Comunicarea didactică

Motto : "Educaţia este cea mai puternică

armă, care poate schimba lumea." Nelson Mandela

Comunicarea este “un proces prin care oamenii împărtăşesc informaţii, idei, sentimente”
în opinia lui Hybels Weaver, în timp ce R.Baron o defineşte ca “un proces prin care emiţătorul
transmite un mesaj receptorului”. Acestor douâ accepţii li se adaugă o a treia în care
comunicarea este descrisa ca „acţiunea de trimitere şi de receptare a unor mesaje care are loc
într-un context „ ,De Vito .
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
1) relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri,
2) schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,
3) modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajati.
Acum vom privi înspre aria didacticii, in care elementele comunicării sunt particulare:
• emiterea mesajului didactic de către profesor sau de o altă sursă de informaţie, de la o
anumită distanţă;
• canalul prin care se transmite mesajul;
• receptarea mesajului de către elevi;
• stocarea şi prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către
elev, a corectărilor sau a completărilor de către profesor).
Având în vedere specificitatea diverselor tipuri de comunicări, se impune o enumerare a
tipologiei existente:
• verticală / orizontală
• intrapersonală/interpersonală
• verbală/non verbală/paralimbajul
 • metacomunicarea
O caracteristică speciala\ă a discursului didactic o reprezintă dimensiunea convingerii şi
persuadarii. şi acesta deoarece însusi scopul comunicării didactice este acela de a forma
convingeri prin organizarea activităţii didactice şi alegerea acelor procedee favorabile formarii
convingerilor privind toate domeniile cognitiei şi practicii umane. Atunci când formarea de
convingeri nu este posibilă, se apelează la persuadare, prin care întelegem influenţarea persoanei
mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar şi prin vizarea afectivităţii, de
exemplu atunci cât apelăm la flatare pentru a convinge mai uşor. Persuasiunea însoteste
convingerea atingând atât ratiunea cât şi sentimentele.

Caracteristici ale comunicării didactice

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale
comunicării interumane:

 se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun
instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraverbală şi
vizuală, dar mai ales forma combinată;
 mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor,
pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare;
 stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de
structura lui psihică;
  mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicative - demonstrativă şi este
transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi
nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi;
 comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutonil unor retroacţiuni (feed-back),
înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs.

În cadrul interactiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogica îndeplineşte mai multe

funcţii:
 funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ;
 funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi a imaginaţiei la elevi;
 funcţia educativă, de transmitere a influenţelor educaţionale, de coeziune şi afirmare a
grupurilor şcolare;
 funcţia de evaluare şi reglare a procesului de predare - învăţare;
 funcţia de rezolvare a problemelor educaţionale şi a conflictelor şcolare.

Regulile comunicării didactice eficiente sunt:

 să asculti, adica să tii cont de parerea şi interesele celorlalti;
 să observi adica să te intereseze ceea ce se întâmpla în cadrul situatiei de comunicare şi
să întelegi starea receptorilor;
 să analizezi şi să cunosti situatia receptorilor;
 să te exprimi adica să -ti expui punctele de vedere şi sentimentele vis-a-vis de obiectul
comunicarii;
 să controlezi adica să urmaresti calitatea şi eficienta comunicarii.
Competenta comunicationala pentru profesor presupune achizitii de cunostinte şi abilitati din
mai multe domenii:

 cunoaşterea influentei contextului comunicational asupra continutului şi formei

comunicării, precum şi adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;
 cunoaşterea regulilor comunicationale şi a impactului comunicării paraverbale şi
nonverbale în cadrul comunicării didactice;
 cunoaşterea psihologiei umane şi scolare, abilitate de relationare cu elevii;
  cunoaşterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal diferă de la o cultură la
alta, iar ceea ce este considerat eficient în comunicare pentru o cultură poate fi ineficient
pentru o alta.

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm,
să educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare
urmărim întotdeauna câteva scopuri principale: să fim receptaţi(auziţi sau citiţi), să fim
înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie(o schimbare de comportament).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în
derularea comunicării nu funcţionează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea
mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră în calea
comunicării.
Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul me să jului comunicat nu
receptează să u interpretează greşit sensul pe care emiţător a vrut să i-l dea. Scopul studierii
comunicării este acela de a reduce cauzele care provoacă aceste fenomene. Barierele pot fi
găsite în orice sistem comunicaţional şi de aceea e mai corect să spunem că mesajul transmis nu
e niciodată mesaj receptat. Ideal ar fi ca tot ce se emite să fie şi recepţionat, dar practic asta e
imposibil pentru că nu tot ce există în intenţiile emiţătorului se regăseşte în aşteptările
receptorului, fiecare om având un cadru de referinţă propriu (şi chiar limitat), iar sensurile în care
se realizează comunicarea diferă de la individ la individ.

Bariere în comunicarea didactică

 Comunicarea poate fi OBSTRUCTIONATĂ sau doar perturbată de o serie de
FACTORI care se interpun între semnificaţia intentionată şi cea perceputa putând fi legaţi de
oricare dintre componentele comunicării (emitator, mesaj, canal, receptor), sau de
interacţiunea lor.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt :
1. Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emitatorului în raport cu receptorul pot
cauza răstălmăciri ale mesajului de catre acesta din urmă.
2. Probleme semantice – specialiştii au tendinta să folosească un jargon profesional,
crezând ca şi ceilalti îl pot întelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se exprima
într-un mod mai sofisticat, greu de înteles pentru persoane cu un nivel de şcolarizare scazut.
3. Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealistă şi este
lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i întelege pe ceilalţi în mod adecvat.
4. Diferente culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri şi
simboluri diferite.
5. Alegerea gresita a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru
fiecare informatie şi de asemenea şi momentul trebuie să fie bine ales – o situatie urgentă nu are
sorţi să fie îndeplinita dacă este cerută la sfâritul orelor de program sau la sfârsitul săptamânii.
6. Lungimea excesiva a canalelor – o retea organizaţională complicată duce la o
comunicare lentă.

FACTORI FIZICI PERTURBATORI – iluminatul necorespunzator, zgomote

parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenţia –
telefon, cafea, ceai etc.

BARIERE UMANE in cadrul unei comunicări eficiente sunt :

- fizice: deficiente verbale, acustice, ampla să ment, lumina, temperatura, ora din zi,
durata intîlnirii, etc.
- semantice: vocabularul, gramatica, sintaxa, conotatii emoţionale ale unor cuvinte.
- determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Imi place Ion, deci il ascult);
implicare negativa (ex: Mirela m-a bîrfit acum 1 an, deci interpretez tot ce spune ca fiind
împotriva mea).
 - frica
- diferentele de perceptie
- concluzii grabite
- lipsă de cunoastere
- lip să de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depăşite este lipsa de
interes a interlocutorului fata de mesajul emitatorului).
- emoţii (emoţia puternică este răspunzatoare de blocarea aproape completă a
comunicării).
- blocajul psihic
- tracul

Blocajele de comunicare, sau distorsiunea informaţiei se pot produce atunci când:

• emiţătorul (profesorul) nu stăpâneşte conţinutul mesajului didactic transmis;
• acesta nu este expus clar, inteligibil şi sistematizat;
• emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea repede;
• nu prezintă la început scopul mesajului şi nu creează motivaţii pentru a trezi interesul
pentru comunicare;
• emiţătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare (verbală, paraverbală,
nonverbală, vizuală etc.);
• mesjul transmis nu corespunde cu interesele elevilor să u cu problemele ce le au de
rezolvat;
• mesajul didactic este prea cunoscut sau prea abstract şi nu trezeşte interes, producând
plictiseală;
• comunicarea este numai unidirecţională, producând pasivitate;
• elevii nu sunt angajaţi în comunicare prin dialog să u prin întrebări retorice;
• eficienţa comunicării este blocată şi de fondul stresant creat de emiţător (plictiseală,
oboseală, nerăbdare, teama de a nu greşi în expunere etc.);
• elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a înţelege mesajul didactic sau acestea nu au
fost fixate temeinic şi ca urmare se produc interferenţe.
 Între obstacolele ce apar mai frecvent în comunicarea didactică, menţionez:
– supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar şi de dorinţa unor profesori de a nu
omite lucruri importante);
– utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil ( să u greu accesibil) elevilor; – dozarea
neuniformă, în timp, a materialului de predat;
– starea de oboseală a elevilor /studenţilor să u indispoziţia profesorului; – climatul
tensionat sau zgomotos.

Pentru perfecţionarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea respectarea

unor reguli de către profesori, între care menţionez:
– vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);

– încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele

transmise au fost corect recepţionate şi înţelese); –
ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a me să jelor primite din partea elevilor,
concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor me să je;
– folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de
regulă, orală şi vizuală, concomitent);
– repetarea mesajelor mai complexe
Comunicarea didactică, ca şi comunicarea generală interumană, este supusă unor
perturbări numeroase şi variate. O analiză extinsă a acestora şi o sistematizare riguroasă a lor ne
oferă Dorina Sălăvăstru într-una din lucrările sae. Autoarea clasifică aceste perturbări astfel:
-a. blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea
didactică (profesorul pe de o parte, elevul pe de alta);
 -b. blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la
relaţia de comunicare didactică;
-c. blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează
comunicarea didactică (D. Sălăvăstru, 2004).

A. Perturbări psihologice
Perturbările psihologice sunt analizate de D.-Şt. Săucan (1999). În drumul parcurs de
mesajul ştiinţific, de la persoana-emiţător la persoana- receptor, se produc multe pierderi ale
stării iniţiale a acestuia. Mai întâi, reţinem că înţelegerea mesajului de către elevi este
dependentă de inteligenţa şi capacitatea de înţelegere a acestora, precum şi de cultura lor. Elevii
cu un IQ mic nu vor putea recepţiona, în mod adecvat, cunoştinţele care li se predau, capacităţile
lor cognitive mediocre reprezentând un factor blocant manifestat în relaţia de comunicare cu
profesorul.
Există, apoi, elevi care nu au suficientă încredere în capacităţile personale, timizi,
indecişi, care nu se pot implica în suficientă măsură în să rcina didactică. Aceştia necesită o
intervenţie plină de tact pedagogic pentru creşterea încrederii în ei înşişi.
Oboseala, diferitele deficienţe(fizice, senzoriale etc.) produc şi ele perturbări în
comunicarea didactică.
La nivelul persoanei-receptor (elevi) pot apărea situaţii de neatenţie, apatie, rumoare,
fenomene perturbatoare care pot fi înlăturate printr-o atitudine fermă din partea profesorului, dar
plină de atenţie şi respect faţă de elevi pentru că altfel, dacă în relaţia de comunicare profesor-
elev nu există o încărcătură afectivă adecvată, elevii pot manifesta atitudini de retragere, de
evitare, chiar de opoziţie.
Alte perturbări se produc în comunicarea didactică datorită profesorului. Există profesori
care nu respectă principiile didactice, cum este de exemplu principiul accesibilităţii. Aceştia
realizează o comunicare abstractă, insuficient adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor.
Superficialitatea în pregătirea să rcinilor didactice, graba, neatenţia se repercutează negativ
asupra relaţiei de comunicare. La fel, trăsăturile negative de personalitate vor fi controlate. În
clasă elevii nu trebuie să se simtă nişte victime. Este corect ca ei să trăiască sentimente de
securitate şi de afecţiune. Marchand (1956) descrie astfel profesorul model: „El se profilează în
faţa elevilor ca un exemplu, nu abstract şi impersonal, ci concret, direct pentru fiecare elev. El
este un exemplu de eroism şi curaj pentru copilul pe care îl ştie înfricoşat şi şovăielnic, un
exemplu de modestie pentru cel care se arată prea orgolios; un exemplu de iubire dezintere să tă
pentru cel pe care îl bănuieşte lacom;…este un singur şi de neînlocuit exemplu. El poate să
adopte această atitudine numai pentru că nutreşte faţă de elevii săi cea mai deplină dragoste,
plămădită din abnegaţie şi uitare de sine”.

B. Perturbări de natură social-valorică

În această categorie este menţionat, în primul rând, conflictul de autoritate. Profesorul
este considerat autoritate epistemică, pentru că el stăpâneşte mai bine un domeniu. Elevul este
doar cel care beneficiază să u nu de autoritatea cognitivă a profesorului său. Dacă elevii îl
consideră pe profesor ca autoritate ştiinţifică reală şi autentică, atunci comunicarea cu el va fi
benefică, îi va apropia pe elevi de educator pentru a afla de la el cât mai multe informaţii în
legătură cu o problemă să u alta. Dacă însă profesorul respectiv va fi considerat autoritate
excesivă, care, prin caracteristicile lui de personalitate imprimă teamă, datorită căreia elevii nu-şi
pot permite analize să u păreri proprii, atunci apare conflictul de autoritate care provoacă
distorsiuni în comunicarea didactică.
D. Sălăvăstru prezintă şi o altă categorie de perturbări să u obstacole în comunicarea
didactică, care ţin de natura relaţiilor valorice ale partenerilor acestui tip de comunicare. Astfel
de perturbări să u conflicte valorice pot fi legate de valorile morale, estetice să u de cele
existente la nivelul vieţii în comun. Conflictele de natură morală, precizează autoarea, îşi au
originea în mediul familial din care provine elevul. Dacă profesorul nu va reuşi ca în decursul
comunicării să-i determine pe elevi să înţeleagă valorile autentice atunci me să jele educaţionale
vor avea mult de suferit.
Tot astfel, şcoala, educaţia, sunt opere de dirijare socială, care pun accentul pe acţiunile
normate şi pe respectarea normelor. Unii elevi însă, resimt aceste cerinţe ca atentate la libertăţile
individului, ca restricţii. „Relaţia dialogică profesor-elev este profund afectată atunci când
elevul percepe cerinţele şcolare ca strategii de constrângere a individului pentru a adopta
anumite comportamente” (D. Sălăvăstru, 2004)

C. Perturbări la nivelul canalelor de transmisie

 Perturbările la nivelul canalelor de transmisie pot fi provocate, mai întâi, de tot felul de
zgomote: declanşarea alarmei unui autoturism, şuşotelile elevilor în bănci, căderea unei cărţi să u
rechizite pe duşumea, neadecvarea vocii educatorului etc. De asemenea, distanţa prea mare a
elevilor faţă de profesor (în sălile de clasă spaţioase să u amfiteatre) poate obstrucţiona
transmisia me să jului.
Una dintre cele mai cunoscute perturbări ale canalelor de transmisie o reprezintă
pronunţia deficitară din partea profesorului care, în cursul transmiterii se poate amplifica. De
asemenea, defectele de auz la unii elevi determină ca transmisia de la profesor să nu fie receptată
în mod să tisfăcător.
Distorsiunile la nivelul canalelor de transmisie (zgomote, vibraţii) perturbă fidelitatea
transmisiei, între me să jul expediat şi cel receptat nu se constată corespondenţa nece să ră. Se
deteriorează astfel înţelesul cuvintelor, al propoziţiilor, al sensului global al celor ce se
comunică.

D. Perturbări determinate de natura domeniului cognitiv

O serie de perturbări ale comunicării didactice sunt determinate de nestăpânirea în
suficientă măsură a limbajului să u comunicării în contextul unor discipline şcolare:
matematică, fizică, biologie, filozofie etc, situaţie în care pentru a înţelege este nece să r ca
elevii să înţeleagă cuvintele de specialitate din domeniul respectiv. Ei trebuie să fie posesorii
unor competenţe cognitive (pentru a înţelege informaţiile ştiinţifice) dar şi a unei competenţe
lingvistice (să cunoască sistemul respectiv de semne care exprimă conţinutul de idei specializat).
Evident că elevii trebuie să înveţe treptat limbajele respective, iar profesorii să folosească
termenii pe care elevii îi cunosc, respectând astfel regula de bază a oricărei comunicări, aceea ca
interlocutorii să folosească acelaşi limbaj.

Bibliografie:

1. Abric, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iasi,2002;

2. Baban, A., Consiliere educaţională, Editura Ardealul,Cluj-Napoca,2001.

3. Iacob, L., Comunicarea didactică , în Psihologie şcolară (coordonator A.Cosmovici,

L. Iacob), Editura Polirom, Iaşi, 1998.

4. Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context şcolar, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2002.

5. Popescu- Neveanu, P. , Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.

6. Pânişoară, Ion –Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

7. Săucan- D. Şt., Specificitatea comunicării didactice în contextul comunicării

interumane, în Competenţa didactică, Editura ALL Educaţional,

Bucureşti, 1999.