Caiet 18

ACADEMIA ROMÂNĂ
Grupul de reflecţie
Evaluarea Stării Economiei Naţionale
ESEN - 2
INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CONDIŢIONALITĂŢI ALE POLITICILOR

AGRICOLE ŞI ALIMENTARE
Secţia de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie a Academiei Române

Institutul Naţional de Cercetări Economice
Centrul de Informare şi Documentare Economică
ACADEMIA ROMÂNĂ
Grupul de reflecţie
Evaluarea Stării Economiei Naţionale
Coordonare generală:
Academician Eugen SIMION
Preşedintele Academiei Române
Coordonare executivă:
Academician Aurel IANCU
Consiliul de orientare şi evaluare ştiinţifică:
Secţia de ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie a Academiei Române

Acad. Tudorel POSTOLACHE, preşedintele Secţiei;
Prof. dr. Constantin BĂRBULESCU, m.c.; Acad. Mircea Paul COSMOVICI;
Prof. dr. Daniel DĂIANU, m.c.; Acad. Emilian DOBRESCU;
Prof. dr. Ion DOGARU, m.c.; Acad. Ion FILIPESCU;
Acad. Aurel IANCU, vicepreşedinte executiv;
Prof. dr. Constantin IONETE, membru de onoare al Academiei Române;
Prof. dr. Mugur C. ISĂRESCU, m.c.; Acad. Costin KIRIŢESCU;
Prof. dr. Vasile STĂNESCU, membru de onoare al Academiei Române;
Acad. Iulian VĂCĂREL; Prof. dr. Gheorghe ZAMAN, m.c.;
Prof. dr. Cătălin ZAMFIR, m.c.
Institutul Naţional de Cercetări Economice
Prof. dr. Mircea CIUMARA, director general
Prof. dr. Valeriu IOAN-FRANC, director general adjunct
Prof. dr. Gheorghe DOLGU
Directoratul şi secretariatul ştiinţific
Prof. dr. Valeriu IOAN-FRANC; Prof. dr. Sorica SAVA;
Mircea FÂŢĂ; Drd. Aida SARCHIZIAN; Dan OLTEANU
Ediţie realizată cu asistenţă financiară din partea Comunităţii Europene,

grant B7-030-ZZ00 24.03.08.15.
Punctele de vedere exprimate în acest studiu aparţin autorilor şi, prin urmare, nu pot fi
considerate în nici un fel ca exprimând punctul de vedere oficial al Comunităţii Europene.
CUPRINS
1. Analiza efectelor politicilor agricole în perioada 1990-1999............................... 7

Dinu GAVRILESCU,
Henry GORDON,
Emil TEŞLIUC
1.1. Agricultura în tranziţie – o evaluare comparativă ........................................7
1.2. Etapele tranziţiei .......................................................................................15
1.2.1. Setea de reformă (Reforma fondului funciar din 1991) ...................16
1.2.2. 1992-1996: Frica de reformă “mâna forte a statului” ......................18
1.2.3. După 1997: Momentul adevărului – imperativul reformei................21
1.3. O evaluare a celor zece ani ......................................................................24
1.4. Analiza reformelor agricole din perioada 1997-2000 ................................28
1.4.1. Rolul central al ASAL......................................................................29
1.4.2. Componentele iniţiale .....................................................................32
1.4.3. Efectele...........................................................................................34
Bibliografie .......................................................................................................45
2. Efectele adoptării Politicii Agricole Comunitare asupra bunăstării ....................46
Cecilia ALEXANDRI,
Cornelia ALBOIU
Introducere.......................................................................................................46
2.1. Consumul şi cererea alimentară - evoluţii după un deceniu de tranziţie .....46
2.2. Metodologie ..............................................................................................49
2.3. Descrierea scenariilor ...............................................................................52
2.4. Analiza rezultatelor ...................................................................................56
Concluzii ..........................................................................................................60
Anexă ..............................................................................................................62
Bibliografie .......................................................................................................65
3. Ce politică agricolă trebuie să promoveze România?.......................................66
Dinu GAVRILESCU,
Ioan DAVIDOVICI,
Cristina CIONGA
Gheorghe HURDUZEU
3.1. Evaluarea politicilor agricole: restricţii şi oportunităţi.................................66
3.2. Posibile opţiuni strategice .........................................................................68
3.2.1. Formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale ..............................69
3.2.2. Relansarea procesului investiţional ................................................72
3.2.3. Formarea unei structuri agrare performante ...................................76
3.2.4. Facilitarea procesului de creştere a productivităţii marginale
a resurselor de muncă din zonele rurale.........................................79
Anexă ..............................................................................................................84
4 ESEN-2 - INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Bibliografie .......................................................................................................87
4. Privatizarea în agricultură .................................................................................90
Gabriel IONIŢĂ,
Jacqueline LEONTE,
Daniela GIURCA
Introducere.......................................................................................................90
4.1. Crearea noilor structuri de proprietate funciară.........................................90
4.1.1. Istoria proprietăţii funciare în România ...........................................90
4.1.2. Structura fermelor în perioada pretranziţiei.....................................94
4.1.3. Reforma agrară şi reforma funciară în perioada tranziţiei.............100
4.2. Privatizarea sectoarelor din amontele şi avalul agriculturii......................123
4.2.1. Structura sectoarelor din amontele şi avalul agriculturii
înainte de reformă.........................................................................123
4.2.2. Obiectivele privatizării...................................................................125
4.2.3. Cadrul legal şi instrumentele strategiei de privatizare ..................127
4.2.4. Privatizarea întreprinderilor furnizoare de materii prime
şi servicii .......................................................................................132
4.2.5. Privatizarea în industria alimentară ..............................................137
4.2.6. Privatizarea întreprinderilor din lanţul distribuţie
en-gros şi en-detail .......................................................................140
4.3. Evaluarea stadiului privatizării societăţilor de producţie
şi prelucrare din agricultură ....................................................................141
4.3.1. Situaţia sectorului de producţie şi prelucrare în decembrie 1996....141
4.3.2. Dispoziţiile ASAL privind privatizarea ...........................................146
4.3.3. Implementarea..............................................................................150
4.3.4. Investitori strategici .......................................................................160
4.3.5. Concluzii .......................................................................................163
Bibliografie .....................................................................................................165
5. Sistemul statistic al ţărilor în tranziţie..............................................................166
Cristina CIONGA
5.1. Starea actuală.........................................................................................166
5.2. Domenii prioritare ...................................................................................167
5.2.1. Statistica structurii şi tipologiei fermelor........................................167
5.2.2. Statistica utilizării terenului ...........................................................168
5.2.3. Statistica producţiei agricole vegetale...........................................168
5.2.4. Statistica viticulturii şi cea a pomilor fructiferi................................169
5.2.5. Statistica efectivelor de animale şi a producţiei animaliere...........169
5.2.6. Conturile naţionale pentru agricultură ...........................................169
5.2.7. Statistica forţei de muncă din agricultură ......................................169
5.2.8. Statistica preţurilor agricole ..........................................................170
5.2.9. Modelarea sectorului agricol.........................................................170
Concluzii ........................................................................................................170
Bibliografie .....................................................................................................170
CONTENTS
1. Analysis of agricultural policy effects in the period 1990-1999 ...........................7

Dinu GAVRILESCU,
Henry GORDON,
Emil TEŞLIUC
1.1. Agriculture in transition – a comparative assessment.................................7
1.2. Transition stages ......................................................................................15
1.2.1. Thirst for reform (Land reform of 1991)...........................................16
1.2.2. 1992-1996: Fear of reform “firm grip of the state” ...........................18
1.2.3. After 1997: The moment of truth – reform imperative .....................21
1.3. Assessment of the ten years ....................................................................24
1.4. Analysis of agricultural reforms in the period 1997-2000..........................28
1.4.1. Central role of ASAL .......................................................................29
1.4.2. Initial components ...........................................................................32
1.4.3. Effects.............................................................................................34
Bibliography .....................................................................................................45
2. Effects of Common Agricultural Policy adoption upon welfare..........................46
Cecilia ALEXANDRI,
Cornelia ALBOIU
Introduction ......................................................................................................46
2.1. Food consumption and demand – evolutions after one decade
of transition ...............................................................................................46
2.2. Methodology .............................................................................................49
2.3. Description of scenarios............................................................................52
2.4. Analysis of results.....................................................................................56
Conclusions .....................................................................................................60
Annex ..............................................................................................................62
Bibliography .....................................................................................................65
3. What agricultural policy should Romania promote?..........................................66
Dinu GAVRILESCU,
Ioan DAVIDOVICI,
Cristina CIONGA,
Gheorghe HURDUZEU
3.1. Agricultural policy assessment: restrictions and opportunities..................66
3.2. Possible strategic options .........................................................................68
3.2.1. Establishment and development of competitive markets ................69
3.2.2. Investment revival ...........................................................................72
3.2.3. Developing a performing agrarian structure....................................76
3.2.4. Facilitating marginal productivity growth of labour resources
from the rural areas.........................................................................79
Annex ..............................................................................................................84
Bibliography .....................................................................................................87
4. Privatisation in agriculture.................................................................................90
Gabriel IONIŢĂ,
Jacqueline LEONTE,
Daniela GIURCĂ
Introduction ......................................................................................................90
4.1. Creation of new land ownership structures...............................................90
4.1.1. Land ownership structure in Romania.............................................90
4.1.2. Farm structure in the pre-transition period ......................................94
4.1.3. Agrarian reform and land reform in the transition period...............100
4.2. Privatisation of upstream and downstream sectors of agriculture...........123
4.2.1. Structure of upstream and downstream sectors before reform .....123
4.2.2. Privatisation objectives .................................................................125
4.2.3. Legal framework and instruments of the privatisation strategy .....127
4.2.4. Privatisation of companies providing raw materials and services ...132
4.2.5. Privatisation in food industry .........................................................137
4.2.6. Privatisation of companies from the wholesale and retail
distribution chain ...........................................................................140
4.3. Assessment of privatisation stage in the production and processing
units from the farming sector ..................................................................141
4.3.1. Situation of production and processing sector in December 1996..... 141
4.3.2. ASAL provisions concerning privatisation .....................................146
4.3.3. Implementation .............................................................................150
4.3.4. Strategic investors ........................................................................160
4.3.5. Conclusions ..................................................................................163
Bibliography ...................................................................................................165
5. Statistical system of the transition countries ...................................................166
Cristina CIONGA
5.1. Present situation.....................................................................................166
5.2. Priority fields ...........................................................................................167
5.2.1. Statistics of farm structure and typology .......................................167
5.2.2. Statistics of land use .....................................................................168
5.2.3. Statistics of agricultural crop production .......................................168
5.2.4. Statistics of vine and fruit-tree farming..........................................169
5.2.5. Statistics of livestock herds and livestock production....................169
5.2.6. National accounts for agriculture...................................................169
5.2.7. Statistics of agricultural force ........................................................169
5.2.8. Statistics of agricultural prices.......................................................170
5.2.9. Agricultural sector modelling .........................................................170
Conclusions ...................................................................................................170
Bibliography ...................................................................................................170
1. ANALIZA EFECTELOR POLITICILOR
AGRICOLE ÎN PERIOADA 1990-1999
Prof. dr. Dinu GAVRILESCU,
dr. Henry GORDON,
dr. Emil TEŞLIUC,
Institutul de Economie Agrară
1.1. Agricultura în tranziţie – o evaluare comparativă

Confirmând una din “legile” empirice ale dezvoltării, importanţa agriculturii în
ţările în tranziţie a fost şi rămâne mult mai mare comparativ cu ţările dezvoltate,
precum cele din Uniunea Europeană. La începutul tranziţiei, agricultura ţărilor din
Europa Centrală şi de Est (TECE) contribuia cu circa 17% la formarea PIB şi
22,7% din ocuparea mâinii de lucru, faţă de numai 4,5% şi respectiv 9,5% în UE.
Dimensiunea importantă a sectorului agricol în TECE a atras o atenţie sporită din
partea reformatorilor sistemului. În cea de-a doua jumătate a deceniului trecut, o
dată cu începerea negocierilor de aderare ale TECE la UE, atenţia acordată
dosarului agricol a sporit din nou.
POPopulaţia
PULATIAOCocupată
UPATAINA înGR
agricultură
ICULTURA
Aportul AGRICULTURII
APORTUL agriculturii înIN
PIB
PIBîn ţările CEE
INTARILE CEE INînTA
ţările
RILEC CEE
EE
35 40
DIN TOTAL POPULA|IE OCUPAT~
30 35
25
30
25
20
20
%
15
%
15
10
10
5
5
0
0
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
N
IA
EN
IA
EH
^N
IA
IA
N
C
I
I
A
TO
I
TO
I
A
N
N
LO
EN
A
EH
^N
TU
N
C
V
M
C
LG
A
TO
V
A
LE
LO
O
ES
A
N
U
T
PO
V
O
M
C
LG
LI
SL
V
BU
U
LE
T
R
ES
SL
O
PO
O
LI
SL
BU
U
R
SL
PRE-TRANZITIE POST-TRANZITIE PRE-TRANZI|IE POST- TRANZI|IE
A B
Figura 1.1. Rolul agriculturii în perioada de tranziţie
Sursa: Lerman, Z., 1999.
În decurs de un deceniu, locul agriculturii în economia TECE s-a redus

substanţial, mult mai mult decât contracţia înregistrată în ţările Uniunii Europene.
Acest proces sugerează normalitatea faptului că restructurarea reaşează
economiile TECE pe scheletul normalităţii dominate de terţializare. Fenomenul
este numit marginalizarea agriculturii (vezi figura 1.1). Astfel, în 1998 contribuţia
agriculturii la formarea PIB s-a redus la 3% în UE şi 8% în TECE, iar în total
ocupare la 5,8% în UE şi 17% în TECE. Ceea ce surprinde, aparent, este că
această contracţie a sectorului agricol din ţările din Europa Centrală şi de Est nu a
avut loc pe fondul unei creşteri absolute a PIB comparativ cu punctul iniţial de
pornire – creşteri absolute a PIB înregistrându-se numai în două din cele 10 ţări
(Polonia şi Slovenia) –, ci dimpotrivă.
Din punct de vedere al locului agriculturii în economie, grupul ţărilor din

Europa Centrală şi de Est este divers. În Cehia, Slovacia şi Slovenia, agricultura
joacă un rol marginal, în timp de în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria este
una din ramurile importante ale economiei. Tranziţia a condus la reducerea pon-
derii agriculturii în PIB în toate ţările, cu excepţia României. Similar, s-a înregistrat
o reducere a ocupării în toate ţările din zonă, cu excepţia României şi Lituaniei.
Reducerea ponderii agriculturii în formarea PIB şi în ocupare în TECE nu
poate fi atribuită, aşa cum am menţionat anterior, “legităţilor” dezvoltării în perioa-
da de tranziţie. Acest proces a evoluat diferit în ţările TECE influenţat puternic de
factori exogeni şi endogeni. Factorii exogeni dominanţi au fost dispariţia pieţei în-
chise CAER şi în principal a Rusiei ca mare importator, impactului cu efect de
constrângere a competitivităţii pieţei internaţionale. În acest caz regulile exogene
au şocat şi au lăsat în prima etapă producătorii neobişnuiţi cu constrângerile com-
petiţiei, ci mai degrabă cu o protecţie relativ tradiţională. Factorii endogeni care au
dominat au fost: impactul negativ asupra productivităţii a primei faze a reformei
funciare, regresia tehnologică, îngustarea cererii de consum, precum şi perturbări-
le legate de procesele de ajustare ale sistemelor de producţie a lanţurilor agroali-
mentare, precum şi a pieţelor. Estimări recente (OECD, 2000) indică o reducere
substanţială a transferurilor implicite către sectorul agricol (măsurate prin Echiva-
lentul subvenţiei la producător, ESP) în perioada tranziţiei, comparativ cu perioada
“economiei de seră”, centralizat-planificate. Se impune, legat de această consta-
tare, o evaluare mai consistentă a acestui subiect. O astfel de evaluare separă
două perioade, şi anume: perioada de exploatare a agriculturii iniţial şi perioada
de reconsiderare în ultimii ani.
Astfel, în perioada de “construire a socialismului” ţările TECE şi în special
cele mai puţin dezvoltate (Albania, Bulgaria, România) au fost confruntate cu o
adevărată “febră a industrializării” şi cu un efort de construcţii uriaş a cărui sursă
majoră a fost agricultura, trecându-se de la o pondere de peste 50% a agriculturii
în PIB la 15-20% proces care a avut loc printr-un transfer imens de resurse de la
agricultură către dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Numai în România
regimul cotelor obligatorii din anii ’50, în fapt o confiscare gratuită a produselor
agricole şi ulterior o politică de preţuri redusă pentru produse agroalimentare, dar
în special agricole precum şi o asistenţă socială foarte redusă pentru acest sector
sunt argumente care se prezintă aparent inexplicabil. Studii serioase privind ESP
în perioada 1950-1980 ar fi de natură să clarifice această chestiune. Întreaga
perioadă socialistă a condus (în special în România) la instalarea unei lipse de
“competitivitate potenţială” datorată în mare măsură proprietăţii care genera
“responsabilităţile limitate”, dar şi limitării spiritului antreprenorial – ca factor al
progresului tehnologic.
Ulterior lucrurile s-au reconsiderat, izolarea de semnalele pieţei mondiale şi
practicarea în comerţul exterior a cursurilor de schimb valutar distorsionate, care
aveau un efect nociv cert, au permis ca să se înregistreze o protecţie relativă.
Figura 1.2 ilustrează diferenţele de protecţie efectivă acordate agriculturii în ultima
parte a perioadei centralizat planificată comparativ cu cea a tranziţiei. Dacă în
CONDIŢIONALITĂŢI ALE POLITICILOR AGRICOLE ŞI ALIMENTARE 9
perioada socialistă târzie protecţia acordată sectorului agricol în TECE era mai
ridicată decât în ţările OECD, acest raport s-a inversat după 1991, rămânând
totuşi la cote pozitive în majoritatea anilor.
100
%
80
60
40
20
-20
-40
-60
-80
-100
1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Estonia Letonia Rep.Ceha Ungaria Polonia Slovacia Rusia OECD Romania
Figura 1.2. Estimarea sprijinului la producător în OECD şi în unele TECE

Sursa: OECD, 2000.
Nu putem încheia trecerea în revistă a subiectului protecţie, fără să amintim

un element foarte important şi anume faptul că în agricultura socialistă, pământul
nu transfera valoare produsului agricol, nu exista nici renta, nici arenda şi asta ief-
tinea producţia agricolă. Acest lucru nu este luat în calcul în astfel de analize. Pe
această cale preţurile interne efectiv controlate pe baza sistemului cost-plus reali-
zau de fapt un imens transfer de la agricultură spre alte sectoare. La un nivel al
rentei de numai 15% acest transfer a fost de circa 2 miliarde de dolari anual.
Un alt factor care ar putea explica contracţia agriculturii este şocul negativ
asupra ofertei, generat de reformele structurale, în special a celei funciare.
Acestea din urmă au jucat un rol deosebit de important în mai toate economiile în
tranziţie, datorită a doi factori şi anume: reformele funciare, care au condus la
schimbări majore a structurii de proprietate funciară şi de exploatare a terenurilor,
în aproape toate TECE şi faptului că pământul este un factor de producţie fix, care
constrânge procesul de producţie agricol într-o măsură mai mare decât ceilalţi
factori (figura 1.3 şi tabelul 1.1).
TARILE CEE
100
80
60
%
40
20
0
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
IA
*
IA
IA
EE
N
C
EN
EH
A
LO
TO
A
C
TO
A
V
V
TU
LG
C
O
O
ES
PO
LE
N
O
LI
SL
BU
SL
U
R
1997 1990
Figura 1.3. Dinamica suprafeţei cultivate în ferme individuale în ţările CEE

Tabelul 1.1
Gradul de concentrare şi de fărâmiţare a exploataţiilor agricole, 1997

Ţara % Teren agr. Total ferme Ferme < 5 Ha
în ferme mari milioane % medie, ha
Letonia 20 Fărâmiţate
Lituania 37 1.0 94.0 0.9
UE 40 Normal 7.3 57.0 1.8
Slovenia 40 0.1 78.0 1.3
România 50 4.0 88.0 0.9
Estonia 60
Republica Cehă 82 Dualitate 0.5 96.0 1.5
Bulgaria 90 1.8 99.0 0.5
Ungaria 92 1.2 96.0 0.7
Slovacia 97
Coloana a doua ilustrează procentul terenurilor agricole administrate de cele mai mari 10% din
fermele din respectiva ţară.
Sursa: Lerman, Z., 1999.
La începutul tranziţiei, trăsăturile agriculturii socialiste erau:

• Drepturi de proprietate difuze asupra terenurilor, asociate conceptului de
proprietate de stat sau cooperatistă, care nu erau de natură să exercite
un control asupra utilizării proprietăţii. Proprietatea de stat şi cooperatistă
erau dominante în mai toate TECE. Proprietatea privată avea o
importanţă marginală, iar protecţia acesteia nu era sistematic garantată
de către puterea publică.
• Organizarea producţiei în forme cooperatiste. În general, aceste forme
de organizare a producţiei sunt ineficiente datorită prezenţei hazardului
moral, lipsei stimulentelor individuale şi posibilităţii de a-şi însuşi beneficii
fără ca cineva să fie afectat în mod direct.
• Exploatarea terenurilor agricole avea loc în ferme de producţie mari, cu
dimensiuni exagerate, ce atrăgea dis-economii de scară. În medie, între-
prinderile agricole de stat şi cooperativele agricole de producţie aveau în
exploatare circa 2000 hectare şi antrenau circa 500 salariaţi sau membri
cooperatori. Astfel de structuri de producţie erau ineficiente, datorită
costurilor mari de monitorizare, lipsei de transparenţă în gestionarea
patrimoniului şi în identificarea subunităţilor cu performanţe slabe.
• Fixarea producţiei pe baza planurilor administrative, fără a urmări
maximizarea raportului dintre încasări şi cheltuieli, fără a ajusta structura
sau nivelurile producţiei în funcţie de preferinţele consumatorilor.
Planurile de producţie s-au dovedit insensibile la semnalele pieţei,
generând simultan penurii pe anumite pieţe şi excedente pe alte pieţe.
• Lipsa disciplinei financiare, prin promovarea de către stat a unei politici

de creditor slab, atât în relaţia cu bugetul, băncile comerciale sau ceilalţi
furnizori. Procesele de producţie ineficiente erau tolerate printr-o politică
activă de subvenţii care “recompensa” fermele cu pierderi, precum şi de
utilizarea compensărilor şi/sau iertării de datorii a aceloraşi ferme.
Între aceste forme de organizare a agriculturii socialiste şi mecanismul
economiei de piaţă era o incompatibilitate majoră. Nu toate ţările au înţeles la fel
de repede acest lucru, adică nevoia de a privatiza proprietatea funciară prin
restituire sau vânzare, de a schimba structurile de producţie colectiviste cu cele
ale agriculturii private, bazate pe fermele individuale familiale, de dimensiuni mult
mai mici.
Decolectivizarea a fost un proces mai uşor acceptat de ţările din regiune,
comparativ cu cel al privatizării fermelor de stat. Ca urmare a decolectivizării,
numărul fermelor familiale a sporit dramatic, în paralel cu atomizarea proprietăţii
funciare şi a exploataţiilor agricole. În majoritatea TECE, între 40 şi 70% din
terenul agricol este lucrat acum în ferme individuale private familiale, model
similar cu al UE, unde cifra similară este 55%. Un exemplu extrem este Letonia,
unde structurile colectiviste au fost înlocuite aproape integral de fermele indivi-
duale private. La capătul opus se situează Slovacia, unde acest proces a avut un
impact marginal.
Noul model de exploatare a pământului a contrariat specialiştii agricoli din
aceste ţări, obişnuiţi cu sistemul latifundiilor de stat. Comparativ cu sistemul
socialist, cel rezultat în urma proceselor de restituire şi privatizare este unul dual,
în care un număr mic de ferme de dimensiuni mari controlează o suprafaţă mare
de teren agricol, alături de un număr mare de ferme individuale şi unde la
proprietatea individuală simţul proprietăţii este principalul martor al performanţei.
În ciuda acestor păreri, analize comparative indică o relativă asemănare a situaţiei
rezultate în urma reformelor funciare şi modelele de producţie agricolă din
economiile de piaţă consolidate.
Din punct de vedere al concentrării terenurilor în ferme mari, distingem prin
comparaţie cu structura după mărime a fermelor din Uniunea Europeană trei tipuri
de ţări (tabelul 1.1). În Republica Cehă, Bulgaria, Ungaria şi Slovacia primele 10%
din ferme deţin peste 82% din suprafaţa agricolă, în timp ce fermele mici, ce
dispun de sub 5 ha de teren, reprezintă peste 96% din numărul fermelor. Acest
model de organizare a exploataţiilor agricole este unul dual. Contrar convingerii
multora, nivelul actual de fragmentare a proprietăţii şi al exploataţiilor agricole din
Estonia, România şi Slovenia nu este mai ridicat comparativ cu UE. România, în
orice caz, are un grad de concentrare a proprietăţii funciare comparabil cu UE. În
fine, în Letonia, Lituania şi Polonia modul de organizare al exploataţiilor funciare
indică un grad mai ridicat de fărâmiţare comparativ cu UE. Din punct de vedere al
ponderii fermelor mici în totalul terenului agricol sau al dimensiunilor medii ale
fermelor mici, TECE înregistrează un nivel de atomizare a exploataţiilor funciare
mai pronunţat decât în UE.
Modelul care se instalează al fermelor familiale este o istorie de succes nu

numai în UE, dar şi în SUA. Sunt disputate încă două teze contradictorii care
afirmă (D. Gavrilescu, 1997):
• prima că aceste ferme s-au născut şi s-au dezvoltat impunându-se şi
fiind competitive în sine;
• a doua că determinanţi istorici, politici şi instituţionali au asistat şi
promovat acest tip şi l-au făcut redutabil.
În fine în acest caz dispariţia acestui determinant ar conduce poate la o
reconsiderare a tipului de exploataţie în agricultura europeană. Chestiunea este
de mare actualitate pentru ţările TECE care sunt încă frământate de întrebarea
“tranziţia către ce?” întrebarea este plusată de dilema “de ce atomizarea proprie-
tăţii şi a exploataţiei?” când există anumite concentrări care evident dau dimensiu-
nea economică de scală şi producţiei agricole. Întrebarea este şi sustenabilă cu
modelul fermei familiale americane a cărei dimensiuni medii de peste 500 ha
păstrează vitalitatea antreprenorială a tipului de proprietate şi o potenţează cu
avantajul dimensiunii. Pe de altă parte lucrurile merg foarte bine şi la fermele de
dimensiuni mult mai reduse.
Pe măsură ce dezvoltarea economică a început să aibă acumulări sem-
nificative s-au impus alte obiective. Astfel modelele de dezvoltare rurală şi
abordarea acestora prin optici prietenoase faţă de mediu ar devansa în prezent în
lume mult preocupările pentru dezvoltarea agricolă. Susţinerile rurale neagricole
sunt cadrul unei dezvoltări pe cu totul altă filozofie, unde diversificarea şi
ecologizarea dau o notă pozitivă particulară dimensiunii reduse a fermei.
Politica agricolă a ţărilor în tranziţie a suferit de lipsă de focalizare pe un
model teoretic care să indice nu numai punctul către care se îndreaptă sectorul, ci
şi calea de urmat, respectiv etapizarea măsurilor necesare pentru a dezvolta
mecanismele pieţei. În toate ţările, reformele din agricultură au fost puternic
influenţate de politica de zi cu zi, fiind dominate de elementul tactic, dar operând
în absenţa elementului strategic. În al doilea rând, reformele din agricultură au fost
grevate de ezitări mai puternice decât în alte sectoare, precum industria, comerţul
sau serviciile.
Clasamentul cursei: câştigători şi perdanţi
Ca şi în celelalte sectoare ale economiei, reformele de piaţă au condus, cel
puţin în perioada iniţială, la rezultate sub aşteptări. Nu a avut loc o creştere rapidă
a producţiei agricole, ci dimpotrivă. Transformarea structurilor economice s-a
dovedit a fi o sarcină foarte complexă. În mare parte aceasta s-a datorat aplicării
incomplete a măsurilor necesare pentru transformarea structurilor de producţie,
din ferme de dimensiuni foarte mari - majoritatea în proprietate de stat sau coope-
ratistă -, în ferme familiale private. Cele mai multe ţări au menţinut, într-o formă
sau alta, aceste structuri ale vechiului sistem. Mai mult, ţările cu performanţe
agricole negative au dus şi o politică părtinitoare, de sprijin a vechilor structuri în
detrimentul sectorului fermelor private (vezi tabelul 1.2).
Tabelul 1.2
Criteriile folosite pentru clasificarea reformelor din agricultură

în ţările în tranziţie
Politică comerci- Reforma Privatizarea in- Sistem financiar Cadrul institu-
ală şi de preţuri funciară dustriei alimen- rural ţional - servicii
conformă pieţei tare şi de materii publice
prime agricole
1-2. Control direct 1-2. Sistem domi- 1-2. Industrii de 1-2. Sistem de tip 1-2. Instituţii de
al statului asupra nat de ferme mari stat cu caracter sovietic, cu “Agro- control al econo-
preţurilor şi al pie- de monopol bank” ca singura miei
ţelor sursă de finanţare
3-4. Desfiinţarea 3-4. Există cadru 3-4. Stadiu incipi- 3-4. Introducerea 3-4. Restructurare
sistemului de pre- legislativ pentru ent de elaborare de noi reglemen- modestă a institu-
ţuri de referinţă şi privatizarea su- pentru privatiza- tări bancare; acti- ţiilor publice şi gu-
a controlului asu- prafeţelor agricole rea spontană şi vitate bancară re- vernamentale
pra preţurilor; şi restructurarea privatizarea în dusă sau inexis-
NTB semnificativ fermelor; imple- masă tentă
pentru importuri şi mentarea lansată
exporturi de curând
Pieţe în majoritate 5-6. Stadiu avan- 5-6. Implementa- 5-6. Restructura- 5-6. Instituţii gu-
liberalizate con- sat al privatizării rea programelor rea sistemului vernamentale şi
strânse de absen- suprafeţelor agri- de privatizare în bancar existent, locale parţial re-
ţa competiţiei şi cole, dar restruc- curs de desfăşu- apariţia băncilor structurate
de rămăşiţe ale turarea fermelor rare comerciale
politicilor comerci- mari nu este com-
ale de control plet terminată
7-8. Toate inter- 7-8. Majoritatea 7-8. Majoritatea 7-8. Apariţia insti- 7-8. Structura gu-
venţiile economi- suprafeţelor agri- industriilor sunt tuţiilor financiare vernamentală a
ce de tip centrali- cole sunt privati- privatizate într-un pentru agricultură fost reorientată, în
zat sunt îndepăr- zate, dar acorda- cadru ce permite timp ce cerceta-
tate. Politicile e- rea titlurilor de investiţii străine rea, serviciile de
conomice şi de proprietate nu s-a directe extensie şi educa-
piaţă sunt în con- terminat, iar piaţa ţia sunt în curs de
cordanţă cu WTO, pământului nu reorganizare
totuşi, pieţele in- funcţionează pe
terne nu sunt pe deplin
deplin dezvoltate
9-10. Pieţe com- 9-10. Structura 9-10. Industrii a- 9-10. Sistem fi- 9-10. Instituţii pu-
petitive, cu politici fermelor pe bază gricole şi livrări de nanciar eficient blice eficiente o-
comerciale şi a- de proprietate pri- inputuri privatiza- pentru agricultură, rientate spre ne-
grare în acord cu vată şi pieţe acti- te, cu competitivi- industrii agricole voile din agricul-
piaţa ve ale pământului tate internaţională şi servicii tura privată
sporită
Sursa: Csaki, C., Fock, A., The agrarian Economies of Central and Eastern Europe and the
Commonwealth of Independent States, World Bank ECSSD Working Paper no. 13, 1999.
Reformele sectorului agricol pot fi grupate în cinci mari domenii:

• crearea unei politici de preţuri, subvenţii şi comercială conformă cu
mecanismele pieţei;
• privatizarea sau restituirea pământului;
• privatizarea industriei alimentare, a comerţului agroalimentar şi a

ramurilor din amonte de agricultură;
• reorganizarea sistemului de finanţare al agriculturii;
• reforma instituţională.
Utilizând criteriile enunţate în tabelul 1.2, un studiu recent (Csaki & Foch,
1999) clasifică adâncimea reformelor întreprinse în cele cinci domenii într-un
număr de 26 de ţări în tranziţie din Europa şi Asia, pe o scală ordinală de la 1 la
10 (tabelul 1.3).
În cazul în care politicile practicate într-un anumit domeniu folosesc instru-
mente tipice economiilor centralizat planificate scorul este 1, în timp ce utilizarea
mecanismelor de piaţă în reglarea producţiei agricole primeşte scorul 10.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul 1.3.
Tabelul 1.3
Stadiul reformelor din agricultură în economiile în tranziţie din centrul

şi estul Europei şi Comunitatea Statelor Independente în 1999 (1997)
Scală ordinală, 1= economie centralizat planificată; 10 = reformele de piaţă încheiate
Ţara Politică co- Reforma Industria ali- Sistem Cadrul insti- Scor
mercială şi de funciară mentară şi financiar tuţional, ser- total
preţuri con- de materii pri- rural vicii publice
formă pieţei me agricole
Ungaria 9(9) 9(9) 10(9) 9(8) 8(8) 9.0(8.6)
Republica Cehă 9(9) 8(8) 9(8) 9(8) 8(8) 8.8(8.2)
Slovenia 9(8) 9(9) 8(8) 7(8) 8(9) 8.2(8.4)
Letonia 8(7) 9(9) 8(7) 8(7) 8(8) 8.2(7.6)
Estonia 9(10) 6(6) 8(7) 8(7) 9(9) 8.0(7.8)
Polonia 8(9) 8(8) 8(7) 7(6) 8(8) 7.8(7.6)
Lituania 8(7) 8(8) 8(7) 6(6) 8(7) 7.6(7.0)
Republica 7(7) 8(7) 8(8) 8(8) 7(7) 7.6(7.4)
Slovacă
Armenia 7(7) 8(8) 7(7) 7(7) 8(8) 7.4(7.4)
Bulgaria 8(6) 8(7) 7(5) 5(4) 6(5) 6.8(5.4)
Macedonia 8(7) 7(7) 7(8) 4(4) 7(6) 6.6(6.4)
Croaţia 6(6) 6(5) 7(6) 6(6) 8(6) 6.6(5.8)
Republica 7(6) 7(6) 6(6) 7(6) 6(5) 6.6(5.8)
Kirkiză
Albania 8(8) 8(8) 8(8) 3(3) 5(5) 6.4(6.4)
Moldova 8(7) 7(6) 7(7) 5(5) 5(4) 6.4(5.8)
Azerbaidjan 7(6) 8(6) 5(5) 5(4) 5(4) 6.0(5.0)
România 6(7) 7(7) 6(6) 5(6) 5(4) 5.8(6.0)
Bosnia- 6(.) 6(.) 6(.) 6(.) 5(.) 5.8(.)
Herţegovina
Georgia 7(7) 6(7) 5(5) 6(6) 5(6) 5.8(6.2)
Rusia 6(7) 5(5) 7(7) 5(6) 5(5) 5.6(6.0)
Kazahstan 5(7) 5(5) 6(7) 6(50 5(5) 5.4(5.8)
Ucraina 6(7) 5(5) 6(7) 5(5) 4(3) 5.2(5.4)
Tadjikistan 5(4) 5(2) 4(5) 2(3) 4(5) 4.0(3.8)
Ţara Politică co- Reforma Industria ali- Sistem Cadrul insti- Scor
mercială şi de funciară mentară şi financiar tuţional, ser- total
preţuri con- de materii pri- rural vicii publice
formă pieţei me agricole
Turkmenistan 2(2) 3(2) 1(1) 1(1) 3(3) 2.0(1.8)
Uzbekistan 3(4) 2(1) 1(1) 1(1) 3(4) 1.8(2.2)
Belarus 2(3) 1(1) 2(2) 2(2) 1(1) 1.6(1.8)
Scor mediu 6.7(6.7) 6.5(6.1) 6.3(6.2) 5.5(5.3) 5.9(5.7) 6.2(6.0)
Sursa: Csaki, C., Fock, A., The agrarian Economies of Central and Eastern Europe and the
Commonwealth of Independent States, World Bank ECSSD Working Paper no. 13, 1999.
Oarecum surprinzător, cele mai mari progrese au avut loc în domeniul

politicilor de preţuri şi subvenţii, a politicii comerciale, sau în procesul de restituire
a terenurilor agricole către foştii proprietari. Restructurarea marilor ferme de stat,
neafectate de procesul de restituire, a fost în general un proces foarte lent. Pro-
gresele cele mai mici s-au înregistrat în domeniul finanţării agriculturii şi al ca-
drului instituţional compatibil cu funcţionarea pieţelor.
Stadiul reformelor din agricultură departajează ţările din Centrul şi Estul
Europei de cele din Comunitatea Statelor Independente. Transformarea agricultu-
rii este mult mai avansată în ţările din centrul Europei, chiar dacă nici aici nu pu-
tem vorbi de încheierea procesului de tranziţie. Politicile de stimulare a producăto-
rilor agricoli, precum şi cel de restituire sau privatizare sunt în mare parte înche-
iate, în timp ce problemele finanţării rurale şi reformele instituţionale sunt în curs.
Transformarea sectorului agricol din ţările din Comunitatea Statelor Inde-
pendente se găseşte într-o fază incipientă. În aceste ţări, există diferenţe mari în-
tre preţurile interne şi cele mondiale, datorită promovării unor politici de tip etatist
în domeniul producerii şi comercializării produselor agricole. De asemenea,
sistemul de pârghii şi instrumente specifice economiei de comandă nu a fost
desfiinţat, remanenţele acestuia continuând să fie simţite .
Experienţa tranziţiei în agricultură a dovedit că, fără stabilitate macroecono-
mică şi fără instituţii ale pieţei eficiente, capabile să asigure supremaţia legii, refor-
mele din agricultură sunt sortite eşecului. Economiile în tranziţie au făcut progrese
remarcabile în liberalizarea preţurilor, reorientarea comerţului exterior, dezvoltarea
unui nou cadru legislativ, a sectorului privat şi în înfiinţarea pieţelor produselor,
factorilor de producţie şi materiilor prime. Celelalte reforme s-au dovedit a fi mai
dificile şi au consumat mai mult timp: privatizarea, schimbarea guvernanţei
corporatiste, restructurarea activităţilor productive şi consolidarea instituţiilor pieţei.
Crizele recente din Rusia şi Asia de Sud-Est au atras din nou atenţia asupra
legăturii intrinseci între stabilitatea macroeconomică şi performanţele sectorului
agricol. De asemenea, aceste crize au accentuat diferenţele dintre ţările care au
perseverat pe calea reformei şi cele rătăcite în tranziţie.
1.2. Etapele tranziţiei

Principala temă a acestui capitol este tranziţia agriculturii româneşti. Unor
întrebări încercăm să le dăm un răspuns. Acestea sunt:
• care au fost trăsăturile politicii agricole în perioada de tranziţie? (primele

trei secţiuni ale capitolului); aici, vom trece în revistă obiectivele, instru-
mentele şi realizările politicilor agricole din primii zece ani ai tranziţiei.
Deşi foarte diverse, aceste politici pot fi împărţite în trei perioade relativ
unitare: realizarea reformei pământului la începutul perioadei de tranziţie,
politica “de mână forte a statului” aplicată între 1992 şi 1996, şi o
perioadă de reforme ezitante după 1997;
• în ce măsură tranziţia economiei româneşti s-a conformat modelului de
succes? Sau în cazul în care tranziţia agriculturii româneşti diferă de cea
a ţărilor care au reuşit să parcurgă tranziţia economică cu succes, în ce
măsură eşecul tranziţiei din agricultură poate fi atribuit promovării unui
model de tranziţie greşit? (secţiunea patru a capitolului);
• în fine, care sunt lecţiile tranziţiei pe care ar trebui să le înveţe agricultura
românească? Ce tip de politică agricolă ar trebui promovat în opinia
noastră de către România pentru a ajunge la destinaţie? (ultima secţiune
a capitolului).
1.2.1. Setea de reformă (Reforma fondului funciar din 1991)

Anul 1989 a marcat sfârşitul perioadei de planificare centralizată în Româ-
nia şi debutul tranziţiei la economia de piaţă - o perioadă de căutări şi încercări
economice cu un puternic impact social care continuă şi astăzi. Principala schim-
bare structurală care şi-a pus amprenta asupra zonelor rurale din România la în-
ceputul tranziţiei a fost reforma pământului. Între 1989 şi 1990 cooperativele
agricole de producţie au fost practic desfiinţate prin acţiunea spontană a foştilor
proprietari.
Această reluare în posesie a fost ratificată prin legea din 1991, care a
reglementat şi modul în care urma să se facă împroprietărirea:
• restituirea în natură în limita a 10 hectare în echivalent arabil pentru o
gospodărie;
• posibilitatea ca foştii membri ai cooperativelor care nu avuseseră pă-
mânt, funcţionarii publici locali sau cei care doreau să devină agricultori,
să primească pământ în eventualitatea unui surplus de teren agricol.
Majoritatea suprafeţelor arabile a fost retrocedată foştilor proprietari (care
fuseseră obligaţi să intre în cooperativele de producţie în perioada 1949-1962),
sau moştenitorilor acestora.
Aşa cum a fost concepută reforma fondului funciar a trecut cea mai mare
parte a pământului (două treimi) în proprietatea unor persoane în vârstă, foşti
proprietari, şi în mică măsură persoanelor tinere din zonele rurale. Cum ma-
joritatea foştilor proprietari (decedaţi între timp) avuseseră mai mulţi moştenitori
care şi-au revendicat dreptul de proprietate, la încheierea reformei, structura
proprietăţii asupra pământului era şi mai fărâmiţată decât fusese la începutul
procesului de colectivizare în 1949, atingând cote fără precedent în România

(tabelul 1.4).
Tabelul 1.4
Fărâmiţarea terenurilor în România: 1948 faţă de 1998

Exploataţii, în % 1948 1998
Sub 1 ha 36 45
1-2 ha 27 24
Peste 2 ha 37 31
Total 100 100
Sursa: Chircă şi Teşliuc (1999).
În 1992 peste patru milioane de persoane care deţineau în proprietate, în

medie două hectare de pământ împărţite în câteva parcele, luaseră locul celor
aproximativ cinci mii de cooperative agricole de producţie.
Sectorul micilor producători agricoli privaţi care administrau opt milioane
hectare de teren agricol, reprezenta principalul sector din rural din punct de ve-
dere al proprietăţii funciare, ocupării profesionale, realizării venitului şi contribuţiei
la formarea PIB-ului.
În afara pământului, cooperativele de producţie dispuneau şi de alte resurse
materiale, în special animale, clădiri şi utilaje. Dintre acestea animalele au fost
date, după o logică discutabilă, foştilor proprietari. Clădirile şi puţinele utilaje
agricole dobândite după colectivizare au fost fie transferate asociaţiilor agricole în
calitate de succesoare ale cooperativelor, fie vândute la licitaţie. O parte din
construcţii au fost pur şi simplu demolate, iar materialele de construcţie împărţite
foştilor membri. Foarte puţine au fost utilajele mecanice moştenite de la coopera-
tivele de producţie. Înainte de 1989, utilajele mecanice, precum tractoarele sau
combinele de recoltat, erau în proprietatea unor prestatori de servicii specializaţi
SMA (Staţiuni de mecanizare a agriculturii) care şi-au schimbat ulterior numele în
Agromec-uri sau Servagromec-uri.
Asemeni cooperativelor înainte, noua clasă de proprietari de pământ de-
pindea de lucrările mecanice executate de aceste unităţi. La aproape zece ani de
la reforma fondului funciar, agricultorii privaţi continuă să fie slab dotaţi cu utilaje şi
maşini agricole.
Reforma a schimbat radical modul de organizare al agriculturii. Fostul sis-
tem de achiziţionare a celor necesare producţiei agricole, de desfacere a produse-
lor agricole şi creditare nu mai corespundea nevoilor unei clientele numeroase şi
dispersate. Fărâmiţarea pământului a mărit costurile de tranzacţionare pe toate
filierele pieţei – materii prime, servicii şi produse. Pe termen scurt, utilizarea mate-
riilor prime, a serviciilor mecanizate şi creditului au scăzut mult. Noua clasă de
producători agricoli, fără cunoştinţe moderne de agricultură şi puternic dezavanta-
jată sub aspectul costurilor, de amploarea redusă a activităţii pe care o desfăşu-

rau, şi-a modificat structura de producţie, orientându-se spre culturi/tehnologii
tradiţionale, în defavoarea celor moderne, reducându-şi tranzacţiile pe piaţă la
minimum şi optând pentru un sistem de producţie autarhic.
Rezultatul a fost apariţia unui dualism în agricultură, în care fermele de stat
şi unele asociaţii private produceau pentru nevoile pieţei, iar micul producător
pentru consumul propriu. O secetă accentuată a agravat problemele create de
noul mod de organizare al agriculturii, care s-a reflectat într-o scădere masivă a
producţiei vegetale în anul 1992. În esenţă această perioadă a marcat o
adevărată “sete de reformă”.
1.2.2. 1992-1996: Frica de reformă “mâna forte a statului”

Vechiul mod de gândire continua să predomine. Declinul producţiei în 1992
a fost interpretat ca un semnal că forţele pieţei nu funcţionau în agricultură şi în
loc să se mărească ritmul liberalizării pieţei factorilor de producţie şi produselor,
zonele rurale au fost lăsate la “mâna forte a statului”. Sectorul micilor producători
agricoli privaţi a fost încorsetat prin crearea organizaţiilor parastatale cu rol de mo-
nopol în achiziţiile de materii prime şi servicii pentru agricultură, şi de monopson
în cel de “colectare ” a produselor.
În timp ce în restul economiei preţurile erau stabilite liber, pe filierele princi-
palelor produse agricole – carne, lapte şi grâu – funcţionau reguli de stabilire a
unor preţuri fixe, indiferent de anotimp sau zonă a ţării, ca pe vremea sistemului
de planificare centralizată. Pentru a garanta respectarea acestor preţuri s-au
introdus distorsiuni importante în preţurile relative ale produselor şi factorilor de
producţie agricolă. Producătorii care “le respectau” beneficiau de subvenţii acor-
date sub formă de “prime”, factori de producţie la preţuri mai scăzute şi credite.
Aceste subvenţii se acordau prin intermediul filierelor controlate de stat, aşa-
numiţii “integratori”, care au creat dezavantaje competitive majore comercianţilor
din afara acestui sistem, celor privaţi în mod special. Ca în majoritatea
mecanismelor de alocare “de tip socialist” şi acesta se baza pe o combinaţie de
preţuri fixe şi “stat la rând”.
Cererea integratorilor mandataţi de stat era hotărâtă pe cale administrativă
de către foştii planificatori şi sprijinită cu credite preferenţiale şi comenzi de
achiziţie din partea integratorilor. Această cerere a acoperit oferta fermelor de
stat, o parte din cea a asociaţiilor şi puţin din cea a micilor producători privaţi. În
timp ce reglementările asigurau accesul tuturor la acest sistem, integratorii au
optat pentru rentabilitate şi au preferat efectuarea unor tranzacţii cu marii
producători care comportau costuri mai scăzute, tranzacţiilor cu micii producători.
În felul acesta s-a creat un sistem necompetitiv, deci ineficient, care depindea de
subvenţii şi care mărea distanţa dintre sectorul producătorilor comerciali şi cel al
micilor producători.
Politica de “mână forte a statului” a împiedicat dezvoltarea pieţelor factorilor
de producţie din mediul rural, în mod special a pieţei pământului. Între 1991 şi
1998, terenurile retrocedate nu au putut face obiectul vânzării, împiedicându-se în

acest fel dezvoltarea proprietăţii prin metodele pieţei.
Neavând încredere în forţele pieţei, autorităţile au urmărit timp de opt ani o
alternativă lipsită de viabilitate şi anume crearea unei agenţii a statului, care să
cumpere pământul, să sistematizeze suprafeţe mari de teren pe care să le vândă
apoi în loturi compacte, în pofida dovezilor existente pe plan internaţional că astfel
de agenţii au sfârşit inevitabil în eşecuri.
Imposibilitatea dezvoltării unei pieţe a tranzacţiilor funciare a menţinut în
mod artificial dezechilibrul dintre existenţa pământului şi existenţa forţei de muncă
la nivelul gospodăriei, împiedicând o infuzie de mână de lucru tânără în agricul-
tură. În sfârşit, această măsură a contribuit la menţinerea unor costuri ridicate de
tranzacţionare în agricultură, şi la optarea, în absenţa unei alternative mai bune,
pentru unele sisteme mai puţin sigure, precum asociaţiile de producţie, “darea în
parte” sau arenda. Abia în 1994 au fost adoptate reglementări complicate de
arendă a pământului pentru simplificarea cărora au fost necesari alţi patru ani.
O altă piaţă a factorilor de producţie a cărei dezvoltare a fost drastic repri-
mată prin politici necorespunzătoare este cea a creditului rural cu efectele sale
negative la nivel microeconomic. Pe de o parte, creditul agricol a fost raţionalizat
prin mecanisme fiscale şi cvasifiscale, în avantajul fermelor mari, în special de
stat, care au impus costuri ridicate contribuabililor şi consumatorilor. Operatorii ru-
rali neagricoli nu puteau împrumuta decât cu dobânzi la cursul pieţei. O astfel de
politică era pronunţat discriminatorie, dezavantajând micii producători, întreprinză-
torii pe cont propriu şi întreprinzătorii rurali neagricoli. Ea s-a repercutat negativ
asupra investiţiilor şi producţiei acestor categorii care trebuiau să stea la rând
pentru obţinerea unor credite preferenţiale, amânându-şi an după an planurile de
investiţie, în aşteptarea unor astfel de credite.
În afara faptului că întârzia creşterea, orice credit comercial nu era acordat
decât pe bază de garanţii, tehnică prin care împrumuturile bancare – cu o rată a
dobânzii fie preferenţială, fie la nivelul pieţei - deveneau inaccesibile majorităţii
celor din rural care ar fi avut capacitatea de a le returna, precum producătorii agri-
coli şi întreprinzătorii pe cont propriu neagricoli. Mai mult, creditul era scump,
acordat cu rate ale dobânzii real pozitive ridicate pentru a acoperi primele de risc
ridicat şi a compensa povara unui portofoliu de credite neperformante. Pentru ma-
joritatea întreprinzătorilor din rural, singura alternativă de creditare o reprezentau
furnizorii sau clienţii, o sursă nu mai puţin costisitoare. Segmentarea pieţei credi-
tului rural penaliza sever pe beneficiarii de credite bun-platnici, transferând prin
intermediul politicilor economice generale avantajele creditului agricol preferenţial
unui mic număr de ferme de stat ineficiente.
Politica creditului agricol preferenţial a avut efecte macroeconomice majore.
Creditul preferenţial a fost puternic subvenţionat, iar costul subvenţiilor a fost
suportat de milioane de contribuabili (tabelul 1.5).
Tabelul 1.5
Sprijinul bugetar şi cvasifiscal pentru agricultură, în % din valoarea brută

nou creată în sector
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Sprijin bugetar pt. agricultură 8,9 23,9 11,6 13,8 13,2 15,1 11,0 10,3
Sprijin cvasifiscal pt. agricultură 0,0 0,0 2,6 3,7 6,3 6,0 0,5 0,5
Sprijin bugetar şi cvasifiscal 8,9 23,9 14,1 17,5 19,5 21,0 11,5 10,8
Sursa: Teşliuc (1999a).
Întrucât subvenţiile reclamau mai mulţi bani decât putea să ofere bugetul
statului, s-au tipărit bani.
Multe întreprinderi de stat ineficiente şi prost administrate nu îndeplineau
standardele de bonitate ale băncilor comerciale. În încercarea de a sprijini “o cau-
ză nobilă”, atât Guvernul, cât şi Parlamentul au “convins” băncile să acorde împru-
muturi în schimbul unor garanţii explicite sau implicite la creditele preferenţiale.
Din nefericire, rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor. Deşi creditul era foarte
ieftin, beneficiarii nu au reuşit să meargă în profit sau să-şi plătească împru-
muturile. Majoritatea acestor credite nu au fost achitate la scadenţă. Pe lângă
subvenţionarea planificată, bugetul a trebuit să-şi onoreze garanţiile explicite la
creditele neperformante. În plus, pierderile marilor ferme de stat şi bănci au trebuit
să fie suportate, în ultimă instanţă, de contribuabili. Când obligaţiile cvasifiscale au
ajuns la scadenţă, bugetul de stat a fost supus unor presiuni.
Politica creditului agricol preferenţial a introdus criterii politice în acordarea
creditelor în locul criteriilor de bonitate. Rezultatul acestei politici care a condus la
o producţie destul de mică şi o mare masă monetară a fost inflaţia, un impozit brut
mascat plătit de toţi. Pe lângă aceasta, pe măsură ce portofoliul de credite al
băncilor comerciale se degrada, creditele cu dobânda pieţei deveneau tot mai
scumpe. Comisioanele de intermediere bancară au crescut în încercarea băncilor
de a recupera de la creditorii bun-platnici pierderile provocate de întreprinderile
prost administrate. Dobânda a atins rate real pozitive ridicate pentru compensarea
nu numai a costurilor de risc ridicat, ci şi a portofoliilor de împrumuturi
neperformante. Rezultatul acestor rate ridicate ale dobânzii a fost o reducere a
investiţiilor, şi implicit a creşterii economice. Majoritatea românilor nu au avut de
ales, fiind obligaţi să strângă cureaua.
Politica de “mână forte a statului” a împiedicat şi dezvoltarea pieţelor private
descentralizate ale produselor şi factorilor de producţie. Politica “integratorilor” a
dat organizaţiilor parastatale monopolul aprovizionării cu factori de producţie sub-
venţionaţi, împiedicând concurenţa sectorului privat. În majoritatea cazurilor, aces-
te organizaţii de stat utilizau ele însele o parte din subvenţii pentru a-şi acoperi
ineficienţa. În mod asemănător, politica preţurilor fixe pe tot parcursul anului şi pe
toată suprafaţa ţării a avut acelaşi rezultat în ceea ce priveşte produsele obţinute.
Economia rurală s-a resimţit nu numai de pe urma greşelilor de politică
agricolă. Ea a mai avut de suferit şi de pe urma inconsecvenţei şi ezitărilor din
politica macroeconomică. Aşa, de exemplu, supraevaluarea monedei naţionale

din dorinţa de a ţine inflaţia sub control a costat sectoarele care furnizau produse
pieţei, cum era cazul agriculturii, a făcut ca preţul produselor din import să fie mai
mic pe piaţa internă, iar marja de rentabilitate a exporturilor agricole să scadă.
În domeniul politicilor de ajustare structurală, ritmul lent al privatizării a
condus la scăderea constantă a performanţei unităţilor de stat, în absenţa unui
control efectiv din partea proprietarului. Un sector cu o pondere mare - cum era
cel al întreprinderilor de stat - care nu a urmărit maximizarea profitului - s-a răs-
frânt negativ şi asupra mediului competitiv, element esenţial pentru funcţionarea
pieţei. Tot legat de politicile structurale, ritmul lent de privatizare din sectorul ban-
car, la care s-a adăugat o supraveghere laxă din partea autorităţii monetare, şi o
gestiune necorespunzătoare au condus la crearea unui portofoliu de împrumuturi
neperformante şi clienţi rău-platnici. Două din cele mai mari bănci comerciale ale
ţării au trebuit să fie salvate de la falimentul către care se îndreptau. Toate aceste
greşeli au contribuit la contracţia economiei.
Această politică a devenit parţial vizibilă cu ochiul liber în 1997. Integratorii
acumulaseră pierderi, o bună parte din creditul preferenţial garantat de stat nu
fusese plătit, obligaţiile fiscale deveniseră prea mari pentru a putea fi acoperite de
bugetele în continuă scădere ale statului. În opinia autorilor, aceste costuri nu au
reprezentat decât o parte a costului economic pe care politica de “mână forte a
statului” l-a comportat. Înregistrând uriaşe deficite fiscale şi cvasifiscale la sfârşitul
anului 1996, Guvernul nu a avut altă alternativă decât să opteze pentru o reformă
a agriculturii în care piaţa să joace rolul principal.
1.2.3. După 1997: Momentul adevărului - imperativul reformei

În 1997 Guvernul a început aplicarea unui pachet de reforme în agricultură
printr-un program de guvernare care prevedea reforme radicale. Acest program a
fost completat şi sprijinit de un împrumut de ajustare a sectorului agricol acordat
de Banca Mondială. Deşi concepută a se încheia într-un an de zile (din mai 1997
până în iunie 1998), realizarea acestor reforme a fost afectată de şovăieli şi incon-
secvenţe, care au amânat-o până în iunie 1999. Reforma a avut patru compo-
nente:
• crearea unor “condiţii egale” pentru toţi producătorii agricoli din România;
• liberalizarea şi apoi continua îmbunătăţire a funcţionării pieţei pămân-
tului;
• privatizarea, restructurarea sau lichidarea întreprinderilor de stat de
producţie agricolă, precum şi a celor din aval (depozite de cereale) şi din
amonte (servicii de mecanizare, de producere a seminţelor certificate); şi
• schimbarea rolului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei într-un minister
al tuturor producătorilor agricoli, inclusiv al micilor producători care au
fost deseori ignoraţi.
Reforma stimulentelor economice din agricultură a cuprins două aspecte
principale:
− liberalizarea preţurilor;
− o nouă politică de subvenţionare.
Principiile care au stat la baza noii politici au fost următoarele: posibilitatea
de a se susţine din punct de vedere financiar prin reducerea subvenţiilor; concen-
trarea atenţiei asupra fermelor de stat şi respectarea bugetului, dublată de trans-
parenţă în aplicare.
O serie de reforme au fost rapid aplicate în 1997:
• liberalizarea preţurilor produselor şi eliminarea preţurilor fixate adminis-
trativ - în februarie;
• desfiinţarea măsurilor protecţioniste în comerţul cu produse agricole şi a
restricţiilor la export - în mai, lună în care s-au adoptat şi principiile
comerţului liber pentru seminţele certificate;
• instituirea la sfârşitul verii a unui sistem de cupoane agricole prin care
cea mai mare parte a subvenţiilor (70% din cheltuielile din agricultură din
1997) erau transferate direct proprietarilor privaţi.
O nouă politică a creditului agricol a fost concepută şi aplicată în 1997. În
ianuarie a încetat refinanţarea de către Banca Naţională a creditelor preferenţiale
din agricultură. Fondurile pentru creditele din agricultură au fost incluse în buget,
concurând în mod transparent cu alte destinaţii ale unor resurse bugetare limitate.
Statul a încetat să mai garanteze împrumuturile pentru agricultură, iar băncile au
fost stimulate să îşi selecteze clienţii pe baza capacităţii de plată a acestora.
Reformele structurale s-au realizat cu întârzieri semnificative sau parţiale.
Referitor la tranzacţiile funciare, Guvernul a adoptat în mai 1997 o atitudine clară
privind vânzarea liberă a terenurilor agricole şi simplificând procedura de arendă.
Aceste măsuri au fost temporar ratificate de către Parlament până în august 1998.
De asemenea, intervenţia statului pe piaţa cerealelor – ca principal achizitor
sau vânzător – a încetat în 1997, iar privatizarea depozitelor de cereale a fost
aprobată în acelaşi an. Componenta de privatizare s-a dovedit a fi cel mai greu de
realizat. Dacă privatizarea unor subsectoare - întreprinderi de creştere a porcilor
şi păsărilor, şi cele de furnizare a serviciilor de mecanizare - s-a realizat cu succes
în 1997, cea a altora a fost amânată până în 1999 (întreprinderile de producere a
seminţelor certificate şi de depozitare) sau continuă să aştepte realizarea unui
acord politic (fermele de stat de produse vegetale).
Absenţa reformelor structurale a anulat avantajele potenţiale ale liberalizării.
În ce punct s-a produs abaterea reformei de la cursul pe care trebuia să-l
urmeze? Mai întâi, nu s-au realizat progrese în liberalizarea pieţei factorilor de
producţie agricolă ca, de exemplu, terenurile agricole1. Apoi, nu s-a realizat
1
În 1997 nu s-a permis vânzarea pământului; sisteme de arendare nesatisfăcătoare, regim
neclar al proprietăţii asupra terenurilor statului.
privatizarea unor filiere de desfacere importante (depozitele de cereale,

producătorii de seminţe certificate), fermelor de stat şi a unor mari întreprinderi de
creştere a porcilor. În prezent, producţia de cereale continuă să fie marcată de
faptul că filiera cerealelor este încă monopolizată parţial în aval de poarta fermei.
Toate aceste subsectoare “blocate” şi care nu funcţionează pe principiul
profitului maxim au destabilizat rezultatele pozitive ale reformei. După reducerea
şi redirecţionarea subvenţiilor pentru agricultură, majoritatea foştilor lor beneficiari
au dat faliment. Acei producători ineficienţi care şi-au menţinut producţia la un
nivel ridicat şi au înregistrat pierderi, prin creşterea producţiei, au redus preţurile şi
randamentele marginale ale operatorilor privaţi, determinând în acelaşi timp şi o
scădere a numărului celor care intrau în această activitate. Deşi aceste între-
prinderi de stat ar fi trebuit să-şi înceteze producţia, ele continuă să funcţioneze.
În concluzie, ordinea în care trebuia să se realizeze fiecare măsură de pri-
vatizare s-a dovedit a fi foarte importantă. Realizarea de progrese pe linia stimu-
lentelor a mărit numărul dificultăţilor din sectoarele nerestructurate, înrăutăţindu-le
perspectivele de privatizare.
Principala preocupare a majorităţii reformelor începute în 1997 au constituit-
o dezechilibrele macroeconomice provocate de sectorul agriculturii de stat. Ac-
centul reformei s-a pus în bună parte pe “crearea unor condiţii egale” sau privati-
zarea întreprinderilor de stat din agricultură. Ceea ce era normal, dacă ţinem sea-
ma de efectele negative ale politicii agricole anterioare.
Sprijinul micilor producători agricoli prin cupoane (1997) şi organizarea insti-
tuţională a dezvoltării rurale în noua organigramă MAA (1997) au fost însă numai
un semnal al începutului unei reforme de fond în politicile agricole şi alte măsuri
au avut în vedere însă pe micii producători. Printre cele mai importante s-au
numărat în plus eliminarea interdicţiei tranzacţiilor funciare şi schimbarea rolului
Ministerului Agriculturii în cel al unei instituţii de dezvoltare a sectorului privat.
Liberalizarea tranzacţiilor funciare a facilitat transferul drepturilor de proprie-
tate deplină, deschizând calea măririi suprafeţelor de teren prin metode de piaţă.
Sistemul cupoanelor agricole a urmărit trei obiective. În primul rând, creşterea ce-
rerii de factori de producţie plătibili în numerar de către producătorii agricoli cvasi-
autarhici, înviorând pieţele firave ale factorilor de producţie din mediul rural. În al
doilea rând, includerea unei componente de combatere a sărăciei, lărgind sfera
preocupărilor pur agricole. Două anchete realizate în 1998 demonstrează că
aceste obiective au fost atinse. În al treilea rând, dar nu mai puţin important, modi-
ficarea rolului Ministerului Agriculturii, anterior aproape exclusiv conceput a sprijini
şi controla agricultura de stat, într-o instituţie de dezvoltare care să asigure o serie
de bunuri publice întregului sector agricol s-a dovedit a fi o sarcină importantă, dar
anevoioasă, care încă nu s-a încheiat.
În 1998, politica rurală continuă să fie monosectorială, cu un accent pus
excesiv pe agricultură. Preocupările legate de dezvoltarea rurală s-au accentuat
în perioada 1998-1999, fiind datorate, pe de o parte, necesităţii de aliniere la con-
diţiile cunoscute sub numele de “acquis communautaire” şi, pe de alta, eforturilor

organizaţiilor internaţionale.
Cine îşi va asuma sarcina dezvoltării sectorului rural? Conform unei anchete
realizate de Banca Mondială în 1998, există o clasă foarte numeroasă de între-
prinzători “creată” de reforma funciară din 1991, care continuă să stea în expec-
tativă, ca urmare a unei politici ezitante şi lipsite de consecvenţă. Mulţi dintre
aceşti întreprinzători dispun de potenţial de dezvoltare cu condiţia aplicării unei
politici corespunzătoare. Deşi economia rurală este predominant agrară, ea are şi
un sector neagricol dinamic, atât formal, cât şi informal, care îi poate amorsa
dezvoltarea. O politică echilibrată care să urmărească dezvoltarea unui larg sector
utilizată cu succes în multe ţări ar fi o soluţie.
1.3. O evaluare a celor zece ani

Un adevăr - evident familiar celor iniţiaţi deşi intuitiv sau raţional accesibil
multora - este evident faptul că, legile economice ale economiilor performante
contemporane arată clar, prin puterea exemplului, următoarele:
• dezvoltarea agroalimentară este determinată de dezvoltarea economică
generală în mai mare măsură decât invers. Determinismul este în cea
mai mare parte dat de locul acestuia în economie;
• nu este posibilă o stimulare eficientă în direcţia performanţei în economia
agroalimentară decât din resursele unor economii puternice şi inteligent
folosite. Odată “înţărcat” copilul poate ajunge adolescent şi tânăr învin-
gător. Exemplele SUA, Canadei şi ţărilor din UE sunt probabil suficiente.
Ele sunt cele mai mari puteri economice mondiale, dar şi agroalimentare
– exemplul Japoniei pe lipsă de resurse îl considerăm excepţia;
• nu există performanţă agroalimentară fără performanţă economică.
Greu pentru agricultură şi greu pentru economia agroalimentară româneas-
că - indiferent de tăria reformei - să fie o enclavă de reformă energică, impecabilă
într-o economie, dar şi într-o societate unde intensitatea acestei reforme a fost
mereu inferioară celei analizate. În acest context recomandat spre acceptare ne
propunem să facem o analiză aspră a reformei în acest domeniu.
La capătul a zece ani de tranziţie, agricultura – la care se face deseori refe-
rire ca la un potenţial nevalorificat – nu reuşeşte să constituie unul dintre motoare-
le creşterii economice, urmare a unor politici macroeconomice şi sectoriale şovă-
ielnice, cu sincope. Deşi nu se mai găseşte în situaţia în care se afla în 1989, ea
este încă departe de a fi într-o poziţie de “echilibru” pentru a putea face faţă con-
curenţei externe fără protecţia statului2, performanţă de fapt rar atinsă în lume
(Noua Zeelandă, Australia). Principala problemă a agriculturii româneşti este
2
Agricultura românească a fost astfel vulnerabilă la şocurile globale şi regionale exprimate clar
mai ales prin scăderea preţurilor pe plan mondial şi concurenţa neloială a exporturilor
subvenţionate provenind mai ales din ţările CEFTA şi UE.
nivelul scăzut al eficienţei sale, în cadrul întregului sistem agroalimentar din cauza
lipsei de competitivitate şi pe plan internaţional.
Agricultura românească va trebui să sufere ajustări importante pentru a de-
veni o ramură competitivă. Productivitatea gospodăriilor ţărăneşti este scăzută, în
principal datorită fragmentării excesive a exploataţiilor agricole şi a neconcordan-
ţei dintre dotarea acestora cu pământ, forţă de muncă şi capital. Fermele de stat,
structuri de producţie anacronice a căror soartă – privatizare sau nu – este indeci-
să după un deceniu de dezbateri sterile, acumulează datorii mai mari decât
patrimoniul lor în contul unor producţii mediocre. Chiar şi industriile din amonte şi
aval suferă de un deficit de eficienţă, în parte datorită lipsei privatizării, dar şi a
metodelor de privatizare neinspirate (tip MEBO) care au generat o guvernanţă
corporatistă ce împiedică restructurarea, generând dezinteres pentru investiţiile
străine către acest sector.
Pe tot parcursul tranziţiei agricultura a jucat rolul unui “rezervor” al ocupării,
absorbind resurse mari de muncă. Raportul în continuă creştere dintre resursele
de muncă şi cele de capital din agricultura românească conduce evident la o
productivitate marginală scăzută a capitalului investit în sector, agricultura
nereuşind să atragă investitorii. Sunt două cauze principale care potenţează în
plus acest efect de respingere:
• gradul înalt de risc asociat investiţiilor în agricultură datorat politicii
agricole paternaliste;
• eşecului pieţelor: funciară, a creditului, a materiilor prime şi a produselor
agricole.
Nivelul redus al investiţiilor către agricultură este determinat de gradul înalt
de risc pe care investorii îl asociază sectorului agricol (sau rural), grad de risc la a
cărui creştere contribuie semnificativ tocmai politica agricolă.
După zece ani de tranziţie, agricultura este departe de a fi un sector ce
funcţionează după mecanismele pieţei. Una din regulile de bază ale economiei de
piaţă – rolul de sanitar pe care instituţia falimentului îl joacă în funcţionarea pieţei –
funcţionează greoi şi selectiv în agricultură. În schimb, discuţiile politice vorbesc
cel mai adesea de “iertarea de datorii” a rău-platnicilor. Agenţii economici care în-
registrează pierderi nu sunt penalizaţi; în schimb, statul plăteşte această ineficien-
ţă cu banii contribuabililor. În afara faptului că în acest fel se risipesc, an de an, re-
surse importante, un astfel de demers are efecte negative majore asupra compor-
tamentului investiţional. În primul rând, în absenţa unei ameninţări credibile, com-
portamentele de indisciplină financiară se înmulţesc. În al doilea rând, investitorii
din avalul sau amontele agriculturii îşi reduc investiţiile către sector şi măresc
preţurile cu “prima de risc”. În mod similar, băncile comerciale îşi reduc expunerea
faţă de sector şi sporesc dobânzile către agricultură. Se dezvoltă astfel un cerc
vicios: paternalismul politicii agricole determină indisciplină financiară, care
conduce la prime de risc mari pentru agricultură, adică rate ale dobânzii mai mari,
preţuri la intrare mai mari, preţuri la ieşire mai mici.
Jocul cererii şi ofertei a fost în mod constant viciat de intervenţia statului,

care a distorsionat procesul de formare al preţurilor prin acordarea de prime de
producţie, subvenţionarea preţurilor unor materii prime, acordarea de prime de
comercializare sau de export. Astfel de politici distorsionează decizia de producţie
sau investiţii, prin schimbarea raportului cost-beneficiu în favoarea anumitor pro-
duse sau grupuri de producători. În majoritatea cazurilor, subvenţiile promise de
stat sosesc cu întârziere şi sunt erodate de inflaţie, sau nu mai sunt onorate.
Această politică a promisiunilor neonorate introduce un nou element de incertitudi-
ne în decizia microeconomică, care generează planuri de producţie şi de investiţii
conservatoare. Majoritatea măsurilor de sprijin se iau în favoarea agenţilor eco-
nomici în dificultate – vădind o neînţelegere crasă a rolului statului în economia de
piaţă – creând un dezavantaj comparativ pentru firmele performante. Orientarea
cu faţa spre trecut conduce la inhibarea agenţilor economici profitabili, de viitor.
Statul intervine discreţionar în funcţionarea mecanismelor de piaţă ori de câte ori
percepe un pericol, fie el real sau nu. Însă jocul pieţei este un joc cu sumă nulă,
iar intervenţia statului în favoarea unei părţi înseamnă pierderi cauzate celeilalte
părţi.
O astfel de poziţie părtinitoare creşte incertitudinea întreprinzătorilor din
sector şi generează corupţie. În fine întreaga politică agricolă pare dominată de
considerente sociale, de dorinţa de a sprijini pe fermieri pentru a ara şi semăna
pământul, ori a creşte animalele. Se pare că ultimii ani au generat o mişcare
importantă în eliminarea acestei “siluiri” a mecanismelor pieţei. Pe viitor aspectele
sociale vor fi tratate cu instrumente de politică socială, iar politica agricolă va
urmări numai promovarea performanţelor.
Cea de-a doua cauză a ineficienţei agriculturii româneşti derivă din eşecul
funcţionării pieţelor pământului, a creditului, a materiilor prime şi a produselor agri-
cole. În urma reformei funciare din 1991, au avut loc o fărâmiţare accentuată a
proprietăţii şi exploataţiilor agricole, care a îngreunat relaţiile sectorului cu furnizo-
rii din amonte, utilizatorii din aval sau creditorii (în special cu sistemul bancar).
Funcţionarea acestor pieţe a fost şi a rămas defectuoasă, deoarece noua configu-
raţie a exploataţiilor agricole a condus la costuri mari asociate tranzacţiilor, în par-
te datorită unei legislaţii vechi (de ex.: legislaţia funciară, cea privind garanţiile),
dar mai ales datorită lipsei unor investiţii de infrastructură care ar facilita dezvolta-
rea acestor pieţe (drumuri şi căi de acces, spaţii pentru pieţele de gros etc.). La fel
de important, funcţionarea acestor pieţe a fost întârziată de lipsa unui cadru in-
stituţional adecvat, a cărui construcţie a început relativ recent (de ex.: burse de
mărfuri, agenţii pentru certificarea calităţii şi standarde, oficii de cadastru moder-
ne, registre de garanţii reale mobiliare, registre de certificate de depozit, comisia
naţională de gradare a cerealelor şi seminţelor oleaginoase). Eficacitatea acestor
instituţii, aflate încă în faza incipientă a dezvoltării, rămâne a fi dovedită în următo-
rii ani. Este evident însă că ineficienţa şi costurile ridicate sunt principalul blocaj şi
în acest domeniu.
Până în prezent, politicile agricole s-au cramponat în a pompa resurse
bugetare însemnate în sectorul agricol, în beneficiul aproape exclusiv al fermelor
de stat până în 1996 sau al micilor gospodării ţărăneşti după aceea. Ele au fost
dominate de abordări pe termen scurt, concepute sub iminenţa “viitoarei campanii
agricole”. Ca filozofie, aceste politici au “păcătuit” printr-un nivel înalt de paterna-
lism şi intervenţionism în decizia microeconomică – pornindu-se de la ideea că mi-
nistrul Agriculturii trebuie să forţeze proprietarii de terenuri să semene - ceea ce s-
a şi făcut - sau să îmbunătăţească termenii schimbului pentru anumite produse
sau producători. Rezultatele acestor politici au fost însă slabe, iar costul substan-
ţial al acestor politici a fost pur şi simplu risipit. Politicile agricole au tratat simpto-
mele ineficienţei agricole, însă cauzele au rămas.
Estimări recente ale sprijinului explicit şi implicit acordat de stat producători-
lor agricoli în perioada de tranziţie arată că eforturile statului au fost mari, iar re-
zultatele dezamăgitoare. Politica agricolă aplicată până la finele anului 1996 a dis-
torsionat puternic stimulentele de a produce pentru fermieri, a fost costisitoare
pentru consumatori şi producători, dar nu a rezolvat marile probleme structurale
din agricultură şi industria alimentară. Schimbările de politică agricolă începute în
1997 au condus la o scădere a acestui sprijin în acel an, însă menţinerea preţu-
rilor interne ale produselor agricole la niveluri reale apropiate cu cele din 1997, pe
fondul unei căderi a acestora pe piaţa internaţională şi aprecierea monedei naţio-
nale, a condus la niveluri record ale acestui sprijin în 1998, mai ridicate decât în
ţările cu un nivel comparabil de dezvoltare. Pentru o ţară cu un nivel de dezvoltare
redus, cuantumul ridicat al acestui sprijin pentru agricultură, pe fondul unui PIB
redus, este greu de suportat .
Reversul medaliei politicii de sprijin a producătorilor agricoli este impozita-
rea implicită a consumatorilor. În ciuda declaraţiilor şi încercărilor de a face hrana
“acceptabilă” la preţuri accesibile consumatorilor, aceştia au fost de fapt nevoiţi să
plătească preţuri de multe ori mai mari decât ale pieţei mondiale. Interesele con-
sumatorilor ar fi fost mai bine protejate prin aplicarea unor măsuri pentru respec-
tarea standardelor de calitate, legate de standardele similare recunoscute pe plan
internaţional. Concluzia analizei de mai sus este evidentă: accentul politicilor
agricole trebuie mutat de la politicile active de sprijin pe produs sau a anumitor
producători la cele structurale.
Cea de-a doua schimbare a politicii agricole, de la una pur agricolă la cea
de dezvoltare rurală, este justificată de eşecul primei abordări. În întreg deceniul
’90, majoritatea intervenţiilor de politică agricolă au avut un caracter exclusiv agri-
col, uitându-se de restul lumii rurale. Caracterul privilegiat acordat agriculturii este
în parte responsabil pentru lipsa alternativelor neagricole din mediul rural. Un prim
exemplu îl oferă piaţa creditului rural. Din 1992 încoace, piaţa creditului rural a fost
artificial segmentată între creditul agricol, oferit de regulă în regim preferenţial, dar
limitat, şi creditul pentru activităţile neagricole, oferit în condiţii comerciale.
Studii recente au arătat două efecte ale acestui sistem de credit dual, care
inhibă dezvoltarea rurală:
• numărul investitorilor a căror cerere de credite este restricţionată în mare
parte în agricultură şi insignifiant în celelalte sectoare din rural; cel mai
adesea, potenţialii investitori din agricultură îşi amână planurile de

investiţii, preferând să stea la coadă;
• nivelul ratelor dobânzii în sectoarele neagricole este mult mai ridicat de-
cât în agricultură, sau pentru sectoare similare din urban, fapt care con-
duce la o scădere a volumului investiţiilor în sectoarele neagricole din
rural.
Acest sistem de credit dual inhibă dezvoltarea activităţilor neagricole în ru-
ral, fiind una din cauzele structurii monoocupaţionale, centrată aproape exclusiv
pe agricultură. Un al doilea exemplu, din fericire de domeniul trecutului, îl repre-
zintă politicile de fixare pan-sezonieră şi pan-teritorială a preţurilor produselor agri-
cole la produsele de importanţă naţională între 1993 şi februarie 1997, prin inter-
mediul integratorilor de stat. Această politică a întârziat dezvoltarea unor alterna-
tive private în domeniul comercializării sau stocării acestor produse – deoarece
politica de preţ elimina posibilitatea de a obţine profit prin arbitraj în spaţiu sau
timp, element esenţial al mecanismului pieţei – menţinând aceste activităţi în
sectorul public, contribuind la inhibarea activităţilor neagricole private din mediul
rural. În fine, există un deficit de infrastructură în mediul rural comparativ cu
mediul urban, fapt care blochează în multe cazuri dezvoltarea iniţiativei private.
1.4. Analiza reformelor agricole din perioada 1997-2000

Politicile agricole în perioada 1997-2000 au fost modelate prin programul de
guvernare din decembrie 1996. Pe baza acestui program în aprilie 1997 a fost
încheiat între Guvernul României şi Banca Mondială.
Matricea politicilor ASAL (Agricultural Structural Adjustment Loan) cuprin-
dea în capitolul “reforma stimulentelor” o schimbare radicală în acordarea subven-
ţiilor pentru îngrăşăminte şi seminţe.
Prin programul de subvenţionare de până atunci (reglementat de Legea nr.
83/93) subvenţiile erau dirijate spre producătorii agricoli prin intermediul integrato-
rilor, care asigurau şi cumpărarea producţiei la preţurile fixe “garantate de stat”.
Se ajungea la o alocare a subvenţiilor cu precădere către marile unităţi din agricul-
tură, şi de fapt aproape exclusiv către unităţile de stat. Micile ferme (gospodăriile
ţărăneşti) nu beneficiau aproape deloc de aceste subvenţii.
În 1996 numărul total al gospodăriilor individuale era de peste 3,6 milioane,
iar suprafaţa agricolă deţinută era de peste 8,2 milioane hectare. Cercetările care
au fundamentat Programul ASAL au arătat că dintre gospodăriile care îşi lucrau în
regie proprie pământul mai puţin de jumătate cumpărau seminţe şi îngrăşăminte şi
mai puţin de un sfert pesticide.
Ineficienţa economică a fostului sistem de subvenţionare a justificat întreru-
perea lui: rezultatele slabe ale unităţilor de stat (nivelul pierderilor şi al datoriilor
nerambursate) erau de notorietate publică, iar ajutorul pentru micile exploataţii
particulare, pe lângă că era de dimensiuni reduse, se şi pierdea pe drum, de el
beneficiind mai mult integratorii.
La începutul anului 1997 Guvernul a hotărât să renunţe la subvenţionarea

îngrăşămintelor (şi la controlul preţurilor acestora) şi să diminueze drastic subven-
ţiile la seminţe. Ca parte a raţionalizării subvenţiilor pentru inputuri, se introducea
începând cu toamna 1997 un sistem de cupoane pentru cumpărarea de inputuri;
finanţarea acestei măsuri era asigurată de la bugetul de stat.
1.4.1. Rolul central al ASAL

Contextul în care a fost conceput programul. Împrumutul pentru redresa-
rea structurală a sectorului agricol (ASAL) a sprijinit o primă largă şi substanţială
reformă a sectorului agricol al României în perioada de tranziţie. Obiectivele şi
modul în care a fost conceput ASAL-ul trebuie privite în contextul evoluţiilor eco-
nomice de până în 1997. După o scădere a valorii reale create în agricultură în
1991 şi 1992, perioada 1992-1995 a marcat o redresare inegală şi inconstantă a
activităţii acestui sector. Ea reflectă performanţa întregii economii, fiind rezultatul
nu atât al schimbărilor structurale, cât al unor condiţii meteorologice favorabile că-
rora li s-a adăugat reluarea subvenţionării întreprinderilor nerentabile din econo-
mie (şi în mod deosebit a celor din sectorul agricol) prin credite direcţionate şi fi-
nanţare inflaţionistă. În 1996, valoarea adăugată în acest sector a început să sca-
dă, în timp ce presiunile inflaţioniste şi deteriorarea portofoliilor de împrumuturi ale
sectorului bancar se accentuaseră în aşa măsură încât, dacă nu se acţiona de-
cisiv, se întrezărea o prăbuşire a întregii economii asemănătoare celei pe care a
cunoscut-o Bulgaria la sfârşitul anului 1996. Alegerile din noiembrie 1996 au adus
la putere o coaliţie de partide a căror platformă de accelerare a reformei
economice urmărea rezolvarea cu eficacitate a acestor probleme.
Modul în care a fost conceput ASAL-ul a fost mult influenţat şi de procesul
de pregătire a împrumutului, precum şi de dialogul pe probleme de politică care l-
a însoţit. Pregătirile au început în 1994 când Banca Mondială a angajat realizarea
unor studii fundamentale de economie agrară, cele mai multe dintre ele de către
experţi internaţionali. Acestea au fost ulterior publicate, constituind o solidă sursă
de informare asupra sectorului agricol. Dar discuţiile asupra reformei în agricultură
trenau, în timp ce intervenţiile de mână forte ale Guvernului continuau. Activităţile
pregătitoare nu au fost reluate decât la începutul anului 1996, cu zece luni înain-
tea alegerilor generale, anticipându-se posibilitatea venirii la putere a unui guvern
reformist. Procesul a început cu pregătirea de către personalul Băncii a unor ana-
lişti români, urmată de elaborarea de către fiecare din aceştia a unor materiale de
politică agricolă. Lucrările făceau o prezentare documentată a politicilor existente
într-o serie de domenii - regim comercial, preţuri, subvenţii, piaţă funciară, finan-
ţare rurală şi privatizare - precum şi o analiză a pierderilor de eficienţă şi efectelor
distributive ale acestor politici. Aceste lucrări au fost prezentate şi discutate în
cadrul unor seminare cu persoane cu funcţii de decizie din cadrul Guvernului,
operatori din sectorul privat, reprezentanţi ai producătorilor agricoli ş.a. Ele au
constituit un solid fundament pentru activitatea desfăşurată ulterior de o echipă
alcătuită din consultanţi internaţionali şi personal al Băncii Mondiale pentru aplica-
rea rezultatelor analizei în vederea elaborării de propuneri concrete de reformă.
Politicile de până în 1997 analizate de Unitatea ASAL au fost marcate de ro-
lul dominant al statului şi pronunţate distorsiuni. Ele s-au caracterizat prin: (i) func-
ţionarea în continuare a fermelor de stat pe 20% din suprafaţa arabilă nerestituită

(acesta reprezentând terenul arabil de cea mai bună calitate al ţării), fermele de
stat producând cea mai mare parte din surplusul de cereale comercializat; (ii) in-
fluenţa extinsă a statului în activităţile de achiziţie, depozitare şi prelucrare; (iii) o
largă gamă de intervenţii netransparente asupra preţurilor, bugetului, creditului şi
comerţului care au influenţat stimulentele economice pe toate nivelurile filierelor
agroalimentare, de la producători până la consumatori; (iv) un cadru juridic şi
organizatoric necorespunzător, care nu a putut asigura dezvoltarea pieţelor priva-
te (de ex. certificate de depozit, sistem de gradare şi standarde, organizaţii de
desfacere ale producătorilor, tranzacţii funciare, cooperative de credit).
Obiectivele ASAL. ASAL urma să ajute la remedierea ineficienţelor din
sector determinate de politicile anterioare, reducând în acelaşi timp impactul ne-
gativ la nivel macroeconomic al politicilor agricole. Obiectivele împrumutului erau
extinse şi ambiţioase, îmbrăţişând o gamă largă de activităţi din acest sector şi
conforme cu scopul declarat al guvernului de realizare a unei profunde reforme
economice într-un interval de timp scurt. În pofida caracterului cuprinzător al
ASAL-ului, a existat şi o oarecare selectivitate de concepţie. S-a hotărât exclude-
rea anumitor probleme, printre care privatizarea Băncii Agricole, ca şi a întreprin-
derilor de stat producătoare de îngrăşăminte şi pesticide, precum şi a unor între-
prinderi ale industriei alimentare. Pe lângă faptul că acestea ar fi supraîncărcat
proiectul peste măsură, era de aşteptat ca aceste privatizări să se realizeze prin
proiecte ulterioare ale Băncii (de ex. PSAL), ceea ce s-a şi întâmplat de fapt.
Obiectivele fiecărei componente au fost următoarele:
1. Reforma stimulentelor economice: reforma susţinută şi credibilă a
stimulentelor economice în agricultură;
2. Finanţarea agriculturii şi finanţarea rurală: sprijin pentru crearea unei
reţele financiare competitive pentru agricultură şi sectorul rural;
3. Piaţa funciară: dezvoltarea unei pieţe funciare competitive, inclusiv
pentru vânzarea şi arendarea pământului;
4. Piaţa cerealelor: dezvoltarea unei active pieţe cerealiere private cu
asigurarea unui nivel satisfăcător de securitate alimentară internă;
5. Privatizarea, lichidarea şi restructurarea: reducerea rolului statului în
producţie prin privatizarea întreprinderilor de stat din agricultură;
6. Rolul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei: reconsiderarea rolului
MAA pentru a deveni compatibil cu cel cerut de o agricultură orientată
spre piaţă.
Aceste obiective corespundeau priorităţilor de dezvoltare declarate ale
Guvernului şi Strategiei de asistenţă a ţării. Ele erau, şi sunt şi astăzi, extrem de
importante pentru sectorul agricol. Din perspectiva pe care o avem astăzi este,
însă, clar că presupunerile privind sprijinul politic general pentru o reformă rapidă
în două etape au fost optimiste. Angajarea de care trebuia să dea dovadă atât
MAA, cât şi FPS în aplicarea reformelor le depăşea posibilităţile, date fiind

presiunile exercitate de grupurile de interese pentru amânarea sau inversarea
sensului reformei - care s-au accentuat cu trecerea timpului – şi lipsa de hotărâre
a organismelor de implementare şi a Guvernului în întregul său de a li se opune.
Datorită ritmului lent de implementare în a doua etapă a reformei, avantajele
palpabile ale reformei s-au materializat cu întârziere. Ele au fost limitate şi de lipsa
de investiţii complementare şi de asistenţă tehnică necesare dezvoltării instituţiilor
pieţei (unele din aceste condiţii prevăzute în Acordul de împrumut au fost realizate
cu mare întârziere).
Menţinerea programului macroeconomic. Menţinerea unor politici macro-
economice corespunzătoare constituia o condiţie suplimentară care presupunea
existenţa unui program FMI. Aceasta reprezintă o condiţie standard a acordului de
împrumut pentru operaţiunile de ajustare sectorială care s-a dovedit a fi deosebit
de importantă pentru ASAL. Ea a constituit principalul motiv pentru anularea celei
de-a treia tranşe (restructurate) în decembrie 2000. ASAL a urmărit sprijinirea
programului macroeconomic în două moduri: întâi, prin realizarea unor reforme
sectoriale care să reducă povara fiscală şi cvasifiscală a agriculturii, iar apoi, prin
impactul macroeconomic al eliberării rapide a unor fonduri în valută. Resursele
ASAL au fost mari comparativ cu asistenţa acordată prin intermediul altor proiecte
de ajustare structurală în cei patru ani de derulare. În general vorbind, ele au
reprezentat circa 20% din totalul resurselor de ajustare structurală din această
perioadă. Prin urmare, în evaluarea proiectului trebuie avute în vedere efectele
atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul sectorului.
Protecţia consumatorilor săraci şi a grupelor de populaţie dezavanta-
jate. La începutul procesului de reformă, în prima parte a anului 1997, noul Gu-
vern şi-a exprimat preocuparea faţă de impactul pe care reformele întreprinse
simultan la nivel macroeconomic şi în agricultură îl vor avea asupra consumato-
rilor săraci şi altor grupe de populaţie dezavantajate. Împrumutul pentru protecţie
socială (SPAL) a avut drept obiectiv protejarea grupelor de populaţie cu venituri
mici. Echipa ASAL a lucrat împreună cu Guvernul la elaborarea unei subvenţii
temporare pentru compensarea creşterii preţului pâinii. În plus, echipa a discutat
îmbunătăţirea sistemului de pensii pentru agricultori, aplicată de Guvern ulterior.
Subvenţionarea preţului pâinii
Guvernul şi-a exprimat preocuparea faţă de posibilitatea ca desfiinţarea
controlului asupra preţului pâinii (care se aplica unui volum de 50-70% din totalul
vânzărilor) să ducă la o creştere masivă a preţurilor, ceea ce ar fi afectat populaţia
săracă. În urma examinării mai multor opţiuni împreună cu echipa ASAL,
Guvernul a luat hotărârea compensării creşterii previzibile a preţului pâinii prin
acordarea unui ajutor direct. Aceasta a fost considerată drept o opţiune realizabilă
din punct de vedere administrativ, cu o mai bună capacitate de ţintire şi costuri
mai scăzute decât alte alternative.
La 17 februarie 1997 preţurile produselor alimentare au fost liberalizate.
Preţul pâinii a crescut în medie cu 80% în martie faţă de cel din februarie, în
condiţiile unei inflaţii de 31%. Programul de compensare al majorării preţului pâinii

aplicat pe perioada aprilie – septembrie 1997 a furnizat un ajutor bănesc lunar
anumitor grupe de populaţie (salariaţi, pensionari, şomeri, agricultori) care a variat
în funcţie de criteriile de ţintire pentru fiecare grupă.
Un studiu recent (Teşliuc, 2001) ajungea la concluzia că subvenţia pentru
pâine a constituit un transfer slab în favoarea grupelor de populaţie cu venituri
mici, grupurile (decilele) mai sărace primind mai puţin decât ponderea pe care o
deţineau în totalul populaţiei, dar mai mult decât partea ce le revenea din
consumul total. Aceasta s-a datorat faptului că în identificarea populaţiei sărace,
subvenţia a utilizat mecanismele de ţintire existente la acea dată, când multe din
familiile sărace nu erau cuprinse în sistemul de protecţie socială. Acestui factor i
s-a adăugat utilizarea unor “praguri de sărăcie” foarte generoase, ceea ce a făcut
ca multe familii care nu erau sărace să beneficieze de acest ajutor.
În plus, în aprecierea sistemului de compensare trebuie să se ţină seama şi
de o serie de alţi factori cu care s-au confruntat decidenţii în perioada de aplicare
a programului. În primul rând, un ridicat grad de nesiguranţă cu privire la nivelul
inflaţiei în viitor şi a creşterii preţului pâinii în urma liberalizării. Autorităţile au
preferat să supraestimeze nivelul de sărăcie (permiţând un procent mai ridicat de
scurgere la nonsăraci) decât să-l subestimeze (riscând o acoperire mai redusă).
În al doilea rând, consideraţiile de economie politică au jucat un rol deosebit de
important în procesul de luare a deciziei. Măsura de compensare a preţului pâinii
poate fi privită ca asigurând stabilitate socială şi politică într-un moment în care
costurile sociale ale schimbărilor de politică, pentru aproape întreaga populaţie,
erau ridicate.
Pensiile agricultorilor
De-a lungul anilor ’90, pensiile au fost deseori modificate datorită inflaţiei,
dar puterea de cumpărare a pensionarilor s-a erodat semnificativ. La începutul
anului 1997 când se analiza posibilitatea reformelor macroeconomice şi în secto-
rul agriculturii, Guvernul a majorat pensia minimă din agricultură. În 1998, Rapor-
tul de finalizare a implementării Împrumutului de protecţie socială (SPAL) sublinia
că “în urma acestor măsuri, numărul pensionarilor din agricultură cu pensii mai
mici de 50.000 lei lunar a scăzut de la 1,3 milioane la 1 milion în martie 1997.
Creşterea semnificativă a pensiilor mici din agricultură, la care s-a adăugat modifi-
carea cu regularitate a acestora pentru a ţine seama de inflaţie, a dus la stabiliza-
rea puterii reale de cumpărare a acestora la un nivel superior”. Pe lângă aceasta,
o lucrare aprecia, cu ajutorul unor simulări, impactul general al programului asu-
pra incidenţei şi severităţii sărăciei în rândul producătorilor agricoli ca fiind pozitiv.
1.4.2. Componentele iniţiale

Împrumutul era unul de ajustare, pentru sprijinirea balanţei de plăţi, în două
tranşe totalizând 350 milioane dolari SUA. Componentele sale erau strâns legate
de obiectivele prezentate mai sus şi au fost concepute pe baza analizei efectuate
în faza de pregătire care arăta efectele negative ale politicii duse până în 1997.
Dimensiunile acestora au fost evaluate pe parcursul pregătirii şi discutate pe larg

cu Guvernul şi sectorul privat. Ele se refereau la:
• Marile distorsiuni în alocare pe toate nivelurile filierei agroalimentare şi
taxarea (impozitarea) netă a sectorului agricol, fapt reflectat de coefici-
enţii în general scăzuţi de protecţie nominală şi cei de protecţie efectivă;
• Performanţa tot mai scăzută din punct de vedere financiar, economic şi
tehnic a fermelor de stat şi marile restanţe la creditele acordate de stat
întreprinderilor agricole de stat. Aceste datorii erau suficient de mari
pentru a ameninţa viabilitatea sistemului financiar (prin Banca Agricolă în
mod special) şi a contribui semnificativ la instabilitatea macroeconomică
(acest impact macroeconomic a fost demonstrat într-un studiu în care s-
a calculat povara fiscală şi cvasifiscală impusă agriculturii);
• Crearea unei mari birocraţii agricole în cadrul MAA al cărui obiectiv
principal era de a administra măsurile de control, subvenţiile [şi creditul
direcţionat] acordate întreprinderilor de stat şi de la care cei aproximativ
3,6 milioane de mici agricultori erau practic excluşi. Asupra alocării
subvenţiilor plana bănuiala corupţiei;
• Stoparea îmbunătăţirii performanţei sectorului privat – acolo unde acesta
putuse să funcţioneze, dar cu costuri ridicate şi foarte ineficient datorită,
printre altele, riscului ridicat (în parte, şi ca rezultat al politicii) şi sprijinu-
lui redus pentru crearea bunurilor publice necesare dezvoltării pieţei (de
ex. un sistem al certificatelor de depozit, standarde şi grade de calitate).
Cele 3,6 milioane de mici agricultori din România a căror producţie era
parţial de autoconsum aveau posibilităţi reduse de comercializare a
produselor lor, şi ca urmare a caracterului firav al pieţelor private unde
costurile erau ridicate.
Drept urmare, condiţiile specifice ale împrumutului au inclus o serie de
măsuri de liberalizare şi privatizare, la care se adăugau unele iniţiative legislative
pentru sprijinirea dezvoltării pieţei pe măsura dezvoltării noilor stimulente. Guver-
nul s-a angajat la realizarea următoarelor măsuri:
1. Reforma stimulentelor economice: eliminarea intervenţiilor asupra pre-
ţurilor şi aşa-numitelor prime (de sprijinire a preţurilor la producător prin
intermediarii de stat); reducerea nivelului mediu şi maxim al tarifelor va-
male împreună cu desfiinţarea restricţiilor cantitative la export; şi re-
ducerea subvenţiilor şi o mai bună alocare a acestora (de exemplu, prin
transformarea subvenţiilor pentru materiile prime şi produsele agricole
într-o subvenţie sub forma cupoanelor agricole ai căror beneficiari urmau
să fie cu precădere micii producători);
2. Finanţarea agriculturii şi finanţarea rurală: încetarea refinanţării agri-
culturii de către Banca Naţională şi includerea tuturor subvenţiilor la
buget în mod transparent; reducerea volumului creditului direcţionat
acordat temporar şi mecanisme de alocare mai bune urmărind reducerea
distorsiunilor; revizuirea legii cooperativelor de credit şi îmbunătăţirea

cadrului juridic al garanţiilor;
3. Piaţa funciară: modificarea legislaţiei pentru a reduce obstacolele din
calea vânzării şi arendării pământului şi pentru a permite persoanelor
particulare să reintre în posesia pământului aflat în componenţa fermelor
de stat;
4. Piaţa cerealelor: reducerea nivelului Rezervei Strategice de cereale a
Statului, concomitent cu o mai bună rotaţie a stocurilor în vederea redu-
cerii impactului asupra pieţei; crearea cadrului juridic necesar certificate-
lor de depozit şi unui program de înfiinţare a organizaţiilor interprofe-
sioniste pe filierele produselor agroalimentare;
5. Privatizarea, lichidarea şi restructurarea: privatizarea substanţială sau
completă, sau iniţierea lichidării întreprinderilor agroindustriale (de creş-
tere a porcilor şi păsărilor, producere a seminţelor, cea mai mare parte a
firmelor prestatoare de servicii pentru agricultură şi majoritatea socie-
tăţilor de depozitare a cerealelor) şi iniţierea privatizării fermelor de stat;
6. Rolul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei: reorganizarea MAA; ini-
ţierea unui sistem de gradare şi standarde pentru produsele agricole;
aplicarea unui plan de acţiune de dezvoltare rurală – Programul Special
de Asistenţă pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD).
1.4.3. Efectele
1. Reforma stimulentelor economice: Evaluarea componentei stimulen-
telor economice este extrem de importantă pentru evaluarea efectelor ASAL
datorită ponderii mari pe care a avut-o în programul de reformă şi legăturilor ei
directe cu celelalte componente (piaţa cerealelor, rolul MAA, privatizarea). Dar
această componentă este şi cel mai greu de evaluat datorită progresului inegal
realizat. Dacă în ceea ce priveşte regimul stimulentelor economice există o
schimbare reală faţă de 1996, anul care a precedat ASAL, în ceea ce priveşte re-
forma regimului comercial, subvenţiilor şi preţurilor, ea a fost nu numai amenin-
ţată, dar a şi înregistrat reveniri. Prezentăm în cele ce urmează efectele regimului
stimulentelor economice.
Obiectivul componentei a fost realizarea unei reforme “susţinute şi credibile”
a regimului stimulentelor economice. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv
a fost atins. Din 1997, politica generală în ceea ce priveşte preţurile, regimul co-
mercial şi subvenţiile nu mai seamănă cu cea de până atunci. Mai exact, preţurile
nu mai sunt controlate, nivelul taxelor vamale de import şi dispersia acestora s-au
redus mult, subvenţiile generale din bugetul MAA s-au redus mult în termeni reali.
În plus, Legea nr. 83 care stătea la baza controlului preţurilor a fost abrogată.
Cu toate acestea, în ultimii patru ani, prevederile convenite în cadrul ASAL
privind stimulentele economice au fost în repetate rânduri ameninţate sau chiar în-
călcate, iar amploarea şi frecvenţa acestora a crescut cu timpul. Atât în 1997, cât
şi în 1998 au avut loc câteva încălcări efective. Dar ele au fost de scurtă durată şi
de mică amploare. Cel mai neliniştitor fapt în această perioadă l-a constituit pre-
gătirea unui program guvernamental care propunea cu introducerea de noi inter-
venţii asupra preţurilor, regimului comercial, subvenţiilor şi creditului în agricultură,
încălcând clar angajamentele din cadrul ASAL. Dar aceste politici agricole nu au
fost puse în practică – poate din motive bugetare - ceea ce a făcut ca ele să nu fie
privite ca reprezentând o ameninţare majoră la atingerea obiectivelor ASAL.
În 1999 au apărut iniţiative asemănătoare de o mai mare amploare. În acel
an s-au pregătit 15 ordonanţe care sprijineau revenirea asupra tuturor reformelor
realizate în prima tranşă, inclusiv măsuri de intervenţie extinsă asupra preţurilor şi
regimului comercial.
Incidentul ordonanţelor a întărit impresia, apărută pentru prima oară în 1998
la prezentarea Programului de guvernare că, o dată întreg împrumutul eliberat,
măsurile de reformă a stimulentelor economice se vor dilua sau se va reveni asu-
pra lor. Asemenea ameninţări, dar de mai mică amploare, s-au repetat la începu-
tul anului 2000. Ele se refereau la un complex program de “tractoare în schimbul
cerealelor” prin care s-ar fi reintrodus intervenţia directă a statului pe piaţa cerea-
lelor, o încălcare flagrantă a condiţionalităţilor ASAL privind regimul stimulentelor
economice şi piaţa cerealelor. Repetatele ameninţări de revenire asupra politicilor
s-au reflectat la fel de negativ în efectele pe care le-a avut ASAL-ul pe parcurs ca
şi o revenire efectivă. Ele au subminat speranţele sectorului privat de continuare
a reformelor, şi prin aceasta au contribuit la crearea doar a unor pieţe firave, fapt
documentat de diferite lucrări analitice.
Dar, începând din 1999, au existat şi reveniri asupra unor măsuri, iar aces-
tea s-a accentuat cu timpul. În 1999 cazul cel mai evident l-a constituit utilizarea
măsurilor de control fitosanitar pentru limitarea exportului de cereale. Spre sfârşi-
tul anului 2000, încălcările se înmulţiseră, ele cuprinzând acordarea unei prime (o
formă de sprijinire a preţului) la cereale şi lapte, bonuri de motorină, intervenţia pe
piaţă prin eliberarea unor stocuri din Rezerva Strategică de Cereale, şi modifica-
rea schemei de cupoane agricole astfel încât nu mai corespundea prevederilor
ASAL. În 2001 continuă să existe serioase probleme în regimul stimulentelor eco-
nomice care prezintă o surprinzătoare continuitate cu politica guvernului anterior.
În concluzie, în pofida reformelor semnificative ale stimulentelor economice
întreprinse în cadrul ASAL, multe din schimbări nu sunt credibile şi durabilitatea
lor este pusă la îndoială, ele fiind în fiecare an subminate de o revenire într-o oa-
recare măsură asupra lor. O prezentare generală a veniturilor şi productivităţii în
agricultură, precum şi o analiză detaliată a performanţei sectorului cerealier contu-
rează tabloul unei pieţe slab dezvoltate şi unei productivităţi scăzute în agricultură
la care au contribuit şi revenirile asupra măsurilor de reformă a stimulentelor
economice. Din acest motiv, calificativul este Nesatisfăcător.
2. Finanţarea pentru agricultură şi finanţarea rurală: Reformele ASAL de
încetare a finanţării agriculturii de către BNR şi îmbunătăţire a mecanismelor de
alocare au fost realizate în cadrul primei tranşe şi menţinute, în general. Volumul
fondurilor alocate din bugetul MAA pentru creditul direcţionat şi subvenţionarea

dobânzii, ca şi ponderea acestora în totalul transferurilor a scăzut substanţial în
termeni reali, de la 109 mil. dolari SUA în 1997 la 11 mil. dolari SUA în 2000,
ponderea lor în totalul subvenţiilor reducându-se de la 20% la 3% în aceeaşi
perioadă. Deşi a trebuit să treacă destul timp, condiţiile referitoare la legislaţia
cooperativelor de credit au fost în cele din urmă îndeplinite. În acest fel, ele au
sprijinit crearea unei reţele financiare private mai competitive, deşi a reieşit cu
claritate nevoia unor măsuri suplimentare, printre care o lege a garanţiilor reale
mobiliare şi a unui registru al acestor garanţii pe care un proiect de finanţare
rurală le-a prevăzut în continuare. Efectele sunt apreciate ca fiind Satisfăcătoare.
3. Piaţa funciară: Condiţiile de eliminare a obstacolelor legale din calea
tranzacţiilor funciare de vânzare sau arendare au fost îndeplinite în prima tranşă.
O anchetă realizată în 1999 (Prosterman and Duncan) la cererea Băncii indica o
creştere notabilă a tranzacţiilor (arendarea în mod special), participanţii la această
anchetă angajaţi în astfel de tranzacţii făcând o clară legătură între modificările
legislative sprijinite de ASAL (care erau bine cunoscute) şi caracterul mai activ al
pieţei funciare. Calificativul este Satisfăcător.
4. Piaţa cerealelor: Obiectivul acestei componente era pe cât de dificil din
punct de vedere tehnic, pe atât de ambiţios: dezvoltarea unei pieţe a cerealelor
care să funcţioneze. Deşi condiţiile minime de creare a cadrului juridic pentru
certificatele de depozit, gradare a cerealelor şi organizaţii interprofesioniste au
fost respectate, aceasta nu s-a făcut decât cu mare întârziere. Piaţa cerealelor
funcţionează clar sub potenţial, în parte datorită acestor întârzieri, dar şi
întârzierilor în privatizare care au împiedicat crearea unui sistem competitiv de
depozitare a cerealelor. Calificativul este Nesatisfăcător.
5. Privatizarea, lichidarea şi restructurarea: Obiectivul ASAL de reducere
a rolului statului în producţie şi industria agroalimentară a fost atins în cele din
urmă, după îndelungi amânări. Este improbabil ca sensul acestor reforme să fie
inversat, ele fiind, deci, credibile. Calificativul este Satisfăcător.
6. Rolul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei: Ministerul continuă să se
preocupe de acordarea subvenţiilor de care să beneficieze anumite grupuri
influente din punct de vedere politic. El nu şi-a stabilit un rol clar de sprijinire a
unei agriculturi de piaţă. Calificativul este Nesatisfăcător.
7. Programul macroeconomic: ASAL a fost în cele din urmă închis în
decembrie 2000 fără ca întreaga sumă prevăzută să fie eliberată datorită faptului
că nu exista un program (stand-by) cu FMI şi nici asigurarea că un astfel de
program se va încheia cu noul Guvern.
Performanţa macroeconomică în cei patru ani de implementare a ASAL s-a
situat la un nivel scăzut, cu o rată a inflaţiei care s-a menţinut ridicată – între 40%
şi 60% pe an – şi un deficit bugetar care a depăşit frecvent plafonul stabilit. În
acest context trebuie apreciate efectele macroeconomice favorabile ale unor poli-
tici aplicate în cadrul ASAL. Primul şi poate cel mai important dintre aceste efecte
l-a constituit încetarea refinanţării agriculturii de către BNR şi plasarea tuturor

subvenţiilor la buget. Al doilea l-a constituit reducerea substanţială exprimată în
dolari (şi aproximativ echivalentă cu valoarea reală) a subvenţiilor discreţionare
pentru agricultură. Al treilea, reducerea nivelului taxelor vamale a fost însoţită de o
creştere a încasărilor din taxele vamale de import . Media veniturilor provenite din
taxe vamale în cei trei ani premergători ASAL s-a situat la 143 milioane dolari pe
an, în timp ce în cei trei ani care au urmat reformelor, media anuală a fost de 203
milioane dolari SUA. În sfârşit, este neîndoielnic că şi privatizarea întreprinderilor
de stat a avut un impact fiscal şi cvasifiscal pozitiv.
Pe total, însă, efectul la nivel macroeconomic trebuie apreciat ca Nesatisfă-
cător datorită performanţei în general slabe de stabilizare macroeconomică.
Acestor calificative ale efectelor li s-a acordat o pondere ce merge de la 1
(Foarte Nesatisfăcător) la 4 (Foarte Satisfăcător) şi care sunt prezentate în tabelul
1.6. Totalul ponderat al acestor calificative constituie baza pe care se sprijină
aprecierea generală a efectelor ASAL ca Nesatisfăcătoare. Întrucât totalul ponde-
rat de 2,43 reprezintă mai puţin de jumătatea valorii dintre Satisfăcător (3) şi
Nesatisfăcător (2), dar se situează peste 2, un calificativ mai exact ar fi “Marginal
Nesatisfăcător”.
Tabelul 1.6
Calificativele date efectelor

Componentă Calif. Pondere Calificativ x Pondere
1. Stimulente econ. 2 0,33 0,66
2. Finanţare 3 0,07 0,21
3. Piaţa funciară 3 0,07 0,21
4. Piaţa cerealelor 2 0,07 0,14
5. Privatizare 3 0,29 0,87
6. Rolul MAA 2 0,07 0,14
7. Macroeconomie 2 0,10 0,20
Total 1,00 2,43
Scara calificativelor: 1 = Foarte Nesatisfăcător; 2 = Nesatisfăcător; 3 = Satisfăcător; 4 = Foarte
Satisfăcător .
Deşi se recunoaşte că ponderile acordate sunt arbitrare, s-a optat pentru

această metodă întrucât ea exprimă cu claritate toate elementele avute în vedere
şi de care s-a ţinut seama. O primă aproximare a constituit-o acordarea unei
ponderi totale reformelor din prima tranşă (componentele 1-3) proporţional cu
valoarea acestei prime tranşe (200 milioane dolari SUA) în totalul împrumutului
(350 milioane dolari SUA). Această pondere a fost apoi împărţită pe cele trei
componente în funcţie de relativa importanţă a fiecăreia. În mod asemănător s-a
procedat şi cu componentele 4-6 care au reprezentat condiţionalităţi mai ales ale
celei de-a doua tranşe. Separat de acestea s-a acordat o pondere de 0,10
efectelor la nivel macroeconomic, ceea ce reprezintă ceva mai puţin decât
contribuţia resurselor ASAL în totalul finanţării pentru ajustare puse la dispoziţie

de toţi donatorii în perioada 1997-2000. Calculele efectuate pe această bază dau
cele mai ridicate ponderi pentru reforma stimulentelor economice (0,33) urmată de
privatizare (0,29).
Rezultatele
Rezultatele sunt considerate ca fiind obiective situate la un nivel inferior
care contribuie la realizarea efectelor proiectului, acestea din urmă fiind obiective
de nivel superior. În acest context, rezultatele reprezintă principalele condiţiona-
lităţi ale împrumutului. Calificativul general pentru rezultate este Satisfăcător.
Această apreciere este susţinută în cele ce urmează de o apreciere a fiecărei
componente în parte:
1. Reforma stimulentelor economice: Politica actuală este total diferită de
cea din 1996 când controlul preţurilor şi al comerţului era extins, iar subvenţiile
mari şi fără ţinte precise. La vremea respectivă, Legea nr. 83 autoriza o largă
intervenţie a statului în domeniul preţurilor şi subvenţiilor. În condiţiile ASAL, legea
a fost anulată, taxele vamale de import (de pretutindeni) au scăzut progresiv,
ajungând la niveluri moderate. Actualul regim al stimulentelor economice este mai
deschis, atât în comerţul intern, cât şi în cel exterior. Dialogul pe probleme de
politică din ultimii ani, deşi deseori dificil, a dus la o mai clară precizare a obiec-
tivelor subvenţiilor, iar sistemele existente au fost modificate pentru a le reduce
efectele distorsionante. Acesta a constituit un efect direct al dialogului pe proble-
me de politică din cadrul ASAL.
Cu toate acestea, în secţiunea anterioară s-a arătat revenirea asupra a tot
mai multor aspecte ale reformei stimulentelor economice întreprinse în cadrul
ASAL, tendinţă care a continuat şi în 2001. S-au continuat anumite tipuri de inter-
venţii asupra preţurilor (prime, vânzarea unor stocuri de cereale din Rezerva Stra-
tegică), ca şi unele probleme în regimul comercial (restricţii la export, scutiri tem-
porare de taxe vamale la import). Calificativul este “Marginal Satisfăcător”.
2. Finanţarea pentru agricultură şi finanţarea rurală: Condiţiile de inclu-
dere a întregului credit direcţionat în buget, îmbunătăţire a mecanismelor de alo-
care a creditului direcţionat şi modificare a legii cooperativelor de credit au fost
toate îndeplinite sau substanţial îndeplinite. Calificativul este Satisfăcător.
3. Piaţa funciară: Condiţiile de eliminare a barierelor juridice care împie-
dicau arendarea şi vânzarea pământului au fost toate realizate la timp, înainte de
acordarea primei tranşe. Calificativul este Satisfăcător.
4. Piaţa cerealelor. O serie de condiţii au fost îndeplinite: Statul a preluat
datoriile agenţiei de desfacere a cerealelor ANPA pentru ca aceasta să poată fi
privatizată; şi a fost creat în cele din urmă cadrul juridic pentru certificatele de
depozit şi asociaţiile interprofesionale. În 1999 s-a constatat o încălcare a angaja-
mentului luat de Guvern de a nu mai utiliza cerealele din rezerva statului pentru
stabilizarea preţului grâului pe piaţa internă sau pentru a impune pe această piaţă
preţuri mai ridicate sau mai coborâte. Tranzacţii asemănătoare au avut loc şi în
anul 2000. În plus, ele continuă şi în 2001, iar rezervele de stat depăşesc acum în
mod evident nivelul convenit prin ASAL. Calificativul este Nesatisfăcător.
5. Privatizare, lichidare şi restructurare: Obiectivele ASAL de privatizare
a întreprinderilor agroindustriale au fost mult întârziate, dar în cele din urmă
realizate integral. Deşi termenul iniţial de închidere a proiectului a fost decembrie
1998, condiţiile nu au fost îndeplinite decât la sfârşitul anului 1999, cu circa 18 luni
peste termenul stabilit iniţial. Şi realizarea condiţionalităţilor de privatizare a
fermelor de stat au fost întârziate, dar în cele din urmă realizate în decembrie
2000. O revenire asupra acestor măsuri este puţin probabilă. Calificativul este
Satisfăcător.
6. Rolul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei: Condiţiile de reorgani-
zare a MAA au fost formal îndeplinite, ca şi elaborarea unui plan de dezvoltare
rurală pentru obţinerea fondurilor de dezvoltare rurală UE/SAPARD. Calificativul
este Satisfăcător.
7. Programul macroeconomic. Logica pentru acordarea calificativului este
asemănătoare celei din secţiunea precedentă, calificativul fiind Nesatisfăcător.
Tabelul 1.7
Calificativele date rezultatelor

Componente Calific. Pondere Calificativ x Pondere
1 Stimulente econ. 2,5 0,33 0,825
2 Finanţare 3 0,07 0,21
3 Piaţa funciară 3 0,07 0,21
4 Piaţa cerealelor 2 0,07 0,14
5 Privatizare 3 0,29 0,87
6 Rolul MAA 3 0,07 0,21
7 Macroeconomie 2 0,10 0,20
Total 1,00 2,67
Scara calificativelor: 1 = Foarte Nesatisfăcător; 2 = Nesatisfăcător ; 3 = Satisfăcător; 4 = Foarte
Satisfăcător.
Ca şi în cazul aprecierii efectelor, calificativele rezultatelor merg de la 1 la 4

şi reprezintă baza de calculare a totalului ponderat. Scorul general pentru re-
zultate este 2,67, iar calificativul este “Marginal Satisfăcător”.
Impactul asupra dezvoltării instituţionale
Impactul proiectului asupra dezvoltării instituţionale nu a fost uniform. Im-
pactul pozitiv cel mai semnificativ l-a reprezentat formarea în cadrul Unităţii ASAL
a unor tineri analişti de politică aplicată. Cunoştinţele acestora au fost utilizate în
cadrul procesului de pregătire a proiectului, unii dintre aceşti analişti devenind
ulterior consilieri în Guvernul de coaliţie.
ASAL a urmărit schimbarea rolului MAA prin Componenta 6, dar progresul

realizat în restructurarea ministerului pentru ca acesta să sprijine într-un mod mai
eficace orientarea spre piaţă a agriculturii a fost limitat. Nu s-a produs schimbarea
de mentalitate necesară pentru ca MAA să-şi asume acest nou rol. Ministerul este
şi în prezent legat de o agendă de subvenţionare motivată politic, ezitând să aloce
resurse unor măsuri de dezvoltare instituţională care ar mări câştigurile liberalizării
şi privatizării.
Se aştepta, de asemenea, ca MAA să joace un rol mai eficace în monitori-
zarea dezvoltării economiei agricole şi anticiparea impactului politicilor şi evolu-
ţiilor externe asupra ei. Dacă MAA dispune de un bun personal tehnic, capacitatea
sa de analiză economică continuă să fie slabă, având o bază informativă redusă
de evaluare a performanţei pe sectoare şi produse (preţurile pe piaţa
producătorilor nu sunt urmărite în mod constant, iar datele privind utilizarea
factorilor de producţie de către sectorul privat sunt ca şi inexistente).
Menţinerea neschimbată a rolului MAA continuă să reprezinte o piedică
importantă în realizarea de progrese în continuare în restructurarea sectorului.
Per total, impactul dezvoltării instituţionale este considerat modest.
Factorii principali care au afectat implementarea şi efectele
1. Factori independenţi de Guvern sau agenţia de implementare
Au existat o serie de factori care nu au depins de Guvern şi care au influen-
ţat substanţial implementarea şi rezultatele proiectului. Dintre aceştia, cel mai
semnificativ a fost o prelungită scădere a preţurilor produselor agricole.
Preţurile scăzute şi pieţele stagnante ale produselor agricole pe plan
internaţional: preţurile multor exporturi tradiţionale ale României - cereale şi
animale - au rămas extrem de scăzute pe întreaga perioadă de implementare a
ASAL-ului. Aceste tendinţe, care au redus semnificativ rentabilitatea exploataţiilor
agricole, au fost exacerbate de prăbuşirea pieţelor de export din Rusia care a
început o dată cu criza din 1998. Ajutorul sub formă de alimente acordat Rusiei de
UE şi SUA a redus şi mai mult perspectivele exporturilor româneşti. Ceea ce a
încetinit implementarea ASAL, deoarece cererea redusă la export a furnizat
argumente suplimentare pentru acordarea unui sprijin special întreprinderilor
prevăzute a fi privatizate, încetinind astfel procesul. Acesta a fost cazul uriaşului
complex de creştere a porcilor COMTIM care depindea mult de exporturile în
Rusia. Dar el a constituit o problemă şi din punct de vedere al efectelor – preţurile
mici au venit să se adauge sentimentului că reforma nu conducea nici la câştiguri
pe termen scurt, nici la realizarea unei reale ajustări şi restructurări.
2. Factori aflaţi în general sub controlul Guvernului
Declinul întregii economii. PIB-ul s-a contractat în fiecare an între 1997 şi
1999, creşterea sa devenind pozitivă abia în 2000. Dacă Guvernul putea doar
parţial controla creşterea PIB, este clar că problemele cu care s-a confruntat în
aplicarea reformelor structurale – privatizarea băncilor şi întreprinderilor industri-
ale, în mod special – a reprezentat un factor semnificativ de reducere a creşterii.
Scăderea PIB a afectat negativ cererea de produse agricole pe plan intern, care
venea să se adauge unei restrângeri a pieţelor externe şi scăderii volumului
comerţului exterior amintite mai sus.
Curs de schimb real mult supraevaluat până în 1999. Din analizele
asupra sectorului agricol întreprinse între 1997 şi 1999 a reieşit că dintre toţi
factorii care aveau o influenţă asupra stimulentelor economice în agricultură,
supraevaluarea cursului de schimb era cel mai important. Supraevaluarea cursului
de schimb a fost unanim apreciată ca fiind de ordinul a 25%, un impozit masiv
perceput agriculturii ale cărei produse sunt pronunţat comercializabile. Din fericire,
Banca Centrală şi-a modificat politica în 1999 şi a iniţiat deprecierea cursului de
schimb real. O scurtă analiză a efectelor deprecierii asupra preţului grâului la
producător de la recolta din 1998 până la cea din 1999 a arătat că, în bună parte,
efectul deprecierii ajunsese, aşa cum se sperase, până la producător. Din
nefericire, efectele benefice ale deprecierii s-au erodat prin menţinerea unor
preţuri scăzute pe plan extern şi reducerea exporturilor în Rusia.
Lipsa de coeziune în interiorul coaliţiei de partide şi MAA. Fragmenta-
rea politică în interiorul Guvernului a constituit un impediment major în calea
implementării proiectului. O politică lipsită de coeziune a redus capacitatea MAA
şi Guvernului de a lua o poziţie mai dură faţă de grupurile de interese – în special
întreprinderile de stat – care se opuneau reformelor. Cel mai afectat a fost progra-
mul de privatizare. Privatizarea fermelor de stat a fost semnificativ întârziată, în
parte datorită faptului că o a doua restituire a pământului (o condiţie prealabilă
pentru privatizarea fermelor de stat) a fost aprig disputată în cadrul coaliţiei, adu-
când-o în pragul dizolvării în 1998/99. Lipsa de coeziune a redus şi capacitatea
MAA de a rezista cererii diverselor grupuri de a se subvenţiona anumite produse.
3. Factori aflaţi în general sub controlul agenţiei de implementare
Principalele instituţii de implementare au fost Ministerul Agriculturii şi Ali-
mentaţiei (MAA) şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Ultimul a avut responsabilita-
tea tuturor privatizărilor până în a doua parte a programului când responsabilitatea
privatizării fermelor de stat a trecut la MAA. Factori aflaţi sub controlul acestor
instituţii au afectat substanţial implementarea proiectului.
Menţinerea reformei stimulentelor economice (subvenţii, preţuri, regim
comercial). Reformele din cadrul primei etape, din februarie până în iunie 1997,
au fost foarte bine realizate de către MAA în condiţiile unei puternice rezistenţe
din partea intereselor speciale afectate (de ex. întreprinderile de stat pentru
creşterea porcilor). Aceşti factori erau în bună parte sub controlul MAA şi ar fi
putut fi evitaţi, sau - ca o alternativă - s-ar fi putut renunţa la ASAL şi dialogul de
politică ar fi putut fi reluat în alte condiţii. Dar, ori de câte ori s-a aflat sub
ameninţarea închiderii ASAL, Guvernul îşi reînnoia sprijinul pentru program şi
revenea asupra măsurilor al căror sens fusese inversat anterior. De regulă, astfel
de acţiuni erau urmate, la câteva luni, de noi reveniri care continuau până în
momentul în care anularea devenea iminentă.
Ritmul procesului de privatizare, în special al firmelor agroindustriale.

Ritmul privatizării întreprinderilor agro-industriale a fost controlat în mare parte de
FPS. Performanţa FPS a fost bună în prima jumătate a anului 1997, înainte de
eliberarea primei tranşe ASAL când a realizat privatizarea unui mic grup de
întreprinderi de creştere a porcilor şi păsărilor. Dar performanţa FPS a fost extrem
de şovăielnică după luna iunie a anului 1997 când a fost supus unor puternice
presiuni politice de impunere a anumitor condiţii pentru privatizare, cum ar fi
evaluările nerealist de ridicate care au încetinit procesul. S-a argumentat deseori
că FPS funcţiona în baza unui regim juridic restrictiv (legea privatizării) care îi
restricţiona capacitatea de realizare a obiectivelor ASAL. Este adevărat că aceste
restricţii existau, dar ele încetineau, nu împiedicau, procesul de privatizare. Mai
mult decât atât, modificarea legii privatizării depindea de Ministerul Privatizării din
care făcea parte şi FPS.
Rezumând, numai sub ameninţarea renunţării la proiect s-au realizat
integral privatizarea şi reducerea taxelor vamale, şi au fost anulate revenirile
asupra politicilor adoptate anterior. Tiparul amânării aplicării măsurilor, urmate de
reluarea lor în momentul când închiderea proiectului devenea iminentă printr-o
privatizare rapidă sau inversare a sensului politicilor în domeniul stimulentelor
economice în al unsprezecelea ceas s-a repetat nu o dată.
4. Costuri şi finanţare
Prima tranşă ASAL (200 milioane dolari SUA) a fost eliberată la termen
după încheierea cu succes a reformelor prevăzute pentru etapa I. În eliberarea
fondurilor celei de-a doua tranşe (150 milioane dolari SUA) s-au înregistrat
întârzieri considerabile pentru ca, în cele din urmă, doar o parte (100 milioane
dolari SUA) să fie eliberate. Timpul scurs de la prezentarea proiectului în faţa
Comitetului Directorilor Executivi până la îndeplinirea tuturor condiţionalităţilor
urma să fie de un an, între 3 iunie 1997 şi 3 iunie 1998, data de închidere a
proiectului fiind prevăzută pentru 31 decembrie 1998. Datorită amânării încheierii
reformelor în cadrul etapei II, aceste termene au trecut fără ca fondurile să fie
eliberate, intervenind o serie de prelungiri pentru a permite realizarea acestor
reforme. În iunie 2000, proiectul a fost restructurat în trei tranşe, când o nouă a
doua tranşă de 100 milioane dolari SUA a fost eliberată în urma realizării
condiţionalităţilor de privatizare a întreprinderilor agricole, alte 50 milioane dolari
SUA urmând să fie eliberate într-o a treia tranşă, în urma îndeplinirii condi-
ţionalităţilor de privatizare a fermelor de stat. La 31 decembrie 2000, împrumutul a
fost închis fără ca fondurile celei de-a treia tranşe să fie eliberate, în primul rând
ca urmare a absenţei unui program macroeconomic.
1.4.4. Durabilitatea
Din observaţiile cuprinse în secţiunea precedentă trebuie să rezulte cu
claritate că, deşi ASAL a fost în cele din urmă implementat integral, ritmul lent al
implementării şi frecventele reveniri (ameninţări cu revenirea şi reveniri cu
adevărat) ridică îndoieli asupra durabilităţii unor reforme şi probabilităţii încheierii
reformei în unele domenii precum privatizarea fermelor de stat. Tabelul 1.8
prezintă durabilitatea fiecărei componente (capacitatea sa de a se menţine) cu
calificative acordate pe o scară ce merge de la 1 (Foarte Improbabil) până la 4

(Foarte Probabil). Ca şi în cazul aprecierii efectelor şi rezultatelor, s-a calculat un
total ponderat pentru calificativul general. Ponderile componentelor sunt aceleaşi
cu cele utilizate în celelalte calcule.
Concluzia este Improbabilitatea durabilităţii generale – totalul ponderat de
2,10 este mai aproape de 2 (Improbabil) decât de 3 (Probabil). Deşi se aşteaptă
ca reformele din cadrul componentelor privatizare, piaţa funciară şi finanţare să fie
durabile, este Improbabilă schimbarea rolului MAA, realizarea măsurilor privind
piaţa cerealelor şi programul macroeconomic, în timp ce durabilitatea reformelor
stimulentelor economice este apreciată ca fiind Foarte Improbabilă.
Tabelul 1.8
Calificativele date durabilităţii

Componentă Calificativ Pondere Calificativ x Pondere
1 Stimulente 1 0,33 0,33
2 Finanţare 3 0,07 0,21
3 Piaţa funciară 3 0,07 0,21
4 Piaţa cerealelor 2 0,07 0,14
5 Privatizare 3 0,29 0,87
6 Rolul MAA 2 0,07 0,14
7 Macroeconomie 2 0,10 02,0
Total 1,00 2,10
Scara calificativelor durabilităţii: 1 = Foarte Improbabilă; 2 = Improbabilă; 3 = Probabilă; 4 =
Foarte Probabilă.
1.4.5. Învăţămintele desprinse

Mai multe operaţiuni succesive cu câte o singură tranşă ar fi fost preferabile
uneia mai extinse cu două tranşe. O astfel de abordare ar fi evitat necesitatea
unei detaliate precizări prealabile a măsurilor celei de-a doua tranşe. S-ar fi evitat
astfel nevoia luării unor decizii foarte dificile de fiecare dată când se apropia data
închiderii: era realizarea de progrese parţiale în implementare un motiv justificat
de prelungire sau de anulare? Menţinerea ritmului reformei în cea de-a doua fază
ar fi depins atunci de definirea unui set general de măsuri şi principii de reformă în
cadrul primei operaţiuni şi convenirea unei a doua operaţiuni în cadrul Strategiei
de asistenţă a ţării. În care caz cea de-a doua operaţiune s-ar fi desfăşurat pe
baza învăţămintelor desprinse din experienţa implementării celei dintâi.
Pentru ca procesul să poată fi durabil, pentru ca să se poată susţine din
punct de vedere politic, el trebuie să producă rezultate pozitive în scurt timp.
Aceasta reclamă acordarea atenţiei de la bun început acelor măsuri care conduc
la apariţia legilor şi organizaţiilor care sprijină reforma şi determină o reacţie a pie-
ţei în favoarea reformei. În multe cazuri, ministerele de resort nu-şi vor schimba
mentalitatea decât dacă vor vedea rezultate palpabile, prin aceasta înţelegând o
dezvoltare a activităţii pieţei şi a productivităţii. Doar cu seminare pe tema econo-

miei de piaţă nu se vor crea ministere cu o orientare de piaţă. Banca poate contri-
bui la accelerarea reacţiei pieţei faţă de reformă prin furnizarea de asistenţă tehni-
că la timpul potrivit (eventual în cadrul împrumutului) şi investiţii în bunuri publice
în fazele iniţiale ale procesului de reformă. Aceasta se poate realiza în mai multe
feluri. Opţiunile par să fie (1) un împrumut hibrid care să includă asistenţă tehnică,
(2) un împrumut pentru investiţii cu condiţionalităţi în ceea ce priveşte politicile
(asemănător noii abordări încercate acum în Turcia în cadrul ARIP), sau (3) un
împrumut pentru investiţii coordonat cu un împrumut de ajustare.
Generarea unor rezultate pozitive în fazele iniţiale reclamă şi o implementa-
re rapidă şi eficientă. Este clar că dacă reformele agricole (îndeosebi privatizarea)
ar fi fost integral realizate la începutul programului, acţiunea combinată a dife-
ritelor componente ale reformei (reforma stimulentelor economice, privatizarea) ar
fi putut fi mai bine exploatată, iar reacţia pieţelor şi schimbările survenite în
productivitate ar fi fost mai avansate decât sunt în prezent.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a văzut în ASAL doar o sursă de durere
(politică) fără nici un câştig. Împrumuturile de ajustare aduc valută Ministerului de
Finanţe, dar prea puţin sprijin palpabil ministerelor de resort. Aceasta constituie
eterna problemă a operaţiunilor de ajustare sectorială ale Băncii Mondiale care a
devenit dureros de vizibilă în acest caz, în care angajamentul MAA pentru
realizarea elementelor esenţiale ale programului scăzuse încă din 1998.
Cu 350 milioane dolari SUA, împrumutul ASAL din România a fost prea
mare. Este cel mai mare împrumut pentru ajustarea sectorului agricol acordat
până acum de Bancă unei ţări din Europa şi Asia Centrală. Deşi condiţionalităţile
împrumutului au fost severe, împrumutul a fost excesiv de mare atât faţă de
condiţiile impuse, cât şi faţă de importanţa agriculturii în cadrul economiei. El a
determinat depunerea unor mari eforturi pentru a se obţine eliberarea fondurilor,
care se intensificau la apropierea datei de închidere când plana ameninţarea
anulării şi când prin măsuri de ultimă oră se asigura îndeplinirea condiţiilor – care
nu erau compensate de un mai mare angajament real faţă de reformă prin
depunerea unor eforturi susţinute şi continui în această direcţie.
Bibliografie
Chircă, C.; Teşliuc, E., De la sărăcie la dezvoltare rurală, B.M., CNS, Bucureşti,
1999
Csaki, C.; Fock, A., The Agrarian Economies of Central and Eastern Europe and
the Commonwealth of Independent States, An Update on Status and
Progress – 1998, ECSSD Environmentally and Socially Sustainable
Development Working Paper No. 13, World Bank, 1999
Davidovici, I.; Eşanu, C.; Firici, C.; Gavrilescu, D.; Iacob, L.; Luca, L.; Şerbănescu,
C., Changes in the Românian agricultural and food sector - Ministry of
Agriculture and Food 1997 annual report, Agris Publishing House,
Bucharest, 1998
Eşanu, C.; Lindert, K., An analysis of consumer food price and subsidy policies in
România, World Bank, ASAL Unit, România, 1996
Florian, V.; Rusu, M.; Sârbu, A.; Biolan, M., Politici şi strategii în spaţiul rural, IEA,
Bucureşti (Proiect PHARE Ro 9505-04-03), 1998
Gavrilescu, D., Economia agroalimentară - delimitări, premise, anticipări, Ed. Ex-
pert, Bucureşti, 1996
Gavrilescu, D.; Giurca, D. (coordonatori), Economie agroalimentară, Ed. Expert,
Bucureşti, 2000
Lerman, Z., Status of Land Reform and Farm Resutructuring in the CEECs: A
Regional Overview, lucrare prezentată la cel de-al doilea seminar pri-
vind aderarea la UE în sectorul rural, “Structural Change in the Far-
ming Sectors of Central and Eastern Europe: Lessons and Impli-
cations for EU Accession”, Varşovia, Polonia, 1999
Lerman, Z., Record of land reform in transitional economies, paper presented at
Forum on agricultural policies in non-member countries, OECD, April
28-30, Paris, 1999
Stiglitz, J., New Bridges Across the Chasm: Institutional Strategies for Transitional
Economies, 1999a
Stiglitz, J., Wither Reform? Ten years of the Transition, 1999b
Şerbănescu, C., Cadrul juridic al gestiunii exploataţiei agricole - creditare, impozi-
tare, asigurări, taxe, “Ex terra aurum” - studii documentare IEA, nr.
13/1991
Teşliuc, E., Politica agricolă: realizări şi provocări, lucrare prezentată la Conferinţa
România 2000, 1999
Teşliuc, E., Recommendations for România’s Pre-accession Agricultural Policy,
ASAL Background Paper, 1996
2. EFECTELE ADOPTĂRII POLITICII
AGRICOLE COMUNITARE
ASUPRA BUNĂSTĂRII
Dr. Cecilia ALEXANDRI,
Cornelia ALBOIU,
Introducere
Armonizarea politicii agricole din ţara noastră cu Politica Agricolă Comu-
nitară reprezintă un proces care va avea implicaţii nu numai la nivel sectorial ci la
nivelul întregii societăţi, al bunăstării sociale în general.
Ne propunem evaluarea efectelor adoptării politicilor agricole ale Uniunii
Europene, asupra ofertei agricole, a cererii şi a comerţului cu produse
agroalimentare. Aprecierea întregului impact al adoptării Politicii Agricole Comuni-
tare asupra bunăstării implică şi evaluarea efectelor asupra contribuabililor (plăti-
torii de taxe). Acest demers va fi făcut, în viitor, ca un următor pas al acestei lu-
crări.
Abordarea noastră se bazează pe elaborarea unui număr de 3 scenarii, ale
căror premise şi evaluări vor fi detaliate în lucrare.
Impactul adoptării PAC va fi stabilit avându-se ca repere actualul regim al
preţurilor agricole din Uniunea Europeană şi regimul bazat pe reforma politicii
agricole comunitare, concretizat în prevederile Agendei 2000.
Sunt luate în considerare cerealele, carnea (porc, pui, vită, oaie şi capră),
produsele lactate, zahărul, uleiurile vegetale şi ouăle. Fructele, legumele şi vinul
nu au fost cuprinse în această analiză, primele datorită diferenţelor de calitate faţă
de produsele similare din Uniunea Europeană.
Lucrarea este structurată în cinci părţi. Prima parte conţine o scurtă prezen-
tare asupra cererii şi consumului de produse alimentare din ţara noastră, la mo-
mentul actual. A doua parte prezintă metodologia folosită în lucrare pentru eva-
luarea efectelor asupra cererii, ofertei şi comerţului cu produse agroalimentare.
Partea a treia cuprinde o descriere a scenariilor, sub aspectul ipotezelor făcute şi
a surselor de date utilizate. În partea a patra sunt prezentate principalele rezultate
ale scenariilor elaborate. Iar în partea a cincea sunt cuprinse desigur concluziile!
2.1. Consumul şi cererea alimentară - evoluţii după un deceniu

de tranziţie
Consumurile alimentare din ţara noastră au înregistrate evoluţii specifice
perioadelor de scădere economică pe termen mediu, care sunt însoţite de regulă,
de diminuări consistente ale veniturilor populaţiei. Printre reperele semnificative

ale evoluţiei consumului sub constrângerile tranziţiei putem enumera (vezi tabelul
2.1):
− scăderea consumului de carne şi produse din carne, ouă, zahăr, fructe.
În general, consumul de proteină animală reflectă nivelul veniturilor, deşi
există şi influenţe datorate obiceiurilor naţionale de alimentaţie;
− creşterea, în schimb, a consumului de cereale, produse lactate, cartofi şi
legume. Creşterea consumului de cereale şi cartofi şi scăderea consu-
mului de produse de origine animală şi de fructe sunt o consecinţă a
scăderii continue a puterii de cumpărare, care modifică strategiile ali-
mentare ale populaţiei în sensul creşterii consumului de produse “infe-
rioare”;
− ponderile foarte mari ale consumului de produse din gospodăria proprie.
Acest fenomen este specific în general ţărilor în curs de dezvoltare în
care populaţia rurală este numeroasă şi cu un stil de viaţă autarhic, dato-
rat în principal absenţei reţelelor de comercializare a producţiei agricole.
Tabelul 2.1
Consumul anual pe locuitor pentru principalele produse alimentare*)

UM 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Carne şi produse kg 61 54.4 45.8 47.7 45.5 47.8 47.2 45.1 48 45.2
din carne
Grăsimi – total kg 18.2 16.5 14.4 14.1 12.9 14.2 14.3 13 13.4 14.5
Lapte şi produse l 140 163 164 177 180 189 193 192 194 194
lactate
Ouă pcs 246 241 196 190 194 197 199 186 201 206
Zahăr kg 27.3 26.4 24.4 23.7 24.5 23.5 24.8 19.9 20.5 20.9
Cereale în echiv. kg 159 145 147 160 159 162 161 170 167 166
făină
Cartofi kg 59.4 48 60 73.9 66.7 71 73.4 81.7 84.1 86.1
Legume kg 111 89 95 101 113 110 115 112 121 130
Fructe kg 59.5 45.7 47.1 64.3 47.8 45.8 50.5 44.5 45.8 43.4
*) Cantităţi disponibile pentru consum.
Sursa: Anuarul statistic al României, 1993, 1997, 2001.
− ponderea ridicată a coeficientului bugetar al alimentaţiei, care atinge, în

medie 53.5% - 1999, dar in cadrul familiilor defavorizate (de şomeri sau
familii cu mulţi copiii) depăşeşte 63%. Acest coeficient atinge în România
cel mai ridicat nivel între ţările cu economia în tranziţie;
− consumul mediu alimentar, exprimat în calorii, este de 2644, variind, în
raport cu veniturile, între 2036 kcal pentru grupa cu veniturile cele mai
scăzute până 3366 kcal pentru grupa cu venituri maxime.
Decalajele faţă de modelul de consum alimentar din Uniunea Europeană

sunt semnificative (vezi figura 2.1).
100%
90%
80%
70% zahar, grasimi
60% carne, peste
50%
%
40% legume, fructe, cartofi

30% cereale
20%
10%
0%
c
5
al
ia
ifi
-1
ric
iti
an
di
EU
ac
nz
Af
on
m
-P
tra
Ro
ia
ri
As
Ta
Figura 2.1. Structura disponibilului alimentar în România,

comparativ cu alte zone de pe glob
În ţările din Europa Occidentală, principalele surse de calorii în dieta alimen-
tară sunt: produsele de origine animală (33%), cerealele (26%), grăsimile, uleiurile
şi zahărul (25%), legumele şi fructele (10%), în timp ce rădăcinoasele şi cartofii nu
depăşesc 4%.
În România, principala sursă de calorii în dietă o reprezintă cerealele
(46,3%), grăsimile, uleiurile, zahărul (21.2%), produsele de origine animală (18%),
cartofii şi leguminoasele (6,7%).
Tabelul 2.2
Consumuri medii anuale în România, ţările UE şi ţările CEFTA – 1999

UM Germania Franţa Cehia Polonia Ungaria România
Cereale - total kg 76.2 75.2 100.4 119.0 166
Cartofi kg 70.6 53.7 76.1 101.0 68.4 86.1
Zahăr kg 33 33.6 37.6 40.6 41 20.9
Produse lactate l 91.2 97.6 194
Carne total kg 94.4 108.0 82.1 64.7 61.8 45.2
Consumul de cereale este exprimat în echivalent făina; consumul de produse lactate din
România se referă la tot consumul de produse lactate, nu numai la cele proaspete; consumul
de produse lactate din UE include numai produsele proaspete; consumurile pentru ţările CEFTA
se referă la anul 1998.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat), Anuarul statistic al României 2001.
În tabelul 2.2, sunt comparate consumurile la principalele produse alimenta-

re din România, cele din unele ţări din Uniunea Europeană şi CEFTA, situate
aproximativ în acelaşi areal climatic ca şi România. În acest context, putem apre-

cia că diferenţele de model de consum alimentar se datorează în mod majoritar
diferenţelor dintre veniturile populaţiei.
Aici ar fi de discutat câteva aspecte:
• Modelul de consum alimentar din ţările bogate (între care şi ţările mem-
bre UE) a condus la un regim alimentar hipercaloric şi în final la proble-
me nutriţionale grave pentru un procent semnificativ al populaţiei (obezi-
tate, diabet, colesterol etc.). Din aceste motive în aceste ţări există poli-
tici şi instituţii foarte active care militează pentru modificarea obiceiurilor
alimentare ale populaţiei, prin creşterea consumului de calorii vegetale şi
micşorarea consumului de grăsimi, zahăr, carne de porc etc. La acestea
se adaugă problemele recente, legate de securitatea alimentelor (este
cazul cărnii de vită şi porc, ouălor etc.). Deci este foarte probabil ca în
următoarea perioadă să asistăm la o schimbare a caracteristicilor
consumului alimentar din ţările vest-europene.
• Procesul de aderare al României la Uniunea Europeană implică, în mod
imperativ, o creştere constantă a veniturilor populaţiei, deşi decalajele se
vor menţine pe termen mediu. În acest context, este foarte probabil că
modelul de consum alimentar al populaţiei se va modifica, în direcţia
îmbunătăţirilor calitative, apropiindu-se într-o primă etapă de cel al ţărilor
CEFTA. Studii anterioare efectuate au relevat un potenţial ridicat de
creştere a cererii (elasticităţi de venit ridicate) îndeosebi pentru produse-
le de origine animală şi pentru fructe. Potenţialul de creştere al cererii
este mai mare la populaţia cu venituri mici (gospodării de ţărani, şomeri).
• În acest context, în acest studiu, ne punem, între altele, problema şi în-
cercăm să răspundem la întrebarea: Cum va influenţa adoptarea preve-
derilor politicii agricole a Uniunii Europene consumatorii din ţara noastră?
2.2. Metodologie
În elaborarea metodologiei, am pornit de la un modelul de echilibru parţial,
cu ecuaţii simultane, descris în continuare:
Dt = f (Pt, Vt) (1) – ecuaţia cererii de produse agroalimentare;
St = f(Pt, Wt) (2) – ecuaţia ofertei de produse agroalimentare;
Dt = St (3) – ecuaţia de echilibru pe o piaţă concurenţială.
În ecuaţia cererii (Dt) apare variabila exogenă venitul (Vt), iar în ecuaţia
ofertei (St ) apare variabila exogenă condiţiile climatice (Wt). Variabilele endogene
sunt cererea (Dt), oferta (St) şi preţul (Pt), care pot fi obţinute prin rezolvarea
sistemului format din cele trei ecuaţii.
Impactul adoptării PAC a fost evaluat pornindu-se de la premisa că Româ-
nia, fiind o ţară relativ mică, nu poate influenţa preţurile de pe pieţele agricole
internaţionale.
Este un lucru cunoscut faptul că Politica Agricolă Comunitară este o politică

care protejează producătorii agricoli, astfel încât, pentru majoritatea produselor,
preţurile comunitare sunt mai mari decât preţurile din România şi decât preţurile
mondiale, în general.
Acesta este, în special, cazul produselor agricole pentru care există o
organizare comună de piaţă: preţurile de intervenţie practicate sunt mai mari
decât preţurile mondiale, scopul iniţial al acestui tip de intervenţie fiind acela de
stabilizare a pieţei. În plus, alături de acest sistem de intervenţie, piaţa comunitară
este protejată de importurile ieftine din ţările terţe (nemembre) prin “preţurile prag”
(actualmente convertite în măsuri tarifare), care sunt deasupra preţurilor de
intervenţie şi deasupra preţurilor mondiale, desigur.
De aceea, este de aşteptat faptul ca adoptarea Politicii Agricole Comunitare
să aibă un considerabil impact asupra producţiei agricole interne, asupra
consumului şi a comerţului cu produse agricole.
În figura 2.2 este prezentată situaţia pieţei unui produs, la care România
este ţară importatoare, iar în figura 2.3, situaţia pieţei unui produs, la care Româ-
nia este ţară exportatoare. Vom urmări efectele adoptării preţurilor PAC.
Preţ
S
PreţUE
a b c d
PreţRO
0 S0 S1 D1 D0
Figura 2.2. Cazul pieţei produsului pentru care România

este o ţară net importatoare
P-RO sunt preţurile curente din România, iar S şi D reprezintă curba ofertei,
respective a cererii interne. În figura 2.2, pierderea consumatorului (CS) este
reprezentată de aria (a+b+c+d), iar câştigul producătorului (PS) de aria (a). Astfel,
pierderea totală de bunăstare este egală cu aria (b+c+d). Aria (c) reprezintă
efectul comerţului preferenţial. Astfel, o ţară care adoptă PAC plăteşte mai mult
pentru importurile sale decât preţul mondial. Această cheltuială suplimentară este
plătită de consumatorii din ţara importatoare şi revine producătorilor din ţara
exportatoare, în cazul în care importul se face dintr-o ţară membră a Uniunii
Europene. Dacă importul se face dintr-o ţară terţă, aria c reprezintă taxele plătite
către bugetul comunitar. Dar, în ambele situaţii, ea reprezintă o cheltuială
suportată de consumatori. Trebuie remarcat, de asemenea, că în această situaţie,
datorită comprimării cererii concomitent cu creşterea ofertei interne, cantitatea din
produsul respectiv, care se importă, scade de la (D0-S0) la (D1-S1).
Preţ
S
PreţUE
e
a b c d
PreţRO
0 D1 D0 S0 S1
Figura 2.3. Cazul pieţei produsului pentru care România

este ţară net exportatoare
Situaţia prezentată în figura 2.3 indică creşterea ofertei interne de la S0 la
S1 şi comprimarea cererii de la D0 la D1, în cazul adoptării preţurilor PAC. În
schimb, cantitatea disponibilă pentru export creşte de la (S0–D0) la (S1-D1).
Aria (a+b) reprezintă pierderea de bunăstare a consumatorilor, iar aria
(a +b+c+d+e) câştigul producătorilor. Câştigul total de bunăstare este reprezentat
de aria (e+c+d). Aria c reprezintă efectul comerţului preferenţial despre care am
vorbit anterior. El reprezintă acum un câştig pentru producătorii din ţara exporta-
toare, în cazul în care aceasta este membră UE.
Efectul comerţului preferenţial (PTE) a fost calculat conform formulei (C.A.
Pattichis, 1999):
PTE = aria c = (PUE-PRO)*(S1-D1).

Metoda utilizată pentru estimarea noilor valori ale cererii, ofertei şi cantităţile
importate/exportate are la bază modelul Newcastle (vezi C.A. Pattichis, 1999) şi
anume au fost folosite ecuaţii de tipul:
D1 = D0 * (P1/P0)e,
S1 =S0 * (P1/P0)e,
unde e este elasticitatea cererii produsului în raport cu propriul preţ. Coeficienţii
de elasticitate ai cererii au fost calculaţi după metoda prezentată în anexa 2.1.
Surplusul producătorilor (PS) a fost calculat după formula:
PS = P1* PreţUE – P0* PreţRO.
Surplusul consumatorilor (CS) a fost calculat după formula:
CS= D1* PreţUE – D0*PreţRO.
unde:
P0 – producţia agricolă înainte de aderare;
P1 – producţia agricolă după aderare;
D0 – cererea agricolă înainte de aderare;
D1 – cererea agricolă după aderare;
PreţRO – preţurile agricole la poarta fermei în România;
PreţUE – preţurile agricole în Uniunea Europeană.
2.3. Descrierea scenariilor

Efectele adoptării Politicii Agricole Comunitare vor fi analizate în trei
alternative posibile:
1. Regimul PAC va fi adoptat imediat (de fapt imediat după perioada de
referinţă - anul 1999). Regimul preţurilor agricole este cel practicat
actualmente în Uniunea Europeană.
2. Politica Agricolă Comunitară este adoptată acum, iar regimul preţurilor
agricole comunitare este cel prevăzut în Agenda 2000.
3. Politica Agricolă Comunitară este adoptată în 2009, când se prevede o
creştere a veniturilor reale ale populaţiei cu 75%* faţă de anul 1999.
Regimul preţurilor comunitare este cel prevăzut de Agenda 2000.
În ceea ce priveşte nivelul producţiei agricole, al consumului şi al preţurilor
agricole, toate datele pentru România au ca perioadă de referinţă anul 1999.
* Vezi lucrarea Economia agroalimentară, coordonatori Dinu Gavrilescu, Daniela Giurcă, Ed.
Expert, Bucureşti, 2000.
Scenariul 1: Regimul PAC va fi adoptat acum. În această ipoteză, regimul

preţurilor PAC va fi cel rezultat în urma prevederilor Rundei Uruguay şi reformele
MacSharris pentru perioada 1995-1996
În mod concret, se porneşte de la preţurile medii de pe piaţa Uniunii
Europene din 1999/2000. Pentru zahăr se foloseşte preţul de susţinere pentru
cota A din 2000/2001.
Impactul adoptării PAC este evaluat pe baza producţiilor, consumului şi
preţurilor din România din anul 1999.
Se presupun constante veniturile reale ale populaţiei şi modelul de consum
alimentar, la nivelul perioadei de referinţă.
Scenariul 2: Politica Agricolă Comunitară este adoptată acum, iar regimul
preţurilor agricole comunitare este cel prevăzut în Agenda 2000
Se porneşte de la regimul de preţuri agricole cuprins în Agenda 2000. În
mod concret au fost folosite următoarele preţuri:
− pentru cereale s-a folosit preţul de intervenţie din Agenda 2000, pentru
anul 2003;
− pentru oleaginoase s-a folosit preţul prognozat de OECD, pentru
Uniunea Europeană, în 2005;
− pentru zahăr a fost calculat un preţ mediu ponderat, plecând de la preţul
de susţinere din Agenda 2000, pentru cotele A şi B;
− pentru lapte am folosit preţul ţintă din Uniunea Europeană, în 2007;
− pentru carne de vită am folosit preţul de intervenţie prevăzut de Agenda
2000, pentru anul 2003;
− pentru carne de oaie am folosit preţul prognozat de OECD, pentru
Uniunea Europeană în 2005;
− pentru carne de porc - idem ca pentru carne de oaie;
− pentru carne de pasăre - idem ca pentru carne de porc;
− pentru ouă - un preţ mediu din Uniunea Europeană, din anul 1999.
Pentru România, s-a păstrat ca situaţie de referinţă anul 1999, iar veniturile
şi obiceiurile de consum alimentar s-au presupus a fi constante.
Scenariul 3: Efectele adoptării regimului descris în Agenda 2000, în anul
2009
Se porneşte, de asemenea, de la regimul de preţuri cuprins în Agenda
2000, iar pentru România se presupune o creştere cu 75% a veniturilor reale ale
populaţiei.
Evaluarea impactului asupra consumului se face în două etape:

− în prima etapă se calculează nivelul consumului, pe produse, corespun-
zător creşterii venitului, în ipoteza că preţurile ar rămâne constante. În
acest scop, se folosesc coeficienţii de elasticitate ai cererii în raport cu
venitul, prezentaţi în anexă. Din păcate, nu a fost luat în considerare
fenomenul substituţiilor alimentare.
− în a doua etapă, pe baza nivelurilor de preţuri, din Agenda 2000, se
calculează noile valori ale ofertei şi cererii agricole, pe produse.
Observaţii generale
1) Toate scenariile folosesc aceleaşi seturi de coeficienţi pentru elasticitatea
cererii, respectiv a ofertei, în raport cu preţul.
Pentru elasticitatea ofertei agricole am folosit următorii coeficienţi:
Tabelul 2.3
Coeficienţi de elasticitate ai ofertei în raport cu preţul

Produsul Coeficient
Cereale 0.038
Oleaginoase 0.038
Zahăr 0.038
Lapte 0.051
Carne bovine 0.118
Carne ovine 0.118
Carne porcine 0.052
Carne pasăre 0.059
Ouă 0.064
Menţionăm că stabilirea acestor coeficienţi de elasticitate a fost o acţiune

destul de dificilă, deoarece analizând serii de date din perioada 1985-1999,
privind producţiile agricole şi preţurile la poarta fermei, nu am putut stabili nici o
legătură semnificativă statistic între aceste două variabile - în cazul produselor
vegetale mai ales.
Din acest motiv, coeficienţii pentru produsele vegetale au fost preluaţi din
lucrarea: “Modeling inter-sectoral growth linkages: an application to US agri-
culture”, M. Gopinath, Terry, I., Roe, Agricultural economics, 21, 199 (134-144).
Pentru produsele animaliere au fost făcute evaluări proprii, plecând de la
seriile de date menţionate anterior, din perioada 1985-1999.
În ceea ce priveşte elasticitatea cererii, am folosit coeficienţii de elasticitate
în raport cu propriul preţ, prezentaţi în anexa 2.1.
2) O altă observaţie importantă este de făcut referitor la acele cantităţi de
produse agricole care se consumă direct în cadrul gospodăriei ţărăneşti, deci nu
mai tranzitează piaţa (autoconsumul). Deoarece aceste cantităţi nu se comerciali-

zează pe pieţe (nu ajung mărfuri), ele au fost excluse din calculul celor doi indica-
tori care măsoară surplusul producătorului (PS) şi surplusul consumatorului (CS).
Pentru evaluarea nivelului autoconsumului au fost folosite două seturi de
coeficienţi, care reprezintă ponderea autoconsumului în producţia agricolă şi
ponderea autoconsumului în consumul alimentar al populaţiei.
Coeficienţii autoconsumului pentru producţia agricolă au fost stabiliţi pe
baza informaţiilor cuprinse în balanţele pe produse, pe anul 1999.
Nivelul autoconsumului la nivelul producătorilor a fost evaluat pe baza infor-
maţiilor conţinute de lucrarea Aspecte privind calitatea vieţii populaţiei în anul
1999, INSSE.
Aceşti coeficienţi sunt prezentaţi în tabelul 2.4:
Tabelul 2.4
Coeficienţi pentru evaluarea autoconsumului (%)

Produsul % din producţie % din consum
Cereale 19 21
Oleaginoase 4 4
Zahăr 7 7
Lapte 51 58
Carne bovine 45 54
Carne ovine 49 54
Carne porcine 63 54
Carne pasăre 56 54
Ouă 44 65
3) Informaţiile referitoare la nivelul producţiei şi al disponibilului pentru

consum au fost preluate din lucrarea Bilanţuri alimentare, 1998-1999, INSSE.
4) Pentru evaluarea surplusului producătorului (PS) nu am luat în considera-
re plăţile directe, deoarece acestea reprezintă o formă de compensare a fermie-
rilor din ţările vest-europene, pentru pierderile suferite în urma aplicării reformelor
din anii ’90: micşorarea preţurilor de intervenţie şi a protecţiei tarifare, a sub-
venţiilor pentru export, retragerile din cultură a unor terenuri agricole etc.
Ori, este puţin probabil ca fermierii din noile ţări care vor adera vor primi
aceste plăţi (vor fi compensaţi pentru pierderea unor avantaje pe care nu le-au
avut de fapt niciodată!)3.
5) Preţurile medii la producător în România au fost preluate din lucrarea
Costurile şi beneficiile aderării la UE pentru sectorul agroalimentar din România,
M. Rusali, D. Giurcă, K. Thomson, realizată în anul 2000.
3
Vezi lucrarea Sectoral and economy-wide analysis of integrating Central and Eastern
European countries into the EU: Implication of alternative strategies, Thomas W. Hertel,
Martina Brockmeier, Padma V. Swaminathan, European Review of Agricultural Economics,
24/3-4, 1997, p. 368.
În anexa 2.1 este prezent modul de determinare şi evaluările făcute asupra

cererii alimentare şi a elasticităţii acesteia în raport cu venitul, propriul preţ şi
preţurile produselor concurente sau complementare.
2.4. Analiza rezultatelor
2.4.1. Impactul asupra producţiei, cererii şi comerţului

Tabelele 2.5-2.7 însumează principalele efecte ale adoptării PAC, în cele 3
scenarii care urmează.
În acest context, pot fi făcute următoarele observaţii, şi anume:
Tabelul 2.5
Scenariul 1: Efectele adoptării actualului regim PAC, în ipoteza aderării

imediate la Uniunea Europeană
Produsul UM P0 D0 P0-D0 Preţ 1999 Preţ UE P1 D1 P1-D1
Cereale mii t 17037 16321 716 92 132 17274 15551 1723
Oleaginoase mii t 1607 1459 148 136 195 1629 1443 186
Zahăr mii t 114 438 -324 362 620 117 431 -314
Lapte mii hl 55878 56306 -428 20 31 57152 49667 7485
Carne bovine mii t 153 157 -4 1328 2670 166 126 40
Carne ovine mii t 53 53 .2 1894 3210 57 45 12
Carne porcine mii t 486 510 -23 1164 1210 487 503 -16
Carne pasăre mii t 262 288 -27 1255 830 256 329 -74
Ouă mil. 5677 5768 -91 47 54 5727 5533 195
bucăţi
- la nivelul ofertei agricole
1) Adoptarea PAC ar conduce la creşterea ofertei interne la toate produsele,
cu excepţia cărnii de pui.
2) Modificarea regimului de preţuri nu conduce la creşteri spectaculoase la
nivelul produselor de origine vegetală.
La cereale, oferta creşte cu 1% în cazul scenariului 1, rămânând practic
constantă în scenariile 2 şi 3. La oleaginoase creşte cu 1% în scenariul 1 şi cu 2%
în celelalte scenarii. La zahăr creşte cu 2% în toate scenariile.
3) Modificările în domeniul producţiei animale sunt mai consistente pentru
toate tipurile de carne. Astfel, oferta de carne bovină creşte cu 9% în scenariul 1
şi cu 2% în scenariile 2 şi 3. Oferta de carne ovină creşte cu 6% în scenariul 1 şi
cu 5% în celelalte două. Oferta de carne de porc rămâne practic constantă. În
schimb, oferta de carne de pasăre scade cu 2% în scenariul 1 şi cu 3% în
celelalte două.
Tabelul 2.6
Scenariul 2: Efectele adoptării regimului descris de Agenda 2000,

în ipoteza aderării imediate la Uniunea Europeană
Produsul UM P0 D0 P0-D0 Preţ 1999 Preţ UE P1 D1 P1-D1
Cereale mii t 17037 16322 716 92 101 17101 16108 993
Zahăr mii t 114 438 -324 362 564 116 432 -316
Lapte mii hl 55878 56306 -428 20 26 56607 52390 4217
Carne bovine mii t 153 157 -4 1328 1560 156 149 7
Carne ovine mii t 54 53 0 1894 2880 56 47 10
Carne porcine mii t 486 510 -23 1164 1320 490 490 0
Ouă mil. 5677 5768 -91 47 54 5727 5533 195
bucăţi
Tabelul 2.7
Scenariul 3: Efectele adoptării regimului descris în Agenda 2000,

în anul 2009
Produsul UM P0 D1* P0-D1* Preţ 1999 Preţ UE P1 D1 P1-D1
Cereale mii t 17037 15960 1077 92 101 17101 15752 1350
Zahăr mii t 114 490 -376 362 564 116 483 -367
Lapte mii hl 55878 58294 -2416 20 26 56607 54239 2367
Carne bovine mii t 153 195 -42 1328 1560 156 185 -29
Carne ovine mii t 54 66 -13 1894 2880 56 58 -2
Carne porcine mii t 486 632 -146 1164 1320 490 607 -118
Ouă mil. 5677 6379 -702 47 54 5727 6119 -392
bucăţi
Scăderea producţiei de carne de pasăre se datorează faptului că preţul

actual la producător în România este mai mare (1255 euro/t) decât preţul mediu
actual de pe piaţa UE (830 euro/t) şi decât preţul UE din prognoza efectuată de
OECD, pentru anul 2005/2006 (810 euro/t).
- la nivelul cererii
1) Cu o singură excepţie (carnea de pasăre), adoptarea PAC va avea un
substanţial impact negativ asupra cererii alimentare, în scenariile 1 şi 2.
În scenariul 3, care are ca ipoteză o creştere a veniturilor cu 75%, este de
aşteptat o creştere a consumurilor, la toate produsele alimentare, cu excepţia
cerealelor şi a laptelui, al căror consum scade.
2) Cele mai semnificative scăderi ale consumului se înregistrează în
scenariul 1, mai ales la produsele de origine animală: cu 12% la lapte, cu 20% la
carne bovină, cu 15% la carne ovină, cu 4% la ouă, faţă de situaţia iniţială (anul
1999). La carne de pasăre se înregistrează o creştere de 14%.
3) În scenariul 2, aceste scăderi sunt mai atenuate datorită reducerii treptate
a protecţionismului agricol, stabilit de regimul de preţuri din Agenda 2000.
4) Scenariul 3, care porneşte de la ipoteza creşterii cu 75% a veniturilor
reale ale populaţiei în anul 2009, se caracterizează printr-o îmbunătăţire calitativă
şi cantitativă a consumului alimentar. Astfel, consumul creşte: la zahăr cu 10%, la
carne bovină cu 17%, la carne de porc cu 19%, la carne de pasăre cu 42%, iar la
ouă cu 6%.
Consumul de cereale scade cu 4%, datorită efectului cumulat al venitului
(elasticitate negativă) şi al preţului (creşterea preţului, în condiţii de elasticitate
normală, adică negativă).
De asemenea, consumul de lapte scade, deoarece coeficientul de
elasticitate în raport cu venitul este foarte scăzut (0.06) şi nu poate contracara
efectul creşterii preţului.
Oricum, scăderea consumului de lapte (cu 4% în acest scenariu) este mai
mică decât cea din scenariul 1 de 12% şi scenariul 2 de 7%.
- la nivelul comerţului
1) În situaţia iniţială, balanţa între producţia internă şi disponibilul pentru
consum indică deficite, acoperite prin import la: zahăr, lapte, carne bovine, carne
porcine, carne pasăre şi ouă.
2) Adoptarea actualului regim PAC, în scenariul 1, conduce, aşa cum era de
aşteptat, la creşterea ofertei interne şi contracţia cererii, la toate produsele, cu
excepţia cărnii de pasăre. În acest context, deficitele se menţin doar la trei
produse: zahăr, carne de porc, carne de pasăre. Pentru zahăr şi carne de porc
deficitele au o uşoară tendinţă de atenuare, în timp ce pentru carne de pasăre
creşte de aproape 2.7 ori faţă de situaţia iniţială.
3) Adoptarea regimului din Agenda 2000 conduce de asemenea la o
contracţie a cererii şi o creştere uşoară a ofertei şi prin urmare deficitele dintre
producţie şi consum apar din nou la zahăr, carne de porc (deficit neglijabil) şi
carne de pui. Cu excepţia cărnii de porc, deficitele sunt mai mari decât cele din
varianta 1.
4) Situaţia din scenariul 3 merită o analiză mai atentă. În acest caz determi-
narea noilor valori ale consumului s-a făcut în 2 etape succesive (vezi tabelul 2.7).
În prima etapă, consumurile cresc (D1*) sub impactul creşterii veniturilor, la
toate produsele cu excepţia cerealelor. În această situaţie se observă că producţia
agricolă internă devine deficitară la toate produsele analizate, cu excepţia
cerealelor şi oleaginoaselor.
Altfel reformulată, această observaţie ar suna astfel: în cazul creşterii cu

75% a veniturilor, producţia agricolă a anului 1999 (care a fost totuşi un an agricol
bun) este deficitară la majoritatea produselor.
În a 2-a etapă se calculează consumurile D1 - rezultate în urma aplicării
regimului de preţuri din Agenda 2000. Are loc o contracţie a consumului la toate
produsele cu excepţia cărnii de pasăre.
În această situaţie, deficitele se păstrează la zahăr şi la toate produsele de
origine animală, cu excepţia laptelui. Acest scenariu, ale cărui ipoteze sunt destul
de plauzibile, indică o foarte probabilă creştere a importurilor de produse
alimentare în viitor. Iar, în condiţiile aderării, aceasta are un impact negativ
suplimentar asupra bunăstării consumatorilor, datorită efectului comerţului
preferenţial (PTE), despre care am amintit anterior.
2.4.2. Impactul asupra bunăstării producătorilor şi consumatorilor

Evaluările privind modificările bunăstării la nivelul producătorilor şi consu-
matorilor sunt făcute plecând de la reperele metodologice din secţiunea 2. Rezul-
tatele sunt prezentate în tabelul 2.8.
Tabelul 2.8
Evaluarea efectelor adoptării PAC asupra producătorilor agricoli

şi a consumatorilor
- mii euro -
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3
PS CS PS+CS PS CS PS+CS PS CS PS+CS
Cereale 577698 -437290 140408 136252 -105672 30581 136252 -77206 59047
Oleaginoase 95257 -79793 15464 170202 -141391 28811 170202 -148141 22061
Zahăr 28672 -100712 -72040 22402 -78982 -56581 22402 -105740 -83339
Lapte 327952 -178143 149809 169505 -95329 74176 169505 -11531 157974
Carne vită 130966 -58389 72577 21833 -11111 10722 21833 -36833 -15000
Carne ovină 41502 -20107 21395 30864 -15363 15502 30864 -30239 626
Carne porc 8596 -7299 1297 29219 -24404 4815 29219 -95883 -66663
Carne pasăre -50742 40869 -9873 -53037 42939 -10158 -53097 13223 -39874
Ouă 23942 -9684 14258 23942 -9684 14258 23942 -2077 21865
Total 1183843 -850549 333294 551123 -438997 112126 551123 -494426 56697
1) Producătorii
Aşa cum era de aşteptat, în urma adoptării PAC, producătorii agricoli au de
câştigat în toate cele trei scenarii. Câştigurile cele mai mari apar în scenariul 1 -
deci în situaţia în care regimul actual al PAC ar fi adoptat imediat. În această
situaţie, câştigul producătorilor s-ar situa la nivelul a peste 1 miliard de euro
(1,184 milioane euro).
În situaţia în care s-ar adopta acum regimul preconizat de Agenda 2000,
câştigul producătorilor s-ar reduce la jumătate (551 milioane euro). Dintre
produsele analizate, numai în cazul cărnii de pasăre producătorii au de pierdut
cca 51 milioane euro în scenariul 1 şi cca 53 milioane euro în scenariul 2 şi 3.
2) Consumatorii
Consumatorii au de pierdut în toate cele trei scenarii propuse.
Pierderea cea mai mare apare în scenariul 1 datorită creşterii semnificative
a preţurilor rezultate în cazul adoptării actualului regim PAC (850 milioane euro).
Pierderea cea mai mică apare în scenariul 2, deci în situaţia în care regimul
prevăzut de Agenda 2000 ar fi adoptat imediat, iar veniturile reale ale populaţiei ar
rămâne constante (439 milioane euro).
În mod surprinzător, în scenariul 3, care presupune adoptarea regimului din
Agenda 2000 în condiţiile creşterii veniturilor cu 75%, pierderea consumatorilor se
amplifică, datorită dilatării cererii alimentare (494 milioane euro).
Ar mai fi de menţionat că, în toate cele trei scenarii, consumatorii pierd la
toate produsele cu excepţia cărnii de pasăre, unde câştigă: 40 milioane euro în
scenariul 1, 43 milioane euro în scenariul 2 şi 13 milioane euro în scenariul 3.
Pierderea cea mai mare se înregistrează în toate scenariile la cereale.
Am menţionat anterior că cerealele ocupă o pondere majoritară în structura
consumului alimentar al populaţiei din ţara noastră. De asemenea, în componenţa
disponibilului pentru consum sunt incluse şi cerealele folosite ca furaj pentru
animale.
3) Bunăstarea totală (a consumatorilor şi a producătorilor)
Bunăstarea totală, apreciată aici ca sumă algebrică între surplusul producă-
torilor (PS) şi surplusul consumatorilor (CS), indică scenariul 1 ca fiind cel mai fa-
vorabil (un surplus de bunăstare de 333 milioane euro), urmat de scenariul 2 (un
surplus de 112 milioane euro) şi de scenariul 3 (un surplus total de 56 milioane
euro.)
Concluzii
Înainte de a însuma concluziile, reamintim aici faptul că evaluarea schimbă-
rilor implicate de adoptarea PAC, făcută aici, urmăreşte numai situaţia la nivelul
producătorilor agricoli şi ai consumatorilor. Evaluările privind modificările bună-
stării la nivelul contribuabililor vor fi făcute într-o etapă ulterioară.
Concluziile cele mai importante ar fi următoarele:
1. Adoptarea PAC va produce o creştere a producţiei agricole interne la
toate produsele, cu excepţia cărnii de pasăre, în toate cele trei scenarii analizate.
Creşteri mai substanţiale ar fi la carne de vită, carne de oaie şi zahăr, mai ales în
cadrul scenariului 1.
2. Concomitent va avea loc o contracţie a cererii, în scenariile 1 şi 2, mai
pregnantă la carne de vită, de oaie, de porc, lapte şi ouă. Cererea de carne de
pasăre va creşte. În scenariul 3, care are ca premisă creşterea veniturilor, cererea
va creşte la toate produsele cu excepţia cerealelor şi a laptelui. Creşterile cele mai

substanţiale sunt la zahăr, carne de vită, carne porc de pasăre şi ouă.
3. Datorită fenomenului de stimulare a producţiei agricole şi contracţie a
cererii, în scenariile 1 şi 2, deficitele pe produse (diferenţa dintre producţia internă
şi consum) se atenuează faţă de situaţia iniţială. Totuşi, aceste deficite se menţin
la zahăr, carne de pasăre şi carne de porc. În scenariul 3, care preconizează o
creştere a consumului alimentar al populaţiei, deficitele se amplifică, fiind prezente
la următoarele produse: zahăr, carne de vită, carne de oaie, carne de porc, carne
de pasăre şi ouă.
4. În toate cele trei scenarii propuse, producătorii agricoli câştigă, dar cel
mai favorabil pentru ei este scenariul 1 – care presupune că actualul regim PAC
ar fi adoptat imediat.
5. În toate cele trei scenarii, consumatorii pierd: cel mai mult în scenariul 1
şi cel mai puţin în scenariul 2. Amânarea adoptării regimului PAC prevăzut de
Agenda 2000, pentru o perioada viitoare mai mult sau mai puţin apropiată, pentru
care se presupune o creştere a veniturilor populaţiei cu 75%, conduce la
amplificarea pierderii consumatorilor.
6. Per total, cel mai favorabil pentru bunăstarea populaţiei este scenariul 1,
care presupune adoptarea cât mai rapidă (acum!) a actualului regim PAC, iar cel
mai defavorabil este scenariul 3, care prevede adoptarea regimului din Agenda
2000, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat (2009).
7. Concluzia finală ar fi aceea că, deşi aceste rezultate sunt parţiale (din
motivele amintite anterior), totuşi amânarea integrării în Uniunea Europeană nu va
conduce la o stimulare excesivă a producătorilor agricoli, dar va amplifica
pierderile consumatorilor, putând fi previzionată situaţia când, la un anumit nivel al
veniturilor, pierderea consumatorilor va depăşi câştigul producătorilor agricoli, deci
va avea un impact negativ asupra bunăstării totale.
Anexa 2.1
Estimarea parametrilor funcţiilor cererii alimentare, în perioada preaderării

Specificarea metodologiei şi a modelului
Analiza econometrică întreprinsă asupra cererii de produse agroalimentare,
a fost făcută utilizând pachetul statistic Econometric-Views, mai precis opţiunea
Ordinary Least Squares (metoda celor mai mici pătrate). MMCP poate reprezenta
un mijloc eficient de estimare, atunci când sunt utilizate serii mai mici de date
deoarece minimizează varianţa si este mai puţin susceptibilă de a da erori de
estimare precum specificarea greşită si multicolinearitatea (Kennedy, 1998).
Datele utilizate
Datele culese privind consumul şi veniturile populaţiei, precum şi preţul pro-
duselor agroalimentare considerate acoperă perioada 1990-1998 şi provin din An-
chetele Integrate în Gospodării, efectuate de Comisia Naţională pentru Statistică.
Facem precizarea că lipsa datelor care să formeze un eşantion semnificativ nu a
permis utilizarea unor metode econometrice mai sofisticate.
În cele ce urmează vom prezenta elasticităţile pentru câteva produse con-
siderate semnificative în consumul alimentar al românilor în funcţie de preţ, venit,
precum şi elasticitatea încrucişată.
Elasticitatea principalelor produse agroalimentare în funcţie de
propriul preţ
Elasticităţile în funcţie de propriul preţ pentru produsele agroalimentare
analizate sunt prezentate în tabelul 1, utilizând o ecuaţie de tipul:
lnCi = a0 + b0lnPi + c.
unde:
Ci - este cantitatea din produsul i consumată;
Pi - este preţul produsului i;
a0 - termenul liber;
c - eroarea.
Tabelul 1
Estimarea elasticităţilor pentru principalele produse agroalimentare

în funcţie de propriul preţ
Produse Elasticitatea în funcţie de propriul preţ t-statistic
Pâine -0.037 -2.244
Carne -0.243 -2.747
Lapte -0.057 -14.316
Cartofi +0.022 +2.040
Legume -0.136 -4.429
Produse Elasticitatea în funcţie de propriul preţ t-statistic

Fructe -0.134 -4.209
Ulei -0.024 2.718
Băuturi +0.071 +7.056
Având ca obiect de interpretare tabelul 1, facem precizarea că t reprezintă

testul statistic t al cărui rol este de a testa (verifica) dacă coeficienţii de elasticitate
determinaţi sunt semnificativi din punct de vedere statistic, respectiv valoarea lui t
este mai mare decât 2. După cum era de aşteptat, coeficienţii de elasticitate în
funcţie de propriul preţ au rezultat în general negativi şi inelastici, cu excepţia
produselor: cartofi şi băuturi alcoolice. Produsele identificate ca având coeficientul
de elasticitate al cererii în funcţie de preţ cel mai inelastic au fost pâinea, cartofii şi
uleiul, situaţie explicată prin importanţa pe care o au aceste produse în structura
cererii alimentare din România. Printre produsele cu coeficientul de elasticitate al
cererii cel mai ridicat, conform tabelului 1, se află carnea, legumele şi fructele
urmate de lapte.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit
Pentru determinarea elasticităţii cererii în funcţie de venit am utilizat o ecua-
ţie liniară de tipul:
lnCi = a0 + b0lnVi + c, iar rezultatele sunt prezentate în tabelul 2.
unde:
Ci - este cantitatea din produsul i consumată;
Vi - este venitul real bănesc (deflat) per capita;
a0 - termenul liber;
c - eroarea.
Tabelul 2
Estimarea elasticităţii pentru principalele produse agroalimentare

în funcţie de venit
Produse Elasticitatea în funcţie de venit t-statistic
Pâine -0.040 -7.594
Carne 0.385 6.681
Lapte 0.062 8.909
Cartofi 0.033 2.897
Legume 0.221 2.172
Fructe 0.237 2.808
Ulei 0.036 4.481
Băuturi 0.021 2.172
Analizând tabelul 2, se poate observa că printre produsele cu elasticitatea

cea mai ridicată se află carnea, fructele, legumele şi laptele. Prin urmare, se poate
aştepta că o dată cu creşterea economică, populaţia va afecta venituri din ce în ce

mai mari pentru cumpărarea de carne, fructe şi legume. Cu alte cuvinte, obţinerea
unor coeficienţi de elasticitate mai ridicaţi pentru aceste produse denotă o
sensibilitate mai ridicată a cumpărătorilor la aceste produse o dată cu creşterea
veniturilor. Acest rezultat poate fi considerat important în contextul viitorului cadru
de elaborare a politicii agricole a României.
Utilitatea estimării acestor coeficienţi de elasticitate constă în faptul că ei
oferă informaţii privind comportamentul consumatorilor atunci când principalele
variabile care determină cererea (preţul respectiv venitul) se schimbă. Astfel, ei
pot oferi informaţii pentru estimarea cererii probabile şi ajustarea acesteia cu
oferta la principalele produse alimentare.
În acest context, se poate conchide că diminuarea veniturilor reale care s-a
înregistrat pe întreaga durată analizată a avut efecte mult mai pronunţate (elasti-
cităţi mai mari) asupra cumpărărilor de produse de origine animală (carnea),
precum şi asupra fructelor.
Bibliografie
Anuarul statistic al României 2001, INSSE, Bucureşti

Aspecte privind calitatea vieţii în România în anul 1999, INSSE, Bucureşti, 2000
Balanţele pe produse, 1999, INSSE, Bucureşti, 2000
Bilanţurile alimentare, 1998-1999, INSSE, 2000
Colman, David; Young, Trevor, Principles of agricultural economics - markets and
prices in less developed countries, Cambridge University Press
Comission Européene, Eurostat 1998/99
Evaluarea politicilor agricole - România - Agricultura şi alimentaţia , OECD, 2000
Gopinath, Munisamy; Roe, Terry L., Modeling inter-sectoral growth linkages: An
application to US agriculture, Agricultural Economics, 21 (1999) p.
131-144
Hertel, Thomas W.; Brockmeier, Martina; Swaminathan, Padma V., Sectoral and
economy wide analysis of integrating Central and Eastern European
countries into the EU: Implications of alternative strategies, European
Review of agricultural economics, 24/3-4, 1997, p. 359-386
Pattichis, Charalambos A., Cyprus in the EU: quantitative analysis of adopting
CAP, European Review of Agricultural Economics, vol. 26(4), 1999, p.
511-532
Rusali, Mirela; Giurcă, Daniela; Thomson, Kenneth J., Costurile şi beneficiile ade-
rării la UE pentru sectorul agroalimentar din România, Bucureşti,
2000
Site-ul www.oecd.org
Timmer, Peter C.; Falcon, Walter P.; Pearson, Scott R., Food policy analysis, The
Johns Hopkins University Press, 1983
3. CE POLITICĂ AGRICOLĂ TREBUIE
SĂ PROMOVEZE ROMÂNIA?
Prof. dr. Dinu GAVRILESCU,
Dr. Ioan DAVIDOVICI,
Cristina CIONGA,
Dr. Gheorghe HURDUZEU,
3.1. Evaluarea politicilor agricole: restricţii şi oportunităţi

În condiţiile unui semnificativ excedent al resurselor de muncă şi a unei
extinse şi cronicizate penurii de capital de exploatare, una din caracteristicile
dominante ale agriculturii României în anii tranziţiei o reprezintă perpetuarea şi
adâncirea ineficienţei tradiţionale în alocarea resurselor. Consecinţele pe care le-a
generat această mult prea mult timp prelungită situaţie nedorită asupra creşterii
agricole şi a competitivităţii producătorilor agricoli români - sau mai sintetic a
performanţei - ca de altfel şi asupra sărăciei generalizate din zonele rurale, sunt
îndeobşte bine cunoscute.
Pentru corijarea acestei situaţii, politicile agricole promovate în anii tranziţiei
nu şi-au adus contribuţia cuvenită. O confirmă în forme vizibile extrem de
sugestive realitatea zilelor noastre.
Lipsite de suportul unei strategii bine conturate pe termen lung în domeniu,
o strategie care să întrunească în coordonatele esenţiale consensul forţelor
politice ale ţării, politicile agricole promovate în anii tranziţiei au fost marcate, în
cea mai mare parte a lor, de lipsa unei viziuni sistemice şi, adeseori, de realism
pragmatic. Nu au lipsit incoerenţa şi inconsecvenţa în aplicarea politicilor. Într-un
mediu macroeconomic prea puţin favorabil - specific majorităţii anilor tranziţiei
româneşti -, obstinaţia de a oferi răspunsuri adecvate unor probleme ale zilei -
fără îndoială adeseori presante - a trecut, de prea multe ori, pe un plan secundar
viitorul, abordarea şi soluţionarea treptată a problemelor fundamentale ale
agriculturii româneşti.
În acest context în susţinerea performanţei au eşuat atât politicile produc-
tiviste cu o pronunţată tentă verticală, cât şi orientările spre o politică mai liberală.
În încercarea de a identifica unele din cauzele esenţiale ale eşecului şi pe
această bază de a trage învăţămintele necesare pentru evitarea unor erori ale
trecutului în anii următori, am considerat oportun să prezentăm în anexă o
succintă evaluare retrospectivă a caracteristicilor definitorii ale politicilor agricole
punând în evidenţă blocajele şi/sau restricţiile remanente în calea performanţei.
Performanţele producătorilor agricoli români sunt, în prezent, drastic limitate
de un complex de factori, între care în prim plan se detaşează:
1. Inexistenţa la nivel sectorial a unui mediu economic predictibil şi în

caracteristicile esenţiale stabil pe termen mediu şi lung (inexistenţa unor
reguli clare ale "jocului").
2. Persistenţa unui mediu concurenţial subdezvoltat şi puternic
dezechilibrat în defavoarea producătorilor agricoli.
3. O structură agrară, în cea mai mare parte incapabilă să susţină
competitivitatea indispensabilă unei economii, în mod obiectiv, tot mai
deschisă. Neîmplinirile reformei sistemice ca de altfel şi cele ale reformei
structurale (în cele două componente esenţiale ale acesteia: formarea şi
dezvoltarea pieţelor concurenţiale şi reforma întreprinderii), menite să
asigure consolidarea sectorului privat, au determinat ca în agricultura
României predominante să fie unităţile agricole subcapitalizate şi ceea
ce este semnificativ, în cea mai mare parte a lor, cu o extrem de scăzută
capacitate de formare a capitalului, cu un comportament economic şi
managerial atipic în condiţiile unei economii concurenţiale şi ca urmare
cu rezultate economico-financiare extrem de modeste (în frecvente
cazuri autentice contraperformanţe economice).
4. Existenţa unui semnificativ surplus al resurselor de muncă în sectorul
agricol, în condiţiile în care se menţin puternice restricţii şi blocaje la
ieşirea din activităţile agricole.
5. O pregătire profesională cu totul insuficientă în domeniul economico-
financiar (cunoştinţe economice generale, de management, marketing
etc.) a marii majorităţi a managerilor unităţilor agricole.
Integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană constituie o opţiune
strategică împărtăşită de întregul spectru al forţelor politice din România. Pentru
producătorii agricoli români înfăptuirea acestui deziderat va însemna deschiderea
unei vaste pieţe de produse agroalimentare, caracterizată printr-un mare potenţial
de absorbţie, putere de cumpărare ridicată şi stabilitate a preţurilor. În acelaşi timp
(ca “un revers al medaliei”) se impune avut în vedere faptul, că pe această piaţă
unică, concurenţa este extrem de dură sub raportul preţului şi calităţii ofertei, dar
şi a politicilor de promovare a produselor. Producătorii agricoli români se vor
confrunta cu exponenţii unei agriculturi performante în privinţa dotării cu factori de
producţie, a eficacităţii alocării resurselor şi a funcţionării pieţelor specifice.
Poziţiile diferiţilor producători pe piaţă - se ştie - sunt determinate de nivelul
competitivităţii, asigurat la rândul său prin performanţele economice ale “actorilor
implicaţi” şi a mediului economic în care acţionează aceştia. În prezent, după cum
s-a relevat deja, performanţele economice ale producătorilor agricoli din România
sunt modeste; un ansamblu de factori şi condiţii restrictive, care au fost reliefate,
acţionează ca autentice blocaje, care la rândul lor îşi găsesc exprimarea în starea
şi dinamica determinanţilor fundamentali ai competitivităţii. Sub raportul acestora
din urmă, producătorii agricoli români sunt net dezavantajaţi faţă de concurenţii
din ţările Uniunii Europene şi statele vecine aflate într-o fază mai avansată de
aderare la piaţa unică europeană. Mai concret, avem în vedere handicapul în

ceea ce priveşte: starea factorilor de producţie fundamentali - pământ, muncă, ca-
pital (cu o posibilă/discutabilă excepţie - calitatea resurselor funciare); potenţialul
economic şi comportamentul (managerial, comercial, investiţional, economico-
financiar) agenţilor economici; starea mediului concurenţial; condiţiile cererii
(calitatea produselor solicitate preponderent standarde de calitate); legăturile cu
industriile din amonte (calitatea şi preţul inputurilor) şi aval.
În aceste condiţii, pentru ca procesul de integrare în Uniunea Europeană să
nu se transforme într-un blocaj al dezvoltării agriculturii prin pierderea bătăliei în
lupta de concurenţă pe piaţa unică europeană (a cărei parte integrantă va fi şi
piaţa internă din România), în opinia noastră, o prioritate de maximă acuitate - în
intervalul relativ scurt de timp care ne-a mai rămas la dispoziţie - o constituie
focalizarea politicii economice, în speţă a politicii agricole, pe crearea şi
consolidarea determinanţilor fundamentali ai competitivităţii.
În situaţia în care în viitorul imediat nu vor interveni ameliorări semnificative
în ceea ce priveşte starea mediului concurenţial, potenţialul economic (determinat,
printre altele, de volumul şi calitatea capitalului de exploatare şi a celui financiar
aflat la dispoziţie) şi comportamentul (managerial, comercial, economico-financiar,
investiţional) agenţilor economici (ca să ne referim doar la trei din determinanţii
fundamentali ai competitivităţii), există riscul ca România să devină cu
preponderenţă o piaţă de desfacere pentru agricultorii din ţările Uniunii Europene,
în detrimentul unei mase largi de producători autohtoni condamnaţi astfel la
stagnare, regres economic sau la practicarea unei agriculturi autarhice de sub-
zistenţă.
În acest context, întrebarea noastră firească este: ce ar fi de făcut?
3.2. Posibile opţiuni strategice

Ca un prim răspuns general, coordonatele principale ale principiilor politi-
cilor agricole şi de dezvoltare rurală pe care le sugerăm sunt:
• Mutarea accentului de la politicile intervenţioniste de stimulare directă a
ofertei (subvenţii pentru reluarea ciclurilor anuale de producţie, regle-
mentarea pieţelor prin politici de susţinere financiară masivă, substanţia-
le subvenţii pentru export etc.) la cele structurale (promovarea consec-
ventă a reformei întreprinderii, formarea şi dezvoltarea pieţelor concuren-
ţiale).
• Transferarea accentului de la politica exclusiv agricolă la o politică de
dezvoltare rurală reală, în scopul facilitării ocupării în sectoarele neagri-
cole din mediul rural şi pe această bază reducerea ocupării resurselor de
muncă în agricultură.
În viziunea prezentată, reperele fundamentale ale intervenţiei guvernamen-
tale, în esenţă, ar fi orientate spre:
− Identificarea factorilor şi a acţiunilor care promovează cel mai bine, pe de

o parte, formarea, dezvoltarea şi stabilizarea pieţelor concurenţiale/ve-
niturilor producătorilor agricoli, iar, pe de altă parte, procesul de ajustare
structurală la nivelul exploataţiei/întreprinderii agricole.
− Susţinerea în plan legislativ, instituţional şi, după caz, prin intermediul
unui sistem eficace de alocare a resurselor bugetare, crearea ansamblu-
lui de condiţii favorizante pentru punerea în practică a celor de mai sus.
Şi astfel revenim la întrebarea: ce este de făcut? În răspunsul nostru vom
încerca, pe cât posibil într-o viziune sistemică (în care sectorul agricol este privit
ca unul din subsistemele - este adevărat, cu o pondere ridicată - ale sistemului
economiei naţionale), să sugerăm câteva direcţii de acţiune care ar putea constitui
repere ale acţiunii guvernamentale.
Punctul de plecare îl reprezintă un adevăr unanim recunoscut, şi anume
faptul că sensul şi dinamica evoluţiei sectorului agricol sunt determinate şi la rân-
dul lor influenţează starea mediului macroeconomic. Asigurarea echilibrelor ma-
croeconomice fundamentale - şi în acest context stăvilirea procesului inflaţionist -;
formarea/consolidarea disponibilităţilor de a munci, economisi şi a investi;
constituirea unui mediu economic predictibil (inclusiv pe baza unor reglementări
clare şi stabile) etc. reprezintă premise indispensabile ale demarării procesului de
creştere agricolă asupra semnificaţiei cărora nu vom mai insista.
La nivel sectorial, în opinia noastră, s-ar impune:
3.2.1. Formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale

În prezent, după cum s-a relevat deja, în sectorul agroalimentar mediul con-
curenţial este subdezvoltat şi puternic distorsionat în defavoarea producătorilor
agricoli. Pentru o gamă largă de produse agroalimentare pieţele continuă să fie
segmentate (oferta fiind destinată preponderent unor pieţe locale) şi lipsite de o
legătură corespunzătoare cu pieţele internaţionale. Semnalele “palide” pe care le
emit actualele pieţe nu oferă reperele indispensabile pentru orientarea structurii
de producţie spre cererea reală prezentă şi viitoare. Această situaţie exercită o
puternică înrâurire nefavorabilă asupra procesului de creştere agricolă; lipsesc
producătorii agricoli de stimulente/resursele necesare extinderii şi/sau intensificării
activităţii economice, pe de o parte, prin inexistenţa unor canale funcţionale de cu-
noaştere a cererii şi de desfacere a producţiei - în special în cazul ofertei pulveri-
zate a marii majorităţi a gospodăriilor ţărăneşti - iar, pe de altă parte, prin “dictatul”
cumpărătorilor, ca urmare a predominării în profil teritorial a unor poziţii de mo-
nopol local sau monopson ale angrosiştilor. În lipsa organizării ofertei, gospodă-
riile ţărăneşti nu dispun de forţa necesară pentru a se opune puterii angrosiştilor.
În cazul inputurilor necesare desfăşurării activităţii de producţie, cele mai
mari dificultăţi sunt generate producătorilor agricoli de slaba dezvoltare a pieţei
serviciilor specifice (în speţă a lucrărilor mecanice) şi a pieţelor financiare, a
creditului rural (servicii de retail banking). Pentru alte categorii de inputuri (cum ar
fi de exemplu produsele fitosanitare) costurile - cu evidente implicaţii asupra pro-
cesului de creştere agricolă - sunt puternic grevate de pulverizarea cererii (atrage

după sine în mod inevitabil costuri mai ridicate de tranzacţionare) şi de nivelul
ridicat al adaosurilor comerciale.
În aceste condiţii o contribuţie favorabilă la formarea şi dezvoltarea pieţelor
concurenţiale ar aduce:
• Organizarea ofertei prin dezvoltarea cooperaţiei rurale în sfera aprovizio-
nării, prelucrării, prelucrării şi desfacerii produselor agricole4. Apariţia şi
dezvoltarea cooperaţiei rurale moderne în ţara noastră, în acord cu prin-
cipiile de funcţionare şi modalităţile de organizare practicate în ţările
vest-europene este condiţionată atât de adoptarea Legii cooperaţiei rura-
le (Legea cooperativelor agricole), cât şi de acordarea de către puterea
publică a unui sprijin financiar în etapa iniţială de înfiinţare a coopera-
tivelor pentru crearea infrastructurii de producţie şi de comercializare5.
• Formarea şi consolidarea pieţelor la termen (forward) şi a pieţelor bur-
siere a contractelor la termen şi a altor titluri de credit.
• Facilitarea procesului de formare şi consolidare a unor asociaţii profesio-
nale funcţionale ale producătorilor agricoli pe produse/grupe de produse.
• Promovarea unui ansamblu de acţiuni/măsuri de demonopolizare a cere-
rii prin formarea unei “mase critice” de autentici angrosişti - reducerea
barierelor de intrare a noilor operatori privaţi pe piaţă; fluidizarea tranzac-
ţiilor pe pieţele cerealelor şi implicit a fluxurilor monetare de la producă-
torii agricoli la silozuri, producători şi, în final, comercianţi şi bursele de
mărfuri prin crearea condiţiilor necesare implementării sistemului certifi-
catelor de depozit; dezvoltarea infrastructurii de comercializare; acţiuni
de promovare a produselor româneşti pe pieţele internaţionale; consoli-
darea şi dezvoltarea burselor de mărfuri etc.
4
Izolate una de alta, gospodăriile ţărăneşti individuale nu sunt în măsură să asigure realizarea
tuturor funcţiunilor întreprinderilor (ca de exemplu funcţiunea comercială sau cea de cerceta-
re-dezvoltare) şi a atributelor managementului/marketingului (ca de exemplu funcţia de previ-
ziune) unei exploataţii moderne. Depăşirea acestor limite poate avea loc prin formarea şi dez-
voltarea cooperativelor agricole şi a Uniunilor Cooperativelor Agricole.
Cooperativa agricolă reprezintă o formă de organizare economică a gospodăriilor ţărăneşti in-
dividuale, realizată pe baza iniţiativei proprii a producătorilor agricoli care asigură atât resurse-
le necesare pentru funcţionarea cooperativei cât şi gestiunea/conducerea întregii activităţi.
Constituite ca organizaţii de afaceri pe baza proprietăţii private, cooperativele oferă producă-
torilor agricoli individuali posibilitatea de a se integra cu succes în fluxurile şi circuitele pieţelor
specifice prin concentrarea cererii de inputuri şi organizarea ofertei de bunuri agroalimentare.
Prin dezvoltarea acestei forme de asociere, producătorii agricoli dobândesc o poziţie mai
favorabilă în raporturile concurenţiale cu furnizorii de inputuri şi cumpărătorii outputurilor a-
gricole, oferindu-le posibilitatea nu numai să se menţină pe piaţă, ci şi să îşi consolideze ex-
ploataţia ca premisă a evoluţiei spre ferma familială competitivă şi viabilă într-o economie tot
mai deschisă.
5
Starea de pauperitate generalizată din zonele rurale ca şi practic inexistenţa infrastructurii de
producţie şi comercializare justifică acest sprijin în faza iniţială de formare a cooperativelor
agricole.
• Acţiuni menite să asigure creşterea transparenţei pieţelor, în primul rând

prin formarea unui sistem informaţional cu privire la pieţele specifice,
cuprinzând date care ar urma să fie puse la dispoziţia producătorilor
agricoli în mod sistematic şi - după caz operativ - prin intermediul
Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă.
• Crearea unui sistem de control al pieţelor sub raportul standardelor de
calitate şi controlul originii produselor.
Acordând atenţia cuvenită procesului de formare şi de dezvoltare al pieţelor
concurenţiale ale produselor agroalimentare, o problemă discutabilă sub raportul
oportunităţii (cu un puternic impact asupra procesului de creştere agricolă în ţara
noastră) o constituie măsurile de reglementare ale pieţelor în scopul susţinerii şi
stabilizării veniturilor producătorilor agricoli.
În Uniunea Europeană - după cum se ştie - funcţionează un sistem clar şi
cuprinzător de reglementare al pieţelor care în esenţă include (diferenţiat de la un
produs/grupe de produse la altul): preţuri de intervenţie (preţuri minim garantate)
cu achiziţionarea în mod garantat a cotelor de producţie alocate; fixarea unui preţ
ţintă şi acordarea de compensaţii producătorilor agricoli; contingente de import
scutite de taxe vamale; subvenţionarea exporturilor etc.
O dată cu stimulentele create pentru creşterea ofertei, sistemul practicat în
Uniunea Europeană a generat uriaşe cheltuieli bugetare (formarea şi gestionarea
stocurilor, plăţi compensatorii, subvenţii pentru exporturi etc.). Măsurile comple-
mentare adoptate pentru frânarea procesului de expansiune a ofertei şi-au atins
doar parţial scopul. Actualmente, acest sistem de reglementare al preţurilor puter-
nic contestat (îndeosebi în tratativele din cadrul OMC) se află în faţa unui inevita-
bil proces de reformă radicală în direcţia reducerii protecţionismului şi a susţinerii
din fonduri publice a producătorilor agricoli.
Prelucrarea ca atare a sistemului de reglementare şi de gestionare a
pieţelor din Uniunea Europeană ar impune:
• stabilirea şi aplicarea unui sistem de preţuri, taxe şi prime de export care,
în esenţă, ar include: preţul minim garantat, preţul indicativ, preţul de
intervenţie, preţ minim de export, taxe de referinţă, prime de export
însoţite de cote de producţie şi contingente de import;
• constituirea unei Agenţii de stat pentru intervenţii pe piaţă (achiziţie şi
stocare de produse agroalimentare, vânzări din stocurile create pe piaţa
internă şi pieţele externe);
• asigurarea - preponderent din resurse bugetare - a fondurilor necesare
pentru realizarea acţiunilor de intervenţie în scopul stabilizării pieţelor şi
implicit a veniturilor producătorilor agricoli (mărimea acestor fonduri ar
depinde de cotele de producţie garantate, de obiectivele urmărite la
stabilirea preţului minim garantat şi de evoluţia preţurilor pe pieţele
produselor garantate la desfacere).
Încercarea de implementare imediată şi ca atare a sistemului de reglemen-

tare al pieţelor agricole din Uniunea Europeană în România o considerăm:
• nesustenabilă, pe baze neinflaţioniste6, în raport cu posibilităţile bugetu-
lui actual şi din viitorul imediat; sumele care pot fi colectate în cadrul fon-
dului special “Dezvoltarea agriculturii româneşti” (constituit în baza HG
nr. 46/2000 privind atribuţiile şi structura organizatorică a Agenţiei Dome-
niului Statului) sunt cu totul insuficiente şi - în opinia noastră - îşi pot găsi
o mai raţională utilizare în susţinerea procesului investiţional;
• inoportună - ar însemna adoptarea unei decizii cu “faţă” întoarsă în trecut
(nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că un sistem odată creat, dez-
afectarea acestuia este dificilă, forţele inerţiale exercită o influenţă sem-
nificativă).
În aceste condiţii considerăm că ar fi de preferat alegerea uneia din urmă-
toarele variante:
• finanţarea din resurse bugetare a procesului de depozitare a cerealelor
pentru o perioadă de 6-8 luni;
• susţinerea şi stabilizarea veniturilor producătorilor agricoli prin interme-
diul unui sistem de plăţi compensatorii (pentru producţia realizată pe
diferite pieţe) care ar fi acordate în funcţie de evoluţia conjuncturii
economice şi resursele bugetare disponibile.
3.2.2. Relansarea procesului investiţional

În condiţiile actuale, unul din factorii limitativi ai capacităţii de performanţă a
producătorilor agricoli şi implicit a procesului de creştere agricolă în România îl
reprezintă volumul şi starea calitativă (gradul de uzură fizică şi morală) a stocului
de capital fizic, rezultat atât al evoluţiei istorice a agriculturii noastre cât, mai ales,
al restricţiilor şi blocajelor în calea procesului investiţional după anul 1989. Ca ur-
mare, în cadrul exploataţiei/întreprinderilor agricole, nevoile investiţionale sunt
stringente şi cuprind o gamă largă de obiective: dotarea cu tractoare şi maşini
agricole; înzestrarea cu utilaje pentru mecanizarea lucrărilor în zootehnie; moder-
nizarea/extinderea plantaţiilor horticole; formarea infrastructurii de producţie şi de
prelucrare a produselor agricole; achiziţionarea de animale de reproducţie; achizi-
ţionarea de terenuri agricole etc. La cele menţionate, într-un cadru mai larg, în zo-
nele rurale, în vederea creării condiţiilor necesare pentru eliberarea din activităţile
6
Din studiul elaborat în Institutul de Economie Agrară, din structura Academiei Române - con-
sacrat evaluării impactului generat de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, rezultă că
adoptarea actualei politici de preţ - piaţă din cadrul PAC a UE, ar conduce la o sporire a ve-
niturilor producătorilor agricoli (asigurată prin resurse bugetare şi suplimentarea cheltuielilor
de consum alimentar ale menajelor) cu cca. 1,2 miliarde euro concomitent cu creşterea chel-
tuielilor consumatorilor de produse agroalimentare cu peste 850 milioane euro (Vezi: Dr.
Cecilia Alexandri, Cornelia Alboiu, Efectele adoptării PAC asupra bunăstării, studiu IEA, Bucu-
reşti, 2001).
agricole a resurselor de muncă excedentare, se adaugă obiective specifice de

investiţii în măsură să ofere locuri de muncă şi implicit surse de venituri
alternative.
S-a ajuns astfel ca evoluţia unui spectru larg de unităţi agricole să aibă loc
într-un autentic cerc vicios: lipsa de performanţă economică generează lipsa re-
surselor pentru formarea capitalului, iar aceasta din urmă perpetuează şi amplifică
performanţele economice scăzute. Depăşirea situaţiei actuale este condiţionată
de ieşirea din cercul vicios reliefat. Teoria economică sugerează ca posibile
soluţii:
• formarea condiţiilor necesare pentru creşterea gradului de economisire
în cadrul ramurii;
• formarea premiselor indispensabile pentru atragerea pe baze concurenţi-
ale a capitalului privat din afara sectorului agricol din ţară şi străinătate.
În ceea ce priveşte prima direcţie de acţiune - creşterea economisirii în
cadrul sectorului - în prezent promovarea acestei alternative depinde de:
a) Asigurarea stabilităţii macroeconomice (iar, în acest context, stăvilirea
procesului inflaţionist se detaşează ca o prioritate de maximă urgenţă).
Sub impactul procesului inflaţionist, creşterea preţurilor produselor agricole
este de regulă mai lentă decât cea a inputurilor necesare producătorilor agricoli.
Acţionează în acest sens atât specificul cererii de produse agroalimentare şi
consecinţele distorsionante ale eventualelor politici de asigurare a hranei “ieftine”
pentru populaţie cât şi gradul de vulnerabilitate a producătorilor agricoli în
concurenţă cu furnizorii de produse industriale. Efectul îl constituie transferul de
valoare nou creată din agricultură către sectoarele din amonte şi către populaţie,
transfer care lipseşte producătorii agricoli de resursele necesare reluării pe o
scară lărgită a activităţii economice şi de formare a capitalului. Realităţile
perioadei de tranziţie a economiei româneşti confirmă pe deplin cele relevate.
b) Formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale ale bunurilor agroalimen-
tare şi a inputurilor necesare producătorilor agricoli.
c) Promovarea unei profunde reforme a întreprinderii: privatizarea şi re-
structurarea (sub toate aspectele şi în primul rând managerial) a fostelor
IAS; clarificarea incertitudinilor şi a confuziilor care derivă din structura
difuză a relaţiilor de proprietate în cadrul societăţilor/asociaţiilor agricole -
în planul comportamentului economico-financiar şi a celui managerial;
concentrarea capitalului funciar şi de exploatare în gospodării individuale
competitive şi viabile într-o economie tot mai deschisă (proces care în
mod inevitabil înseamnă reducerea drastică a numărului actual de gos-
podării ţărăneşti). Acţiunile relevate sunt menite să sporească perfor-
manţa economico-financiară a exploataţiilor/întreprinderilor agricole şi pe
această bază să ofere posibilitatea asigurării resurselor necesare nu nu-
mai pentru reluarea ciclului anual de producţie, ci şi pentru economisire;
d) Potenţarea resurselor financiare ale exploataţiilor/întreprinderilor agricole

prin resurse bugetare alocate sub formă de credite cu dobândă
subvenţionată, pentru proiecte investiţionale destinate unor obiective
bine definite, de natură să contribuie în mod direct la sporirea capacităţii
de performanţă a unităţilor agricole. Mobilizarea acestor resurse de către
unităţile agricole ar trebui să aibă loc pe baze concurenţiale (concurs de
proiecte), într-o competiţie deschisă, nediscriminatorie faţă de anumite
categorii de agenţi economici;
e) Dezvoltarea relaţiilor de leasing inclusiv prin elaborarea unui cadru legis-
lativ stimulativ; ar contribui, pe de o parte, la potenţarea resurselor exis-
tente în cadrul unităţilor agricole, iar pe de altă parte, prin sporirea gradu-
lui de acces a producătorilor agricoli la capitalul necesar, ar stimula
procesul de economisire;
f) Formarea unor pieţe financiare (în primul rând a creditului) funcţionale în
zonele rurale; oferă posibilitatea colectării disponibilităţilor băneşti,
fluidizării circuitelor monetare, reducerii costurilor de tranzacţionare a
capitalului; sporirii gradului de acces a producătorilor agricoli la sursele
de capital etc. stimulând astfel propensiunea spre economisire.
Atragerea de capital privat din afara sectorului agricol este dependentă de
transformarea acestui sector într-o zonă atractivă pentru plasamente de capital. În
această ordine de idei, alături de formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale, o
contribuţie decisivă o prezintă constituirea unui mediu economic predictibil şi
stabil, care la rândul lui este condiţionat (în contextul asigurării stabilităţii
macroeconomice) de promovarea unor politici agricole transparente cu obiective,
instrumente şi acţiuni bine definite şi stabilite pe termen mediu/lung. Schimbarea
frecventă a orientărilor, accentelor şi a măsurilor de politică agricolă a constituit
una din restricţiile majore în calea plasamentelor private de capital în sectorul
agricol. O influenţă favorabilă ar putea să exercite acordarea de garanţii guverna-
mentale (în limita unor plafoane care nu periclitează stabilitatea macroeconomică)
pentru proiecte de investiţii în zonele rurale care ar putea fi realizate cu parteneri
străini, în principal privind dotarea cu utilaje şi formarea infrastructurii de producţie
şi comercializare.
În fine, dar nu şi în ultimul rând, relansarea procesului investiţional în
agricultura românească este dependentă de adoptarea unei legi bine concepute a
creditului rural. La baza acestei legi, în opinia noastră, ar trebui să fie situat un
ansamblu de principii în măsură să asigure, pe de o parte, un suport pentru
eradicarea cât mai rapidă a profundelor dezechilibre structurale din agricultura
românească (la nivelul exploataţiei/întreprinderii agricole şi a pieţelor specifice),
iar pe de altă parte, premisele utilizării cu maximă eficienţă a resurselor bugetare.
Mai concret, avem în vedere:
• Edificarea unui mecanism de alocare a resurselor bugetare destinate
susţinerii producătorilor agricoli prin credite subvenţionate care ar favori-
za propensiunea spre creditul pe termen mediu/lung destinat investiţiilor
în detrimentul creditelor curente pentru producţie. În cazul în care

opţiunea se îndreaptă spre subvenţionarea în forma directă şi transpa-
rentă a ratei dobânzii, este evident că s-ar impune diferenţierea gradului
de subvenţionare a acesteia: un grad de subvenţionare mai ridicat pentru
creditele de investiţii şi semnificativ mai scăzut pentru creditele curente
de producţie.
Opinăm că nivelurile (proporţiile) de subvenţionare ale ratei dobânzii să fie
stabilite anual în raport cu resursele bugetare disponibile şi evoluţia prognozată a
procesului inflaţionist.
Această discuţie porneşte de la evidenţa faptului că orice subvenţionare a
creditului (şi în orice formă s-ar realiza) induce distorsiuni în organismul economic.
În acelaşi timp nu putem să nu avem în vedere necesitatea atenuării şi eradicării
cât mai curând posibil a gravelor deficienţe structurale care penalizează drastic
competitivitatea producătorului agricol şi a produselor româneşti pe piaţa internă
şi pieţele internaţionale. Peste această prioritate se suprapune bine cunoscuta
stare de pauperitate a producătorului agricol român. În aceste condiţii până la
soluţionarea problemelor majore ale procesului de ajustare structurală a sectorului
agricol, considerăm oportună subvenţionarea semnificativă a ratei dobânzii pentru
creditele destinate procesului investiţional (pe proiecte deschise cu obiective bine
definite). Nutrim convingerea că beneficiile relansării procesului investiţional vor fi
mai mari decât efectele negative generate de distorsiunile induse.
• Accesul la creditele subvenţionate, destinate investiţiilor să fie asigurat
pe baze concurenţiale, nediscriminatorii, tuturor categoriilor de producă-
tori agricoli în raport cu performanţa economică/profitabilitatea proiecte-
lor propuse pentru finanţare.
Introducerea în prevederile legii a unor criterii de selectare prealabilă a
câştigătorilor (şi implicit a perdanţilor) de tipul mărimii întreprinderii definite prin
suprafaţa de teren utilizată sau efectivele de animale existente7 nu ar face altceva
decât să discrimineze anumite categorii de întreprinderi (chiar dacă s-ar dovedi
profitabile) în favoarea altora îngreunând astfel mult procesul de ajustare struc-
turală a agriculturii româneşti.
• În afara susţinerii financiare a obiectivelor de investiţii din cadrul ex-
7
O restricţionare de acest tip - expresie a preocupării simplist înţelese pentru eficacitatea utili-
zării banului public - face abstracţie de principiile elementare ale teoriei acţiunilor raţionale,
care ghidează comportamentul economic/deciziile oricărui întreprinzător privat într-o econo-
mie concurenţială. Urmărind maximizarea profitului nici un întreprinzător nu va investi dacă nu
dispune de premisele necesare ca efortul solicitat să fie recompensat prin efectele economice
scontate. Soliditatea şi profitabilitatea proiectului propus pentru finanţare prin apelul la creditul
subvenţionat poate şi trebuie să fie evaluată de banca finanţatoare, care alături de
producătorul agricol îşi asumă riscul inerent oricărei afaceri . Rolul politicilor agricole este de a
defini clar/fără echivoc obiectivele prioritare urmărite prin alocarea resurselor bugetare pentru
stimularea procesului investiţional, ordonarea priorităţilor şi stabilirea regulilor “jocului” de
alegere a câştigătorilor pe baza criteriilor economice de profitabilitate.
ploataţiilor/întreprinderilor agricole, s-ar impune extinderea prevederilor

legii la ansamblul activităţilor din zonele rurale, care pot contribui la:
− formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale ale bunurilor agroali-
mentare şi ale factorilor de producţie;
− diversificarea ocupaţională în zonele rurale ca premisă esenţială a
eliminării barierelor la “ieşire” din activităţile agricole (o reducere “ne-
dureroasă” a suprapopulaţiei agricole).
S-ar asigura astfel depăşirea situaţiei actuale caracterizată prin segmenta-
rea pieţei creditului rural, ca o consecinţă a discriminării activităţilor “neagricole”,
fapt care ar crea condiţii mai favorabile pentru realizarea procesului de ajustare
structurală a sectorului agricol.
• Resursele bugetare, destinate favorizării creditului agricol, să fie utilizate
exclusiv pentru subvenţionarea dobânzii şi nu pentru asigurarea de
lichidităţi din care băncile comerciale să acorde creditele subvenţionate.
3.2.3. Formarea unei structuri agrare performante

Structura agrară constituită în anii perioadei de tranziţie - dominată de
gospodării ţărăneşti paupere, în mare parte de subzistenţă, alături de foste IAS,
societăţi/asociaţii agricole şi exploataţii agricole organizate pe principiile firmei
private - s-a dovedit ineficientă sub raportul alocării/utilizării resurselor şi ca atare,
incapabilă să susţină un real proces de creştere agricolă.
Opţiunea spre o politică agricolă cu o pronunţată tentă sectorială în
favoarea anumitor categorii de întreprinderi - alternativa pentru care se pare că au
înclinat preferinţele actualei politici agricole - devine discutabilă din momentul
deciziei care trebuie adoptată în legătură cu criteriul sau setul de criterii pentru
selectarea câştigătorilor (şi implicit a perdanţilor) în procesul de alocare a
resurselor bugetare. Actuala politică agricolă s-a orientat - fără echivoc şi în forma
explicită - spre dimensiunea întreprinderii evaluată prin prisma unui criteriu unic:
suprafaţa de teren aflată în exploatare sau efectivele de animale existente.
Prin prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 108/27 iunie 2001, privind ex-
ploataţiile agricole sunt considerate exploataţii comerciale unităţile agricole care
dispun de minimum: 110 ha teren arabil în zona de câmpie (respectiv 50 ha zona
de deal), sau au 15 vaci cu lapte; sau 100 de porci; sau 5000 de păsări pentru
carne etc. Conform estimărilor, actualmente acest segment al unităţilor agricole
cuprinde un număr de cca 10.000 exploataţii agricole (sub 0,5%) din numărul total
al exploataţiilor de peste un hectar şi utilizează cca 37-38% din suprafaţa agricolă
a României. Acestor unităţi agricole - prin prevederile proiectului Legii creditului
agricol iniţiat de MAAP - urmează să le fie destinate în exclusivitate creditele sub-
venţionate (o bonificaţie de 35% din masa/valoarea creditului, care este extrem de
generoasă în cazul creditelor pe termen scurt). Dar şi până la adoptarea proiec-
tului Legii creditului agricol, în prezent, în virtutea prevederilor Ordinului MAAP nr.
97/2001, beneficiază de o alocaţie bugetară în proporţie de 55% din preţul
utilajelor agricole, pe care le achiziţionează numai unităţile agricole care se în-

cadrează în categoria de exploataţii considerate comerciale în sensul definit prin
proiectul Legii exploataţiei.
Fără îndoială, concentrarea resurselor bugetare limitate pe direcţii prioritare
de acţiune este necesară. Considerăm însă că orientarea actualei politici agricole
spre “exploataţiile comerciale” este eronată întrucât:
• Se pierde din vedere faptul că în cadrul uneia şi aceleiaşi categorii de
exploataţii (în speţă “mare”, “mică”) există la timpul prezent unităţi
profitabile şi neprofitabile sau pe termen mediu potenţial profitabile sau
potenţial ineficiente. Criteriul dimensiunii evaluate prin prisma suprafeţei
sau al efectivului de animale nu constituie singurul determinant al
profitabilităţii şi a viabilităţii diferitelor categorii de exploataţii; potenţialul
de formarea capitalului constituind un criteriu mult mai relevant.
• Dimensiunea exploataţiei agricole este apreciată în funcţie de suprafaţa
de teren sau efectivele de animale, un criteriu insuficient de relevant.
Mult mai oportună ar fi evaluarea mărimii exploataţiei în funcţie de
potenţialul economic sau de nivelul integrării acesteia în fluxurile şi
circuitele pieţelor. De altfel, aceste criterii sunt utilizate în ţările cu o
agricultură dezvoltată. În Uniunea Europeană dimensiunea exploataţiei
este apreciată în raport cu mărimea venitului (marja brută a exploataţiei),
iar în SUA în funcţie de cifra de afaceri (dimensiunea vânzărilor).
Prin criteriul de preselecţie pentru care a optat MAAP între perdanţii cursei
pentru însemnate subsidii bugetare (de altfel, excluşi din start) se vor afla toate
exploataţiile agricole care prin înzestrarea cu resurse funciare depăşesc nu numai
nivelul mediu al fermelor familiale din Uniunea Europeană (18,4 ha/exploataţie), ci
şi pe cel al fermierului mediu din Marea Britanie (69,3 ha/exploataţie) - după cum
se ştie - ţara cu cea mai mare suprafaţă care revine pe o fermă familială între
statele Uniunii Europene. Pentru oricare cititor cunoscător al situaţiei agriculturii
din ţările Uniunii Europene, o asemenea interpretare este evident departe de
realitatea existentă (am putea chiar considera că vizează absurdul).
Pe lângă absolutizarea rolului economiei de scală, a cărui însemnătate refe-
ritor la sectorul agricol este considerată, în literatura de specialitate, discutabilă8,
interesul manifestat pentru exploataţiile/întreprinderile mari pare a fi justificat şi de
convingerea că depăşirea actualelor dificultăţi din agricultura României este
condiţionată de dezvoltarea fenomenului asociativ în producţia primară. În opinia
noastră este o poziţie discutabilă cel puţin din două considerente şi anume:
• Realităţile ultimului deceniu (exprimate prin cifre privind sensul şi dinami-
ca evoluţiei procesului asociativ în producţia primară, ca de altfel şi
puţinele informaţii disponibile privind performanţele economice aferente)
8
Vezi: Jean-Marc Boussard, Economie de l'agriculture, Editura “Economica” (collection econo-
mic agricole & agro-alimentaire, Paris, cap. VI, p. 87-106, lucrare în care autorul demonstrea-
ză că fenomenul definit prin economia de scală joacă un rol marginal/periferic în sectorul agricol.
analizate în corelaţie cu experienţa ţărilor europene şi a SUA ne creează

puţine motive de optimism în legătură cu posibilitatea unui aport
determinant al procesului de asociere în producţia primară ca soluţie
pentru inversarea cursului descendent din agricultura românească. De
altfel, se impune reamintit faptul că în ţările Uniunii Europene fenomenul
asociativ în producţia primară este foarte puţin dezvoltat şi prezintă un
rol marginal precumpănitoare fiind fermele familiale;
• Zona potenţială de “recrutare” a noi membri pentru asociaţiile agricole
existente sau constituirea unora noi este mai puţin extinsă decât pare la
prima vedere; proprietarii de terenuri care nu locuiesc în zonele rurale
(după unele evaluări 33-40% din proprietatea funciară) sau se află în im-
posibilitatea fizică de a valorifica în mod direct dreptul de proprietate fun-
ciară prin susţinerea unei exploataţii de sine stătătoare, în cea mai mare
parte a lor fie că sunt deja membrii formali ai unor societăţi/asociaţii
agricole, fie că într-o formă sau alta şi-au arendat terenul unor exploataţii
agricole organizate pe principiul firmei private; proprietarii de terenuri
agricole care şi-au asumat riscul de a forma o gospodărie ţărănească (fie
ea şi de subzistenţă) au ca principală sursă de venit (este adevărat cu
mult sub nivelul unui trai decent, dovada o reprezintă sărăcia extinsă în
zonele rurale) alături de pământ munca proprie.
În aceste condiţii, preferinţa explicit manifestată de actuala politică agricolă
nu o vedem decât în favoarea: actualelor societăţi/asociaţii agricole (a căror
performanţă economică în frecvente cazuri s-a dovedit îndoielnică) şi a celor noi
puţin numeroase - în opinia noastră - care se vor înfiinţa, a exploataţiilor agricole
probabil de mari dimensiuni care vor rezulta din privatizarea fostelor IAS şi a
exploataţiilor agricole organizate pe principiile firmei private.
Se pare că procesul de formare al fermei familiale - forma de organizare
predominantă în ţările Uniunii Europene - nu intră în preocupările actualilor deci-
denţi ai politicii agricole.
Din cele prezentate nu am dori să se înţeleagă faptul că am considera ino-
portună existenţa unor exploataţii mari şi de foarte mari dimensiuni în agricultura
României. Exploataţiile agricole mari dispun de suficiente resurse pentru a se con-
solida pe baza forţelor şi a mecanismelor pieţei. Cea mai eficace modalitate de a
le sprijini prin acţiunea guvernamentală în sfera politicilor agricole o reprezintă
procesul de formare şi dezvoltare a pieţelor agricole concurenţiale conectate la
fluxurile şi circuitele pieţelor internaţionale, consolidarea industriilor din amonte şi
aval şi, nu în ultimul rând “creşterea gradului de “sofisticare” a cererii (standarde
de calitate aliniate la cerinţele pieţelor internaţionale).
Având în vedere cele relevate, considerăm oportun că pentru formarea unei
structuri agricole performante jaloanele de bază ale politicii agricole să fie îndrep-
tate spre:
• Finalizarea cât mai urgentă a privatizării fostelor IAS ca premisă a
restructurării acestei categorii de unităţi economice spre exploataţiile

agricole performante.
• Aplicarea fără tergiversări a prevederilor Legii nr. 1/2000 cu amenda-
mentele adoptate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/27 iu-
nie 2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2001 pentru re-
constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991
şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr.
18/1991, republicată.
• Orientarea eforturilor în politica agricolă spre formarea şi dezvoltarea
pieţelor concurenţiale a factorilor de producţie şi a bunurilor agroalimen-
tare (direcţiile posibile de acţiune au fost relevate în paragrafele ante-
rioare).
• Promovarea unei politici nediscriminatorii de relansare a procesului
investiţional, o politică care să ofere tuturor producătorilor agricoli şanse
egale în accesul pe baze strict concurenţiale la resursele bugetare
disponibile. Subliniem şi cu acest prilej necesitatea adoptării unei Legi a
creditului agricol orientată spre stimularea propensiunii pentru credite pe
termen mediu şi lung şi pe această bază facilitarea procesului investiţio-
nal în exploataţiile agricole şi toate activităţile din zonele rurale în măsură
să contribuie la formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale şi crearea
de noi locuri de muncă în ocupaţii alternative faţă de cele agricole.
• Conceperea şi implementarea unei politici de dezvoltare integrată a co-
munităţilor rurale ca premisă a ridicării uneia din restricţiile semnificative
în calea ieşirii resurselor de muncă excedentare din activităţile agricole,
premisă a concentrării capitalului funciar şi de exploatare în unităţi
agricole competitive şi viabile (aspecte asupra cărora vom reveni).
3.2.4. Facilitarea procesului de creştere a productivităţii marginale

a resurselor de muncă din zonele rurale
Cercetări empirice au pus în evidenţă faptul că, pentru un set de produse
reprezentative, productivitatea marginală a muncii în agricultură nu diferă semnifi-
cativ de zero9. Această concluzie constituie temeiul pe care se poate afirma faptul
că relansarea procesului de creştere agricolă este posibilă şi se impune (în condi-
ţiile unui raport echitabil între preţul muncii şi al capitalului) să aibă loc în condiţiile
unei diminuări accentuate a populaţiei active imobilizate în agricultură ca premisă
a sporirii productivităţii marginale a resurselor de muncă şi implicit de creştere a
eficacităţii procesului agricol.
9
Vezi Constantin Chircă, Emil Daniel Teşliuc (coordonatori), De la sărăcie la dezvoltare rurală;
Banca Mondială şi Comisia Naţională pentru Statistică; Bucureşti, 1999, p. 44-45 şi Cornelia
Alboiu, O abordare econometrică a potenţialului şi limitelor creşterii agricole în perioada 1980-
1998, studiu IEA Bucureşti, 2001.
Printr-o pondere de cca 40% a populaţiei active ocupate în agricultură, Ro-

mânia deţine, în prezent, o poziţie unică comparativ cu Uniunea Europeană (o zo-
nă economică în care, pe ansamblul ei, ponderea populaţiei ocupate în agricultură
este de 4,7% din totalul populaţiei active) şi ţările central şi est-europene,
candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
În România - la o populaţie activă în agricultură de 3419 mii persoane (anul
1998) şi o suprafaţă agricolă de 14731 mii ha - pe un lucrător agricol revin 4,3 ha
teren agricol în timp ce pe ansamblul Uniunii Europene (în condiţiile unui grad
mult mai accentuat de intensificare a producţiei agricole, atestat convingător de
valoarea producţiei finale/ha), nivelul acestui indicator se situează la 18,2
ha/lucrător agricol - un decalaj relativ de 1 : 4,2 - iar în SUA la 65,7 ha/lucrător.
Una din caracteristicile definitorii ale populaţiei rurale o reprezintă un vizibil
proces de îmbătrânire pe fondul unei tendinţe generale de scădere în timp a
numărului de locuitori din aceste zone (o uşoară sporire a numărului de locuitori
din zonele rurale a avut loc în perioada 1998-1999).
Conform unor evaluări prezentate în literatura de specialitate, majoritatea
covârşitoare a populaţiei rurale lucrează în agricultură. Populaţia ocupată în agri-
cultură în esenţă este formată din lucrători pe cont propriu - 48,1% - şi lucrători
familiali neremuneraţi - 44,9%. Comparativ cu populaţia ocupată din zonele
urbane nivelul de instruire al lucrătorilor din mediul rural este sensibil mai redus.
Posibilitatea de absorbţie a populaţiei ocupate în agricultură de către alte
sfere şi domenii de activitate din zonele rurale sunt condiţionate, printre altele, de
facilităţile pe care le creează pentru dezvoltarea ocupaţiilor alternative starea
infrastructurii fizice (sociale şi de producţie) şi posibilităţile de instruire/formare
profesională a resurselor de muncă din aceste zone. Ca urmare, considerăm a nu
fi surprinzător faptul că în zonele rurale în afara agriculturii nu există alte alterna-
tive de locuri de muncă. Pe parcursul întregii perioade de tranziţie în mediul rural
rolul întreprinzătorilor neagricoli în crearea locurilor de muncă şi de asigurare a
veniturilor alternative pentru populaţia ocupată în agricultură a fost extrem de
modest (într-o evaluare optimistă), menţinându-se într-o poziţie marginală.
Pe plan social, perpetuarea suprapopulaţiei agricole, conjugată cu slaba
dezvoltare a activităţilor/ocupaţiilor alternative, şi-a găsit exprimarea în starea de
sărăcie, larg extinsă, în zonele rurale.
Depăşirea situaţiei actuale – aşa cum, de altfel, s-a mai relevat pe parcursul
lucrării - nu este nici simplă şi nici nu poate avea loc printr-un “asalt” sau o politică
de “campanie”. Imprimarea unui nou curs al stărilor din mediul rural (şi implicit din
agricultură) este condiţionată de un ansamblu de împrejurări favorabile şi factori
favorizanţi între care se degajează: asigurarea şi consolidarea stabilităţii macro-
economice; relansarea durabilă a procesului de creştere economică şi, nu în ulti-
mul rând, acordarea locului cuvenit strategiei de dezvoltare rurală (avem în vede-
re o strategie de dezvoltare complexă, integrată a zonelor rurale, concepută şi
promovată într-o netă opoziţie cu o viziune simplistă agrocentristă) în cadrul stra-
tegiei de creştere economică a României. Este îndeobşte recunoscut faptul că

unul dintre aspectele cele mai crude ale tranziţiei este adâncirea decalajelor de
venituri între indivizi şi, într-un sens mai larg, între zonele urbane ţi cele rurale.
Dezvoltarea rurală este un concept extrem de cuprinzător şi oarecum contro-
versat, implicând, la un nivel de bază, facilitarea accesului la hrană, creşterea
veniturilor gospodăriilor rurale şi reducerea sărăciei, pe fondul administrării
resurselor naturale din perspectiva unei dezvoltări durabile.
În legătură cu cele de mai sus, am dori să subliniem faptul că, în opinia
noastră, acţiunile guvernamentale conjugate cu cele ale diferiţilor donatori inter-
naţionali au reale şanse de reuşită într-un mediu în care:
− ratele de schimb, regimul comercial şi cel fiscal nu sunt distorsionate în
defavoarea agriculturii sau, într-un cadru extins, a spaţiului rural;
− prin cheltuielile publice nu se acordă un tratament preferenţial zonelor
urbane sau anumitor activităţi, în speţă agriculturii;
− sectorul public se manifestă ca un complement al celui privat;
− pieţele inputurilor, produselor agricole şi factorilor de producţie sunt
concurenţiale;
− tuturor tipurilor de exploataţii (unităţi) agricole li se oferă şanse egale de
a intra în competiţia pentru mobilizarea resurselor.
Din nevoia de a găsi factori comuni multitudinii de faţete pe care dezvolta-
rea rurală le înglobează, sugerăm, pentru considerente pur practice şi fără preten-
ţia de a fi exhaustivă, următoarea taxonomie a determinanţilor creşterii economice
a spaţiului rural (cu implicaţii directe, evidente, în facilitarea procesului de ieşire
din activităţile agricole a resurselor de muncă excedentare):
1. Dezvoltarea capitalului uman;
2. Dezvoltarea sectorului privat;
3. Infrastructura.
Dezvoltarea capitalului uman are ca punct de plecare dezvoltarea comunită-
ţii locale (inclusiv în ceea ce înseamnă asumarea responsabilităţii) şi constituie un
pas obligatoriu în descentralizarea democratică: chiar dacă este datoria statului să
pună la dispoziţia comunităţii rurale o serie de servicii/bunuri publice de impor-
tanţa critică, autoritatea locală trebuie să-şi asume rolul major în livrarea efectivă
a acestora şi în formularea măsurilor de politică economică de interes local.
Statul se poate implica în acest proces prin finanţarea, de exemplu, a unor
programe de instruire a funcţionarilor publici (în discipline relevante precum
managementul de proiect), pentru sporirea eficienţei şi eficacităţii acestora.
Investiţiile în educaţia formală şi informală (inclusiv prin stimulente care să
atragă personalul didactic în mediul rural şi asistenţă tehnică pusă la dispoziţia
producătorilor agricoli şi altor categorii de locuitori sub forma serviciilor de exten-

sie şi consultanţa) pot contribui hotărâtor la crearea unui profil competitiv al resur-
selor de muncă din zonele rurale (o condiţie esenţială a diversificării ocupaţionale
în acest spaţiu economic) şi pe această bază la depăşirea pragului de sărăcie a
unei părţi a populaţiei rurale. Câştigurile sociale ale sumelor publice investite în
activităţi neagricole depăşesc, s-a dovedit empiric, veniturile marginale ale acelo-
raşi sume alocate agriculturii10.
Dezvoltarea sectorului privat (implicit mărirea numărului de locuri de muncă)
este al doilea determinant major în formarea premiselor diversificării ocupaţionale
şi implicit în reducerea pungilor de sărăcie la sate. Concret, statul poate sprijini
formarea întreprinderilor mici şi mijlocii prin forme variate de subvenţii
transparente, acordate pe criteriile concursului de proiecte (criterii între care
numărul de locuri de muncă create să aibă ponderea decisivă) întreprinzătorilor
privaţi care intenţionează să-şi lanseze sau să dezvolte afaceri în mediul rural.
În acelaşi context, benefică s-ar dovedi şi sprijinirea înfiinţării şi funcţionării
la nivel local a organizaţiilor nonguvernamentale nonprofit care să furnizeze servi-
cii specifice de dezvoltare a iniţiativelor întreprinzătorilor privaţi (inclusiv promova-
rea şi distribuţia oportunităţilor de afaceri, lobby/propaganda pe lângă autorităţi,
asistenţa tehnică). O formă specifică de asistenţă tehnică, s-a arătat deja, o con-
stituie serviciile de extensie şi consultanţă agricolă, care în România sunt finanţa-
te de la buget şi puse la dispoziţia producătorilor agricoli prin reţeaua agenţiei
specifice care funcţionează în structura MAAP. Tot prin programe de asistenţă
tehnică se poate îmbunătăţi semnificativ calitatea şi distribuţia informaţiei despre
piaţă, poate fi promovat exportul produselor agricole, când acesta este oportun,
pot fi favorizate premisele constituirii şi funcţionării instituţiilor specifice economiei
de piaţă, sau se poate face instruirea pe care o presupune reconversia forţei de
muncă din agricultură înspre ramuri neagricole.
Programe guvernamentale coerente şi bine definite pot avea drept scop
sprijinirea (inclusiv prin alocarea de resurse financiare) înfiinţării cooperativelor de
servicii în avalul sau amontele ramurii agricole, contribuind, prin economiile de
scară, la coagularea ofertei şi creşterea puterii economice a gospodăriilor ţără-
neşti (avem în vedere distribuirea de inputuri şi, respectiv, colectarea, depozi-
tarea, transportul, procesarea produselor agricole).
Astfel de acţiuni nu-şi pot atinge scopul în absenţa resurselor de credit rural
şi fără ca statul să sprijine formarea unor reţele de bănci cu răspândire locală
(aproape de clienţi) şi a instituţiilor/instrumentelor de creditare adecvate. Pe lângă
cele reliefate, întreprinderile rurale neagricole se confruntă în continuare cu
dificultăţi mari în atragerea de împrumuturi atât timp cât încă nu operează în fapt
sistemul garanţiilor reale mobiliare. Pe de altă parte, experienţa a dovedit peste
tot în lume că tentativele guvernelor de a pune la dispoziţia producătorilor agricoli
10
Lopez, A.; Valdes A., Rural Poverty in Latin America: Analytics, New Empirical Evidence, and
Policy, A World Bank Document, June 1997.
credite subvenţionate pentru nevoile curente ale producţiei, în esenţă, în

defavoarea creditului axat pe facilitarea transformărilor structurale, au introdus
distorsiuni majore pe piaţa creditului şi au generat probleme în cascadă prin
aceea că nu au fost niciodată altceva decât paleative menite să amelioreze pe
moment o stare de criză, nefiind în măsură să elimine problemele de fond care au
provocat intrarea în criză. Rolul autorităţii centrale este în mod firesc legat de
promovarea cadrului legal şi instituţional pe care îl presupune funcţionarea
eficienta a pieţelor financiare rurale: aplicarea clauzelor contractuale, sistemul
garanţiilor bancare, dezvoltarea de metode noi de furnizare a creditului clienţilor
individuali, simultan cu reguli mai stricte de supraveghere a băncilor comerciale şi
de prudenţialitate şi cu măsuri de liberalizare a circuitelor financiare (inclusiv prin:
formarea şi dezvoltarea pieţelor la termen a produselor agricole; reducerea
nivelului rezervelor minime obligatorii ale băncilor etc.).
Un ingredient complementar este dezvoltarea pieţei pământului, care
succede logic reformei din structura proprietăţii; în mod concret, aceasta se poate
face printr-un pachet de măsuri coerente care să ducă la finalizarea demersului
de eliberare a titlurilor de proprietate, să simplifice procedurile de înregistrare
cadastrală (cu efecte directe în reducerea costurilor tranzacţiilor), să permită
aranjamente flexibile de arendare şi concesionare a terenurilor, să stabilească
proceduri şi reguli clare şi nediscriminatorii de impozitare a terenurilor agricole.
Importanţa critică a acestui tip de măsuri este legată de posibilitatea micului
întreprinzător de a accede la surse bancare de împrumut folosind pământul ori
contractul de arendare-concesionare drept garanţie/ipotecă.
Infrastructura inadecvată sau inexistentă constituie un obstacol major pentru
şansele de evoluţie a spaţiului rural. Dezvoltarea infrastructurii tehnice nu doar
conduce la reducerea directă a diferenţelor dintre condiţiile de trai dintre sat şi
oraş, dar, mai ales, stimulează investiţiile sectorului privat, generând ocuparea
forţei de munca în activităţi neagricole. Abordarea acestui tip de necesităţi
(sisteme de distribuţie şi tratare a apei, lucrări de canalizare, colectarea resturilor
menajere, construirea şi reabilitarea de drumuri comunale, lucrări de teleco-
municaţii şi distribuire a energiei etc.) presupune însă obiective de anvergură,
care să reunească eventual efortul bugetar central cu cel al comunităţii locale şi
să antreneze, dacă este posibil, şi alţi donatori al căror rol manifest este să
contribuie la dezvoltarea economică (de tipul instituţiilor financiare internaţionale,
Comisiei Europene, FIDA etc.).
Similar, combaterea degradării mediului este o prioritate în contextul dezvol-
tării rurale. S-a constatat empiric corelaţia dintre sărăcia rurală şi degradarea
calităţii solului prin eroziune, pe fondul exploatării abuzive a acestuia din urmă în
condiţiile unei legislaţii laxe ori fluide a proprietăţii asupra terenurilor (rezultând în-
tr-o structură difuză a proprietăţii) şi a administrării resurselor naturale, la care se
adaugă, în cazul României în tranziţie, o piaţă funciară în mare măsură inope-
rantă.
Anexa 3.1
Elemente reprezentative ale politicilor agricole din perioada

de tranziţie a agriculturii României
Sfera politicilor Caracteristici definitorii, evoluţii/consecinţe Blocaje şi/sau re-
stricţii remanente
anii '90 perioada actuală în calea performanţei
1. Politica sistemică • Reforma funciară - constituirea • Finalizarea ra- • Perpetuarea unei si-
- reforma proprietăţii şi reconstituirea drepturilor de pidă a reformei tuaţii neclare a dreptu-
proprietate (Legea nr. 18/91 şi funciare nu este rilor de proprietate
Legea nr. 1/2000): nominalizată în • Menţinerea stării de
- un proces nefinalizat, prelungit forma explicită fărâmiţare accentuată
timp îndelungat; ca o prioritate a a proprietăţii funciare
- o excesivă fărâmiţare a propri- politicii agricole
etăţii funciare; noii proprietari lip-
siţi de suportul tehnic şi econo-
mic necesar consolidării pro-
prietăţii
• Privatizarea întreprinderilor de • Intenţie decla- • Structura difuză a ra-
stat declanşate cu o mare întâr- rată de accelera- porturilor de proprie-
ziere: re a privatizării tate în sectorul foste-
- un proces marcat de inconsec- fostelor IAS; re- lor întreprinderi de stat
venţă; zultate modeste neprivatizate, cu toate
- apariţia şi consolidarea unei până în prezent efectele maligne pe
structuri difuze a raporturilor de care le generează
proprietate
2. Politica structura- • Reorganizarea fostelor între- • O politică struc- • Menţinerea unei
lă: prinderi de stat ca societăţi co- turală orientată structuri agrare, în cea
2.1. Reforma între- merciale: exclusiv spre u- mai mare parte, inca-
prinderii şi consoli- - descentralizarea autorităţii de- nităţi agricole de pabilă să susţină com-
darea sectorului pri- cizionale şi, în lipsa privatizării, mari dimensiuni petitivitatea indispen-
vat diluarea responsabilităţii mana- • Dezvoltarea sabilă unei economii,
geriale; consolidarea unei struc- procesului de a- în mod obiectiv, tot
turi difuze a raporturilor de pro- sociere în pro- mai deschisă
prietate; în timp accentuarea ducţia primară -
pronunţată a ineficienţei în alo- obiectiv explicit
carea resurselor al politicii agri-
• Dezmembrarea rapidă a foste- cole
lor CAP: • Orientarea spre
- proces haotic performanţă şi
- formarea unui număr mare de implicit spre
gospodării ţărăneşti ca o înzes- competitivitate a
trare cu resurse şi implicit un po- asociaţiilor de
tenţial de producţie extrem de producţie nu
scăzut, o slabă legătură cu pie- constituie un obi-
ţele specifice; în cea mai mare ectiv declarat al
parte lipsite de posibilităţi de for- politicii agricole
mare a capitalului • Formarea şi
• Formarea de asociaţii în pro- consolidarea fer-
ducţia primară (Legea nr. 36/ melor familiale,
1991; Legea nr. 31/ 1991): ca o structură
- în cadrul societăţilor agricole compatibilă cu
cu personalitate juridică formate cea existentă în
în baza Legii 36/91, în condiţiile UE, nu constitu-
unei structuri difuze a raporturi- ie o preocupare
lor de proprietate, s-a conturat actuală; semnifi-

stricţii remanente
în timp ca fenomen de masă un cative restricţii şi
comportament economic/mana- blocaje în calea
gerial atipic unei economii con- formării fermelor
curenţiale; orientarea spre per- familiale
formanţă a societăţilor agricole
nu a constituit un obiectiv al po-
liticii agricole.
• Apariţia unor exploataţii/între-
prinderi agricole organizate pe
principiile firmei private.
• Reorganizarea fostelor Regii
autonome:
- nu s-au înregistrat progresele
scontate pe calea eficacităţii
economice
• Asanarea mediului economic
de agenţii economici neviabili:
- un proces declanşat cu o mare
întârziere fără a fi însă însoţit în
suficientă măsură de latura con-
structivă (redistribuirea cu efica-
citate a activelor eliberate, sti-
mularea procesului de creare a
noi întreprinderi etc.)
• Consolidarea sectorului privat
a devenit târziu un obiectiv
explicit al politicii agricole; un
proces marcat de jumătăţi de
măsură şi de inconsecvenţă
2.2. Formarea şi • În primii ani nu au constituit un • Organizarea • Perpetuarea unui
dezvoltarea pieţelor obiectiv al politicii agricole; ulte- ofertei un obiec- mediu concurenţial net
concurenţiale rior un obiectiv asumat dar nere- tiv programatic; defavorabil produ-
alizat: până în prezent cătorilor agricoli:
- un mediu concurenţial subdez- neconcretizat - oferta continuă să nu
voltat şi puternic dezechilibrat în beneficieze de o orga-
defavoarea producătorilor agri- nizare adecvată
coli; semnificative restricţii şi blo- - cererea continuă să
caje în procesul creşterii agricole fie cvasimonopolizată
- pieţele la termen ale
produselor agricole
inexistente; ca de alt-
fel şi pieţele secunda-
re ale titlurilor de va-
loare aferente
- pieţele financiare în
mediu rural continuă să
fie practic inexistentă
- o slabă legătură cu
pieţele internaţionale
• Semnalele transmise
de actualele pieţe
continuă să fie “palide”
sau greu de recep-
ţionat de producătorii
agricoli

stricţii remanente
3. Politica de preţ- • Liberalizarea treptată şi tardivă • O încercare de • Inexistenţa unui me-
piaţă a preţurilor produselor agricole preluare ca atare diu economic predicti-
• În decursul întregii perioade nu a politicii de preţ- bil, favorabil în egală
a existat o politică de preţ-piaţă piaţă din cadrul măsură tuturor cate-
coerentă şi consecventă PAC a UE în ca- goriilor de unităţi agri-
racteristicile defi- cole care se înscriu în
nitorii ale aceste- fluxurile şi circuitele
ia - din anii '90 ai pieţelor
secolului XX, în
beneficiul unităţi-
lor agricole mari
• O tendinţă de
reglementare
excesivă
4. Politica de susţi- • În primii ani favorizarea între- • În curs de cris- • Semnificative restric-
nere financiară a prinderilor de stat în detrimentul talizare un sis- ţii/blocaje în calea pro-
producătorilor agri- gospodăriilor ţărăneşti tem orientat ex- cesului investiţional şi
coli • Canalizarea cu prioritate a re- clusiv spre mari- implicit în ajustarea
surselor bugetare în favoarea le unităţi agricole structurală a sectorului
nevoilor curente şi, implicit, în • Perpetuarea agricol:
defavoarea procesului investiţio- procesului de fa- - blocarea procesului
nal cilitare a nevoilor de formare şi dezvol-
• Inexistenţa unui sistem suste- curente în de- tare a fermelor familia-
nabil coerent şi stabil; evidente favoarea pro- le
implicaţii negative la nivel micro- cesului investiţi- • Eficacitate discutabi-
economic, îndeosebi asupra pro- onal lă în alocarea resurse-
ceselor decizionale care vizează lor bugetare
orientarea în viitor a exploata-
ţiei/întreprinderilor agricole
• Segmentarea pieţei creditului
din mediul rural
5. Politica comer- • La mijlocul anilor ‘90 un pro- • O tendinţă de • Insuficiente acţiunile
cială tecţionism excesiv; relaxat ulte- susţinere finan- de promovare a expor-
rior ciară a exportu- turilor, în special pe li-
• O politică incoerentă şi incon- lui anumitor pro- nia activităţilor de mar-
secventă de promovare a expor- duse în limita a- keting internaţional - in-
turilor cordurilor inter- clusiv în ceea ce pri-
naţionale; veşte cunoaşterea de
• Nu sunt exclu- către producătorii agri-
se tentativele de coli a tendinţelor de
accentuare a evoluţie probabilă a
protecţionismului pieţelor internaţionale
6. Politica de dez- • Predominant un caracter mo- • Incertitudine • Slaba dezvoltare a
voltare rurală nosectorial; tendinţe de diversi- activităţilor şi; implicit,
ficare apar în ultimii ani ai seco- a surselor de venituri
lului XX: alternative, o restricţie
- nu a fost în măsură să susţină majoră în calea ieşirii
procesul de ieşire din activităţile din activităţile agricole
agricole a resurselor de muncă a resurselor de muncă
excedentare excedentare
Bibliografie
Chircă, C.; Teşliuc, E. (coordonatori), De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca

Mondială şi Comisia Naţională pentru Statistică, 1999
Comisia Naţională pentru Statistică, Anuarul Statistic, ediţia 1999, Bucureşti, 2000
Comisia Naţională pentru Statistică, Evoluţia sectorului privat în economia româ-
nească (1990-1997), Bucureşti, 1998
Dobre, Gh. şi colab., Economia României în context european - 1938, Editura
Fundaţiei ştiinţifice “MEMORIA OECONOMICA”, Bucureşti, 1996
Dumitru, D. şi colab., Politica agricolă în perspectiva aderării la Uniunea Europea-
nă, Studiu IEA, Bucureşti, 1995
European Comission - Directorate General for Agriculture DG VI, Rural develop-
ments, p. 13-17, 1997
Fischler, F., Challenges of Enlargement for the Agricultural Sector, discurs, Agri-
business Forum, 5 mai, Sofia, 2000
Gavrilescu, D. (coordonator), Restructurarea fermelor în România: cauze, eficien-
ţă şi implicaţii politice, Bucureşti, 1999
Gavrilescu, D.; Giurcă, D. (coordonatori), Economie agroalimentară, Editura Ex-
pert, Bucureşti, p. 444-468, 2000
Grigorescu, C. şi colab., Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în con-
text european 1989, Editura Expert, Bucureşti, 1993
Guvernul României, Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă, asistenţă
PNUD: “Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă”, Bucureşti, 1999
Guvernul României, Strategia Programului de guvernare, Bucureşti, 1996
Guvernul României, Strategia de reformă economico socială a Programului de gu-
vernare, Bucureşti, 1991
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, Buletin Statistic Lunar nr.
12/2000
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, Evoluţia sectorului privat în
economia românească (1990-1998), ediţia 2000
Ioniţă, G.; Giurcă, D.; Leonte, J., Raportul ASAL privind privatizarea societăţilor de
producţie şi prelucrare din agricultură, studiu prezentat la workshop-ul
Băncii Mondiale “ASAL - Evaluarea politicilor agricole româneşti”,
Bucureşti, 2001
Leonte, C., Restructurarea agriculturii României în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană, teză de doctorat, Academia de Studii Economice Bu-
cureşti, 2000
Leonte, J., Cooperarea agricolă în condiţiile economiei de piaţă, teză de doctorat,
Academia de Studii Economice Bucureşti, 2000
Lopez, R.; Thomas, T., The underlying factors of Poverty in Rural România:
Access to Productive Assets and Asset Productivity, University of
Maryland at College Park, Maryland, 1999
Lopez, E.; Valdes, A., Rural Poverty in Latin America: Analytics, New Empirical
Evidence, and Policy, A World Bank Document, 1997
Malassis, L., Cuvânt de deschidere la cel de-al 4-lea Simpozion Internaţional
“Perspectivele Sistemului Agroalimentar în Noul Mileniu” organizat de

AIEA2 la Bologna, Italia, 5-8 septembrie 2001
Malassis, L., Systemes agro-alimentaire et equilibre alimentaire, CIHEAM, 1991
Malassis, L., Economie agro-alimentaire, vol. I, secţiunea III, Editura Cujas, Paris,
p. 358-367, 1979
Malassis, L.; Ghersi, G. (coordonatori), Initiation a l'economie agro-alimentaire,
Editura Hatier, Paris, secţiunea II, 1912
Mathijs, E.; Swinnen, J., The Economics of Agricultural Decollectivization in East
Central Europe and the Former Soviet Union, The University of
Chicago, 1998
McCloskey, N.; Ziliak, T.S., The standard error of regressions, J. Econ. Lit. 35, 97-
114, 1996
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvol-
tare Rurală (PNARD), Bucureşti, 2000
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Evoluţia sectorului agroalimentar în România,
Raport anual 1997, Editura Agris, Bucureşti, 1998
Mounier, A., Les theories economiques de la croissance agricole, (2 vol.), Editura
INRA-Economica, Paris, 1992
Negriţoiu, M.; Davidovici, I., Coordonate ale politicii agricole pe termen mediu şi
lung, Oeconomica nr. 4, Institutul Român pentru Libera Întreprindere,
Bucureşti, 1996
OECD, Review of Agricultural Policies, România, Emerging Economies Transition,
Agriculture and Food, Paris, 2000
OECD, The competitiveness of transition economies, OECD procedings, 1998
Peres, R., Unde merge capitalismul agroalimentar? Mutaţiile modului de guverna-
re, dinamici ale competitivităţii şi management strategic al firmelor
multinaţionale, comunicare la cel de-al 4-lea Simpozion Internaţional
“Perspectivele Sistemului Agroalimentar în Noul Mileniu” organizat de
AIEA2 la Bologna, Italia, 5-8 septembrie 2001
Petit, Y., La politique agricole commune (PAC), La Documentation française,
Paris, p. 11-12, 1999
Popescu, M., Producţia agricolă a României sub impactul tranziţiei, colecţia “Studii
şi cercetări economice”, nr. 8-9, Centrul de Informare şi Documentare
Economică, Institutul Naţional de Cercetări Economice, 2000
Porter, M., The Competitive Advantage of Nations, Free Press, New York, 1990
Rastoin, J.L., Perspective agroalimentare: câteva piste, comunicare la cel de-al
4-lea Simpozion Internaţional “Perspectivele Sistemului Agroalimentar
în Noul Mileniu” organizat de AIEA2 la Bologna, Italia, 5-8 septembrie
2001
Ritson, C.; Harvey, D.R., The Common Agricultural Policy, p. 178-183, 228-235,
1997
Rusu, M., Evolution of rural household: 1996-2000, studiu prezentat la workshop-ul
Băncii Mondiale Analiza politicilor agricole româneşti, Bucureşti, 2001
Stiglitz, Economics, second edition, WW Norton & Company Inc, USA, 1997
Teşliuc, E.D., Income and market access of the rural household in a reform
environment, studiu prezentat la workshop-ul Băncii Mondiale Analiza
politicilor agricole româneşti, Bucureşti, 2001

Teşliuc, C.M.; Pop, L.; Teşliuc, E.D., Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001
Vincze, M., Politici agricole în lume. Teorie şi realitate, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj, 1999
***, Czech, Slovak, Polish, Slovenian, Românian, Latvian and Hungarian Agri-
culture in comparison with EU Countries, Praga, tabel 2.0.1.2, 2000
***, Agricultural policies in emerging and transition economies, OECD, 1999
***, OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în admi-
nistrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de
apă, Monitorul Oficial al României, 1999
***, Eurostat Yearbook 1997, p. 320-372, 1998
***, Legea nr. 169/1997 de modificare a Legii fondului funciar nr. 18/1991, Monito-
rul Oficial al României, 1997
***, Legislaţie agrară, vol. 1 şi 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
***, Legislaţie agrară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995
***, A Concise Dictionary of Business (1992), Oxford University Press, 1990
4. PRIVATIZAREA ÎN AGRICULTURĂ11
Gabriel IONIŢĂ, Banca Mondială,
dr. Jacqueline LEONTE,
dr. Daniela GIURCĂ,
Introducere
Analiza proceselor de dezetatizare şi formare a proprietăţii private în siste-
mul agroalimentar din România s-a realizat prin trei demersuri structurate în trei
capitole după cum urmează:
• Crearea noilor structuri de proprietate funciară;
• Privatizarea sectoarelor din amontele şi avalul agriculturii;
• Evaluarea stadiului privatizării societăţilor de producţie şi prelucrare din
agricultură;
Primele două capitole cuprind date inclusiv pentru anul 2000 (privatizările
din anul 2001 neavând dimensiuni semnificative).12
O analiză a evoluţiei şi efectelor privatizării bazată pe rezultatele proiectului
“Evaluarea politicilor ASAL” susţinut şi promovat de Misiunea Rezidentă a Băncii
Mondiale la Bucureşti, s-a realizat în capitolul 4.3. Principalele obiective vizate în
acest capitol au fost evaluarea eficienţei reformelor care au vizat sectorul agricol
după 1996, analizarea percepţiei efectelor Programului ASAL, evaluarea evoluţiei
societăţilor privatizate şi a eficienţei acestei acţiuni, precum şi evidenţierea unor
sugestii degajate din studiile şi anchetele de teren (efectuate cu această ocazie13,
precum şi din studii anterioare), privind elementele agreate a fundamenta
viitoarele politici agricole14.
4.1. Crearea noilor structuri de proprietate funciară

4.1.1. Istoria proprietăţii funciare în România
Istoria proprietăţii funciare demonstrează - până la începutul perioadei
interbelice - o evoluţie firească a formelor de cooperare agricolă şi de proprietate
11
Cuprinde evaluări privind dezetatizarea şi formarea proprietăţii private în sectorul agroalimen-
tar.
12
Economie agroalimentară, Editura Expert, 2000.
13
S-au evaluat 21 de societăţi comerciale privatizate din Bucureşti şi judeţele Călăraşi, Dolj, Ia-
lomiţa, Vâlcea şi trei investitori strategici. Structura eşantionului a cuprins 30,5% ferme avico-
le, 22,2% ferme de porci, 25% ferme depozite de cereale, 11% foste IAS-uri şi 11,2% socie-
tăţi furnizoare de inputuri.
14
Coordonatorul proiectului “Raportul Final al implementării şi studierii intensive al ASAL-ului în
România - Evaluarea politicilor ASAL”, Henry Gordon, autorul studiului privind privatizarea,
Gabriel Ioniţă, anchetele de teren, Jacqueline Leonte şi Daniela Giurca. Proiect realizat şi
finanţat de Banca Mondială.
în devălmăşie către exploataţii individuale, de la mica exploataţie până la “marea

proprietate” (caseta 1).
În perioada interbelică, fărâmiţarea terenurilor reprezenta în continuare
problema prioritară, datorită faptului că exploataţiile mai mici de 5 ha reprezentau
75% din numărul total al gospodăriilor, având o dimensiune medie de 2,25 ha
teren agricol, respectiv 1,86 ha teren arabil.
La nivelul anului 1930, dimensiunea medie era de 3,9 ha. Exploataţiile
având sub 10 ha reprezentau 92% din numărul total15 şi exploatau 60% din
suprafaţa arabilă şi 48% din suprafaţa agricolă.
Datele statistice aferente anului 1938 dovedesc că suprafeţele primite la
reforma agrară din 1921 de către micii proprietari au fost pierdute în proporţie de
20-35% în zona de deal. Micii proprietari au fost nevoiţi să vândă datorită foar-
fecelui preţurilor16. Având în vedere creşterea nesemnificativă a veniturilor agri-
cole şi pentru a micşora fărâmiţarea suprafeţelor, prin Legea pentru stimularea şi
ajutorarea agriculturii din 29 martie 1937 se acordau reduceri de 25% la impozite
către stat, judeţ sau comună, pentru întreprinderile care se vor înfiinţa în vederea
folosirii materiilor prime din agricultură. Se stabilea aprovizionarea la preţuri
minimale, pe bază de comenzi şi contracte de culturi tip între industriaşi şi ţărani.
Datorită acestei reforme, înainte de cel de-al doilea război mondial, România era
o ţară cu vocaţie agricolă, dar caracterizată prin fărâmiţarea terenurilor.
În perioada 1939-1940, agricultura a fost considerată un sector economic
strategic. S-au adoptat măsuri pentru creşterea cantităţii şi calităţii producţiei
agricole. Astfel, a fost introdus un sistem de bonificaţie pentru produsele agricole
de calitate ridicată. Scopul principal era acela de a crea rezerve alimentare, în
special de cereale.
În 1941, exploataţiile agricole particulare deţineau 73,5% din suprafaţa agri-
colă totală, având o dimensiune medie de 4,5 ha, împărţită în medie în 5 parcele.
Sectorul public deţinea 26,5% din suprafaţa agricolă totală, cuprinzând păşuni şi
fâneţe în zona de munte, loturi mici - sub 10 ha -, deţinute de camerele agricole
judeţene, fermele agricole ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, loturile her-
gheliilor, precum şi ale "depozitelor de armăsari" ale statului. În ciuda fenomenului
de fărâmiţare a terenurilor agricole, structura proprietăţii funciare reprezenta rezul-
tatul unei evoluţii naturale şi de lungă durată, ceea ce asigura viabilitatea acestui
sistem.
Instaurarea primului guvern comunist în 1945 a deschis o perioadă de dra-
matice schimbări structurale a proprietăţii funciare, anulând o tipologie funciară
specifică ţărilor europene dezvoltate şi care cu greu poate fi refăcută în prezent.
Prin Legea din 22 martie 1945, marii proprietari (moşierii) au fost expropriaţi
15
3.020 din 3.280.
16
În 1938, în cazul a 26 de produse industriale, pentru a le cumpăra era necesară vânzarea
unei cantităţi duble de produse agroalimentare faţă de anul 1927.
de o suprafaţă de 1,46 mil. ha, din care 1,1 mil. ha (74,9%) a fost atribuită fără
răscumpărare ţăranilor, iar diferenţa de 368 mii ha (25,1%) s-a constituit ca rezer-
vă de stat. Ca urmare a reformei din 1945, au fost împroprietăriţi 918.000 ţărani,
fără pământ sau cu pământ puţin, întemeindu-se astfel 400.000 de noi gospodării,
iar alte 500.000 de gospodării şi-au sporit suprafaţa de teren pe care o deţineau.
În perioada 1945-1946, ca urmare a secetei din Moldova, o parte din tere-
nurile agricole provenite din împroprietărire au fost vândute la preţuri derizorii. Ca
urmare, printr-o lege specială, statul a anulat toate vânzările de pământ care au
avut loc în acest interval, iar terenurile au fost restituite foştilor deţinători (ţărani).
În ianuarie 1947, circa 1,4 mil. ha fuseseră distribuite unui număr de 800.000
exploataţii mici, cu mai puţin de 5 ha. 36,4% din numărul total al exploataţiilor erau
gospodării de subzistenţă (cca 2 mil. având o dimensiune sub 1 ha), iar 42% din
total erau gospodării cu timp parţial, obţinând o parte din venituri din afara
gospodăriei (peste 2,3 mil. gospodării între 1-3 ha).
Reforma agricolă nu şi-a atins scopul social declarat, având în vedere că
din 1948 a început un îndelungat proces de mutare a centrului de greutate din ru-
ral către urban, cauzat de colectivizarea promovată de către regimul comunist şi
continuată ulterior cu industrializarea forţată.
În 1948 guvernul comunist a expropriat domeniile Coroanei, iar mai târziu
terenurile aparţinând absenteiştilor, cetăţenilor şi colaboratorilor germani şi supra-
feţele ce depăşeau 50 ha, neincluse în reforma din 1945.
Exproprierea din 1948 a cuprins 940 mii ha de teren agricol, dar de această
dată nu a mai fost distribuit ţăranilor, ci a mărit suprafeţele aparţinând sectorului
de stat şi celui cooperatist.
Caseta 1
Cea mai veche formă de organizare economică şi socială cunoscută pe teritoriul Daciei o
constituia obştea sătească şi nu a putut fi distrusă nici de romani, nici de popoarele migratoare.
Obştile săteşti au reprezentat o realitate socioeconomică de mare durată, până în sec. al XVI-
lea. De la această dată simultan cu procesul de întărire a clasei feudale şi implicit de continuă
aservire a ţărănimii rămase libere s-a demarat un proces firesc de dezagregare a obştiilor.
În România emanciparea ţărănimii s-a realizat prin reforma agrară a domnitorului Al. I.
Cuza, care prin aplicarea legii din 14 august 1864 a declarat libertatea ţăranilor din punct de
vedere juridic. Conform art. 1, care prevedea că “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini pro-
prietari pe loturile supuse posesiunii lor”, au fost împroprietăriţi toţi clăcaşii. Prin această le-
gislaţie se statua libertatea persoanei, proprietatea privată absolută asupra pământului,
desfiinţa obligaţiile feudale şi monopolurile de producţie-desfacere a boierilor (Puia,
1988, 1993).
Legislaţia din 1864 a fost criticată în ceea ce priveşte limitarea loturilor date ţăranilor,
fărâmiţarea păşunilor comunale, nerecunoaşterea drepturilor tinerilor căsătoriţi ("însurăţeilor"),
absenţa unor prevederi privind inalienabilitatea şi indivizibilitatea pământurilor recunoscute ţăra-
nilor (Chiriţă, 1930). Art. 54 din Legea din 1864 dispunea vânzarea din fondul statului, pentru a
acoperi necesităţile agricole ale diferitelor categorii de ţărani. Emanciparea ţărănimii prin Legea
din 1864 nu a determinat însă în mod automat şi o îmbunătăţire a statutului economic al aces-
tora.
O întreaga epocă, de la 1865 la 1907 este caracterizată prin lupta proprietarilor contra
legilor cu caracter funciar apărute, deoarece ţăranii constituiau o forţă de muncă ieftină.
Practicile proprietarilor au transformat toate legile de după 1864 în simple paleative faţă de
starea economică a ţăranilor.
Deşi legislaţia din 1864 statua o serie de libertăţi şi drepturi, clasa ţărănească, animată
de sentimente liberale şi democratice, a declanşat cunoscutele revolte din 1888, 1889, 1900 şi
cea mai sângeroasă din 1907.
Modificarea Constituţiei în 1917 de către Adunarea Constituantă de la Iaşi a constat în

adăugarea principiului de expropriere “pentru cauza de utilitate naţională” în cadrul art. 19. Prin
aceasta erau vizate 2 milioane ha de terenuri aflate în proprietatea particularilor, străinilor sau
absenteiştilor, aparţinând domeniilor Coroanei, Casei rurale, persoanelor publice sau private
etc. Conform noilor dispoziţii constituţionale, s-a promulgat Decretul-lege din 14 decembrie
1918 pentru exproprierea din vechiul regat, care fixa şi prima perioadă provizorie de colonizare
colectivă şi modalităţile speciale de determinare a preţului sau de lichidare a preţurilor terenu-
rilor expropriabile.
Prin Legea din 14 iulie 1921 s-a realizat o expropriere suplimentară, de aproximativ 450
mii ha. Pasul final al reformei agrare din 1921 l-a constituit distribuirea terenurilor expropriate
începând cu 1917. Cadrul legislativ din 1921 stipula în principiu faptul că terenurile agricole nu
pot fi divizate în loturi mai mici de 2 ha în zona de câmpie, respectiv 1 ha în zona de munte.
Ca urmare a procesului de expropriere, suprafaţa deţinută de “marea proprietate”

(exploataţii mai mari de 100 ha) a scăzut de la 8,1 mil. ha la 1,9 mil. ha. Circa 2,8 mil. ha
au fost distribuite la un milion de gospodari individuali, ceea ce a dus la formarea de
exploataţii cu o dimensiune medie de 5 ha. Dimensiunea medie a scăzut continuu, datorită
creşterii populaţiei rurale într-un ritm de 200 mii persoane pe an, în condiţiile în care surplusul
de forţă de muncă nu avea posibilitatea de a migra către urban.
Colectivizarea a demarat în 1949, având la început rezultate modeste,

deoarece CAP-urile nu au reprezentat o creaţie voluntară a propriilor săi membri.
În anul 1956 CAP-urile deţineau 10% din terenurile arabile expropriate. Deoarece
micii proprietari români s-au opus importării kolhoz-urilor şi sovhoz-urilor, procesul
de colectivizare se realizase doar în proporţie de 77% în 1962. Doar 1.816 mii ha
au rămas în proprietate privată.
Datorită mecanismului artificial de transpunere în practică a principiilor
cooperatiste, fără nici o legătură cu specificul românesc, colectivizarea a
declanşat o profundă criză a mediului rural.
Până în 1989, dintr-un total de 14.759 mii ha de teren agricol, 12.953 mii ha
erau exploatate de fermele de stat şi cele cooperatiste (30,6% de către fermele de
stat şi 60% de către cele cooperatiste). Prin socializarea pământului, ţăranii nu au

mai beneficiat de avantajele dreptului de dispoziţie şi nici de uzufruct. Pentru o
perioadă de 45 de ani, politica economică a statului român a avut drept obiectiv
acumularea primitivă în agricultură în favoarea unei industrializări inadecvate,
reducând şansele utilizării eficiente a resurselor naţionale şi a dezvoltării
economice echilibrate (Zahiu, 1993).
De-a lungul istoriei proprietăţii funciare, se remarcă deci o evoluţie a
extremelor: de la marea proprietate existentă până la sfârşitul primului război
mondial la mica proprietate până la începutul celui de-al doilea război mondial, la
marile ferme ale perioadei comuniste, apoi la parcelele fragmentate ale celor 10
ha în echivalent arabil per familie, specifice perioadei de după 1991.
Evoluţia ciclică specifică istoriei funciare a României, demonstrează faptul
că neîntreruperea ciclului evolutiv al proprietăţii funciare ar fi condus, în
timp, la o dimensiune optimă a exploataţiei funciare româneşti asemănătoa-
re structurilor agrare ale Uniunii Europene. Întreruperea impusă de modifi-
carea regimului politic în 1945 a determinat însă o evoluţie opusă, astfel încât în
prezent ne regăsim într-o situaţie similară celei interbelice.
4.1.2. Structura fermelor în perioada pretranziţiei

Ca rezultat al politicii agricole socialiste, la sfârşitul procesului de colectivi-
zare, existau trei forme organizaţionale de producţie agricolă: ferme de stat, unităţi
cooperatiste şi gospodării individuale.
Sectorul de stat. Până în 1945 au funcţionat 281 de ferme ale statului cu o
suprafaţă agricolă de 243 mii ha, organizate pe fostele ferme ale Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor, la care s-a adăugat, ulterior, o parte a proprietăţilor mo-
şiereşti, expropriate prin reforma agrară din 1945. În perioada 1945-1948 numărul
acestor unităţi a crescut la 636, iar suprafaţa agricolă a ajuns la 715 mii ha, fiind
organizată în “Regia Exploatărilor Agricole, Zootehnice, Industriale şi Maşini
Agricole”(REAZIM), transformată apoi în “Administraţia Fermelor de Stat şi a
Staţiunilor de Maşini” (AFSM).
În 1948 s-au înfiinţat ”Gospodăriile Agricole de Stat” (GAS), ca unităţi de
sine stătătoare, care exploatau 2.871 mii ha teren agricol, respectiv 710 mii ha te-
ren arabil (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Evoluţia structurii fondului funciar aflat în exploatarea sectorului de stat

(1948-1958)
1948 1950 1955 1958
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
Suprafaţa agricolă 2871,5 19,5 3085,6 21,5 3597,6 25,4 3791,3 26,3
Suprafaţa arabilă 710,2 7,3 862,6 9,2 1324,8 13,7 1318,8 13.5
Sursa: Anuarul statistic al RPR, 1959.
La sfârşitul anului 1962, numărul GAS-urilor ajunsese la 560, cu un patrimoniu

agricol de 4.363 mii ha agricol şi 1.781 ha arabil (tabelul 4.4). Creşterea suprafeţei
agricole s-a realizat din următoarele surse:
• 534 mii ha terenuri din rezerva de stat, aflate în administraţia consiliilor
populare, ca urmare a aplicării reformei agrare în perioada 1921-1945,
precum şi pe baza Decretului nr. III/1951, HCM nr. 299/1956, DCM nr.
156/1957 şi HCM nr. 1676/1959;
• 250 mii ha terenuri rezultate în plus, în urma efectuării lucrărilor de evi-
denţă funciară prin aplicarea Decretului nr. 281/1955;
• 300 mii ha au provenit din suprafeţe ce depăşeau posibilităţile de lucru
ale unor categorii sociale de ţărani, ca urmare a intrării în vigoare a De-
cretului nr. 115/1959;
• 400 mii ha teren a devenit agricol ca urmare a amenajării prin lucrări
hidroameliorative în Lunca Dunării pe baza Ordinului CSA nr. 5/1957,
DCM nr. 1050/1962 şi HCM nr. 1030/1966;
• 100 mii ha terenuri din administrarea Ministerului Apărării Naţionale
(terenuri care depăşeau nevoile de instruire militară şi a activităţii de
zbor) în conformitate cu Hotărârea fostului Birou Politic al CC al PCR;
• 52 mii ha terenuri amenajate în Delta Dunării prin aplicarea Decretului nr.
92/1963.
Deoarece terenurile preluate din diferite surse erau dispersate în "trupuri"
mici, la distanţe mari, neeconomic de exploatat, a urmat o continuă acţiune de
comasare, conform Decretului nr. 151/1950 şi a Legii nr. 59/1974. Gospodăriile
Agricole de Stat au funcţionat sub această formă până în 1967, după care s-au
transformat în întreprinderi agricole de stat (IAS-uri).
IAS-urile se caracterizau printr-un grad de concentrare ridicat şi o intensifi-
care puternică a producţiei, având o pondere însemnată în aprovizionarea pieţei
cu produse agroalimentare. La sfârşitul anului 1989, IAS-urile dispuneau de o pu-
ternică bază materială şi de un grad de intensificare relativ înalt. Mărimea medie a
unui IAS era de 5.012 ha teren agricol şi circa 4.000 ha teren arabil. Unui IAS îi
reveneau în medie 636 salariaţi, din care 43 de specialişti, jumătate din aceştia
având studii superioare. Salarizarea acestora era similară muncitorilor din ra-
murile industriale. Pe lângă angajaţii permanenţi (care nu aveau loturi în folosinţă,
precum muncitorii din CAP-uri), în campaniile agricole se angajau muncitori
sezonieri. Resursele umane cele mai ieftine erau militarii, studenţii şi elevii.
Separat de dotarea tehnică a staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii (SMA-
urile), IAS-urile dispuneau de 24.733 tractoare agricole (fizice) şi 16.436 combine,
astfel încât la un tractor revenea 83 ha teren arabil (Bulgaru, 1996).
Fiecare IAS reprezenta suma unor ferme specializate de producţie agricolă,
integrând atât ferme de producţie vegetală (culturi de câmp, culturi horticole),
ferme de creşterea animalelor, cât şi ferme de industrializare (procesare produse

agricole). IAS-urile au funcţionat sub această denumire până în 1990, când în
baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990, cele 538 IAS-uri au fost reorganizate
în societăţi comerciale pe acţiuni.
În perioada pretranziţiei, sectorul de stat a avut o evoluţie ascendentă ca
pondere în total suprafaţă arabilă. Suprafaţa agricolă aflată în exploatarea sec-
torului de stat a avut o evoluţie similară, cu excepţia perioadei 1962-1989 când a
scăzut cu 10%, ca urmare a dezvoltării sectorului cooperatist (figura 4.1).
Evolu\ia sectorului de stat
30
20
%
10
0
1948 1950 1955 1958 1962 1989
Suprafa\a
Suprafaţa agricol`
agricolă Suprafa\a arabil`
Suprafaţa arabilă
Figura 4.1. Evoluţia sectorului de stat

Sursa: Prelucrare după date statistice MAA şi CNS.
Fermele cooperatiste. Sectorul cooperatist a inclus întovărăşiri agricole şi

Gospodării Agricole Colective (GAC), devenite ulterior Cooperative Agricole de
Producţie (CAP-uri), care s-au creat prin procesul de colectivizare forţată care a
durat cca 13 ani (1949-1962). În mod teoretic, acestea erau rezultatul voinţei
membrilor de a pune în comun suprafeţele, şeptelul şi dotarea tehnică în scopul
utilizării în comun a resurselor de care dispun. Practic, regimul comunist nu a
oferit posibilitatea unei a doua alternative. Mai mult, odată create, patrimoniul
acestora era indivizibil. Evoluţia sectorului cooperatist a fost continuu ascendentă:
de la 2,8 milioane ha teren agricol în 1950, sectorul cooperatist deţinea în 1958
peste 4,4 milioane ha (tabelul 4.2). În anul 1962 acesta deţinea peste 9,2 milioane
ha, din care 8,8 milioane ha GAC şi 0,4 milioane ha întovărăşirile agricole.
Tabelul 4.2
Evoluţia structurii fondului funciar aflat în exploatarea sectorului cooperatist

în perioada 1950-1958
1950 1955 1956 1957 1958
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
Suprafaţa agricolă 288,9 2,0 1301,2 9,2 1837,5 13,0 3607,6 25,3 4442,9 30,8
Suprafaţa arabilă 262,5 2,8 1179,8 12,2 1691,0 17,5 3365,3 34,7 4071,9 41,7
În 1989 erau 3.776 unităţi cooperatiste din care 3.172 cooperative agricole
de producţie (restul de unităţi fiind reprezentat de “întovărăşirile agricole”). CAP-
urile însumau o suprafaţă agricolă de 10,6 mii ha, din care 9,5% în folosinţa
gospodăriilor membrilor CAP şi 7 milioane ha teren arabil, din care aproape 10%
în folosinţa membrilor (figura 4.2 şi tabelul 4.3).
80.0
60.0
% 40.0
20.0
0.0
1950 1955 1956 1957 1958 1962 1989
Suprafa\a
Suprafaţaagricol`
agricolă Suprafa\a
Suprafaţaarabil`
arabilă
Figura 4.2. Evoluţia sectorului cooperatist

Aceste unităţi aveau un grad de intensificare redus şi un sistem de organi-

zare şi conducere impus în mod centralizat. Toate mijloacele tehnice (tractoare,
combine, mijloace de transport) aparţineau statului şi erau în gestiunea SMA-
urilor. Dimensiunea medie a unei cooperative era de 2.556,7 ha teren agricol, din
care 1.958,5 ha teren arabil. Fiecărei cooperative îi reveneau în medie 602 coope-
ratori apţi de muncă (Bulgaru, 1996).
Norma de teren (fără lucrătorii de la SMA) pe un cooperator apt de muncă şi
activ era de 4,24 ha teren agricol şi 3,25 ha teren arabil. Pentru cei care realizau
norma respectivă exista posibilitatea de a lua în folosinţă câte 1.500 m2 pentru
fiecare normă realizată. În cazul realizării mai multor norme, exista posibilitatea
luării în folosinţă a mai multor parcele a câte 1.500 m2. Dreptul de folosinţă nu era
transferabil.
Aceste unităţi se caracterizau printr-o eficienţă şi productivitate scăzute, în
special din cauza lipsei de cointeresare a membrilor cooperatori. Managementul
se realiza în mod centralizat, interzicându-se utilizarea mijloacelor tehnice de
producţie proprii. Statul totalitar deţinea monopolul absolut asupra acestor unităţi,
nu numai în ceea ce priveşte mecanizarea lucrărilor agricole, dar şi în ceea ce
priveşte profilul acestora, elaborarea planului de producţie, stabilirea preţurilor,
distribuţia producţiei, etc. Astfel, cele mai multe din unităţile cooperatiste erau
neperformante, deveniseră chiar falimentare. Pentru a menţine aparenţa succesu-
lui sistemului cooperatist “de import”, de tip kolhoz, cooperativele erau sprijinite de
stat în mod neoficial prin “pierderi planificate”.
Atât IAS-urile, cât şi CAP-urile se caracterizau printr-o subordonare totală
faţă de directivele transmise “de sus”, prin activitatea de planificare concretizată în
planuri de producţie anuale şi cincinale. În cazul IAS-urilor, directorul general,

directorul tehnic, cel financiar şi cel comercial, precum şi şefii de ferme din cadrul
IAS-urilor erau numiţi. În cazul CAP-urilor se încerca păstrarea aparenţei proprie-
tăţii cooperatiste prin conducerea acestora de către un Consiliu de conducere
“ales în mod democratic” de către Adunarea generală a membrilor cooperatori.
Sectorul privat era reprezentat de gospodăriile personale ale membrilor
CAP (terenurile din imediata vecinătate a casei), precum şi de gospodăriile din
zona de munte necooperativizată (unde procesul de colectivizare nu s-a putut
realiza ca urmare a condiţiilor geografice).
• Gospodăriile personale ajutătoare aveau o dimensiune medie de 0,2 ha.
Foloseau 10% din suprafaţa totală a cooperativelor, ceea ce însuma în
total o suprafaţă de 596 mii ha de păşuni şi fâneţe, precum şi, respectiv
7,7% din suprafeţele arabile exploatate de unităţile cooperatiste (946 mii
ha teren agricol, din care 765 mii ha teren arabil). În ciuda dimensiunii
extrem de mici, acest tip de gospodării erau cu mult mai intensive decât
fermele de stat, având în vedere condiţii specifice precum rezerva de
forţă de muncă, amplasarea terenurilor în imediata vecinătate a casei,
consum de inputuri din producţie proprie şi nu în ultimul rând, gradul de
cointeresare mult mai mare al proprietarului
• Gospodăriile din zona muntoasă aveau o dimensiune medie de 2,34 ha.
Existau circa 660 mii parcele exploatate sezonier, care totalizau 1,4 mil.
ha de teren agricol, din care 463 mii ha teren arabil, 840 ha păşuni şi
fâneţe şi 11 mii ha plantaţii viticole.
Sectorul privat cuprindea în 1989 peste 2 mil. ha şi 16% din efectivele de
bovine, 8% din efectivele de porcine, 14% la ovine, 25% la caprine, 12% la păsări
şi 33% din numărul total de familii de albine (tabelul 4.3).
Tabelul 4.3
Evoluţia sectorului privat în perioada 1948-1958

1948 1950 1955 1958
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
Suprafaţa agricolă 11842,7 80,5 10949,5 76,5 9213,5 65,4 6188,6 42,9
Suprafaţa arabilă 9039,9 92,7 8252,8 88,0 7157,5 74,1 4361,2 44,8
În perioada pretranziţiei, sectorul privat a avut o evoluţie descrescătoare (fi-

gura 4.3), fiind sursa de constituire a sectorului socialist (atât a celui de stat, cât şi
a celui cooperatist).
În 1989, dimensiunea medie a unităţilor agricole oscila de la 5.000 ha în
sectorul de stat la aproape jumătate în sectorul cooperatist şi până la dimensiuni
de 1-3 ha în sectorul privat (0,2 ha în zona de câmpie şi respectiv 2,34 ha în zona
de munte). Sectorul de stat exploata 20% din suprafaţa agricolă a ţării, CAP-urile
circa 71,4%, în timp ce sectorul privat exploata doar 8,6%.
100
80
60
%
40
20
0
1948 1950 1955 1958 1962 1989
Suprafaţa
Suprafa\aagricolă
agricol` Suprafaţaarabil`
Suprafa\a
bilă
Figura 4.3. Evoluţia sectorului privat în perioada pretranziţiei

După definitivarea structurilor agrare, în timpul regimului comunist au apărut

o serie de suprastructuri organizatorice şi de control, de genul Asociaţiilor Econo-
mice Intercooperatiste17 şi Consiliilor Unice Agroindustriale de Stat şi Cooperatiste
(CUASC). Acestea din urmă au fost create abia în 1979 sub forma unor
organisme de coordonare, conducere şi îndrumare a IAS-urilor, CAP-urilor şi
SMA-urilor dintr-o zonă delimitată teritorial, având responsabilităţi în ceea ce
priveşte planul de producţie. Implicarea IAS-urilor a fost mai mult formală.
Din perspectivă istorică, fermele de stat au deţinut suprafeţe din ce în ce
mai restrânse, de la 30% în 1962, la 20% în 1989 şi respectiv 16% în 1998.
Sectorul cooperatist s-a redus de la 60-70% la doar 20% (tabelul 4.4), în timp ce
“forma de proprietate” a sectorului s-a schimbat de la producţia realizată în comun
în mod obligatoriu la libera asociere a producătorilor agricoli şi a proprietarilor
funciari (figura 4.4).
Tabelul 4.4
Structura fondului funciar pe forme de proprietate (%)

Forma de proprietate Teren agricol Teren arabil
ha % ha %
1962 – total 14.594 100,0 9.854 100,0
Ferme de stat 4.363 29,9 1.781 18,1
Cooperative 9.277 63,5 7.673 77,9
Gospodării individuale necolectivizate 954 6,6 400 4,0
1989 - total 14.851 100,0 9.847 100,0
Ferme de stat 2.977 20,0 2.107 21,4
Cooperative 10.600 71,4 7.034 71,4
Gospodării individuale 1.274 8,6 706 7,2
1998 - total 14.747 100,0 9.325 100,0
17
Dintr-un total de 703 AEI-uri existente în 1989, în 1994 deja se desfiinţaseră peste 130.
Forma de proprietate Teren agricol Teren arabil

ha % ha %
Ferme de stat 2.405 16,3 1.696 18,2
Forme asociative private 3.160 21,4 … …
Gospodării individuale şi ferme familiale 9.182 62,3 … …
Sursa: Calculat după Bulgaru, 1996 (p. 243, 247) şi Buletin informativ al MAA nr. 1/1999.
100%
80%
60%
%
40%
20%
0%
1962 1989 1998
Sector de stat Sector cooperatist Gospodarii individuale
Figura 4.4. Structura fondului funciar pe forme de proprietate (%)

4.1.3. Reforma agrară şi reforma funciară în perioada tranziţiei

4.1.3.1. Scopuri şi obiective
Obiectivul social al reformei funciare l-a reprezentat reconstituirea dreptului
de proprietate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, precum şi constitui-
rea unui drept de proprietate celor care nu au deţinut-o, dar care au fost conside-
raţi îndreptăţiţi în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Măsurile de reformă se referă la arendarea terenurilor, libera circulaţie juridi-
că a terenurilor prin actul de vânzare-cumpărare sau prin schimbul de terenuri, ex-
tinderea limitei maxime a suprafeţelor per familie pentru care s-a realizat
reconstituirea dreptului de proprietate etc.
Scopul principal este acela de a crea proprietatea funciară şi o piaţă
funciară aferentă. În acest sens, politicile funciare actuale se focalizează pe
dezvoltarea şi consolidarea sectorului privat. Primul pas trebuie să-l constituie
crearea unui cadru legislativ funciar corespunzător, urmat de aplicarea rapidă a
prevederilor acestuia (ex.: Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată de
Legea nr. 169/1997, precum şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere).
Un obiectiv pe termen mediu al strategiei Ministerului Agriculturii şi
Alimentaţiei este cel al creşterii dimensiunii medii a exploataţiilor agricole private,
deoarece gradul actual de fărâmiţare a proprietăţii private nu permite creşterea
productivităţii agricole în acest sector, pe măsura potenţialului existent.
Continuarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate impune un

proces de stimulare a apariţiei fermelor integrate (“de tip industrial”), caracterizate
printr-o anumită intensivitate (consum sporit de inputuri). Ceea ce trebuie
dezvoltat în cadrul acestor ferme este funcţia de piaţă, prin diminuarea progresivă
a ponderii autoconsumului în totalul producţiei agricole obţinute la nivel de fermă.
Această problemă ar putea fi soluţionată prin practicarea unui sistem de premiere
a calităţii produselor obţinute. În acest sens se impune apariţia unor acte
normative, precum Legea cooperativelor agricole, Legea creditului agricol, Legea
creditului mutual agricol, dar în egală măsură şi transpunerea unor acte normative
de dată recentă precum Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere sau OUG nr. 198/1999
privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă.
Prin apariţia şi aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, structura de
proprietate funciară s-a modificat ca urmare a practicării unor modalităţi diverse
de exploatare a fondului funciar. Procesul nu este finalizat, dat fiind faptul că
sectorul de stat se află în plin proces de privatizare şi restructurare.
Problema dimensiunii exploataţiilor agricole private nu a fost luată în
considerare încă de la începutul perioadei de tranziţie, având în vedere faptul că
Legea fondului funciar şi modificările ulterioare au avut la bază obiective sociale şi
nu criterii economice.
Strategiile elaborate în această perioadă au avut în vedere creşterea dimen-
siunii exploataţiilor agricole, fără a acorda însă atenţia cuvenită mărimii ex-
ploataţiilor agricole.
Clasificarea exploataţiilor agricole şi datele statistice existente au în vedere
dimensiunea acestora, adică unitatea de producţie: numărul de hectare sau nu-
mărul de animale pe care le deţin. Mărimea exploataţiei agricole sau dimensiunea
economică a acesteia se referă la veniturile obţinute într-un interval de timp dat,
exprimând viabilitatea sau rentabilitatea.
Mărimea exploataţiei se exprimă în unităţi monetare pe an agricol (eventual
şi pe unitate de producţie): mii sau milioane lei/an agricol sau pentru a se asigura
comparabilitatea cu alte exploataţii, mii sau milioane lei/an agricol/ha. Se pot
utiliza însă şi unităţi de măsură convenţionale (ex.: în Uniunea Europeană se
utilizează “Economic Size Unit” – ESU).
Deoarece datele statistice româneşti nu oferă astfel de evidenţe, în
literatura de specialitate problema dimensiunii optime este relativ elucidată, în
timp ce referirile la dimensiunea economică sunt de cele mai multe ori inexistente.
Dimensiunea şi mărimea trebuie însă abordate împreună, deoarece exploataţii de
dimensiuni mari pot avea o mărime (dimensiune economică) redusă.
Statele membre ale Uniunii Europene sunt un bun exemplu în acest sens.
După dimensiune, o fermă medie din Marea Britanie de 65 ha este de două ori
mai mare decât o fermă franceză (cca 29 ha) şi de patru ori mai mare decât o
fermă belgiană sau olandeză (cca 14-15 ha). După mărime, ferma olandeză este
mai mare decât cea din Marea Britanie (43,8 ESU faţă de 40,4 ESU).
Procesul de reformă a avut un impact economic negativ pe termen scurt
(ex.: producţia agricolă a scăzut continuu ca urmare a modificării structurilor de
proprietate în agricultură începând cu anul 1991). Deoarece din punct de vedere
teoretic efectele economice pozitive ale unui proces de reformă devin vizibile abia
pe termen mediu şi cel mai adesea pe termen lung, orice încetinire sau stopare a
procesului de reformă va genera în mod sigur o întârziere a apariţiei efectelor
scontate. Această teorie este demonstrată de comparaţia dintre “terapia de şoc”
practicată de celelalte state candidate la aderarea în Uniunea Europeană şi
politica de reforme graduale aplicată de România în perioada de tranziţie.
4.1.3.2. Cadrul legal şi instituţional

Legislaţia actuală din domeniul funciar poate fi clasificată în patru mari gru-
pe: cadrul legislativ specific reformei funciare sau decolectivizării, cadrul legislativ
specific asocierii în agricultură, cadrul legislativ specific dezvoltării pieţei funciare
şi cadrul legislativ specific privatizării terenurilor aflate în proprietatea privată a
statului.
Cadrul legislativ specific reformei funciare cuprinde, în principal, următoa-
rele acte normative (caseta 2):
• Decretul-Lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţără-
nimii;
• Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 1-44;
• Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului fun-
ciar nr. 18/1991;
• Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi a celor forestiere.
Caseta 2
Cadrul legislativ specific reformei funciare

Decretul-lege nr. 42/1990 prevedea că “adunările generale ale cooperativelor agricole
… pot hotărî atribuirea de loturi în folosinţă de până la 5.000 metri pătraţi teren arabil sau în
echivalent agricol fiecărui membru cooperator sau pensionar cooperator, precum şi mecanizato-
rilor şi altor lucrători din staţiunile pentru mecanizarea agriculturii…” (art. 4) şi că “unităţile agri-
cole de stat pot atribui în folosinţă lucrătorilor lor permanenţi terenuri arabile de până la 5.000
metri pătraţi din suprafaţă proprie” (art. 5). Aceste terenuri au fost acordate doar spre folosinţă
categoriilor vizate, dar pentru a exista un element de siguranţă în plus, în acelaşi an este
adoptată şi Legea nr. 9/1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte
între vii.
Un an mai târziu, opt articole erau abrogate de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar,
care a reprezentat de fapt punctul de plecare al reformei funciare, prin desfiinţarea cooperative-
lor agricole de producţie. Poate fi considerată o lege a privatizării CAP-urilor. A fost adoptată la
circa un an de la revoluţie, în ciuda problemelor politice şi al conflictului de interese pe care îl
poate genera un act normativ de o asemenea semnificaţie. O primă prevedere consta în faptul
că stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere (art. 8, alin. 3) şi, pe cât posibil, pe vechile
amplasamente. Referitor la terenurile agricole, Legea fondului funciar permite reconstituirea
dreptului de proprietate, în limita a minim 0,5 ha şi maxim 10 ha de familie în echivalent arabil,
iar în eventualitatea existenţei unui excedent de suprafaţă agricolă, constituirea dreptului de
proprietate, în aceleaşi limite. În ceea ce priveşte terenurile cu vegetaţie forestieră, păduri, ză-
voaie, tufărişuri, păşuni împădurite, este permisă doar componenta de reconstituire a dreptului
de proprietate în limita a 1 ha (art. 41).
Prima componentă (reconstituirea dreptului de proprietate) viza cetăţenii români foşti

proprietari sau moştenitori ai acestora. Cea de-a doua componentă - constituirea dreptului de
proprietate, a vizat următoarele categorii:
• membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă (art. 8, alin. 2);
• angajaţi care au lucrat în ultimii 3 ani în cooperativă sau asociaţii cooperatiste (art. 18);
• oricăror familii care solicită în scris şi se obligă să lucreze terenurile respective (art. 20);
• familiilor tinere de ţărani care provin din mediul agricol montan, au priceperea
necesară şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării, să se ocupe de creşterea animalelor şi să
exploateze raţional pământul în acest scop (art. 39).
Legea viza inclusiv atribuirea în folosinţă a maxim 5.000 mp în echivalent arabil de

familie, personalului de specialitate din serviciile publice comunale, în perioada cât lucrează în
localitate (art. 18, alin. 3).
Legea fondului funciar a definit totodată cele două categorii de terenuri aflate în
patrimoniul statului: domeniul public şi domeniul privat.
Terenurile incluse în domeniul public al statului sunt scoase din circuitul civil se pot
asimila conceptului de bun public, dreptul de proprietate asupra acestora este imprescriptibil.
Conform art. 12, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, acestea nu
pot face obiectul schimbului de terenuri.
Domeniul public al statului include terenurile pe care sunt amplasate construcţii de in-
teres public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, te-
renurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul
apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile
pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi
istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe.
Domeniul privat al statului este alcătuit din terenuri aparţinând oraşelor, municipiilor şi
judeţelor supuse dispoziţiilor de drept comun. Din această categorie fac parte terenurile aflate în
administrarea fostelor IAS-uri, deci terenurile aparţinând domeniului privat al statului pot face
obiectul privatizării, concesionării etc.
Deoarece parte din terenurile cooperativizate, la data aplicării Legii fondului funciar, se
aflau în administrarea societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat (foste IAS-uri), în
temeiul art. 36 din Legea fondului funciar s-a adoptat Legea nr. 46/1992 privind stabilirea unor
drepturi în favoarea persoanelor fizice care deţin acţiuni, iar ulterior s-a statuat dreptul
acţionarilor de a opta pentru calitatea de locator (în baza art. 25 al Legii arendării nr. 16/1994,
modificat după un an, prin Legea nr. 58/1995).
Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.
18/1991 a permis beneficiarilor Legii fondului funciar să extindă cererea de reconstituire a drep-
tului de proprietate până la limita de 50 ha teren arabil şi 30 ha teren împădurit, în condiţiile pre-
văzute de Legea fondului funciar. Acest act normativ a constituit baza legală a depunerii cere-
rilor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar nu s-a dat curs solicitărilor respective, deoa-
rece reconstituirea efectivă urma a se realiza printr-o lege specială. Dezbaterile s-au derulat sub
titulatura de “Legea Lupu” (după numele promotorului proiectului de lege), dar abia în ianuarie
2000 s-a promulgat forma finală, respectiv Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere. Prin această lege, pentru te-
renurile agricole, limita maximă de reconstituire a dreptului de proprietate a rămas de 50
ha de proprietar deposedat, iar în cazul în care nu se poate face reconstituirea dreptului de pro-
prietate integral, se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat. Recon-
stituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, pentru diferenţa dintre supra-
faţă de 1 ha de proprietar deposedat şi cea avută în proprietate, s-a modificat la nu mai mult
de 10 ha de proprietar deposedat, tot pe vechile amplasamente (cu anumite excepţii). Bene-
ficiari ai acestei prevederi pot fi persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora care au
formulat cereri conform art. 45 din Legea fondului funciar, republicat. Această lege poate fi
considerată cadrul legislativ al continuării privatizării fondului funciar.
Cadrul legislativ specific asocierii în agricultură

Formele de asociere apărute în perioada de tranziţie reprezintă efectele
derulării a două procese:
• procesul de decolectivizare, demarat prin Legea fondului funciar şi, într-o
mai mică măsură,
• procesul de privatizare al terenurilor proprietate privată a statului (aflate
în administrarea fostelor IAS-uri).
De cele mai multe ori, terenurile proprietate particulară au stat la baza or-
ganizării unor forme de asociere/cooperare agricolă, conform cadrului legislativ
actual creat de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi Legea nr. 36/
1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură (caseta 3):
Caseta 3
Cadrul legislativ specific asocierii în agricultură
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale reglementează înfiinţarea societăţilor

comerciale şi înregistrarea acestora în Registrul Comerţului al Camerei de Comerţ şi
Industrie a României. Cei care nu deţin în proprietate terenuri au putut crea societăţi
comerciale cu specific agricol, în una din cele cinci forme prevăzute de lege: societate în nume
colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni

sau societate cu răspundere limitată. Evident că proprietarii acestor societăţi nu au adus ca
aport terenuri agricole. În agricultură s-au preferat ultimele două forme.
Aplicabilitatea acestei legi în agricultură se extinde însă şi asupra proprietarilor

de terenuri, care pot înfiinţa societăţi comerciale în cadrul prevederilor acestei legi
(conform prevederilor Legii nr. 36/1991, art. 3). În cazul acestora apar următoarele avantaje:
se pot aduce ca aport în natură terenurile agricole deţinute în proprietate, societatea are un
caracter comercial (ceea ce Legea nr. 36/1991 nu permite societăţilor agricole). Dezavantajul
decurge din faptul că din ianuarie 2000, sectorul agroalimentar nu mai beneficiază de un regim
preferenţial în ceea ce priveşte sistemul de taxe (ex.: prin uniformizarea TVA-ului la 19% pentru
toate produsele, TVA-ul pentru majoritatea produselor agroalimentare a crescut cu 8%, iar
pentru o mică gamă - ex.: zahăr - a scăzut cu 3%).
Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură
este cea care face referire în mod expres la două forme de asociere permise în agricultura
românească: forme de asociere simple, fără personalitate juridică, şi societăţi agricole cu
personalitate juridică.
Formele de asociere simple sunt asocierile pe bază de înţelegere între două sau mai
multe familii, de unde şi denumirea sub care sunt cunoscute în practică* - “asociaţii familiale”.
Se pot constitui prin înţelegere verbală sau scrisă, fără altă formalitate juridică, cei în cauză
stabilindu-şi singuri obiectul activităţii şi condiţiile în care înţeleg să-şi desfăşoare activitatea.
Doar în cazul în care asociaţii doresc, ei pot încheia contracte de societate în condiţiile
prevăzute de Codul Civil, dar nu sunt obligaţi.
Astfel, asociaţiile familiale nu devin entităţi legal constituite, fapt care pe mulţi pro-
ducători i-a stimulat să se asocieze în această variantă, dat fiind caracterul deloc restrictiv al
acestei forme de asociere (un mare avantaj îl reprezintă faptul că nu sunt necesare evidenţe
contabile). Scopul acestora este exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor,
aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor
servicii etc.
Societatea agricolă este definită de lege drept o societate de tip privat, având ca
obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în so-
cietate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Exploatarea agricolă poate consta
din: organizarea şi efectuarea de lucrări agricole şi îmbunătăţiri funciare, utilizarea de maşini şi
instalaţii, aprovizionarea, prelucrarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole de alte
asemenea activităţi. Numărul minim de asociaţi nu poate fi mai mic de 10.
Spre deosebire de o asociere fără personalitate juridică, care oferă o largă libertate de
acţiune şi o simplificare a formalităţilor legale, societatea agricolă are un statut bine definit, o
modalitate precisă de administrare (adunare generală, consiliu de administraţie şi cenzori).
Existenţa unui statut, a unor drepturi şi obligaţii bine delimitate face mult mai simplă asocierea
unui număr mai mare de asociaţi (50-100).
* Această denumire uzuală poate crea însă confuzii, deoarece există un act normativ special
(Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe
baza liberei iniţiative) care reglementează regimul asociaţiilor familiale (în cadrul cărora
asocierea se realizează numai între persoane cu un anumit grad de rudenie).
Se observă că pe măsură ce numărul asociaţilor este tot mai mare, societatea

agricolă este tot mai atrăgătoare ca formă de organizare, în defavoarea variantei oferite
de asocierea fără personalitate juridică, în care este mai greu de obţinut unanimitatea
decizională. O simplă înţelegere verbală sau chiar în forma sa scrisă, presupunând că ar fi
posibilă în cazul a peste 50 de asociaţi, îi va face pe aceştia să întâmpine reale dificultăţi de
natură organizatorică, decizională etc.
În art. 1, alin. 17 din Legea 169/1997 de modificare a Legii fondului funciar se preve-
de, în mod practic, o selecţie a societăţilor agricole. Legea prevede că se vor desfiinţa de drept
cele care nu solicită comisiilor locale să efectueze următoarele operaţiuni:
• Punerea în posesie a membrilor cu suprafeţele aferente conform Legii fondului funciar;
• Recunoaşterea reciprocă a limitelor proprietăţii de către vecini, în cazul în care recon-

stituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente;
• Eliberarea titlurilor de proprietate.
Deşi o astfel de prevedere legislativă se impunea, deoarece s-au semnalat situaţii în

care membrii unor societăţi agricole nu pot părăsi societăţile respective deoarece nu cunosc
amplasarea sau limitele suprafeţelor deţinute, neaplicarea Legii nr. 169/1997, cauzată de
dificultăţile întâmpinate în adoptarea Legii nr. 1/2000, nu a permis transpunerea în practică a
acestor deziderate.
Dintr-o foarte succintă analiză a acestor acte normative şi după cum au

evoluat practic formele asociative în cei zece ani de tranziţie, se poate desprinde
concluzia că formele de asociere fără personalitate juridică s-au dovedit a fi forma
organizatorică necesară manifestării unui număr restrâns de asociaţi (de cele mai
multe ori existând chiar relaţii de rudenie între aceştia), iar societăţile agricole au
deschis câmp liber manifestării iniţiativei particulare în domeniul producţiei
agricole.
Cadrul legislativ specific dezvoltării pieţei funciare
Funcţionarea pieţei funciare depinde de trei componente: vânzarea de te-
renuri, arendarea acestora şi transferul de proprietate prin donaţii, moşteniri etc.
Evoluţia legislaţiei în domeniu dovedeşte preocupări în ceea ce priveşte procesul
de vânzare-cumpărare a terenurilor, precum şi facilitarea arendării acestora,
deoarece cea de-a treia componentă a funcţionat în toată această perioadă.
Dezvoltarea pieţei funciare a fost extrem de dificilă datorită procedurilor
greoaie de eliberare a titlurilor de proprietate şi punerii în posesie a celor
îndreptăţiţi într-un ritm lent.
Vânzarea terenurilor reprezintă elementul-cheie al pieţei funciare. Timp de
şapte ani de la apariţia Legii fondului funciar, acest proces a fost interzis. În
toată această perioadă, transferul de proprietate prin donaţii a reprezentat o
modalitate mascată de a opera procese de vânzare-cumpărare, având în vedere
faptul că art. 31 al Legii fondului funciar stipula în mod clar că “terenul … nu poate
fi înstrăinat prin acte între vii timp de zece ani socotiţi de la începutul anului
următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii”.
Având în vedere că la data de 31 decembrie 1999, suprafaţa totală pusă în
posesie era de 85,4% din suprafaţa de pus în posesie, numărul persoanelor puse
în posesie reprezenta 82,1% din numărul de persoane de pus în posesie şi că ti-
tlurile de proprietate se eliberaseră doar în proporţie de 77,4% este evident de ce
piaţa funciară nu este dezvoltată şi nu are puterea de a determina o creştere a di-
mensiunii exploataţiilor agricole, pe seama circulaţiei juridice a terenurilor. S-a im-
pus astfel crearea unui cadru legislativ care să permită dezvoltarea pieţei funciare.
Principalele acte normative sunt următoarele (caseta 4):
• Cap. IV – “Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea fondului funciar nr.
18/1991, modificat şi completat prin Legea nr. 54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor;
• Legea arendării nr. 16/1994, modificată atât în 1995 prin Legea nr.
58/1995 pentru modificarea şi completarea art. 25 din Legea arendării nr.
16/1994, precum şi în 1998, prin Legea nr. 65/1998.
Caseta 4
Cadrul legislativ specific dezvoltării pieţei funciare

Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a încercat să repare
elementele slabe ale prevederilor Legii fondului funciar, astfel:
• limita maximă a proprietăţii funciare a dobânditorului s-a extins de la 100 ha la 200 ha (art. 2);
• cetăţenii români cu domiciliul în străinătate* (art. 3) pot dobândi dreptul de proprietate ;
• s-a permis realizarea schimbului de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice
private în cadrul aceleiaşi limite (art. 12);
• în viziunea Legii fondului funciar, dreptul de preemţiune al coproprietarilor şi vecinilor se

exercită prin intermediul Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală. Această prevedere
nu s-a mai aplicat. Dreptul de preemţiune s-a extins şi asupra arendaşilor, exercitându-se în
mod direct şi liber, prin pronunţarea în scris a titularilor dreptului de preemţiune.
Legea arendării nr. 16/1994 a definit noţiunea de arendaş şi bunurile care pot fi aren-
date: terenurile cu destinaţie agricolă, animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi
alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole. Principalele prevederi s-au referit la:
• Obligativitatea încheierii unui contract scris de arendare, care să includă un număr minim
de elemente;
• Durata arendării nu poate fi mai mică de cinci ani*;
* Dar, în continuare, persoanelor juridice străine nu li s-a permis să dobândească terenuri.

* Cu excepţia suprafeţelor de teren mai mici de 1 ha (art. 7, alin. 4).
• Drepturile şi obligaţiile arendaşului;

• Posibilitatea de a plăti arenda în natură şi/sau în bani.
Pentru a delimita cadrul arendării, s-a adoptat HG nr. 59/1994 pentru modificarea
anexei la HG nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole,
precum şi Ordinul ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 26/1994 pentru aprobarea
normelor metodologice orientative de calcul al arendei, modificat ulterior prin Ordinul
MAA nr. 51/1995. Indiferent de modalitatea de constituire a patrimoniului funciar individual
(decolectivizare sau privatizare), conform reglementărilor legislative în vigoare, un proprietar
care doreşte să-şi desfăşoare activitatea în agricultură are una din următoarele opţiuni:
• să exploateze terenurile pe care le deţine în proprietate în cadrul gospodăriei;
• să exploateze terenurile pe care le deţine în proprietate şi eventual să mărească dimensiu-

nea fermei sale familiale prin cumpărare de terenuri sau prin luarea acestora în arendă sau
în concesiune;
• să se asocieze cu vecinii săi într-una din formele de asociere prevăzute de Legea nr.
36/1991 (cu sau fără personalitate juridică);
• să înfiinţeze o societate comercială agricolă cu capital privat cu răspundere limitată sau

nelimitată (una din cele cinci forme prevăzute de Legea nr. 31/1990).
În ciuda unei experienţe anterioare bogate, art. 22 interzicea constituirea

oficiilor de arendaşi, precum şi subarendarea totală sau parţială, deşi experienţa
românească ne demonstrează existenţa unor astfel de forme de cooperare agri-
colă încă de la începutul sec. XX (caseta 5). În opinia noastră această restricţie a
frânat dezvoltarea pieţei funciare.
Caseta 5
Obştile săteşti
În 1910 era legiferată existenţa şi funcţionarea obştilor de arendare, care se bucurau

încă din 1909 de privilegiul arendării moşiilor proprietate a statului sau a instituţiilor publice.
Conform Legii pentru organizarea cooperaţiei din 1935, cu modificările ulterioare** obştile
săteşti erau definite ca prima formă a tipologiei cooperativelor multifuncţionale (coope-
rative pentru cumpărarea şi arendarea de pământ). În anul 1939 existau 219 obştii de
cumpărare de pământ şi 40 de obştii de arendare de pământ.
Modificată în două rânduri, Legea arendării a devenit mai flexibilă în ceea

ce priveşte durata arendării, în sensul că a fost eliminată restricţia unei durate de
minim 5 ani. Modificarea din 1998, pe lângă eliminarea acestei restricţii, a definit
noţiunea de arendator şi a introdus obligativitatea ca arendaşul persoană fizică să
aibă pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă sau un atestat de
**Au existat 4 modificări (23 iunie 1938, 20 ianuarie 1939, 18 octombrie 1940 şi 22 februarie
1941).
cunoştinţe agricole, iar arendaşul persoană juridică să aibă ca obiect de activitate

exploatarea bunurilor agricole, dar nu s-a înlăturat restricţia privind posibilitatea de
a subarenda.
Ca element de noutate, care să permită supravieţuirea contractului de
arendare, chiar şi în condiţii de indisponibilitate sau de deces, apare posibilitatea
arendaşului de a cesiona contractul soţului coparticipant la exploatarea bunurilor
agricole sau descendenţilor majori (Legea nr. 65/1998, art. 1, alin. 15), precum şi
posibilitatea moştenitorilor arendaşului/arendatorului de a continua respectarea
contractului de arendare (Legea nr. 65/1998, art. 1, alin. 16).
Cadrul legislativ specific privatizării terenurilor aflate în proprietatea
privată a statului va face obiectul subcapitolului “Privatizarea fermelor de stat”,
deoarece reprezintă un pachet legislativ vast.
4.1.3.3. Metamorfozele sectorului cooperatist în România

Decolectivizarea a 4.260 de cooperative agricole de producţie (CAP-uri) a
început o dată cu adoptarea Legii-decret nr. 42/1990, care a fost urmată de Legea
fondului funciar nr. 18/1991. Legea fondului funciar (art. 8) şi HG nr. 131/1991
pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi
funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi
punerea în posesie a proprietarilor, a constituit cadrul legal complet pentru
desfiinţarea sistemului CAP-urilor.
Până la sfârşitul anului 1991, ca urmare a introducerii acestei legi, circa
80% din terenurile arabile au intrat în proprietate particulară (în 1989, doar 12%
din pământul arabil fiind în proprietate privată). O dată cu extinderea cadrului
juridic privind regimul proprietăţii funciare, numărul total de proprietari particulari
de terenuri se estimează a fi în creştere.
Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale, cu sprijinul comisiilor jude-
ţene şi al Municipiului Bucureşti, au trebuit să urmărească, ca la punerea în pose-
sie a deţinătorilor de terenuri, potrivit legii, să nu se producă nici un fel de degra-
dări sau distrugeri ale culturilor, plantaţiilor, fermelor zootehnice sau altor bunuri.
Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate s-au depus la aceste comisii.
Dacă suprafaţa pentru care s-au depus cereri de restituire a depăşit supra-
faţa disponibilă, s-a aplicat un coeficient de scădere proporţională. După efectua-
rea calculelor, s-a demarat procesul de eliberare a adeverinţelor de proprietate. În
baza adeverinţei s-a eliberat ulterior dovada dreptului de proprietate, respectiv
titlul de proprietate.
Punerea în posesie reprezintă un proces greoi, deoarece presupune exis-
tenţa unor evidenţe cadastrale. Din această cauză, prin apariţia Legii nr. 36/1991
privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, cei care deţi-
neau în devălmăşie o anumită suprafaţă de teren au preferat să înfiinţeze o socie-
tate agricolă în baza acestei legi, în aşteptarea clarificării situaţiei cadastrale.
La finele anului 1999, suprafaţa efectiv pusă în posesie reprezenta 85,4%

din necesar (8 mil. ha din 9,3 mil. ha), numărul persoanelor puse în posesie
82,1% (3,8 mil. persoane din 4,7 mil. persoane). Titlurile de proprietate sunt elibe-
rate doar în proporţie de 77,4% (3,3 mil. titluri eliberate din 4,3 mil. titluri de elibe-
rat).
Este de remarcat în procesul de privatizare a CAP-urilor faptul că terenurile
şi efectivele s-au privatizat mult mai rapid în comparaţie cu clădirile şi construcţiile
aferente. Infrastructura publică (ex.: drumuri, căi de acces, instalaţii de electrifica-
re, aprovizionare cu apă şi gaze etc.) a rămas în proprietatea statului (domeniul
public al statului).
Evoluţia formelor de exploatare a resurselor (fond funciar şi efective de ani-
male) indică o perspectivă favorabilă fermelor familiale viabile. Pentru ca fermierul
să se poată ocupa însă de producţie, trebuie să existe organizaţii care să dezvolte
o serie de funcţii în locul fermierului (ex: aprovizionare cu materii prime, servicii de
mecanizare, fertilizare, prelucrare a produselor agricole, desfacerea produselor
agricole proaspete şi semiprelucrate ori prelucrate). Pentru a susţine această idee
s-au elaborat unele proiecte pe care le vom prezenta în caseta 6.
Caseta 6
Proiecte de susţinere a reformei
Mergând pe acest principiu, că fermierul nu trebuie scos din procesul de producţie, ci alţii
sunt cei care trebuie să-i pună la dispoziţie inputuri, iar apoi să-i comercializeze producţia, în
toamna anului 1992 a fost demarat un proiect biguvernamental de cooperare româno-
olandeză: “Proiectul de Dezvoltare Agricolă a judeţului Ilfov”.
Proiectul este implementat de către Serviciile de Consultanţă în Investiţii Rurale (RIAS

din Amersfoort) şi Proiectele Internaţionale CEBECO (CIP din Deventer). Obiectivele acestui
program sunt de a crea noi structuri organizaţionale de tip cooperatist* şi de a încuraja un sis-
tem de consultanţă agricolă/managerială, pentru o dezvoltare agricolă a următoarelor subpro-
iecte: legume proaspete şi semiperisabile, furajarea animalelor, producţia de lapte şi produse
lactate, serviciile de extensie, afacerile agricole, dezvoltarea instituţională.
Încă din anul 1993 au fost realizate iniţiative concrete pentru înfiinţarea de asociaţii
locale, ce pot fi considerate forme precooperatiste. Primul nivel al cooperării este stabilit în ur-
mătoarele comune ale judeţului Ilfov: Vidra, Dobroeşti, Dascălu, Nuci, Vârteju, Periş, Domneşti.
În 1994, cele mai multe dintre activităţile proiectului au fost concentrate pe asistenţa furnizată
asociaţiilor deja înfiinţate şi pe crearea de noi asociaţii. Programul a oferit fonduri pentru asista-
rea înfiinţării de asociaţii pe parcursul unei perioade de doi ani: pentru cumpărarea sau închirie-
rea unei clădiri, a echipamentului necesar, pentru salariile angajaţilor noilor cooperative şi diferi-
te materiale. Membrii noilor cooperative nu erau obligaţi să aibă nici un fel de contribuţie finan-
* Noile structuri sunt specifice cooperaţiei agricole existente în ţările cu economie de piaţă, care
acţionează doar în amontele şi avalul producţiei agricole. Noile structuri cooperatiste nu
intenţionează să reprezinte o formă modernă a cooperativelor de producţie.
ciară sau materială, cu excepţia unei sume mici (echivalentul a 5 USD) necesară pentru acu-
mularea iniţială de capital în vederea înregistrării juridice. În cadrul acestui program, la 28 fe-
bruarie 1996, cele şapte asociaţii din judeţul Ilfov au constituit Fundaţia pentru Asociaţii
Rurale (FAR), ca organizaţie neguvernamentală, nonprofit, şi apolitică, în baza Legii nr.
21/1924 privind persoanele juridice, republicată. Fundaţia are ca scop principal promovarea sis-
temului cooperatist modern în agricultura privată prin sprijinirea proprietarilor de terenuri şi bu-
nuri agricole, precum şi a producătorilor agricoli individuali, pentru înfiinţarea şi organizarea de
asociaţii agricole, zootehnice, horticole şi a altor forme de cooperare de tip privat pentru rezol-
varea în comun a unor părţi din activitatea lor economică (valorificarea produselor agricole, a-
provizionarea cu inputuri, obţinerea de credite pentru producţie/investiţii, folosirea de tractoare
şi maşini agricole). Majoritatea asociaţiilor cu statut de membru fondator al FAR sunt societăţi a-
gricole cu personalitate juridică constituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1991, ca
singura alternativă la inexistenţa unei legi a cooperativelor agricole. Una din asociaţii este con-
stituită în baza Legii nr. 21/1924, iar o alta în baza Legii nr. 31/1990, deoarece, în absenţa unei
legi specifice s-a dorit realizarea unei analize comparative între avantajele şi dezavantajele pe
care le oferă diferitele variante legislative în vigoare. Indiferent de cadrul legislativ care a stat la
baza înfiinţării asociaţiilor, acestea se bazează pe principii democratice şi au statute similare cu
cele ale cooperativelor agricole specifice ţărilor cu economie de piaţă. Structura piramidală actu-
ală cuprinde 12 membri: cele şapte asociaţii cu statut de membri fondatori, la care s-au alăturat
asociaţiile Unirea şi Meteş din judeţul Alba, Lovrin şi Făget din Timiş, Jina şi Agnita din Sibiu.
Chiar dacă evoluţia lor financiară a fost oscilantă, reuşita acestor forme de asociere se dato-
rează faptului că piramida organizaţională a fost construită de jos în sus.
Un alt proiect care oferă o experienţă importantă îl constituie investiţia de 31 mili-

oane USD a Guvernului Germaniei şi Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD), pentru înfiinţarea Pieţei de Gros Bucureşti (PGB), modernizarea a cinci pieţe stra-
dale bucureştene, precum şi pentru stimularea înfiinţării a şase centre de colectare a fructelor şi
legumelor. Centrele de colectare de la Mihăieşti, Brezoaiele, Moviliţa, Giurgiu, Cuza Vodă şi Vi-
dra, care ar trebui să aprovizioneze PGB, sunt societăţi agricole care au un dublu scop: (1)de a
prelua producţia membrilor şi (2 )de a contribui la îmbunătăţirea aprovizionării grosiştilor de la
Piaţa de Gros Bucureşti cu legume, fructe şi flori de o calitate superioară. Pentru producătorii a-
gricoli, sistemul actual de distribuţie constituie un dezavantaj. Faptul că aceştia se ocupă de
desfăşurarea procesului de producţie, dar şi de cel de comercializare al propriilor produse agri-
cole reprezintă un consum de timp şi de bani. Piaţa de Gros Bucureşti reprezintă o extensie a
celor şase centre de colectare menţionate anterior. Deşi conceput ca un sistem modern de dis-
tribuţie, Piaţa de Gros Bucureşti s-a dovedit a fi o investiţie prematură faţă de necesităţile şi
oportunităţile locale, specifice comunităţilor în care s-au amplasat centrele de colectare. Efec-
tele acestui proiect sunt diferite de cele ale proiectului româno-olandez, deoarece nu a res-
pectat un principiu pe cât de simplu pe atât de fundamental: construirea piramidei cooperării de
la bază la vârf.
În tipologia formelor de cooperare agricolă, asociaţiile specifice sectorului terţiar sunt

slab reprezentate. În domeniul irigaţiilor, întreţinerea, repararea şi exploatarea amenajărilor
pentru irigaţii se efectuau de către Regia Autonomă a Îmbunătăţirilor Funciare (RAIF), costurile
fiind suportate în proporţie de 85% de către stat. În aceste condiţii, interesul proprietarilor de
pământ este foarte scăzut în ceea ce priveşte buna administrare şi utilizarea corectă a siste-
melor de irigaţii.
Institutul de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare (ISPIF) şi RAIF, cu

sprijinul Băncii Mondiale, au stabilit încă din anul 1997 un proiect-pilot de transfer al ma-
nagementului aplicării udărilor către utilizator. Pentru început au fost selectate suprafeţe iri-
gate a câte 1.000 ha în cinci judeţe: Călăraşi, Brăila, Dolj, Galaţi şi Constanţa. Administrarea
sistemelor de irigaţii direct de către proprietarii terenurilor va avea ca efect imediat creşterea
responsabilităţii agricultorilor în procesul de utilizare a acestora. Actele normative care fac po-
sibil acest transfer de responsabilitate sunt de dată recentă: OUG nr. 147/1999 privind asocia-
ţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii şi Ordinul ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei nr.
139/1999 privind atribuţiile Oficiului de reglementare a asociaţiilor utilizatorilor de apă
pentru irigaţii şi înfiinţarea Registrului Naţional al asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru
irigaţii. Prin reorganizarea RAIF în Societate Naţională în vederea privatizării ulterioare, dome-
niul irigaţiilor se va constitui, în termen scurt, ca un model de organizare a producătorilor agricoli
în asociaţii care funcţionează pe baze cooperatiste.
Experienţa oferită de primele două proiecte, deşi complet diferită ca mod de

apariţie a formelor de cooperare agricolă, ne conduce la două concluzii impor-
tante:
• În primul rând, cadrul juridic actual nu interzice apariţia de cooperative
agricole (Legea nr. 36/1991 s-a dorit a fi o lege destinată cooperării şi
asocierii în agricultură). Nu este însă un cadru favorabil. Faptul că noile
structuri de tip cooperatist care au şanse reale de a deveni cooperative
agricole (prestatoare de servicii) nu sunt recunoscute juridic ca atare, nu
permite impozitarea şi taxarea lor în mod diferit faţă de majoritatea
formelor de asociere prevăzute de Legea nr. 36/1991. În statele membre
ale UE, toate organizaţiile de tip cooperatist beneficiază de un sistem de
taxe şi impozite mult mai relaxat, care să le permită capitalizarea şi
dezvoltarea pe termen lung.
• În al doilea rând, statutul fiecărei organizaţii în parte este cel care
diferenţiază o asociaţie de tip cooperatist de asociaţiile care exploatează
în comun capitalul funciar. În acest caz însă, problema care rămâne este
aceea a lipsei de experienţă a membrilor în elaborarea unui asemenea
statut, care în cazul unei cooperative are o formă juridică aparte.
Faptul că societăţile agricole constituite pe baza Legii nr. 36/1991 s-au
orientat spre punerea în comun a suprafeţelor deţinute denotă nu numai gradul de
capitalizare redus, specific perioadei de tranziţie, ci şi o necunoaştere a posibili-
tăţilor pe care le pot oferi cooperativele agricole, ca urmare a compromiterii ideii
de cooperativă în perioada 1948-1989.
4.1.3.4. Privatizarea fermelor de stat

Termenul de ferme de stat este adesea utilizat pentru a defini doar fostele
IAS-uri, dar pe lângă acestea, evidenţele statistice includ şi fermele de producţie
legumicolă, creşterea viermilor de mătase, precum şi fermele piscicole. În anul
1991, acestea s-au reorganizat în societăţi comerciale în baza cadrului legislativ
oferit de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale şi de Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale.
Până în anul 1989 s-au efectuat o serie de schimburi de terenuri între
fostele CAP şi IAS, astfel încât la data aplicării Legii fondului funciar parte din
terenurile pentru care se depuseseră cereri de reconstituire a dreptului de
proprietate se aflau în administrarea IAS-urilor. Cum prin Legea fondului funciar s-
a realizat privatizarea CAP-urilor şi nu a IAS-urilor, persoanele aflate în această
situaţie au putut opta între calitatea de acţionar şi cea de locator. În acest sens au
fost adoptate acte normative anuale privind stabilirea unor drepturi în favoarea
persoanelor fizice care deţin acţiuni în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 (ex.:
Legea nr. 46/1992, Legea nr. 29/1993, Legea nr. 48/1994 etc.). În prezent există
un număr de cca 257 mii acţionari, cărora le corespunde o suprafaţă aferentă de
aproape 0,6 mil. ha.
Suprafaţa agricolă aflată în exploatarea societăţilor comerciale cu capital
majoritar de stat18 cuprinde cca 1,8 mil. ha, ceea ce reprezintă 28,7% din suprafa-
ţa totală. Terenurile agricole proprietate de stat cuprind cca 124 mii ha în do-
meniul public al statului şi 1,69 mil. ha în domeniul privat al statului (inclusiv 0,6
mil. ha aparţinând locatorilor şi acţionarilor).
Privatizarea fostelor IAS-uri şi înfiinţarea instituţiilor necesare sunt regle-
mentate juridic prin următoarele acte normative (caseta 7):
• OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de
apă;
• HG nr. 46/2000 privind atribuţiile şi structura organizatorică ale Agenţiei
Domeniilor Statului.
HG nr. 97/2000 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a OUG
nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare
terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă.
Caseta 7
Cadrul legislativ al privatizării fermelor de stat

OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare
terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă precizează următoarele:
• Privatizarea societăţilor comerciale se face în numele statului de către Ministerul Agriculturii
şi Alimentaţiei (MAA), în colaborare cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), în baza unui
protocol încheiat între cele două instituţii;
• Se înfiinţează Agenţia Domeniilor Statului (ADS) ca instituţie de interes public de speciali-

tate, în subordinea MAA;
18
Fostele ferme de stat sunt în proprietatea statului într-o proporţie de 55-70% (Fondul Proprie-
tăţii de Stat exercitând prerogativele statului), în timp ce acţionarii privaţi deţin cca 30-45%.
• După inventarierea terenurilor care fac obiectul OUG nr. 198/1999, se va efectua predarea-
preluarea acestora pe bază de protocol şi trecerea lor în patrimoniul ADS;
• Vânzarea acţiunilor societăţilor comerciale foste IAS-uri se va realiza fie prin licitaţie cu
strigare sau în plic, fie prin negociere directă cu preselecţie;
• Vânzarea de active aparţinând fostelor IAS-uri se va face fie cu plata integrală, fie cu plata
în rate;
• Concesionarea terenurilor, inclusiv a bunurilor, activităţilor şi serviciilor se va realiza prin

procedura licitaţiei cu plic închis sau prin procedura negocierii directe.
HG nr. 46/2000 privind atribuţiile şi structura organizatorică ale Agenţiei Domeniilor Sta-
tului adoptată în ianuarie 2000, defineşte structura instituţională necesară aplicării prevederilor
OUG nr. 198/1999. ADS are ca scop (1) exercitarea prerogativelor privind dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole şi terenurilor aflate permanent sub luciu de apă aparţinând domeniu-
lui privat al statului şi (2) concesionarea bunurilor, activităţilor şi serviciilor, precum şi a terenu-
rilor aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflat în administrarea institutelor şi staţi-
unilor de cercetări ştiinţifice, a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, a companiilor şi societă-
ţilor naţionale din domeniul de activitate al MAA. ADS împreună cu oficiile de cadastru agricol şi
organizarea teritoriului agricol din subordinea MAA va inventaria terenurile care fac obiectul
acestui cadru legislativ.
HG nr. 97/2000 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr.

198/1999, publicată în Monitorul Oficial în 16 februarie 2000, prevede în mod expres faptul că în
cazul în care valoarea terenurilor a fost inclusă în capitalul social al fostelor IAS-uri, adunarea
generală extraordinară a acţionarilor va fi convocată pentru a aproba diminuarea capitalului
social cu valoarea respectivă. De asemenea, ADS urmează a elabora balanţa terenurilor agri-
cole şi a celor aflate permanent sub luciu de apă şi va întocmi documentaţia necesară pentru
acele terenuri care fac obiectul retrocedării.
La data de 31 decembrie 1999, dintr-un număr total de 547 ferme, doar 20

erau privatizate, 51 de ferme (9,3%) se aflau în lichidare juridică şi 2 ferme în
lichidare administrativă. Gradul de privatizare redus (3,6%) se datorează faptului
că actele normative necesare privatizării s-au elaborat recent – octombrie
1999/februarie 2000.
4.1.3.5. Dezvoltarea fermelor particulare

Sectorul privat include în prezent atât forme asociative, cât şi neasociative
de exploatare a fondului funciar. Formele asociative cuprind:
• societăţile agricole cu personalitate juridică, constituite în baza Legii nr.
36/1991;
• asocierile simple fără personalitate juridică, constituite în baza aceluiaşi
act normativ.
Formele neasociative includ : gospodăriile individuale sau ţărăneşti, precum
şi fermele familiale.
La acestea se adaugă societăţile comerciale cu capital privat.

Societăţile agricole (SA). Până la sfârşitul anului 1992, se înfiinţaseră în
total 4.050 de SA în conformitate cu Legea nr. 36/1991. În 1992, cele 4.050 de SA
cultivau circa 1,9 milioane de ha, cu o medie de 473 ha pe societate. În perioada
1993-1999, indicatorii privind evoluţia acestei forme de cooperare agricolă au
cunoscut o evoluţie nefavorabilă: suprafaţa cultivată a scăzut de la 1,9 la 1,4 mi-
lioane ha, numărul SA-urilor s-a diminuat de la peste 4.000 la circa 3500 şi, în
consecinţă, dimensiunea medie a înregistrat o scădere cu mici oscilaţii de la 448
la 396 ha (tabelul 4.5).
Tabelul 4.5
Evoluţia indicatorilor privind societăţile agricole la sfârşitul anului

Suprafaţă cultivată Număr de SA Dimensiunea medie
mii ha număr ha/SA
Dec. 1993 1.910 4.265 448
Dec. 1994 1.771 3.970 446
Dec. 1995 1.733 3.973 436
Dec. 1996 1.752 3.759 466
Dec. 1997 1.714 3.913 438
Dec. 1998 1.558 3.578 435
Dec. 1999 1.415 3.573 396
Sursa: MAA - Buletin informativ nr. 3/1995, 1/1996, 2/1998, 12/1998 şi 1/2000.
Unii dintre membri participă numai cu terenurile pe care le deţin în proprieta-

te, în timp ce alţii oferă deopotrivă şi terenuri şi forţă de muncă. Pentru forţa de
muncă, membrii respectivi sunt compensaţi financiar în plus. Cei care aduc tere-
nurile ca aport spre folosinţă arendează de facto terenurile respective. Aceasta se
explică prin faptul că din cele 5,3 mil. de familii beneficiare ale reconstituirii dreptu-
lui de proprietate asupra pământului, doar 3,5 mil. sunt implicate activ în producţia
agricolă, iar mare parte din aceste familii nu dispun de toate resursele necesare
desfăşurării procesului de producţie. Neavând dotarea tehnică necesară, iar de
multe ori nici suficient capital pentru inputuri, este mai eficientă arendarea te-
renurilor în acest mod. Pe măsura apariţiei arendaşilor privaţi, atractivitatea aces-
tor forme de asociere a scăzut, ceea ce explică trendul negativ al tuturor indica-
torilor.
Un alt motiv al evoluţiei înregistrate de către SA ar putea fi scepticismul şi
neîncrederea deţinătorilor de terenuri în conducerea societăţilor respective. Aces-
ta poate fi însă un motiv destul de rar întâlnit. Este ştiut faptul că SA sunt deseori
conduse de personal fost angajat CAP, dar acest lucru are la bază decizia mem-
brilor. În timp ce CAP-urile au fost conduse numai de preşedinţi, membrii îşi gu-
vernează în prezent societăţile prin adunări generale şi prin Consiliul de condu-
cere. Faptul că foştii preşedinţi ai CAP au fost deseori singurele persoane disponi-
bile cu experienţă în managementul fermei, a contribuit la realegerea lor în aceste
funcţii de conducere. În general, alegerea directorului este obiectivul cel mai
delicat al consiliului unei SA. Succesul unei asemenea forme de organizare de-
pinde mai mult de director, decât de oricare altă persoană. Găsirea unui manager
care să aibă deopotrivă pregătirea şi experienţa necesare conducerii unei unităţi
agricole reprezintă în continuare o problemă dificilă. SA angajează în mod normal
un număr mediu de personal de 3-5 persoane. Cauza majoră poate fi însă faptul
că majoritatea acestor forme de organizare au acţionat preponderent în sfera
producţiei agricole, fiind în imposibilitate de a dezvolta activităţi pe baze comer-
ciale.
Sub impactul decolectivizării CAP-urilor, faza iniţială a fost caracterizată prin
entuziasmul şi motivaţia membrilor asociaţi. Pe măsura întârzierii procesului de
privatizare, cuplat cu greutăţile întâmpinate în accesarea creditelor bancare, tot
mai mulţi proprietari de terenuri au fost determinaţi să arendeze suprafeţele
deţinute în proprietate sau să creeze mici ferme familiale în scopul obţinerii unor
venituri mai ridicate (fie sub formă de arendă, fie sub formă de profit).
Asocierile simple (AS). Membrii acestora sunt proprietarii individuali de
terenuri agricole. AS nu au personalitate juridică şi nu îşi permit să angajeze forţă
de muncă salariată. Acestea sunt de dimensiuni mai mici comparativ cu SA: în
medie, o AS cultiva aproximativ 150 ha în 1992, 95 ha în 1995 şi respectiv 138 ha
la sfârşitul anului 1999. Fiind constituite doar pe baza unei simple înţelegeri, au
înregistrat o scădere continuă de la aproximativ 1,8 mil. ha în 1992-1993 la doar
868 mii ha în 1999 (tabelul 4.6).
Tabelul 4.6
Evoluţia indicatorilor privind asocierile simple la sfârşitul anului

Suprafaţă cultivată Număr de AS Dimensiunea medie
mii ha număr ha/AS
Dec. 1993 1.763 13.772 128
Dec. 1994 1.537 13.741 112
Dec. 1995 1.596 15.915 100
Dec. 1996 1.440 15.107 95
Dec. 1997 1.000 9.489 105
Dec. 1998 950 7.175 132
Dec. 1999 868 6.264 138
Gospodării individuale (GI) şi ferme familiale (FF). Exploataţiile individu-

ale au avut capacitatea de a cultiva sau arenda suprafeţe din ce în ce mai mari,
atât pe ansamblul suprafeţelor agricole, cât şi pe categorii de folosinţă ale acesto-
ra. În perioada 1994-1999, suprafaţa agricolă cultivată în cadrul gospodăriilor ţără-
neşti sau fermelor familiale a crescut de la 70,5% din totalul suprafeţelor la 80,4%.
Similar, pe categorii de folosinţă, suprafeţele arabile au crescut de la 58,1% la
71,3%, păşunile de la 95,9% la 98,3%, fâneţele de la 98,7% la 99,5%, viile de la
78,7% la 91,8%, iar livezile de la 94,1% la 96,3%.
Ca rezultat al creşterii numărului de titluri de proprietate şi al acumulării de

capital, agricultura privată neasociativă este forma preferată de majoritatea produ-
cătorilor agricoli individuali. Numărul proprietarilor a crescut de la 3,4 milioane în
1993 la 4,1 milioane în 1999, reprezentând o creştere cu 20%. Suprafaţa agricolă
cultivată de GI şi FF a crescut în permanenţă, de la 7,3 milioane ha la 9,3 milioa-
ne ha, în aceeaşi perioadă. Suprafaţă agricolă aflată în exploatarea GI şi FF re-
prezenta 70% din totalul suprafeţelor agricole exploatate în regim privat în 1993,
77% la sfârşitul lui 1997 şi, respectiv, 80% la finele anului 1999 (tabelul 4.7).
Tabelul 4.7
Evoluţia indicatorilor privind sectorul privat exploatat în forme neasociative
la sfârşitul anului
Suprafaţă cultivată Număr de proprietari Dimensiunea medie
mii ha număr ha/proprietar
Dec. 1993 7.333 3.419.736 2,10
Dec. 1994 7.905 3.578.234 2,20
Dec. 1995 8.052 3.597.383 2,40
Dec. 1996 8.348 3.625.758 2,30
Dec. 1997 8.897 3.973.329 2,24
Dec. 1998 9.182 3.946.121 2,33
Dec. 1999 9.377 4.119.611 2,28
Gospodăriile individuale (GI) se caracterizează prin faptul că deţin în pro-

prietate terenul din jurul casei şi 1-5 ha de teren în câmp, la o anumită distanţă de
casă (conform reglementărilor Legii fondului funciar). În raport cu standardele
Uniunii Europene, aceste GI nu corespund definiţiei fermei, având doar o funcţie
socială de subzistenţă a populaţiei rurale, iar uneori chiar şi a unei părţi din
populaţia urbană.
Autoconsumul atinge ponderi ridicate în totalul producţiei obţinute de GI. Din
analiza structurii exploataţiilor agricole rezultă faptul că peste 72% din numărul
exploataţiilor deţin între 1-3 ha. În ciuda acestui nivel scăzut al veniturilor pe care
îl oferă exploatarea în regim individual a fondului funciar, GI sunt structurile eco-
nomice preferate de proprietarii de terenuri din mediul rural. Într-o anchetă efec-
tuată de Institutul de Economie Agrară (Gavrilescu, 1999), care a implicat aproxi-
mativ 1.200 de gospodării rurale alese aleatoriu în 104 sate din ţară (dintr-un total
de 3.000), marea majoritate din producătorii agricoli chestionaţi doresc să lucreze
independent. Ponderile sunt mult mai mari (peste 80%) în zonele de munte, care
întotdeauna au fost caracterizate de existenţa fermierilor independenţi şi zonele
care nu au avut unităţi tip CAP înainte de 1989. Chiar şi în zonele de câmpie exis-
tă un procent însemnat de fermieri (aproape 40%) care doresc să lucreze indepen-
dent, ceea ce denotă cât de importantă este componenta socială în mediul rural.
Fermele familiale (FF) deţin peste 5 ha şi reprezintă 11% din numărul de ex-
ploataţii individuale. Se caracterizează prin tendinţa de specializare a producţiei şi
dezvoltarea funcţiei de piaţă a fermei.
Datorită specificului GI (funcţie de subzistenţă printr-un autoconsum ridicat),

ponderea participării formelor neasociative la totalul producţiei comercializate este
extrem de redusă, de circa 20%. S-a estimat o participare a acestora de 60-70%
la valoarea producţiei agricole totale, dar de doar 25-35% la volumul producţiei
comercializate.
Fărâmiţarea excesivă a proprietăţii funciare constituie un handicap major în
utilizarea potenţialului funciar, ecologic şi în valorificarea avantajului concurenţial
pe care îl pot oferi condiţiile naturale. Dimensiunea medie de 2,28 ha denotă o
fărâmiţare a structurii de proprietate. Trebuie însă subliniat faptul că fărâmiţarea
excesivă a proprietăţii funciare nu implică în mod automat şi o fărâmiţare a
exploatării fondului funciar.
Conform datelor statistice ale MAA, societăţile comerciale cu capital integral
sau majoritar privat deţin 180 mii ha (1,2% din suprafaţa agricolă totală). Numărul
societăţilor comerciale private active în agricultură era de 8295 în anul 1997, fiind
în uşoară scădere faţă de anul anterior - 8493 în 1996 (CNS, 1998). Din aceste
date se poate estima, oarecum forţat, o dimensiune medie de 21,7 ha/societate
comercială. Cum există numeroase exemple de arendaşi care exploatează supra-
feţe de câteva sute de hectare, se poate presupune că suprafeţele exploatate de
societăţile comerciale cu capital privat sunt însă cu mult mai mari. Datele statistice
evidenţiază doar structura de proprietate, fără a oferi însă suficiente informaţii în
ceea ce priveşte structura de exploatare a fondului funciar.
În 1999, formele neasociative au exploatat suprafeţe cu 13,8% mai mari faţă
de anul 1993, în timp ce suprafeţele exploatate în mod asociativ (SA şi AS) au
fost în continuă scădere de la 33,4% în 1993 la 19,6% din totalul suprafeţelor
aflate în proprietate privată în 1999 (figura 4.5).
100%
80%
60%
40%
20%
0%
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
SA AS forme neasociative
Figura 4.5. Evoluţia structurii de proprietate în sectorul privat

Această dinamică din sectorul privat s-a datorat în primul rând reluării
reformelor începând cu anul 1997, reducerii monopolului din amontele şi avalul
producţiei agricole, precum şi liberalizării preţurilor ce au avut o contribuţie majoră
în dezvoltarea pieţelor produselor agroalimentare.
Există aspecte negative şi pozitive ale acestei evoluţii: aspectele negative

sunt legate în primul rând de interesul din ce în ce mai scăzut al producătorilor
agricoli individuali faţă de formele de asociere. Acest lucru arată o tendinţă de
întoarcere către exploataţia autarhică, de subzistenţă, în locul unei orientări către
avantajele economiei de scală, ca pas spre formarea exploataţiilor comerciale.
Curba Lorentz (de concentrare) a exploataţiilor din sectorul privat ilustrează clar
acest lucru (figura 4.6). Astfel, 89% din exploataţiile individuale au sub 5 ha, şi
96% au sub 7 ha; doar 0.2% sunt asociaţii familiale şi societăţi agricole. Din totalul
suprafeţei agricole aflate în proprietate privată, 54% se găseşte în exploataţii sub
5 ha şi 68% în exploataţii sub 7 ha, asociaţiile familiale şi societăţile agricole
operând pe 20% din suprafaţă (Şerbănescu, C., 2000).
100
90
80
Suprafa\a agricol` (%)
70
60
50
40
30
20
10
0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Numărdedeexploata\ii
Num`r exploataţii
(%)(%)
Figura 4.6. Curba Lorentz (de concentrare) pentru exploataţiile

din sectorul privat în 1999
Sursa: C. Şerbănescu, prelucrare după datele MAA, 2000.
Structura exploataţiilor agricole individuale pe grupe de mărime arată şi ea o

distribuţie net în favoarea celor de foarte mici dimensiuni (figura 4.7).
În ceea ce priveşte piaţa funciară, deşi deschiderea oficială a avut loc la 1
iulie 1998, aceasta nu funcţionează pe măsura aşteptărilor. Caracteristica
definitorie a acestei pieţe o reprezintă marea diversitate a raportului cerere-ofertă
şi, în consecinţă, a preţurilor înregistrate.
Conform datelor statistice ale Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în mar-
tie 1999 se raportaseră tranzacţii în 2.135 de comune, atât în intravilan, cât şi în
extravilan. În intravilan se încheiaseră 61.342 tranzacţii de transfer al dreptului de
proprietate, din care 53.125 contracte de vânzare-cumpărare, reprezentând
17.686 ha la un preţ mediu de 43,7 mil. lei/ha19. în extravilan, la aceeaşi dată, din
19
Cca 2.913 USD/ha, la o rată de schimb a lunii martie 1999 de 15.000 lei/USD.
20.362 tranzacţii 14.335 reprezentau contracte de vânzare-cumpărare a 18.408

ha, la un preţ mediu de doar 5,3 mil. lei/ha20. Paritatea între preţuri a fost de a-
proape 9:1. Au existat şi o serie de diferenţe regionale. În intravilan, preţul maxim
a fost de 271 mil. lei/ha în Bihor şi de doar 2,56 mil. lei/ha în Brăila, în extravilan, li-
mita maximă a fost de 40 mil. lei în Vâlcea şi de minimum 1,42 mil. lei/ha în Giurgiu.
1400
1200
Num`r de gospod`rii
1000
800
600
400
200
0
< 0,5 ha 0,5-1 ha 1-3 ha 3-5 ha 5-7 ha 7-10 ha > 10 ha
Figura 4.7. Distribuţia gospodăriilor individuale după grupa de mărime - 1999

Sursa: C. Şerbănescu, prelucrare după datele MAA, 2000.
În decursul a nouă luni de la deschiderea oficială a pieţei funciare se

tranzacţionaseră doar 17.686 în intravilan şi 18.408 ha în extravilan, ceea ce
pentru început a însemnat un pas extrem de mic. După alte nouă luni, la finele
anului 1999, suprafeţele tranzacţionate se dublaseră: 26.904 ha în intravilan şi
43.977 ha în extravilan, dar pe ansamblu suprafeţele tranzacţionate la finele
anului 1999 reprezentau doar 0,48% din totalul fondului funciar. Figura 4.8 arată
această “înviorare” a pieţei funciare în 1999: suprafeţele agricole înstrăinate (în
extravilan) au crescut de 3,4 ori între ianuarie şi octombrie, iar cele din intravilan
de 1,8 ori. Comparativ cu UE, hectarul de teren agricol costă în România de 10-45
ori mai puţin (Şerbănescu, C., 2000).
Având în vedere faptul că în prezent există circa 3,7 milioane de proprietari
care au titluri de proprietate, din care o bună parte locuiesc în zone urbane şi nu
desfăşoară activităţi agricole, ar fi trebuit să asistăm la un “boom” al pieţei
funciare; lucru care nu s-a întâmplat.
Motivele sunt multiple, subiective şi obiective. Dintre cele subiective am pu-
tea menţiona în primul rând mentalitatea adânc înrădăcinată din istorie - apetenţa
deosebită pentru proprietatea asupra pământului, mult mai puternică decât pentru
orice alt obiect al proprietăţii, şi de aici reţinerea de a vinde pământul, chiar dacă
acesta nu produce un venit. Motivele obiective ale lipsei de atracţie pentru tran-
zacţiile funciare sunt mult mai numeroase şi mai acute din punct de vedere econo-
mic: sprijinul redus pentru agricultură, pieţe agricole blocate, filiere strangulate,
20
Cca 353 USD/ha.
venituri mult mai reduse din activităţi agricole decât din oricare altă ramură, nivel
de trai mai scăzut în zonele rurale comparativ cu cele urbane, o incidenţă mai ma-
re a sărăciei (Şerbănescu, C., 2000).
50 70
45
60
Valoare medie (milioane lei / ha)

40
Suprafa\a [nstr`inat`(mii ha)
35 50
30 40
25
20 30
15 20
10
10
5
0 0
ian. feb. mar. apr. mai iun. iul. aug. sept. oct. nov. dec.
Suprafa\a
Suprafaţa[nstr` inat` - -intravilan
înstrăinată Suprafa\a
Suprafaţa[nstr` inat` --extravilan
înstrăinată
intravilan
Valoare medie - intravilan extravilan
Valoare medie - extravilan
Figura 4.8. Circulaţia juridică a terenurilor în 1999

Sursa: Prelucrare după date statistice MAA.
În ianuarie 2000, suprafaţa agricolă totală era de 14.781 mii ha. Structura de
proprietate a fondului funciar era 85% sector privat şi 15% sector de stat (figura 4.9).
dom.public al
statului
dom.privat al
4%
statului
11%
AS
6%
SA
10%
SC
1%
GI
GIşi]iFF
FF
68%
Figura 4.9. Structura de proprietate a fondului funciar

Structura sectorului privat include următoarele forme de exploatare şi/sau

proprietate:
• SA 1.429 mii ha
• AS 869 mii ha
• GI şi FF21 10.083 mii ha
• Societăţi comerciale22 180 mii ha
Sectorul de stat, care totalizează 2,22 milioane ha, include:
• 1,686 mil. ha în domeniul privat al statului (ex.: foste IAS-uri), din care
593,7 mii ha aparţin acţionarilor şi locatorilor şi
• 0,534 mil. ha în domeniul public al statului, din care: 378 mii ha la
consiliile locale şi primării23 şi 156 mii ha la unităţile de cercetare şi
staţiunile de cercetare.
Structura de proprietate a fondului funciar indică o pondere a proprietăţii de
stat de 15%, care se va diminua prin aplicarea prevederilor Legii nr. 1/2000 cu
până la 5-6%. Componenta reprezentată de domeniul public este neprivatizabilă,
dar terenurile agricole sau aflate permanent sub luciu de apă din domeniul privat
al statului urmează a se privatiza sau a fi concesionate, ceea ce reprezintă în fapt
o privatizare a managementului acestora. Având în vedere că statul s-a dovedit a
fi un manager cu performanţe scăzute, gestionarea pe baze private a terenurilor
aparţinând statului ar trebui să conducă la obţinerea unor redevenţe satisfăcă-
toare.
Finalizarea aplicării legilor funciare (a căror stadiu la 31 decembrie 1999,
este prezentat sintetic în tabelul 4.8) într-un orizont de timp previzibil poate avea
următoarele efecte estimate:
• Din punct de vedere al proprietăţii asupra fondului funciar, poate de-
termina o creştere a dimensiunii exploataţiilor agricole de maxim 0,4 ha.
Această estimare rezultă în urma împărţirii suprafeţei maxime ce poate fi
privatizate, respectiv 1,686 milioane ha, la numărul actual de gospodării
individuale, respectiv 4,12 milioane.
• Din punctul de vedere al exploatării fondului funciar, procesul de privati-
zare nu mai poate avea influenţe majore. Structura de exploatare a fon-
dului funciar va putea înregistra modificări pozitive în ceea ce priveşte for-
mele neasociative, dar numai prin activităţi de arendare şi concesionare.
• În ceea ce priveşte mărimea exploataţiilor agricole, rezultatele obţinute
se vor îmbunătăţi doar în măsura în care accesul la informaţie (privind
21
Pentru această categorie nu există date statistice care să evidenţieze toate formele de
exploatare (ex.: arendaşi - persoane fizice).
22
În această categorie sunt incluşi arendaşii - persoane juridice, care exploatează suprafeţe cu
mult mai mari decât cele 180 mii ha care le deţin în proprietate.
23
În această categorie se includ cele 250 mii ha de păşuni comunale, iar diferenţa reprezintă
suprafeţe aparţinând fostelor ILF, sere, AVICOLA, SUINPROD, UNISEM, SEMTEST etc.
pieţele produselor agroalimentare, piaţa funciară, pieţele inputurilor agri-

cole) şi pe piaţa financiară va fi mai ieftin şi mai facil.
Aceste efecte sunt coroborate cu politicile privind ocuparea forţei de muncă,
deoarece atât timp cât în economia naţională agricultura continuă să reprezinte un
debuşeu al forţei de muncă eliberate din restructurarea industriei, eficienţa şi
avantajul comparativ al agriculturii României rămân concepte pur teoretice.
Tabelul 4.8
Stadiul aplicării Legii fondului funciar la 31 decembrie 1999

Suprafaţa totală ce trebuie pusă în posesie ha 9.386.193
Suprafaţa totală care a fost pusă în posesie ha 8.018.314
% 85.4
Număr total de persoane de pus în posesie 4.700.241
Număr total de persoane puse în posesie 3.858.167
% 82.1
Titluri de proprietate de eliberat 4.334.234
Titluri de proprietate eliberate 3.356.131
% 77.4
Titluri de proprietate în curs de completare 36.580
Suprafaţa aprobată după validare acţionarilor ha 633.656
Număr de acţionari 247.910
Decizii eliberate acţionarilor 217.406
Suprafaţa ha 590.564
Sursa: Buletin informativ MAA, nr. 1/2000.
4.2. Privatizarea sectoarelor din amontele şi avalul agriculturii
4.2.1. Structura sectoarelor din amontele şi avalul agriculturii înainte

de reformă
În perioada premergătoare reformei, industria de prelucrare a produselor
agricole a fost etatizată. Toţi agenţii privaţi care mai existau, precum micii morari
sau brutari, au fost forţaţi să-şi întrerupă activitatea înainte de 1970. De la acea
dată, singurii procesatori autorizaţi ai produselor agroalimentare au fost cei aflaţi
în proprietatea statului. Multe din aceste fabrici fuseseră înfiinţate în anii ’60, dată
de la care amontele şi avalul agriculturii s-au confruntat cu un puternic monopol.
În sistemul comunist, aprovizionarea cu inputuri şi comercializarea outputu-
rilor erau integrate şi controlate de stat prin Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
producătorii agricoli având o libertate de acţiune extrem de mică.
Până în anul 1989, amontele cuprindea toate aspectele legate de:
• Serviciile de mecanizare; erau prestate de către staţiunile de mecanizare
a agriculturii (SMA), care aveau în proprietate majoritatea tractoarelor,
semănătorilor şi combinelor care nu se aflau în proprietatea statului în
cadrul IAS-urilor. La sfârşitul anului 1989, cele 573 SMA-uri deţineau

116.635 tractoare şi 55.086 combine, revenind în medie 203 tractoare şi
96 combine pe unitate. Încărcătura de teren per tractor era de cca 76,8
ha teren arabil şi respectiv 83 ha teren agricol. Aveau angajat un număr
mediu de 285 salariaţi. SMA-urile erau destinate prestării serviciilor de
mecanizare către formele colective, în cea mai mare parte (91,4% din
totalul serviciilor prestate) şi formelor private de exploatare a fondului
funciar (8,6%).
• Serviciile de transport au reprezentat un monopol al statului. Companiile
de transport de tip ITSAIA erau în număr de 41 (1 ITSAIA în fiecare ju-
deţ). Reprezenta un sistem complementar la parcul din dotarea unităţilor
de producţie agricolă.
• Aprovizionarea şi aplicarea substanţelor chimice, de natura îngrăşămin-
telor chimice şi a produselor de uz fitosanitar.
• Servicii sanitar-veterinare, selecţia şi reproducţia animalelor, precum şi
îmbunătăţiri funciare şi irigaţii reprezentau servicii oferite de stat în
principal IAS-urilor, CAP-urilor sau membrilor acestora, precum şi
particularilor.
• Seminţele se puteau procura de la două mari societăţi de stat: SEMROM
(ex.: seminţe de cereale) sau UNISEM (seminţe pentru legume) prin
intermediul centrelor de distribuţie din fiecare judeţ; în mod obişnuit,
toate inputurile parveneau producătorilor prin intermediul celor 42 de
centre judeţene de aprovizionare materială.
• Condiţionarea şi depozitarea cerealelor.
Înainte de reformă, avalul agriculturii cuprindea sisteme de integrare vertica-
lă de la poarta fermei până la consumatorul final – debuşee de “comercializare cu
amănuntul”. Întreaga paletă de activităţi din aval era un apanaj al statului. Excep-
tând o mică parte a producţiei private, precum şi produsele obţinute şi prelucrate
de IAS-uri şi CAP-uri, unităţile de comerţ şi prelucrare aparţinând statului, îşi pro-
curau materiile prime agricole şi animalele de la poarta fermei în vederea prelu-
crării şi/sau distribuţiei. Fabricile de prelucrare ale statului dispuneau de capacităţi
mari de prelucrare. Întreprinderile de comercializare cu ridicata din fiecare judeţ
reprezentau angrosiştii perioadei comuniste, care se aprovizionau cu produse
agroalimentare în partizi mari, pe care le comercializau ulterior prin reţelele proprii
de magazine. Separat de acest canal oficial de distribuţie, comercializarea de că-
tre producătorii agricoli direct pe piaţa ţărănească reprezenta o a doua alternativă,
care încă din anii ’60 era tolerată, deoarece sistemul rigid al comerţului de stat era
tot mai incapabil de a oferi consumatorilor din mediul urban produse agricole cu
valoare ridicată (ex.: fructe şi legume, produse lactate şi flori). Aceste produse
erau desfăcute pe pieţele ţărăneşti din oraşe, direct consumatorilor.
4.2.2. Obiectivele privatizării

În 1989 existau 393 de fabrici de prelucrare, implicate în procesarea tuturor
tipurilor de produse agricole: carne, lapte, fructe şi legume, uleiuri comestibile, fu-
raje, morărit/panificaţie, vin şi bere, drojdie şi amidon, peşte şi zahăr. Aplicarea
Legii fondului funciar nr. 18/1991 a condus la apariţia unui număr impresionant de
proprietari funciari şi de mici producători agricoli, pentru care amontele şi avalul
au devenit sectoare supradimensionate, aproape incompatibile. În timp ce produc-
ţia agricolă se baza pe proprietate privată în cea mai mare parte, în amonte şi
aval, proprietatea de stat reprezenta forma de proprietate predominantă. Ruptura
care a apărut între amonte şi aval pe de o parte şi sectorul productiv pe de altă
parte a impus ca unul din obiectivele politicilor agroalimentare în ceea ce priveşte
amontele şi avalul să îl reprezinte privatizarea unităţilor din aceste sectoare de ac-
tivitate, însă obiectivul de consolidare a sectorului privat a fost urmărit inconsec-
vent.
Procesul de privatizare în masă s-a realizat prin transferul unei cote de 30%
din capitalul social al societăţilor comerciale supuse privatizării (conform Legii nr.
15/1990), în proprietatea cetăţenilor români având vârsta de 18 ani împliniţi la
sfârşitul anului 1990, sub forma unui carnet cu cinci certificate de proprietate cu o
valoare nominală totală de 25.000 lei. Fiecare carnet cu certificate a oferit poseso-
rului său dreptul de a-l transforma în acţiuni la societăţile care se privatizau, prin
metoda MEBO, vânzare sau alte metode de privatizare. Proprietarii certificatelor
erau îndreptăţiţi să cumpere acţiuni în cadrul ofertei publice cu o reducere de
10%. Acţiunile deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) au putut fi vândute
prin oferta publică, vânzare de acţiuni şi vânzare directă.
Deţinătorii certificatelor de proprietate au putut opta pentru vânzarea certifi-
catelor de proprietate; schimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni, la orice
societate comercială care urma să fie privatizată, oricând, într-o perioadă de cel
mult cinci ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 58/1991 sau transformarea
certificatelor de proprietate, rămase la sfârşitul perioadei de cinci ani, în acţiuni la
FPP-uri, după organizarea acestora în societăţi comerciale de tipul fondurilor
mutuale (SIF-uri).
Cele mai importante mutaţii în politicile structurale şi de privatizare din anul
1995, au fost declanşate de adoptarea Legii falimentului în luna martie şi dema-
rarea programului de privatizare în masa (PPM). Acest proces a cunoscut multe
dificultăţi şi obstacole de natura tehnică, inclusiv poziţia financiară precară a unor
societăţi supuse privatizării.
Procesul de privatizare prin intermediul cupoanelor nominative de privatiza-
re a început în octombrie 1995. Din cele 3.905 societăţi listate pentru privatizare,
930 activau în agricultură şi industrie alimentară, parte din acestea fiind în stare
de insolvabilitate financiară. Alături de procesul de privatizare în masă, planul de
privatizare al anului 1995, prin intermediul FPS, a inclus 500 de agenţi economici,
din care 175 în sfera agriculturii (majoritatea fiind mici întreprinderi). Numărul so-
cietăţilor supuse privatizării în 1995 prin FPS a fost substanţial mai mic faţă de cel
din 1994. Anual au fost adoptate hotărâri ale Guvernului prin care s-a aprobat lista
societăţilor supuse privatizării (ex.: HG nr. 626/16 august 1995, HG nr. 732/19
septembrie 1995, HG nr. 40/30 ianuarie 1996, HG nr. 170/5 mai 1997, etc.). HG
nr. 362-363/1998 au inclus pe lista privatizării 737 societăţi comerciale din secto-
rul agricol şi 188 din cel de industrie alimentară.
În scopul creşterii interesului potenţialilor investitori în societăţile comerciale
agricole (foste IAS-uri), FPS-ul, împreună cu ministerele de resort au încercat să
încurajeze societăţile de producţie agricolă să se integreze cu furnizorii de inputuri
(ex.: complexele de creştere a animalelor cu fabrici de nutreţuri şi cu cele deţină-
toare a unor spaţii de depozitare). Această abordare nu şi-a atins scopul, deoare-
ce în contrast cu ţintele privatizării şi restructurării, a dat naştere unor tranzacţii
complexe, care de cele mai multe ori au necesitat investiţii considerabile. Având
în vedere crizele din sfera politică, privatizarea amontelui şi avalului şi-a încetinit
ritmul până la sfârşitul anului 1997.
Pe ansamblul economiei, reluarea procesului s-a realizat în 1997, când prin
HG nr. 30/1997 de modificare a Legii nr. 207/1997, s-a reglementat procedura de
reorganizare a regiilor autonome, în vederea privatizării acestora, iar prin Legea
nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este
acţionar (modificată ulterior) se stabileau prevederi referitoare la privatizarea
sistemului bancar.
În agricultură şi industria alimentară procesul de privatizare a fost întârziat o
perioadă mai îndelungată, datorită stopării privatizării fermelor de stat, reluarea
acestui proces intervenind abia în 1998, cu obiectivul declarat de a fi finalizat la
sfârşitul anului 2000. Conform HG nr. 362/1998 pentru aprobarea Strategiei de
privatizare a societăţilor comerciale pentru anul 1998 şi HG nr. 363/1998 privind
aprobarea Programului de privatizare a societăţilor comerciale pentru anul 1998,
s-au vizat două mari obiective: (1) accelerarea procesului de privatizare prin apli-
carea unor noi metode de vânzare a acţiunilor şi a activelor şi (2) îmbunătăţirea
calitativă a procesului prin crearea unui mediu concurenţial, dezvoltarea pieţelor
de capital, asigurarea transparenţei tranzacţiilor, stabilirea preţului conform rapor-
tului dintre cerere şi ofertă, protecţia mediului şi a investitorului, în cazul producerii
unor pagube datorate activităţii economice a respectivei societăţi comerciale, an-
terior privatizării. Programul de Guvernare în sectorul agroalimentar s-a concreti-
zat în primul rând prin Programul de reformă cuprins în Acordul ASAL24 din anul
1997, încheiat cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca
Mondială). Măsurile convenite a fi întreprinse în acest domeniu, în vederea
realizării obiectivelor generale ale privatizării au inclus:
• privatizarea fermelor de stat;
• lichidarea fermelor de porci şi de păsări, nerentabile;
• restructurarea întreprinderilor care depozitează sau care au ca obiect de
activitate producţia de cereale sau de ulei comestibil, în scopul privatizării;
24
Agricultural Structural Adjustment Loan sau Acord de Ajustare Structurală pentru Agricultură.
• restructurarea Agenţiei Naţionale a Produselor Agricole - R.A.;

• divizarea şi privatizarea întreprinderilor de comercializare a inputurilor
pentru agricultură;
• eliminarea creditelor direcţionale, pentru a putea sprijini agricultura într-o
manieră transparentă, prin subvenţii (au fost eliminate creditele direcţio-
nate, bugetul de stat prevăzând în cadrul bugetului MAA fonduri pentru
sprijinirea agricultorilor);
• liberalizarea preţurilor pentru toate produsele agricole (din luna februarie
1997);
• liberalizarea exporturilor agricole şi reducerea tarifelor pentru importuri
(de la 67% la o medie de 24,5%).
4.2.3. Cadrul legal şi instrumentele strategiei de privatizare

Cadrul legislativ specific privatizării poate fi definit ca extrem de vast şi
greoi, deoarece a cunoscut numeroase modificări şi abrogări. Având în vedere di-
ficultăţile care pot apare în inventarierea principalelor acte normative din domeniul
privatizării, abordarea cadrului legislativ în domeniu o vom expune cronologic.
Impactul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (modificată în 1991, 1993 şi 1994)
asupra agriculturii este acela că a prevăzut posibilitatea de reorganizare a ferme-
lor de stat în societăţi comerciale, reglementate juridic de Legea nr. 31/1990. În
baza acestei legi, care prevede modul de înfiinţare şi organizare al regiilor şi so-
cietăţilor, pot fi concesionate sau închiriate unităţi economice, bunuri sau activităţi,
iar regiile autonome şi societăţile comerciale pot să se asocieze pentru realizarea
în comun de activităţi productive şi de comercializare.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (modificată în 1991,
1992 şi 1997) descrie cinci tipuri de societăţi: societatea în nume colectiv, societa-
tea în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni
şi societatea cu răspundere limitată. Elementul central al acestei legi l-a constituit
posibilitatea reorganizării fermelor de stat în societăţi pe acţiuni.
Privatizarea a fost reglementată în România până la sfârşitul anului 1997
prin trei legi de bază:
• Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată
în 1992 şi 1996;
• Legea nr. 77/1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii
societăţilor comerciale care se privatizează, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 58/1991 a definit şi creat cadrul legislativ necesar transferului de
capital din sectorul de stat în cel privat (atât către persoanele fizice, cât şi către
cele juridice). A reprezentat prima lege a privatizării în România, care prevedea
transferul proprietăţii de stat către sectorul privat, în condiţiile asigurării echiva-
lentului a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale către cetăţenii români
îndreptăţiţi. De asemenea, cuprindea reglementări privind vânzarea de acţiuni sau
active ale societăţilor comerciale către persoane fizice sau juridice, române sau
străine (inclusiv către salariaţii acestora). Privatizarea societăţilor comerciale urma
a se realiza prin transferul gratuit al unei părţi din acţiunile statului şi prin vânzarea
acţiunilor rămase după transfer. Prevedea inclusiv posibilitatea înstrăinării unei
părţi din patrimoniul unor societăţi comerciale sub forma directă a vânzării de
active. Stabilea două etape ale privatizării:
• Transferul de acţiuni ale societăţilor comerciale, cu titlu gratuit, către
cetăţenii români cu vârsta de peste 18 ani şi
• Transferul de acţiuni ale societăţilor comerciale către sectorul privat, prin
una din metodele de privatizare.
Cele cinci FPP-uri au primit iniţial 30% din capitalul societăţilor private. FPS-
ul a primit restul de 70%, demarând a doua etapă a privatizării, prin vânzarea
acestor acţiuni. Statul are drepturile şi obligaţiile unui acţionar în acele societăţi
comerciale în care deţine acţiuni. Prin urmare are responsabilitatea elaborării unui
program anual de privatizare. Conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, capitalul
social al societăţilor comerciale agricole nu a fost inclus în capitalul acordat FPP-
urilor şi FPS-ului. Legea prevedea două metode de privatizare:
• Transferul acţiunilor societăţilor comerciale create prin transformarea
unităţilor economice de stat, şi
• Vânzarea de active aparţinând acestor unităţi.
Metodele de privatizare permise la privatizarea societăţilor comerciale sunt
oferta publică de vânzare, negocierea directă, licitaţia cu strigare sau în plic, certi-
ficate de depozit emise de bănci de investiţii pe pieţe de capital internaţionale sau
orice combinaţie a metodelor menţionate anterior, cu menţiunea că FPS stabileşte
metoda de privatizare în funcţie de condiţiile pieţei la momentul vânzării sau al
declanşării procesului de privatizare. În 1997 a început să utilizeze şi serviciile
oferite de bursele de valori mobiliare: Bursa de Valori Bucureşti şi RASDAQ.
Strategia de privatizare a inclus metoda MEBO25 şi Programul de privatizare
în masă (PPM). Până la demararea PPM, cca 40 de AGROMEC-uri se privatiza-
seră prin metoda MEBO. Numărul total al unităţilor care au folosit această metodă
s-a ridicat la 100. Conform Legii nr. 77/1994 privind asociaţiile salariaţilor şi mem-
brilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează (“Legea MEBO”),
salariaţii şi managementul unităţii, precum şi foştii salariaţi sau producători agricoli
care au relaţii contractuale cu societăţile supuse privatizării, pot înfiinţa o asociaţie
(PAS) care să negocieze cu FPS-ul sau FPP-urile procedura de achiziţionare a
25
Management/Employee Buy-Outs.
acţiunilor. Conform normelor metodologice, plata în cazul societăţilor prestatoare

de servicii de mecanizare se putea defalca pe o perioadă de 12 ani, în timp ce
pentru alte societăţi această perioadă era de maximum 10 ani. După semnarea
acordului dintre PAS, FPS şi FPP-uri, urma a se plăti un avans de 20-30% din
preţul negociat, iar diferenţa într-o perioadă de până la 12 ani, cu o dobândă de 5
până la 10% din valoarea creditului respectiv. Pentru societăţile de dimensiuni
mici sau medii, PAS-ul putea achiziţiona 70% din acţiunile FPS-ului, preţul fiind
direct negociat cu reprezentanţii acestuia. La data demarării PPM, metoda MEBO
nu s-a mai utilizat.
Dat fiind ritmul lent de privatizare, în iunie 1995 s-a adoptat Legea nr.
55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare. Conform prevederilor aces-
tei legi, accelerarea privatizării s-a realizat prin transferul efectiv şi cu titlu gratuit,
către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul
social al societăţilor comerciale cu capital de stat, cât şi prin vânzarea acţiunilor
emise de aceste societăţi. Au fost emise cupoanele nominative de privatizare, cu
valoare nominală de 975.000 lei.
Carnetele cu certificate de proprietate distribuite conform Legii nr. 58/1991,
la valoarea unică de schimb de 25.000 lei, plus cuponul valoric de 975.000 lei, au
reprezentat un transfer gratuit de proprietate de cca 300 USD (reprezentând
echivalentul a un milion lei în iulie 1996).
Legea nr. 55/1995 (art. 22) prevedea două modalităţi de privatizare a amon-
telui:
• Privatizarea integrală a societăţii şi
• Divizarea societăţii pe criterii geografice (conform HG nr. 855/1995),
după evaluarea activelor de către o comisie formată din reprezentanţi ai
FPS-ului, FPP-urilor, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerului
de Finanţe.
În cursul anului 1997, cele trei acte normative anterioare privind privatizarea
(Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994 şi Legea nr. 55/1995) au fost modificate şi
completate prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, care au avut drept scop
deblocarea şi impulsionarea procesului de privatizare. În aplicarea prevederilor
acestor acte normative s-au constatat dificultăţi cauzate atât de numărul mare de
reglementări care vizau acelaşi domeniu, cât şi de apariţia unor dispoziţii contra-
dictorii. În consecinţă, Guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă care să ofere
procesului de privatizare un cadru de reglementare unitar şi flexibil. În cursul anu-
lui 1997, prin OUG nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997,
s-a reglementat procedura de reorganizare a regiilor autonome în societăţi comer-
ciale, în vederea privatizării acestora, iar prin Legea nr. 83/1997, cu modificările
ulterioare, procedura de privatizare a băncilor.
OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost comple-
tată în februarie 1998 cu HG nr. 55/1998 pentru aprobarea normelor metodolo-
gice privind privatizarea societăţilor comerciale, precum şi a Regulamentului de
organizare şi funcţionare a FPS, iar în mai, s-a reglementat regimul concesiunilor,

prin Legea nr. 219/1998.
HG nr. 140/1998 pentru aprobarea Strategiei de privatizare a societăţilor
comerciale pentru anul 1998 şi HG nr. 202/1998 privind aprobarea Programului
de privatizare a societăţilor comerciale pentru anul 1998 au fost adoptate în apri-
lie, iar în iulie au fost abrogate prin HG nr. 362/1998 pentru aprobarea Strategiei
de privatizare a societăţilor comerciale pentru anul 1998 şi respectiv HG nr.
363/1998 privind aprobarea Programului de privatizare a societăţilor comerciale
pentru anul 1998.
Pentru o foarte scurtă perioadă a existat chiar un minister al privatizării.
Conform HG nr. 51 din 5 februarie 1998 privind organizarea şi funcţionarea Mi-
nisterului Privatizării, acest minister era definit drept instituţia publică din structura
administraţiei publice centrale, responsabilă cu elaborarea strategiei de privatiza-
re, a proiectelor de acte normative în domeniul privatizării, precum şi cu activităţile
de coordonare şi de control ale procesului de privatizare. După 10 luni, prin OUG
nr. 56 din 23 decembrie 1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guver-
nului, acest minister a fost desfiinţat alături de Consiliul pentru Reformă, Ministerul
Comunicaţiilor, Comisia Naţională de Informatică, Ministerul Turismului şi Minis-
terul Cercetării şi Tehnologiei. Atribuţiile Ministerului Privatizării din domeniul pri-
vatizării şi din domeniul promovării investiţiilor străine au fost preluate de către
Agenţia Română de Dezvoltare - organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar FPS a trecut în
subordinea Guvernului, în coordonarea primului-ministru. Existenţa acestui minis-
ter a reprezentat o tentativă lăudabilă, dar de scurtă durată.
Ordinele ministrului Privatizării (OMP) nr. 59, 60, 61 şi 62/aprilie 1998
pentru aplicarea normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comercia-
le şi vânzarea de active, au fost modificate în acelaşi an de două ori, prin (1) OMP
nr. 136 din 25 mai 1998 privind modificarea OMP nr. 60/1998 pentru aplicarea
Normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de
active şi (2) OMP nr. 287 din 20 noiembrie 1998 pentru modificarea şi completa-
rea OMP nr. 59/1998.
HG nr. 762/1998 pentru aprobarea finanţării Programului de restructurare şi
reformă în agricultură în anul 1998 din Fondul la dispoziţia Guvernului, constituit
din vărsăminte din privatizare s-a dorit a reprezenta o modalitate de finanţare a
unor cheltuieli de restructurare şi reformă în cadrul fiecărui sector. Prin Legea bu-
getului de stat pe anul 1998, Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei i-au fost aloca-
te 500 miliarde lei pentru susţinerea a 334 proiecte de restructurare şi reformă în
agricultură în domeniile: îmbunătăţiri funciare; ecologizarea mediului; creşterii ani-
malelor; producţiei vegetale; fondului genetic; conservării. Urmare a faptului că re-
sursele necesare susţinerii acestor acţiuni, provenite din vărsăminte din privatiza-
re, nu au fost constituite în anul 1998, proiectele prevăzute nu au mai putut fi
finanţate. În Legea bugetului de stat pe anul 1999 au fost prevăzute din nou cele
500 miliarde lei pentru susţinerea programelor de restructurare şi reformă în agri-
cultură şi industria alimentară, deşi în Programul de Guvernare 1998-2000, măsu-
ra 1.05 “Alocarea cheltuielilor de reformă şi restructurare pe programe şi proiecte”

avea ca termen de finalizare 31.07.1998. Proiectele care urmau a fi finanţate cu
acest scop, urmau a fi aprobate prin hotărâre de guvern la propunerea Ministe-
rului Agriculturii şi Alimentaţiei. Normele metodologice de finanţare a proiectelor şi
programelor de restructurare şi dezvoltare economică din fondul de dezvoltare la
dispoziţia Guvernului au fost elaborate şi aprobate prin HG nr. 486/1998, modificat
cu HG nr. 790/1998. Suma prevăzută de 500 mld. lei nu s-a mai acordat MAA de
către Ministerul Finanţelor, ceea ce a dus la neaplicarea acestor norme.
Nu a existat un element definitoriu pentru privatizarea societăţilor comer-
ciale din agricultură şi industrie alimentară. Producătorii agricoli au beneficiat de
drepturile cetăţenilor români eligibili, care au primit gratuit un carnet cu certificate
de proprietate tranzacţionabile şi un cupon nominal netransmisibil. În calitate de
salariaţi ai societăţilor ce activează în agricultură, amonte sau aval ar fi putut
beneficia de metoda MEBO sau ar fi putut deveni acţionari prin oricare din
metodele de privatizare prevăzute de lege.
România încă nu a finalizat procesul de privatizare a amontelui şi avalului
agriculturii. Atractivitatea pe care sectorul agroalimentar o exercită asupra po-
tenţialilor investori este redusă sau chiar eliminată de instabilitatea legislativă (ex.:
oferirea de facilităţi economice care apoi sunt eliminate, fără nici o posibilitate de
a putea prognoza astfel de modificări).
Până în anul 1996, economia românească prezenta o atractivitate scăzută.
Investiţiile în agricultură au reprezentat 2-3% din capitalul total subscris şi chiar
mai mult ca număr de societăţi. Conform fostei baze de date a Agenţiei Române
de Dezvoltare26, în perioada 1993-1995, industria alimentară atrăsese 14-15% din
capitalul investit, iar numărul de societăţi în care se investise reprezentau 7-10%
din totalul societăţilor. Numărul de societăţi a crescut de la 30 în 1991 la 1.595 în
1995.
După alegerile din toamna anului 1996, au crescut atât fluxul de investiţii cât
şi numărul de societăţi în care s-a investit, pe ansamblul economiei datorită pri-
vatizării unor mari agenţi din industriile nealimentare (ex.: ROMTELECOM) sau
datorită realizării unor importante investiţii în industria transporturilor sau a indus-
triei grele. Anii 1996-1997 au cunoscut investiţii în creştere, dar rezultatele întârzi-
erii procesului de privatizare au devenit vizibile abia în anul 1998 (vezi tabelul 4.9).
Tabelul 4.9
Investiţiile străine directe în sectorul agroalimentar, 1996-1998

1996 1997 1998
Capital investit – mii USD, din care: 657.823 455.896 214.369
Agricultură, Silvicultură & Piscicultură (%) 0,6 12,6 2,1
Agricultură (%) 0,4 0,9 1,3
26
Baza de date a ARD a fost mutată la CCIR.
1996 1997 1998

Industria alimentară (%) 2,7 13,3 9,6
Număr total de societăţi, din care: 3.965 5.707 9.130
Agricultură, Silvicultură & Piscicultură (%) 2,1 2,4 2,4
Agricultură (%) 1,6 1,9 1,7
Industria alimentară (%) 3,5 4,0 2,8
Sursa: Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, 1999.
4.2.4. Privatizarea întreprinderilor furnizoare de materii prime şi servicii

În anul 1997, prin HG nr. 656/1997 privind aprobarea Clasificării activităţilor
din economia naţională a fost aprobată clasificarea activităţilor din economia
naţională (codul CAEN). Conform acestui cod, în amonte se includ următoarele:
• Servicii pentru mecanizarea, chimizarea agriculturii şi protecţie fito-
sanitară;
• Servicii de reproducţie şi selecţie în creşterea animalelor;
• Servicii de îmbunătăţiri funciare şi irigaţii;
• Alte servicii (ex.: condiţionarea şi depozitarea seminţelor certificate, a
cerealelor şi seminţelor oleaginoase).
Serviciile de mecanizare erau prestate până în anul 1989 de fostele Staţi-
uni pentru Mecanizarea Agriculturii (SMA-uri). Restructurarea acestora conform
Legii nr. 15/1990 a dat naştere societăţilor AGROMEC, SERVAGROMEC şi
AGROSERVICE. Fostele SMA-uri sunt societăţi comerciale care şi-au păstrat obi-
ectul de activitate, dar care dispun de active uzate fizic şi moral. Astfel, pe ansam-
blul agriculturii (în anul 1997), 50% din tractoarele existente au o vechime în
exploatare de peste 8 ani, în condiţiile în care utilizarea anuală este de cca 1.800
ore, în timp ce în sectorul privat, ponderea utilajelor cu o vechime de peste 8 ani
reprezintă numai 25% din parc.
Aceste societăţi au fost privatizate fie prin metoda MEBO, fie prin cadrul
oferit de Legea nr. 55/1995, fie au fost incluse în programul de privatizare în ma-
să. Dată fiind discrepanţa dintre fragmentarea fondului funciar şi dimensiunea ma-
re a prestatorilor de servicii de mecanizare, singura soluţie viabilă a constituit-o
divizarea prestatorilor de servicii în societăţi de dimensiuni mai reduse, capabile
să satisfacă cererea existentă în sectorul productiv. Dintr-un număr iniţial de 573
SMA-uri, în prezent numărul acestora depăşeşte 1.600. Peste 80% din numărul
total sunt privatizate. Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea agricultori-
lor a crescut continuu în perioada 1989-1999. Numărul tractoarelor a crescut de
1,27 ori (de la 129 mii bucăţi la circa 164 mii bucăţi). Sectorul privat deţine ponderi
importante atât la tractoare, cât şi la maşini agricole, în anul 1999 numărul
acestora reprezentând circa 84% din totalul de tractoare şi circa 87% la pluguri
pentru tractor. Numărul de combine este în scădere, sectorul privat deţinând
63,2%. Numărul plugurilor, grapelor cu disc, semănătorilor şi remorcilor agricole a
crescut de 1,5 ori, iar ponderea cea mai mare este deţinută de sectorul privat.
Deşi parcul de tractoare şi maşini agricole a crescut continuu în perioada 1989-

1997, totuşi nivelul de dotare existent este departe de a fi în măsura să asigure
efectuarea optimă a lucrărilor.
Serviciile de transport sunt prestate de societăţi de tipul AGROAUTO.
Fostele ITSAIA au fost transformate în societăţi comerciale conform Legii nr.
15/1990, statul fiind acţionarul majoritar. Din 1990, acestea au fost supuse unui
proces de restructurare continuă şi privatizare, astfel încât peste 90% din acest
sector este privatizat, desfăşurând activităţi eficiente pe baza contractelor încheia-
te cu agenţii economici din agricultură şi industrie alimentară. Cumulate, serviciile
de mecanizare şi transport sunt privatizate în proporţie de 89% (1.625 societăţi
dintr-un total de 1.813).
Producţia şi comercializarea de îngrăşăminte chimice se realizează în
cadrul a zece mari societăţi comerciale: Amonil SA Slobozia, Azomureş SA Târgu
Mureş, Turnu SA Turnu Măgurele, Doljchim SA Craiova şi Sofert SA Bacău, Azo-
chim SA Piatra Neamţ, Fertilchim SA Năvodari, Nitramonia SA Făgăraş, Romfos-
fochim SA Valea Călugărească, Archim SA Arad. Din 10, două au fost închise prin
hotărâre a Guvernului (Romfosfochim şi Archim). Cele rămase, lucrează doar cu o
parte din capacitatea de producţie disponibilă, MAA pledând pentru privatizarea
altor două societăţi. Monitorizarea sectorului îngrăşămintelor chimice şi al
produselor de uz fitosanitar sunt supervizate de Agenţia Naţională Fitosanitară.
Producţia de îngrăşăminte chimice şi antidăunători s-a redus în mod
constant în ultimii zece ani. Conform datelor prezentate în Anuarul Statistic al
României, 1998, producţia de îngrăşăminte chimice a scăzut în decurs de cinci
ani cu 40%, iar producţia de antidăunători s-a înjumătăţit. Începând din anul 1989,
cu mici variaţii anuale, se manifestă o tendinţă vizibilă de reducere a consumurilor
de îngrăşăminte de provenienţă industrială. Dacă până în anul 1989, în agricultură
erau utilizate 1.200-1.300 mii tone îngrăşăminte chimice, începând cu anul 1991,
cantităţile folosite au scăzut drastic, în 1999 atingând nivelul de 25% faţă de 1989
(cca 300 mii tone s.a.). Structura consumului de îngrăşăminte pe categorii s-a
menţinut constantă, azotul reprezentând în medie 66% din total NPK,
îngrăşămintele chimice cu fosfor (P2O5) 30%, iar cele cu potasiu (K2O) cca 4%.
Tabelul 4.10
Structura consumului de îngrăşăminte chimice pe categorii

mii tone s.a.
Specificare 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Total NPK, din care: 1245 1355 464 422 538 479 470 435 404 384 305
•N 829 906 275 258 346 313 306 268 262 254 230
• P2O5 361 354 145 133 165 149 149 153 129 115 63
• K2O 55 95 44 31 27 17 15 14 13 15 12
Sursa: Anuarul statistic al României, 1998 şi Buletin informativ al MAA nr. 12/1999.
În sectorul privat se remarcă o creştere a consumului de îngrăşăminte

chimice cu cca 70 mii tone în 1997 faţa de 1992. Ponderea consumului sectorului
privat în consumul total reprezenta 50% în anul 1992, dar după cinci ani,
ponderea acestuia crescuse la 71%. Îngrăşămintele naturale au reprezentat în
perioada analizată un apanaj al sectorului privat, deoarece consumurile din acest
sector au crescut de la 80% din total în anul 1992 la 94% în 1997 (tabelul 4.10).
În perioada 1993-1999, consumul de pesticide s-a redus la aproape jumă-
tate, de la 16.141 tone s.a. la 8.510 tone s.a. în perioada 1993-1999. Aceasta
scădere se datorează utilizării unor cantităţi din ce în ce mai reduse de insecticide
şi fungicide. Erbicidele au scăzut într-un ritm mai lent, cu aproximativ 1.000 tone,
ceea ce reprezintă o scădere de doar 20% în perioada 1993-1999 (tabelul 4.11).
Tabelul 4.11
Situaţia consumului produselor de uz fitosanitar 1993-1999

tone s.a.
Specificare 1993 1994 1995 1996 1997 1998 30 iunie 1999
Consum pesticide, din care: 16141 15043 13981 11678 9070 12652 8510
• insecticide 2486 2369 2633 1926 1747 2040 1104
• fungicide 8726 9197 7491 5691 3325 6045 3466
• erbicide 4928 3476 3857 4061 3997 4566 3939
Sursa: MAA, 1999.
Principalele cauze care au determinat scăderea consumului de îngrăşă-

minte chimice sunt: inexistenţa unei pieţe funcţionale a inputurilor de provenienţă
industrială, adaptată noilor structuri de proprietate din agricultură; accentuarea în
timp a decalajului dintre ritmul de creştere a preţurilor produselor de provenienţă
industrială şi a celor agricole în defavoarea celor din urmă; o puternică decapitali-
zare a unei mase largi de producători agricoli; perpetuarea până în anul 1997 a
unui sistem ineficient de susţinere financiară a producătorilor agricoli, sistem care
a defavorizat net agricultorii privaţi. De asemenea, trebuie subliniat faptul că recol-
tele realizate după 1990 înregistrează randamente scăzute şi datorită utilizării în-
grăşămintelor în cantităţi foarte mici. Existenţa unei fertilităţi naturale a solului,
aflate în scădere, nu va putea fi compensată decât prin sporirea cantităţilor de
îngrăşăminte alocate.
Medicamentele şi materialele de uz sanitar-veterinar sunt produse şi
comercializate prin canale private. Standardele de calitate a produselor oferite,
precum şi serviciile prestate de sectorul privat sunt supervizate de către Agenţia
Naţională Sanitar-Veterinară, sub autoritatea MAA. Deoarece intenţia MAA este
de a diminua implicarea statului în acest domeniu, la nivel local, specialiştii au fost
încurajaţi în a presta serviciile de specialitate pe baze private. Cei rămaşi în
reţeaua ANSV urmează a monitoriza activitatea desfăşurată. Acesta este şi cazul
specialiştilor din serviciul de inspecţie a protecţiei plantelor.
Serviciile de reproducţie şi selecţie a animalelor prestate de către stat
sunt sub controlul şi coordonarea Agenţiei Naţionale pentru Ameliorare şi Repro-
ducţie în Zootehnie (ANARZ). Pentru crescătorii de porcine şi păsări, aceste ser-
vicii sunt prestate de câteva complexe de creştere a porcinelor (de tip COMSUIN,
SUINPROD, SUINTEST) şi a păsărilor (AVICOLA). Doar o treime din aceste com-
plexe a fost privatizată. Acest domeniu este încă în plin proces de reorganizare,
urmând a fi promovate acte normative importante: Legea zootehniei şi Legea
privind protejarea fondului genetic naţional.
În domeniul serviciilor de îmbunătăţiri funciare şi irigaţii autoritatea naţi-
onală este Regia Autonomă a Îmbunătăţirilor Funciare. Din cele şapte foste regii
autonome din subordinea MAA, este singura nereorganizată. În acest sens, ur-
mează a se promova un act normativ de reorganizare a RAIF în societate naţio-
nală. Conform OUG nr. 147/1999, administrarea sistemelor de irigaţii se va realiza
direct de către proprietarii terenurilor, prin transferul acestei responsabilităţi către
asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii care urmează a se înfiinţa.
Producţia, condiţionarea, păstrarea şi comercializarea seminţelor certi-
ficate sunt reglementate de Legea nr. 75/1995, care prevede că aceste activităţi
nu pot fi efectuate decât de agenţi acreditaţi – persoane fizice sau juridice. Certifi-
carea se realizează de către MAA, în scopul păstrării calităţii seminţelor. Soiurile
şi varietăţile care se pot utiliza sunt cuprinse în Registrul naţional şi în lista oficială
anuală. Importul şi exportul de seminţe certificate se realizează cu avizul MAA.
UNISEM şi SEMROM sunt unităţile specializate în producerea şi comercializarea
seminţelor certificate. Ambele sunt în portofoliul FPS, fiind propuse spre privatiza-
re. UNISEM este specializată în seminţe mici – legume şi flori, fiind 70% în pro-
prietatea statului. SEMROM este specializată în seminţe de cereale, plante tehni-
ce şi furaje. A fost divizată în cinci unităţi regionale, în scopul accelerării privatiză-
rii. Una dintre subunităţi (SEMROM Muntenia SA) a fost deja privatizată. Societăţi-
le SEMROM şi UNISEM, de producere şi comercializare a seminţelor, nu au fost
organizate şi privatizate rapid. Această tergiversare a avut efecte negative în sec-
torul productiv: cu toate că în ultimii ani din bugetul Ministerului Agriculturii şi Ali-
mentaţiei s-au alocat sume importante pentru subvenţionarea a 37% din preţul
principalelor soiuri de seminţe, consumul de sămânţă certificată în anul 1997, faţă
de nivelul anului 1990, reprezenta doar 81% pentru grâu, 72% pentru ovăz, 50%
pentru mazăre de câmp, 33% pentru porumb şi floarea-soarelui, 24% pentru
orzoaică şi 20% pentru soia.
Condiţionarea şi depozitarea cerealelor şi seminţelor oleaginoase re-
prezentau servicii prestate de către ROMCEREAL. Această regie autonomă a de-
ţinut întreaga capacitate de depozitare a României (10,5 mil. tone), reprezentând
la acea dată un furnizor de inputuri, servicii de depozitare şi condiţionare, precum
şi de fonduri. În anul 1996 este divizată în Agenţia Naţională a Produselor Agri-
cole (ANPA) şi 41 de COMCEREAL-uri, care au acţionat ca 41 de mici monopo-
luri, deţinute în proporţie de 70% de FPS şi de 30% de FPP-uri. ANPA a preluat
30% din capacitatea de depozitare a fostului ROMCEREAL, în timp ce COM-
CEREAL-urile au preluat 70%. La începutul lui 1997, ANPA s-a reorganizat, ceea
ce a condus la apariţia a 29 de noi societăţi comerciale de tip CEREALCOM.
ANPA a fost reorganizată în 1998 în vederea privatizării, ca Societate Naţională a
Produselor Agricole. Până la finele anului 1999, din 71 de societăţi prestatoare de
comerţ cu cereale, 66% erau privatizate, iar cca 6% în lichidare juridică.
Alte servicii includ serviciile de depozitare a fructelor şi legumelor, serviciile

de aprovizionare pentru producătorii de in şi cânepă, creşterea viermilor de
mătase etc. Din 429 societăţi, 42% erau privatizate, iar 10% în lichidare juridică.
Tabelul 4.12
Stadiul privatizării amontelui

Societăţi comerciale Număr total Privatizate În lichidare În lichidare
juridică administrativă
Servicii de mecanizare şi transport 1813 1625 45 2
RAIF 1 0 0 0
UNISEM 1 0 0 0
SEMROM 5 1 0 0
COMCEREAL & CEREALCOM 71 46 4 0
Alte activităţi 429 179 46 8
Sursa: FPS, 1999.
În afară de societăţile comerciale privatizate, în amonte au apărut o serie de

societăţi comerciale înfiinţate cu capital privat. Astfel, sectorul privat şi-a mărit
ponderea în consumul total al materiilor prime oferite de amonte.
Tabelul 4.13
Ponderea sectorului privat în sectorul de mecanizare (%)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Tractoare 4,8 16,5 26,5 35,2 47,1 55,2 59,0 69,0 84,6
Semănători 0,5 2,6 9,8 26,4 41,2 50,9 53,6 66,4 86,7
Combine 0,1 0,7 1,7 4,2 16,5 27,6 32,6 47,9 84,2
autopropulsate
Sursa: Comisia Naţională de Statistică, 1998.
Tabelul 4.14
Ponderea sectorului privat în consumul de îngrăşăminte (%)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Îngrăşăminte chimice folo- 9,2 49,6 49,8 56,3 60,8 65,1 65,1 70,8 73,0
site în agricultură, din care:
N 11,0 52,0 53,5 59,0 63,9 68,0 67,5 71,8 73,6
P 7,7 48,3 44,4 52,1 55,0 59,7 61,4 69,0 70,4
K 3,7 38,6 41,9 48,1 52,9 60,0 57,1 69,2 80,0
Îngrăşăminte naturale 53,0 81,5 80,1 84,7 86,6 89,9 91,4 94,2 95,0
folosite în agricultură
4.2.5. Privatizarea în industria alimentară

Societăţile comerciale din industria alimentară au fost cuprinse în procesul
de privatizare, prin divizarea capitalului social în 70% acţiuni în proprietatea statu-
lui, reprezentat de FPS şi 30% proprietate privată, în administrarea FPP-urilor.
Restructurarea agenţilor economici la care statul este acţionar majoritar re-
prezintă un proces de preprivatizare. Accelerarea ritmului de privatizare în anul
1998, a avut drept scop creşterea competitivităţii societăţilor respective atât pe
piaţa internă, cât şi pe cea externă. Restructurarea propriu-zisă include vânzarea
de active, restructurarea managementului şi a resurselor umane. În anul 1998 s-
au aprobat programe de restructurare a societăţilor din aval, din subsectoarele
cărnii, laptelui, zahărului şi a industriilor de morărit-panificaţie. În anul 1999, obiec-
tivul major a fost de finalizare a procesului de privatizare, dar fiind un obiectiv mult
prea ambiţios, a fost reprogramat pentru anul 2000. A fost aproape realizat în
industria uleiurilor şi grăsimilor comestibile (94%) şi în industria de morărit-pani-
ficaţie (90%). Pentru realizarea acestui obiectiv în anul 2000, MAA şi-a propus uti-
lizarea tuturor metodelor de privatizare. Codul CAEN cuprinde pentru aval ur-
mătoarele:
EA Industria de prelucrare
15 Industria alimentară şi a băuturilor
151 Producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii
152 Prelucrarea şi conservarea peştelui şi a produselor din peşte
153 Prelucrarea şi conservarea fructelor şi legumelor
154 Producţia uleiurilor şi grăsimilor vegetale şi animale
155 Fabricarea produselor lactate
156 Fabricarea produselor de morărit, a amidonului şi produselor din
amidon
157 Fabricarea produselor pentru hrană a animalelor
158 Fabricarea altor produse
159 Fabricarea băuturilor
16 Tutun
EL - 2953 Fabricarea utilajelor pentru prelucrarea produselor alimentare,
băuturilor şi tutunului
Complexele de creştere a animalelor au fost incluse în programul de privati-
zare în masă, dar a existat un interes scăzut al cetăţenilor pentru a schimba cu-
poanele nominale cu acţiuni la aceste societăţi. Nici salariaţii sau managementul
nu au optat pentru metoda MEBO, dată fiind dimensiunea şi ineficienţa acestor
societăţi. Din 100 de complexe, doar două se privatizaseră în 1996. La finele anului
1999, din 54 de societăţi COMSUIN, SUINPROD sau SUINTEST şi 56 societăţi
AVICOLA se privatizaseră doar 30%. Cea mai mare parte au datorii uriaşe către
stat sau furnizorii de furaje. Din numărul total al complexelor de creştere a
porcinelor, 17 se privatizaseră şi 26 erau în lichidare judiciară. 17 AVICOLA sunt
privatizate, 24 sunt în lichidare juridică şi 6 în lichidare administrativă.
Pe ansamblul industriei alimentare ponderea privatizării este de 63% (279
societăţi dintr-un total de 440), faţă de vara anului 1998, când acest procent era
de doar 43,6%. Cel mai scăzut grad de privatizare se înregistrează în industria
peştelui (20%), a conservelor de fructe şi legume (28%), precum şi a cărnii (43%).
Tabelul 4.15
Stadiul privatizării industriilor de prelucrare

Cod Industria de prelucrare Număr total Privatizate Lichidar Lichidare ad-
CAEN de societăţi e juridică ministrativă
151 Industria cărnii 63 24 8 0
152 Industria peştelui 45 9 5 0
153 Industria conservelor legume-fructe 35 10 7 1
154 Ind. uleiuri şi grăsimi 17 16 0 0
155 Industria laptelui 53 36 0 0
156 Morărit-panificaţie 78 71 0 0
158 Industria zahărului 38 24 8 0
159 Ind. berii 38 33 1 1
159 Industria vinului 61 43 0 0
EL - Echipamente 12 10 0 0
2953
Industria alimentară 440 279 29 2
Sursa: FPS, 1999.
Din punct de vedere al formelor de proprietate, statul este acţionar majoritar

în industria tutunului, peştelui, conservelor, iar sectorul privat este extrem de
dinamic în domeniul industriei uleiurilor şi grăsimilor comestibile şi în industria de
morărit-panificaţie. Din punctul de vedere al ponderii în structura de producţie
apar o serie de diferenţe, deoarece industriile de prelucrare au reprezentat un ca-
dru concurenţial favorabil dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (tabelul 4.16).
Tabelul 4.16
Ponderea sectorului privat în numărul total al societăţilor din aval

Industrii de prelucrare Număr total de so- Din care în % în totalul
cietăţi comerciale sectorul privat societăţilor
nr. nr. %
Ind. cărnii 1.993 1.805 90,6
Ind. peştelui 42 25 59,5
Ind. conservelor legume-fructe 111 57 51,4
Ind. uleiurilor comestibile 548 538 98,2
Ind. laptelui 580 512 88,3
Industrii de prelucrare Număr total de so- Din care în % în totalul

cietăţi comerciale sectorul privat societăţilor
nr. nr. %
Morărit-panificaţie 4.591 4.402 95,9
Drojdie 6 3 50,0
Ind. zahărului 170 149 87,6
Ind. produselor din zahăr 1.014 944 93,1
Ind. berii 135 120 88,9
Băuturi alcoolice 552 502 90,9
Alcool 106 83 78,3
Vin 704 553 78,6
Băuturi răcoritoare 1.126 1.088 96,6
Tutun 10 4 40,0
Total 11.688 10.785 92,3
Sursa: MAA, 1999.
Tabelul 4.17
Ponderea sectorului privat în producţiile obţinute

Produse 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Carne tăiată 5,1 5,8 27,0 40,1 37,2 47,8 38,7
Preparate carne 38,0 14,9 45,1 53,1 53,3 67,2 67,8
Uleiuri comestibile --- 6,3 7,0 14,7 15,2 62,7 66,9
Brânzeturi 0,1 14,2 13,5 36,2 36,2 62,3 56,5
Făină de grâu şi secară --- 21,9 43,1 60,4 62,2 83,1 77,7
Pâine 7,4 9,4 32,6 55,5 60,6 74,8 80,8
Biscuiţi --- 14,8 30,2 59,1 44,2 79,8 88,7
Zahăr şi produse --- 28,3 43,1 52,0 50,8 55,5 79,5
Vin 0,2 53,5 70,9 64,8 61,7 63,9 22,5
Bere 4,1 12,0 12,1 24,1 38,1 66,7 61,5
Din analiza tabelelor 4.16 şi 4.17 se desprind următoarele concluzii privind

sectorul privat din aval:
• În industria cărnii, 91% din societăţi produc doar 39% din carnea tăiată în
abatoare şi 68% din preparatele din carne;
• În industria uleiurilor comestibile, 98% din societăţi obţin 67% din
producţia totală;
• În industria laptelui, 88% din societăţi obţin 56% din producţia totală de
brânzeturi;
• 96% din fabricile de morărit-panificaţie produc 78% din făină, 81% din
producţia de pâine şi 89% din cea de biscuiţi;
• 90% din fabricile de zahăr şi produse zaharoase obţin 80% din producţie;
• 79% din societăţile producătoare de vin produc doar 22% din producţia
totală;
• 89% din fabricile de bere sunt furnizoarele a 61% din producţie.
Rezultă din această analiză faptul că sectorul privat este încă în stadiu
incipient de dezvoltare, rezultate mai bune înregistrându-se doar în industria de
morărit-panificaţie şi în cea a zahărului. Dacă agregăm rezultatele obţinute în
analiza după formele de proprietate şi în analiza după structura de proprietate,
societăţile private de morărit şi panificaţie par să fie şi chiar sunt o “poveste de
succes” a economiei româneşti faţă de celelalte subsectoare ale avalului.
4.2.6. Privatizarea întreprinderilor din lanţul distribuţie en-gros şi en-detail

Reţelele de depozitare sau refrigerare a legumelor şi fructelor s-au confrun-
tat încă din primii ani ai tranziţiei cu o capacitate de depozitare supradimensiona-
tă, care nu corespundeau standardelor şi în consecinţă nu au putut fi gestionate în
condiţii de eficienţă economică. Costurile de depozitare fiind mari, majoritatea
proprietarilor le închiriază pentru depozitarea produselor nealimentare cu o valoa-
re mai ridicată faţă de cele alimentare, şi în al căror preţ de comercializare se pot
include costurile de depozitare ridicate. Parte din spaţiile de depozitare au fost
privatizate, iar parte au fost închiriate.
Mulţi producători îşi desfac propria producţie direct pe piaţa ţărănească, plă-
tind spaţii special amenajate în cadrul pieţelor stradale, în timp ce alţii preferă să
vândă în spaţii neamenajate, în perimetrul zonelor comerciale, deoarece costul
spaţiilor amenajate nu justifică facilităţile pe care le oferă acestea. Pieţele ţără-
neşti se caracterizează prin inexistenţa unor facilităţi de transport şi depozitare.
Majoritatea pieţelor sunt proprietate a municipalităţilor locale. O mică parte sunt
privatizate, fapt care se observă în gama sporită de facilităţi pe care le oferă pro-
ducătorilor agricoli ce se hotărăsc să apeleze la acestea. Micii producători deţin
un important segment de piaţă în cazul legumelor şi fructelor, laptelui şi produse-
lor lactate, pe care le desfac în pieţele stradale, precum şi în cazul cerealelor şi
animalelor vii, comercializate în târguri şi oboare.
Până în anul 1993, nu a existat un sistem de colectare şi distribuţie en-gros.
Această situaţie a reprezentat un factor de limitare a eficienţei activităţii de co-
lectare, depozitare şi transport al produselor agroalimentare. Astfel se explică de
ce în anumite comunităţi, tractoarele disponibile erau şi încă mai sunt utilizate în
special în activităţi de transport şi mai puţin în lucrări ale câmpului. Fără un sistem
en-gros, oferta este fluctuantă, calitatea produselor este afectată, iar preţurile sunt
extrem de diferenţiate între diferite zone ale ţării. În 1993, Piaţa de Gros Bucureşti
- PGB a fost creată special pentru fructe, legume şi flori. La finele anului 1997,
s-au deschis în mod oficial patru hale, care se întind pe o suprafaţă de 16 ha. În
investiţia totală de 30 milioane USD, s-a inclus şi un proiect mai mic de moderni-
zarea a patru pieţe stradale din Bucureşti: Matache, Obor, Rahovei şi Mureş. În
1995, s-au deschis şase pieţe en-gros de legume şi fructe în Arad, cu sprijin
PHARE. Alte două proiecte urmează a fi realizate în Cluj şi Iaşi. Aceste reţele de
distribuţie sunt utilizate de către producători într-o mică măsură datorită unui
autoconsum ridicat pentru majoritatea produselor agroalimentare şi preferinţei de
a desface în mod direct pe piaţa ţărănească a propriilor produse.
Concurenţa în lanţul de distribuţie en-gros a sporit prin apariţia unor super-
marketuri ca “Metro”, “La Fourmi” şi “Mega Image”. În România, volumul mărfurilor
comercializate prin aceste reţele este de doar 1-2% din totalul mărfurilor comerci-
alizate, în timp ce în ţări ca Marea Britanie acest procent este de 60%, iar Ger-
mania de 42%.
Din 1992, bursele de mărfuri au început să apară, în baza Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale. Un act normativ cu referire specială la acestea s-a
adoptat abia în 1997. În prezent există 13 burse de mărfuri, în toate regiunile
agrogeografice.
Conform datelor furnizate de Comisia Naţională de Statistică, în 1997, co-
merţul cu produse alimentare, băuturi şi produse din tutun în magazine specializa-
te a fost de 9.372 mld lei, din care ponderea sectorului privat a fost de 74,4%
(6.971 mld. lei).
În ceea ce priveşte comerţul en-detail pe grupe de mărfuri, ponderea
sectorului privat în comerţul cu mărfuri alimentare a cunoscut o creştere rapidă de
la 0,4% în 1990, la 46% în 1992, iar în 1997 la 84% (tabelul 4.18).
Tabelul 4.18
Comerţ en-detail cu mărfuri alimentare (mld. lei, preţuri curente)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Total, din care: 141 298 737 2431 5532 8363 12144 28722
sector privat 0,6 52 341 1752 4093 6423 9217 24164
% 0,4 17,6 46,3 72,1 74,0 76,8 75,9 84,1
4.3. Evaluarea stadiului privatizării societăţilor de producţie

şi prelucrare din agricultură
4.3.1. Situaţia sectorului de producţiei şi prelucrare în decembrie 1996
4.3.1.1. Situaţia generală a agriculturii

România este prin tradiţie una din principalele economii agricole din Europa
Centrală şi de Răsărit. Agricultura este un sector important în cadrul economiei,
contribuţia sa la PIB fiind în medie de 20% în perioada 1990-1997; contribuţia
agriculturii în PIB a crescut astfel cu 50% în comparaţie cu anul 1989 (13.7%). Din
anul 1998, contribuţia sa la PIB a scăzut treptat. Gradul de ocupare a forţei de
muncă în agricultură rămâne relativ înalt, respectiv 33-37% din total populaţie
ocupată în agricultură, România situându-se astfel pe al doilea loc din Europa în
această privinţa (după Albania). În contrast, sectoarele agricole ale altor ţări din
Europa Centrală şi de Răsărit contribuie cu 5-10% la PIB, iar forţa de muncă
ocupată în agricultură reprezintă între 6,5% în Republica Cehă şi 25% în Polonia.
Împreună cu industria alimentară, activităţile agricole reprezintă aproximativ un
sfert din PIB-ul ţării şi mai mult de un sfert din total populaţie ocupată.
4.3.1.2. Principalele subsectoare, caracteristici principale

Ponderea mare a agriculturii în economia României se datorează, printre al-
tele, abundenţei de resurse naturale. Două treimi din suprafaţa României este re-
prezentată de terenul agricol. Mai mult de 80% din terenul agricol este reprezentat
de suprafaţa arabilă, bogată în cernoziom, ceea ce face ca o bună parte din
suprafaţă să fie cultivată cu cereale şi alte culturi care se pretează climatului
temperat. În câmpie, pe cea mai mare parte a terenului se cultivă porumb, grâu,
orz, floarea-soarelui şi sfeclă de zahăr. În regiunile de deal, pe lângă porumb se
întâlnesc vii şi livezi, iar pe văile râurilor legume (în special cartofi, varză şi roşii).
Marele sector cerealier aprovizionează un sector zootehnic de mărime medie,
specializat în creşterea porcinelor, a păsărilor şi taurinelor. România e, de
asemenea, un producător important de fructe şi struguri (în special pentru vin).
Culturi de câmp. După anul 1991 s-a dezvoltat un mare sector privat de
producţie, în urma restituirii terenului foştilor proprietari până la o limită de 10
ha/persoană îndreptăţită şi a distribuirii de pământ către cei care nu au fost pro-
prietari, cum ar fi funcţionarii de stat. Din totalul de 14,8 milioane hectare de teren
agricol, din care 9,6 milioane ha îl reprezintă terenul arabil, 9,34 milioane ha (te-
ren agricol) se afla în proprietate privată în anul 1996, cu o mărime medie a pro-
prietăţii de 2,35 ha pe proprietar. Sectorul privat includea peste 3,6 milioane pro-
prietari individuali, 3.759 asociaţii juridice private de producători, 15.107 asociaţii
familiale (înfiinţate pe baze informale) şi societăţi comerciale private. În tabelul
4.19 se prezintă structura suprafeţelor de teren pe diferite tipuri de unităţi agricole.
Tabelul 4.19
Distribuţia terenului privat pe tipuri de unităţi (1996-2000)

Fermieri Individuali Asociaţii juridice Asociaţii familiale Total Sector Privat
1996 2000 Modi- 1996 2000 Modi- 1996 2000 Modi- 1996 2000 Modi-
ficare ficare ficare ficare
Nr. de ferme (000) 3,625 4,259 17% 3.8 3.7 -1% 15.1 6.8 -55% 3,644 4,270 17%
Supr. (milion ha) 8.3 10.1 20% 1.8 1.6 -9% 1.44 0.65 -55% 11.54 12.29 7%
Mărime medie a 2.3 2.36 3% 466 427 -8% 95 95 0% 3.2 2.9 -9%
fermei (ha)
% din total (ha) 72.3 81.8 13% 15.2 12.9 -15% 12.5 5.3 -58% 100
Din 1996 până în anul 2000, suprafaţa totală a sectorului privat a crescut cu
7%, în timp ce numărul de ferme a crescut cu 17% în aceeaşi perioadă. Astfel că
dimensiunea medie a exploataţiei agricole a scăzut cu 9%. În afara celor de mai
sus, societăţile comerciale agricole private reprezintă un tip distinctiv de unităţi
agricole, care lucrează pământul aflat în proprietatea particularilor pe baza unui
contract de arendare. Deşi suprafaţa acestor unităţi nu apare în datele statistice

oficiale, conform unor evidenţe neoficiale, ele deţineau în anul 2000 aproximativ
1% din suprafaţa agricolă privată.
În anul 1996, sectorul privat coexista alături de un puternic sector de stat,
care îi făcea concurenţă, cuprinzând 477 ferme de stat (foste IAS-uri), care ocu-
pau 1,7 milioane ha teren agricol (11,5% din total), din care 1,53 milioane ha teren
arabil (15,9% din total). Din această suprafaţă, 0,56 milioane ha aparţineau pro-
prietarilor privaţi care (prin lege) nu aveau voie să îşi ia înapoi pământul până în
anul 1999 cel mai devreme. O a doua rundă de restituire a pământului a fost ini-
ţiată în anul 2000, permiţând restituirea până la o limită de 50 ha teren agricol; a-
ceasta a permis proprietarilor să-şi retragă pământul din fermele de stat. Acest lu-
cru va afecta situaţia fermelor de stat care au inclus în proprietatea lor terenurile
confiscate în trecut în mod abuziv, suprafaţa lor urmând să se reducă până la 0,8-
1,0 milioane ha, această suprafaţă reziduală fiind suprafaţa care nu a fost re-
vendicată de nici un fost proprietar.
În anul 1996, producţia agricolă primară provenea în mare măsură din
sectorul privat, atât în ceea ce priveşte producţia vegetală, cât şi cea animală:
83% din total cereale, 81% din sfecla de zahăr, 68% din producţia de cartofi, 95%
din producţia de legume, 94% din lapte, 72% din total carne (88% carne de vită,
65% carne de porc şi pasăre). Totuşi, statul deţinea o pondere foarte mare în total
producţie comercializată. În plus, influenţa statului s-a menţinut la cote înalte în
ceea ce priveşte activităţile de depozitare, prelucrare şi achiziţie. Unităţile de stat
achiziţionau peste 90% din producţia de cereale şi peste 80% din producţia de
carne disponibilă pentru vânzare (din care o mare parte era produsă de către
unităţile de stat).
Fermele de porci şi păsări erau organizate în 109 complexe supradimen-
sionate care produceau aproximativ 40% din carnea de porc şi 30% din carnea de
pasăre a ţării, care deserveau în mare măsură pieţele urbane. Performanţa lor
tehnică era slabă în comparaţie cu mediile europene (în termeni de conversie),
ceea ce a condus la deteriorarea situaţiei lor financiare. Performanţele lor nu s-au
îmbunătăţit nici ca urmare a subvenţiilor masive şi a fondurilor de “restructurare”
primite în decursul anilor. Deşi cu o mărime mai mică decât marile firme industria-
le, fermele de porcine şi păsări reprezentau 8% din totalul pierderilor înregistrate
în 1996 de întreprinderile cu cele mai mari pierderi din România.
Sectorul de depozitare a cerealelor era reprezentat de ani de zile de către
gigantul monopson al grânelor aflat în proprietatea statului, ROMCEREAL. Până
la divizarea sa, ROMCEREAL deţinea întreaga capacitate de depozitare a ce-
realelor din ţară, de 10 milioane de tone (incluzând peste 4 milioane de tone ca-
pacitate siloz) şi acţiona ca principal furnizor de inputuri, distribuitor de credit di-
recţionat, agent de achiziţionare de cereale, depozitare şi de marketing. În acest
mod, Guvernul menţinea un control deplin asupra pieţei cerealelor, împiedicând
pătrunderea sectorului privat pe piaţa inputurilor şi a cerealelor. La începutul anu-
lui 1996, ROMCEREAL s-a divizat în 44 societăţi comerciale (COMCEREAL) care
au preluat 65% din capacitatea totală de depozitare. Aceste societăţi au rămas cu
capital majoritar de stat şi exercitau un monopol efectiv pe plan local, judeţean.

Restul de 35% din capacitatea de depozitare în afara fermei a fost preluat de că-
tre Agenţia Naţională a Produselor Agricole (ANPA). Controlul statului exercitat
prin Romcereal a fost astfel continuat prin ANPA care şi-a rezervat silozurile cu
cel mai bun statut şi localizare din ţară. În cele din urmă, ANPA s-a divizat de ase-
menea în 29 societăţi comerciale independente (CEREALCOM-urile, tot cu capital
majoritar de stat). Până la începutul anului 1997, pe piaţă funcţionau 73 de socie-
tăţi de depozitare a cerealelor.
Întreprinderile furnizoare de inputuri la începutul anului 1997 erau repre-
zentate în principal de către AGROMEC-uri (care asigurau servicii mecanice pen-
tru pregătirea solului), furnizorii de seminţe, furnizorii de îngrăşăminte, pesticide şi
erbicide, transport pentru agricultură, irigaţii, creşterea animalelor. Inputurile chi-
mice erau furnizate în principal în mod direct de către sectorul industrial sau firme-
le private specializate. Cele 1428 de AGROMEC-uri (existente în anul 1997) au
moştenit parcul de maşini uzate fizic şi moral al regimului socialist, care au con-
tinuat să se deterioreze, diminuându-se în mod continuu capacitatea lor de a
presta servicii. Ele au suferit pierderi financiare uriaşe şi nu au putut înlocui trac-
toarele, combinele, remorcile şi alte echipamente. Cea mai mare parte a produc-
ţiei de seminţe pentru comercializare produse în România se afla sub controlul
tehnic şi financiar al SEMROM (în cazul culturilor de câmp) şi UNISEM (legume,
flori şi cartofi). Acestea trebuiau să facă faţă din ce în ce mai mult provocărilor
venind din partea altor întreprinderi publice sau private. Evidenţele indicau faptul
că structura producerii de sămânţă era centralizată şi noncompetitivă, reflectând
dominanţa instituţională a statului, întărită de procedurile greoaie de omologare
care necesitau 1-3 ani pentru aprobarea de noi varietăţi şi limitau intrarea pe piaţă
a firmelor naţionale şi internaţionale. La începutul anului 1997, SEMROM s-a
divizat în 5 societăţi autonome cu capital majoritar de stat care funcţionau fiecare
pe o anumita rază.
Structura populaţiei ocupate în agricultură înainte de 1990 indică o cvasista-
bilitate în ceea ce priveşte numărul de salariaţi din sectorul agricol de stat (tota-
lizând aproximativ 525.000 persoane) şi din sectorul privat şi cooperatist (însu-
mând un total de 2.500.000 persoane). Începând cu anul 1992, ca rezultat al du-
blei influenţe în ceea ce priveşte restituirea proprietăţii funciare private şi reduce-
rea lentă a sectorului de stat, s-a manifestat o scădere a numărului de salariaţi din
sectorul de stat şi o creştere a ocupării forţei de muncă în sectorul privat (în speci-
al agricultura individuală). Prin urmare, personalul întreprinderilor de stat a scăzut
la 162.000 funcţionari în anul 1996, în timp ce peste 3.000.000 persoane au fost
“angajate” în sectorul privat.
4.3.1.3. Statut financiar, impact fiscal

La fel ca în cazul altor sectoare din economia românească, agricultura
suferă de indisciplină financiară, cauzată în mare parte de întreprinderile agricole
cu capital majoritar de stat sprijinite de băncile de stat. Performanţa economică în
scădere a întreprinderilor agricole aflate în proprietatea statului a fost reflectată în
deteriorarea performanţei lor financiare. Sectorul de stat era principalul beneficiar

al subvenţiilor directe, incluzând credite subvenţionate, până în anul 1996. Cu
toate acestea, întreprinderile de stat au fost incapabile să introducă nişte politici
financiare sănătoase şi să ramburseze creditul şi dobânda aferentă, precum şi
datoriile restante care se tot acumulau. Expansiunea arieratelor a agravat situaţia
fluxului de numerar al firmelor din amontele şi avalul agriculturii. Pe măsură ce
disciplina financiară se deteriora, datoriile restante se înregistrau la buget, furni-
zori şi la băncile comerciale. Arieratele către bănci agravau situaţia legăturii foarte
delicate pe care marile unităţi agricole le aveau cu sectorul financiar: lanţul credi-
tului formal. Neafectat de legile falimentului şi menţinut în viaţă de către o infuzie
bugetară de mari dimensiuni, sectorul şi-a menţinut capacitatea de a genera anual
pierderi de aproximativ 400 miliarde lei, la preţurile din anul 1995.
Principalele categorii de societăţi agricole cu pierderi erau fermele de stat,
complexele de porci şi păsări, precum şi întreprinderile de depozitare a cerealelor.
O analiză efectuată de către Banca Mondială (E.D. Teşliuc, 2000) indică faptul că
în anul 1996, întreprinderile agricole de stat au avut o cifră totală de afaceri de
2.103 miliarde lei (în comparaţie cu 2.930 miliarde lei în 1995, ambele în preţuri
1995), au primit subvenţii de 183 miliarde lei (211 miliarde în 1995) şi au avut o
performanţă brută de -238 miliarde lei (-119 miliarde lei în 1995). Acest lucru
înseamnă că, în termeni reali, ele au înregistrat o pierdere netă fără subvenţii de
421 miliarde lei (330 miliarde lei pierdere în 1995). În acest mod, arieratele lor au
crescut la 1.193 miliarde lei (faţă de 1.067 miliarde în 1995).
Cifra totală de afaceri a întreprinderilor de stat în anul 1996 reprezenta
10,3% din total PIB agricol (ponderea agriculturii în total PIB) în timp ce pierderile
totale nete (fără subvenţii) reprezentau aproape 2,1% din GDP din agricultură. În
acelaşi mod, arieratele totale înregistrate în anul 1996 reprezentau aproximativ
5,9% din PIB în agricultură.
4.3.1.4. Situaţia sectorului privat şi necesităţile restructurării sectorului

de stat
Dominanţa canalelor de comercializare şi procesare a avut un profund efect
negativ asupra stimulentelor agricole cu care se confruntă producătorii, consuma-
torii şi potenţialii agenţi privaţi care încercau să pătrundă pe piaţa şi în sectorul de
prelucrare. Era prin urmare necesar un proces de privatizare care să permită
competiţia liberă, astfel încât să se reinstaureze disciplina în producţie, să se
stopeze declinul financiar al sectorului agricol de stat şi să se reducă povara pe
care agricultura o exercita asupra restului economiei.
Pachetul de acţiuni al statului în agricultură era deţinut în mod nominal de
către Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) care s-a înfiinţat în anul 1991 având împu-
ternicirea să renunţe la toate întreprinderile aflate în proprietatea statului în decurs
de şapte ani. La sfârşitul anului 1996, aproximativ 45% din portofoliul global FPS
fusese privatizat în principal prin două runde de “privatizare în masă prin
cupoane”, cea mai mare parte fiind reprezentată de întreprinderi mici şi mijlocii. În
cadrul acestei performanţe globale, privatizarea întreprinderilor agricole a fost
mult mai slabă. Doar 18% din întreprinderile eligibile pentru privatizare au fost ori
vândute ori privatizate prin schimbul de cupoane. Tabelul 4.20 prezintă pe scurt
această performanţă.
Tabelul 4.20
Situaţia privatizării întreprinderilor agricole în anul 1996

Tip de întreprindere Număr Capital (ROL bill.) Număr
total privatizate
Total Proprietatea statului
ROL bill. %
Ferme de Stat 490 6,683 4,237 63.4 0
Ferme de porci şi păsări 109 3,649 2,343 64.2 2
Depozitare cereale (COMCEREAL, 73 1,266 878 69.4 0
CEREALCOM)
Întreprinderi prestatoare de servicii 1,699 1,315 920 70.0 468
(AGROMEC)
Întreprinderi - comercializare seminţe 6 N.A. N.A. N.A. 0
TOTAL 2,377 12,913 8,378 64.9 470
Sursa: FPS.
Capitalul total al sectorului agricol de stat se ridica în anul 1996 la 12.913

miliarde lei, din care 8.378 miliarde se aflau în proprietatea statului. Deşi fermele
de stat nu au fost incluse în procesul de “privatizare în masă”, ele sunt incluse în
tabelul 4.20 în scopul de a da o imagine cât mai amănunţită a obiectivelor
privatizării din Programul ASAL.
4.3.2. Dispoziţiile ASAL privind privatizarea

Progresul realizat în privatizarea întreprinderilor agricole în cadrul Progra-
mului de Privatizare în Masă (PPM) a fost dureros de lent, iar privatizarea ferme-
lor de stat, care s-au aflat în afara PPM, a devenit o parte a programului Guvernu-
lui abia în anul 1997. Deoarece multe întreprinderi aflate în proprietatea statului
erau insolvabile, procesul continuării acumulării de noi pierderi şi datorii trebuia li-
mitat. O măsură iniţială în direcţia accelerării privatizării a fost stoparea restricţiilor
privind tranzacţiile de vânzare care limitau licitaţiile de pe piaţă şi reglementau
acest proces mai mult decât era nevoie. Trebuiau introduse măsuri mai flexibile
de privatizare, incluzând vânzarea de acţiuni sau active la licitaţie sau prin oferta
celui care oferea cel mai bun preţ la licitaţie. Au fost reduse restricţiile, cum ar fi
limitele preţului minim şi condiţiile de vânzare, cum ar fi cerinţa de a menţine un
anumit nivel al personalului şi de a efectua anumite investiţii.
Conceptele de privatizare şi lichidare au trebuit discutate îndelung şi în
amănunţime atât în faza de pregătire, cât şi de implementare. Datorită unei
diversităţi de situaţii care ar putea apărea în timpul procesului de privatizare, au
fost dezvoltate un număr întreg de definiţii privind privatizarea şi lichidarea, cum
se prezintă în caseta 8.
Caseta 8
Principalele caracteristici ale conceptelor de privatizare şi lichidare
a. Privatizarea unei întreprinderi. S-a convenit în general ca privatizarea unei întreprin-

deri să fie considerată încheiată atunci când sectorul privat a preluat efectiv controlul asupra
procesului de luare a deciziilor. În cazul unui investitor strategic, acest lucru se întâmplă când
această entitate (el/ea în cazul persoanelor individuale) a dobândit 51% din acţiuni. În cazul
micilor investitori, privatizarea este realizată atunci când 67% din acţiuni au fost preluate de
către sectorul privat (considerând că restul de 33% continua să fie deţinute de către stat).
b. Privatizarea unei ferme de stat. Pentru fermele de stat s-a convenit ca pentru tere-
nul rezidual (care rămâne după efectuarea celei de-a doua restituiri), principala atenţie să se în-
drepte asupra transferului gestiunii terenului agricol de la întreprinderile de stat în mâinile antre-
prenorilor privaţi. Acest lucru înseamnă că terenul statului trebuie să fie exploatat în mod privat,
pe bază de contract de concesionare sau de arendare pe termen lung între administratorul te-
renului de stat şi un investitor privat. Acest transfer poate să includă sau nu vânzarea de active
ale fermelor de stat. Pentru a permite aplicarea acestui concept, este obligatorie o separare an-
terioară a terenului exploatat de către ferma de stat de activele sale (evidenţiate ca un capital).
Apoi poate începe procesul de privatizare, considerând cele două opţiuni indicate mai sus.
c. Lichidarea. O întreprindere este considerată lichidată atunci când un proces de lichi-

dare (administrativă sau juridică) este ireversibil. Acest lucru înseamnă că autoritatea asupra
procesului respectiv a fost transferată ori unei Curţi de Justiţie ori unui lichidator privat, şi nu mai
este de competenţa proprietarului de capital majoritar.
c1. Lichidarea juridică. O întreprindere angrenată în lichidare juridică va fi considerată

ca fiind într-un proces ireversibil atunci când judecătorul sindic a fost numit de Curtea de Justi-
ţie, iar lichidatorul a fost numit de către judecătorul sindic. Începând cu acel moment, întreprin-
derea se află în afara controlului administrativ al oricărei instituţii guvernamentale.
c2. Lichidarea administrativă. Un proces de lichidare administrativă este considerat

ireversibil atunci când un lichidator profesionist a fost selecţionat în mod competitiv şi desemnat
printr-un contract comercial şi întreaga responsabilitate asupra capitalului/activelor a fost trans-
ferată lichidatorului respectiv.
4.3.2.1. Obiective şi termene limită

Programul a inclus un număr de măsuri şi obiective legate de privatizarea
societăţilor comerciale aflate în proprietatea statului implicate în producţia vegeta-
lă (fostele ferme de stat numite înainte IAS-uri sau FIAS), producţia zootehnică
(complexe de porcine şi păsări), întreprinderi de depozitare a cerealelor (repre-
zentate de întreprinderi de tip COMCEREAL şi CEREALCOM), companii presta-
toare de servicii, precum şi întreprinderi de comercializare a seminţelor
(SEMROM şi UNISEM).
Obiectivele privatizării au fost stabilite atât pentru perioada anterioară apro-
bării programului (şi împrumutului) de către board-ul Băncii, cât şi pentru perioada
de implementare, după cum urmează:
4.3.2.1.1. Obiective ale privatizării înainte de aprobarea

de către board-ul Băncii
Înainte de aprobarea programului de către board-ul Băncii, Guvernul Româ-
niei s-a angajat să ia o serie de măsuri preliminare în direcţia unui program amplu
de privatizare în agricultură, incluzând: (i) clarificarea statutului proprietăţii asupra
terenului deţinut de către fermele de stat (IAS-uri), (ii) pregătirea unei liste cu 75
FIAS-uri ocupând cel puţin 380.000 ha teren pentru eventuala privatizare sau iniţi-
ere a lichidării, (iii) pregătirea liniilor directoare pentru divizarea tuturor FIAS-urilor
în unităţi mai mici funcţionale care urmau a fi privatizate separat dacă sunt viabile
sau lichidate dacă nu erau viabile, (iv) începerea privatizării în sectorul zootehnic
cu un prim lot de 20 de unităţi de creştere a porcinelor şi a păsărilor, (v) reorgani-
zarea Agenţiei Naţionale a Produselor Agricole (ANPA) în minimum 8 societăţi
comerciale independente fiecare cu o capacitate maximă de depozitare de
300.000 tm, (vi) accelerarea ritmului privatizării în sectorul serviciilor pentru a se
ajunge la un număr total de cel puţin 600 companii privatizate, (vii) reorganizarea
SEMROM în unităţi mai mici, autonome, şi includerea UNISEM în programul de
privatizare.
Toate obiectivele de mai sus au fost atinse în cea mai mare parte şi la timp
după cum s-a convenit, astfel încât board-ul a aprobat programul.
4.3.2.1.2. Obiective ale privatizării pentru faza de implementare

(post-board)
Obiectivele privatizării convenite în cadrul programului au inclus: (i) privati-
zarea tuturor întreprinderilor de porci şi păsări; (ii) privatizarea a cel puţin 30 uni-
tăţi COMCEREAL şi pregătirea planurilor de privatizare (incluzând stabilirea pre-
ţului şi publicitatea necesară în vederea vânzării) pentru rest; (iii) privatizarea a cel
puţin 20 succesori ANPA (CEREALCOM-uri); (iv) privatizarea a cel puţin 1.500
întreprinderi de servicii agricole; (v) privatizarea tuturor companiilor care comer-
cializează seminţe (succesori SEMROM şi UNISEM); (vi) reorganizarea în unităţi
mai mici şi privatizarea a cel puţin 50 din lista celor 75 foste ferme de stat; (vii)
reorganizarea în unităţi mai mici şi planuri durabile pentru eventuala privatizare a
încă cel puţin 50 FIAS-uri, acoperind în total cel puţin 250.000 ha. În toate
cazurile, pentru acele întreprinderi unde procedurile de privatizare nu au reuşit
(din diverse motive care nu au depins de proprietar) alternativa la privatizare a
fost lichidarea (administrativă sau juridică, după caz), prin care s-a ajuns la o
situaţie ireversibilă care nu mai permitea o revenire la situaţia de dinainte a
întreprinderii (a se vedea şi secţiunea anterioară).
Termenul limită pentru atingerea obiectivelor de mai sus a fost stabilit în
comun de către Guvernul României şi Banca Mondială pentru luna iunie 1998.
În momentul începerii implementării Programului ASAL (în iunie 1997),
privatizarea capitalului şi activelor de stat era definită şi reglementată de Legea nr.
58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale amendată ulterior în anul 1992
şi 1996, Legea nr. 77/1994 privind asociaţiile de salariaţi şi personal de conducere
din societăţile comerciale în curs de privatizare, Legea nr. 55/1995 privind

accelerarea privatizării, cu amendamente ulterioare, şi Legea nr. 64/1995 privind
falimentul. Detalii cu privire la părţi din legislaţie şi principalele schimbări care au
avut loc în timpul implementării ASAL sunt prezentate în caseta 9.
Caseta 9
Cadrul legal existent şi schimbările pe parcursul implementării
Legea nr. 58/1991. Această lege a reprezentat prima lege privind privatizarea în Româ-
nia care a definit şi creat cadrul legal pentru transferul capitalului întreprinderii din sectorul de
stat către sectorul privat. Includea reglementări privind vânzarea de acţiuni sau active ale socie-
tăţilor comerciale către investitori privaţi (români sau străini), metode de privatizare, cadrul
instituţional pentru privatizare şi administrarea proprietăţii de stat şi private în timpul procesului
de privatizare (înfiinţarea Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) şi a cinci Fonduri de Proprietate
Privată regionale (FPP). Legea prevedea un proces din două etape: (i) transferul liber al "acţiu-
nilor" societăţilor comerciale (sub formă de certificate de proprietate) către cetăţeni români califi-
caţi, urmat de (ii) transferul acţiunilor către sectorul privat printr-una din măsurile de privatizare
stabilite de lege. Iniţial, cele cinci FPP-uri au primit 30% din totalul acţiunilor tuturor societăţilor
comerciale înregistrate, iar restul de 70% au fost reţinute de către FPS. Ulterior, vânzarea de
acţiuni sau active putea începe în mod legal. Legea a permis utilizarea metodelor de bază ale
privatizării utilizate în întreaga lume, şi anume: oferta publică, negocierea directă, strigarea şi
licitaţia sigilată, obligaţiuni emise de băncile de investiţii pe pieţele internaţionale de capital, sau
tipuri combinate ale metodelor de mai sus. Deşi legea a inclus prevederi moderne, una din prin-
cipalele impedimente în implementarea sa a fost menţiunea ca FPS era îndreptăţit să aleagă
metoda de privatizare în funcţie de condiţiile pieţei în momentul vânzării sau în momentul
începerii procesului de privatizare.
Legea nr. 77/1994. Cunoscută sub denumirea de "Legea MEBO" (MEBO = Manage-
ment/Employee Buy-Outs), această lege a reglementat cadrul şi condiţiile de participare la pri-
vatizarea unei societăţi comerciale a salariaţilor, directorilor, foştilor salariaţi şi a altor persoane
având aranjamente contractuale cu respectiva societate. Această lege a avut importanţa ei pen-
tru agricultură, deoarece permitea participarea producătorilor agricoli la privatizarea societăţilor
comerciale din acest sector (în special întreprinderile de mecanizare prezentau un interes
pentru producătorii agricoli în acea perioadă). Legea a introdus sistemul de "privatizare a
creditului", cu rambursare în rate pe termen mediu (până la 12 ani), cu dobândă mică (5-10%).
Legea nr. 55/1995. A apărut datorită ritmului lent al procesului de privatizare şi a inclus
un transfer real şi liber al "acţiunilor" reprezentând partea de 30% a societăţilor comerciale de
stat şi vânzarea acţiunilor emise de către respectivele societăţi comerciale. Această lege a ini-
ţiat "Programul de Privatizare în Masă" care a inclus un transfer liber al capitalului către popu-
laţie în valoare de aproximativ 300 de dolari per recipient calificat.
Legea nr. 64/1995. Legea stabileşte principiile şi mecanismele pentru declararea fali-
mentului unei societăţi comerciale şi procedurile de lichidare juridică a unor asemenea întreprin-
deri. Stabileşte, de asemenea, responsabilităţile pentru conducerea societăţii, Curtea de Justiţie
(inclusiv judecătorul sindic) şi creditorii în timpul procesului de lichidare juridică. Conform
acestei legi, după numirea judecătorului sindic, acesta preia întreaga responsabilitate asupra
societăţii, iar proprietarii şi creditorii trebuie să se supună deciziilor sale.
În agricultură, legislaţia de mai sus a fost suplimentată cu Legea 18/1991 care a permis
revenirea la proprietatea privată asupra pământului. Au fost formate proprietăţi private de până
la 10 ha/fost proprietar (incluzând şi pe moştenitorii acestuia), în special ca rezultat al desfiinţării
fostelor cooperative agricole de producţie înfiinţate prin forţă în timpul regimului socialist. Deşi
societăţile comerciale aflate în proprietatea statului, succesori ai fostelor IAS-uri includeau şi
terenuri care fuseseră confiscate proprietarilor privaţi în timpul regimului comunist, legea nu per-
mitea restituirea acestor terenuri, astfel încât procesul de restituire a proprietăţii a fost conside-
rat incomplet şi inechitabil. Din aceste cauze, la începutul anului 1997, o nouă lege privind o a
doua fază de restituire a terenurilor a fost pregătită şi înaintată spre aprobare Parlamentului.
Noua lege, aprobată de către Parlament sub numele de Legea nr. 169/1997, permitea
restituirea terenului agricol până la limita superioară de 50 ha pe fost proprietar şi reglementa
mecanismele de implementare. A doua fază a restituirii era menită să reducă mărimea proprie-
tăţii de stat şi gestionarea de către stat la jumătate din suprafaţa totală deţinută în anul 1996.
O importanţă deosebită pentru procesul de privatizare implementat sub ASAL a avut-o

Legea nr. 31/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale. În afară de regulile pentru înfiinţa-
rea societăţii comerciale, cuprindea măsuri pentru lichidarea administrativă a societăţilor la iniţi-
ativa proprietarilor, incluzând desemnarea lichidatorilor şi încheierea unui contract cu aceştia. În
mod similar cu ceea ce face judecătorul sindic la lichidarea juridică, după ce este desemnat în
mod formal, lichidatorul preia societatea şi este pe deplin răspunzător de procesul de lichidare,
în conformitate cu clauzele contractuale, până la sfârşitul contractului de lichidare.
În perioada de implementare a ASAL, au avut loc două runde de modificări a cadrului le-
gislativ privind privatizarea: în decembrie 1997 (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
88/1997) şi mai 1999 (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/1999). În ambele cazuri,
amendamentele făcute au fost menite să faciliteze şi să accelereze procesul de privatizare. To-
tuşi, între decembrie 1997 şi iunie 1999, au fost emise mai mult de 20 de acte legislative şi re-
glementative de către guvern privind privatizarea, ori sub formă de ordonanţe de urgenţă, ordo-
nanţe guvernamentale sau decizii ale guvernului. În ciuda înţelesului lor iniţial, numărul mare de
schimbări care au intervenit în acest interval au reuşit doar să sădească mai multă confuzie în
cadrul acestui proces şi să inducă întârzieri artificiale în atingerea obiectivelor de privatizare sta-
bilite de Guvern. Ca exemplu, OUG 88/1997 nu a fost aplicabilă până ce nu au fost emise de
către Ministerul Privatizării din acea perioadă norme de implementare şi instrucţiuni pentru
aplicarea acestor norme, în luna februarie 1998 şi respectiv aprilie 1998. Ulterior, la începutul
anului 1999, după ce a devenit public faptul că Guvernul pregăteşte un nou set de amendamen-
te la legislaţia privind privatizarea şi lichidarea, aproape toţi investitorii au încetat să mai ape-
leze la FPS pentru dobândirea de societăţi comerciale şi au aşteptat noua legislaţie, în speranţa
unor condiţii mai bune pentru ei.
4.3.3. Implementarea
Implementarea programului de privatizare a fost probabil componenta cea
mai dificilă a ASAL. Procesul a fost lent şi stânjenitor astfel încât a riscat întregul
program de mai multe ori. În final, toate obiectivele mai puţin privatizarea fostelor
IAS-uri au fost atinse în întregime sau cel puţin în mod substanţial, cu o întârziere
de aproximativ 12 luni: au fost formal recunoscute ca fiind atinse până în luna iulie
1999. Privatizarea a progresat în ritm diferit în fiecare domeniu, aşa cum se indică
în tabelul 4.21 din motive care vor fi explicate mai departe.
Tabelul 4.21
Ritmul de privatizare înregistrat până la 30 iunie 1999

Sector Total Obiectiv Performanţa înregistrată
societăţi ASAL Dec. Iunie Dec. Iunie Dec.
1997 1998 1998 1999 1999
Ferme de porci şi păsări 114 114 25 68 91 108 112
COMCEREAL-uri 44 30 0 0 17 34 34
CEREALCOM-uri 29 20 0 0 2 23 24
Servicii pentru agricultură 1,699 1,500 900 1,102 1,500 1,628 1,628
Comerţ cu seminţe 6 6 0 1 3 6 6
4.3.3.1. Complexe de animale (porci şi păsări)

Privatizarea fermelor din sectorul zootehnic a început într-un ritm încurajator
înainte de aprobarea programului. A continuat, de asemenea, cu un ritm satisfă-
cător până la sfârşitul anului 1997 când aproape a stagnat datorită problemelor le-
gate de legislaţie (aşa cum s-a explicat mai înainte). Mai mult, FPS a iniţiat acest
proces cu cazuri uşor de privatizat dar s-a confruntat cu mai multe dificultăţi în
cazul marilor complexe de porci (ex. COMTIM, COMTOM, succesorii de la
COMBIL-CARIAL etc.). În anul 1997, primele opt complexe de porci în ceea ce
priveşte mărimea reprezentau împreună aproximativ 70% din acţiuni, peste 60%
din capitalul total al sectorului şi 70% din totalul datoriilor, iar privatizarea lor a fost
o sarcină dificilă (şi incitantă) pentru FPS. Ritmul privatizării a fost, de asemenea,
influenţat în mare măsură de pregătirea lentă a rapoartelor de evaluare (care erau
cerute prin lege) şi numărul limitat de personal tehnic de la FPS. Creşterea remar-
cată în sectorul zootehnic în prima jumătate a anului 1998 s-a datorat proceselor
de lichidare iniţiate în 1997. Trebuie, de asemenea, să menţionam că în anul
1998, privatizarea complexelor de porci a fost îngreunată de căderea pieţei de
carne de porc europene generată de criza financiară din Rusia. Importurile ruseşti
tradiţionale au scăzut brusc cu mai mult de jumătate şi a avut loc o scădere seve-
ră a preţurilor cu mai mult de 30%. În acelaşi timp, Uniunea Europeană a decis să
aprobe un pachet de ajutor economic (în alimente) pentru Rusia cu o puternică
componentă în carne de porc la un preţ redus cu 50% (soldul de 50% al preţului a
fost plătit de către UE direct producătorilor). Prin urmare, producătorii români de
carne de porc au pierdut o piaţă importantă, iar gradul lor de atractivitate pentru
investitori a scăzut.
Până în iunie 1999, un total de 108 ferme de animale au fost ori privatizate
ori lichidate (conform definiţiilor date anterior), din care 42 de ferme au fost
privatizate în mod convenţional şi 66 lichidate, aşa cum se indică în tabelul 4.22.
Tabelul 4.22
Situaţia privatizării la fermele de animale

Total ferme zootehnice Ferme de porcine Ferme avicole
Total sector 114 56 58
Total transfer către sectorul privat,
prin: 108 52 56
Privatizare 42 22 20
Lichidare 66 30 36
Un caz special a fost reprezentat de COMTIM, unul din cele mai mari com-
plexe de porci din Europa (cel mai mare din sud-estul Europei). Singur reprezenta
27% din total capital, 35% din total datorii şi 39% din stocul total al tuturor unităţi-
lor de creştere a porcinelor în anul 1997. Acesta este un caz cu totul excepţional,
fără a avea pereche în sectorul avicol. Construit iniţial ca o întreprindere integrată,
la un înalt nivel tehnologic, societatea, alcătuită din 27 subunităţi (incluzând un
bloc cu apartamente în Bucureşti) nu a putut face faţă schimbărilor dramatice de
pe piaţă datorită caracterului sau supradimensionat. Deciziile manageriale non-
economice luate după prăbuşirea pieţei, bazate pe aşteptata susţinere de către
stat prin subvenţii, a sporit dificultăţile unităţii. COMTIM a acumulat, de asemenea,
datorii uriaşe la bănci şi la buget, care se ridicau la sfârşitul anului 1997 la 1.100
miliarde lei (aproximativ 130 milioane dolari), din care 650 miliarde la Banca
Agricolă şi 125 miliarde la BANCOREX, cea mai fragilă dintre băncile din Româ-
nia. Numărul mare de porci (peste 1 milion de capete) nu a putut fi redus peste
noapte, cheltuielile de exploatare erau foarte mari şi imposibil de redus pe termen
scurt. Pe de altă parte, COMTIM era considerat de către unele persoane drept bi-
juteria agriculturii româneşti: cel mai mare colector de cereale din vestul Româ-
niei, cel mai mare angajator din judeţul Timiş, cel mai mare producător de carne
din România. Deşi erau multe voci care cereau ca Guvernul să sprijine COMTIM-ul,
era evident ca transferarea sa în sectorul privat era singura soluţie pentru îmbună-
tăţirea parametrilor tehnici şi financiari ai societăţii.
Procesul de privatizare a fost iniţiat în a doua jumătate a anului 1998, iar
unitatea a anunţat de mai multe ori scoaterea la vânzare a cel puţin 51% din acţiu-
nile sale. În ciuda unui număr de încercări de a vinde COMTIM conform principiu-
lui continuităţii funcţionarii sale, nici un investitor nu a fost de acord să-l preia îm-
preună cu toate datoriile şi arieratele sale în condiţiile dificile de pe piaţă. Printr-o
decizie luată de FPS la cererea creditorilor, la începutul anului 1999 vechea con-
ducere a fost înlocuită cu una nouă impusă de Banca Agricolă, în scopul de a mo-
nitoriza mai bine veniturile şi restituirea datoriilor. Mişcările sociale, iniţiate de lide-
rii sindicali şi personalul unităţii au obstrucţionat acţiunile de restructurare, iar si-
tuaţia financiară nu s-a îmbunătăţit mult. În cele din urmă, a devenit evident că
singura soluţie în acest caz este iniţierea unei acţiuni de lichidare juridică, cu de-
semnarea unui judecător sindic şi un lichidator experimentat (PriceWaterhouse
Coopers România) la jumătatea lunii iulie 1999. De atunci, societatea a fost con-
dusă de către un lichidator: pe baza unei reduceri treptate a stocurilor şi a perso-
nalului, situaţia financiară s-a îmbunătăţit, iar şansele de vânzare au crescut.
Unele active care nu au influenţat operaţiunile au fost vândute în mod indepen-

dent, iar altele au fost organizate ca centre de profit semiindependente, pregătite
pentru privatizare. Deşi a fost aproape încheiat un contract de privatizare la înce-
putul anului 2000, negocierile finale au eşuat şi procedura de lichidare a continuat.
Până în prezent, lichidatorul a vândut active evaluate la aproximativ 29% din
valoarea lor contabilă şi total stocuri, reducând în mod semnificativ cheltuielile de
lichidare.
4.3.3.1.1. Rezultate
În afara de COMTIM, alte 19 societăţi privatizate sau lichidate sub Progra-
mul ASAL au fost vizitate în timpul implementării şi după, pentru a evalua rezulta-
tele programului de privatizare. O prezentare pe scurt a acestora a fost inclusă în
anexa 4.1. Aici vor fi date doar câteva consideraţii generale legate de întregul
sector.
În linii mari vorbind, unităţile agricole care au fost privatizate aveau perfor-
manţe bune şi înainte de privatizare. Ca revers al medaliei, unităţile cu datorii
foarte mari nu erau atractive pentru sectorul privat deoarece nimeni nu era intere-
sat să le cumpere, chiar cu oferta de a se reeşalona plata datoriilor lor (către
bănci sau Guvern). Cu puţine excepţii, investitorii privaţi care au cumpărat unităţi
din sectorul zootehnic erau entităţi locale. Sunt foarte puţini investitori importanţi
care au dorit să investească în acest sector.
Metoda “employee buy-out” a fost soluţia pentru privatizare de mai multe
ori. În acest mod, trei unităţi avicole şi una de porcine (cele mai multe în 1999) au
fost privatizate. Asociaţiile de salariaţi au optat pentru privatizare atât în cazul
unităţilor cu performanţe bune (Avicola Slobozia în 1997 şi Avicola Braşov în
1996), cât şi al unităţilor pe punct de a se diviza (ex. Suinprod Căzăneşti) sau de
a se lichida (Avicola Focşani).
Înainte de privatizare, performanţa unităţilor era legată mai mult de condu-
cere decât de mediul economic şi de afaceri (indiferent de cât de distorsionat era
acesta uneori). După privatizare, performanţele sunt de asemenea legate, poate
chiar mai strâns, de capacitatea managerială (ex. Agrocomsuin Bontida, Avicola
Slobozia, Avicola Călăraşi, Suinprod Roman). Totuşi, fermele private care au
moştenit o situaţie dificilă ar trebui să facă faţă şi mai multor probleme, în absenţa
unei bune echipe manageriale. Deci, performanţa managerială este un factor-
cheie pentru performanţa economică şi financiară a acestui sector, un bun director
putând găsi căi şi modalităţi de a depăşi situaţiile dificile de pe piaţă şi de a face
faţă competiţiei mai strânse.
În timpul implementării Programului ASAL, o atenţie deosebită a fost acor-
dată unităţilor zootehnice care ori realizau activităţi de reproducţie şi selecţie/cer-
cetare ori deţineau în administraţie teren al statului (sau ambele situaţii). Deşi ele
necesitau condiţii speciale incluse în contractele de privatizare, unele unităţi de
reproducţie şi selecţie/cercetare au fost vândute cu aprobare specială emisă de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (Avicola Bucureşti, Avicola Tărtăşeşti,
Suinprod Let, Suintest Fierbinţi şi Suintest Oarja). Alte întreprinderi similare

(Romsuintest Periş, Suintest Focşani, Testsuin Focşani, Testsuin Gorneşti,
ICCPAM Baloteşti) deţineau de asemenea teren agricol, iar privatizarea lor a
trebuit amânată de către FPS până la clarificarea statutului acestui teren.
Un proprietar temporar care a încercat să accelereze privatizarea unităţilor
care aveau o şansă de a găsi un cumpărător (şi în acelaşi timp să accelereze pro-
cesul de lichidare) a fost Fondul Naţional de Restructurare Dunărea (FNRD). De-
oarece Banca Agricolă a repartizat credite agricole acestui fond, acesta a devenit
cel mai mare creditor din sector. Deţinea o parte substanţială a datoriilor de la 16
unităţi avicole şi 17 unităţi de creştere a porcinelor (incluzând Comtom Tomeşti şi
Comsuin Feteşti, două din cele cinci mari complexe de porcine din ţară). Totuşi,
performanţa sa nu s-a situat la nivelul aşteptat şi nici una din societăţile preluate
nu a fost privatizată, toate datoriile la Banca Agricolă fiind asumate de AVAB.
În afară de privatizare, lichidarea a fost altă opţiune pentru micşorarea pier-
derilor din cadrul sectorului. Până în 1995, nu a existat o lege a falimentului (inclu-
zând lichidarea juridică), dar lichidarea administrativă era permisă prin Legea nr.
31/1990. Totuşi, FPS nu dorea să utilizeze această opţiune (şi să iniţieze lichida-
rea administrativă), nelăsând altă alegere creditorilor neplătiţi decât utilizarea
prevederilor Codului Civil (utilizat doar în câteva cazuri). După 1997, din ce în ce
mai multe societăţi în sectorul zootehnic care nu au avut şanse de privatizare au
fost declarate în lichidare administrativă de către lichidatorii internaţionali.
Numărul de ferme declarate în lichidare juridică a crescut după intrarea în
vigoare a Legii nr. 64/1995 (care includea prevederi pentru lichidarea juridică şi
reorganizarea juridică). Totuşi, băncile, în calitate de creditori principali, nu doreau
să se iniţieze lichidarea juridică, aşa încât s-a recurs din ce în ce mai mult la
lichidarea juridică voluntară (permisă de modificările legislaţiei privind privatizarea
şi lichidarea introdusă prin OU nr. 88/1997). Însă, în multe cazuri, lichidarea
administrativă s-a transformat în lichidare juridică, deoarece lichidatorul nu a putut
să-şi îndeplinească contractul cu FPS, iar datoriile bancare în creştere (dobânda
acumulată şi penalizările) au înrăutăţit situaţia financiară a societăţilor.
Totuşi, nici una din lichidările de unităţi de creştere a porcilor sau a păsărilor
nu a parcurs încă ciclul complet (până la ştergerea din Registrul Comerţului). În
majoritatea cazurilor, în lunile în care s-au desfăşurat operaţiunile legate de lich-
idare, stocul a fost vândut sectorului privat (de obicei utilizând aceleaşi facilităţi,
închirierea sau vinderea ca active de către lichidator), ceea ce l-a scutit pe lichida-
tor să mai caute surse de furaje. Personalul a fost redus la paznici şi personal de
întreţinere.
Principalul avantaj al lichidării, administrative sau juridice, a fost acela că
statul nu a mai trebuit să sprijine activităţile agricole şi toată responsabilitatea a
fost transferată judecătorului sindic (pentru lichidarea juridică) sau lichidatorului (în
cazul lichidării administrative).
În final, capacitatea de producţie a sectorului s-a restrâns (pe măsura
adaptării la condiţiile pieţei).
4.3.3.2. Sectorul de depozitare al cerealelor

Iniţierea privatizării în sectorul de depozitare a cerealelor a fost de mult
aşteptată de către sectorul privat care funcţiona pe piaţa cerealelor, incluzându-i
şi pe comercianţii locali şi internaţionali. Este adevărat că interesul s-a concentrat
mai mult asupra activelor deţinute de către CEREALCOM-uri şi mai puţin asupra
depozitelor şi micilor silozuri deţinute de COMCEREAL-uri. Majoritatea comerci-
anţilor internaţionali şi-au manifestat interesul să cumpere active separate (silo-
zuri) mai curând decât societăţile deţinute de CEREALCOM-uri. În ciuda tuturor
rugăminţilor lansate de comercianţi, procesul de privatizare nu a început din două
motive: în cazul COMCEREAL, deoarece pregătirea raporturilor de evaluare, pri-
ma etapă în cadrul procedurii de privatizare a fost foarte înceată, din motive care
mai trebuie explicate; pentru CEREALCOM, un conflict financiar cu ANPA, pe de
o parte, şi companiile nou înfiinţate, pe de altă parte, au obstrucţionat transferul
legal al proprietăţii de la ANPA la FPS şi au împiedicat FPS să iniţieze acţiuni în
direcţia privatizării. După aproape un an de la înfiinţarea legală a CEREALCOM-
urilor, abia în toamna anului 1998 a fost aplicată o soluţie legală şi a putut fi efec-
tuat în mod legal transferul proprietăţii.
O dată ce procesul a fost iniţiat, s-a dovedit ca COMCEREAL-urile şi
CEREALCOM-urile erau atrăgătoare pentru investitori şi chiar ca COMCEREAL-
urile s-au vândut mai repede, aşa cum se indică în figura 4.1. Toate întârzierile au
făcut ca privatizarea facilităţilor de depozitare să fie iniţiată atunci când ea trebuia
deja încheiată. Datorită acestor întârzieri, la insistenţele FPS de a găsi modalităţi
de a explica vânzarea activelor, Banca a adoptat o soluţie flexibilă şi a fost de
acord ca întreaga consideraţie să fie acordată capacităţii de depozitare transferată
în sectorul privat, atât în ceea ce priveşte companiile (principiul continuităţii
funcţionării), cât şi activele. Un algoritm simplu de echivalenţă a fost curând
realizat în comun şi s-a convenit asupra lui de comun acord. Ulterior, deoarece
vânzarea activelor s-a încetinit, aplicarea echivalenţei nu a mai fost necesară.
Aşa cum se indică în grafic, durata procesului de privatizare în acest sub-
sector a fost corect estimată în program ca necesitând un an. Dar a fost nevoie de
mai mult de un an ca să fie pornit tot acest proces, din motive administrative şi or-
ganizatorice. Mai mult, s-a dovedit că obiectivele au fost fixate la niveluri raţionale.
Din totalul de 68 companii privatizate până în prezent, 4 au fost lichidate (prin
lichidare juridică).
4.3.3.2.1. Rezultate (studii de caz)

În timpul programului de privatizare şi după încheierea acestuia, s-a făcut o
ancheta la 11 companii pentru a vedea care sunt rezultatele. Aşa cum s-a
menţionat mai sus, lichidarea a fost o opţiune destul de rară, şi numai pentru
CEREALCOM-urile care se aflau sub proprietatea deplină a FPS. Privatizarea prin
vânzarea activelor a dominat acest proces, ori prin vânzare directă ori pe pieţele
de capital.
În ceea ce priveşte societăţile din zootehnie, toţi investitorii în depozitarea
cerealelor proveneau de pe plan local. Deşi au existat cereri repetate de a scoate
spre vânzare pentru comercianţii internaţionali de grâne societăţile de depozitare,

nici o companie multinaţională prezenta în România nu a cumpărat vreun COM-
CEREAL/CEREALCOM şi nici măcar active. Unii comercianţi interesaţi nu au
reuşit să cumpere silozuri din diverse motive (preţ nejustificat de mare, birocraţia
existentă etc.). Există câţiva mici comercianţi români care au achiziţionat silozuri
independente. Comercianţii de cereale sunt interesaţi de puterea financiară a
companiilor de depozitare nou înfiinţate, pentru că ele ar putea oferi servicii mai
bune la preţuri mai accesibile. Deoarece marii comercianţi sunt interesaţi de
exporturile de grâne, ei speră că noile companii de depozitare private vor
funcţiona în avantajul tuturor părţilor implicate.
Privatizarea a permis intrarea a noi entităţi pe piaţa cerealelor din România
care au cumpărat o parte destul de mare a capacităţii de depozitare (aproximativ
20%). Poziţia noilor veniţi pe piaţa de depozitare a cerealelor este semnificativă (o
mare parte din companiile de depozitare comparate se afla în zone-cheie - ori în
bazine cerealiere importante ori aproape de Dunăre şi de porturile de la Marea
Neagră).
Deoarece ei nu aveau experienţă în domeniu, problema era dacă au pu-
terea financiară de a rămâne în activitate. Unii nu au apelat la credite pentru a fa-
ce investiţii, ci şi-au folosit propriile fonduri. Mai multe părţi implicate în filiera co-
mercializării cerealelor au fost surprinse să vadă că unele companii cheltuiesc
sute de miliarde lei pentru a cumpăra capacităţi de depozitare şi se angajează să
cheltuiască şi mai mult pentru investiţii. Pentru un nou intrat pe piaţa cerealelor
(nici unul din marii comercianţi nu ştia nimic despre acesta înainte), cu puţină
experienţă în domeniu, asemenea investiţii apar ca fiind foarte riscante şi au
ridicat multe întrebări privind sursa capitalului şi planurile de viitor ale firmei. Buna
performanţă ulterioară a majorităţii celor nou-veniţi (nici unul nu a raportat
faliment) a dovedit că ei au făcut o bună evaluare a afacerii mai înainte şi au o
conducere sănătoasă.
Ei au aplicat diferite strategii de piaţă: unii erau interesaţi să se implice în
întreaga filieră a marketingului în domeniul cerealelor, chiar să arendeze pământ,
să producă cereale, să aibă activităţi de prelucrare şi export, să importe inputuri
(ex. Rompac Internaţional); alţii au decis să se limiteze la activităţi de depozitare
şi condiţionare (ex. Broadhurst Investments).
Strategiile de piaţă ale noilor companii private de depozitare diferă în funcţie
de personalul de conducere. Mai multe întreprinderi privatizate prin PAS (asoci-
aţia salariaţilor) sau cei care au fost cedaţi la SIF nu prea vor să-şi dezvolte şi
diversifice obiectul activităţii lor deoarece majoritatea sunt lipsiţi de putere
financiară. Până acum ei s-au limitat la servicii de depozitare & condiţionare şi
comerţ intern (unele au încercat mai multe activităţi, cum ar fi arendarea de pă-
mânt producţie agricolă, înregistrând multe pierderi). Dacă exportă, ele fac acest
lucru mai ales prin intermediari.
Altă problemă-cheie pentru companiile de depozitare privatizate prin PAS
este legată de lipsa de fonduri pentru a investi în retehnologizarea silozurilor şi
accesul limitat la credit bancar, deoarece ele au făcut împrumuturi pentru a putea
cumpăra acţiunile companiei lor şi trebuie să ramburseze aceste împrumuturi din
profitul pe care îl obţin. Totuşi, privatizarea prin PAS a fost încurajată de unele
organizaţii profesionale ca mijloc de luptă contra “monopolului privat” nou înfiinţat:
“câţiva nou-veniţi au cumpărat peste 20% din totalul capacităţii de depozitare şi
vor să scape de micii competitori”. Pe aceasta baza, au fost făcute cereri ca statul
să susţină micile companii privatizate prin metoda PAS, pentru a le ajuta să se
menţină pe piaţă şi să facă concurenţă companiilor mai puternice.
Principalele probleme la care trebuie să facă faţă comercianţii cu cereale
(menţionate în special de marile companii internaţionale, Cargill and Continental
Grain) sunt cadrul legislativ (în special certificatele de depozit şi gradarea cereale-
lor), birocraţia, instabilitatea pieţei favorizată de nesiguranţa măsurilor politice şi
calitatea producţiei (preţurile obţinute de comercianţi pentru grâul românesc ex-
portat sunt mai scăzute decât preţurile internaţionale datorită diferenţelor de cali-
tate).
4.3.3.3. Companii prestatoare de servicii pentru agricultură

Privatizarea în acest subsector a început înainte de intrarea în vigoare a
programului, iar la perioada respectivă erau deja privatizate 450 unităţi, prin meto-
da MEBO sau PPM. Ritmul privatizării a fost relativ constant, totuşi şi în acest
subsector obiectivul a fost atins cu o întârziere de şase luni. Evidenţele de după
anul 1999 au indicat că privatizarea aproape a stagnat, în principal datorită faptu-
lui că întreprinderile rămase neprivatizate au un capital foarte mic, constând din
maşini cu uzură fizică şi morală accentuată, în multe cazuri scoase din funcţiune
de mult timp. În timpul programului de implementare, Banca a sfătuit în mod
repetat Fondul Proprietăţii de Stat să găsească soluţii legale pentru a şterge
asemenea companii din portofoliul sau şi din Registrul Industriei şi Comerţului.
Totuşi, până acum nu au fost găsite soluţii în acest sens.
Cea mai mare parte a întreprinderilor de servicii în agricultură erau
AGROMEC-uri, cu echipamente învechite şi datorii mari la bănci şi bugetul de
stat. Atât înainte cât şi după privatizare, ele au trebuit să lupte pentru o piaţă a
serviciilor care s-a îngustat din ce în ce mai mult datorită intrării noilor întreprinză-
tori mici privaţi. Ei ofereau servicii cu un singur tractor şi utilaj aferent pentru lu-
crarea solului, la preţuri mai mici decât întreprinderile specializate deoarece ei nu
trebuiau să plătească impozite sau contribuţii la buget (acestea fiind cerute doar
în cazul companiilor înregistrate).
În compensaţie, majoritatea companiilor de servicii s-au îndreptat spre acti-
vitatea agricolă, mai ales pe baza arendării de pământ de la persoane individuale
oferind ca plată în medie 600 kg/ha grâu sau echivalentul. În funcţie de mărimea
parcului de maşini şi utilaje agricole aferente, ele exploatează în medie 3.500-
5.000 ha, ceea ce reprezintă echivalentul suprafeţei exploatate de o mare fermă
de stat. Unele companii şi-au îmbunătăţit parcul lor de maşini cu maşini
performante, din import (tractoare, combine etc.), dar nu au ezitat nici să cumpere
tractoare româneşti cu subvenţii de la buget. În multe cazuri vechile tractoare
româneşti nu au fost vândute (pentru a evita competiţia crescută), ci au fost ţinute
ca piese de rezervă (deşi sunt învechite).
Din analiză a reieşit că tot mai puţine companii de servicii pot face faţă
competiţiei dure şi pot găsi piaţă pentru serviciile de mecanizare pe care le oferă
din două motive: (i) micii producători individuali nu-şi pot permite servicii mecanice
şi în schimb ară cu calul, şi (ii) fermierii cu posibilităţi ori îşi cumpără tractoare
proprii ori apelează la serviciile prestatorilor individuali. Prin urmare, se aşteaptă
ca companiile de servicii viabile să devină arendatori privaţi de teren privat.
4.3.3.4. Societăţile care comercializează seminţe

În acest subsector ritmul privatizării a fost de asemenea lent, deoarece pri-
vatizarea nu a fost văzută ca o opţiune serioasă pentru viitorul unităţilor UNISEM
sau SEMROM. Divizarea SEMROM în cinci succesori nu s-a făcut în vederea
creşterii competiţiei şi promovării privatizării, ci pentru obţinerea independenţei re-
gionale în vânzarea seminţei pentru cereale. La rândul său, privatizarea UNISEM
a fost amânată până a fost posibilă găsirea unei soluţii pentru terenurile pe care le
administra. În cele din urmă, toate cele şase companii au fost privatizate până în
luna iunie 1999.
După privatizarea lor, unităţile SEMROM şi UNISEM au trebuit să se lupte
pentru piaţă şi să facă faţă competiţiei comercianţilor privaţi de sămânţă de
calitate superioară omologată din import. Prezenţa seminţei din import a afectat
nu numai pe cei care făceau comerţ cu sămânţă, ci şi pe producătorii de sămânţă
(în principal, ferme de stat).
În general unităţile SEMROM fac tranzacţii cu marii producători de sămânţă:
asociaţii juridice şi ferme de stat, în timp ce micii producători sunt din ce în ce mai
puţin încurajaţi să opteze pentru producerea de sămânţă (deşi această activitate
este profitabilă). Unele companii s-au îndreptat de asemenea spre comerţul cu
sămânţă din import, activitate care deţine o pondere din ce în ce mai mare în cifra
lor de afaceri.
Cifra de afaceri înregistrată de companiile care fac comerţ cu sămânţă s-a
micşorat continuu, deoarece susţinerea de către stat prin subvenţii directe pentru
achiziţionarea de sămânţă a scăzut, iar marii comercianţi de sămânţă importată
au devenit mai eligibili pentru primirea acestor subvenţii.
Privatizarea acestor companii a condus, de asemenea, la o importantă re-
ducere a personalului; UNISEM a pierdut 35% din personalul existent în 1998
după privatizare, în timp ce SEMROM Oltenia a pierdut aproximativ 33% în peri-
oada 1999-2000 datorită reducerii activităţii. Totuşi, nu au fost raportate schimbări
importante în ceea ce priveşte personalul de conducere după privatizare.
4.3.3.5. Fermele de stat (fostele IAS-uri); concesionarea terenului

Privatizarea fermelor de stat a fost piatra de încercare a întregului proces de
privatizare iniţiat în agricultură, datorită implicaţiilor şi influentelor sale majore.
Atunci când a fost conceput programul, atât Guvernul, cât şi Banca Mondială au
considerat că (i) legislaţia privind a doua rundă de restituire a terenurilor va fi a-
probată rapid; (ii) primele faze ale aplicării celei de-a doua restituţii nu vor lua mai
mult de şase luni şi suprafeţele de teren care constituie subiectul restituţiei vor fi
rapid identificate şi separate de terenurile statului; (iii) FPS va fi capabil şi va dori
să preia responsabilitatea administrării terenului rezidual de stat (rămas după
efectuarea celei de-a doua restituţii); şi (iv) legislaţia generală privind privatizarea
companiilor comerciale ar putea fi aplicată şi fermelor de stat. Toate presupunerile
de mai sus s-au dovedit a fi false, iar procesul a fost întârziat cu mai mult de doi
ani.
După aprobarea ASAL, a apărut o adâncă fisură în rândul coaliţiei de la pu-
tere privind restituirea terenului; deşi s-a convenit că trebuie să aibă loc şi o a
doua retrocedare a terenurilor, limitele superioare ale suprafeţei agricole şi supra-
feţei de pădure ce urmau să fie restituite nu au putut fi puse de acord cu Guver-
nul. Acest lucru a stopat privatizarea fermelor de stat, deoarece fără un acord pri-
vind limita superioară nu se putea face o estimare a terenului rezidual ce urma să
fie administrat de către stat şi nici nu putea fi pregătit un statut pentru gestionarea
acestui teren.
A devenit evident faptul că FPS nu avea nici capacitatea tehnică nici voinţa
de a-şi asuma administrarea terenurilor statului şi că era nevoie de înfiinţarea unei
agenţii separate care să se ocupe de terenul ce urma să rămână în proprietatea
statului.
La iniţiativa Ministerului Agriculturii, un nou proiect de lege privind privatiza-
rea fermelor de stat a fost conceput şi înaintat spre aprobarea Parlamentului la
începutul anului 1999. Acesta a reprezentat un nou pas înainte. Legea prevede
două condiţii-cheie prealabile pentru privatizarea fermelor de stat: restituirea tere-
nurilor private revendicate care se află în fostele IAS-uri şi înfiinţarea unei agenţii
care să dea în arendare entităţilor private terenul rezidual al statului. Deşi proiec-
tul de lege a trecut de Camera Deputaţilor, rezistenţa puternică în cadrul Senatului
a făcut să se stopeze aprobarea legii. Totuşi, datorită susţinerii puternice a acestei
legi de către Guvern, şi în special de către Ministerul Agriculturii, proiectul a fost
aprobat ca Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului în decembrie 1999 şi a intrat
imediat în vigoare. OUG a dat de asemenea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei
dreptul legal de a reprezenta proprietatea statului în relaţia cu fermele de stat şi a
fost încheiat la începutul anului 2000 un transfer formal al fermelor de stat de la
FPS la MAA.
O dată cu înfiinţarea formală a Agenţiei Domeniilor Statului, aceasta a înce-
put să facă publicitate în legătură cu concesionarea terenurilor care s-au aflat îna-
inte în administraţia fermelor de stat, aflate în prezent în lichidare judiciară. În ace-
laşi timp, MAA a iniţiat pregătirea unor rapoarte de evaluare pentru IAS-urile mari,
medii şi mici şi le-a făcut publicitate în vederea vânzării. Deoarece MAA nu avea
personal calificat în privatizare, s-a înfiinţat în cadrul MAA un departament unde
funcţionează foştii salariaţi ai FPS. Privatizarea IAS-urilor a fost astfel imple-
mentată prin două modalităţi: vânzarea activelor nonpământ combinată cu con-
cesionarea terenurilor statului, concesionarea terenului care înainte era exploatat
de către IAS aflat acum în lichidare. Această abordare a fost posibilă după ce Gu-
vernul şi Banca Mondială au convenit asupra unei definiţii distinctive a privatizării
IAS-urilor (vezi definiţia 4.2.1 de mai sus).
După un început greoi, datorită aranjamentelor de natură organizatorică,
procesul a început să se deruleze neaşteptat de repede prin ambele modalităţi,
astfel încât la sfârşitul lunii decembrie 2000, mai mult de 267.500 ha de teren de
stat erau deja transferate operatorilor privaţi, după cum urmează: (i) contracte de
concesionare şi privatizare pentru activele nonpământ care acopereau 155.168 ha
şi (ii) contracte de concesionare către operatorii privaţi care acopereau 112.423
ha. Obiectivul privatizării a fost astfel atins.
4.3.4. Investitori strategici

Pe parcursul implementării subprogramului de privatizare, un număr de in-
vestitori strategici s-au dovedit a fi jucători importanţi în licitaţia pentru cumpărarea
diferitelor societăţi. Mulţi dintre aceştia au dovedit o prezenta activa în mai multe
domenii şi în cele din urmă au devenit proprietarii unui set integrat de activităţi.
Câţiva dintre cei mai semnificativi dintre aceştia sunt prezentaţi pe scurt în cele ce
urmează.
4.3.4.1. TEC-MIACO (Bucureşti) pare să fie cel mai important investitor pri-
vat din sectorul creşterii porcinelor şi avicol: firma a cumpărat pachetul majoritar
de acţiuni de la trei complexe de porcine (Comporsa Ploieşti, Suinprod Tg. Jiu şi
Comsuin Ulmeni) şi două complexe avicole (Avicola Constanţa şi Avicola Creve-
dia). Cei trei ani care au trecut de privatizare au fost foarte dificili. O restructurare
masivă de personal a avut loc în toate unităţile (echipele manageriale au fost
schimbate, în ambele unităţi avicole directorii sunt persoane tinere, cu un nivel
educaţional excelent - absolvenţi de MBA), politica managerială27 s-a schimbat de
asemenea (care este deja funcţională la unităţile avicole şi care în viitor va fi extinsă
şi la complexele de porci); totodată, au fost adoptate o nouă strategie de marketing28
şi un sistem direct de aprovizionare a magazinelor.
Această politică managerială a indus costuri mai scăzute prin reducerea
semnificativă a forţei de muncă şi a cheltuielilor cu energia. Societatea a atras
27
La Avicola Constanţa şi Crevedia a fost introdus un nou sistem managerial, un fel de “loan” în
producţia de păsări. Fermele au fost date în administraţia managerilor/fermierilor. Contractul
de conducere prevede parametri de performanţă necesari pentru acordarea primei de produc-
ţie. Dacă aceşti parametri de performanţă sunt atinşi, se plăteşte o primă/kg de carne. În cazul
depăşirii acestor parametri, se acordă o primă suplimentară, iar dacă parametrii nu sunt atinşi,
sunt aplicate penalităţi. Se asigură inputurile necesare (pui şi furaje la un anumit standard), iar
fermierul este răspunzător de partea administrativă care rămâne (personal şi energie
electrică).
28
Se încearcă să se impună pe piaţă produse cu eticheta “Ferma natural”.
capital de 10 milioane dolari SUA în 6 din unităţile sale în perioada 1998-2000. S-

a reuşit reducerea datoriilor (au rămas doar un sfert din datoriile existente în
momentul privatizării).
4.3.4.2. Agricola Internaţional Bacău (cu un important acţionar german în
poziţia de conducere) este un caz special deoarece deţine un contract de leasing
pe zece ani (începând cu anul 1992) la două ferme, Avicola Bacău şi Suinprod N.
Bălcescu. Societatea a investit mult în tehnologie şi retehnologizare (în special
pentru creşterea păsărilor şi prelucrare, deoarece firma a fost dezamăgită de
Suinprod).
4.3.4.3. Rompac Internaţional a fost înfiinţat în 1993 ca întreprindere mix-
tă, care a început să funcţioneze în industria ambalării şi şi-a diversificat operaţiu-
nile la importul/exportul de diferite produse. Din 1998 şi-a manifestat un interes
mai mare pentru business-ul cu cereale, a participat la mai multe vânzări publice a
companiilor de depozitare şi a achiziţionat şapte dintre ele, cu o capacitate totală
de depozitare de 1,2 milioane tone (12% din total capacitate de depozitare). În
momentul privatizării, CEREALCOM-urile/COMCEREAL-urile achiziţionate func-
ţionau la 2-18% din totalul capacităţii lor de depozitare. Acum ele deţin aproape
100% din capacitatea de depozitare a judeţelor Botoşani şi Brăila şi peste 50%
din capacitatea de depozitare a altor trei judeţe. Majoritatea companiilor cumpăra-
te păstrează o parte a rezervei naţionale de grâu. Unele companii sunt localizate
în zone cu o producţie de cereale importantă şi în apropierea porturilor Constanţa
şi Brăila.
Rompac este principalul acţionar al Chimpex Constanţa (70% din acţiuni)
care operează în port, cu capacităţi de depozitare şi echipamente pentru descăr-
carea/încărcarea navelor în portul Constanţa. Operează în comerţul cu produse
chimice (fosfaţi, uree) şi cereale. Rompac merge pe linia unei abordări integrate a
activităţii, ca modalitate de a reduce riscul. În această privinţă, în afară de COM-
CEREAL şi CEREALCOM Botoşani, Rompac a cumpărat şi Avicola Botoşani şi
Avicola Suceava.
În 1999 Rompac a început să îi crediteze pe producătorii agricoli cu inputuri
până la recoltare. În total, Rompac operează în mod curent 30.000 ha teren, prin
arendare sau concesionare. Succesul afacerii cu depozitarea cerealelor face ca
Rompac să dorească să se implice şi în privatizarea IAS-urilor, chiar dacă IAS-
urile au datorii uriaşe. Insula Mare a Brăilei este în atenţia societăţii (în legătură cu
investiţiile făcute anterior în judeţul Brăila).
O practică sănătoasă de conducere (incluzând supravegherea financiară,
noua politică de angajare a forţei de muncă şi delegarea puterii) aplicată în
companiile nou privatizate au complementat influxul financiar pentru a asigura
stimulente puternice pentru performanţa întreprinderii, atât în ceea ce-i priveşte pe
directori, cât şi pe restul personalului.
4.3.4.4. Broadhurst Investments a fost înfiinţat în România în 1993 de
către New Century Holdings, un fond american de investiţii cu baza în New York.
NCH a investit în România prin unele companii care au baza în străinătate, cum
ar fi Broadhurst. NCH funcţionează de asemenea şi în Rusia şi în unele ţări din
Europa Centrală şi de Răsărit.
Broadhurst are diverse activităţi, incluzând activitatea de brokeraj (prin
Vanguard Financial Investment). Până acum, Broadhurst a achiziţionat trei com-
panii COMCEREAL (Teleorman, Giurgiu şi Galaţi), localizate în zone-cheie pentru
producţia de cereale şi în apropierea porturilor de la Dunăre şi Marea Neagră.
Broadhurst nu are experienţă în comerţul cu cereale, dar a făcut o investiţie
bună, iar acesta a fost scopul principal. Din moment ce NCH este un fond de in-
vestiţii bun, are mijloacele necesare pentru a face profitabile companiile de depo-
zitare. Ei vor angaja specialişti care să se ocupe de detaliile tehnice şi îşi vor utili-
za propria experienţă în domeniul marketingului şi comerţului. Nu se poate spune
dacă Broadhurst vor rămâne în activitate pe termen lung; acest lucru se va decide
mai târziu. Dar atât timp cât ei vor fi proprietarii, vor avea grijă de investiţia făcută.
Pentru prezent, ei vor menţine principalul obiect al activităţii, şi anume depo-
zitarea şi condiţionarea cerealelor. Deoarece ei încă nu sunt interesaţi de export,
ei au stabilit relaţii cu unii comercianţi de cereale care funcţionează pe piaţa
românească, cu care vor face afaceri. Exportul direct ar fi prea riscant la început.
4.3.4.5. INTERAGRO S.A. este probabil unul dintre cei mai mari investitori
în agricultura României, cu o gamă largă de activităţi care acoperă producţia de
culturi, creşterea animalelor, depozitarea cerealelor, producţia de chimicale, prelu-
crarea ţiţeiului, transport şi comerţ, descrise în continuare. Activităţile agroalimen-
tare ale grupului de firme INTERAGRO sunt cuprinse într-un sistem integrat, de la
sectorul în amonte până la cel în aval. Integrarea în amonte se face parţial prin
Fabrica de îngrăşământ de la Bacău şi Rafinăria ASTRA Ploieşti, la care
INTERAGRO este acţionar majoritar. INTERAGRO deţine, de asemenea, acţiuni
la compania de asigurări ASIROM.
Departamentul de agricultură constă într-un sector de culturi şi creşterea
animalelor, un sector de depozitare şi condiţionare, un sector de industrie alimen-
tară şi propriul lanţ de magazine. În anul 2000 cifra de afaceri a sectorului de
culturi a fost de 300 miliarde de lei, iar profitul brut a înregistrat 150 miliarde de lei.
Suprafaţa cultivată a totalizat 53 mii ha, dar, după aplicarea Legii nr. 1/2000 a
scăzut la 47 mii ha. Pierderea celor 6 ha care au fost revendicate de fostul pro-
prietar a inclus of pierdere financiară a fondurilor cheltuite cu îmbunătăţirea funci-
ară a acestor terenuri. Dintr-un total de 47 mii ha, 30% este arendat, 30% se află
într-un sistem de concesionare, în timp ce restul de 40% este exploatat în asocie-
re cu societăţi comerciale (foste ferme de stat) într-un sistem de coparticipaţie
(contracte pe cinci ani).
Producţia de cereale este depozitată în silozurile societăţii localizate lângă
zonele de exploatare (în acest fel costurile de transport sunt diminuate cu 9%).
Depozitele şi silozurile, care au o capacitate totală de circa 700.000 tone, având
în compunere COMCEREAL Ploieşti (200.000 tone), CEREALCOM Teleorman
(300.000 tone), CEREALCOM Bacău (54.000 tone), SC INTERCEREAL SA (o

societate nouă care deţine două silozuri în judeţul Ialomiţa şi unul în Timiş, de
157.000 tone) au fost cumpărate în 1999.
Producţia de cereale obţinuta de INTERAGRO este de circa 200 mii tone,
ceea ce reprezintă numai 30% din capacitatea societăţii de depozitare. Restul ca-
pacităţilor de depozitare este folosit pentru servicii oferite diferiţilor clienţi. În acest
domeniu de activitate competiţia este extrem de puternică mai ales în judeţele
Teleorman şi Ialomiţa, judeţe unde producţia de cereale este dominantă şi unde a
fost adoptată forma agresivă de marketing pentru a atrage clienţii. Din totalul
producţiei de orz, 90% este folosită de către ferma de porci Suinprod Zimnicea la
care INTERAGRO este acţionar majoritar. Ferma are o capacitate totală de
65.000 de capete dar în prezent deţine 45.000 de capete.
O parte din producţia de grâu este utilizată de moara Buturugeni (cu o capa-
citate de 60 tone/zi), iar făina obţinută astfel este utilizată de 8 brutării localizate în
Ploieşti, Alexandria, Roşiori, Zimnicea, Giurgiu şi Bucureşti. Surplusul de făină
este vândut. Deoarece se estimează ca producţia de grâu să crească şi la fel şi
cererea pentru servicii de morari, la Zimnicea se construieşte o moară modernă
(se estimează un cost de circa 3 milioane DM). Producţia de floarea-soarelui ajun-
ge la fabrica Roşiori unde INTERAGRO deţine pachetul majoritar de acţiuni. Pro-
ducţia de porumb este folosită parţial pentru producţia de alcool în cadrul fabricii
nou construite de la Alcoolzim Zimnicea, iar o altă parte este vândută către
Suinprod Zimnicea.
Producţia de carne a celor două abatoare din Alexandria este vândută prin
lanţul propriu de magazine.
4.3.5. Concluzii
Privatizarea unităţilor zootehnice, de depozitare a cerealelor, de servicii şi
comerţ cu seminţe, aşa cum a fost inclusă în Programul ASAL, a fost menită să
dea posibilitatea şi să faciliteze preluarea de către investitorii privaţi a activităţilor
care erau mai eficiente dacă erau conduse de către sectorul privat. În perioada
când a fost pregătit ASAL, s-a estimat că, după un număr de ani de pregătire, a
venit timpul pentru o acţiune efectivă, iar procedurile legale vor fi implementate
rapid. Totuşi, implementarea s-a dovedit a fi mai dificilă decât se scontase, din
mai multe motive.
Obiectivele stabilite s-au dovedit a fi raţionale, dar termenele limită prea
ambiţioase şi nu era inclus nici un factor de siguranţă. Aşa cum s-a menţionat mai
înainte, a fost necesar un an pentru a atinge cea mai mare parte a obiectivelor
propuse, dar a fost nevoie de mai mult de un an pentru iniţierea acestui proces.
Acest lucru a făcut ca data de închidere a ASAL să se prelungească mereu, în
aproape toate cazurile deoarece subprogramul de privatizare nu a fost îndeplinit.
Legislaţia referitoare la privatizare a fost “îmbunătăţită” de două ori pe
perioada implementării, cu scopul de a fluidiza şi flexibiliza procedurile. În ciuda
acestor scopuri, modificările legislative au stopat procesul în curs timp de luni de
zile, o dată ce intenţia a devenit publică. Legislaţia privind a doua rundă de restitu-
ire a terenurilor, mult întârziată din motive politice, a obstrucţionat şi mai mult pro-
gresul din cadrul programului pentru privatizarea fermelor de stat. Acest segment
al ASAL nu a fost mai dificil decât celelalte (şi experienţa practică recentă a
dovedit acest lucru), dar implementarea sa a fost întârziată prin absenţa unui
consens politic în aprobarea legislaţiei adecvate.
În cazul complexelor zootehnice, a fost clar că multe din ele nu erau atrăgă-
toare pentru sectorul privat din diverse motive, dar cel mai important motiv era si-
tuaţia lor financiară. Unităţile cu performanţe bune au stârnit interesul investitorilor
în timp ce celorlalte li s-a făcut în mod repetat publicitate spre a fi vândute, chiar
mai mult de zece ori. Lichidarea unităţilor zootehnice s-a dovedit a fi singura opţiu-
ne în multe cazuri, deşi s-a născut o opoziţie puternică la această alternativă indu-
să prin asocierea imaginii false a animalelor moarte cu procesul de lichidare. În
majoritatea cazurilor, stocul a fost vândut în sectorul privat, împreună cu un număr
de active importante, iar activitatea s-a continuat pe o scară redusă. Imaginea
animalelor moarte avea în spate dificultăţile unităţilor de a asigura furajarea da-
torită dificultăţilor mari financiare, care în final au condus la lichidare.
Voinţa politică s-a dovedit a fi factorul cel mai important în îndeplinirea
programului de privatizare. Acest lucru a fost dovedit cel mai bine de privatizarea
fermelor de stat, care a stagnat timp de mai bine de trei ani, dar a intrat pe făgaşul
cel bun după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 198/1999. Această
întârziere în iniţierea privatizării din sectorul producţiei vegetale a afectat de ase-
menea sectorul zootehnic şi de depozitare a cerealelor, dat fiind conexiunile şi
interdependentele între aceste trei subsectoare.
Modificarea dreptului de proprietate permis de acest program a fost bine în-
tâmpinată de majoritatea investitorilor privaţi. Singura lor nemulţumire era legată
de întârzierea implementării sale, în comparaţie cu situaţia din alte ţări vecine. A
condus, de asemenea, la schimbarea mentalităţii personalului, a redus frauda şi
pierderile financiare şi nu în ultimul rând a redus deficitul fiscal al ţării prin
diminuarea pierderilor financiare şi a datoriilor la buget şi bănci.
Este demn de remarcat că procesele de privatizare iniţiate sub Programul
ASAL au continuat şi după atingerea obiectivelor propuse, deşi într-un ritm uşor
încetinit. Merită, de asemenea, să ne exprimam satisfacţia că noua guvernare fa-
ce eforturi să continue privatizarea în agricultură, într-un ritm chiar mai rapid decât
înainte. Este, totodată, important să subliniem că privatizarea în agricultură
trebuie să fie suplimentată de privatizarea în industria alimentară (care nu a fost
parte a Programului ASAL), ceea ce ar crea o bază mai sănătoasă pentru dezvol-
tarea sectorului privat într-una din cele mai importante ramuri ale economiei
României.
Bibliografie
Chiriţă, E., Legile agrare şi dreptul civil, teză de doctorat în ştiinţele juridice, Tip. şi
Leg. Penitenciarului Corecţional “Văcăreşti”, Bucureşti, 1930
Comisia Naţională de Statistică, Aspecte privind evoluţia agriculturii în România,
1989-1998, Bucureşti, 1999
Comisia Naţională de Statistică, Evoluţia sectorului privat în economia româ-
nească (1990-1997), Bucureşti, 1998
Gavrilescu, D.; Giurcă, D. (coord.), Economie agroalimentară, Editura Expert,
2000
OECD, Evaluarea politicilor agricole - România, 2000
Puia, I.; Bogza, V.; Vasile, R., Istoria economiei României, Atelier poligrafic Aca-
demia de Studii Economice, Bucureşti, 1988
Puia, I.; Tambozi, J., Istoria economiei naţionale, Editura Fundaţiei “Andrei
Şaguna”, Constanţa, 1993
Zahiu, L., Economia şi organizarea unităţilor agricole, Ed. ASE, Bucureşti, 1993
***, Legislaţie agrară, vol. 1 şi 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
***, Buletine informative MAA, MAAP, 1999-2000-2001
5. SISTEMUL STATISTIC AL ŢARILOR
ÎN TRANZIŢIE
Cazul statisticii agricole din România
Cristina CIONGA,
Curentul inexorabil al descentralizării a dus la economia mixtă, aşa cum

arată ea azi, a României, în care statul continuă să joace un rol major în adminis-
trarea avuţiei naţionale, dar în care sectorul privat devine tot mai semnificativ o
dată cu modificările structurale profunde şi continue. Informaţia statistică economi-
că şi socială solidă şi corect fundamentată devine esenţială atât pentru autorităţi,
pentru formularea politicilor, cât şi pentru comunitatea de afaceri, pentru deciziile
de investiţii.
Lucrarea îşi propune să examineze câteva aspecte identificate în procesul
de restructurare a statisticii naţionale şi de adaptare a acesteia la standardele in-
ternaţionale, proces în care un efort special este consacrat armonizării cu normele
şi standardele europene. Specific agriculturii româneşti este faptul că modelele de
producţie şi de proprietate au suferit transformări radicale, cu mult mai dramatice
decât alte sectoare economice sau decât agricultura altor ţări în tranziţie.
5.1. Starea actuală

Agricultura a constituit dintotdeauna în România una din ramurile economi-
ce primordiale în ocuparea forţei de muncă, contribuţia la formarea produsului
intern brut şi generarea veniturilor în devize. Astăzi, în acest sector lucrează 37%
din populaţia ocupată, valoarea adăugată brută în agricultură reprezintă în mod
constant peste 16% din PIB, în timp ce terenul agricol acoperă aproximativ 62%
din suprafaţa cuprinsă între graniţele naţionale.
Statistica dinainte de 1990 calcula o serie de indicatori sintetici ai economiei
naţionale pe baza rezultatelor sferei producţiei materiale; cum agricultura era cir-
cumscrisă fără doar şi poate sferei producţiei materiale, statistica agricolă se baza
pe cercetări exhaustive, culegerea datelor constând în autoînregistrarea acestora
de către toate unităţile economice şi transmiterea lor pe filiera de raportare. A-
ceasta era posibilă într-o ramură economică căreia îi era definitoriu un grad foarte
ridicat de concentrare, terenul agricol aflându-se aproape în totalitate (cu excepţia
a circa 500.000 de hectare situate mai ales în zone de deal şi munte) în proprieta-
te de stat (sub forma fermelor de stat sau a cooperativelor agricole de producţie).
Fluxurile erau ulterior agregate în balanţa producţiei agricole. În afară de aceasta,
anual erau organizate recensăminte ale animalelor (bovine, porcine, ovine, capri-
ne şi, ocazional, păsări). Pentru prima dată într-o perioadă de peste 50 de ani29, în
cursul lui 2002 este proiectată realizarea recensământului general agricol.
În etapa de intense transformări structurale de după 1990, sistemul statistic
românesc a suferit modificări esenţiale pentru a ţine pasul cu evoluţia realităţilor
economice şi sociale, încercând simultan să se adapteze la standardele interna-
ţionale pentru compararea indicatorilor economici sintetici. Acest efort a fost doar
parţial încununat de succes până la ora actuală, în primul rând deoarece reforma
agrară a dus la fărâmiţarea fără precedent a structurii agricole de producţie şi,
deci, la creşterea spectaculoasă a numărului de unităţi observate. Modelul agrar
specific economiei centralizate avea să se transforme radical în urma reformelor
care au vizat trecerea în proprietate privată a activelor productive din agricultură şi
restructurarea fermelor de stat şi cooperativelor agricole de producţie. Acestui
amplu proces de “decolectivizare”30 îi succede o structură duală (unităţile de
producţie private - foarte eterogene - şi, respectiv, fermele de stat) care persistă
încă în agricultura românească.
În acest context, sistemul statistic agricol naţional suferă încă transformări
astfel încât să poată furniza unor categorii diferite de utilizatori şi în formă adapta-
tă cerinţelor acestora informaţii care să satisfacă criteriile oportunităţii, relevanţei
şi veridicităţii.
5.2. Domenii prioritare

Se prefigurează prioritară dezvoltarea următoarelor domenii:
5.2.1. Statistica structurii şi tipologiei fermelor

Dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit în România prin
Legea nr. 18/1991, prin care s-a dorit restaurarea profilului proprietăţii agricole de
dinaintea perioadei de colectivizare şi de constituire a întreprinderilor agricole de
stat la sfârşitul deceniului cinci. Recunoaşterea dreptului de proprietate asupra
pământului şi restituirea proprietăţii s-a făcut, în virtutea Legii nr. 18, până la limita
a 10 hectare pentru fiecare familie.
Legea nr. 1/2000 extinde suprafaţa care poate fi înapoiată foştilor proprietari
şi urmaşilor lor la 50 de hectare, în echivalent arabil, pentru o familie.
Până la mijlocul anului 2001, peste 80% din cele 4,3 milioane de persoane
care au depus cereri de reconstituire a proprietăţii în virtutea prevederilor Legii nr.
18/1991 au intrat în posesia titlurilor de proprietate.
Agricultura de azi a României este caracterizată de o excesivă fragmentare
a proprietăţii funciare. Aproximativ 12% (1,5 milioane hectare) din totalul suprafe-
ţei agricole în proprietate privată este exploatată de asociaţii agricole legal
constituite, cu o dimensiune medie de 425 hectare; o suprafaţă de 5% din terenul
privat este lucrată în forme asociative informale, structuri extrem de fluide şi a că-
29
Ultimul recensământ general agricol a fost realizat în 1948.
30
În literatură, prin “decolectivizare” se înţelege desfiinţarea, “spargerea” marilor unităţi produc-
tive (IAS şi CAP).
ror pondere a fost constant în scădere de-a lungul anilor; aproape 4,2 milioane de
proprietari individuali de terenuri agricole deţin, în medie, câte 2,4 hectare. La
acestea se adaugă fermele agricole mari, de tip capitalist, o categorie în creştere
numerică, dar şi ca mărime a suprafeţei cultivate, consecinţă firească a începutu-
lui procesului de consolidare a exploataţiei agricole o dată cu adoptarea unei le-
gislaţii menite să impulsioneze formarea unei pieţe funcţionale a pământului (enu-
merăm, în acest context, Legea circulaţiei juridice a terenurilor nr. 54/1998, Legea
arendei nr. 65/1998, Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare adoptată în martie
1996, Legea nr. 219/1998 care reglementează regimul concesionării terenurilor).
În prezent nu este definită exploataţia agricolă şi nu există un registru al
exploataţiilor agricole.
Ancheta structurală privind evoluţia fermelor agricole urmăreşte evalu-
area situaţiei din agricultură şi urmărirea evoluţiei structurale a fermelor agricole al
căror produs ajunge pe piaţă. Unităţile cercetate la nivel naţional sunt aşadar so-
cietăţile comerciale agricole, asociaţiile agricole şi gospodăriile individuale, dacă
ele vând o parte din producţie. În anul 2000 a avut loc ancheta pilot, iar în conti-
nuare aceasta se va elabora anual. Cadrul metodologic de realizare prevede cer-
cetarea exhaustivă pentru unităţile cu personalitate juridică şi cercetare selectivă
(eşantioane aleatoare) pentru gospodăriile individuale. Aproximativ 400 de ca-
racteristici constituie variabilele observate.
Tipologia fermelor agricole are ca obiectiv caracterizarea şi clasificarea
fermelor agricole după orientarea tehnico-economică şi dimensiunea lor economi-
că. Această clasificare este aplicată în cadrul anchetei structurale în agricultură.
Dimensiunea economică a fermelor se determină pe baza unei convenţii (marja
brută standard) care permite evaluarea caracteristicilor privind utilizarea solului şi
efectivele de animale şi stabilirea dimensiunii efective a acestora. Pentru determi-
narea marjei brute standard, numărul de variabile depinde de numărul caracteristi-
cilor folosite în Ancheta structurală.
5.2.2. Statistica utilizării terenului

Aceasta face obiectul unor programe desfăşurate în paralel de Ministerul
Agriculturii prin Centrul Român pentru Utilizarea Teledetecţiei în Agricultură
(CRUTA) şi, respectiv, de Institutul Naţional de Statistică. Cel de-al doilea pro-
gram fumizează anual informaţii privind utilizarea economică a terenurilor agricole
(suprafaţa productivă de primăvară la 15 iunie) pentru defalcarea terenurilor agri-
cole în terenuri arabile (din care: cereale, leguminoase boabe, rădăcinoase, plan-
te industriale, legume proaspete, flori şi plante ornamentale, plante de nutreţ), pă-
şuni şi fâneţe, vii şi livezi, teren necultivat.
5.2.3. Statistica producţiei agricole vegetale

Cu o periodicitate bianuală (pentru culturile recoltate în vară şi pentru cultu-
rile recoltate în toamnă), statistica agricolă naţională furnizează informaţii privind
producţia totală şi producţia medie, pe baza următoarelor variabile observate: su-
prafaţa recoltată, producţia totală şi producţia medie, pentru culturile cuprinse în
nomenclator. Detalierea variabilelor se face pentru: total cereale (grâu comun,
grâu dur, secară, orz, ovăz, porumb boabe şi alte cereale), leguminoase boabe,
rădăcinoase, plante industriale, plante de nutreţ, legume proaspete, flori şi plante
ornamentale, seminţe şi seminceri, vii şi livezi, culturi în sere, alte culturi, iar cer-
cetarea se face selectiv, pe bază de eşantion.
5.2.4. Statistica viticulturii şi cea a pomilor fructiferi

Fac obiectul a respectiv două anchete speciale, pe baza variabilelor obser-
vate: suprafaţa ocupată cu viţă de vie detaliată pe clase de mărime, clase de pro-
ducţie, grupe de vârstă şi varietăţi de struguri; producţia de struguri detaliată pe
varietăţi de struguri, producţia de must, producţia de vin şi băuturi alcoolice tari pe
bază de vin, respectiv: suprafaţa plantaţiilor pomicole şi numărul de pomi fructiferi
detaliate pe specii şi în cadrul acestora pe varietăţi, clase de vârstă, clase de densi-
tatea pomilor, producţia totală şi producţia medie pe pom. Dacă până în anul 2000
astfel de date nu s-au colectat, începând cu anul 2003 se va face ancheta de bază
(după recensământul general agricol) pe baza metodologiei europene comune.
5.2.5. Statistica efectivelor de animale şi a producţiei animaliere

Furnizează datele necesare anual, prin cercetare exhaustivă la agenţii
economici şi din surse administrative pentru gospodăriile populaţiei. În ceea ce
priveşte producţia, există o serie de diferenţe importante faţă de sistemul euro-
pean, mai ales în ceea ce priveşte înregistrarea autoconsumurilor. Alinierea totală
la sistemul european este prevăzută pentru 2003.
5.2.6. Conturile naţionale pentru agricultură

Până în anul 2000 s-a realizat doar contul de producţie din agricultură, ur-
mând ca pe baza metodologiei Eurostat să se elaboreze anual şi contul de ex-
ploatare şi cel de capital. Variabilele observate sunt componentele conturilor eco-
nomice pentru agricultură (producţia agricolă, consumul intermediar, valoarea
adăugată brută, formarea brută a capitalului şi variaţia stocurilor), care provin din
statistici agricole curente. Este de notat faptul că elementele de consum interme-
diar nu sunt deocamdată consistente cu cerinţele Eurostat din cauza modului de
organizare a evidenţei contabile (a se citi: lipsei de informaţii contabile). Consumul
de capital fix nu se determină în prezent, drept pentru care nu se poate obţine
decât valoarea adăugată brută.
Elaborarea contului de exploatare se va face pe baza proiectului pilot
privind forţa de muncă din agricultură.
Alinierea totală la normele europene este prevăzută pentru anul 2003.
5.2.7. Statistica forţei de muncă din agricultură

Subiectul continuă să fie deosebit de controversat în condiţiile în care cea
mai mare parte a gospodăriilor agricole rămân de subzistenţă, iar sectorul încă
are un rol de tampon social, absorbind forţa de muncă eliberată prin restructura-
rea industriilor generatoare de pierderi. În prezent, nu se realizează colectare de
date statistice pentru a exprima evoluţia şi nivelul veniturilor agricole în corelaţie
cu evoluţia volumului de muncă consumată pentru producţia agricolă. Armoniza-
rea cu normele europene este prevăzută a se finaliza până în 2005 şi va consta în

observarea variabilei volumul de muncă agricolă, exprimat în unităţi anuale de
muncă. De asemenea, se vor colecta date pentru estimarea anuală a veniturilor
gospodăriilor agricole.
5.2.8. Statistica preţurilor agricole

Aceasta are ca obiectiv obţinerea, cu o periodicitate lunară şi anuală, a indi-
cilor de preţ în agricultură, suplimentată de un sistem de preţuri pentru principalele
produse agricole. În prezent se calculează preţurile medii pentru produsele agri-
cole vândute pe două segmente de piaţă: pieţele agroalimentare şi vânzările di-
recte pentru prelucrare sau comercializare. Pentru perioada 2001-2002 este pre-
văzută reproiectarea aplicaţiei, iar din 2003 alinierea la sistemul european ar tre-
bui să fie completă.
5.2.9. Modelarea sectorului agricol

Este prevăzută pentru anul 2005 şi va consta în realizarea unei baze de
date integrate cu serii cronologice începând cu 1990, proiectarea unui model de
previziuni şi simulări pe termen scurt şi a unuia pe termen mediu, cu o periodicita-
te bianuală. Variabilele observate vor fi: producţia agricolă, consumul de inputuri,
preţurile produselor agricole, preţurile inputurilor, veniturile, utilizările producţiei
agricole, exportul şi importul.
Concluzii
Sistemul statistic agricol naţional este, la ora actuală, în plin proces de
transformare pentru a putea surprinde şi reda cu veridicitate rezultatele proceselor
economice din agricultură şi modul de utilizare a resurselor. Acest demers
presupune şi conformarea la normele şi standardele europene în vigoare, deci
adoptarea acquis-ului comunitar.
Se urmăreşte simultan integrarea statisticilor agricole cu informaţiile şi
statisticile pentru alte activităţi:
− integrarea diferitelor fluxuri de date privind agricultura (între fluxul ope-
rativ departamental şi cel statistic);
− integrarea cu statisticile economice (armonizarea conceptelor şi defini-
ţiilor statistice de sinteză cu cele ale statisticilor agricole);
− armonizarea cu statisticile agricole internaţionale (asigurarea comparabi-
lităţii datelor).
Bibliografie
MAA, Programul statistic agricol naţional (PSAN), document de lucru, 2000

Cochrane, Nancy, Agricultural Labor and the Restructuring Process in Central and
Eastern Europe, an OECD paper, 1999
Volume apărute în cadrul colecţiei ESEN - 2 în anul 2001
Probleme ale integrării României în Uniunea Europeană.

Cerinţe şi evaluări
Issues on Romania’s integration into the European Union.

Requirements and evaluation
Stadiul negocierilor în vederea aderării la UE a statelor candidate

din Europa Centrală şi de Est
Impactul adoptării acquis-ului comunitar privind

politica comercială comună în perspectiva aderării la UE
Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar privind

politicile comerciale în domeniul produselor agroalimentare
Impactul adoptării politicii agricole comune (PAC)

asupra pieţei principalelor produse agroalimentare româneşti
Politica industrială în perspectiva aderării la UE
Politica energetică în perspectiva aderării la UE
Sistemul impozitelor şi taxelor

în Uniunea Europeană şi în România
c e
d
CENTRUL DE INFORMARE ŞI DOCUMENTARE ECONOMICĂ
Redactor-şef: Valeriu IOAN-FRANC
Redactori: Mihaela PINTICĂ, Ecaterina IONESCU

Secretariat ştiinţific: Dan OLTEANU, Alexandra PURCĂREA
Machetare, tehnoredactare şi concepţie grafică: Nicolae LOGIN

Caiet 18

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiet 18

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiet 18

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA ROMÂNĂ

CONDIŢIONALITĂŢI ALE POLITICILOR

Secţia de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie a Academiei Române

Consiliul de orientare şi evaluare ştiinţifică:

Secţia de ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie a Academiei Române

Ediţie realizată cu asistenţă financiară din partea Comunităţii Europene,

1. Analiza efectelor politicilor agricole în perioada 1990-1999............................... 7

1. Analysis of agricultural policy effects in the period 1990-1999 ...........................7

1.1. Agricultura în tranziţie – o evaluare comparativă

PRE-TRANZITIE POST-TRANZITIE PRE-TRANZI|IE POST- TRANZI|IE

În decurs de un deceniu, locul agriculturii în economia TECE s-a redus

Din punct de vedere al locului agriculturii în economie, grupul ţărilor din

Figura 1.2. Estimarea sprijinului la producător în OECD şi în unele TECE

Nu putem încheia trecerea în revistă a subiectului protecţie, fără să amintim

Figura 1.3. Dinamica suprafeţei cultivate în ferme individuale în ţările CEE

Gradul de concentrare şi de fărâmiţare a exploataţiilor agricole, 1997

La începutul tranziţiei, trăsăturile agriculturii socialiste erau:

• Lipsa disciplinei financiare, prin promovarea de către stat a unei politici

Modelul care se instalează al fermelor familiale este o istorie de succes nu

Criteriile folosite pentru clasificarea reformelor din agricultură

Reformele sectorului agricol pot fi grupate în cinci mari domenii:

• privatizarea industriei alimentare, a comerţului agroalimentar şi a

Stadiul reformelor din agricultură în economiile în tranziţie din centrul

Oarecum surprinzător, cele mai mari progrese au avut loc în domeniul

1.2. Etapele tranziţiei

• care au fost trăsăturile politicii agricole în perioada de tranziţie? (primele

1.2.1. Setea de reformă (Reforma fondului funciar din 1991)

procesului de colectivizare în 1949, atingând cote fără precedent în România

Fărâmiţarea terenurilor în România: 1948 faţă de 1998

În 1992 peste patru milioane de persoane care deţineau în proprietate, în

jată sub aspectul costurilor, de amploarea redusă a activităţii pe care o desfăşu-

1.2.2. 1992-1996: Frica de reformă “mâna forte a statului”

1998, terenurile retrocedate nu au putut face obiectul vânzării, împiedicându-se în

Sprijinul bugetar şi cvasifiscal pentru agricultură, în % din valoarea brută

politica macroeconomică. Aşa, de exemplu, supraevaluarea monedei naţionale

1.2.3. După 1997: Momentul adevărului - imperativul reformei

privatizarea unor filiere de desfacere importante (depozitele de cereale,

diţiile cunoscute sub numele de “acquis communautaire” şi, pe de alta, eforturilor

1.3. O evaluare a celor zece ani

Jocul cererii şi ofertei a fost în mod constant viciat de intervenţia statului,

adesea, potenţialii investitori din agricultură îşi amână planurile de

1.4. Analiza reformelor agricole din perioada 1997-2000

La începutul anului 1997 Guvernul a hotărât să renunţe la subvenţionarea

1.4.1. Rolul central al ASAL

ţionarea în continuare a fermelor de stat pe 20% din suprafaţa arabilă nerestituită

MAA, cât şi FPS în aplicarea reformelor le depăşea posibilităţile, date fiind

condiţiile unei inflaţii de 31%. Programul de compensare al majorării preţului pâinii

1.4.2. Componentele iniţiale

Dimensiunile acestora au fost evaluate pe parcursul pregătirii şi discutate pe larg

distorsiunilor; revizuirea legii cooperativelor de credit şi îmbunătăţirea

fondurilor alocate din bugetul MAA pentru creditul direcţionat şi subvenţionarea

l-a constituit încetarea refinanţării agriculturii de către BNR şi plasarea tuturor

Calificativele date efectelor

Deşi se recunoaşte că ponderile acordate sunt arbitrare, s-a optat pentru

contribuţia resurselor ASAL în totalul finanţării pentru ajustare puse la dispoziţie

Calificativele date rezultatelor

Ca şi în cazul aprecierii efectelor, calificativele rezultatelor merg de la 1 la 4

ASAL a urmărit schimbarea rolului MAA prin Componenta 6, dar progresul

Ritmul procesului de privatizare, în special al firmelor agroindustriale.