MOROMETII-MARIN PREDA

RELATIE INCIPIT-FINAL
 Roman realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează preocuparea constantă a lui
Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Romanul dezvoltă tema
vieţii satului românesc în perioada interbelică şi postbelică şi impune un personaj
cu totul original în literatura română, care depăşeşte limitele tipului în care se
înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care
poate fi considerată, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurală este
raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză
socială, care determină schimbări dementalitate. Procesul conduce la disoluţia
unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori.În
aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura
lor şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.
 Marin Preda este scriitorul care creează un nou tip de roman și o tipologie aparte de
personaj în literatura română.

Apărut în 1955, primul volum al romanului „Moromeții” a stârnit admirație, dar și

replici. Era greu de crezut că proza de inspirație rurală a lui Creangă, Sadoveanu, Slavici
sau Rebreanu ar mai putea atinge o cotă valorică înaltă, mai ales că Rebreanu prin
romanele „Ion” și „Răscoala” epuizase o formulă literară inactuală prin desincronizare
față de romanul european citadin. În acest context, Marin Preda scrie un roman realist-
obiectiv, tradițional prin temă, dar modern prin abordare.
„Moromeții” este un roman realist-obiectiv apărut în perioada postbelică, roman
social rural pe tema pământului, timpului și comunicării și ilustrează viziunea despre lume
a lui Marin Preda.
Incipitul romanului plasează acţiunea în Câmpia Dunării, în satul Siliştea-Gumeşti cu
câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când se pare că timpul avea cu
oamenii nesfârşită răbdare. Verbul „se pare” sugerează iluzia unei vieţi care s-ar derula
la nesfârşit în tiparele modelului existenţial rural. În spaţiul epic al lui Marin Preda
funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce
schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia.

Metafora timpului istoric, care conferă simetrie compoziţională, semnifică impactul

istoriei asupra vieţii. Timpul istoric modifică şi distruge tipare existenţiale, atât la nivelul
existenţei individuale, cât şi la cel al comunităţii rurale.
 Incipitul, care se defineste ca prima unitate a textului, are drept functii epice
anuntarea temei si captarea atentiei cititorului, prin trecerea sa din spatiul real in
spatiul fictional al cartii. Tema centrala in Morometii este libertatea morala in lupta
cu fatalitatile istoriei. Textul primului volum incepe in mod progresiv, deschizandu-
se cu o descriere programatica: „In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-
al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare;
viata se scurgea aici fara conflicte mari”. Ceea ce urmeaza in roman contrazice
aceasta imagine. Timpul devine chiar un „personaj”, un laitmotiv, este viclean, iar
rabdarea nu-i decat o forma de acumulare pentru o noua criza.
Epica primului volum e împărţită în trei părţi, fiecare având în centru o scenă
semnificativă: masa, prispa, secerişul.

Incipitul dezvăluie şi relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar,

poziţie reflectată şi de locul său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o
parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi
Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii
mai mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit,
conflictul dintre tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din societate.
Conflictele se adancesc, destramand familia Moromete, chiar
daca aceasta parea solida, ocrotita de un tata care incearca sa o
tina unita. Este prima data in literatura romana cand taranul
lupta sa pastreze pamantul, nu sa il obtina. Facand o
comparatie cu romanul Ion al lui Rebreanu, aducem fata in fata
taranul dezumanizat de lupta pentru pamant si taranul lui
Marin Preda care contempleaza lumea ca spectacol.
După lunga descriere a întoarcerii Moromeţilor acasă, atenţia
naratorului se îndreaptă spre viaţa comunităţii rurale. El alege în
acest scop secvenţe dintr-o duminică la ţară şi narează,
detaliind prin insistenţă, evenimente precum: tăierea
salcâmului, un drum spre fierărie cu secerele pe umăr, o
adunare în poiană, plata impozitelor, căluşul, hora.
Exista scene in roman care trimit la alta fata a existentei taranesti.
De exemplu, taierea salcamului are valoare premonitorie, fiind un
axis-mundi, un punct de sprijin pt Morometi, iar prabusirea lui
anunta intrarea in deriva a familiei.

Doborarea salcamului se desfăşoară pe un fundal al bocetelor care

se aud din cimintir, prefigurand ideea mortii salcamului.Copacul
reprezinta atat pentru familia Morometilor cat si pentru intregul sat
un simbol al statorniciei, al maretiei, verticalitatii.
Eugen Simion considerea ca salcamul era"dublul vegetal al lui
Moromete"

Din acest moment, destinul individual se confruntă cu fatalitatea

crizei timpului istoric. (,,Timpul nu mai avea rabdare”) Timpul
istoric modifică şi distruge tipare existenţiale, atât la nivelul
existenţei individuale, cât şi la cel al comunităţii rurale.
Atenţia se orientează spre reacţiile acestui
personaj complex, Ilie Moromete avand “acea
vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai
nenorociri mari sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”.
În relaţie cu satul, individualitatea lui Ilie Moromete se dezvăluie pregnant,
confirmând ceea ce, în cadrul familiei era doar o ipoteză: că el are trăsături
care-l situează deasupra celorlalţi.Eroul e portretizat în mişcare şi se
conturează finalmente prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient
să stea pe stănoagă sau să iasă la drum şi spectacolul lumii începe.
Obiectele şi oamenii nu-l lasă indiferent. În faţa lor sensibilitatea lui vibrează şi
el sesizează într-o existenţă oricât de cenuşie elementul inedit, de cele mai
multe ori comic. Lumea e plină de personaje pe care el le contemplă cu
voluptate şi le recreează ca un adevărat artist. La Moromete se îmbină gustul
contemplaţiei cu darul vorbirii şi mai ales cu plăcerea de a vorbi.
Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare de o dureroasă
intensitate, observabil, mai ales, în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le
vrea binele, dar îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei. Serbarea şcolară
la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi
transmite afecţiunea în mod direct şi atunci el nu găseşte gesturile cuvenite.

Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinţa lui în posibilitatea
comunicării. El crede că oamenii, propria familie, îl înţeleg. Mai mult,
Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă
demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de
a te gândi şi la altceva decât la ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un
spectacol sau ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi. Eroul lui
Marin Preda este un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativităţii.
Marin Preda are meritul de a fi integrat o dramă eternă istoriei şi realităţilor
sociale româneşti. Analiza unei psihologii se completează cu studiul aproape
balzacian al mecanismelor sociale şi al comediei umane. Drama lui
Moromete se declanşează într-un timp istoric în care puterea banului îl
pune pe ţăran în situaţia de a face din producţia sa o marfă.
Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e
obligat să vândă o parte din pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El
bate la poarta lui Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul vecin n-are
totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit; sub puterea unei lovituri năprasnice,
el rămâne”îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan. Omul netulburat şi
ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu
mai poate fi auzit povestind nici una dintre acele întâmplări care fermecau pe
prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide.Omul creator este învins
de omul social.Din Moromete de dinainte nu mai rămâne decât capul de humă
făcut în timpul unei adunări în poiana fierăriei lui Iocan de Din Vasilescu.
Existenţa dăinuie în artă.
Formula din incipit este reluata pe parcursul actiunii, accentuand
caracterul iluzoriu al linistii pe care o traieste personajul principal: “Dar
nici asta nu se putea, fiindca timpul era foarte rabdator si amenintarile
mai se sfaramau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul
timpului le ducea zilnic in spinare.” intre impresia initiala si precipitarea
din final se contureaza cronotopul satului. Cele doua coordonate,
spatiala si temporala, inchid drama destramarii familiei de tip patriarhal.
Finalul primului volum, deschis, aduce in prim plan o alta realitate
temporala: “Timpul nu mai avea rabdare”.
Celebra corespondenta intre incipit si final din primul volum pe problema
timpului rabdator / nerabdator a incitat critica literara, care a emis interpretari
interesante. La inceput, iluzia lui Moromete ca zilele se scurg incet, semanand
intre ele si conservand o lume arhaica, se transmite cititorului printr-o formula
asemanatoare, prin functia ei, cu cea initiala a basmului.

Aglomerarea evenimentelor din finalul romanului sustine ideea dezagregarii

unei realitati familiare pentru personajul principal, nevoit sa se confrunte cu o
alta realitate, fara a sti daca se va putea adapta. Autorul lasa personajelor sale
o mai mare libertate de miscare, creand pregnant iluzia unei vieti obiective, a
unei lumi asemanatoare celei reale
Finalul primului volum produce schimbarea unghiului de
referinţă asupra timpului care, departe de a fi răbdător şi
tolerant, şi-a dus la capăt eroziunea. Moromete ia cunoştinţă
de acest timp în urma unei experienţe care îi modifică
psihologia. Muţenia în care alunecă e o stare de criză şi, în
mod simbolic, o dispariţie.
 Finalul, ce desemneaza ultima unitate a textului, exprimă drama Morometilor si,
prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revenind asupra notatiei
despre timp de la inceput: „Trei ani mai tarziu, izbucnea al Doilea Razboi Mondial.
Timpul nu mai avea rabdare.”
Astfel, in primul volum, relatia dintre incipit si final este simetrica, circulara, plina
de evolutii inchise. Aceasta da o idee despre rotatia procesuala a vietii, iar
demersul epic al prozatorului se inscrie in fatalitatea acestei repetitii.
Referința timpului benefic, răbdător, din incipit se dovedeste a fi doar o iluzie a
indivizilor care compun colectivitatea sătească si care cred in stabilitatea lumii lor,
iluzie însușită voit si de narator. Calmul si linistea societatii rurale coexistă însa cu
semnele unui proces de destramare a orânduirii sătesti de veacuri. Desi naratorul
consimte în mod tactic la păstrarea iluziei taranilor, referirea simetricã de la finalul
primului volum confirmă iminența destrămării. În legătură cu timpul înșelător, criticul
literar Eugen Simion afirma că „rabdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o
nouă criză."