Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 6
MITROI LAURA ANA-MARIA
Română-Engleză, Anul III, grupa I
Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Patul lui Procust
Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XXlea,
caracterizat prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În literatura română Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar și ca manifestare. Prin intermediul revistei și al cenclului Sburătorul, Eugen Lovinescu pune bazele modernismului românesc. În esență, modernismul lui Lovinescu pornește de la ideea că există un spirit al veacului care determină sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă influența celor avansate. Prin sincronizarea literaturii române cu spiritul veacului, E. Lovinescu consideră necesare câteva mutații de ordin tematic și estetic: trecerea de la literatura cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspirație urbană, intelectualizarea prozei și a poeziei, cultivarea romanului analitic și al autenticității, parcursul cronologic din romanul tradițional fiind înlocuit de fluxul conștiinței în romanul de analiză psihologică. Prin romanele sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust, dar și prin activitatea sa de teoretician al romanului, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Romanul modern de analiză psihologică, subiectiv, cultivat la noi în deceniul al treilea, întrunește toate trăsăturile prozei moderne. Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apărut în 1930, marchează un moment novator în contextul prozei româneşti, putând fi interpretat ca un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei. Roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință problematizantă) și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat ca o „monografie a îndoielii” (C. Ciopraga), „monografia unui element psihic...gelozia” (G. Călinescu). Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este și un roman modern de tip subiectiv,deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative , timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, lucuditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă. Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul, astfel romanul ilustrând „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu). Narațiunea la persoana întâi presupune existența unui narator implicat, iar punctul de vedere unic și subiectiv, al personajuluinarator, face ca cititorul să cunoască despre celelalte personaje atât cât știe și personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Textul narativ este structurat în două părți, sugerate și de titlu, care indică temele romanului și, în același timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este complet ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul autorului, articole și documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului. Romanul debutează printrun artificiu compozițional: acțiunea primului capitol La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul evidențiază cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei. Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şia ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior declanșează memoria afectivă a protagonistului, însă sore deosebire de cartea lui Proust, personajul lui Camil Petrescu nu retrăiește trecutul, ci îl analizează și îl interpretează. Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu. Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îi dezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri. Sub influența unei verișoare a lui Ștefan, Ela este atrasa întro lume mondenă, lipsita de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma acestuia. Ștefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela lar putea înşela. Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la cale o întreagă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să i omoare pe amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment. Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintro experienţă reală a autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului. Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind demitizată, fapt ce ilustrează diferența dintre romanul tradițional de război (Război și pace, de Lev Tolstoi) și romanul modern Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale. Capitolul Ne-a acoperit pământului lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea, eroismul este înlocuit de spaima de moarte în care doar instinctul de supraviețuire se păstrează: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în Bucureşti, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”, rămânând singur. Construcţia personajelor este realizată întro manieră modernă. Naraţiunea se concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul). Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alterego al autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a razboiului. Conflictul interior al personajuluinarator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute. Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”. Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului. Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa. Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al celorlalţi.Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat războiul e tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris întro viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului. Confruntat cu situaţiilimită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale. În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”. Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat. Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii, înscriinduse, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române. Cel deal doilea roman al autorului, Patul lui Procust, apare în 1933 și consolidează romanul românesc modern, fundamentează principiul sincronismului lovinescian prin luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă și prin crearea personajului intelectual lucid și analitic. Tehnica romanului ridică problema raportului dintre scriitor şi erou. Pentru a răspunde nevoii de autentic, de veridic, de viaţă trăită, pe care îşi propune să le aducă orice scriitor realist în general şi Camil Petrescu în special, autorul inovează o structură compoziţională pe voci, dând o autonomie accentuată eroilor săi. El simulează că invită pe doi dintre ei, Doamna T. şi Fred Vasilescu, să scrie ei textul pentru aşi exprima amprenta psihică proprie, lipsită de elementele amprentei autorului. Compoziţia textului ne apare, astfel, structurată din trei segmente complet diferite, adunate printro tehnică de colaj. Romanul prezintă adevărate dosare de existență, confesiuni pe care fiecare personaj narator le face pe baza reflectării realității în propria conștiință. Tema este modernă, ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii și drama inteletelectualului lucid, inflexibil, însetat de atingerea absolutului în iubire. Titlul este o metaforă făcând trimitere directă la o poveste din antichitate. Titlul imaginează societatea ca pe un „pat al lui Procust”, ca spațiu limitat, în care valorile intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la reguli este supus deformărilor chinuitoare. Structura este complexă,de factură modernă, determinând compoziția pe mai multe planuri naratie care se intersectează și se determină reciproc: trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului, jurnalul lui Fred Vasilescu, Epilog I, Epilog II și notele de subsol ale autorului care explicitează și încheagă întrun tot unitar planurile narative ale romanului. C. Petrescu apelează la forma romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce se desprinde din scrisori, să se constituie întro confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca experiență trăită, ca valoare esențială a vieții, așa cum a fost percepută de către personaje, autorul realizând o creație literară după formula romanului în roman. Patul lui Procust este romanul consecinţelor relaţiilor din cadrul societăţii burgheze. Eroii sunt nişte mutilaţi psihic de monstruoasa şi satanica societate capitalistă. Ei caută un drum de ieşire din labirintul social, unde spiritul satanic, minotaurul, nu mai este ucis de Tezeu, ci fiecare trebuie săl ucidă în el însuşi. În acest sens, ei caută să iasă din labirintul egoismului, păcatului şi întunericului, sunt disperaţi, sufocaţi, se sinucid ca Ladima şi, probabil, Fred Vasilescu, sau se resemnează ca Doamna T.