragă din Societate cu condiţiunea de a-şi fi îndeplinit la acel moment
toate obligaţiunile sale internaţionale, .inclusiv acelea din prezentul pact.
Art. 2. — Acţiunea Societăţii, astfel cum este definită în prezentul pact,
s e exercită de o adunare şi de un consiliu cu asistarea unui secretariat per­
manent.
Art: 3.— Adunarea se compune din reprezentanţii membrilor Societăţii.
Ea se întruneşte la epoci fixate şi în orice alt moment dacă împreju­
rările o cer, la sediul societăţii sau în orice alt loc care ar putea fi hotârît.
Adunarea'i competentă în orice chestiune care intră în sfera de acti­
vitate a Societăţii sau care atinge pacea lumei.
Fiecare membru al Societăţii nu poate numără mai mult de trei repre­
zentanţi în adunare şi nu are decât un singur vot.
Art. 4.— Consiliul se compune din reprezentanţii principalelor puteri
aliate şi asociate, precum şi din reprezentanţii altor patru membri ai Socie­
tăţii. Aceşti patru membri ai Societă|ii sunt numiţi în mod liber de adu­
nare şi la epocile când o vroi să-i numească. Până la prima numire de
către adunare, reprezentanţii Belgiei, Braziliei, Spaniei şi Greciei sunt mem­
bri ai consiliului.
Cu aprobarea majorităţii adunării, consiliul poate numi alţi membri
af Societăţii a căror reprezentare va fi pe viitor permanentă în consiliu. El
poate, tot cu aceiaşi aprobare, spori numărul membrilor Societăţii cari vor
fi* aleşi de adunare pentru a fi reprezentaţi în consiliu.
Consiliul se întruneşte când cer împrejurările şi de cel puţin odată
pe an la sediul Societăţii sau în anume loc care va putea fi hotărât.
Consiliul este competent în orice chestiune intrând în sfera de acti­
vitate a Societăţii sau privind pacea lumei.
 Orice me nbru al Societăţii care nu-1 reprezentat în consiliu este înviiat
să-şi trimită un reprezentant în sânul lui când o chestiune care-1 interesează
în mod deosebit se află adusă înaintea consiliului.
Fiecare membru al Societăţii reprezentat în consiliu nu dispune decât
de un vot şi nu are decât un reprezentant.
Art. 5. — In afară de o dispeziţiune în mod formal contrară prezen­
tului pact sau clauzelor prezentului t r a t a t h s f ă r â r i l e adunării sau ale con­
siliului sunt luate cu unanimitatea membrilor Societăţii reprezentaţi la în­
trunire,
Toate chestiunile de procedură care se pun la întrunirile adunării sau
consiliului, inclusiv numirea comisiunilor însărcinate să ancheteze asupra
unor chestiuni deosebite, sunt regulate de adunare sau de consiliu şi hotă­
râte cu majoritatea membrilor Societăţii reprezentaţi în şedinţă.
întâia întrunire a adunării ca şi întâia întrunire a consiliului vor avea
loc după convocarea preşedintelui Statelor-Unite din America.
Art, 6, — Secretariatul permanent este stabilit la sediul Societăţii. El
cuprinde un secretar general, precum şi secretarii şi personalul necesar.
întâiul secretar general este arătat în anexă. Pe urmă, secretarul g e ­
neral va fi numit de consiliu cu aprobarea majorităţii adunării.
Secretarii şi personalul secretariatului sunt numiţi de secretarul gene­
ral cu aprobarea consiliului.
Cheltuelile secretariatului sunt susţinute de membrii Societăţii în pro-
porţiunea stabilită pentru biuroul internaţional aîUniunii poştale universale.
Art. 7. — Sediul Societăţii este stabilit Ia Geneva.
Consiliul poate oricând hotărî să-1 stabilească în orice alt Ioc.
Toate funcţiunile Societăţii sau serviciilor ce atârnă de ea, inclusiv
secretariatul, sunt accesibile în mod egal bărbaţilor şi femeilor.
Reprezentanţii membrilor Societăţii şi agenţii săi se bucură în exer­
ciţiul funcţiunilor lor, de privilegii şi imunităţi diplomatice.
Clădirile şi terenurile ocupate de Societate, de serviciile sau întruni­
rile sale, sunt inviolabile.
Art. 8.— Membrii Societăţii recunosc că ""menţinerea păcii reclamă
reducerea înarmărilor naţionale la minimum compatibil cu siguranţa naţio­
nală şi cu îndeplinirea obligaţiunilor internaţionale impusă printr'o acţiune
comună.
Consiliul ţinând seamă de situaţiunea geografică şi de condiţiunile
speciale ale fiecărui Stat, pregăteşte planurile acestei reduceri în vederea
cercetării şi a hotărârii deosebitelor guverne.
Aceste planuri trebuesc să facă obiectul unei noui cercetări şi, dacă
este nevoe, unei revizuiri Ia fiecare zece ani cel puţin.

1) Pactul S. N. f « e parte integrantă din tratatele de pace dela Ver-

sailles, Saint-Germain, Trianon, etc. şi s'a publicat în capul fiecăruia dintre
t\t fiind acceptat de părţi în acelaş timp cu regulamentul păcei. De aci.
rezultă fraza din art. 5 „sau clauzelor prezentului tratat",
 .După adoptarea lor de către deosebitele guverne, limita înarmărilor
astfel hotărîtă nu poate fi trecută fără consimţământul consiliului.
Considerând că fabricaţiunei particulară a muniţiunilor şi a materia­
lului de răsboiu provoacă serioase obiecţiuni, membrii Societăţii însărcinează
consiliul să avizeze la măsurile potrivite a-i înlătură efectele supărătoare,
ţinând seama de nevoile membrilor Societăţii cari nu pot fabrică muniţiu-
nile de răsboiu necesare siguranţei lor.
Membrii Societăţii se leagă să-şi comunice reciproc, în chipul cel
mai sincer şi mai complet, toate informaţiunile cu privire la scara înarmă­
rilor lor. a programelor militare, navale şi aeriene şi la starea acelora dintre
industriile lor care pot fi folosite pentru răsboiu.
Ari. 9.— O comisiune permanentă va fi alcătuită pentru a-i dă con­
siliului avizul asupra executării dispoziţiunilor din art. 1 şi 8, iar în mod
general asupra chestiunilor milita-e, navale şi aeriene.
Art. 10. —Membrii Societăţii se obligă a respectă şi a menţine î m p o ­
triva oricărei agresiuni din afară integritatea teritorială şi independenta t>o-
litică actuală a tuturor membrilor Societăţii. In caz de agresiune, de ame­
ninţare sau primejdie de agresiune, consiliul avizează asupra mijloacelor de
a asigură îndeplinirea acestei obligaţiuni.
Art. 11.— Se proclamă în mod formal că orice răsboiu sau amenin­
ţare de răsboiu, fie că priveşte sau nu pe unul dintre membrii Societăţii,
interesează Societatea întreagă şi aceasta trebue să iâ măsurile potrivite spre
a apără în mod eficace pacea naţiunilor. In asemenea caz, secretarul general
convoacă imediat consiliul la cererea oricărui membru al Societăţii.
Pe lângă aceasta, se proclamă că fiecare membru al Societă'ii are
dreptul să atragă, în mod prietenesc, atenţia adunării sau consiliului asupra
!
oricărei împrejurări de natură a atinge relaf<«nile internaţionale ş care
ameninţă, prin urmare, să turbure pacea sau buna înţelegere dintre naţiuni
de care atârnă pacea.
Art. 12. — Toţi membrii Societăţii se învoesc că dacă se iveşte între
ei vre-o neînţelegere, în stare să aducă o ruptu ă, o vor supune fie proce­
durii arbitrajului, fie cercetării consiliului. Ei se învoesc că în nici un caz
nu trebuie să recurgă Ia răsboiu înainte de trei luni după sentinţa arbitrilor
sau raportul consiliului.
In toate cazurile prevăzute de acest articol, sentinţa arbitrilor tre­
bue să fie dată într'un termen potrivit, iar raoortul consiliului trebue să fie
întocmit în şease luni dela ziua când va fi fost sezizat despre neînţelegere.
Art. 13. — Membrii Societăţii se învoesc ca, dacă se iveşte între ei
vre-o neînţelegere primitoare, după părerea lor, de o deslegare arbitrală şi
dacă această neînţelegere nu se poate aplana în chip satisfăcător pe calea
diplomatică, chestiunea să fie supusă în total arbitrajului.
Printre chestiunile ce sunt în general primitoare de deslegare arbi­
trală, se proclamă neînţelegerile cu privire la interpretarea unui tratat, la
orice punct de drept internaţional," la realitatea oricărui fapt care, dacă
ar fi stabilit, ar constitui ruptura unui angajament internaţional, sau Ia întin­
derea ori natura reparaţiunii datorită pentru o astfel de ruptură.
 Curtea de arbitraj căreia îi este supusă cauza, e Curtea « u n i t ă de
părţi sau prevăzută în conventiunile lor anterioare.
Membrii Societăţii se obligă de a îndeplini cu bună credinţă sentin­
ţele şi de a nu recurge la răsboiu împotriva nici unui membru al Societăţii
J
care li-s ar conformă. In caz de neîndeplinirea sentinţei, consiliul propune
măsurile care trebue să le asigure executarea.
Art. 14.— Consiliul este însărcinat să pregătească uti proect de Curte
permanentă de justiţie internaţională şi să-1 supună membrilor Societăţii.
Această Curte va fi competentă în toate neînţelegerile de caracter interna­
ţional pe care i-le vor supine părţile. Ea va dă şi avize consultative asupra
oricărei neînţelegeri sau oricărui ?punct cu care o va s e z i z i consiliul sau
adunarea.
Art. 15. — Dacă între membrii Societăţii se iveşte vre-o neînţelegere
de natură să provoace o ruptură şi dacă această neînţelege-e nu es'e supusă
arbitrajului prevăzut la art. 13, membrii Societăţii se învoesc s'o aducă di­
naintea consiliului. Pentru aceasta, este deajuns ca unul dintre ei să înştiin­
ţeze despre neînţelegere pe secretarul general care iâ toate disoozitiunile
în vederea unei anchete şi a unui examen complete.
In termenul cel mai scurt, părţile trebue să-i comunice expunerea
cauzei lor cu toate faptele corespunzătoare şî piesele justificative. Consiliul
poate dispune publicarea imediată.
Consiliul se sileşte să asigure regularea diferendului. Dacă reuşeşte,
publică în măsura ce crede necesar o expunere povestind faptele, explica-
ţiunile ce ele comportă şi termenii aranjamentului.
Dacă neînţelegerea nu s'a putut regulă, consiliul redactează şi publică
un raport, votat fie cu unanimitatea fie cu majoritatea glasurilor, pentru a
face să se cunoască împrejurările neînţelegerii şi soluţiunile ce recomandă drept
cele mat echitabile şi cele mai potrivite cazului.
Orice membru al Societăţii reprezentat în consiliu poate publică de
asemeni o expunere a faptelor neînţelegerii şi a propriilor sale încheeri.
Dacă raoortul consiliului este primit cu unanimitate, votul reprezen­
tanţilor părţilor nesocotindu-se în calculul acestei unanimităţi, membrii So­
cietăţii se obligă să nu recurg"ă la răsboiu împotriva nici unei părţi care se
conformează încheerilor raportului.
In cazul când consiliul nu isbuteşte a face să i-se primească raportul de
către toţi membrii alţii decât reprezentanţii vreuneia din părţile în neînţe­
legere, membrii Societăţii îşi rezervă dreptul să lucreze cum vor crede ne­
cesar pentru menţinerea dreptului şi a dreptăţii.
Dacă una dintre părţi pretinde şi consiliul recunoaşte că neînţelege-
rea'i privitoare asupra unei chestiuni pe care dreptul internaţional o lasă în
competinţa exclusivă a acestei părţi, consiliul va constată lucrul într'un ra­
port, dar fără să recomande vre-o deslegare.
Consiliul poate, în toate cazurile prevăzute prin articolul de fată, să
ducă neînţelegerea dinaintea adunării. Adunarea va trebui să fie tot aşa se-
zitată de neînţelegere după cererea uneia dintre părţi; cererea aceasta va
trebui să fie prezentată în patruspreze zile începând din momentul când
neînţelegerea este adusă dinaintea consiliului.
In orice afacere supusă adunării, dispoziţiunile articolului de fată şl
ale articolului 12 relative la acţiunea şi la puterile consiliului, se aplică de
asemeni la acţiunea şi puterile adunării. Se înţelege că un raport făcut de
adunare cu aprobarea reprezentanţilor membrilor Societăţii reprezentaţi în
consiliu şi a unei majori'ăţi a celorlalţi membrii ai Societăţii, cu exclude­
rea reprezentanţilor părţilor, în fiecare cas. are acelaş efect ca un raportai
consiliului adoptat cu unanimitatea membrilor săi alţii decât reprezentanţii
părţilor.
Art. 16. — Dacă un membru al Societăţii recurge la răsboi, contrar
obligaţiunilor luate în art. 12, 13 sau 15, el este ipso facto considerat ca şi
cum ar fi săvârşit un act de răsboi împotriva tuturor celorlalţi membrii ai
Societăţii. Aceştia se obligă să rupă imediat cu el toate relaţiunile comer­
ciale sau financiare, să interzică orice raporturi între naţionalii lor şi acei
ai Statului în ruptură de pact şi să facă să înceteze toate legăturile finan­
ciare, comerciale sau personale intre naţionalii acestui Stat şf acei ai ori­
cărui alt Stat, membrii sau nu ai Societăţii.
In asemenea cas, tonsiliul are datoria să recomande diferitelor guverne
Interesate efectivele militare, navale sau aeriene, prin care membrii Socie­
tăţii vor contribui respectiv cu forţele armate, destinate a face să se res­
pecte obligaţiunile Societăţii.
Membrii Societăţii se mal învoesc să-şi dea unul altuia un ajutor
mutual la aplicarea măsurilor economice şi financiare de luat în virtutea
articolului de faţă pentru a reduce Ia minimum perderile şi inconvenientele
ce pot rezulta. Ei îşi dau, de asemeni, un ajutor mutual pentru a rezista la
orice măsură specială îndreptată contra unuia dintre ei de către Statul în
ruptură de pact. Ei iau dispoziţiunile necesare spre a înlesni trecerea prîn
teritoriul lor forţelor oricărui membru al Societăţii care participă ia o ac­
ţiune comună pentru a face să se respecte obligaţiunile Societăţii.
Poate fi exclus din Societate orice membru care s'a făcut vinovat de
violarea vreuneia din obligaţiunile rezultând din pact. Excluderea este ros­
tită prin votul tuturor celorlalţi membrii "ai Societăţii reprezentaţi în
consiliu.
Art. 17. — In cas de neînţelegere între două State dintre cari numai
unul este membru al Societăţii sau dintre cari nici unul nu face parte, Sta­
tul sau Statele streine Societăţii sunt invitaţi să se supună obligaţiunilor ce
se impun membrilor săi în scopul aplanării neînţelegerii, în condiţiunile
socotite drepte de către consiliu.
Dacă această învitaţiune 'i primită, dispoziţiunile articolelor 12—16
se aplică sub rezerva modificărilor socotite necesare de către consiliu.
Din momentul trimiterii invitatiunei, consiliul deschide o anchetă
asupra împrejurărilor neînţelegerii şi propune acea măsură care i-se pare
cea mal bună şi cea mai eficace în cazul particular.
 Dacă Statul invitat, refuzând să primească obligaţiunile de membru
al Societăţii în scopul aplanării neînţelegerii, recurge la răsbol împotriva
unui membru al Societăţii, dispozitiunile articolului 16 îi sunt aplicabile.
Dacă ambele părţi invitate refuză să primească obligaţiunile de mem­
bru al Societăţii în scopul aplanării conflictului, consiliul poate lua toate
măsurile şl face toate propunerile de natură a preveni ostilităţile şi a aduce
soiu{ia conflictului.
Art. 18. — Orice tratat sau angajament internaţional încheiat pe viitor
de un membru al Societăţii va trebui să fie imediat înregistrat de secreta­
riat şi publicat de el cât mai curând posibil. Nici unul din aceste tratate
sau angajamente internaţionale nu va fi obligatoriu î i a i n t e de a fi fost în­
registrat.
Art. 19. — Adunarea poate, din când în când, să invite membrii S o ­
cietăţii a proceda la o nouă examinare a tratatelor devenite inaplicabile,
precum şi a situatiunilor internaţionale a căror menţinere ar putea pune în
primejdie pacea lumei.
Art. 20. — Membrii Societăţii recunosc, fiecare în ceea ce-1 priveşte,
că prezentul pact abrogă toate obligaţiunile sau înţelegerile inier se incom­
patibile cu termenii săi şi se leagă în mod solemn să nu mai contracteze pe
viitor aşa ceva.
Dacă înainte de intrarea sa în Societate, un membru a luat obliga­
ţiuni imcompatibile cu termenii pactului, el trebue să ia măsuri imediate
ca să se desfacă de aceste obligaţiuni.
Art. 21. — Obligaţiunile internaţionale, de pildă tratatele de arbitraj
şi înţelegerile regionale, cum este doctrina lui Monroe, care asigură men­
ţinerea păcii, nu sunt socotite de incompatibile cu vre-una din dispozîţiu-
nile prezentului pact.
Art. 22. — Următoarele principii se aplică pentru coloniile şi terito­
riile care, pe urma răsboiului, au încetat de a fi sub suveranitatea Statelor
care Ie guvernau înainte şi care sunt locuile de popoare incapabile încă
să se conducă singure în condiţiunile deosebit de grele ale lumei moderne.
Bună starea şi desvoltarea acestor popoare sunt o misiune sfântă de civili-
zaţiune şi se cuvine a încorpora în prezentul pact garanţii pentru îndepli­
nirea acestei misiuni.
Cea mai bună metodă spre a realiză practic acest principiu este de a
încredinţa ocrotirea acestor popoare naţiunilor desvoltate care, în vederea
mijloacelor, experienţei sau a poziţiunii lor geografice, sunt cele mai în
măsură să-şi ia această răspundere şi care consimt s'o primească: e l e ar
exercita această ocrotire în calitate de mandatare şî 'n numele Societăţii,
Caracterul mandatului trebue să se deosebească după gradul de des-
voltare al poporului, situaţiunea geografică a teritoriului, condiţiunile sale
economice şi orice alte împrejurări analoage.
Unele comunităţi care aparţineau altădată imperiului otoman au atins
un astfel de grad de desvoltare încât viaţa lor ca naţiuni independente
poate fi provi'zor recunoscută sub condiţlunea ca administraţia lor să fie
îndrumată de sfaturile şi ajutorul unui mandatar până 'n momentul când
ele vor fi în stare să se conducă singure. Dorinţele acestor comunităţi tre-
bue să fie din capul Jocului luate 'n seamă intru alegerea mandatarului.
Gradul de desvoltare Ia care se află alte popoare, în spscial acelea
din Africa mijlocie, cere ca mandatarul să ia acolo administraţiunea terito­
riului în conditiuni care, prin interzicerea abuzurilor, precum erau comer­
ţul de sclave, traficul armelor şi acela al alcoolului, vor garanta libertatea
de conştiinţă şi de religie, fără alte limitaţiuni decât acelea pe c a r e l e poate
impune menţinerea ordinei publice şi a bunelor moravuri, şi interzicerea de
a construi fortificaţiuni sau baze militare ori navale şi de a da indigenilor
vre-o instrucţie militară afară de cea pentru poliţia sau apărarea teritoriului
şi care vor asigura, de asemeni, celorlalţi membrii ai Societăţii conditiuni
de egalitate pentru schimburi şl comerţ.
In sfârşit, sunt teritorii precum Sud-Vestul african şi anumite insule
dfn Pacificul austral, care, din cauza slabei densităţi a populaţiunii lor, a
suprafeţei restrânse, a îndepărtării lor de centrele de civilizaţie, a vecină­
tăţii geografice cu teritoriul mandatarului sau dintr'alte împrejurări, n'ar
putea fi mai bine administrate decât sub legile mandatarului, ca o parte
integranfă din teritoriul lui, sub rezerva garanţiilor prevăzute mai sus în
interesul populaţiunii indigene.
In toate cazurile mandatarul trebue să trimeată consiliului un raport
anual privind teritoriile a căror sarcină o are.
Daca gradul de autoritate, de control sau de administn-ţiune ce are
să exerciteze mandatarul n'a făcut obiectul unei convenfiuni anterioare între
membrii Societăţii, se va hoiărâ în mod expres asupra acestor puncte de
către consiliu.
O comisiune permanentă va fi însărcinată să primească şi să cerce­
teze rapoartele anuale ale mandatarilor şi să-i dea consiliului avizul său
asupra tuturor chestiunilor privitoare la executarea mandatelor.
Art 23. — Sub rezervă, şi în conformitate cu dispoziţiunile conven-
ţiunilor internaţionale astăzi existente sau care vor mai fi ulterior înche­
iate, membrii Societăţi:
a) se vor sili să asigure şi să menţină conditiuni de muncă echita­
bile şi omeneşti pentru bărbat, femee şi copil in cuprinsul teritoriilor lor,
precum şi 'n toate ţările unde se întind relaţiunile lor de come'ţ şi de in­
dustrie şi 'n acest scop să stabilească şi să întreţină organizaţiuni interna­
ţionale necesare;
b) se obligă să asigure tratamentul echitabil populaţiunilor indigene
în teritoriile supuse administraţiunii l o r ;
c) însărcinează Societatea cu controlul general al acordurilor privi­
toare la comerţul de femei şi copii, la traficul opiului şi al altor droguri
vătămătoare;
d) însărcinează Societatea cu controlul general ai comerţului de arme
şi menţinerea libertăţii comunicaţiunilor şi tranzitului, precum şi un echi­
tabil tratament comerţului tuturor membrilor societăţii, fiind înţeles că
nevoile speciale ale regiunilor devastate în cursul răsboiulul 1914—1918 vor
trebui să fie luate în consideraţiune ;
f) se vor sili să ia măsuri de ordin internaţional pentru a preveni şi
combate bolile,
Art. 24. — Toate biurourile internaţionale înfiinţate mai înainte prin
tratate colective vor fi, sub rezerva asentimentului părţilor, puse sub auto­
ritatea Societăţii. Toate celelalte biurouri internaţionale si toate comisiunile
pentru reglementarea afacerilor de interes Internaţional, care vor fi pe urmă
înfiinţate, se vor pune sub autoritatea Societăţii,
Pentru toate chestiunile de interes internaţional regulate prin con-
ventiuni generale, dar nesupuse controlului comisiunilor sau biurourilor in­
ternaţionale, secretariatul Societăţii va trebui, dacă o cer părţile şi dacă
admite consiliul, să adune şi să dlstribue toate Informaţiunile folositoare
şi să dea întregul ajutor necesar sau dorit.
Consilul poate hotăra să se înglobeze între cheltue'ile secretariatului
acelea ale oricărui biurou sau comisiuie pusă sub autoritatea Societăţii.
Art. 25. — Membrii Societăţii se obligă să încurajeze şi să spriji-
rească înfiinţarea şi cooperarea organizaţiunilor voluntare naţionale ale
Crucei Roşii, autorizate in formă, 'are au de obiect îmbunătăţirea sănătăţii,
apărarea preventivă împotriva boalei şi îndulcirea suferinţei în lume.
Art. 26. — Amendamentele la prezentul pact vor intra în vigoare de
la ratificarea de către membrii Societăţii, ai căror reprezentanţi compun
consiliul, şi de către majoritatea acelora ai căror reprezentanţi alcătuesc
adunarea.
Orice memb-u al Societăţii este liber să nu primească amendamentele
aduse pactului, în care cas încetează de a face parte din So vietate.

Membrii originari ai S. N. semnatari ai

tratatelor de p a c e :
Statele Unite HaiM
Belgia Hedjaz
Boiivia Honduras
Brazilia Italia
Imperiul britanic laponia
-Canada Liberia
[Australia Nicaragua
^Africa de Sud Panama
r
.Noua Zelanda Pe u
(india Polonia
China Portugalia
Cuba România
r Ecuator Statul Sârbo-Croato-Slovenilor
Franţa Siam
Grecia Cehoslovacia
Guatemala Uruguay
 State invitate şi c v e au aderat la pact:
l
Argentina ) | Olanda
Chili Persia
Columbia Salvador
Danemarca Suedia
Spania Elveţia
Norveoia Venezuela
Paraguay

State admise, după cerere, de adunarea S. N. din 1920:

Albania, Austria, Bulgaria, Cosla-Rica, Finlanda, Luxemburg.

State admise de adunarea din 1921:

Estonia, Letonia, Lituania.

1) Retrasă ulterior ca protestare împotriva respingerii amendamentu­

lui la pact privitor la admiterea de membrii in sânul Societăţii.
 Actul dela Alba-Iulia
Textul rezoluţiunii de vnire votată în unanimitate şi prin
aclamaţiuni :
I. Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi
ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi Ia Alba-Iulia în
ziua de 18 Noembrie (1 Decembrie) 1918, decretează unirea acelor Români
şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională
proclamă în deosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul
cuprins între râurile Murej, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie pro­
vizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. In legătură cu aceasta ca principii fundamentale la alcătuirea noului
Stat român, Adunarea naţională proclamă următoarele:
1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin
indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în
Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indi­
vizilor ce-1 alcătuesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru
toate confesiunile de Stat.
3. înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate te­
renurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în
mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezen­
tarea în comune, judeţe ori Parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire; libera propa­
gandă a tuturor gândirilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietă­
ţilor, în special a proprietăţilor mari. In baza acestei conscrieri, desfiinţând
fidei comisele şi în temeiul dreptului de a micşoră după trebuinţă latifun­
diile, i-se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate târâtor, păşune,
pădure) cel puţin atât cât s'o poată munci el şi familia lui. Principiul con­
ducător al acestei politici agrare e pe deoparte promovarea nivelării sociale,
pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncltorimei industriale i-se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii
cari sunt legiferate în cele mai avansate State industriale din Apus.
IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de
pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea
şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă,
1 ar în viitor să se elimineze rasboiul ca mijloc pentru regularea raporturilor
internaţionale.
 V. Românii adunaţi în această adunare naţională salută pe fraţii lor
din Bucovina scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mumă
România.
VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entusiasm libertatea naţiu­
nilor subjugate până azi în monarhia austro-ungară, anume naţiunile ceho­
slovacă, austro-ungară, jugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte că acest
salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei
acelor bravi Români cari în acest răsboiu şi-au vărsat sângele pentru înfăp­
tuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumire! şi admiraţiunei
sale tuturor puterilor aliate cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie
împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru răsboi, a scăpat
civilizaţiunea din ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din
Transilvania, Banat şi ţara ungurească, adunarea naţională hotărăşte institu­
irea unui mare Sfat naţional român, care va avea toată îndreptăţirea să re­
prezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile
lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe cari le va află necesare în interesul
naţiunii.
 Tratatul pentru ocrotirea minorităţilor
sau Cap. I din „Tratatul dintre principalele puteri aliate şl
asociate şl România" din 9 Decembrie 1919

Art. 1.— Remania se obligă ca stipulaţiunile cuprinse în Art. 2 — 8

din prezentul capitol să fie recunoscute ca legi fundamentale astfel că nici
o lege, nici un regulament şi nici un act oficial să nu fie în contrazicere
sau în opoziţiune cu aceste stipulaţiuni şi ca nici o lege, nici un regulament
şi nici un act oficial să nu aibă precădere fată de ele.
Art. 2. — România se obligă să acorde tuturor locuitorilor fără deo­
sebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religiune, de­
plina şi întreaga protecţiune a vieţii şi libertăţii lor.
Art. 3. — România recunoaşte ca supuşi români de plin drept şi fără
nici o altă formalitate, orice persoană domiciliată ia data punerii în vigoare
a prezentului tratat, în cuprinsul teritoriului integral al României inclusiv
teritoriile ce i-au fost atribuite prin tratatele de pace cu Austria, Ungaria
şi Bulgaria, sau teritoriile ce vor putea să-i fie atribuite, afară de cazul când
zisa persoană s'ar putea prevala de altă naţionalitate decât cea austriacă,
ungară sau bulgară.
Cu toate acestea, supuşii austriaci, unguri sau bulgari în vârstă de
mai mult de 18 ani, vor avea facultatea, în condiţiunile prevăzute prin zisele
tratate, să opteze pentru orice altă naţionalitate le-ar fi deschisă. Opţiunea
bărbatului va atrage pe aceea a femeei şi opţiunea părinţilor va atrage pe
a copiilor în vârstă mai mică de 18 ani.
Persoanele care au exercitat dreptul de opţiune de mai sus vor trebui
în cele 12 luni care vor urma să-şi strămute domiciliul în Statul pentru care
vor i i optat, în afară de dispozi|iunile contrarii ale tratatelor de pace cu
Austria, Ungaria şi Bulgaria. Ele vor fi libere să-şi păstreze bunurile i m o ­
biliare ce au pe teritoriul român. Ele îşi vor putea duce bunurile mobile
de orice fel. Pentru aceasta nu li-se va putea impune nici o taxă de eşire.
Art. 4. — România recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi
fără nici o altă formalitate, persoanele de naţionalitate austriacă, ungară sau
bulgară care s'au născut pe teritoriile cedate României prin tratatul de pace
cu Austria, Ungaria si Bulgaria din părin|i cari au domiciliat acolo cu toate
că, la data punerii în vigoare a prezentului tratat, ele propriu zis nu locuiau
acolo.
Cu toate acestea, în cei doui ani cari vor urma după punerea în v i ­
goare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea declara înaintea aufo-
rităţllar române competente din ţara lor de reşedinţă că renunţă la naţiona­
litatea română şi ele vor înceta din acel moment de a mai fi considerate
ca supuşi români. In privinţa aceasta, declaratiunea bărbatului se va considera
că atrage pe a femeei, Jar aceea a părinjilor pe a copiilor în vârstă de mai
pujin de 18 ani.
 Art, 5, — România se obligă sâ nu aducă nici o piedică exerciţiului
dreptului de opfiune prevăzut în tratatele încheiate sau care urmează să fie
încheiate de puterile aliate şi asociate cu Austria, Ungaria şi Bulgaria şi
îngăduind celor interesat să dobândească sau nu naţionalitatea română.
Art. 6. — Naţionalitatea română va fi dobândită de plin drept, prin
simplul fapt al naşterii pe teritoriul român, de orice persoană care nu poate
prin naştere invoca vre-o altă na[ionalitate.
Art. 7. — România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin
drept şi fără nici o formalitate, pe Evreii locuind în toate teritoriile Ro­
mâniei şi cari nu s'ar putea folosi de nici o altă naţionalitate.'
Art. 8. — To|i supuşii români vor fi egali înaintea legei şi se vor
bucura de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, de
limbă sau de religiune.
Deosebirea de religiune, de credinţă sau de confesiune va trebui să
nu păgubească pe nici un supus român în ceea priveşte folosinja drepturi­
lor civile şi politice, în special pentru admiterea în slujbe publice, func­
ţiuni şi onoruri sau întru exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii.
Nu se va impune nici o restric|iune contra liberei întrebuinfări pentru
orice supus român a unei limbi oarecare, fie în relaţiunile private sau de
comerţ, fie în materie de religiune, de presă sau de publicajiuni de orice
natură, fie în adunările publice.
Cu toată stabilirea de către guvernul român a unei limbi oficiale, se
vor acorda înlesniri cuvenite supuşilor români de altă limbă decât cea ro­
mână, pentru întrebuinţarea limbei lor fie oral, fie în scris înaintea tri­
bunalelor.
Art. 9. — Supuşii români aparţinând minorităţilor etnice, de religiune
sau de limbă, se vor bucură de acelaş tratament şi de aceleaşi garanţii de
drept şi de fapt ca şi ceilalţi supuşi români. Vor avea mai ales drept egal
de a înfiinţa, de a conduce şi de a controla, pe proprie cheltuială, institu-
ţiuni de binefacere, religioase sau sociale, şcoli şi alte stabilimente de edu-
caţiune, cu dreptul de a întrebuinţa în mod liber limba lor în ele şi de a-şi
exercita liber religiunea lor.
Art. 10. — In materie de învăţământ public, guvernul român va acorda,
în oraşele şi judeţele unde locueşte o proporţie considerabilă de supuşi ro­
mâni de altă limbă decât limba română, înlesni.i potrivite spre a asigura
ca în şcolile primare instrucţiunea să fie dată în limba lor proprie copiilor
acestor supuşi români. Această stipulaţiune nu va împiedica guvernul român
de' a face obligator învăţământul limbei române în zisele şcoli.
In oraşele şi judeţele unde locueşte o proporţie considerabilă de s u ­
puşi români cari aparţin minorităţilor etnice, de religiune sau de limbă, se
va asigura acestor minorităţi o parte echitabilă la folosinţa şi împărţirea
sumelor ce ar putea fi atribuite din fondurile publice prin budgetul Statului,
budgetele municipale sau altele, pentru scopuri de educaţiune, de religiune,
sau de caritate.
 lîî

Ârt. 11. — România primeşte să dea, sub controlul Statului român,

comunităţilor Secuilor şi Saşilor din Transilvania, autonomia locală înceeace
priveşte chestiunile religioase şi şcolare.
Art. 12. — România consimte ca în măsura în care stipulaţiunile ar­
ticolelor precedente ating persoane care aparţin minorităţilor de rasă, de
religiune sau de limbă, aceste stipulaţiuni să constitue obligaţiuni de inte­
res internaţional şi să fie puse sub garanţia Societăţii naţiunilor. — Ele nu
vor putea fi modificate fără consimjământul majorităţii consiliului Societăţii
naţiunilor.
Statele Unite ale Americei, Imperiul britanic, Franţa, Italia şi Japonia
se obligă să nu refuze consimţământul lor la orice modificare a ziselor ar­
ticole, care ar fi aprobată în forma cuvenită de o majoritate a consiliului
Societăţii naţiunilor.
România consimte ca fiecare membru al consiliului Societăţii naţiu­
nilor să aibă dreptul de a semnala atenţiunii consiliului orice infracţiune
sau primejdie de infracţiune Ia oricare din aceste obligaţiuni, şi ca consi­
liul să poată proceda în aşa chip şi să dea orice instrucţiuni ce ar părea
mai nimerite şi mai eficace, după împrejurări.
România consimte ca în cr.s de divergenţă de opinie asupra unor c h e s ­
tiuni de drept sau de fapt cu privire la aceste articole, între guvernul ro­
mân şi una din principalele puteri aliate şi asociate sau oricare altă putere,
care ar fi membră în consiliul Societăţii naţiunilor, această divergenţă să
fie considerată ca un diferend cu caracter internaţional conform cu termenii
articolului 14 din pactul Societăţii naţiunilor. România consimte ca orice
diferend de acest fel dacă cealaltă parte o cere, să fie deferit Curţii perma­
nente de justifie internafională. Decizia Curjii permanente va fi fără apel
şi va avea aceiaşi putere şi valoare ca şi o deciziune dată în virtutea artico­
lului 13 din pact.

Art. 3 din Convenţia internaţională pentru recunoaşterea unirii Basa­

rabiei cu România cuprinde obligaţiunea pentru România de a respecta şi
aplica aceleaşi dispozifiuni, din tratatul pentru ocrotirea minorităţilor, în
ţinutul de peste Prut.

Spre complectare, vom adăuga că textul tratatului special despre mi­

norităţi are un cuprins uniform pentru toate Statele care l'au acceptat, cu
uneia dispozijiuni particulare variind după tara respectivă.
Astfel, art. 7 şi 11 sunt speciale în tratatul cu România. In tratatul cu.
Polonia există o altă dispozijiune specială privitoare la Evrei pentru resa
pectarea Sabbatului. In cel cu regatul Sârbo-Croato-Slovenilor şi cu Grecii
dispozifiuni speciale privitoare la Mahomedani. In sfârşit, prin tratatu
cu Cehoslovacia, se rezervă o autonomie specială Rutenilor din sudul Car-
pafilor.
BIBL. UfJiV.
 INDEX ALFABETIC "
(de chestiunile atinse în lucrare)

ascendenţă (comunitatea istorică) 22-24* — (garanfia şi controlul S. N.) 117,119.

autodeterminare 7, 52, 57, 61*, 65-68*, — (origina ideei) 98-103, 115.
71, 74-78, 84-86, 133, 156-160*. — (procedura şi recursul la S. N.) 117,
— Alba Mia 83-85*, în supliment tex­ 119-129.
tul actului de Unire. — (propunerea Murray) 130.
— v. „federalizare". — (sistemele de) 102 şi nota, 103-113*
autonomie 31, 38, 40*. 57, 65*, 76, 78, 117-120.
82, 90, 108, 110 şi nota, 118, 130, — (tratatul de) V. în supliment.
138-139, 148, 156, 159. opţiune (dreptul de) 67, 69.
balcanizare 54. pace (conferinţa de) 78, 85, 96, 115-116,
capitulaţiuni 101, 105. 143.
centralism 39, 48, 109.
coaliţlune (încercările din Ungaria) — armată 28, 58-59.
79-80. — revizuire 94-95.
pangermanism 5. 17, 38, 52-56, 69.
conştiinţă naţională 18, 21*, 24, 42-43*,
plebiscit 66-74, 80, 84-91. 94-98.
50-52. — (Aland) 71, 74.
cosmopolitism 11. — (Alsacia Lorena) 68-69,
Curtea de justiţie Internaţională 131, — CBurgenland) 93-95.
155. — (Silezia) 86-87.
desnaţionalizare (politica de) 14-15, — (Vilna) 89-92.
39* şi nota, 43* şi nota, 46-47*, 49, politică (de agresiune) 56.
64, 98. — (de echilibru) 37, 41.
drepturile omului 25, 40-41*, 65. — (de supremaţie) 37, 64, 98, 159.
— naţiunii 26-27*. 40-41*, 61*, 65, principiul personalităţii 137, 139.
75, 147. — teritorialităţii 137-138.
federal (izare) 66,75 şi nota, 76, 90,158. rassa (comunitatea sângelui) 15-17*, 28,
guvernanţi, guvernaţi 33-34, 41-42. 38.
imperialis(m)t 37, 40, 51-53, 159. răsboi 36-37. 39, 74, 98, 114, 143.
intervenţlune (dreptul de) 116,121, 123, — (declaraţiile de) 59-60 şi nota.
131, 154, 155. „ . . — şi drept 73.
jus postliminii 68. reciprocitate (principiu de) 112 şi nota,
legea naţionalităţilor (Eotvos) 46. 114.
legitimism 41. . •recunoaşterea Statelor 71, 73, 113-114,
libertate (individuală şi naţională) 50. 116, 146.
limba (comunitatea culturală) 17-22*. religia (comunitatea credinţei) 23-24.
— minorităţilor 138-142*. Societatea naţiunilor 66, 71, 73, 116,
— şi naţionalitatea 2 1 , 46-48*, 109 şi 126-127.
nota. —», (caracterul ei) 143-144.
minorităţi (definifiune) 132-136*. !S-V(pacluI) '71, 100, 124, 143, 145, 149
— v. „ocrotirea". şi textul complect în supliment.
naţiune 1-10*, 12, 26, 61. — vezi „ocrotirea".
— (ca unitate) 11, 38. Statul (definiliune, caractere) 31-33, 35,
— (ca personalitate) 8-9,18, 25, 38, 52, 37, 50-51, 53-54, 69.
54-55. — (formaţiunea, transformafiunea şi
— (elemente constitutive) 10-13*. desmembrarea lui) 74,81-82, 99, IM,
— şi Stat 9, 31, 38, 40, 42-43. 116, 144.
— şi individ 20, 42. — vezi „suveranitatea".
— „politică" 45. Supplex libellus Valachorum 45-46 şi
naţionalism 56, 63-64. nota.
naţionalitate 7-8,10,12,27-28,31,48-49, suveranitatea 10, 34-37, 41, 71-72.
51, 57, 59 şi nota, 60, 62, 65. — (limitatiuni) 36, 130-131, 135, 147-
— (principiu de) 24-27*, 40, 42, 135. 150*, 152.
— (revendicări de) 27,38-39 şi nota, 53. 7
— (şi naţionalităţile) 3 - 4 0 .
ocrotirea (minorităţilor) 89, 98-99, 102. — (opusă S. N.) 150-156.
115. — (şi tendinţele autonomiste) 38.
— (caracterul ei) 87-89,99-100,104-105, teritoriul (comunitatea geografică) 13-
116-117, 119 şi nota, 122. 144. 15*. 43, 45.
— (drepturile ce rezultă) 87-89. Wilson (punctele lui) 77, în supliment
— (drepturi colective) 136-137. textul lor.

1) Numerite din dreptul fiecărui titlu arată pagina unde 'i atinsă chestiunea,
iar semnul * însemnează o tratare mai desvoltată a chestiunii respective.
 T A B L A DE MATERII
Pagina

I. Naţiunea ca realitate şi unitate socială . . . 1

II. Naţiunea în conflict cu Statul 31

III. Statul naţional, autodeterminarea şi minorităţile. 63

IV. Societatea naţiunilor supra-Stat sau comunitate

internaţională? 143

Suplimentul 161

Index alfabetic al materiei . 179