CONSUMUL DE APĂ

AL PLANTELOR

Aplicaţii în proiectarea şi
exploatarea amenajărilor de irigaţii
 DISTRIBUŢIA APEI
LA NIVELUL GLOBULUI

Apa dulce de suprafaţă

2% râuri 10%
zona urbană
Apa dulce
Rezerva de apă 0,6% 11% mlaştini
25%
a pământului apă de suprafaţă
industrie
31,4%
3% apă dulce
apă subterană

87% lacuri 65%

68%
agricultură
calota
97% glaciară
apă sărată şi gheţari
FORMELE APEI DIN SOL
Particulă de sol
Apa higroscopică

Apa capilară

Apa gravitaţională

Orizont de sol

Apa higroscopică - această categorie de apă este inaccesibila plantelor;

Apa capilară - este cea mai importantă formă de apă din sol, cu implicaţii directe în
evoluţia plantelor;
Apa gravitaţională (apa liberă) - este apa aflată în exces (peste capacitatea de
câmp).
În literatura de specialitate mai sunt menţionate şi următoarele forme de apă:
apa peliculară, apa sprijinită şi apa suspendată.
APA ÎN VIAŢA
PLANTELOR Element de constituţie

Element şi mediu de reacţie

biochimică şi fiziologică

Vehiculat al substanţelor minerale

şi al celor rezultate din sinteză

Regulator termic al ţesuturilor

prin transpiraţie şi evaporaţie
SPECIFICUL PLANTELOR LEGUMICOLE
ÎN RAPORT CU REGIMUL HIDRIC
Legumele au un consum de apă, în general mai ridicat,
comparativ cu alte plante cultivate şi o reacţie puternic negativă,
sub raportul producţiei
calitative şi cantitative,
cantitative la un regim nefavorabil de apă.

Legumele sunt produse suculente, cu un conţinut ridicat de apă

(75% - usturoi, 80% - mazăre verde, 96% - castraveţi)
reprezentând condiţia unei calităţi superioare, asigurând
suculenţa, prospeţimea şi frăgezimea produsului.
CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE
după consumul de apă şi capacitatea de absorbţie a apei:

consum mare şi consum redus şi

absorbţie redusă absorbţie bună

consum mare şi
absorbţie bună

consum mic şi
absorbţie slabă
 Irigaţia reprezintă o măsură hidroameliorativă care presupune
administrarea controlată a apei, suplimentar faţă de cea primită în condiţiile
naturale, astfel încât să satisfacă cerinţele culturilor (evaporaţia şi transpiraţia),
transpiraţia în
scopul asigurării unor producţii mari şi stabile.

În scopul exprimării
eficienţei apei în
producţia vegetală
este necesar să se
cunoască cantitatea
de apă ce se
“pierde” direct din
sol prin evaporaţie
şi
indirect prin plante,
prin transpiraţie.
transpiraţie

Evaporaţia reprezintă trecerea apei în stare de vapori la orice temperatură

şi are loc nu numai la suprafaţa apelor, ci şi la suprafaţa solului, a plantelor,
a zăpezii sau a gheţii.
Transpiraţia reprezintă procesul fizic prin care apa este eliminată sub formă
de vapori de către plantele verzi prin frunze şi intră în atmosferă.
Evapotranspiraţia rezultă din însumarea evaporaţiei de la suprafaţa solului
(E) şi a transpiraţiei plantelor (T).
Metodologia de determinare a necesarului de apă
pentru irigarea culturilor
1. Bilanţul apei în solurile irigate şi elementele componente

Ecuaţia generală a bilanţului apei din solul irigat este de forma următoare:
 1. Bilanţul apei în solurile irigate şi elementele componente

La determinarea necesarului de apă al culturilor pentru

irigaţii (M), calculele de bilanţ se fac atât pentru perioada de iarna
(1.X – 31.III), cât şi pentru perioada caldă a anului (1.V – 30.IX),
după următoarele relaţii:
 1. Bilanţul apei în solurile irigate şi elementele componente

Prin calculele de bilanţ se stabilesc cantităţile de apă ce trebuie administrate

pentru ca în perioada de vegetaţie umiditatea solului să nu scadă sub o anumită valoare
admisibilă - plafonul minim.
În determinarea plafonul minim de umiditate
trebuie avut în vedere atât capacitatea de câmp pentru apă cât şi coeficientul de ofilire.

Capacitatea de câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire sunt principalele

proprietăţi hidrofizice ale solului care intervin în proiectarea regimului de irigaţie.
 2.1.1. Rezerva iniţială a umidităţii (Ri)

- este cantitatea de apă din sol de la începutul perioadei de calcul a bilanţului.

Întrucât acestea se calculează pe cele două perioade ale anului agricol (1.X –
31.III şi 1.IV – 30.IX), se consideră ca rezerva iniţială de start rezerva de umiditate din
sol pe adâncimea H, la 1.X - pentru perioada rece; pe adâncimea h, la 1.IV - pentru
perioada caldă.
2.1.2. Rezerva finală a umidităţii (Rf)

- reprezintă cantitatea de apă din sol la sfârşitul perioadei de calcul a bilanţului.

Rezerva finală lunară este legată de rezerva iniţială; astfel, rezerva iniţială a lunii de
calcul este legată cu rezerva finală a lunii precedente.

În care:
H - adâncimea solului de la 1.X, pentru perioada rece;
h - adâncimea solului de la 1.IV, pentru perioada caldă.
 2.1.3. Aportul apei provenită din precipitaţii (P)

- reprezintă cantitatea totală de precipitaţii lunare din zona interesată pentru

proiectare.

Asupra acumulării apei provenite din precipitaţii în sol acţionează o multitudine de

factori, care conduc la valorificarea ei de către plante în funcţie de:
a) cantitatea, frecvenţa şi intensitatea ploii – se consideră precipitaţiile utile cele
înregistrate în perioada de vegetaţie, superioare valorii de 5 mm, pe considerentul că
cele sub 5 mm, mai ales daca nu sunt consecutive, nu contribuie la aprovizionarea cu
apă a solului;
b) cultura irigată: evapotranspiraţia, adâncimea rădăcinilor, gradul de acoperire a
suprafeţei solului;
c) sol: infiltraţia, capacitatea de reţinere a apei, mişcarea apei din sol, conţinutul de
umiditate;
d) suprafaţa terenului: panta;
e) apa freatică: adâncimea la care se găseşte nivelul freatic;
f) modul de aplicare a irigaţiei: prin rotaţie sau la cerere, metode de udare.
 2.1.4. Aportul de apă din pânza freatică (Af)

- se produce când stratul de sol în care se găsesc rădăcinile plantei este atins
de înălţimea maximă a ascensiunii capilare (franjul capilar), prin intermediul forţei
capilare (Fc).
Se constată ca înălţimea franjului capilar (Hc) depinde în mare măsură de sol şi
anume de textura şi modul de aşezare a particulelor de sol, fiind invers proporţională cu
mărimea porilor (r): rezultă că textura este factorul determinant al ascensiunii capilare.
 2.1.5. Norma udării de aprovizionare (a)

- reprezintă cantitatea de apă administrată în afara perioadei de vegetaţie care, ţinând

seama şi de precipitaţiile din iarnă, să conducă la realizarea unei umidităţi în primăvară,
pe o anumită adâncime a solului, echivalentă cu capacitatea de câmp pentru apă.

, unde:

Necesitatea aplicării udărilor de aprovizionare rezultă în momentul în care

se stabileşte inegalitatea:
 2.1.6. Norma de irigaţie (M)

-reprezintă cantitatea totală de apă ce se dă unui hectar de cultură irigată.

Poate să fie norma lunară (m) sau norma anuală (M).

Norma de udare este cantitatea de apă (m3/ha) care se administrează la o

singură udare, fiind limitată de două valori:
o limită maximă – care are în vedere evitarea pierderilor de apă prin scurgerea
la suprafaţă sau prin infiltraţie în adâncime;
o limită minimă – pentru a evita udările prea dese care conduc la creşteri ale
consumului de apă si la forţa de muncă mai numeroasă.
 2.1.7. Consumul de apă al plantelor: Σ(E+T) sau evapotranspiraţia

- reprezintă cantitatea de apă extrasă din sol şi pierdută prin transpiraţia

plantelor, la care se adaugă evaporaţia directa a apei de la suprafaţa solului.

Pentru proiectare interesează însă evapotranspiraţia reală optimă

(ETRopt), care reprezintă consumul total de apă prin transpiraţia plantelor
şi prin evaporaţie de la suprafaţa unui câmp cultivat, cu o umiditate a
solului ce asigură o producţie agricolă mare în condiţii economice.

Analizând legătura dintre consumul de apă şi elementele

climatice (umiditatea relativă şi absolută a aerului, deficitul de
saturaţie şi temperatura aerului) a rezultat cea mai strânsa
corelaţie între consum şi temperatură.
 Metodele de analiză şi elementele pe care
acestea se sprijină în determinarea
consumului de apă
• metoda Penman - bazată pe o combinaţie între bilanţul energetic şi aerodinamic;

• metodele Haude, Papadakis, Halstead, Hamon, Alpatiev etc. - se bazează pe

legătura ce există între evapotranspiraţia potenţială şi deficitul de saturaţie al aerului sau
umiditatea absolută a aerului;

• metodele Turc, Makkink, Jensen-Haise - se bazează pe bilanţul energetic;

• metodele Hargreaves, Oliver, Bouchet, Ruche au la bază corelaţia dintre

evaporaţie şi evapotranspiraţie (metoda evaporimetrului şi atmometrului – bazată pe
temperatură şi pe bilanţul radiativ – se proprie cel mai mult de consumul de apă al
culturilor rezultat din câmpurile experimentale);

• metodele Hedke, Lowry-Johnson, Thorntwaite – se obţine cele mai bune

rezultate pentru calculul evapotranspiraţiei potenţiale, fiind una dintre cele mai indicate,
Blaney-Criddle, Quijano se bazează pe corelaţia dintre consum şi temperatură.
Formula generală de calcul a evapotranspiraţiei potenţiale (după Thornthwaite) este:
Tabel 1

Tabel 2
 Bilanţul apei în plantă
- reprezintă raportul dintre apa pierdută şi apa absorbită de către
plantă.

În lunile de vară, în solul insuficient aprovizionat cu apă se

produce adeseori ofilirea plantelor în orele de amiază, dar turgescenţa
frunzelor se restabileşte din nou în cursul nopţii.

Plantele legumicole suportă în mod diferit pierderea de apă

din ţesuturi, având fiecare o limită pe care o suportă, pentru timp
scurt, numită „pierderea critică”. Aceasta este de 42% la morcov, 51%
la castravete, 52% la tomate, 54% la fasole, 60% la ceapă, 62% la
sfeclă, 65% la mazăre şi 68% la ardei (Frenyo, 1959).
Faţă de umiditatea atmosferică,
atmosferică plantele legumicole
reacţionează diferit. Nivelul umidităţii relative a aerului favorabil
diferitelor culturi variază astfel: 80-85% la castravete, spanac, ţelină;
75-80% la varză, sfeclă, morcov, mazăre; 60-75% la tomate, fasole,
ardei, vinete; 55-60% la pepene verde, ceapă, usturoi.
 Etapele proiectării necesarului
de apă pentru irigaţie
În efectuarea calculelor trebuie să se dispună de
următoarele studii privind zona care urmează a fi amenajată:

- studiul climatic (temperaturi, precipitaţii pe un şir

de minimum 25 de ani);
- studiul pedologic (tip sol, proprietăţi hidrofizice –
capacitatea de câmp şi coeficient de ofilire, proprietăţi
fizice – densitate aparentă, textura şi proprietăţi
chimice ale solului pe adâncimile de calcul);
- studiul hidrogeologic (harta cu raionarea nivelului
freatic prognozat, calitatea apei freatice);
- calitatea apei de irigaţie;
irigaţie
- planul de cultură, cu procentele de suprafaţă
ocupată de fiecare plantă.
plantă
 1. Calculul consumului de apă al
culturilor (ETRopt)
- se face astfel: se determină ETP după Thornthwaite
din care, după corecţia cu coeficienţii caracteristici
culturilor în diferite zone pedoclimatice rezultă
ETRopt.

Determinarea ETP necesită următoarele

operaţii:
- calculul indicelui termic lunar (i) (Tabel 3);
- calculul indicelui termic al zonei (I);
- calculul evapotranspiraţiei potenţiale
ETP;
- calculul ETP corectat după latitudine (Tabel 1).
2. Calculul normelor de irigaţie lunare şi
anuale

Acest calcul se efectuează pentru fiecare an din şirul considerat,

rezultând normele lunare şi anuale pentru fiecare cultură şi pe plan de cultură
mediu ponderat, conform relaţiei:
 3. Calculul normelor de irigaţie
lunare şi anuale asigurate
• Acest calcul se face astfel:
• se ordonează normele rezultate în ordine
descrescătoare pe fiecare lună din şirul de ani;
• se aleg valorile lunare şi anuale ale necesarului de
apă (normele de irigaţie cu asigurările de 80% şi
50%) conform relaţiei empirice:
 4. Calculul hidromodulelor de
dimensionare
• Acest calcul se efectuează după cum urmează:
• se calculează hidromodulul în luna de vârf cu asigurarea de
80% pentru planta cu consum maxim:

• se calculează hidromodulul cu asigurarea de 50% şi 80% în

luna de vârf pe plan de cultura mediu ponderat:
 5. Calculul normei de udare
Norma de udare este cantitatea de apă (m3/ha) care se administrează la
o singură udare, fiind limitată de două valori:
- o limită maximă – care are în vedere evitarea pierderilor de apă prin
scurgerea la suprafaţă sau prin infiltraţie în adâncime;
- o limită minimă – pentru a evita udările prea dese care conduc la creşteri
ale consumului de apă si la forţa de muncă mai numeroasă.

- se efectuează conform relaţiei:

 STABILIREA MOMENTULUI UDĂRII
(PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA APLICĂRII UDĂRILOR)
ÎN EXPLOATAREA AMENAJĂRILOR DE IRIGAŢII

Una din principalele verigi tehnologice ce stă la baza obţinerii recoltelor

prevăzute în documentaţiile de proiectare este aplicarea udărilor la momentul optim şi cu
cantităţile de apă strict solicitate de către plante. Nerespectarea acestei condiţii conduce
in mod inerent la efecte păgubitoare asupra recoltelor, însoţite şi de alte dezagremente
legate de evoluţia solurilor, consumul de energie şi de forţă de muncă etc.
 VARIABILITATEA CLIMATULUI NATURAL
ASUPRA REGIMULUI HIDRIC
Pornind de la
variabilitatea naturală a
climei, în special a
Secetă
neuniformităţii
meteorologică cantităţilor de
precipitaţii
de la un an la altul şi
T
a unui management
I
M
deficitar al resurselor
P
Secetă naturale de apă,
apă
agricolă
cultură agricolă
poate să fie afectată
de trei tipuri de secetă:
Secetă
hidrologică seceta meteorologică

seceta agricolă

seceta hidrologică
 STABILIREA MOMENTULUI UDĂRII
(PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA APLICĂRII UDĂRILOR)
ÎN EXPLOATAREA AMENAJĂRILOR DE IRIGAŢII

La elaborarea metodologiilor utilizate în ţara noastră s-au avut în vedere

particularităţile amenajărilor de irigaţie, cu aplicarea udărilor prin rotaţie. La baza
acestora stă consumul de apa al culturilor stabilit prin metoda bilanţului. Diferenţa
esenţială constă în modul diferit de estimare a acestui consum.

1. Metoda extrapolării datelor rezultate din „parcele de control”

Procedeul gravimetric, Procedeul electrometric, Procedeul tensiometric, Procedeul neutronic

2. Metoda planificării
3. Metode bazate pe indicatori fiziologici
4. Metoda lizimetrică
5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de apă al plantelor şi
cel rezultat prin evaporaţie, din evaporimetre
• Folosirea, în centrele de avertizare, a metodei bazate pe relaţia dintre consumul de
apă al plantelor şi evaporaţia din evaporimetre

• Modalitatea de determinare a coeficienţilor de transformare (Kt) a evaporaţiei din

evaporimetre în consum de apă, caracteristici diferitelor culturi irigate
 1. Metoda extrapolării datelor
rezultate din „parcele de control”
Această metodă presupune urmărirea dinamicii umidităţii solului, periodic, cel
puţin o dată la 10 zile, prin diferite procedee, ulterior înlocuită prin metoda bazată pe
relaţia dintre consumul de apă al plantelor şi evaporaţia din evaporimetre, se foloseşte
încă pentru stabilirea rezervei iniţiale din sol, precum şi pentru unele verificări pe
parcursul perioadei de vegetaţie.

Punctele unde se controlează umiditatea din sol sunt amplasate în „parcele de

control” care, în totalitate, la aceeaşi cultură, constitue suprafaţa de control. Numărul de
parcele echivalează cu numărul de zile în care se desfăşoară udarea în luna de vârf.
După această metodologie o suprafaţă de control este reprezentativă pentru cca 500 ha
din cultura respectivă, arie care poate să fi existentă în cazul unor condiţii uniforme de
sol, relief şi hidrogeologie.

În ceea ce priveşte mărimea „parcelelor de control”, suprafaţa fiecăreia luată în

parte trebuie să corespundă cu suprafaţa udată într-un schimb, la udarea prin scurgere
la suprafaţă sau cu suprafaţa acoperită de o aripă de ploaie în poziţie de lucru, în cazul
folosirii aspersiunii ca metodă de udare.
„Parcele
de
control”
 1. Metoda extrapolării datelor rezultate din „parcele de control”
1.1. Procedeul gravimetric
Acest procedeu are la baza stabilirii rezervei de apă diferenţa de greutate
dintre probele de sol în starea naturală şi după uscare.

Presupune:
Adâncimea totală de recoltare trebuie să coincidă cu aceea prevăzută a se umecta
prin udare. Numărul de sondaje în cadrul „parcelei de control” este în funcţie de mărimea
acesteia, asigurându-se oricum un numărul de 3 sondaje la hectar.
În cazul udării prin aspersiune sondajele se amplasează pe o linie paralelă cu
poziţia aripii de udare, la o depărtare de 1/4 - 1/3 din distanţa dintre poziţiile de lucru ale
aripii.La udarea prin scurgere la suprafaţă sondajele sunt dispuse în diagonală pe „parcela
de control”.
În laborator probele de sol se cântăresc şi se înscriu în registrele de umidităţi, care
se întocmesc pe culturi şi pe suprafeţe de control după care se introduc în etuvă timp de 8
ore, 105oC. După uscare se efectuează din nou cântărirea probelor, apoi se trece la calculul
umidităţii (U) utilizându-se relaţia:

sau

La stabilirea umidităţii pe profil, se face media ponderată ţinându-se

seama de adâncimea de recoltare a probelor.
 1. Metoda extrapolării datelor rezultate din „parcele de control”

1.2. Procedeul electrometric

În cadrul acestui procedeu se folosesc aparate pentru măsurarea rezistenţei,
alimentate de la o sursă electrică, putându-se determina rezerva de apă din sol în
limitele umidităţii accesibile. Principiul de funcţionare ale acestor aparate se bazează pe
relaţia dintre rezistenţa sau conductivitatea electrică a solului şi umiditatea acestuia.
Elementul detector este constituit din doi electrozi încorporaţi în blocuri de gips,
care se introduc în sol la adâncimile dorite, unde rămân pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie. Pentru protejarea electrozilor uneori se foloseşte o soluţie specială având la
bază produse polimetrice. Legătura între cei doi electrozi şi aparat se face prin doi
conductori, care la suprafaţa solului, se cuplează la bornele aparatului.
Aparatul are o scală, în cadrul căreia gradaţia de la limita inferioară corespunde
cu umiditatea echivalenta coeficientului de ofilire, iar gradaţia 100 reprezintă umiditatea
din sol la nivelul capacităţii de câmp.
În vederea calculării umidităţii în procente din greutatea solului uscat (U %), se
poate folosi formula:
Un tip de aparat utilizat si la noi în ţară este cunoscut sub denumirea de
Bouyoucos BN-ZA.
1. Metoda extrapolării datelor rezultate din „parcele de control”

1.3. Procedeul tensiometric

Procedeul se bazează pe
modificările tensiunii apei din sol în funcţie
de grosimea stratului de apă care
înconjoară particulele de sol, elementul
detector îl reprezintă un corp poros din
ceramică.
Aparatul poartă denumirea de
tensiometru şi se confecţionează pentru
diferite adâncimi. Se amplasează în locul
unde se are în vedere determinarea
umidităţii.
Tensiometrul trebuie astfel
amplasat încât corpul poros să fie în zona
rădăcinilor active, în strâns contact cu
solul. La introducerea în pământ se are
grijă să se realizeze un contact perfect
între corpul poros şi sol.
 1. Metoda extrapolării datelor rezultate din „parcele de control”

1.4. Procedeul neutronic

În cadrul acestui procedeu se foloseşte sonda cu neutroni rapizi (Radium-
Berillium şi Americium-Berillium). Aceasta se introduce într-un tub de aluminiu,
încorporat în sol, cu caracter stabil. Determinarea umidităţii se bazează pe relaţia dintre
conţinutul de apă al solului şi numărul neutronilor lenţi. Aceştia se formează în urma
coliziunii neutronilor rapizi cu cei din sol. Ca urmare a acestui proces, se formează un
nor de neutroni lenţi care devine constant într-un timp foarte scurt (0,01 secunde),
numărul acestora depinzând de numărul moleculelor de apă din sol.
 2. Metoda planificării
Această metodă constă în întocmirea unui bilanţ în cadrul
căruia se au în vedere datele medii multianuale, atât în ceea ce
priveşte consumul de apă cât şi precipitaţiile. Se porneşte de la o
rezervă de apă cunoscută, care se determină pe cale
gravimetrică. În continuare, scăzând consumurile de apă rezultate
la diferite culturi, pe bază de cercetări de durată din zonă (date
medii) şi adăugând precipitaţiile, se stabileşte momentul udării
folosind metoda bilanţului. Aceasta are avantajul că este
expeditivă.
În vederea simplificării volumului de calcul, rezultat din
folosirea acestei formule, se pot utiliza abace cu ajutorul cărora se
determină cu uşurinţă consumul mediu lunar, m3/ha, în funcţie de
temperatura medie înregistrată.
 3. Metode bazate pe indicatori
fiziologici
În literatura tehnică de specialitate se întâlnesc frecvent referiri cu privire la
stabilirea momentului udării pe bază de indicatori fiziologici, cum ar fi forţa de
sucţiune, concentraţia solului celular, gradul de deschidere a stomatelor etc. În acest
scop s-au efectuat cercetări asupra tuturor culturilor, cu precădere însă la plantele
hortiviticole (viţă de vie, pomi, legume).
Indicatorii fiziologici au fost folosiţi pentru stabilirea momentului udării şi la
speciile legumicole. Astfel, la tomate, în lunile iunie şi iulie, scăderea presiunii
osmotice la 9 – 9,5 atm. indică momentul aplicării udării. În august se pot admite valori
mai ridicate ale presiunii osmotice înainte de udare.
Metodele bazate pe indicatori fiziologici necesită precauţii deosebite în
aplicarea lor. Faptul că aceşti indicatori sunt influenţaţi, în afară de umiditate şi de alţi
factori ca temperatura, soiul, vârsta plantei, metodele sunt expuse la erori, situaţia
care explică în principal aria de utilizare a lor încă destul de limitată.
 4. Metoda lizimetrică

Metoda constă în stabilirea evapotranspiraţiei potenţiale cu ajutorul lizimetrului

(evapotranspirometrului), care constitue de fapt, ca şi în cazul formulelor indirecte, un
element de referinţă. Pentru a se ajunge la consumul real al plantelor este necesar a se
face corelarea datelor obţinute din lizimetru cu cele rezultate în condiţii de câmp, având
în vedere că în lizimetru se realizează un regim de umiditate care să satisfacă cerinţele
maxime ale culturii faţă de apă, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin suprafaţa sa
redusă, izolată, artificializează mult fenomenul.
 5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre
consumul de apă al plantelor şi cel rezultat prin
evaporaţie, din evaporimetre
Această metodă are avantajul că înregistrează acţiunea simultană a tuturor
influenţelor climatice (temperatura, radiaţia, deficitul de saturaţie etc.), care stau la baza
şi a procesului de evapotranspiraţiei al culturilor.
În cele mai multe cazuri evapotranspiraţia astfel determinată, denumită şi
evapotranspiraţia de referinţa (ETo), se converteşte în consum de apă cu coeficienţi de
transformare, care se determină pe zone pedoclimatice pentru fiecare plantă, în diferite
stadii de vegetaţie (de regula lunar).
Pentru introducerea în producţie, respectiv în sistemele de irigaţie, a apărut
necesară stabilirea coeficienţilor de transformare (Kt), la care s-a făcut anterior referire,
pentru zonele interesate la irigaţii din ţara noastră.

5.1. Folosirea, în centrele de avertizare, a metodei bazate pe relaţia dintre consumul

de apă al plantelor şi evaporaţia din evaporimetre
5.2. Modalitatea de determinare a coeficienţilor de transformare (K t) a evaporaţiei
din evaporimetre în consum de apă, caracteristici diferitelor culturi irigate
5.3. Folosirea calculatorului electronic în prognoza şi avertizarea aplicării udărilor
5.4. Consumul total de apă al culturilor (medie multianuală) determinat pentru
diferite zone pedoclimatice
 5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de apă al
plantelor şi cel rezultat prin evaporaţie, din evaporimetre
5.1. Folosirea, în centrele de avertizare, a metodei bazate pe relaţia dintre
consumul de apă al plantelor şi evaporaţia din evaporimetre

Pentru prognoza şi avertizarea aplicării udărilor, fiecare sistem de irigaţie este

prevăzut cu un centru de avertizare. Acesta are rolul de a determina momentul udării
pentru fiecare cultură, în funcţie de provizia momentană de apă din sol. În acest scop,
săptămânal, se face o şedinţă cu toţi factorii interesaţi, având ca obiect modul de
organizare pentru săptămâna care urmează. Totodată specialiştii de la centrele de
avertizare controlează calitatea udării prin tatonare, pe baze de investigaţii directe în sol,
prin utilizarea procedeului gravimetric.
Pentru stabilirea momentului udării se întocmeşte un bilanţ, în care scop se
foloseşte câte o fişă lunară pentru fiecare cultură. În această fişă se înscrie: luna,
capacitatea de câmp pentru apă, plafonul minim, norma de udare netă şi brută şi
coeficientul de transformare (Kt).
Pornind de la această rezervă, în fişa bilanţului, la „ieşiri”, se înscrie consumul
de apă zilnic al plantei, care rezultă din înmulţirea cantităţii de apă evaporată
(transformată în metri cubi) cu coeficientul de transformare.
 5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de apă al
plantelor şi cel rezultat prin evaporaţie, din evaporimetre

5.2. Modalitatea de determinare a coeficienţilor de transformare (Kt) a evaporaţiei

din evaporimetre în consum de apă, caracteristici diferitelor culturi irigate

Coeficienţii de transformare (Kt) rezultă la final din raportarea consumului de apă al

plantelor la evaporaţia din evaporimetre. Aceşti doi parametrii se află sub influenţa
directă a elementelor climatice. În plus, consumul de apă al plantelor mai este influenţat
de sol (gradul de aprovizionare a acestuia cu apă, în special), de particularităţile
anatomomorfologice ale fiecărei specii de plante, de stadiul de vegetaţie şi de modul de
aplicare a lucrărilor de întreţinere etc. Ca urmare aceştia trebuie stabiliţi pentru fiecare
zonă pedoclimatică la sortimentul de culturi care urmează a se utiliza în sistemele de
irigaţie în cauză.
5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de apă al
plantelor şi cel rezultat prin evaporaţie, din evaporimetre
3.5.3. Folosirea calculatorului electronic în prognoza şi avertizarea aplicării udărilor

Schemă reprezentând concepţia unitară de cercetare si modul de utilizare a rezultatelor

privind consumul de apă al plantelor în proiectarea şi exploatarea sistemelor de irigaţie
 5. Metoda bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de
apă al plantelor şi cel rezultat prin evaporaţie, din
evaporimetre
5.4. Consumul total de apă al culturilor (medie multianuală)
determinat pentru diferite zone pedoclimatice

Prin cercetările efectuate în reţeaua de câmpuri experimentale s-a determinat

de asemenea consumul total de apă (mediu multianual). Aceste date sunt necesare în
exploatarea sistemelor de irigaţii, la întocmirea bilanţului apei. Până în prezent în acest
scop se folosea evapotranspiraţia potenţială, stabilită prin metode indirecte (Thorntwaite,
Turc, Papadakis), care supraevaluează de fapt consumul de apă.