Lucinda Riley Cele sapte surori1 Poveste

Personaje Maia. Iunie 2007 PRIMUL PĂTRAR. 13; 16; 21 Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6 Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9 Capitolul 10 Capitolul 11 Capitolul 12 Izabela. Rio de Janeiro. Noiembrie 1927 Capitolul 13 Capitolul 14 Capitolul 15 Capitolul 16 Capitolul 17 Capitolul 18 Capitolul 19 Capitolul 20 Capitolul 21 Capitolul 22 Capitolul 23 Capitolul 24 Capitolul 25 Capitolul 26 Maia Iunie 2007 Lună plină 13; 49; 44 Capitolul 27 Capitolul 28 Capitolul 29 Izabela Rio de Janeiro Octombrie 1928 Capitolul 30 Capitolul 31 Capitolul 32 Capitolul 33 Capitolul 34 Capitolul 35 Capitolul 36 Capitolul 37 Capitolul 38 Capitolul 39 Capitolul 40 Capitolul 41 Capitolul 42 Capitolul 43 Capitolul 44 Capitolul 45 Maia Iulie 2007 Ultimul pătrar 16; 54; 44 Capitolul 46 Capitolul 47 Capitolul 48 Capitolul 49 Capitolul 50 ALLY. Iulie 2007 Lună nouă. 12; 04; 53 Capitolul 51 Nota autoarei Mulțumiri Bibliografie The Seven Sisters Lucinda Riley Copyright © 2014 Lucinda Riley Toate drepturile rezervate Editura Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel:0213196390; 0314251619; 0752548372; e-mail: comenzi@litera.ro Ne puteţi vizita pe www.litera.ro Cele şapte surori. Povestea Maiei Lucinda Riley Copyright © 2019 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Florentina Nica Corector: Cătălina Călinescu Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare şi prepress: Bogdan Coscaru Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată de Cristina Vidraşcu Sturza. Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României RILEY, LUCINDA Cele şapte surori. Povestea Maiei / Lucinda Riley; trad. din lb. engleză: Gabriela Tănase – Bucureşti: Litera, 2019 ISBN 978-606-33-3782-6 ISBN EPUB 978-606-33-4166-3 I. Tănase, Gabriela (trad.) 821.111 Pentru fiica mea Isabella Rose „Deși legați de pământ, unii aspiră să se înalțe la stele.“ Oscar Wilde PERSONAJE Atlantis Pa Salt – tatăl adoptiv al surorilor (decedat) Marina (Ma) – dădaca fetelor Claudia – menajera Georg Hoffman – avocatul tatălui adoptiv Christian – căpitanul vasului Surorile D’Aplièse Maia Ally (Alkyone) Star (Asterope) CeCe (Celaeno) Tiggy (Taygete) Electra Merope (absentă) MAIA. IUNIE 2007 PRIMUL PĂTRAR. 13; 16; 21 Capitolul 1 Nu voi uita niciodată unde anume eram când am aflat năpraznica veste a morții tatălui: în frumoasa grădină din Londra a unei vechi amice de liceu, care se dusese să-și ia copilul de la grădiniță. Țineam în poală un exemplar din romanul Penelopiada și mă bucuram din plin de razele calde ale soarelui de iunie. Calmul din jur mă făcea să mă felicit pentru că avusesem ideea de a veni aici. Bobocii de clematite se desfăceau chiar sub ochii mei într-o explozie de culoare, când, deodată, am auzit sunând telefonul mobil. Am văzut că era Marina. – Bună, Ma, ce faci? am întrebat-o pe un ton cald, sperând să remarce acest lucru. – Maia, eu… Marina s-a oprit brusc, și imediat mi-am dat seama că ceva nu era deloc în regulă. – Ce-i? – Maia, nu-mi vine deloc ușor să-ți spun, dar tatăl tău a suferit un atac de cord ieri după-amiază, aici, acasă și… a decedat în zori. Am amuțit, în timp ce prin cap îmi treceau tot felul de gânduri, unele de-a dreptul ridicule, primul fiind acela că, nu se știe de ce, Marina se ținea de glume proaste. – Maia, te-am sunat mai întâi pe tine pentru că ești cea mai mare. Te-aș mai ruga să-mi spui dacă preferi să le anunți tu pe surorile tale sau o fac eu. – Eu… Nu-mi găseam cuvintele, știind acum în mod clar că Marina, draga, iubita mea Marina, cea care-mi fusese ca o mamă, n-ar fi glumit niciodată cu așa ceva. Așadar, era adevărat. În acel moment, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. – Maia, spune ceva, te rog! Știu că e groaznic, dar a trebuit să te sun. Numai Dumnezeu știe cum vor reacționa surorile tale. Simțeam suferința din vocea ei, dându-mi seama că avea nevoie de tot sprijinul meu la fel cum aveam și eu nevoie de al ei. Așa că am încercat să-mi revin și s-o asigur că totul este în regulă. – Ma, sigur că le voi suna eu pe fete, deși nu prea știu pe unde sunt acum. Mi se pare că Ally se pregătește pentru o regată. Am continuat conversația, întrebându-ne pe unde ar putea fi de găsit surorile mele mai mici, de parcă ne pregăteam să le invităm la o petrecere, nu la o înmormântare. Întrega situație părea suprarealistă. – Când crezi că vom putea organiza funeraliile? Având în vedere că Electra este la Los Angeles, și Ally undeva pe mări și oceane, probabil că nu mai devreme de săptămâna viitoare. – Ei bine… ezită Marina. Poate cel mai bine ar fi să discutăm despre asta când te întorci acasă. Nu e nici o grabă, așa că, dacă vrei să mai stai vreo două zile la Londra, poți s-o faci. Oricum, nu mai este nimic de făcut pentru el… Vocea ei tristă s-a stins. – Ma, categoric voi lua primul avion spre Geneva! Sun imediat la aeroport și pe urmă încerc să vorbesc cu fetele. – Doamne, cât de mult regret! Chéri, știu cât țineai la el. – Da, i-am spus, simțind că tot calmul de dinainte mă părăsește subit, de parcă intram în ochiul unui uragan. Te sun să te anunț când sosesc. – Ai grijă de tine, Maia! Știu că îți e teribil de greu. Am închis telefonul și, înainte ca furtuna din inima mea să mă înghită cu totul, am fugit sus, pe scări, în dormitorul meu, ca să-mi iau pașaportul și să sun la compania aeriană. În timp ce așteptam să se elibereze unul dintre agenții de turism, mă uitam la patul din care sărisem de dimineață pregătită doar pentru o zi obișnuită de vacanță. Slavă Domnului că ființele umane nu sunt înzestrate cu harul de a-și citi viitorul. Tonul oficial al femeii care mi-a răspuns într-un târziu mă călca rău pe nervi, oferindu-mi toate acele detalii despre zboruri arhipline, penalizări și cărți de credit. În final, am obținut cu greu un loc în avionul de ora patru spre Geneva, ceea ce însemna că trebuia să-mi arunc imediat lucrurile în geanta de mână și să iau un taxi spre Heathrow. Desenul floral de pe tapetul din fața mea părea că alunecă în sus și-n jos prin fața ochilor mei. – S-a dus, am spus eu într-o șoaptă. S-a dus pentru totdeauna. Nul voi mai revedea niciodată. Mă așteptam să izbucnesc în plâns, dar am constatat cu surprindere că n-a fost așa. Stăteam cu capul plecat, complet amorțită, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Îmi era groază de momentul în care va trebui să-mi anunț surorile – pe toate cinci. Trebuia să încep cu una dintre ele și, desigur, am ales-o pe Tiggy, penultima dintre noi, de care mă simțeam deosebit de atașată. Cu degete tremurânde, i-am căutat numărul de telefon în agendă și l-am apelat. Când mi-a răspuns robotul, m-am bâlbâit, rugând-o să mă sune urgent. Știam că lucrează undeva în Scoția, într-un centru pentru îngrijirea puilor de căprioară. Cât despre celelalte surori… reacțiile lor vor fi cu siguranță diferite, așteptându-mă la indiferență, dar și la izbucniri dramatice. Dat fiind că nu eram sigură cum vor reacționa, am preferat să recurg la un gest laș, și anume să le trimit câte un SMS, să mă sune cât mai curând. Pe urmă mi-am împachetat rapid lucrurile și am coborât scara îngustă spre bucătărie, ca să-i las un bilet lui Jenny, s-o informez despre plecarea mea intempestivă. Am ieșit din casă, sperând că voi da peste unul dintr acele taxiuri negre, londoneze, strivind sub tălpi frunzele uscate, căzute pe asfaltul trotuarului din Chelsea, la fel ca oricare alt trecător. Cred că am răspuns și la salutul unui vecin care-și plimba câinele. Chiar i-am zâmbit. Am reușit să găsesc un taxi pe aglomerata stradă King’s Road, mam urcat și i-am cerut șoferului să mă ducă la Aeroportul Heathrow. Nimeni nu știa prin ce treceam eu acum. Și nimeni nu va ști. Peste cinci ore, în timp ce soarele apunea deasupra lacului Geneva, am ajuns la pontonul nostru privat de pe malul unde se afla casa noastră. Christian era deja acolo, așteptându-mă la bordul șalupei noastre Riva. Și după figura pe care o avea, mi-am dat seama că aflase vestea. – Ce mai faceți, domnișoară Maia? m-a întrebat, privindu-mă cu ochii lui albaștri, plini de compasiune, după care mi-a prins mâna ca să mă ajute să urc la bord. – Îmi pare bine… că am ajuns aici, i-am răspuns pe un ton neutru și m-am așezat în spatele bărcii, pe canapeaua curbată, acoperită cu perne din piele crem. De obicei, stăteam alături de Christian în față, botul ascuțit al ambarcațiunii despicând valurile în cele douăzeci de minute cât dura drumul spre casă. Dar acum simțeam nevoia să fiu singură. În timp ce Christian pornea motorul, soarele se oglindea în ferestrele vilelor fabuloase ridicate de jur împrejurul lacului. Deseori, mi se părea că în acel loc pătrund într-o lume mirifică, ruptă de realitate. Lumea lui Pa Salt, tatăl nostru cu miros de sare de mare. Am simțit cum lacrimile îmi înțeapă ochii, amintindu-mi porecla tatălui meu, pe care i-o dădusem eu pe când eram mică. Iubea ambarcațiunile cu pânze și, când revenea acasă, aducea cu el tot aerul proaspăt al oceanului. Porecla a prins, așa că surorile mele au început să îl strige la fel. În timp ce șalupa prindea viteză și vântul cald îmi răvășea părul, îmi veneau în minte nenumăratele călătorii spre Atlantis, castelul de poveste al lui Pa Salt. Inaccesibil pe uscat, plasat pe un promontoriu privat, un șir de creste muntoase ridicându-se în spatele lui, puteai ajunge acolo numai pe apă. Cei mai apropiați vecini erau la kilometri distanță, astfel că Atlantis, izolat de lume, era regatul nostru privat. Totul la el era magic, de parcă Pa Salt și noi, fiicele lui, duceam o existență vrăjită. Pa Salt ne adoptase pe toate, încă din fașă, din toate cele patru colțuri ale lumii, luându-ne sub aripa lui protectoare. Fiecare dintre noi eram, așa cum îi plăcea tatei să spună, specială, diferită… toate fetele lui. Ne botezase cu numele celor șapte stele din constelația lui favorită, Șapte surori (Pleiadele), Maia fiind prima și cea mai mare dintre ele. De mică mă lua cu el în domul de sticlă al observatorului astronomic instalat în vârful castelului, mă sălta în sus cu mâinile lui mari și puternice și-mi arăta la telescop cerul nopții. – Uită-te acolo, Maia, mă îndemna el, vezi splendida stea strălucitoare al cărei nume îl porți tu? Sigur că o vedeam. Îmi povestea legende legate de numele noastre, dar aproape că nu-l auzeam, bucurându-mă din plin că mă aflam în brațele lui, un moment rar și foarte special, când simțeam că-mi aparține numai mie. De-abia târziu mi-am dat seama că Marina, despre care credeam că este mama mea – chiar o strigam mami –, era, de fapt, o dădacă angajată de Pa ca să aibă grijă de mine, el fiind plecat mult timp. Sigur, cu timpul, Marina a însemnat mult mai mult pentru noi, fetele. Ea nea șters lacrimile, ne-a dăscălit cum să ne purtăm la masă și ne-a îndrumat în timpul adolescenței. A fost mereu prezentă în viețile noastre și n-aș fi putut s-o iubesc mai mult nici dacă mi-ar fi fost mamă biologică. Am petrecut primii trei ani de existență alături de Marina în castelul nostru vrăjit de pe malul lacului Geneva, în timp ce Pa Salt călătorea mai tot timpul peste mări și oceane, ocupat cu afacerile sale. Și, pe urmă, au început să apară surorile mele mai mici, una după alta. Când se întorcea acasă, Pa obișnuia să îmi aducă câte un cadou. La auzul motorului șalupei, alergam în jos, pe pajiște, printre copaci, ca să-l îmbrățișez. Ca orice copil, de-abia așteptam să văd ce scoate din buzunarele lui magice. Spre deosebire de alte dăți, într-una din zile, după ce mi-a oferit un ren superb sculptat din lemn, asigurându-mă că provenea direct din atelierul lui Moș Crăciun de la Polul Nord, o femeie în uniformă s-a ivit în spatele lui, ținând ceva în brațe. O chestie care se mișca întruna sub un șal mare. – Maia, de data asta ți-am mai adus un cadou. Special. De acum înainte vei avea o soră. M-a săltat în sus, tot numai un zâmbet. Așa că nu vei mai fi singură când voi fi eu plecat. Din acel moment, viața mea s-a schimbat complet. După câteva săptămâni, dădaca fetiței a dispărut, și Marina a preluat sarcina îngrijirii bebelușului. Nu înțelegeam nicicum ce fel de cadou putea fi făptura aceea mică, roșie și urlătoare, care mirosea uneori urât și atrăgea toată atenția asupra ei. Asta, până în ziua în care Alcyone – botezată astfel după cea de-a doua stea din constelația Șapte surori – mi-a zâmbit din scaunul ei înalt de la masă. – Ia te uită, știe cine sunt! i-am spus mirată Marinei care o hrănea cu lingurița. – Sigur că știe, Maia dragă. Ești sora ei mai mare, cea pe care o va admira mereu. Depinde numai de tine s-o înveți toate lucrurile pe care le știi tu. În câțiva ani, Ally a devenit umbra mea, se ținea după mine peste tot, ceea ce îmi plăcea, dar mă și enerva în egală măsură. – Maia, așteaptă-mă! striga după mine, alergând cu piciorușele ei ca să mă prindă din urmă. Chiar dacă Ally, după cum o poreclisem, îmi tulburase inițial existența bucolică de la Atlantis, n-aș fi putut să-mi doresc o companie mai iubitoare și mai dulce. Aproape că nu plângea niciodată și nici nu bătea nervoasă din picioare ca alți copilași de vârsta ei. Cu buclele ei roșcat-aurii și ochii mari, albaștri, Ally avea un șarm natural, care avea darul să atragă atenția tuturor, inclusiv a tatălui nostru. Când se înapoia din vreo călătorie lungă, ochii lui se luminau la vederea ei, făcându-mă geloasă. În timp ce eu eram timidă și rezervată cu străinii, Ally era deschisă și gata să se încreadă în oricine, motiv pentru care era îndrăgită de toată lumea. În plus, făcea parte dintre acei copii dăruiți cu toate talentele posibile, mai ales la muzică și la orice sport acvatic. Îmi aduc aminte cum Pa o învăța să înoate în imensul nostru bazin și, pe când eu mă luptam din greu să mă mențin la suprafața apei, fiindu-mi tot timpul teamă că mă duc la fund, sora mea mai mică zburda în piscină ca o sirenă înnăscută. Și, în timp ce eu nu-mi găseam locul pe Titan, frumosul iaht al lui Pa, pregătit să înfrunte inclusiv valurile oceanului, Ally îl implora să iasă pe lac cu ambarcațiunea noastră de dimensiuni mai mici, Laser, ancorată la docul privat. Stăteam încovoiată la provă, iar tati și Ally manevrau pe rând cârma, vasul accelerând pe oglinda apei. Pasiunea lor comună pentru iahting crease între ei o legătură specială. Deși Ally a studiat muzica la Conservatorul din Geneva, fiind o flautistă talentată și ar fi putut să își construiască o carieră într-o orchestră profesionistă, a ales până la urmă domeniul nautic, după obținerea diplomei. Lua acum parte la diverse regate și reprezentase Elveția în mai multe rânduri. Pe când Ally a împlinit trei ani, Pa a venit acasă cu următoarea noastră soră, care a primit numele de Asterope, cea de-a treia stea din aceeași constelație. – Dar îi vom spune Star, a declarat Pa, zâmbindu-i Marinei, iar eu și Ally o studiam curioase pe nou-venită, ghemuită în coșulețul ei. Pe atunci, luam lecții în particular, dimineața, cu un profesor, așa că sosirea ei m-a afectat mai puțin decât cea a lui Ally. Apoi, peste numai șase luni, a apărut un alt bebeluș, o fetiță în vârstă de trei luni pe nume Celaeno, scurtat imediat de Ally în CeCe. Între Star și CeCe erau doar trei luni diferență și încă de la început s-a format o relație foarte strânsă între ele. Se purtau ca niște gemene, vorbind pe limba lor, continuând până în ziua de azi să comunice întrun limbaj aparte. Trăiau în lumea lor, deosebită de a noastră. Chiar și în prezent, la cei douăzeci de ani cât au, lucrurile nu s-au schimbat. CeCe, cea mai mare din ele două, era mereu șefa în relația cu Star; era îndesată și cu pielea alunie, contrastând izbitor cu Star, palidă și slăbuță. Anul următor, a fost adus în familie încă un bebeluș: Taygete, pe care am poreclit-o Tiggy, pentru că părul ei negru, scurt o făcea să arate ca un arici din cunoscuta poveste a lui Beatrix Potter. Aveam de acum șapte ani și m-am legat de Tiggy de cum am pus ochii pe ea. A fost cea mai plăpândă dintre noi, suferind de toate bolile copilăriei, dar de mică a dat dovadă de stoicism și resemnare. Când Pa a adus acasă încă o fetiță, pe nume Electra, doar câteva luni mai târziu, Marina, epuizată, mă ruga să stau adesea cu Tiggy, care tușea și avea febră. Diagnosticată cu astm, copila ieșea rareori din casă, fiindcă, mai cu seamă iarna, aerul rece și ceața densă de la Geneva îi afectau negative starea de sănătate. Electra, cea mai mică dintre noi, avea un nume ce i se potrivea mănușă. În acel moment, eram deja obișnuită cu bebelușii și cu toanele lor, dar cea mai mică soră a mea reprezenta cea mai mare provocare posibilă. Parcă electriza totul în jur. Avea capacitatea înnăscută de a da instantaneu din râs în plâns și invers, și casa noastră, până atunci liniștită, răsuna de țipetele ei ascuțite. Nu scăpam nicăieri de crizele ei de isterie, și temperamentul acesta aprig al ei nu s-a atenuat în timp. Eu, Ally și Tiggy o porecliserăm în secret „Fițoasa“. Stăteam ca pe ace când eram în preajma ei, ca nu cumva să înceapă să se tăvălească pe jos, într-un acces de furie. Sinceră să fiu, aveam momente când o uram pentru că distrugea armonia de la Atlantis. Totuși, recunosc că după ce a crescut, Electra era prima dispusă săți sară în ajutor la necaz. Dădea dovadă deopotrivă de un egoism feroce, dar și de o generozitate fără margini. După Electra, ne așteptam să mai apară o stea în familia noastră, cea de-a șaptea. Constelația preferată a lui Pa Salt n-ar fi fost completă fără ea. Îi știam până și numele – Merope –, întrebându-ne cum va arăta. Dar a trecut un an, pe urmă al doilea și al treilea, fără ca vreun bebeluș să-și mai facă apariția printre noi. Nu pot să uit seara când, la paisprezece ani, stăteam alături de Pa în observatorul astronomic. Așteptam o eclipsă care, potrivit spuselor lui, era un moment de răscruce pentru omenire, aducător de multe schimbări. – Pa, l-am întrebat, când o aduci acasă pe cea de-a șaptea noastră soră? Dintr-odată, mi s-a părut că se crispează. Arăta de parcă purta tot globul pe umerii lui lați. Deși nu s-a întors spre mine, concentrat să orienteze telescopul spre locul eclipsei, mi-am dat seama că întrebarea îl afectase profund. – Nu, Maia, nu va veni. Fiindcă n-am găsit-o. Eram acum foarte aproape de casa de pe malul lacului și, după ce am trecut de perdeaua deasă de molizi care o apăra de ochii curioșilor, am zărit-o pe Marina pe chei și am simțit dispariția lui Pa ca pe un cui ascuțit înfipt în inimă. După ce crease un regat magic pentru noi, prințesele lui, acel om nu mai era printre noi. Capitolul 2 Imediat ce am coborât din șalupă, Marina m-a strâns cu blândețe în brațe. Tăcute, am trecut printre copaci, traversând pajiștea în pantă din fața casei. În iunie, locul era de o rară frumusețe. Grădinile ornamentale erau pline de boboci și flori, un îndemn să explorezi toate potecile ascunse și grotele secrete de pe vastul domeniu. Castelul, construit spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în stil Ludovic XV, crea o imagine a eleganței și a grandorii. Înalt, cu patru etaje, în pereții lui groși de un roz pal se deschideau ferestre mari acoperite cu obloane, iar deasupra se întindea acoperișul roșu, din țiglă, cu turnulețe la capete. În interior era luxos și modern mobilat, covoare groase pe jos și canapele comode pline de perne. Noi, fetele, aveam dormitoarele la ultimul etaj, unde beneficiam de o priveliște superbă spre lac și grădini. Marina avea propriul apartament la același nivel. I-am aruncat o privire, gândindu-mă cât de obosită arăta. Avea cearcăne sub ochii căprui, și zâmbetul, de obicei atât de plăcut, părea acum forțat. Presupun că avea cam șaizeci de ani, dar nu-i arăta. Înaltă, cu trăsături fine acviline, era o femeie elegantă și frumoasă, calități ce își aveau originea în ascendența ei franceză. Cu ani de zile în urmă, își purta desfăcut părul negru, mătăsos, dar acum îl prinsese într-un coc la ceafă. Îmi treceau prin cap o sumedenie de întrebări, deși mai cu seamă una era cea mai presantă. – De ce nu m-ai anunțat imediat, când Pa a suferit atacul de cord? am întrebat-o după ce am intrat în casă, trecând prin salonul cu tavan înalt, de unde puteai vedea imensa terasă pietruită, plină de ghivece cu călțunași roșii și galbeni. – Crede-mă, Maia, l-am implorat să mă lăse să te sun, de fapt pe toate, dar nu a suportat acest gând, așa că am decis să n-o fac. Desigur, dacă Pa îi ceruse să nu ne contacteze, n-ar fi putut să procedeze altfel. El era regele, și Marina, cel mai de încredere curtean al lui sau, mai bine zis, slujitor, care trebuia să-i dea ascultare necondiționat. – Unde e acum? Sus, în camera lui? Pot să urc să-l văd? – Nu, chérie, nu e sus. N-ai vrea o ceașcă cu ceai înainte să-ți spun mai multe? – Sinceră să fiu, cred c-aș bea mai degrabă un gin cu tonic, i-am răspuns, prăbușindu-mă pe una din canapelele mari. – Îi spun Claudiei să ți-l aducă. Și cred că-ți voi ține companie, de data asta. Am urmărit-o pe Marina cu privirea când s-a îndreptat spre ușă, so caute pe Claudia, menajera noastră care, la fel ca Marina, lucra de o veșnicie la Atlantis. Nemțoaică de origine, silueta ei masivă ascundea o inimă de aur. La fel ca noi toate, își adora stăpânul. Mă întrebam ce se va alege acum de ea și de Marina. Și, de fapt, ce se va alege de Atlantis, de vreme ce Pa nu mai era. Cuvintele nu își găseau locul în acest context. Pa Salt era mereu plecat – nu se știe unde, nu se știe ce făcea –, personalul și familia neavând idee cu ce se ocupa. Nici eu nu-mi pusesem niciodată astfel de întrebări, până când o colegă de școală venise să stea cu noi în timpul vacanței, fiind deosebit de impresionată de stilul nostru de viață opulent. – Probabil că tatăl tău este putred de bogat, îmi șoptise ea pe când coboram din avionul personal al lui Pa pe Aeroportul La Môle din apropiere de St. Tropez. Șoferul ne aștepta pe tarmac, ca să ne ducă în port, unde ne-am îmbarcat la bordul unui iaht magnific cu zece cabine, Titan, pentru croaziera noastră anuală pe Mediterana. Mergeam oriunde hotăra Pa Salt. Ca orice copil, bogat sau sărac, fiindcă nu cunoșteam altă realitate, modul nostru de viață nu mi se părea ieșit din comun. Noi, toate, avuseserăm profesori particulari care ne predau lecții acasă și de-abia la treisprezece ani, când am plecat la internat, am început să-mi dau seama cât de diferită era viața noastră de cea a majorității oamenilor. Când l-am întrebat pe Pa cum reușea să ne pună la dispoziție orice lux imaginabil, mi-a aruncat una dintre privirile lui ștrengărești și a zâmbit. „Sunt un fel de magician“, mi-a zis. Ceea ce nu m-a lămurit deloc, după cum, de altfel, și intenționase. Pe măsură ce am crescut, am început să cred că Pa Salt era un maestru iluzionist, și nimic nu era ceea ce părea. Când Marina și-a făcut din nou apariția cu o tavă în mâini, cu două pahare cu gin și tonic, mi-am dat seama, după treizeci și trei de ani, că n-aveam idee ce făcea, de fapt, tatăl meu în afara Atlantisului. Mă întrebam dacă voi afla acum, în sfârșit. – Poftim! mi-a zis Marina, așezând paharul în fața mea. Pentru tatăl tău! a ridicat ea paharul. Dumnezeu să-l odihnească în pace! – Da, pentru Pa Salt! Fie-i țărâna ușoară! Marina a sorbit cu sete din pahar și, după ce l-a așezat pe măsuță, mi-a luat mâinile într-ale ei. – Maia, înainte să vorbim despre altceva, aș vrea să știi un lucru. – Ce anume? am întrebat-o, uitându-mă la sprâncenele ei încruntate și la expresia plină de îngrijorare de pe fața ei. – M-ai întrebat dacă tatăl tău se află încă aici, în casă. Răspunsul este că a fost deja înmormântat. Asta a fost ultima lui dorință, să fie înmormântat fără întârziere, și nici una dintre fiicele lui să nu fie prezentă. Am privit-o șocată, de parcă nu era în toate mințile. – Dar, Ma, mi-ai spus că a murit în dimineața asta! Cum e posibil să fi fost înmormântat atât de repede? Și mai ales de ce? – Maia, tatăl tău a cerut ca, imediat după moartea lui, trupul să-i fie dus la bordul iahtului unde să fie depus în sicriul de plumb pregătit pe Titan de mai mulți ani pentru acest moment, iar de acolo să fie aruncat în mare. Sigur că, având în vedere pasiunea lui de o viață, a dorit să-și doarmă somnul de veci pe fundul oceanului. N-a dorit să le producă suferință fiicelor sale… asistând la o astfel de ceremonie. – Of, Doamne! am exclamat, cuvintele Marinei făcându-mă să mă cutremur. Dar știa că am fi vrut să ne luăm rămas-bun de la el, doar știa asta, nu? Cum de-a putut să ne facă una ca asta? Ce le voi spune surorilor mele? Eu… – Chérie, am trăit amândouă cel mai mult alături de el în casa asta și știm prea bine că deciziile lui nu puteau fi contestate. Cred că a dorit să-și găsească pacea veșnică la fel cum a trăit: singur. – Și deținând controlul, am adăugat, simțind cum mă cuprinde mânia. De parcă n-ar fi avut încredere în oamenii care-l iubeau, că vor face ce trebuie. – Indiferent de motivele lui, a zis Marina, sper ca, peste ani, să duceți cu voi amintirea de tată iubitor. Tot ce știu este că voi, fetele, erați universul lui. – Dar care dintre noi a reușit să-l cunoască vreodată cu adevărat? am strigat plină de mânie, cu lacrimi în ochi. A fost vreun doctor aici, ca să-i confirme decesul? Trebuie să existe un certificat de deces. Pot să-l văd? – Doctorul mi-a cerut detalii personale, precum locul și anul nașterii. I-am spus că nu cunosc astfel de lucruri și i-am făcut legătura cu Georg Hoffman, avocatul care se ocupă de afacerile tatălui tău. – Dar de ce era el atât de secretos, Ma? Azi, în avion, mă gândeam că nu-mi amintesc să fi adus vreodată vreun prieten al lui la Atlantis. Uneori, la bordul iahtului, mai apărea câte un partener de afaceri, dar dispăreau amândoi în biroul lui și nu socializam niciodată. – Dorea să-și țină viața de familie departe de afaceri, așa că, atunci când era acasă, vă acorda întreaga lui atenție. – Cui, unor fiice adoptate de peste mări și țări? De ce, Ma, de ce? Marina mă privea în tăcere, ochii ei calmi și inteligenți nelăsândumă să ghicesc dacă știa sau nu răspunsul. – Vreau să spun că, atunci când ești copil, crești fără să-ți pui prea multe întrebări. Deși știi și tu bine că situația de aici e extrem de neobișnuită – ca să nu spun de-a dreptul stranie – ca un bărbat singur, de vârstă mijlocie, să adopte șase fetițe și să le aducă în Elveția, să crească sub același acoperiș. – Tatăl tău a fost un om neobișnuit, a zis Marina. Dar sunt sigură că gestul lui de a le fi oferit unor orfane o viață mai bună nu poate fi considerat un lucru rău. Mulți oameni bogați adoptă copii, dacă nu au propriii copii. – Da, dar de obicei sunt căsătoriți, am replicat tăios. Ma, oare Pa a avut vreo iubită? O femeie pe care s-o iubească? În cei treizeci și trei de ani de când îl cunosc, nu l-am văzut cu vreo femeie. – Chérie, știu că acum te năpădesc toate întrebările pe care ai fi vrut să i le pui lui, dar realmente nu sunt eu în măsură să-ți răspund. Și, mai mult, nici nu este momentul, a adăugat Marina blând. Acum trebuie să ne amintim numai ceea ce a reprezentat el pentru noi, faptul că a fost un om bun și iubitor, alături de care am trăit aici, la Atlantis. Și nu uita, avea peste optzeci de ani. A trăit o viață lungă, plină de realizări. – Dar n-au trecut nici trei săptămâni de când se afla la bordul lui Laser și alerga de colo colo ca o zvârlugă. E greu să fac legătura între imaginea lui de atunci și un om pe moarte. – Da, trebuie să-i mulțumim Domnului că n-a avut soarta multora, să fie bolnav mult timp și să sufere teribil înainte să moară. Este foarte bine că tu și surorile tale vă veți aduce aminte de el ca de un om sănătos și fericit. Cu siguranță, asta și-ar fi dorit. – Sper că n-a suferit deloc, am continuat, încercând să aflu mai multe de la Marina, deși eram conștientă că oricum nu mi-ar spune adevărul. – Nu. Știa că sfârșitul e aproape, Maia, și cred că în sufletul lui era împăcat. Sunt convinsă că a fost chiar bucuros să termine cu toate. – Cum o să le anunț pe fete că tatăl lor a dispărut pentru totdeauna? am întrebat-o pe Marina pe un ton implorator. Și că nu vor putea să-și ia rămas-bun de la el? Cred că vor gândi la fel ca mine, că a dispărut ca un fuior de fum. – Tatăl tău s-a gândit și la asta, și Georg Hoffman m-a contactat azi-dimineață. Așa că veți avea ocazia să vă luați, totuși, rămas-bun de la el. – Chiar și după ce a murit, Pa ține totul sub control, am oftat deznădăjduită. Le-am trimis mesaje surorilor mele, dar încă nu m-a sunat nici una. – Ei bine, avocatul așteaptă să vă strângeți toate aici. Și, Maia, te rog, nu mă întreba ce are de gând să vă spună, fiindcă n-am idee. Mă duc acum să-i spun Claudiei să-ți pregătească o supă. Cred că n-ai mâncat nimic pe ziua de azi. Preferi să ți-o servească în pavilion sau vrei să rămâi aici astă-seară? – Rămân să mânânc aici și pe urmă mă duc acasă. Vreau să fiu singură. – De acord. Marina mă strânse la pieptul ei. Știu ce șoc teribil ai suferit. Îți spun încă o dată, îmi pare rău că tu ești cea care poartă toată greutatea pe umeri, însă el mi-a cerut să te anunț pe tine prima. Nu știu dacă asta te alină în vreun fel. Mă duc la bucătărie. Cred că și mie mi-ar prinde bine o supă caldă. După ce-am mâncat, am trimis-o pe Marina la culcare și am sărutat-o. Arăta sfârșită. Înainte să plec, am urcat scara până la ultimul etaj și am aruncat o privire în dormitoarele fetelor. Erau neatinse, arătând ca atunci când ocupantele lor se aflau acolo, fiecare cameră reflectând o personalitate diferită. Și, când se întorceau acasă, ca niște porumbei la cuibul lor, nu făceau nici cea mai mică schimbare. Și eu la fel. Când am intrat în camera mea, m-am dus la raftul pe care păstram cele mai dragi amintiri din copilărie. Am luat în brațe vechea păpușă din porțelan, primită de la Pa când eram foarte mică. Ca de obicei, țesuse în jurul ei o poveste magică, și anume că păpușa aparținuse cândva unei contese rusoaice, închisă în palatul ei din Moscova după ce doica ei o părăsise. Mi-a mai spus că numele ei era Leonora și că avea nevoie de un suflet iubitor. Am așezat păpușa la loc și am deschis cutia în care se afla cadoul primit de la Pa când împlinisem șaisprezece ani. Am scos colierul din interior. – Este piatra lunii, Maia, îmi precizase el, în timp ce studiam piatra neobișnuită, cu luciri albastre de opal, încercuită de mici diamante. Are o poveste foarte interesantă și e foarte veche. A ezitat atunci, de parcă ar fi cumpănit ceva în minte. Poate ți-o voi spune într-o zi, a continuat el. Probabil că ești prea mică pentru un astfel de cadou. Dar sunt sigur că într-o bună zi, ți se va potrivi perfect. Pa avusese dreptate. Pe vremea aceea, purtam, la fel ca toate amicele mele de școală, tot felul de brățări ieftine de argint și cruci mari atârnate la gât. Nu purtasem niciodată piatra lunii, iar aceasta mă aștepta pe raft de atunci. Dar acum voi purta acest colier. În fața oglinzii, am așezat lănțișorul delicat de aur în jurul gâtului. Poate că asta era numai în imaginația mea, dar piatra părea că-mi luminează pielea. Am atins-o instinctiv cu degetele, ducându-mă la fereastră de unde vedeam licărul apei pe lac. – Odihnește-te în pace, dragul meu Pa Salt! am șoptit. Ca să nu las amintiririle să mă sugrume, am ieșit repede din cameră, apoi din casă, urmând poteca îngustă spre actuala mea reședință, aflată cam la două sute de metri distanță. Ușa din față a pavilionului era permanent deschisă. Datorită supravegherii stricte a domeniului, nu exista riscul de a fi prădați sau de a pătrunde vreun străin acolo. Când am intrat, am găsit lumina aprinsă de Claudia în salon. M-am prăbușit pe canapea, cuprinsă iar de disperare. Eu eram singura dintre surorile mele care nu părăsise niciodată căminul părintesc. Capitolul 3 La două dimineața, când a sunat mobilul, zăceam încă trează în pat, întrebându-mă de ce nu puteam da frâu lacrimilor ca să scap de chinul prin care treceam. Mi s-a strâns inima când am văzut pe ecran numele lui Tiggy. – Alo! – Maia, îmi pare rău că te sun de-abia acum, dar abia acum am primit mesajul de la tine. Nu prea avem semnal aici. Înțeleg că s-a întâmplat ceva rău. Tu ești bine? Glasul plăcut al lui Tiggy străpungea piatra dură care luase locul, se pare, inimii mele. – Da, sunt bine, dar…. – E vorba de Pa? – Da, am înghițit în sec. Cum de știi? – Nu știu… doar că… de dimineață am simțit ceva aiurea în timp ce căutam prin mlaștini puiul de căprioară căruia i-am pus crotalii în urmă cu două săptămâni. Când am dat în sfârșit de el, era mort și, fără un motiv anume, mi-a zburat gândul la Pa. Poate fiindcă eram atât de mâhnită. Ce-i cu el…? – Tiggy, îmi pare nespus de rău, dar… trebuie să-ți spun că a murit în această dimineață. Sau, mai bine zis, ieri. – Vai, Maia, nu! Nu pot să cred! Ce s-a întâmplat? Vreun accident pe mare? Ultima oară când am vorbit cu el, i-am spus că e musai să nu mai plece singur pe mare. – Nu, a murit aici, în casă. A suferit un atac de cord. – Ai fost lângă el? A avut dureri? Eu… Lui Tiggy i se tăiase respirația. Apoi a continuat: Nu pot suporta ideea că a suferit. – Nu, Tiggy, n-am fost aici. M-am dus câteva zile la Londra, ca s-o vizitez pe Jenny. De fapt – și imediat am simțit că îmi stă inima –, tati a fost cel care m-a convins să plec. Mi-a spus că-mi va face bine să stau câteva zile departe de Atlantis. – Of, Maia, îmi închipui cât de groaznic te simți. Vreau să spun, tu plecai atât de rar… – Știu. – Crezi că știa? Și a vrut să te protejeze? Tiggy a exprimat în cuvinte un gând care îmi trecuse și mie prin cap. – Nu, nu cred. Cred că a funcționat una dintre legile lui Murphy. Oricum, nu-ți face griji pentru mine! Pe mine mă preocupă mai mult cum veți reacționa voi la aflarea acestei vești teribile. Tu ce faci, e totul în regulă? Aș vrea să fiu acolo să te țin în brațe. – Sinceră să fiu, am senzația că sunt amorțită, fiindcă mi se pare totul atât de ireal. Probabil că de-abia acasă voi conștientiza realitatea sumbră. Mâine încerc să prind un avion. Le-ai anunțat și pe fete? – Le-am trimis mesaj să mă sune urgent. – Vin cât pot de repede ca să fiu alături de tine, dragă Maia. Sunt sigură că vom avea multe de făcut cu funeraliile. Nu puteam să-i spun totul. – De-abia aștept să te văd! Tiggy, încearcă să dormi puțin și sunămă oricând dorești. – Mulțumesc! După vocea lui Tiggy, mi-am dat seama că era pe punctul să izbucnească în plâns. Maia, să știi că el n-a dispărut. Spiritul nu moare, doar trece într-o altă dimensiune. – Sper să fie așa. Noapte bună, draga mea Tiggy! – Fii tare, Maia! Pe mâine. După ce am închis telefonul, m-am prăbușit epuizată pe pat, dorindu-mi să cred vorbele lui Tiggy, că există totuși viață după moarte. Deși nu-mi imaginam nici un motiv pentru care Pa Salt să fi dorit să-și ia zborul de pe Terra. Pe vremuri, credeam că există un Dumnezeu sau mai bine zis o forță ce excede capacitatea de înțelegere a omului. Însă, cândva, în decursul vieții, acest crez al meu a fost pur și simplu spulberat. Și, ca să fiu sinceră cu mine însămi, știam exact și momentul când se întâmplase asta. Ar fi minunat dacă aș reuși să-mi recapăt credința, în loc să fiu o ființă rece, rațională. Însuși faptul că nu avusesem reacția așteptată la aflarea veștii despre moartea tatălui meu îmi demonstra că problemele mele aveau rădăcini adânci. Din câte se pare, reușeam totuși să-i consolez pe ceilalți. Știam că surorile mele mă considerau un fel de amuletă magică, capabilă să rezolve orice situație. Maia, întotdeauna o persoană pragmatică și, așa cum spunea Marina, foarte puternică. Adevărul adevărat era că teama pe care o simțeam în suflet era cu mult mai mare decât a lor. În timp ce surorile mele prinseseră aripi, zburând din cuibul părintesc, eu rămăsesem pe loc, sub pretext că tati îmbătrânea și avea nevoie de mine. Ba mai mult, că situația aceasta se potrivea cu profesia pe care mi-o alesesem, una solitară. Știu că era ceva ciudat ca, la vârsta mea, să umplu golul din viața personală traducând de zor romane, multe dintre ele romantice, din limbile rusă și portugheză în franceză, prima limbă pe care o învățasem. Tati fusese cel care remarcase talentul meu la limbi străine. El însuși un lingvist priceput, se distra uneori, trecând rapid de la o limbă la alta, așteptând să-i răspund la fel. La doisprezece ani, vorbeam fluent trei limbi, franceză, germană și engleză – toate folosite în Elveția –, în plus știam destul de bine italiană, latină, greacă, rusă și portugheză. Limbile străine mă pasionau, reprezentând o provocare infinită, dat fiind că, oricât de bună aș fi fost, tot aveam ocazia de a mă perfecționa. Mă pasiona vocabularul și folosirea lui cât mai corectă, așa că, la momentul înscrierii la universitate, alegerea mea era evidentă. I-am cerut sfatul lui Pa numai în legătură cu limbile pe care să le studiez. M-a privit gânditor. – Ei bine, Maia, este alegerea ta, deși sunt de părere că n-ar trebui să alegi limba pe care o vorbești cel mai bine acum, și oricum vei avea la dispoziție patru ani ca să te poți perfecționa. – Dar, Pa, chiar nu știu! oftasem eu. Îmi plac toate. De aceea am apelat la tine. – Ca să-ți expun un punct de vedere logic, puterea economică în lume va suferi o schimbare radicală în următorii treizeci de ani. Așa că, dac-aș fi în locul tău – pentru că stăpânești deja trei limbi occidentale importante –, m-aș gândi să-mi lărgesc orizontul. – Te gândești la țări precum Rusia și China? – Da, inclusiv India și Brazilia. Toate, țări cu vaste rezerve naturale și culturi fascinante. – Trebuie să recunosc că-mi plac rusa și portugheza la fel de mult. Portugheza este o limbă… foarte expresivă. – Atunci, ne-am decis! mi-a zâmbit el, și nu mă îndoiam că era mulțumit de răspunsul meu. De ce să nu le studiezi pe amândouă? Cu talentul tău înnăscut, nu vei avea probleme. Și, Maia, îți promit că, după ce le vei stăpâni, numai una sau pe ambele, te vei simți peste tot ca peștele în apă. În prezent, sunt prea puțini oameni cu adevărat vizionari. Lumea se schimbă și, astfel, tu vei fi pregătită. Îmi simțeam gâtul uscat, așa că am sărit din pat și m-am dus în bucătărie să beau un pahar cu apă. Mă gândeam ce speranțe nutrise Pa despre mine, că, grație abilităților mele unice, voi reuși să întâmpin, cu multă încredere în propriile forțe, zorii schimbării. Pe atunci, și pe mine mă anima aceeași credință. Însă, mai presus de orice, îmi doream cu disperare ca el să fie mândru de mine. Totuși, ca în cazul majorității oamenilor, am fost înfrântă de viață și deraiată de pe traiectoria planificată. Așa că, în loc să mă lansez în lumea mare, talentul meu m-a făcut numai să mă cufund și mai mult în universul copilăriei din Atlantis. Surorile mele, plecate acum în diferite colțuri ale lumii, mă tachinau cu privire la viața retrasă pe care o duceam, spunându-mi că voi rămâne fată bătrână, dacă mă încăpățânez să rămân în continuare acasă. – Maia dragă, ești atât de frumoasă! Oricine te cunoaște e de aceeași părere, dar tu preferi să te ascunzi aici și să-ți irosești frumusețea, mă dojenise Ally ultima dată când ne întâlniserăm. Cred că avea dreptate, fizicul meu mă făcea să ies în evidență. În copilărie, primiserăm toate câte un epitet: frumoasa Maia, Ally, liderul, omul păcii Star, pragmatica CeCe, Tiggy cea grijulie și Electra, bulgărele de foc. Mă întrebam dacă aceste calități ne aduseseră succes și fericire. Surorile mele erau încă foarte tinere și nu puteam răspunde afirmativ sau negativ, iar eu în nici un caz nu puteam emite judecăți de valoare. Dar, în ceea ce mă privește, eram conștientă că frumusețea îmi adusese unul dintre cele mai dureroase episoade din viață, pur și simplu fiindcă fusesem prea naivă atunci ca să îi înțeleg forța. Așa că acum o ascundeam, adică mă ascundeam cu totul. În ultimul timp, când Pa venea să mă viziteze în Pavilion, mă întreba deseori dacă sunt fericită. – Sigur că da, Pa, îi răspundeam invariabil. La urma urmei, nu aveam vreun motiv să nu fiu. Trăiam mai mult decât confortabil și beneficiam de o persoană iubitoare la o aruncătură de băț. Așa că ar fi trebuit să mă simt ca peștele în apă. Fără nici o responsabilitate, fără relații… deși numai sufletul meu știa cât tânjeam după ele. Mi-am amintit cum Pa mă încurajase, cu numai câteva săptămâni în urmă, să-mi vizitez vechea colegă la Londra. Și, pentru că el îmi propusese asta și nedorind să-l dezamăgesc, acceptasem. Chiar dacă nu mi se părea ceva „normal“ în viața mea, speram să-l conving că este. Și așa m-am dus la Londra… pentru ca, revenind acasă, să constat că el a dispărut. Pentru totdeauna. Se făcuse deja patru dimineața, așa că m-am foit în pat, încercând disperată să adorm. Dar n-a fost chip. Inima îmi bubuia în piept la gândul că, fără el aici, nu mai aveam nici o scuză să nu părăsesc căminul părintesc. Poate că va trebui ca Atlantisul să fie vândut. Pa nu-mi vorbise niciodată despre ce se va întâmpla după moartea lui. Și, din câte știam, nici surorilor mele. Cu numai câteva ore în urmă, Pa Salt fusese omnipotent și omniprezent. O forță a naturii, care ne ținuse pe toate în siguranță. Lui Pa îi plăcea să spună despre noi că suntem merele lui de aur. Perfect rotunde, bine coapte, gata să fie culese. Acum însă, pomul fusese scuturat, iar noi zăceam toate la pământ, în lipsa vreunei mâini salvatoare care să ne prindă. Am auzit un ciocănit la ușă și am sărit din pat, clătinându-mă pe picioare, ca să deschid. Abia în zori, disperată că toată noaptea nu pusesem geană pe geană, luasem un somnifer. Am aruncat o privire spre ceasul din hol și am observat că era trecut de unsprezece. Mă gândeam că voi cădea lată în cursul zilei. Când am deschis ușa, am dat nas în nas cu Marina, care era foarte îngrijorată. – Bună dimineața, Maia! Am încercat să te sun pe mobil, dar n-ai răspuns, așa că am venit să văd dacă e totul în regulă. – Îmi pare rău, am luat un somnifer și m-a dat gata. Intră! – Nu, te las să te trezești de-a binelea și, după ce faci un duș și te îmbraci, te aștept dincolo. Tiggy m-a sunat și m-a anunțat că sosește azi, la cinci. A reușit să dea de Star, de CeCe și de Electra, așa că sunt și ele acum în drum spre casă. Vreo veste de la Ally? – Mă uit pe mobil și, dacă n-am primit nimic, o sun din nou. – Te simți bine? Maia, nu arăți deloc în apele tale. – Ma, te asigur că voi fi bine. Ne vedem mai târziu! Am închis ușa și m-am târât spre baie, ca să-mi bag capul sub un jet de apă rece pentru a mă revigora. Zărindu-mi fața în oglindă, mi-a fost clar de ce Marina se manifestase îngrijorată. Aveam ditamai cearcănele negre sub ochi și niște riduri fine în colțurile lor. Părul meu șaten-închis, lucios de obicei, atârna acum în șuvițe terne în jurul feței. Și pielea, de obicei în nuanța mierii, fără nici un defect, era acum palidă și tumefiată. „Frumoasa familiei!“, am bombănit, pipăind printre cearceafuri ca să dau de telefonul mobil. După ce l-am găsit în sfârșit, sub pilotă, am văzut că aveam opt apeluri pierdute. Am ascultat pe rând mesajele vocale ale surorile mele, în care își exprimau șocul și uluirea la aflarea veștii despre tatăl nostru. Singura care nu-mi răspunsese încă la SOS era Ally. Așa că i-am transmis încă un mesaj vocal, rugând-o să mă sune de urgență. În casa mare, le-am găsit pe Marina și pe Claudia făcând curățenie în dormitoarele surorilor mele de la ultimul etaj. Deși îndurerată, Marina era fericită să-și vadă fetele din nou acasă. Rareori, reușeam să ne mai strângem toate sub același acoperiș. Ultima reuniune avusese loc în urmă cu unsprezece luni, în iulie, când vizitasem insulele grecești împreună cu Pa pe iahtul lui. De Crăciun nu ne-am adunat decât patru dintre noi, fiindcă Star și CeCe erau plecate într-un voiaj în Extremul Orient. – L-am trimis pe Christian cu șalupa să cumpere provizii, m-a informat Marina pe când coboram amândouă scara. Surorile tale au devenit cam mofturoase, Tiggy cu dieta ei vegetariană, și Electra, cu nesfârșitele ei cure de slăbire, mi s-a plâns ea, deși era clar că se bucura de haosul creat subit, care-i amintea, nu mă îndoiesc de asta, de zilele fericite din copilăria noastră. Claudia trebăluiește din zori în bucătărie, dar cred că astă-seară vom avea un meniu simplu, paste și salată. – Știi cumva la ce oră ajunge Electra? am întrebat-o, deschizând ușa bucătăriei din care se revărsau aromele îmbietoare ale copilăriei. – Probabil după-amiază devreme. A luat un avion de la L.A. la Paris și, de acolo, vine la Geneva. – Cum ți s-a părut la telefon? – Plângea isteric. – Și Star și CeCe? – Ca de obicei, CeCe a spus că se va ocupa ea de toate aranjamentele. Cu Star n-am vorbit. CeCe părea teribil de șocată, biata de ea, ca și cum s-ar fi oprit brusc vântul și i s-ar fi prăbușit toate pânzele. Mi-a spus că de-abia se întorseseră acasă din Vietnam, în urmă cu zece zile. Maia, mai ia o felie de pâine caldă! Sunt sigură că azi n-ai mâncat nimic. Marina mi-a așezat în față o felie bine unsă cu unt și cu gem. – Mi-e groază când mă gândesc cum vor reacționa, am murmurat, mușcând din felia de pâine. – N-are rost, se vor purta așa cum le stă în fire, fiecare în felul ei, a replicat Marina. – Și, bineînțeles, toate cred că vin acasă pentru funeraliile lui Pa, am suspinat eu. Chiar dacă ceremonia ne-ar fi îndurerat teribil, cel puțin ar fi servit ca un rit de trecere, o șansă pentru noi toate să-l comemorăm, să-l lăsăm să se odihnească în pace, și noi să ne continuăm viața. Acum, vor constata, pur și simplu, că tatăl lor a dispărut fără urmă. – Maia, știu! Dar faptul e deja consumat, a replicat Marina cu tristețe. – Sunt sigură că există câțiva prieteni și parteneri de afaceri de-ai lui pe care ar trebui să-i anunțăm. – Georg Hoffman mi-a spus că se va ocupa el de asta. M-a sunat din nou, azi-dimineață, ca să afle când veți fi toate aici. I-am spus că-l voi informa după ce reușim s-o contactăm și pe Ally. Poate că va reuși el să ne lumineze în privința a ceea ce a avut tatăl vostru în minte. – Sper că o va face cineva! am mormăit, îmbufnată. – Te deranjează dacă te las singură să termini de mâncat? Am o sumedenie de treburi înainte de sosirea surorilor tale. – Nici o problemă! Îți mulțumesc, Ma! i-am răspuns. Nu știu cum ne-am descurca fără tine. – Sau cum m-aș descurca eu fără tine. M-a bătut cu blândețe pe spate și a ieșit din bucătărie. Capitolul 4 Puțin după ora cinci după-amiază, după ce mare parte din zi mă plimbasem fără țintă prin grădină și, pe urmă, încercasem să traduc ceva, ca să-mi iau gândul de la Pa, am auzit motorul șalupei. Ușurată că Tiggy sosise în sfârșit și nu voi mai fi singură cu gândurile mele, am dat de perete ușa de la intrare și am alergat în jos, pe pajiște, ca s-o întâmpin. Am văzut-o cum coboară grațios din șalupă. Pa îi propusese de mai multe ori în copilărie să ia lecții de balet, pentru că Tiggy nu mergea, ci plutea, de parcă picioarele ei subțiri nici nu atingeau pământul. Cu silueta ei grațioasă și ochii imenși, superbi, încadrați de niște gene lungi și dese, dominându-i chipul în formă de inimă, crea o apariție dintr-o altă lume. M-a izbit dintr-odată asemănarea ei cu puiul fragil de căprioară pe care-l îngrijise cu atâta abnegație. – Draga mea Maia! a exclamat ea, întinzând brațele spre mine. Un moment, am rămas strâns îmbrățișate. Când i-am dat drumul, am văzut că avea ochii plini de lacrimi. – Ce mai faci? m-a întrebat. – Sunt împietrită… Tu? – Și eu. Încă nu-mi vine să cred, mi-a răspuns în timp ce urcam, ținându-ne de braț, spre casă. Când am ajuns pe terasă, Tiggy s-a oprit brusc, ridicând ochii în sus. – Pa este… acolo? Dacă da, am nevoie să mă pregătesc puțin. – Nu, Tiggy, nu mai este în casă. – A, presupun că l-ai dus la… Voicea i s-a frânt la acel gând. – Hai să intrăm, să bem o ceașcă de ceai și-ți explic totul. – Știi, am încercat să comunic cu el… cu sufletul lui, adică, mi-a spus Tiggy oftând. Dar nu mi-a răspuns. – Poate că e prea curând, am încercat s-o consolez, obișnuită s-o aud pe Tiggy exprimând tot felul de idei ciudate. Nu doream să-i alung speranța cu o abordare pragmatică. Pe urmă, am intrat amândouă în bucătărie. Claudia era la chiuvetă și s-a întors ca să o vadă pe Tiggy, favorita ei; am citit în ochii ei compasiune. – Nu-i așa că-i groaznic?! i-a zis Tiggy, îmbrățișând-o. Era singura dintre noi care reușea să se apropie în acest fel de Claudia. – Da, groaznic! a repetat Claudia. Du-te cu Maia în salon! Vă aduc imediat ceaiul. – Unde e Ma? m-a întrebat Tiggy, pe când străbăteam casa. – Sus, termină curățenia în dormitoarele voastre. Cred că dorește să ne mai lase puțin singure. – Ea a fost aici? Adică, alături de Pa, până la sfârșit? – Da. – Dar de ce nu ne-a anunțat mai curând? Tiggy punea aceeași întrebare pe care o adresasem și eu cu puțin timp înainte. Următoarea jumătate de oră a trebuit să-i clarific aceleași nedumeriri pe care mi le clarificase și mie Marina, în urmă cu o zi. Iam mai spus că trupul lui Pa își găsise deja odihna veșnică într-un coșciug din plumb, pe fundul oceanului; mă așteptam să fie la fel de indignată ca și mine. În schimb, sora mea doar a ridicat din umeri, în semn de înțelegere. – A dorit să se întoarcă în locul pe care l-a iubit și să-și găsească acolo odihna veșnică. Și, într-un fel, Maia, mă bucur că nu l-am văzut…mort, pentru că îmi rămâne în memorie așa cum a fost. Am privit-o surprinsă. Având în vedere că era cea mai sensibilă dintre noi toate, nu mă așteptam ca moartea lui Pa să o afecteze atât de puțin – sau aceasta era doar impresia mea. Fața îi era încadrată de părul des, lucios, castaniu, și ochii ei imenși, căprui, foarte limpezi, străluceau de optimism. Calmul ei mi-a dat speranța că și celelalte surori ar putea reacționa la fel, în ciuda atitudinii mele sumbre. – Tiggy, tu în schimb arăți minunat, am dat glas gândurilor mele. Se pare că aerul proaspăt din Scoția ți-a priit. – O, da, categoric. După toți anii în care mi-am petrecut copilăria numai în casă, mă bucur acum de o libertate absolută. Îmi iubesc slujba, chiar dacă muncesc pe brânci, iar casa în care locuiesc e foarte mică. N-am nici măcar un WC în interior. – Extraordinar! am exclamat, admirând-o pentru felul în care își urmase pasiunea de o viață. Așadar, este mai incitant decât în laboratorul Grădinii Zoologice din Servion. – O, Doamne, categoric! Tiggy a ridicat indignată o sprânceană. Ca să fiu sinceră, deși era o slujbă bună, o detestam, pentru că nu aveam contact direct cu animalele, doar le analizam codul genetic. Poate crezi că a fost o nebunie din partea mea să dau cu piciorul la o carieră strălucită, ca să mă mut la naiba-n praznic, în Scoția, pe un salariu de nimic, dar răsplata e mult mai mare, am constatat. A ridicat capul, zâmbindu-i Claudiei, pe când aceasta a intrat cu o tavă, pe care a așezat-o pe măsuța de cafea. – Nici vorbă, Tiggy! Te înțeleg perfect. – De fapt, până să primesc telefonul de la tine, mă simțeam mai fericită ca niciodată. – Asta, pentru că ți-ai descoperit vocația, i-am zâmbit eu. – Da, asta, dar și… din alte motive, mi-a răspuns, și am remarcat că s-a îmbujorat ușor la față. Dar îți povestesc altă dată. Când sosesc celelalte? – CeCe și Star ar trebui să ajungă astă-seară, pe la șapte, iar Electra spre dimineață, i-am spus, în timp ce turnam ceai în ambele cești. – Cum a reacționat Electra? s-a interesat Tiggy. De fapt, nici nu trebuie să-mi spui, fiindcă îmi pot imagina. – Ei bine, Ma a vorbit cu ea. Presupun că a plâns până i-au ieșit ochii din orbite. – Adică așa cum îi stă ei în fire, a remarcat Tiggy, sorbind din ceai. Pe urmă a oftat, și ochii i s-au întunecat. Totul e atât de ciudat. Mă tot aștept ca Pa să intre pe ușă dintr-o clipă în alta. Și, pe urmă, îmi aduc aminte că n-o va mai face niciodată. – Așa e, am confirmat cu mare tristețe. – Mă întreb dacă am putea face ceva? a murmurat Tiggy, sărind de pe canapea și ducându-se spre fereastră, ca să se uită afară. Cred că ar trebui să facem… ceva. – Va veni avocatul lui Pa, când ne vom aduna toate, ca să ne explice situația, dar deocamdată – am ridicat neputincioasă din umeri –, tot ce putem face este să le așteptăm pe celelalte. – Presupun că ai dreptate. Am văzut-o pe Tiggy cum își proptește fruntea de geam. – Nu-i așa că nici una dintre noi nu l-a cunoscut cu adevărat? – Da, ai dreptate. – Maia, pot să te întreb ceva? – Sigur. – Ai idee care îți sunt originile? Adică cine au fost adevărații tăi părinți? – M-am gândit de multe ori, Tiggy, dar Pa a fost tot universul meu. El a fost singurul meu tată. Așa că n-am simțit nevoia, sau dorința, sămi caut părinții biologici. – Te-ai simți vinovată dac-ai încerca să-i cauți? – Poate, am replicat. Dar nu-mi pot imagina un părinte mai iubitor și mai grijuliu decât el. – Te înțeleg. Voi doi ați avut mereu o relație specială. Poate că asta e valabil pentru primul copil. – Dar fiecare dintre noi a avut o relație specială cu el. Ne iubea la fel pe toate. – Da, știu că mă iubea, dar asta nu mă împiedică să mă întreb de unde vin. Aș fi vrut să-l întreb pe Pa, dar mi-a fost teamă că se va supăra. Așa că n-am făcut-o. În orice caz, acum e prea târziu. Înăbușindu-și un căscat, a adăugat: Te superi dacă urc în camera mea? Poate că abia acum își face efectul șocul veștii sau e din cauză că de săptămâni întregi nu mi-am luat o zi liberă, dar mă simt epuizată. – Sigur că nu. Tiggy, du-te imediat la culcare! Am urmărit-o cu privirea cum plutea prin cameră, spre ușă. – Ne vedem mai târziu. – Somn ușor! am strigat după ea. Rămăsesem din nou singură. Și, ciudat lucru, eram iritată. Poate că eu eram de vină, dar Tiggy, cu atitudinea ei degajată, ținându-se la distanță de tot ce o înconjura, mi se părea într-un contrast frapant cu întreaga situație. Trebuie să recunosc că nici nu știam ce voiam de la ea. Până acum fusesem îngrijorată cum vor reacționa surorile mele mai mici. În mod normal, ar fi trebuit să fiu mulțumită că Tiggy părea că gestionează situația atât de bine. Sau mă deranja faptul că surorile mele aveau deja viața lor, departe de Pa Salt și de casa copilăriei, în timp ce el și Atlantis însemnau totul pentru mine? Star și CeCe au coborât din șalupă puțin după ora șapte, și eu m- am dus pe ponton să le urez bun venit. Nici una nu s-a arătat dornică să-și manifeste fizic afecțiunea față de mine. CeCe m-a lăsat s-o iau în brațe pentru ca imediat să se retragă. – Doamne, Maia, ce veste teribilă! Star este foarte afectată, mi-a spus ea. – Sunt sigură, am replicat, aruncând o privire spre Star, peste umărul surorii ei. Arăta mai palidă ca de obicei. – Cum te simți, draga mea? am întrebat-o, întinzând brațele spre ea. – Devastată, a șoptit Star, lăsându-și pentru o clipă, pe umărul meu, capul cu podoaba de păr des și blond. – Măcar suntem toate aici, am încercat s-o consolez. Star s-a dus apoi spre CeCe care i-a cuprins umerii cu un braț protector. – Ce trebuie să facem? m-a întrebat CeCe în drum spre casă. Le-am condus și pe ele în salon și le-am povestit circumstanțele morții lui Pa și despre dorința lui de a fi înmormântat singur, fără ca noi să asistăm la ceremonie. – Și cine l-a aruncat pe Pa peste bord? s-a interesat CeCe, cu o abordare rece, rațională, de care numai ea putea să dea dovadă. Știam că nu era lipsită de sensibilitate, dorea numai să afle ce se întâmplase. – N-am întrebat, dar putem afla. Probabil un membru al echipajului de pe Titan. – Și în ce loc? a continuat ea. Vreau să spun, lângă St. Tropez, unde era ancorat iahtul, sau au ieșit în larg? Cred că ultima variantă e corectă. Eu și Star ne-am cutremurat, văzând nevoia ei de a cunoaște asemenea detalii. – Ma spune că a fost depus într-un coșciug din plumb, care se afla deja la bordul Titanului. Dar nu știu anume în ce loc, am răspuns, în speranța că voi pune capăt potopului de întrebări puse de CeCe. – Presupun că avocatul ne va informa ce a lăsat în testament, a insistat ea. – Da, cred că da. – Din câte-mi dau seama, am cam rămas pe drumuri, a concluzionat CeCe, ridicând din umeri. Nu mă îndoiesc că-ți amintești cu cât sârg ne împingea de la spate să ne câștigăm singure existența. Nu m-ar mira să fi lăsat o grămadă de bani societăților caritabile. Deși, de obicei, toleram lipsa de tact a lui CeCe, de data asta începea să mă calce rău pe nervi. Aș fi putut să pun această atitudine pe seama faptului că, în felul acesta, încerca să facă față propriei suferințe. M-am întors spre Star, care ședea tăcută pe canapea, alături de sora ei. – Tu cum te simți? am întrebat-o blând. – Eu… – E șocată, la fel ca noi toate, s-a repezit CeCe să răspundă înainte ca Star să deschidă măcar gura. Dar vom depăși situația împreună, nui așa? i s-a adresat surorii ei, prinzându-i degetele subțiri și palide în mâna ei puternică și bronzată. Ce păcat, exact când eram pe cale să-i dau niște vești bune lui Pa! – Despre ce vorbești? – Am primit o bursă pentru un an la Colegiul Regal de Artă din Londra. – Dar, CeCe, este o veste minunată! Deși nu-i prea înțelegeam „instalațiile“ ciudate, așa cum le spunea ea, preferând stilul tradițional, în locul artei moderne, știam că aceasta e pasiunea vieții ei și eram fericită pentru ea. – Da, nu-i așa că suntem încântate? i s-a adresat ea lui Star. – Da, a confirmat Star supusă, deși nu arăta deloc așa. Am observat că-i tremura buza de jos. – Ne vom stabili la Londra. Asta dacă vom mai avea la dispoziție fondurile necesare, după ce discutăm cu avocatul lui Pa. – Sincer, CeCe… am izbucnit eu în cele din urmă. Nu e momentul să discutăm despre astfel de lucruri. – Maia, regret, dar tu știi că așa sunt eu. L-am iubit foarte mult pe Pa. A fost un om extraordinar și m-a încurajat mereu să-mi urmez chemarea. Preț de o secundă, am zărit vulnerabilitatea din ochii ei căprui și, probabil, puțină teamă. – Da, așa a fost, am fost eu de acord. – Atunci, Star, ce-ar fi să urcăm și să ne despachetăm bagajele? s-a întors CeCe spre sora ei. La ce oră e cina, Maia? Ne-ar prinde bine amândurora să mâncăm curând. – Îi voi cere Claudiei să pregătească masa cât mai repede. Electra sosește peste câteva ore, și n-am primit nici un mesaj de la Ally. – Atunci, ne vedem peste puțin timp, mi-a spus CeCe, ridicându-se, și Star s-a grăbit s-o urmeze. Sper că știi, dacă ai nevoie de ajutor, nu trebuie decât să mi-l ceri. CeCe mi-a aruncat un zâmbet trist. În ciuda lipsei sale de sensibilitate, știam că era sinceră. După ce au plecat, am încercat să descifrez enigma relației lui CeCe cu Star. Discutasem asta de mai multe ori cu Marina, amândouă îngrijorate că personalitatea puternică a lui CeCe o subjuga pur și simplu pe Star. – De parcă Star n-ar avea propria minte, spuneam din când în când. Nu am nici un indiciu despre ce-i trece ei prin minte. Nu e deloc bine pentru ea. Marina era perfect de acord cu mine, dar, când am deschis discuția cu Pa Salt, el a zâmbit enigmatic și mi-a spus că nu e cazul să fiu îngrijorată. – Într-o bună zi, Star își va desface aripile și își va lua zborul, ca un înger superb ce e. Vei vedea! Nu m-a liniștit deloc, fiindcă îmi era clar că, deși Star era dependentă de CeCe, și aceasta se sprijinea la rândul ei pe Star. Aveau, practic, o relație de dependență reciprocă. Așadar, dacă Star se hotăra într-o bună zi să facă ce prezisese Pa Salt, eram convinsă că CeCe va fi complet distrusă. Masa de seară s-a desfășurat într-o atmosferă sumbră, dat fiind că totul în jur ne aducea aminte de pierderea enormă suferită. Marina se străduia din răsputeri să ne mai ridice moralul, dar nu prea știa ce să facă în acest sens. Întreba întruna despre activitățile curente din viața fetelor ei dragi, dar amintirile nerostite despre Pa Salt ne aduceau din când în când lacrimi în ochi. Și, în final, s-a așternut tăcerea. – De-abia aștept să dăm de Ally ca să aflăm ce a dorit Pa Salt să ne spună, a intervenit Tiggy oftând. Scuzați-mă, vă rog, dar trebuie neapărat să mă duc la culcare. După ce ne-a sărutat, a ieșit din sufragerie, urmată de CeCe și de Star, peste câteva minute. – Of, Doamne! a suspinat Marina, după ce am rămas numai noi două la masă, fetele astea sunt complet debusolate. Tiggy are dreptate: cu cât mai repede dăm de Ally, și vine și ea, cu atât mai curând ne putem continua viața. – E clar că n-are semnal, i-am spus. Ma, cred că ești foarte obosită. Culcă-te și tu! O voi aștepta eu pe Electra. – Ești sigură, chérie? – Da, categoric, i-am răspuns, știind ce probleme întâmpina Marina când avea de-a face cu mezina. – Maia, îți mulțumesc! mi-a spus simplu, fără să protesteze. S-a ridicat de la masă, m-a sărutat ușor pe creștet și a ieșit din bucătărie. Următoarea jumătate de oră am petrecut-o ajutând-o pe Claudia să strângă vasele, mulțumită să am o preocupare cât o așteptam pe Electra. Claudia nu prea se omora să facă conversație, și prezența ei tăcută era o consolare în seara aceasta. – Domnișoară Maia, să încui ușile? m-a întrebat. – Nu, ai avut și tu o zi lungă și obositoare. Du-te la culcare, mă ocup eu. – Cum dorești. Gute Nacht! mi-a urat ea când a ieșit pe ușă. Am început să mă plimb prin casă, știind că mai erau câteva ore bune până la sosirea Electrei. Nu-mi era somn deloc după ce dormisem până aproape de ora prânzului. Am ajuns în dreptul ușii biroului lui Pa Salt. Doream să-i simt prezența, așa că am apăsat pe clanță, dar ușa era încuiată. Asta m-a surprins și m-a neliniștit, pentru că niciodată ușa lui nu era închisă pentru noi, fetele, când lucra acasă. Niciodată nu era atât de ocupat încât să nu-mi ofere un zâmbet larg după ce băteam ușor la ușă, și eu eram foarte bucuroasă să mă aflu în preajma lui, în acel birou. Chiar dacă avea înșirate pe mese computere și un ecran video imens, atârnat pe perete, pentru conferințele pe care le ținea prin satelit, eu nu aveam ochi decât pentru obiectele lui personale amplasate pe rafturile din spatele biroului. Obiecte simple, aduse, după cum îmi spusese, din nenumăratele lui călătorii în jurul lumii – printre altele, o miniatură delicată a Madonei, atât de micuță, că puteam s-o strâng în palmă, o vioară veche, o plasă uzată din piele și o carte zdrențuită cu poezii ale unui poet englez de care nu auzisem niciodată. Nici un obiect rar sau deosebit de valoros – cel puțin așa mi se părea mie; erau obiecte care însemnaseră ceva pentru el. Chiar dacă eram sigură că un om precum Pa ar fi putut umple casa cu obiecte de artă neprețuite, dacă ar fi vrut, în realitate nu existau decât puține artefacte costisitoare. Îmi crea impresia că nutrea aversiune față de manifestarea ostentativă a bogăției. Mai mult, îi ridiculiza pe acei contemporani bogați, care se făleau cu operele lor de artă, achiziționate contra unor sume exorbitante, și-mi spunea că majoritatea acestora zăceau încuiate în seifuri de teama de a nu fi furate. – Obiectele de artă trebuie să poată fi expuse, îmi spunea Pa Salt. Este un dar de suflet făcut de artist. Un tablou ținut ascuns nu mai are nici o valoare. Când îndrăzneam să-i amintesc că el însuși deținea un avion particular și un iaht luxos, ridica o sprânceană. – Dar, Maia, mă miră faptul că nu înțelegi că toate astea îmi sunt pur și simplu necesare pentru călătoriile mele. Îmi asigură un beneficiu practic, un mijloc de a-mi atinge scopul. Dacă mâine ar pieri în flăcări, aș putea foarte ușor să le înlocuiesc. În rest, nu am nevoie de opere de artă. Voi sunteți singurele capodopere pe care le am: fiicele mele. Singurul meu tezaur, fiindcă sunteți de neînlocuit. Oamenii pe care-i iubești sunt de neînlocuit, Maia. Să nu uiți asta niciodată! N-am uitat niciodată vorbele lui. Atât mi-aș fi dorit: să mi le aminesc atunci când trebuia. Am plecat din fața ușii, epuizată emoțional, și m-am dus în salon, întrebându-mă de ce naiba ușa era încuiată. Voi afla mâine de la Marina. M-am îndreptat spre masă și am ridicat o fotografie înrămată de pe ea. Era făcută cu câțiva ani în urmă, la bordul Titanului; în ea, apărea Pa înconjurat de noi toate, sprijinite de balustrada metalică. Avea un zâmbet larg, trăsăturile frumoase ale feței lui erau relaxate, părul des, grizonant, îi era răvășit de vânt, trupul atletic, bine tonifiat, bronzat. – Cine ai fost?! am întrebat retoric fotografia. Fiindcă n-aveam nimic de făcut, am deschis televizorul, comutând canalele până am dat peste unul de știri. Ca de obicei, buletinul abunda în știri despre războaie, suferință și distrugere, și eram pe punctul să închid, când crainicul a anunțat că trupul lui Kreeg Eszu, un cunoscut industriaș, proprietarul unei companii internaționale imense din domeniul comunicațiilor, a fost descoperit adus de ape pe țărmul unui mic golf de pe o insulă grecească. Ascultam împietrită cum familia lui Kreeg fusese anunțată că omul de afaceri fusese recent diagnosticat cu cancer în fază terminală. Se presupunea că acesta fusese motivul pentru care decisese să-și pună capăt zilelor. Inima îmi bătea cu putere. Nu numai pentru că și tatăl meu alesese să-și afle odihna veșnică pe fundul oceanului, dar și pentru că știrea avea o legătură directă cu mine… Prezentatorul a adăugat că fiul industriașului, Zed, cooptat în firmă de mai mulți ani, lucrând cot la cot cu tatăl său, devenea automat directorul executiv al holdingului atenian. Figura lui Zed a apărut fulgerător pe ecran și instinctiv, am închis ochii. – O, Doamne! am exclamat, întrebându-mă de ce soarta alesese taman acest moment ca să-mi reamintească de bărbatul pe care mă străduisem în zadar să-l uit în ultimii paisprezece ani. Ce coincidență ciudată, ca în decurs de numai câteva ore să ne pierdem amândoi părinții într-un mod similar! Am sărit ca arsă, plimbându-mă agitată prin cameră, ca să-mi scot din minte chipul bărbatului; la naiba, era chiar mai chipeș decât mi-l aminteam. Maia, nu uita cât ai suferit din cauza lui, îmi repetam întruna. Totul s-a terminat, cu atâția ani în urmă. Pentru nimic în lume nu trebuie să te întorci în trecut. În zadar, fiindcă, în momentul în care m-am prăbușit sfârșită pe canapea, am știut că nu voi putea trece niciodată peste asta. Capitolul 5 Peste câteva ore, am auzit zumzetul plăcut al motorului șalupei, anunțând sosirea Electrei. Am tras cu putere aer în piept. Apoi am ieșit din casă în picioarele goale, simțind sub tălpi gazonul umed, mătăsos. Tenul superb, ca de abanos, al Electrei lucea în lumina lunii, și picioarele ei lungi scurtau rapid distanța dintre noi. Cu o înălțime de peste un metru optzeci, Electra mă copleșea cu trupul ei ca de statuie și cu eleganța înnăscută. Când m-a cuprins în brațe, mi-am lipit capul de pieptul ei. – Of, Maia! Spune-mi că nu-i adevărat! Nu se poate să fi plecat pentru totdeauna, nu se poate… eu…. Electra plângea în hohote și am decis s-o iau cu mine în Pavilion, ca să nu le deranjăm pe surorile noastre. Nu se mai oprea din plâns, nici când s-a prăbușit pe canapeaua din salon. – Maia, ce ne facem fără el? m-a întrebat, privindu-mă cu ochii ei limpezi, ca de chihlimbar, implorându-mă să îi dau un răspuns. – Nu putem face nimic altceva decât să ne consolăm reciproc, i-am spus, aducând în grabă o cutie cu șervețele și așezând-o alături de ea, pe canapea. S-a șters la ochi cu unul dintre ele. – De când m-a anunțat Ma, nu mă mai opresc din plâns. Maia, pur și simplu nu pot îndura acest gând! – Și noi la fel. Privind cum își exteriorizează suferința, mi-a trecut prin cap cât de vulnerabilă era în pofida prezenței sale fizice impresionante. O vedeam, deseori, în reviste, la brațul vreunui star de cinema sau al vreunui bogat playboy, arătând fabulos, complet stăpână pe sine, și mă întrebam dacă această femeie copleșită de emoții este într-adevăr sora mea. Am ajuns la concluzia că Electra avea nevoie constantă de manifestări de afecțiune și atenție, ca să scape de sentimentul de nesiguranță adânc inculcat în sufletul ei. – Vrei să-ți aduc ceva de băut? am întrebat-o într-o pauză dintre suspine. Poate un coniac? Te-ar mai calma. – Nu, de câteva luni n-am mai pus un strop de alcool în gură. Mitch e în turneu acum. Mitch era actualul iubit al Electrei, cunoscut de toată lumea drept Michael Duggan, un cântăreț american, faimos pe plan internațional, susținând concerte pe cele mai mari arene din lume, luate cu asalt de fani entuziaști. – Unde e acum? am întrebat-o, intenționând să-i distrag atenția. – La Chicago și, săptămâna viitoare, la Madison Square Garden. Maia, poți să-mi spui cum a murit Pa Salt? Țin neapărat să știu. – Ești sigură? Acum ești terminată după atâta agitație și zborul lung. Poate te mai calmezi după ce tragi un pui de somn. – Nu, Maia! Electra făcea eforturi vizibile să-și revină. Spune-mi acum, te rog! Astfel, am repetat pentru a treia oară ceea ce îmi istorisise Marina, în cât mai puține detalii. Electra îmi sorbea fiecare cuvânt. – Și, v-ați gândit ce aranjamente să facem pentru funeralii? Mitch mi-a spus că, dacă vor avea loc săptămâna viitoare, s-ar putea să vină și el. Pentru prima dată, m-am simțit ușurată, cunoscând decizia lui Pa. Gândul la tot acel circ mediatic, în caz că megastarul și-ar fi făcut apariția, mă făcea să mă cutremur. – Electra, suntem amândouă foarte obosite și… – Maia, ce vrei să spui? a sărit Electra, simțindu-mi ezitarea. – Gata, bine, îți spun, dar promite-mi că nu te apuci să bocești din nou. – Promit! Așa că i-am explicat că funeraliile avuseseră deja loc. Și, spre lauda ei, deși gesturile ei dovedeau că era extrem de tensionată, n-a mai izbucnit în plâns. – Dar de ce să fi luat decizia asta? A fost o cruzime din partea lui să nu ne îngăduie să ne luăm rămas-bun cum se cuvine. Știi… a continuat Electra, săgetându-mă cu ochii ei ca niște nestemate…. e tipic pentru el. Un comportament foarte egoist. – Eu cred că asta dovedește taman contrariul, și anume că a vrut să ne cruțe să luăm parte la o ceremonie atât de dureroasă pentru noi. – Dar cum mă voi putea convinge că a dispărut pentru totdeauna? De fapt, noi toate? La L.A., oamenii sunt de părere că este foarte important să-ți iei adio de la persoanele dragi. Cum rămâne cu noi? – Sinceră să fiu, Electra, nu cred că vei reuși vreodată să îți iei adio de la cineva atât de drag. – Poate că nu, dar oricum decizia lui nu ne ajută cu nimic. De fapt, eu n-am discutat niciodată, între patru ochi, cu Pa Salt o mulțime de lucruri. Adică, era clar că dezaprobă modul în care-mi câștig existența. Totuși, era singurul care avea încredere în inteligența mea. Adu-ți aminte cât de furios a fost când nu mi-am dat examenele la școală. Sigur că-mi aminteam certurile aprige din biroul lui, legate de rezultatele școlare jalnice ale Electrei, ca și de alte aspecte din viața ei, după ce se mărise. Electra a crezut întotdeauna că regulile sunt făcute să fie încălcate și a fost singura dintre noi care-i ținea piept lui Pa. Pe de altă parte, când vorbea despre ea, citeam admirație în ochii lui. – Cu siguranță e foarte inteligentă, îmi spusese el nu o dată, și prin asta se distinge de toți ceilalți. – Electra, el te-a iubit foarte mult, am încercat eu s-o consolez. Într-adevăr, poate că îi părea rău că nu-ți pui mintea la contribuție, dar care părinte nu face așa? Și, la urma urmei, ai parte de mult mai mult succes și celebritate decât noi toate la un loc. Uite ce viață duci în comparație cu a mea! Ai tot ce vrei. – Nu, n-am, a oftat ea subit. Numai fum și strălucire, nimic de substanță, dar asta e. Maia, sunt foarte obosită. Te deranjează dacă astă-seară dorm aici, în Pavilion? – Sigur că nu. Ți-am făcut patul deja. Poți dormi până târziu dimineață, pentru că, până nu dăm de Ally, nu putem decât să așteptăm. – Mulțumesc! Îmi pare rău pentru izbucnirea de mai devreme. Mitch mi-a găsit un terapeut care să mă ajute cu schimbările de dispoziție, mi s-a confesat ea. Pot să te îmbrățișez? – Bineînțeles. Ne-am îmbrățișat și eram bucuroasă s-o strâng la piept. Apoi și-a luat geamantanul și s-a dus spre ușă. S-a oprit brusc în fața ei. – Mă doare groaznic capul. Ai cumva niște codeină? – Nu, dar poți să-ți dau două pastile de paracetamol. – Nu-i nevoie, mi-a spus Electra cu un zâmbet șters. Ne vedem mâine. În timp ce stingeam luminile și mă pregăteam să merg către dormitor, meditam la faptul că ambele mele surori mă surprinseseră: Tiggy, cu calmul ei, și Electra, care m-a pus pe gânduri. În pat, instalată între cearceafurile perfect întinse de Claudia după noaptea agitată pe care o avusesem, mi-a trecut prin cap că moartea lui Pa Salt era un moment de cotitură pentru noi toate. De dimineață, când m-am dus s-o întreb pe Marina dacă primise vreun telefon de la Ally, nici una dintre surori nu se trezise. – Nu m-a sunat, mi-a răspuns ea. – Pa ar fi știut ce să facă. Întotdeauna știa. Marina a dat aprobator din cap. – Cum era Electra? – Șocată, devastată și foarte mânioasă că nu-și poate lua rămasbun cum se cuvine de la Pa. În final, a reușit să se mai calmeze. Deocamdată. – Bun! Georg Hoffman m-a sunat din nou să afle dacă am dat de Ally. Ce să facem? – Nimic, doar așteptăm răbdătoare. Ma, apropo, i-am zis, turnându-mi ceaiul, aseară, când am încercat să intru în biroul lui Pa, am găsit ușa încuiată. Poți să-mi spui de ce? – Fiindcă tatăl tău mi-a cerut asta cu puțin timp înainte de a muri. Și a insistat să-i dau lui imediat cheia. N-am idee unde a pus-o și, sinceră să fiu, cu toată zăpăceala asta… am uitat complet. – Va trebui categoric s-o găsim. Sunt sigură că Georg va avea nevoie să intre acolo. Sunt aproape convinsă că Pa își ținea toate documentele în biroul lui. – Bineînțeles. Acum, pentru că fetele nu s-au trezit încă și se apropie ora prânzului, cred că ar trebui să o rog pe Claudia să pregătească o gustare, mi-a spus Marina. – O idee bună. Mă duc în Pavilion să văd dacă s-a trezit Electra. – În regulă, chérie, mi-a zâmbit înțelegătoare Marina. Totuși, așteptarea noastră se va sfârși în curând. – Știu. Traversam pajiștea spre Pavilion, când am zărit o siluetă solitară așezată pe ponton, privind în zare peste lac. M-am dus spre ea și am prins-o ușor de umăr ca să nu o sperii. – Star, e totul în regulă? – Da, cred că da, mi-a răspuns ridicând din umeri. – Pot să mă așez lângă tine? A încuviințat aproape imperceptibil din cap și, pe când îmi lăsam picioarele să atârne în jos, deasupra apei, am observat că obrajii îi erau brăzdați de lacrimi. – Unde-i CeCe? – Încă doarme. Preferă să doarmă, când e supărată. Dar eu n-am putut să închid ochii toată noaptea. – Înțeleg, și eu mă lupt din greu cu insomniile. – Maia, nu-mi vine să cred că nu-l voi mai vedea niciodată. Am rămas tăcută lângă ea, știind cât de rare erau acele momente, când ea își destăinuia sentimentele față de o altă persoană decât CeCe. Nu doream să spun ceva care să îi inhibe nevoia de a se confesa. – Mă simt… a continuat ea… pierdută. Știam că Pa este singura persoană în stare să mă înțeleagă. Vreau să spun, să mă înțeleagă cu adevărat. A întors capul spre mine și i-am văzut trăsăturile schimonosite într-o mască a disperării. – Maia, știi la ce mă refer? – Da. Cred că da. Star, dacă simți nevoia să vorbești cu cineva, te rog să reții că eu voi fi mereu aici. – Voi ține minte. – Bravo! Am sărit amândouă în picioare și am văzut-o pe CeCe apropiinduse de noi. Poate că-mi imaginam, dar mi s-a părut că zăresc o undă de iritare în superbii ochi albaștri ai lui Star. – Am ieșit să iau puțin aer curat cât dormi tu, i-a spus Star. – Ei, acum m-am trezit. La fel și Tiggy. A venit cumva și Electra? M-am uitat în dormitorul ei, dar n-am văzut nici un semn că ar fi dormit acolo. – Da, pentru că a rămas cu mine la Pavilion. Mă duc să văd dacă sa trezit. – Presupun că ai avut o noapte agitată, Maia, să ții piept istericalelor obișnuite ale Electrei, a remarcat CeCe. – Drept să-ți spun, Electra a fost destul de calmă, i-am spus, știind că ambele mele surori nu se simpatizau deloc. Erau firi total opuse: CeCe, extrem de pragmatică, detestând să-și manifeste sentimentele în public, iar Electra, extrem de superficială. – N-aș crede s-o țină mult, a murmurat CeCe. Ne vedem mai târziu. M-am îndreptat spre Pavilion, gândindu-mă la nemulțumirea lui Star. Deși n-o afirmase expres, era prima dată când constatam că dominația exercitată de CeCe asupra ei părea a fi o problemă. Când am intrat, am auzit zgomote venind dinspre bucătărie. Electra, arătând uluitor într-o rochie din mătase, de casă, în nuanța smaraldului, umplea ceainicul cu apă. – Cum ai dormit? – Ca un bebeluș. Doar mă știi. Vrei niște ceai? – Ce fel de ceai? am întrebat-o, trăgând îngrijorată cu ochiul la plicul de ceai. – Verde. Toată lumea bea ceai verde în California. Mitch e convins că face mult bine. – Mă știi doar, eu prefer ceaiul negru la micul dejun, i-am spus zâmbind, așa că te refuz. – Toți avem tabieturi, Maia. Nu-ți mai bate capul cu ceaiul. Vreo veste de la Ally? I-am spus ce aflasem de la Marina. – Știu că răbdarea nu se numără printre calitățile mele, după cum și terapeutul ține să-mi reamintească mereu, dar se presupune că vom sta atârnate aici până apare Ally? S-ar putea să dureze săptămâni întregi, dacă a ieșit în larg. – Sper că nu, am replicat, urmărind-o cu privirea cum se mișcă cu multă grație prin bucătărie. Chiar dacă eram considerată drept frumoasa familiei, convingerea mea era că laurii i s-ar fi cuvenit mai degrabă Electrei. Abia se trezise, iar părul ei bogat și ondulat îi cădea dezordonat pe umeri, iar fața ei, incredibil de frumoasă, cu pomeți înalți și buze pline, nu avea nevoie de nici un strop de machiaj. La toate acestea, se adăuga trupul atletic, dar plin de feminitate. Îmi amintea de o regină amazoniană. – Chiar n-ai nimic sănătos pe-aici, fără chimicale? m-a întrebat, deschizând frigiderul și studiind conținutul acestuia. – Îmi pare rău. Oamenii obișnuiți, ca mine, nu-și petrec vremea citind etichete, i-am răspuns mai mult în glumă. – Știi ceva, Maia, nu contează cum arăți, dacă nu te vede nimeni. – Așa e, ai dreptate! am replicat pe un ton neutru. La urma urmei, avea dreptate. În final, Electra s-a hotărât să mănânce o banană, a decojit-o și a mușcat îmbufnată din ea. – Știi ceva, am o ședință foto importantă pentru Vogue, peste trei zile, și sper să nu fiu nevoită s-o amân. – Și eu sper același lucru, dar cine știe când își face Ally apariția? Noaptea trecută, am tot căutat pe Google să văd ce regate sunt în curs de desfășurare, dar n-am găsit nici una. Așa că nici măcar nu putem contacta autoritățile navale, cu rugămintea să dea de ea. Oricum, fetele s-au trezit; ce-ar fi să mergem la ele? – Dacă trebuie… mi-a replicat nepăsătoare Electra. – Uite ce e, am puțină treabă, i-am zis, ridicându-mă de la masă; știam prea bine că, atunci când Electra era într-o asemenea dispoziție, trebuia lăsată în pace. Am intrat în biroul meu și am deschis computerul. Am dat peste un e-mail drăguț, trimis de un scriitor brazilian, Floriano Quintelas. Îi tradusesem un roman, The Silent Waterfall (Cascada mută), în urmă cu câteva luni. Corespondam cu el de când începusem traducerea din portugheză, atunci când mă străduisem să redau o sintagmă anume, pentru că voisem să rămân fidelă, pe cât posibil, stilului său poetic. În acel e-mail, mă informa că va fi la Paris în iulie, când i se va lansa cartea, și că s-ar bucura dacă aș fi prezentă la eveniment. Atașa, de asemenea, primele capitole dintr-o nouă carte, cu rugămintea să le citesc, în limita timpului meu disponibil. Mesajul lui mi-a mai încălzit sufletul, adesea traducerile rămânând o trudă anonimă și nici prea bine remunerată. De aceea, mă bucuram atunci când un autor mă contacta direct. Atenția mi-a fost distrasă de la computer, zărind pe fereastră o siluetă cunoscută, care alerga pe pajiște, dinspre ponton. – Ally! am exclamat surprinsă și am sărit imediat în picioare. Electra, a sosit Ally! am strigat și m-am grăbit să ies. Celelalte surori ale mele erau sigur la curent cu sosirea ei, și, când am ajuns pe terasă, CeCe, Star și Tiggy erau deja adunate în jurul ei. – Maia, a strigat Ally când m-a văzut, nu-i așa că e groaznic? – Da, teribil. Dar cum ai aflat? În ultimele două zile, am tot încercat să dăm de tine. – Haideți înăuntru! Și vă povestesc tot. Am rămas puțin în urma surorilor mele îngrămădite în jurul lui Ally. Chiar dacă sunt cea mai mare și ele mă caută atunci când au vreo problemă, Ally este cea care preia comanda când ne adunăm toate laolaltă. Ceea ce nu mă deranjează deloc. Marina o aștepta în capul scării cu brațele întinse. După ce Ally a strâns-o la piept, ne-a propus să mergem toate în bucătărie. – O idee bună. Sunt disperată după o ceașcă de cafea! a exclamat Ally. A fost o călătorie foarte lungă. În timp ce Claudia pregătea cafeaua, a apărut și Electra, primită cu multă căldură de toată lumea, cu excepția lui CeCe, care a făcut către ea un gest de salut de la distanță. – Ei, și acum să vă spun prin ce-am trecut, pentru că, sinceră să fiu, sunt încă zăpăcită de toate astea, ne-a mărturisit Ally. Ne-am așezat toate în jurul mesei. Ma, a strigat-o ea pe Marina, trebuie să auzi și tu povestea mea. Poate ești în stare să-mi dai niște explicații. Marina s-a așezat alături de noi. – Carevasăzică, mă aflam în largul Mării Egee, pregătindu-mă pentru Regata Cicladelor de săptămâna viitoare, când un amic m-a invitat să petrec câteva zile pe iahtul lui. Vremea era fantastică, și mă gândeam că-mi vor prinde bine câteva zile de relaxare, a continuat Ally cu un zâmbet trist. – Al cui era iahtul? s-a interesat Electra. – V-am spus, a unui amic, a răspuns Ally scurt, fără să ne dea amănunte. În fine, acum două zile ne aflam la bord, când amicul meu a fost contactat prin radio de un coleg de breaslă, care îl anunța că zărise Titanul ancorat în apropierea coastei Delos. Evident, amicul meu știa că iahtul era al lui Pa, și am hotărât amândoi că ar fi plăcut să-i facem o surpriză. Ne aflam numai la o oră și ceva distanță, așa că am ridicat imediat ancora. Ally a băut cu poftă din cafea, apoi a continuat. În timp ce ne apropiam, am văzut Titanul cu binoclul și i-am trimis un mesaj prin radio lui Hans, căpitanul lui Pa, ca să-i dăm de știre că ne apropiem de ei. Dar – în acest moment, Ally a oftat din greu –, din motive pe care nu le-am înțeles, n-am primit răspuns. Practic, iahtul a început să se îndepărteze rapid de noi. Am încercat să-l prindem din urmă, dar, după cum știți, vasul lui Pa e foarte rapid, când își pune el mintea. Toată lumea tăcea uluită, fără să o slăbească din ochi pe Ally. – N-am avut semnal pe telefonul mobil, și de-abia ieri am dat de mesajele voastre în care mă rugați să telefonez urgent. Și de cel de la tine, CeCe, în care mă anunțai ce s-a întâmplat. – Îmi pare rău, Ally! a zis CeCe, plecând stânjenită ochii în pământ. M-am gândit că n-are rost să-ți ascund nimic. Plus că toate aveam nevoie să vii cât mai repede acasă. – Și așa am făcut. Acum, vă rog, îmi poate spune cineva ce naiba se petrece aici? Și de ce iahtul lui Pa se afla în Grecia, când el era deja… mort? Toate privirile s-au îndreptat spre mine, inclusiv ochii lui Ally. Așa că am reluat întreaga povestea de la capăt, apelând uneori la ajutorul lui Ma spre a-mi confirma spusele. Ally s-a albit la față când i-am explicat unde și cum a dorit tata să dispară pentru totdeauna. – Of, Doamne! a șoptit ea. Deci, am dat de el chiar în timpul funeraliilor. Nu-i de mirare că iahtul s-a îndepărtat de noi cu toată viteza. Eu… Ally și-a pus fruntea în mâini, și fetele s-au strâns în jurul ei. Eu și Marina ne-am uitat peste masă una la alta, îndurerate. În cele din urmă, Ally și-a revenit, cerându-și scuze pentru manifestarea instinctivă a emoțiilor. – A fost un șoc teribil pentru tine, Ally, să pricepi ce s-a întâmplat cu adevărat, a spus Tiggy. Noi toate suntem alături de tine. – Mulțumesc! a spus ea, încuviințând din cap. Acum îmi amintesc că Pa mi-a spus odată, când navigam împreună, că dorința lui era să fie îngropat pe fundul mării. Așa că acum totul capătă sens. – În afară de faptul că nici una dintre noi n-a putut lua parte la ceremonia de adio, a comentat Electra pe un ton răutăcios. – Nu. N-am putut, a suspinat Ally. Totuși, ce coincidență extraordinară ca eu să fiu totuși acolo! Acum, vă rog mult, nu vă supărați, dar vreau să rămân puțin singură. Și sora mea a ieșit din bucătărie, în asentimentul nostru. – Cât de groaznic pentru ea! a remarcat Marina. – Măcar știm cu aproximație locul unde Pa Salt a decis să fie îngropat, a observat CeCe. – Iisuse, CeCe, ăsta-i singurul lucru la care îți stă mintea acum? s-a răstit Electra la ea. – Regret, dar așa sunt eu, mereu cu picioarele pe pământ, a replicat CeCe, netulburată. – Da, și mie îmi pare bine că știm cam pe unde este, a intervenit Tiggy. Toate știm că iubea mult insulele grecești, mai ales Cicladele. Poate că, la vară, vom merge cu iahtul acolo, ca să aruncăm o coroană de flori în mare, în locul indicat de Ally. – Da, s-a entuziasmat Star. Tiggy, ce idee minunată! – Și acum, fetelor, cred că vă e foame, a intervenit Marina. – Mie nu, a replicat Electra. Aș vrea numai o salată, dacă există ceva verzituri în casa asta. – Sunt sigură că putem să-ți încropim ceva, i-a spus Marina, foarte răbdătoare, făcându-i semn Claudiei. Și, acum, că Ally a venit acasă, sunteți de părere că ar trebui să-l sun pe Georg Hoffman și să-l rog să vină cât de repede poate? – Categoric, a sărit CeCe înainte ca eu să-i răspund lui Ma. Indiferent ce a dorit Pa Salt să aflăm, cred că e bine s-o facem cât mai repede. – Crezi că Ally va face față situației? m-a întrebat Ma. A trecut printr-un șoc teribil azi. – Sinceră să fiu, cred, la fel ca noi toate, că este bine să aflăm totul cât mai curând, am opinat eu. Așa că, Ma, sună-l pe Georg! Capitolul 6 Ally n-a venit la masă și am lăsat-o toate în pace, știind că avea nevoie de ceva timp ca să-și revină. În timp ce Claudia spăla vasele, Marina a venit în bucătărie. – Am vorbit cu Georg și vine mai pe seară. Se pare că tatăl vostru a avut cerințe foarte clare. – Foarte bine. Eu cred că am nevoie de o gură de aer proaspăt după masa asta copioasă, ne-a anunțat CeCe. Dorește cineva să mă însoțească într-o plimbare rapidă pe lac? Poate pentru a ieși din starea tensionată, toate fetele au dat aprobator din cap. – Eu nu vin, dacă nu vă deranjează, le-am spus. Cineva trebuie să fie aici, alături de Ally. După ce toate patru au plecat spre debarcader, ca să se urce la bordul șalupei conduse de Christian, am anunțat-o pe Marina că mă întorc în Pavilion; în caz că Ally avea nevoie de mine, mă găsea acolo. M-am ghemuit pe canapea cu laptopul în brațe și am început să citesc primele capitole din noua carte a lui Floriano Quintelas. La fel ca prima, proza lui dădea dovadă de o măiestrie excelentă, exact genul de narațiune pe placul meu. Plasată în urmă cu o sută de ani, undeva lângă cascada Iguazu, povestea urmărește destinul unui copil african scăpat de tirania sclaviei. La un moment dat, am ațipit, și laptopul a alunecat pe podea. Am auzit că mă strigă cineva. Sărind în picioare, am văzut-o pe Ally. – Maia, îmi pare rău! Dormeai, nu-i așa? – Da, cred că da, am răspuns, simțind o urmă de vinovăție. – Mi-a spus Ma că fetele au plecat să se plimbe pe lac, așa că m-am gândit să vin să vorbesc cu tine. Te deranjez? – Deloc, am spus, încercând să mă înviorez după puiul de somn de după-amiază. – Vrei să fac un ceai? – Da, mulțumesc. Negru, pentru mine. – Știu, mi-a zâmbit ea, ridicând ușor din sprâncene. Când a revenit cu cele două cești și a ridicat-o pe a ei spre buze, am observat că-i tremurau mâinile. – Maia, trebuie să-ți spun ceva. – Ce este? Ally a lăsat repede ceașca în jos. – Lasă ceaiul. N-ai ceva mai tare? – Niște vin alb în frigider. M-am dus în bucătărie și am revenit cu sticla și două pahare. Dat fiind că Ally rareori bea alcool, eram sigură că ceea ce avea să-mi spună era un lucru foarte serios. – Mulțumesc! mi-a spus, luând paharul plin. Poate că nu-i nimic important, a adăugat, sorbind din el. Dar, când am sosit în locul unde se aflase iahul lui Pa, am văzut că mai era o ambarcațiune mult mai mare, încă ancorată, în același loc. – Și ce-ar fi neobișnuit în asta? E sfârșitul lui iunie, și pe Mediterana mișună turiști. – Da, dar… atât eu, cât și prietenul meu am recunoscut-o. Era Olympus. Aveam ceașca aproape de buze, dar la auzul vorbelor lui Ally am trântit-o brusc pe farfurioară. – Sigur ai auzit ce s-a întâmplat pe Olympus. Am citit știrea în ziar, în avion. Ally își mușca buzele. – Da, am văzut la televizor. – Nu ți se pare ciudat că Pa a ales exact locul ăla pentru a fi înmormântat? Și că, probabil, exact atunci, Kreeg Eszu a ales să se sinucidă? Sigur că mă gândeam – din mai multe motive decât puteam să-i mărturisesc lui Ally – că era o coincidență ridicolă, bătătoare la ochi, aș spune. Sau mai mult decât atât? Nu, nu putea fi! – Da, am spus, făcând sforțări să-mi ascund neliniștea. Așa e. Dar sunt sigură că nu există nici o legătură. Nici măcar nu se cunoșteau. – Nu, din câte știu eu, nu. Dar, la urma urmei, ce știm noi despre viața lui Pa în afară de casa asta și de iahtul lui? Am cunoscut foarte puțini prieteni sau parteneri de afaceri de-ai lui. Nu e deloc exclus ca ei să se fi cunoscut în trecut. Amândoi erau foarte bogați și plini de succes. – Da, Ally, dar sunt sigură că este vorba de o simplă coincidență. Așa cum s-a întâmplat și cu prezența ta acolo. Delos e o insulă deosebit de frumoasă, spre care se îndreaptă multe ambarcațiuni. – Da, știu. Dar nu-mi pot scoate din cap gândul că Pa zace pe fundul mării în acel loc. Pe atunci, nu știam că a murit. Sau că ar putea să se afle pe fundul acelei mări incredibil de albastre. Eu… M-am dus spre ea și am îmbrățișat-o. – Ally, te rog, uită de celălalt iaht; este irelevant. Iar faptul că te-ai aflat în locul ales de Pa pentru odihna lui veșnică este o consolare. Nar fi rău ca, așa cum a propus Tiggy, să mergem acolo să aruncăm o coroană în mare. – Cel mai rău lucru e – Ally a suspinat acum – că mă simt atât de vinovată. – De ce? – Pentru că… alea câteva zile au fost minunate, eram atât de fericită, mai fericită decât m-am simțit vreodată. Și adevărul e că nu doream să fiu contactată de nimeni, așa că mi-am închis telefonul. Și taman atunci Pa murea! Exact când avea nevoie de mine, eu nu eram lângă el. – Ally, Ally… am mângâiat-o ușor pe păr. Nici una dintre noi n-a fost acolo pentru el. Sincer, cred că asta a fost dorința lui Pa. Nici măcar eu nu eram acasă când s-a întâmplat. Din cele spuse de Ma, nu prea aveam ce să facem. Ar trebui să ne consolăm cu gândul ăsta. – Da, știu. Dar erau atâtea lucruri în privința cărora doream să-i cer părerea, să i le povestesc, și acum el nu mai este. – Cred că toate simțim la fel, i-am zis pe un ton patetic. Dar măcar suntem împreună. – Da, așa este. Maia, îți mulțumesc! Nu ți se pare uimitor cum, dintr-odată, viața noastră s-a răsturnat cu susu-n jos. – Așa e. Oricum, la un moment dat, aș dori să aflu motivul pentru care ai fost atât de fericită. – Îți voi spune, îți promit. Dar nu acum. Tu cum te simți, Maia? a schimbat ea repede subiectul. – Sunt bine! Am ridicat din umeri. Încă șocată, la fel ca voi. – Da, mai ales tu. Îmi pare rău că nu ți-am fost alături. – Ei bine, faptul că ai venit înseamnă că ne putem întâlni cu Georg Hoffman și ne putem continua viața. – O, da, am uitat să-ți spun că Ma ne-a rugat să fim acasă peste o oră. Georg trebuie să sosească dintr-o clipă-ntr-alta, dar se pare că dorește să discute mai întâi cu ea. Așa că poți să-mi mai oferi încă un pahar cu vin cât așteptăm aici? La ora șapte, eu și Ally ne-am dus spre casă și le-am găsit pe celelalte fete pe terasă, în lumina apusului de soare. – A venit Georg Hoffman? le-am întrebat, așezându-ne și noi pe scaune. – Da, dar ne-au spus să așteptăm aici. El și Ma au dispărut nu se știe unde. Tipic pentru Pa Salt, o ultimă scenă învăluită în mister, a comentat Electra supărată. Toate celelalte șase am rămas tăcute până când Georg a apărut pe terasă însoțit de Marina. – Fetelor, îmi pare rău că a durat atât, dar a trebuit să organizăm ceva. Vă prezint condoleanțele mele, ne-a spus el pe un ton ceremonios, după care a dat mâna cu noi pe rând, în maniera protocolară, tipic elvețiană. Pot să iau loc? – Sigur, i-am zis, invitându-l lângă mine. Era îmbrăcat impecabil, într-un costum negru, iar ridurile de pe fața lui bronzată și părul grizonant, rărit, îmi sugerau că avea în jur de șaizeci de ani. – Mă găsiți în casă, dacă aveți nevoie de mine, ne-a anunțat Marina, ridicându-se pentru a se retrage în casă. – Ei bine, fetelor, a început Georg, îmi pare teribil de rău că ne întâlnim pentru prima dată în astfel de împrejurări tragice. Deși, prin intermediul tatălui vostru, pot spune că vă cunosc foarte bine pe fiecare în parte. Încep prin a vă spune că v-a iubit foarte mult. Mai mult, era extrem de mândru de voi. Am vorbit cu el cu puțin timp înainte… să ne părăsească și și-a exprimat dorința să vă spun toate acestea. Surprinsă, am observat lacrimi în ochii lui Georg; știam cât era de neobișnuit ca un om ca el să își manifeste emoțiile și am început că-l simpatizez. – În primul rând, vreau să vă asigur că, din punct de vedere financiar, sunteți asigurate pe viață. Totuși, tatăl vostru a fost ferm când mi-a spus că nu trebuie să trăiți ca niște prințese leneșe. Așadar, veți primi suficienți bani pentru necesitățile zilnice, dar nu pentru a vă petrece viața în lux. Dacă vă doriți așa ceva, va trebui să câștigați singure diferența, exact cum a făcut și el. Moșia pe care ne aflăm va fi administrată de mine, în numele lui și în beneficiul vostru. Eu voi decide dacă să vă acord un ajutor financiar în situația în care veți avea vreo problemă sau veți dori să faceți vreo investiție. Îl ascultam toate cu mare atenție pe Georg. – Casa aceasta este inclusă printre bunurile date în administrația mea, iar Claudia și Marina mi-au spus că vor fi fericite să rămână aici și să aibă grijă de ea. Când va dispărea și ultima dintre surori, acest acord se va desființa de drept, și Atlantisul va fi vândut, iar banii vor fi împărțiți între viitorii voștri copii. Dacă nu vor exista copii, atunci banii vor fi donați unei societăți caritabile aleasă deja de tatăl vostru. În ceea ce mă privește, a comentat George, cred că decizia lui este foarte înțeleaptă: s-a asigurat astfel că, dacă veți dori vreodată să vă întoarceți, casa să fie permanent la dispoziția voastră. Deși ultima lui dorință a fost ca voi toate să plecați în lume și să vă făuriți propriul destin. Le-am văzut pe fete cum se uită unele la altele, nefiind convinse dacă decizia lui Pa le era pe plac sau nu. În ceea ce mă privește, mi-am dat seama că, de fapt, aproape nimic nu se schimba pe plan financiar. Voi avea în continuare Pavilionul la dispoziție, pentru care îi plăteam o chirie modică lui Pa, și banii pe care îi câștigam eu îmi acopereau foarte bine celelalte nevoi. – Mai este un lucru pe care vi l-a lăsat tatăl vostru, așa că vă rog să veniți cu mine. Pe aici, vă rog! Georg s-a ridicat și, în loc să intre în casă, a traversat terasa, și noi l-am urmat prin grădină, ca niște miei după păstorul lor. Am trecut apoi într-o altă grădină, ascunsă de un gard viu, de tisă, perfect tuns. Avea vedere direct spre lac, spre un peisaj mirific care lăsa vederii apusul de soare și lanțul muntos de pe malul celălalt. De pe terasa din mijlocul ei se cobora, pe niște scări, spre un golfuleț, unde malul era acoperit de pietricele și unde noi înotam, deseori, vara, în apa limpede și rece. Știam că era locul favorit al lui Pa. Dacă nu-l găseam în casă, era sigur aici, împresurat de aroma dulceagă de lavandă și de mirosul pătrunzător de trandafiri venind dinspre straturile de flori bine îngrijite. Georg ne-a făcut semn spre terasă și am văzut toate o splendidă sculptură răsărită nu se știe de unde în mijlocul ei. Adunate în jurul acesteia, studiam acum fascinate artefactul respectiv. Baza statuii era înconjurată de o plintă groasă din piatră, cam până la înălțimea șoldului, iar în vârf avea o structură circulară, neobișnuită. Mai multe cercuri concentrice, metalice erau suprapuse unele peste altele, cu o micuță minge aurie în centrul lor. Mi-am dat seama că era, de fapt, un glob, având gravate pe el continentele și fiind prins într-o țepușă subțire, tot din metal, cu o săgeată în vârf. Circumferința acestuia era înconjurată de încă un cerc cu cele douăsprezece semne zodiacale. – Ce este? s-a transformat CeCe în purtătoarea noastră de cuvânt. – Este o sferă armilară sau Astrolab, i-a răspuns Georg. Văzând lipsa noastră de reacție, Georg a continuat: Sfera armilară există de mii de ani. Vechii greci o foloseau pentru a determina poziția stelelor și pentru a marca timpul în decursul unei zile. Acestea, ne-a spus el, arătând spre cercurile concentrice aurii care înconjurau globul, reprezintă ecuatorul, latitudinea și longitudinea. Iar linia meridiană care le înconjoară pe toate și pe care sunt cele douăsprezece semne astrologice ale zodiacului, este orientată de la nord spre sud. Săgeata este îndreptată direct spre Polaris, sau Steaua nordului. – Este foarte frumos, a exclamat Star, aplecându-se să se uite mai bine. – Într-adevăr, dar ce legătură are cu noi? a intervenit Electra. – Nu-mi revine mie sarcina să vă explic asta, a replicat Georg. Deși, dacă vă uitați cu atenție, veți observa că pe fiecare cerc concentric apare câte unul dintre numele voastre. Ne-am apropiat și mai mult și am constatat că Georg avea dreptate. – Uite-o pe a ta, Maia! m-a atenționat Ally. Apar și niște numere care mi se pare că seamănă cu un set de coordonate. Da, știu sigur ce înseamnă. Îl folosim când navigăm pe mare. – Mai scrie ceva, dar pare a fi într-o limbă necunoscută, a remarcat Electra. – E în greacă, am recunoscut eu forma literelor. – Și ce înseamnă? m-a întrebat Tiggy. – Trebuie să le transcriu pe hârtie și să le descifrez. – Bine, deci avem o sculptură foarte drăguță în mijlocul terasei. Dar ce înseamnă asta cu adevărat? l-a întrebat nerăbdătoarea CeCe pe Georg. – Repet, nu îmi revine mie sarcina să vă spun, a răspuns el. Și acum, conform instrucțiunilor tatălui vostru, Marina toarnă șampanie în pahare pe terasa principală. El a dorit să toastați în amintirea lui. După aceea, vă voi da fiecăreia dintre voi câte un plic din partea lui, în care sper să găsiți mai multe explicații decât cele primite de la mine. Încă o dată, l-am urmat toate, mute de uimire, și am traversat grădinile. Pe terasă, am găsit două sticle de șampanie, brumate, Armand de Brignac, și o tavă cu pahare cu picior din cristal. Odată așezate, Marina ne-a turnat câte puțin fiecăruia. Georg și-a ridicat paharul. – În cinstea vieții extraordinare a tatălui vostru! Participăm la ceremonia funeraliilor așa cum și-a dorit-o el: toate fiicele lui, împreună, la Atlantis, locuința pe care a avut onoarea s-o împartă cu voi atâția ani. Am ridicat toate paharele, de parcă eram niște roboți. – Pentru Pa Salt! am spus. – Pentru Pa Salt! au repetat într-un glas surorile mele. Am luat o gură de șampanie cu ochii la cer, mutându-mi apoi privirea către munți și lac, și i-am mărturisit în gând cât de mult îl iubesc. – Când ne dați plicurile? l-a întrebat Ally. – Mă duc chiar acum să le aduc. Georg s-a ridicat, îndreptându-se spre ușă. – Recunosc că e cea mai ciudată ceremonie la care am luat parte vreodată, a remarcat CeCe. – Pe potriva lui Pa Salt, i-a zâmbit trist Electra. – Aș mai vrea puțină șampanie, a ridicat Ally paharul gol spre Marina. Aceasta s-a grăbit să umple toate paharele din nou. – Ma, tu înțelegi ceva? a întrebat-o Star pe un ton iritat. – Nu știu mai multe decât voi, chérie, i-a răspuns Marina, enigmatică ca întotdeauna. – Eu mi-aș dori ca el să fie acum, aici, a exclamat Tiggy cu ochii plini de lacrimi, să ne explice totul personal. – Numai că nu este, i-a reamintit Ally, și, cumva, cred că toată această ceremonie poartă pecetea lui. Ținând cont de circumstanțele tragice, a făcut tot ce a putut ca să ne fie mai ușor. Acum, trebuie să ne oferim sprijin reciproc. – Ai dreptate, a încuviințat Electra. O ascultam pe Ally, dorindu-mi să găsesc cuvintele potrivite, așa cum făcea ea mereu, ca să le mai încurajez pe surorile mele. Când a revenit Georg, eram puțin mai relaxate datorită șampaniei. S-a așezat și a pus pe masă șase plicuri groase, crem. – Am primit aceste scrisori în urmă cu șase săptămâni, însoțite de instrucțiuni ca, în eventualitatea decesului tatălui vostru, să vi le înmânez. Le priveam toate deopotrivă cu interes și cu suspiciune. – Aș mai vrea, vă rog, puțină șampanie, a cerut Georg și am sesizat încordarea din vocea lui. În acest moment, am realizat cât de greu îi era și lui. Chiar și cel mai pragmatic individ ar fi găsit dificil să dea citire unui legat testamentar atât de neobișnuit, adresat unor fiice aflate în suferință. – Sigur, Georg! i-a spus Marina și i-a umplut din nou paharul cu șampanie. – Așadar, a spus Ally, se presupune că le vom deschide acum sau mai târziu, când vom fi singure? – Nu am nici o instrucțiune în această privință, i-a răspuns Georg. A precizat doar că le puteți deschide atunci când veți fi pregătite. Studiam plicul care purta pe el numele meu scris cu litere elegante, pe care l-am recunoscut ca fiind al tatei. Numai văzându-le, eram pe punctul de a izbucni în plâns. Ne uitam unele la altele, încercând să luăm o decizie. – Eu prefer să citesc scrisoarea când voi rămâne singură, ne-a anunțat Ally. Pe terasă, s-a auzit un murmur general de aprobare. Știam că, și de data asta, Ally ne citise corect gândurile tuturor. – Așadar, eu mi-am făcut datoria! Georg și-a băut șampania și a scos din buzunar șase cărți de vizită, oferindu-ne câte una. Vă rog, nu ezitați să mă contactați dacă aveți nevoie de ceva. Vă asigur că vă voi răspunde, indiferent la ce oră mă sunați. Deși, cunoscându-l pe tatăl vostru, cred că a prevăzut nevoile fiecăreia dintre voi. Acum, trebuie să plec. Vă transmit din nou sincerele mele condoleanțe. – Mulțumim, Georg! i-am spus. Apreciem mult ajutorul tău. – Atunci, la revedere! S-a ridicat și și-a plecat capul în fața noastră. Știți unde mă găsiți dacă aveți nevoie de mine. Nu trebuie să mă conduceți. L-am urmărit cu privirea în tăcere, pe urmă am observat că s-a ridicat și Marina. – Cred că trebuie să mâncăm ceva. O voi ruga pe Claudia să servească aici masa de seară, ne-a spus și a dispărut în interior. – Mai că-mi este teamă să deschid plicul, ne-a zis Tiggy, pipăindul. N-am nici cea mai vagă idee ce ar putea să conțină. – Maia, te-am ruga să ne traduci cele scrise pe sfera armilară. Poți s-o faci? m-a întrebat Ally. – Sigur, i-am răspuns, văzându-le pe Marina și pe Claudia cum vin cu platourile cu mâncare. După cină. – Fetelor, sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar nu-mi este foame, ne-a anunțat Electra, ridicându-se. Ne vedem mai târziu. Mi-am dat imediat seama că toate ne-am fi dorit să dăm dovadă de același curaj. Toate doream să fim singure în acel moment. – Star, ție ți-e foame? a întrebat-o CeCe. – Cred că ar trebui totuși să mâncăm ceva, a răspuns Star încet, ținând plicul strâns în mâini. – Bine! a exclamat CeCe. Ne-am silit toate să îngurgităm preparatele pregătite cu dragoste de Claudia. Pe urmă, una câte una, surorile mele s-au ridicat de la masă și au plecat, până când am mai rămas doar eu cu Ally. – Maia, te superi dacă mă duc și eu la culcare? Mă simt complet sfârșită. – Sigur că nu! Ai fost ultima care ai aflat vestea și cred că încă nu ți-ai revenit din șoc. – Ai dreptate! a spus ea și s-a ridicat. Noapte bună, draga mea Maia! – Noapte bună! Uitându-mă după ea, mâna mi s-a încleștat pe plicul așezat de o oră alături de farfuria mea. M-am ridicat și eu în final, îndreptândumă spre Pavilion. Am așezat plicul sub pernă, în dormitor, pe urmă mam dus în birou și am luat hârtie și un pix. Înarmată cu o torță, m-am înapoiat în grădină ca să studiez sfera armilară. Se înnoptase de-a binelea și răsăreau primele stele pe cer. Pa Salt îmi arătase constelația Cele șapte surori de multe ori când ne aflam în observatorul lui astronomic, atunci când, în intervalul noiembrie−aprilie, se aflau direct deasupra lacului. – Doamne, cât de dor îmi e de tine! am șoptit cu ochii spre cer. Sper să înțeleg totul într-o zi. Pe urmă, mi-am reîndreptat atenția spre cercurile concentrice aurii din jurul globului. Am copiat cuvintele în greacă cât de bine am putut, ținând torța cu mâna stângă, cu gândul că va trebui să revin a doua zi ca să mă asigur că nu transcrisesem ceva greșit. Am numărat textele: erau șase. Dar mai era un cerc. Luminându-l mai bine, am observat că nu era scris nimic pe el, cu excepția unui nume: Merope. Capitolul 7 M-am străduit până în zori să traduc cele scrise pe sfera armilară. Nu eram eu în măsură să apreciez dacă citatele erau relevante pentru surorile mele. Pe al meu l-am lăsat la urmă, fiindu-mi teamă să aflu ce scria acolo. Când am terminat, am respirat adânc și l-am citit. Nu lăsa niciodată teama să-ți decidă soarta. Nimic nu m-ar fi descris mai bine decât acele câteva cuvinte scrise de Pa Salt. De dimineață, după rutina obișnuită a preparării ceaiului, m-am dus în dormitor și am scos plicul de sub pernă. M-am așezat pe canapea și mi-am băut ceaiul cu ochii ațintiți asupra lui. Apoi, după ce-am inspirat adânc, l-am deschis. În interior era o scrisoare, dar mai era și altceva. Un obiect solid, totuși fin la atingere. Când l-am scos, am constatat că era o plăcuță triunghiulară din piatră, crem, cu striații verzi pe ea. Am întors-o și am observat o inscripție atât de ștearsă, încât nu se putea descifra. Am lăsat-o jos și, cu mâini tremurânde, am despăturit scrisoarea lui Pa și am început s-o citesc. Atlantis Lacul Geneva Elveția Draga mea Maia, Sunt sigur că, citind acest mesaj, te vei simți derutată și tristă. Mult iubita mea fiică mai mare, atât pot să-ți spun: că mi-ai adus foarte multă bucurie în viață. Deși nu sunt tatăl tău biologic, credemă că te-am iubit ca și cum aș fi fost. Și mai trebuie să-ți spun că tu ești cea care m-a făcut să le adopt și pe frumoasele tale surori și că voi toate ați însemnat mai mult decât orice altceva în viața mea. Nu m-ai întrebat niciodată despre locul tău de origine, cum te-am găsit și despre împrejurările care au dus la adopția ta. Te asigur că ți-aș fi spus, dacă mi-ai fi cerut, așa cum a procedat una dintre surorile tale în urmă cu câțiva ani. Acum, când părăsesc acest pământ, consider că este corect să te las să descoperi aceste informații, dacă vei dori. Nici una dintre voi nu a avut un certificat de naștere și, după cum știi, toate sunteți înregistrate ca fiicele mele. Nimeni nu vă poate lua acest drept. În orice caz, îți pot indica direcția pe care s-o urmezi. Numai tu poți decide să faci călătoria în trecutul tău. Pe sfera armilară, pe care deja ai văzut-o, există un set de coordonate geografice care indică locul de pe planetă unde ai văzut lumina zilei. Și mai există încă un indiciu în scrisoare, care să te ajute. Maia, nu pot să-ți spun ce vei descoperi acolo, dacă decizi să te întorci în țara ta de origine. Dar pot să-ți spun că familia ta biologică și povestea ei m-au impresionat profund. Regret că nu mai am timp să-ți istorisesc personal totul și poate că, uneori, te-ai gândit că țin multe lucruri ascunse. Dar am procedat astfel mânat numai de dorința de a vă proteja pe voi toate. Totuși, nici un om nu trăiește în izolare. Și, după ce ai crescut, a trebuit să te las să-ți iei singură zborul. Toți avem secretele noastre, dar crede-mă, te rog, când îți spun că familia înseamnă totul pe lumea asta. Și că dragostea unui părinte față de copilul lui este cea mai puternică forță de pe acest pământ. Maia, nu încape îndoială că, privind retrospectiv, regret multe dintre hotărârile luate. Sigur, cu toții facem greșeli, pentru că aceasta e calea prin care învățăm și ne dezvoltăm. Cea mai arzătoare dorință a mea este ca măcar să vă împărtășesc vouă, neprețuitele mele fiice, câte ceva din înțelepciunea adunată de mine de-a lungul anilor. Presupun că, din cauza experienței tale de viață de până acum, țiai pierdut încrederea în natura umană. Mult iubita mea Maia, credemă că și eu am trecut prin asta, ruinându-mi viața în tinerețe. Totuși, am învățat în toți acești ani petrecuți pe pământ că există mii de oameni cu inima plină de bunătate. Trebuie să ai încredere în bunătatea care există în fiecare dintre noi. Numai atunci vei putea trăi și iubi cu tot sufletul. Acum te las, mult iubita mea Maia; sunt sigur că tu și surorile tale aveți la ce să reflectați acum. Voi veghea din ceruri asupra voastră. Tatăl vostru, cu toată dragostea, Pa Salt Îmi tremurau mâinile când am terminat de citit scrisoarea. Știam că va trebui s-o recitesc o dată și încă o dată, și încă o dată, dar o propoziție anume îmi rămăsese întipărită în minte. Oare știuse? Am sunat-o pe Marina, invitând-o la Pavilion. A sosit în cinci minute și a observat suferința de pe chipul meu. Când a intrat în salon, a aruncat o privire spre scrisoarea deschisă aflată pe măsuță. – Of, Maia! a exclamat ea, întinzând brațele către mine. Știu cât ești de mâhnită, citind mesajul lăsat de tatăl tău. Nu m-am dus spre ea. – Ma, te rog, trebuie să știu dacă i-ai spus lui Pa Salt… secretul nostru? – Sigur că nu! Crede-mă, n-aș putea să te trădez niciodată. Am citit în ochii Marinei că o jignisem profund. – Deci, n-a știut? – Nu. Cum ar fi putut? – Face o mențiune în scrisoare, care mă face să cred că a știut… – Pot să văd? – Sigur. Poftim! I-am dat scrisoarea, urmărind-o atent în timp ce o citea. A ridicat apoi ochii spre mine, mai calmă de data asta. – Îmi dau seama de ce-ai reacționat așa, dar, sincer, cred că tatăl tău s-a referit la propriul lui adevăr. M-am prăbușit pe canapea și mi-am prins capul în mâini. – Maia! Marina a clătinat din cap cu un oftat. Așa cum scrie și tatăl tău, cu toții facem greșeli. Pur și simplu, procedăm cum credem că este corect în acel moment. Și tu, dintre toate fetele, ai pus pe primul plan sentimentele celorlalți în detrimentul alor tale. Mai ales ale tatălui tău. – N-am vrut să-l dezamăgesc niciodată. – Știu, chérie, dar tot ce și-a dorit el a fost ca voi toate să fiți fericite, în siguranță și iubite. Te rog, mai ales azi, să nu uiți asta. Acum că el nu mai este, a venit momentul să te gândești la viața ta și la ce-ți dorești tu. Marina s-a ridicat brusc. Electra m-a anunțat că pleacă, la fel și Tiggy. CeCe l-a sunat pe Georg Hoffman dis-dedimineață și s-a dus cu Star la biroul lui de la Geneva. Iar Ally are treabă la laptop în bucătărie. – Ai idee dacă și-au citit scrisorile? am întrebat-o, încercând să-mi revin. – Nu mi-au spus. Mă gândesc că vrei să vii să luăm prânzul împreună, înainte ca Electra și Tiggy să plece. – Sigur că da. Ma, regret că am avut dubii în ce te privește. – E de înțeles, având în vedere exprimarea din scrisoare. Acum calmează-te și ne vedem la ora unu. – Mulțumesc! am șoptit, și Marina a ieșit din cameră. Înainte să deschidă ușa, s-a întors spre mine. Maia, realmente, tu ești fiica pe care mi-aș fi dorit s-o am. Și, la fel ca tatăl tău, te iubesc nespus de mult. După ce a plecat, am izbucnit în hohote de plâns. Ca și cum s-ar fi dezlănțuit un torent de emoții înăbușite mult prea mult timp și, spre rușinea mea, nu m-am mai putut controla, cuprinsă de un val de autocompătimire. Eram conștientă că-mi plângeam de milă. Nu din cauza lui Pa și a decesului său neașteptat, ci din cauză că mă durea atât de tare pierderea lui și pentru că mă dovedisem nedemnă, neavând încredere în el ca să-i mărturisesc tot adevărul. Ce fel de om eram? Ce făcusem? De ce eram marcată acum de toate aceste sentimente, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu decesul lui Pa? Mă port precum Electra, mi-am zis, sperând să-mi revin. Dar n-a fost așa. Lacrimile mele nu mai conteneau. Nu știu cât timp a trecut, dar, când mi-am ridicat ochii, în cele din urmă, am văzut-o pe Tiggy în fața mea, cu o expresie foarte îngrijorată. – Of, Maia, am venit să-ți spun că eu și Electra vom pleca în scurt timp și dorim să ne luăm rămas-bun. Dar nu te pot lăsa în starea asta… – Nu, m-am smiorcăit eu. Îmi pare rău, eu… – Nu ai de ce să-ți ceri iertare, mi-a zis ea, așezându-se alături de mine și prinzându-mi mâinile într-ale sale. Ești și tu om. Uneori, am impresia că uiți asta. I-am văzut privirea îndreptată spre scrisoarea lui Pa, care era tot pe măsuță, și am înșfăcat-o cu un gest protector. – Te-a dat foarte rău peste cap? – Da… și nu… Știam că nu-i pot da explicații. Și, dintre toate surorile, Tiggy era cea pe care o îngrijisem cel mai mult, ca o adevărată mamă, și care se bazase pe mine, știind că eram mereu lângă ea. Inversarea rolurilor din acest moment nu mi-a scăpat. – Apropo, ai ratat masa de prânz. – Îmi pare rău. – Te rog, când ai de gând să încetezi cu scuzele? Te-am înțeles toate și te iubim. Știm ce înseamnă dispariția lui Pa pentru tine. – Uite în ce hal sunt! Cea care rezolva problemele tuturor. Și acum sunt dărâmată. Tu ți-ai deschis plicul? – Nu, nu încă. Simt nevoia să-l iau cu mine în Scoția. Și să citesc scrisoarea în locul meu preferat din sălbăticia de acolo. – Pentru mine, asta e casa mea, așa că am citit scrisoarea mea aici. Dar mă simt atât de vinovată, Tiggy, i-am mărturisit. – De ce? – Pentru că… mi-am plâns mie de milă. Nu l-am plâns pe Pa, ci pe mine. – Maia, a oftat ea, chiar crezi că oamenii plâng la funeraliile celor apropiați din alte motive? – Da, sigur. O viață secerată prea rapid, suferințele persoanei care a murit. – Ei bine… Tiggy mi-a zâmbit ușor. Știu că ți-e greu să împărtășești crezul meu, și anume că există viață după moarte și că sufletele noastre nu pier niciodată. Îmi imaginez că Pa se află pe undeva, prin univers, eliberat din trup. Spun asta pentru că am citit deseori în ochii lui cât de mult a suferit în viață. Tot ce pot să-ți spun este că, atunci când una dintre căprioarele mele iubite moare și e cruțată de toate suferințele, eu plâng din cauza pierderii suferite de mine, fiindcă îmi lipsește mie foarte mult. Maia, înțelege te rog că, deși nu crezi în chestii iraționale, jalea îi privește pe cei rămași în urmă. Este despre noi. Ne plângem pe noi înșine și pierderea suferită. Nu trebuie să te simți vinovată pentru asta. M-am uitat la sora mea, simțindu-i calmul cu care acceptă situația. Mi-am dat seama că ceea ce numea ea suflet era o noțiune pe care preferasem să o dau uitării timp de mai mulți ani. – Tiggy, îți mulțumesc și-mi pare rău că n-am luat masa cu voi. – N-ai pierdut prea multe. În final, am rămas numai eu cu Ally. Electra și-a făcut bagajele și ne-a spus că a mâncat oricum tot felul de prostii, iar CeCe și Star sunt încă la Geneva. S-au dus să se întâlnească cu Georg Hoffman. – Mi-a spus Ma. Probabil că CeCe vrea să-i ceară bani. – Cred că da. Poate știi că a fost admisă la Colegiul de Artă din Londra. Vor avea nevoie să închirieze o locuință, și asta costă mult. – Da. – În mod clar, dispariția lui Pa te afectează mult mai mult pe tine decât pe noi. Știm că ai rămas aici ca să-i fii aproape și să ai grijă de el. – Tiggy, nu este adevărat! Am rămas pentru că nu aveam unde să mă duc, am admis cu multă sinceritate. – Ca de obicei, sunt de părere că ești mult prea dură cu tine însăți. Pa a fost unul dintre motivele pentru care ai rămas aici. Acum, că el nu mai e, sigur că toată lumea este a ta. Poți să-ți practici profesia oriunde, te poți duce oriunde vrei. Tiggy a aruncat un ochi la ceas. Chiar trebuie să mă duc să-mi fac bagajele. La revedere, draga mea Maia! mi-a spus, strângându-mă tare în brațe. Te rog să ai grijă de tine! Poți să mă suni oricând, dacă ai nevoie de mine. Ce-ar fi să vii sămi faci o vizită în Scoția? Peisajul e minunat și atmosfera ireal de calmă. – Poate, Tiggy. Îți mulțumesc! Imediat după ce a plecat, m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Electra. Dar, în timp ce traversam grădinile, Electra a apărut direct în fața mea. – Plec! Cei de la agenție m-au amenințat că mă dau în judecată dacă nu sunt la filmări mâine-dimineață. – Sigur. – Ei! a exclamat Electra, înclinând capul într-o parte. Tu ești în regulă? – Da. Sunt bine. – Ascultă, acum că Pa nu mai este aici, ca să ai grijă de el, de ce nu vii la L.A. să stai o vreme cu mine și cu Mitch? Avem în grădină o casă de oaspeți drăguță și ești bine-venită oricând. – Mulțumesc, Electra! Ținem legătura. – Sigur că da. Deci, ne vedem curând, a adăugat ea. Când am ajuns pe ponton, le-am văzut pe CeCe și pe Star urcate deja la bordul șalupei. – Salut! m-a salutat veselă CeCe și am înțeles, după zâmbetul ei, că misiunea la Geneva fusese încununată de succes. – Pleci și tu, Electra? a întrebat-o Star. – Trebuie să mă duc degrabă la L.A. Știi, unele dintre noi trebuie să-și câștige existența, i-a răspuns ea pe un ton apăsat. În mod clar, comentariul îi era adresat lui CeCe. – Cel puțin, unele dintre noi ne folosim creierul, nu trupul, în acest scop, i-a retezat-o CeCe. Ally și Tiggy au apărut și ele pe ponton. – Hei, fetelor, nu credeți că e momentul să fim solidare? Pa, Electra! Ally s-a dus spre sora ei și a sărutat-o pe obraji. Hai să ne promitem că ne revedem curând. – Bineînțeles! i-a spus Electra, sărutând-o și ea pe Star, dar ignorând-o pe CeCe. Tiggy, ești gata? – Da, a răspuns Tiggy și, după ce ne-a îmbrățișat pe toate, s-a îndreptat spre Star. În timp ce o ținea în brațe, am observat că-i șoptea ceva la ureche și că Star îi răspundea în același mod. – Bun, atunci să mergem! le-a îndemnat nerăbdătoare Electra. Numi permit să pierd avionul. Le-am urmărit cu privirea pe Tiggy și pe Electra cum se urcă în șalupă și, când motorul a pornit, le-am făcut semn de rămas-bun cu mâna și ne-am întors pe același drum spre casă. – Cred că eu și Star ne vom lua și noi zborul cât de repede. – Cum așa? N-am putea să mai rămânem? a întrebat-o Star pe un ton plângăcios. – Ce rost mai are? Pa a murit, noi ne-am văzut cu avocatul și trebuie să ajungem cât mai repede la Londra, ca să găsim o locuință. – Ai dreptate! a suspinat Star. – Și tu ce vei face la Londra, când CeCe începe cursurile? a întrebat-o Ally. – Nu știu încă. – Cred că se va înscrie la un curs cordon bleu. Gătește nemaipomenit, a răspuns CeCe în locul ei. Și acum, mă duc să văd ce zboruri avem. Știu că este unul la opt, Geneva-Heathrow; ar fi perfect pentru noi. Ne vedem mai târziu. Am rămas cu Ally, urmărindu-le pe cele două fete. – Nu-mi spune, știu, am oftat eu. – Faptul că erau atât de apropiate în copilărie mi se părea un lucru pozitiv, a remarcat Ally. – Îmi amintesc că Pa a propus la un moment dat ca ele să urmeze școli diferite, dar Star a izbucnit într-un plâns isteric și l-a implorat să n-o despartă de CeCe, am mormăit eu. – Problema e că nimeni n-are șansa să vorbească cu Star între patru ochi. Oare e în regulă? Mi s-a părut că arată groaznic de când a venit aici. – Ally, n-am nici cea mai vagă idee. De fapt, uneori mi se pare că no cunosc deloc. – Ce să zic, dacă CeCe va fi foarte ocupată cu școala ei și dacă Star decide să aleagă o altă cale poate că se vor mai distanța un pic. Acum, ce-ar fi să mergem pe terasă și s-o rog pe Claudia să-ți aducă niște sendvișuri? Maia, ești foarte palidă și n-ai mâncat nimic la prânz. Plus că mai vreau să discut ceva cu tine. Am ascultat-o, așa că m-am așezat la soare, simțind cum razele acestuia îmi mângâiau fața și mă făceau să mă relaxez. Ally a revenit și s-a așezat alături de mine. – Claudia îți aduce imediat de mâncare. Maia, n-aș vrea să par băgăreață, dar ți-ai deschis scrisoarea? – Da, de dimineață, i-am mărturisit. – Și, în mod clar, te-a dat peste cap. – Inițial, da, dar acum sunt bine, Ally, i-am răspuns, deloc pregătită să continui discuția. Grija plină de afecțiune pe care mi-o arătase Tiggy mă alinase, dar știam că atenția lui Ally m-ar face să mă simt în inferioritate. Dar tu? – Da, am deschis-o. O scrisoare frumoasă, care m-a făcut să plâng, dar mi-a insuflat și mult curaj. Toată dimineața am căutat coordonatele geografice pe internet. Cunosc acum cu exactitate locurile de naștere ale fiecăreia dintre noi. Și pot să-ți spun că avem parte de niște surprize, a adăugat în timp ce Claudia se apropia de noi cu o tavă cu sendvișuri, așezând-o în fața mea. – Adică, vrei să spui că știi unde ne-am născut? Unde m-am născut eu? – Da, sau cel puțin am idee despre locul în care Pa a dat peste noi. Maia, vrei să știi? Îți pot spune sau te las să descoperi singură? – Eu… nu știu, i-am zis, simțind niște fluturi în stomac. – Pot să-ți spun că Pa chiar a făcut înconjurul lumii. M-am uitat la ea, dorindu-mi să fiu la fel de calmă, în pofida acestui paradox: un deces încărcat de mister și toate aceste dezvăluiri legate de originea noastră. – Asta înseamnă că tu știi de unde provii? am întrebat-o. – Da, deși încă nu prea pot pune totul cap la cap. – Dar celelalte? Le-ai spus unde s-au născut? – Nu, dar le-am arătat cum să caute coordonatele pe Google Earth. Vrei să-ți arăt și ție? m-a întrebat Ally, fixându-mă cu ochii ei frumoși. – Deocamdată, nu sunt sigură. – Așa cum ți-am spus, este foarte ușor să descoperi singură. – Atunci o voi face când voi fi pregătită, am replicat ferm, conștientă că sora mea era din nou cu un pas înaintea mea. – O să-ți notez pașii de urmat, dacă te hotărăști. Ai reușit să traduci citatele de pe sfera armilară? – Da, pe toate. – Atunci, spune-mi ce a ales Pa pentru mine, m-a rugat Ally. – N-aș putea să-ți redau cu exactitate, dar pot să mă duc în Pavilion și să-ți notez citatul. – Mersi. Am mușcat din sendvișul adus de Claudia, dorindu-mi pentru a mia oară să fiu la fel ca Ally, stăpână pe situație, fără să mă tem de nimic în viață. Cariera pe care și-o alesese – foarte periculoasă și adesea solitară, înfruntând valurile care puteau să scufunde într-o clipită ambarcațiunea fragilă pe care naviga – mi se părea metafora perfectă pentru a o descrie pe ea ca om. Dintre noi toate, îmi era clar că Ally se simțea cel mai bine în propria piele. Nu ceda niciodată în fața gândurilor negative. În orice eșec vedea o lecție de viață necesară pentru a progresa. – Așadar, noi două le putem da toate informațiile surorilor noastre dacă doresc să-și cerceteze trecutul, a exprimat Ally ceea ce gândeam și eu. – Așa este, dar poate că e prea curând să ne hotărâm dacă vom urma sau nu indiciile lăsate de Pa. – Poate că ai dreptate! mi-a spus Ally oftând. În afară de asta, Regata Cicladelor începe în curând și trebuie să plec cât mai repede ca să mă alătur echipajului. Deși, sinceră să fiu, după ce am văzut în urmă cu câteva zile, îmi va fi teribil de greu să mă înapoiez pe mare. – Cred, i-am zis. Am constatat cu surprindere că era și ea vulnerabilă. Dar sunt sigură că vei trece peste asta. – Sper. E prima dată când mă tem să iau parte la o regată. – Ally, te-ai dedicat ani la rând acestei profesii, așa că nu trebuie să lași toate astea să te tulbure. – Ai dreptate. Voi depune toate eforturile ca să câștigăm. Și o voi face pentru Pa. Maia, îți mulțumesc! Știi, înainte mă gândeam cum deam ajuns ca navigația să-mi domine viața. Ții minte cât de mult îmi doream să cânt la flaut? Dar, după ce am intrat la școala de muzică, am știut că, de fapt, marea e chemarea mea. – Sigur că-mi amintesc, i-am zâmbit. Totuși, Ally, ești dăruită cu multe talente. Aș vrea tare mult să te mai ascult cântând la flaut. – Ce caraghios! Imaginează-ți, a început să-mi lipsească până și mie. Dar tu vei fi bine singură, aici ? – Sigur că da. Nu-ți face griji pentru mine. Le am pe Ma și activitatea mea. Voi fi bine. – Poate spre sfârșitul verii vii și tu pe iaht câteva zile. Putem să mergem oriunde vrei. Poate chiar pe coasta Amalfi. Este foarte frumos acolo, unul dintre locurile mele preferate. Cine știe, poate îmi iau și flautul la bord, mi-a spus Ally cu un zâmbet șters. – E o idee minunată. Dar peste ceva timp, pentru că, deocamdată, am foarte mult de lucru. – Am reușit să obțin două locuri la un zbor spre Heathrow, a strigat CeCe, dând buzna pe terasă. Plecăm cu Christian peste o oră. – Ia să văd dacă nu cumva găsesc și eu un loc spre Nisa, și vin cu voi. Maia, te rog, nu uita să-mi dai citatul, mi-a reamintit Ally, ridicându-se de la masă și dispărând în casă. – A mers totul bine cu Georg? am întrebat-o pe CeCe. – Perfect, a încuviințat ea din cap. Înțeleg c-ai tradus citatele? – Da. – Ally mi-a spus că are toate coordonatele. – Ți-ai citit scrisoarea? – Nu. Am căzut de acord cu Star să găsim un moment mai liniștit pentru asta. Ne-ar fi de mare ajutor dacă ne-ai nota citatele și ni le-ai da într-un plic închis. I-am cerut același lucru și lui Ally. – Sigur că pot să ți-l dau pe al tău, CeCe. Dar Pa mi-a lăsat instrucțiuni clare să vi le înmânez personal fiecăreia dintre voi. Așa că pe cel al lui Star i-l dau ei, am mințit-o, surprinsă de modul absolut firesc în care procedam. – Bine, a ridicat CeCe din umeri. Nu încape îndoială că le vom afla apoi una de la alta. Mi-a aruncat o privire. Dar tu vei fi în regulă singură aici, fără Pa? Ce vei face? – Am mult de lucru cu traducerile mele. – Da, dar toate suntem convinse că ai rămas aici numai pentru el. Ar fi grozav dacă ai veni la noi în vizită, la Londra, după ce închiriem un apartament. Am contactat deja câteva agenții. Amândouă ne-am bucura mult să fii împreună cu noi. – Foarte drăguț din partea ta, CeCe. Vă voi anunța. – Maia, aș putea să te rog ceva? – Sigur, CeCe. – Ce crezi… oare Pa a ținut la mine? – Ce întrebare ciudată! Bineînțeles. Ne-a iubit pe toate la fel. – Doar că… Am văzut cum CeCe lovește cu unghiile în tăblia mesei. – Ce este? – Sinceră să fiu, mi-e teamă să deschid plicul. Știi bine că nu sunt o persoană sentimentală, iar eu și Pa n-am fost prea apropiați. Nu sunt proastă, știu că oamenii mă consideră cam din topor și o fire prea pragmatică, mai puțin Star, desigur, dar am și eu sentimente. Mă înțelegi? Această confesiune neașteptată a lui CeCe m-a făcut să întind instinctiv mâna spre ea. – Te înțeleg pe deplin. Dar, CeCe, îmi amintesc momentul în care ai sosit aici, un bebeluș, și șocul lui Ma, pentru că asta se întâmpla atât de curând după apariția lui Star. Când l-am întrebat pe Pa de ce ne-a adus încă o soră atât de repede, ne-a explicat că erai atât de specială, încât pur și simplu n-a putut să nu te ia cu el. Ăsta e adevărul. – Nu minți? – Categoric nu. Pentru prima dată de când o știu, cea de-a patra mea soră părea în pragul lacrimilor. – Maia, îți mulțumesc! mi-a spus plină de recunoștință. Acum mă duc după Star s-o anunț că plecăm. În timp ce o urmăream cu privirea, deveneam conștientă de faptul că dispariția lui Pa ne schimbase deja pe toate. Peste o oră, după ce le dădusem fiecăreia dintre ele citatele respective, mă aflam din nou pe ponton ca să-mi iau rămas-bun. Mam uitat după Ally, CeCe și Star, îmbarcate la bordul șalupei care prindea viteză pe lac, reluându-și fiecare cursul vieții. Înapoi în Pavilion, mi-am turnat un pahar cu vin, amintindu-mi faptul că toate mă invitaseră să le vizitez; literalmente, puteam să-mi petrec următorul an cutreierând globul pământesc și devenind părtașă la niște existențe foarte diferite. Dar acum mă aflam încă aici, în casa copilăriei mele. Deși, înainte de a ajunge în acest loc, mai existase un spațiu pentru mine. O existență despre care nu știam nimic. Am intrat hotărâtă în birou și am deschis laptopul. Poate că sosise momentul să îmi descopăr adevărata identitate. De unde mă trag. Locul meu de origine. Am accesat Google Earth cu mâini tremurânde. Am tastat coordonatele date de Ally, așteptând ca motorul de căutare să-mi ofere informații. În final, după o așteptare grea, am aflat locul meu de naștere. Capitolul 8 Surprinzător, în noaptea aceea am avut un somn profund, fără vise, și m-am trezit odihnită în zori. Am rămas întinsă pe pat, reflectând profund la toate informațiile din ziua anterioară. Descoperirea nu era deloc șocantă, de parcă aș fi știut asta dintotdeauna, ca și cum informația fusese imprimată în ADN-ul meu. Și, ce să vezi, pură coincidență, aveam legături cu acel loc. Nu-mi venea să cred că văzusem casa în care mă născusem. Imaginea din satelit captată de Google Earth o făcea să pară enormă, foarte impunătoare, și mă întrebam de ce mă luase Pa Salt de acolo pe când eram un bebeluș. Dintr-odată, am auzit sunând telefonul și am încercat să ajung la el înainte ca apelantul să închidă. Numărul afișat pe ecran îmi era necunoscut, posibil o greșeală, așa că m-am dus la bucătărie să-mi încep ziua ca de obicei, cu o cană de ceai englezesc. Sorbind din el, mă gândeam că era incredibil faptul că mă puteam urca chiar a doua zi într-un avion și, peste douăzeci și patru de ore, ajungeam să bat la ușa trecutului. Totul era să-mi doresc asta. Casa das Orquídeas, Laranjeiras, Rio de Janeiro, Brazil. Mi-am frământat mintea ca să-mi amintesc detaliile conversației purtate cu Pa înainte să mă hotărăsc ce studii superioare să urmez. Fără îndoială, el însuși mă încurajase să mă înscriu la portugheză, și însușirea acestei limbi nu-mi ridicase nici o problemă, fiindu-mi la fel de ușor să o învăț precum franceza, limba mea maternă. M-am întors în salon, am deschis din nou plicul și am scos din el micul triunghi de mosaic, a cărui inscripție de pe spate era abia lizibilă. Totul devenea clar, fiind era scrisă în portugheză. Am reușit să descifrez câteva litere și o dată –1929 –, nu și restul. Mă simțeam cuprinsă de entuziasm la gândul că aș putea să plec imediat în Brazilia. Dar vreau eu oare să fac asta? Am tot întors întrebarea aceasta pe toate părțile, bând a doua cană cu ceai. După ce m-am mai calmat, am luat hotărârea să fac asta cândva, în viitor. La urma urmei, chiar aveam un motiv temeinic să vizitez acea țară, pentru că tradusesem în franceză operele câtorva scriitori brazilieni. Aș putea stabili o vizită la editura lui Floriano Quintelas, scriitorul care mă contactase de curând; poate mai aveau și alte traduceri pe care să le contractez. Mobilul meu a sunat din nou. M-am dus în dormitor și, când l-am ridicat, mi s-a deschis mesageria vocală și deodată am auzit o voce frapant de cunoscută. – Maia, bună, sunt eu, Zed! Sper că-ți aduci aminte de mine, a continuat el cu un râs nervos. Nu știu dacă ai auzit despre moartea tragică a tatălui meu. Suntem cu toții șocați. Nu te-aș fi sunat, dar am auzit și despre tatăl tău de la un amic navigator. Trebuie să vin la Geneva peste câteva zile și m-am gândit să ne vedem. Ca să jelim împreună, eventual. Ce zici, cât de ciudată e viața?! N-am idee dacă te mai afli la Geneva, dar am numărul tău de telefon de acasă. Așa că intenționez să te sun sau poate chiar să-mi încerc norocul și să vin să te vizitez în faimoasa reședință Atlantis, dacă nu primesc nici un mesaj de răspuns. Condoleanțe! Ai grijă de tine! Am rămas înmărmurită ascultând mesajul, nevenindu-mi a crede că-i auzeam vocea din nou după paisprezece ani. Nu puteam concepe gândul că îl puteam revedea pe Zed peste câteva zile. Mă simțeam ca un iepure prins în lumina farurilor; aș fi dorit să mă ascund sub pat, în cazul în care el se afla deja la Geneva și putea sosi în orice secundă. Marina și Claudia puteau oricând să ridice telefonul și să-i spună că sunt acasă. Mă cutremuram la acest gând. Trebuia să le avertizez imediat să nu spună nimănui despre prezența mea acolo. Dacă Zed apărea pur și simplu la ușă? Știa foarte bine adresa domeniului Atlantis. Chiar eu i-l descrisesem în cele mai mici amănunte. – Va trebui să plec, mi-am zis, reușind în cele din urmă să-mi mișc picioarele înțepenite. Mă întrebam care dintre ofertele surorilor mele m-ar fi tentat mai mult. Nici una nu era suficient de ademenitoare, așa că am sfârșit prin a mă întreba dacă n-ar fi oportun să mă întorc la Jenny, la Londra, și să rămân acolo până eram în stare să mă întorc liniștită acasă. Dar pentru cât timp? Zed putea să stea mult și bine la Geneva. Nu mă îndoiam că seifurile din băncile elvețiene adăposteau uriașa lor avere. Dar de ce acum? Taman acum, când aveam nevoie de timp ca să-mi revin, să mă calmez. Plecarea mea devenea inevitabilă. Întâlnirea cu el m-ar răpune complet, mai ales în starea actuală vulnerabilă în care mă aflam. Ochii mi s-au oprit pe micul triunghi de mozaic de pe măsuța de cafea și am întins instinctiv degetele către el ca să-i pipăi suprafața netedă. În același timp, mă gândeam că, dacă doream să mențin distanța dintre noi, fără ca el să știe unde mă aflam, atunci Brazilia era o alegere perfectă. Puteam să-mi iau laptopul cu mine și să lucrez acolo. De ce nu? – Da, Maia, de ce nu? m-am întrebat. Peste o oră, când am intrat în bucătărie, am întrebat-o pe Claudia despre Marina. – S-a dus cu niște treburi la Geneva. Vrei să-i transmit ceva? – Da, i-am spus, făcându-mi curaj să scot cuvintele pe gură. Anunțo că plec diseară pentru câteva săptămâni. Și, Claudia, dacă mă caută cineva, fie la telefon sau personal, transmite-i persoanei respective că voi lipsi de aici un timp. Claudia, de obicei impasibilă, arăta acum complet uluită. – Dar unde pleci, Maia? – Departe de aici, i-am răspuns cu tot calmul de care eram capabilă. – Bine. Mă așteptam să mai adauge ceva, dar m-am înșelat. – Așadar, mă întorc în Pavilion ca să-mi fac bagajele. Te rog să-l anunți pe Christian, când se înapoiază, că am nevoie de șalupă în jurul orei trei. Ca să mă ducă la Geneva. – Vrei să-ți pregătesc prânzul? – Nu, mulțumesc! Aveam oricum stomacul întors pe dos. Vin să-mi iau rămas-bun de la tine. Și, Claudia, dacă mă caută cineva, pur și simplu nu sunt aici. – Am înțeles, Maia, mi-ai mai spus. Peste două ore, având rezervările făcute la avion și la hotel și bagajul pregătit, părăseam Atlantisul. În timp ce șalupa despica lin apele lacului cu destinația Geneva, m-a izbit un gând: nu știam dacă fugeam de trecut sau mă îndreptam spre el. Capitolul 9 Din cauza diferenței de fus orar, am ajuns în Brazilia la ora șase, a doua zi de dimineață. Așteptându-mă la un soare orbitor în America de Sud, m-a dezamăgit faptul că cerul era acoperit de nori. Sigur, era iarnă, deși temperatura acolo nu scădea sub douăzeci de grade, ceea ce însemna că nu aveam parte de arșița tropicală la care mă așteptam. La ieșire, am dat cu ochii de un bărbat cu un carton pe care era scris numele meu. – Olá, eu sou Senhorita D’Aplièse. Como você está? l-am întrebat în portugheză pe șofer, amuzată să constat cât era de surprins. În timp ce mă conducea la mașină și ne îndreptam spre Rio, priveam peisajul cu viu interes. Acesta era orașul în care mă născusem. Deși mai vizitasem Brazilia în anul al doilea de facultate, programul respectiv de schimb cultural fiind promovat de o universitate din Sao Paulo. Cu acea ocazie, vizitasem inclusiv vechea capitală Salvador. Circulau multe povești despre Rio și despre rata criminalității, sărăcia extremă și viața de noapte de acolo, așa că nu îndrăznisem să-l vizitez, mai ales ca femeie singură. Acum însă, dacă informațiile primite de la Pa Salt erau corecte, făceam parte din acest oraș, și el făcea parte din ADN-ul meu. Șoferul, încântat că dăduse în final peste un străin care vorbește fluent portugheza, m-a întrebat de unde vin. – De aici. M-am născut aici. M-a privit neîncrezător în oglinda retrovizoare. – Ia te uită, sigur că da, acum mi se pare că arăți ca o braziliancă. Deși numele de familie este francez. Ai venit la rude? – Da, presupun că da, i-am răspuns, adevărul acestor cuvinte reverberând în mintea mea. – Uite! mi-a făcut semn șoferul spre un masiv muntos pe al cărui pisc se afla o statuie albă, imensă, cu brațele larg deschise, de parcă primea în îmbrățișarea ei întreaga așezare urbană. Acolo este Cristo Redentor. Când îl văd, știu c-am ajuns acasă. Admiram în tăcere figura cioplită în piatră, albă și elegantă, care părea că plutește deasupra ca un înger printre nori. La fel ca toată lumea, văzusem de multe ori în fotografii această statuie, dar imaginea ei reală îmi tăia răsuflarea. Mă simțeam extrem de emoționată. – Ai fost acolo sus, la El? m-a întrebat șoferul. – Nu. – Înseamnă că ești o carioca – fiică a orașului, mi-a spus cu un zâmbet poznaș. Deși se numără printre cele șapte minuni ale lumii moderne, nouă, celor de aici, ni se pare un dat firesc. Doar turiștii se îmbulzesc acolo. – Eu voi urca acolo categoric, i-am promis, în timp ce intram întrun tunel, și Mântuitorul Hristos dispărea în urma noastră. Peste patruzeci de minute, automobilul se oprea în fața intrării hotelului Caesar Park. Dincolo de șoseaua largă se afla plaja Ipanema, acum pustie din cauză că era prea devreme, dar arăta pur și simplu magnific, o întindere cât vedeai cu ochii. – Senhorita, poftim cartea mea de vizită. Mă numesc Pietro și puteți să mă sunați oricând aveți nevoie. – Obrigada, i-am răspuns și i-am dat câțiva reali drept bacșiș, după care l-am urmat pe portar în hol, spre recepție. Puțin mai târziu eram deja instalată într-un superb apartament spațios, cu o priveliște de vis dincolo de ferestrele imense, spre plaja Ipanema. Era ridicol de scump, dar singura opțiune pe termen atât de scurt. Și, dat fiind că rareori aveam ocazia să-mi cheltui banii, nu aveam de ce să mă simt vinovată. În funcție de ceea ce urma să descopăr acolo, mă gândeam că voi închiria o locuință. Dar ce se va întâmpla oare în următoarele zile? mă întrebam în sinea mea. Toate cele petrecute în ultimele douăzeci și patru de ore fuseseră ca o tornadă și, animată de dorința de a părăsi urgent Elveția, nu-mi făcusem nici un plan pentru momentul sosirii. Dar, acum, pentru că nu dormisem deloc în avion și simțindu-mă extenuată de iureșul evenimentelor din ultimele zile, am agățat cartonașul cu mesajul „Nu deranjați“ de clanța ușii și m-am strecurat între cearceafurile curate și frumos mirositoare. Când m-am trezit, peste câteva ore, eram lihnită de foame. Pentru că doream să am parte de o priveliște cât mai bună a orașului, am luat liftul până la restaurantul de pe terasa de la ultimul etaj. M-am așezat la o masă, admirând panorama magnifică, atât a orașului, cât și a munților din jur, și am comandat o salată Caesar și un pahar cu vin alb. Norii dispăruseră ca prin minune și, jos, plaja era un furnicar de oameni care mai de care mai bronzați. După ce am mâncat, am simțit că începe să îmi funcționeze creierul, așa că am început să-mi fac planuri. Am studiat din nou adresa la care ajunsesem respectând coordonatele, transferate acum pe mobilul meu, ajungând la concluzia că era foarte posibil ca familia mea de origine să nu mai locuiască de mult în acel loc. Nu-i știam numele și nici alte amănunte. Nu mi-am putut înăbuși un chicot nervos la gândul de a mă înfățișa pe nepusă masă la ușa unor necunoscuți, afirmând că sunt în căutarea familiei de mult pierdute. Totuși, am meditat eu, încercând, din respect, să îmi pun firea în acord cu citatul lăsat de Pa Salt pe sfera armilară, cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla ar fi fost ca respectivii să îmi trântească ușa în nas. Poate că paharul cu vin și diferența de fus orar mă făceau acum neobișnuit de curajoasă. Așa că am coborât în apartament și, înainte să mă răzgândesc, am sunat la recepție ca să întreb dacă Pietro, șoferul, era disponibil. – Nici o problemă, mi-a răspuns recepționerul. Doriți să vină acum? – Da. Așa se face că, în zece minute, mă aflam din nou în automobilul lui Pietro, îndreptându-ne spre centrul orașului. – Cred că știu unde e această Casa das Orquídeas, mi-a spus el. – Eu, una, nu, i-am mărturisit. – Ei bine, dacă e cea pe care o știu eu, are o poveste interesantă. O casă foarte veche, proprietatea unei familii portugheze înstărite, a adăugat, când ne-am oprit din nou la un stop în traficul infernal. – Poate că acum are alți proprietari. – Posibil. M-a privit în oglindă, simțindu-mi încordarea. Cauți vreo rudă anume? – Da, i-am spus sincer și, când am ridicat ochii, l-am zărit pe Mântuitorul Hristos plutind deasupra noastră. Nu fusesem o fire prea pioasă niciodată, totuși, în acel moment am simțit o senzație extraordinară de alinare, de parcă mă ținea pe brațele lui întinse. – Vom ajunge la adresa cu pricina în câteva minute, mi-a spus Pietro peste un sfert de oră. Mă îndoiesc că putem vedea mare lucru din șosea, fiindcă e înconjurată de un gard înalt. Zona era foarte exclusivistă în trecut, dar acum, din păcate, se construiesc multe clădiri noi în jur. Într-adevăr, de-o parte și de alta a șoselei puteai vedea clădiri industriale și de reședință moderne. – Senhorita, am ajuns! Am văzut un gard viu, des, înalt, niște flori sălbatice ițindu-se printre frunze. În comparație cu grădinile noastre impecabil îngrijite, de la Geneva, mi se părea că nu mai trecuse de multă vreme vreun grădinar pe acolo. Peste gardul viu se puteau zări mai multe hornuri de modă veche, din cărămidă roșie, mânjite de funingine. – Poate că nu mai locuiește nimeni aici, a spus Pietro ridicând din umeri, fără a-și lua ochii de la acel loc lăsat în paragină. – E posibil. – Parchez aici? m-a întrebat, încetinind și oprindu-se la câțiva metri de la intrare. – Da, te rog. A răsucit cheia în contact și s-a întors spre mine. – Vă aștept aici. Mult noroc, Senhorita. – Mulțumesc. Am coborât și am trântit portiera mult prea tare, încercând să mă pregătesc pentru ceea ce era posibil să mă aștepte. Mergând pe trotuar, îmi repetam faptul că, indiferent ce se întâmpla în următoarele minute, aveam oricum viața mea. Cu un tată adoptiv iubitor și o femeie care îmi fusese ca o mamă, plus că le aveam pe surorile mele. Și, desigur motivul pentru care mă aflam aici avea mai puțin de-a face cu realitatea din spatele gardului viu și mult mai mult cu dorința mea de a mă distanța cât mai mult de Geneva. Prinzând puțin curaj, am intrat pe o alee prin porțile larg deschise din fier forjat. Și, pentru prima oară, am văzut cu ochii mei casa indicată de coordonatele geografice, unde a început viața mea. Un conac elegant din secolul al XVIII-lea, în formă rectangulară și cu pereți din stuc alb, împodobită cu domuri și cornișe, mărturii ale trecutului colonial al Brazilei. Ajungând mai aproape, am descoperit că tencuiala era crăpată și vopseaua de pe tocurile ferestrelor imense, jupuită, dând la iveală lemnul lustruit de dedesubt. Mi-am continuat drumul fără preget, trecând pe lângă o fântână din marmură sculptată, prin care, cândva, mici șuvoaie de apă își croiseră drum. Multe obloane erau închise și începeam să mă întreb dacă nu cumva Pietro avusese dreptate, iar casa era părăsită de mult. Am urcat scara largă de la intrare și am clătinat un clopoțel antic. Nici un sunet din interior. Am mai făcut o încercare, apoi am bătut în ușă cu toată puterea. Nici o mișcare. Am mai bătut încă o dată în ușă. După ce am așteptat minute bune, mi-am dat seama că nu avea rost să mai stau acolo, pentru că nimeni nu va veni să deschidă. Uitându-mă în sus la toate acele obloane ferecate, eram aproape sigură că nu mai locuia nimeni în acea casă. Am coborât treptele cumpănind dacă să-mi scot asta din cap sau să-mi încerc norocul, dând un ocol la clădire și încercând să trag cu ochiul înăuntru prin vreo crăpătură. Mergând pe una dintre laturi, am constatat că era o clădire mai mult lungă decât lată, întinzându-se spre ceea ce odinioară fusese o splendidă grădină. Eram dezamăgită că nu găseam nici un loc prin care aș fi putut trage cu ochiul în interior. Ajungând la capătul zidului, am dat peste o terasă năpădită de mușchi. Am zărit, surprinsă, statuia din piatră a unei femei tinere, în colțul îndepărtat, înconjurată de câteva ghivece de teracotă. Femeia stătea în șezut, privind drept înainte. Deși avea nasul puțin ciobit, trăsăturile sale simple înfățișau o femeie de o rară frumusețe. Eram pe punctul să mă întorc, când am zărit pe cineva sub un copac, în grădina de mai jos. Inima a început să-mi bată cu putere și m-am lipit de zid ca să nu fiu văzută, studiind mai atent persoana respectivă. Era greu să-mi dau seama de înfățișarea ei de la acea distanță. Era o femeie și, după felul cum stătea pe scaun, foarte bătrână. Imaginea ei mă făcea să-mi treacă prin cap mii de gânduri într-o secundă. Incapabilă să iau decizii spontan, stăteam acolo ascunsă, studiind bătrâna care era posibil, sau nu, să fie rudă cu mine. Ridicând ochii spre cer, m-am gândit că Pa nu dăduse niciodată dovadă de lașitate. Așa că, pentru prima dată în viață, nu voi da nici eu. Așa că m-am îndreptat spre femeie. N-a întors capul spre mine. Ajungând lângă ea, am constatat că avea ochii închiși; dormea. Am avut astfel ocazia s-o studiez îndeaproape. Mă întrebam dacă pot să recunosc ceva din trăsăturile mele, deși, mult mai probabil, femeia era complet străină – vreo persoană care locuise în casă în cei treizeci și trei de ani de când plecasem eu. – Desculpe? Pot să te ajut cu ceva, senhorita? Aproape mi-a sărit inima din piept, când am auzit vocea blajină în spatele meu și m-am răsucit pe călcâie. O femeie în vârstă, slabă băț, de origine africană, cu părul creț și cărunt, cu un șorț în față, mă privea bănuitoare. – Îmi pare rău, i-am spus, nu mi-a răspuns nimeni la ușa din față… Femeia și-a dus un deget la buze. – Ssst! Doarme. De ce-ai venit aici? – Pentru că eu… Cum naiba puteam să-i explic totul, în câteva cuvinte, acestei femei? Mi s-a spus că aș avea o legătură cu această casă și aș vrea să vorbesc cu proprietarul ei. Femeia mă măsura din cap până-n picioare și parcă un fulger i-a străbătut privirea. – Senhora Carvalho nu primește vizitatori. Este foarte bolnavă și are dureri mari. – Atunci, poate îi spui că am căutat-o. Am deschis geanta ca să scot o carte de vizită. Stau la hotelul Caesar Park. Te rog să-i transmiți că aș dori mult să-i vorbesc. – Îi voi spune, dar degeaba, a replicat servitoarea scurt. – Aș vrea să te întreb de când locuiește doamna în această casă. – Dintotdeauna. Acum, pe aici, te rog! Am aruncat o ultimă privire spre bătrâna doamnă de pe scaun. În cazul în care coordonatele transmise de Pa Salt erau corecte, nu încape îndoială că femeia aceasta era cumva înrudită cu mine. M-am întors, și servitoarea m-a condus spre ieșire. Când am ajuns la colțul casei, am auzit sunetul unei voci stinse în urma noastră. – Cine e? Ne-am oprit amândouă brusc și, când am întors capul, am zărit o umbră de teamă în ochii servitoarei. – Iertați-mă, Senhora Carvalho, n-am vrut să vă deranjăm. – M-am trezit acum cinci minute. Adu-o aici! Nu putem purta o conversație de la o sută de metri distanță. Femeia s-a supus ordinului stăpânei și m-a condus înapoi, pe terasă, de unde am coborât scara în grădină. Am ajuns în fața bătrânei doamne. – Dumneaei este Senhorita Maia D’Aplièse și e traducător. Față în față cu bătrâna, îi puteam vedea pielea brăzdată de cute adânci, cu o tentă cenușie, cu aspect de muribundă. Dar, când ochii ei scânteietori s-au oprit asupra mea și o undă de recunoaștere și de șoc i-a străbătut chipul, mi-am dat seama că bătrâna era perfect lucidă. – De ce-ai venit? m-a întrebat. – E o poveste lungă. – Ce vrei? – Nimic, eu… – Senhorita D’Aplièse mi-a spus că există o legătură între ea și casa asta, i-a explicat servitoarea, un gest aproape încurajator din partea ei. – Adevărat? Ce fel de legătură? – Mi s-a spus că este casa în care m-am născut. – Îmi pare rău că te dezamăgesc, senhorita, dar după nașterea propriului copil, în urmă cu cincizeci și cinci de ani, nici un alt bebeluș n-a venit pe lume sub acest acoperiș. Nu-i așa, Yara? i s-a adresat ea servitoarei. – Si, senhora. – Ei bine, cine ți-a dat această informație? Poate cineva care speră să te accept ca moștenitoare. – Nu, senhora, categoric nu are nimic de-a face cu banii. Nu acesta e motivul pentru care mă aflu aici. – Atunci, explică-mi mai clar cine ești. – Am fost…. adoptată imediat după ce m-am născut. Tatăl meu adoptiv a murit săptămâna trecută, dar mi-a lăsat o scrisoare în caremi spune că în această casă a locuit cândva familia mea biologică. O priveam drept în ochi, sperând să mă creadă că-i spun adevărul gol-goluț. – Deci, așa! M-a studiat din nou cu atenție, părând să ezite înainte să-mi dea un răspuns. În acest caz, trebuie să-ți spun că tatăl tău a comis o greșeală foarte mare și că ai bătut degeaba drumul până aici. Îmi pare rău, nu pot să te ajut. La revedere! În drum spre ieșire, condusă de servitoare, eram absolut convinsă că bătrâna doamnă mă mințise. Capitolul 10 Deși era abia ora opt seara când m-am întors la hotel, am căzut lată pe pat și am adormit imediat, fără vise, dar m-am trezit a doua zi de dimineață la ora cinci. Îmi frământam mintea cu toate cele câte văzusem cu o zi în urmă. În pofida atitudinii respingătoare a bătrânei doamne, știam că Pa Salt nu se înșelase. Totuși, nu aveam idee ce puteam să mai fac. Indiferent ce știau cele două femei, era clar că nu doreau să-mi dezvăluie mie. Am scos bucățica de gresie din geantă, încercând din nou să descrifrez scrisul de pe ea, dar am renunțat repede. Ce rost mai avea? Nu erau decât câteva cuvinte ilizibile și o dată calendaristică. Un moment pietrificat în timp. Când am deschis laptopul, am dat de un mesaj de la editorul brazilian cu care lucram, pe care-l contactasem în timpul escalei de trei ore și jumătate pe Aeroportul Charles de Gaulle din Paris. Stimată Senhora D’Aplièse, Suntem încântați că ați decis să vizitați Brazilia. Birourile noastre se află în Sao Paulo. Probabil vi se va părea o călătorie prea lungă până aici, dar am fi încântați să ne cunoaștem, dacă totuși vă hotărâți asupra acestei destinații. Oricum, i-am transmis e-mailul dvs. lui Floriano Quintelas, pentru că el locuiește la Rio. Sunt sigur că ar fi încântat să vă fie de ajutor în timpul șederii dvs. în frumoasa noastră țară. Nu ezitați să ne contactați, dacă aveți nevoie de ceva. Cu cele mai bune urări, Luciano Baracchini Tonul lui cald și prietenos mi-a adus zâmbetul pe buze. Mi-am amintit cât de diferite erau obiceiurile de aici în comparație cu stilul elvețian, mult mai rigid. Nu aveam dubii că, dacă aș apela la ei în vreo problemă, acești oameni, care nu mă cunoșteau, mi-ar sări imediat în ajutor. Am urmărit pe fereastră răsăritul soarelui deasupra oceanului, în timp ce dinspre șoseaua de dedesubt începea să se audă tumultul traficului matinal. Orașul se trezea la viață. Mă întrebam dacă, după cele petrecute cu o zi înainte, voi mai încerca să descopăr secretele legate de viața mea. Dat fiind că nu aveam decât o singură opțiune, și anume să mă întorc la Geneva, ceea ce îmi era imposibil, am hotărât să mai rămân câteva zile și să-mi iau în serios rolul de turist. Chiar dacă dădusem de o fundătură cu privire la descoperirea originilor mele, măcar puteam explora orașul în care se presupunea că m-am născut. M-am îmbrăcat, am coborât cu liftul și am ieșit din hotel. După ce am traversat șoseaua, am ajuns pe plajă. Nu era nici picior de om la acea oră matinală și m-am apropiat de valurile care se spărgeau pe malul acoperit cu nisip foarte fin. M-am întors pe țărm ca să privesc spre Rio. O mare de clădiri, de diferite înălțimi și forme, umpleau faleza și, în spatele lor, se ițeau piscurile munților. La dreapta, golful nisipos se termina într-un promontoriu stâncos, iar, în stânga, ți se dezvăluia priveliștea uluitoare a vârfurilor gemene ale muntelui Morro Dois Irmãos. În acel loc, în deplină solitudine, am simțit cum mă umplu de energie, dintr-odată eram ușoară și eliberată. Face parte din mine, și eu fac parte din el. Dintr-un impuls, am luat-o la fugă pe plajă, înfigându-mi degetele de la picioare în nisipul umed și întinzându-mi brațele larg în lături, înviorată de o senzație extraordinară. Când n-am mai putut alerga, mam prăbușit râzând pe nisip, uimită de reacțiile de care eram în stare. Am ieșit de pe plajă, am traversat șoseaua și am hoinărit prin oraș, remarcând amalgamul de clădiri coloniale și moderne care străjuiau străzile. Am intrat într-un scuar, unde negustorii aranjau tarabele dintr-o piață ambulantă de legume și fructe. Am ridicat o piersică, și tânărul precupeț mi-a zâmbit. – Luați-o, vă rog, senhorita. – Obrigada, i-am mulțumit și am mușcat cu plăcere din fructul suculent și parfumat. Ridicând ochii către înălțimile muntoase, am zărit silueta albă, profilată pe cer, a lui Cristo și m-am hotărât ce voi face în continuare. Nu aveam idee pe unde mă aflu și cât de mult mă îndepărtasem de hotel, așa că am urmat foșnetul valurilor și, asemenea unui porumbel, am găsit drumul spre casă. Am luat micul dejun pe terasa de la ultimul etaj și, pentru prima dată de la moartea lui Pa, am mâncat cu poftă. Revenită în camera mea, am găsit pe mobil mai multe mesaje. Nu le-am citit pentru că nu doream să-mi tulbur liniștea sufletească regăsită în acea dimineață. Totuși, un e-mail mi-a atras atenția. Era de la Floriano Quintelas. Stimată Senhorita D’Aplièse, Am aflat cu surprindere de la editorul meu că te afli aici în Rio. Mi-ar face plăcere să ne cunoaștem personal și să luăm împreună cina sau prânzul, în semn de recunoștință pentru că mi-ai tradus cartea. Editorii francezi mi-au comunicat că sunt convinși de succesul vânzărilor. Sau poate că dorești să vizitezi acest frumos oraș, însoțită de un adevărat carioca pe post de ghid. Îți las numărul meu de telefon la sfârșitul acestui e-mail. Sincer să fiu, aș fi foarte ofensat dacă nu m-ai contacta în timpul șederii tale aici. Cu totul la dispoziția ta, Cu cele mai bune gânduri, Floriano Quintelas M-am pomenit că zâmbesc. După cele câteva mesaje legate de traducerea cărții lui, știam că era destul de zgârcit cu vorbele. Mă întrebam: Dacă el ar fi fost la Geneva, și eu i-aș fi propus să-i arăt orașul, ce-ar fi spus? Eu m-aș fi supărat, dacă el n-ar fi dat curs invitației mele? Răspunsul la ambele întrebări era clar afirmativ. Am decis că era oportun să îi răspund tot printr-un e-mail. Nu știu cât a durat să-l redactez, dar, în final, am fost mulțumită și am apăsat „Trimite“. L-am recitit imediat. Dragă Floriano, Sunt încântată că mă aflu aici și ar fi drăguț – am șters plăcut – să ne întâlnim la un moment dat. Acum mă duc să vizitez Corcovado, ca orice turist, dar poți să mă suni când dorești. Cu cele mai bune gânduri, Maia D’Aplièse Încântată că reușisem să-i trimit un mesaj cordial – la urma urmei, profesam amândoi în aceeași branșă –, m-am dus la recepția hotelului pentru a afla cum să urc pe munte ca să-l văd pe Mântuitorul Hristos. – Senhorita, aveți de ales între a călători până acolo în condiții de lux și a avea parte de o experiență reală. V-aș recomanda cu multă căldură cea de-a doua opțiune, mi-a spus recepționerul. Luați un taxi până la Cosme Velho – îi spuneți șoferului că mergeți la Cristo – și pe urmă decovilul până sus, pe muntele Corcovado. – Vă mulțumesc! – Cu plăcere! Peste zece minute, mă aflam într-un taxi în drum spre Cosme Velho și Cristo. Am auzit mobilul sunând și, când l-am scos din geantă, am văzut că era Floriano Quintelas. – Alo! – Senhorita D’Aplièse? – Da. – Floriano sunt. Unde ești? – Într-un taxi în drum spre Cristo. Am ajuns aproape de stația de tren. – Pot să vin acolo? Nu i-am răspuns imediat, și el a simțit ezitarea mea. – Dacă preferi să mergi singură, te înțeleg. – Nu, bineînțeles. M-aș bucura să am un ghid. – Atunci, urcă-te în decovil și ne vedem sus, la capătul scărilor. – Bine, i-am spus. Dar cum mă recunoști? Vor fi mulți oameni acolo. – Nici o grijă, Senhorita. Ți-am văzut fotografia pe internet. Adeus! I-am plătit cursa șoferului și am intrat în micuța stație de tren de la poalele muntelui, întrebându-mă cum arăta Floriano Quintelas. Nu-l văzusem niciodată, dar mă îndrăgostisem de cărțile lui. După ce mi-am cumpărat biletul, am urcat în decovilul cu două vagoane. Îmi amintea de trenulețul din Alpi, șerpuind printre piscurile înzăpezite. În jurul meu, se vorbea în toate idiomurile pământului, mai puțin în portugheză. Prin geamul trenului, care urca acum, se vedeau pantele împădurite ale versanților și mă minunam cum de era posibil ca acea natură să rămână neatinsă, deși era atât de aproape de metropola de jos. Așa ceva n-ar fi fost posibil la Geneva. Îmi lăsam capul tot mai mult pe spate, uimită de capacitatea omului de a inventa un vehicul care se putea cățăra într-un unghi imposibil pe muntele înalt. Priveliștea a devenit tot mai spectaculoasă până când a oprit într-o micuță stație și toți pasagerii au coborât din tren. Puteam vedea acum călcâiele Mântuitorului Hristos prinse pe soclul înalt. Sculptura se înălța imensă deasupra noastră. Urmărindu-i cu privirea pe ceilalți călători care începeau să urce scările, mă gândeam dacă Floriano urma să mă întâmpine la baza lor sau la capătul lor. Nedorind să mai pierd timpul, am început și eu să urc. Și am tot urcat. După câteva sute de trepte, de-abia mai aveam suflu. – Ola, Senhorita D’Aplièse! Ce plăcere să te întâlnesc în sfârșit în carne și oase! Am dat de o pereche de ochi calzi, căprui și un zâmbet stârnit de reacția mea. – Floriano Quintelas? – În persoană! Credeam că mă recunoști din fotografia de pe coperta cărții. El era: bărbatul chipeș, cu fața aceea bronzată, niște buze pline, animate de un zâmbet larg, dezvăluind o dantură perfectă, de un alb strălucitor. – Da, sigur, dar… și i-am făcut semn spre scări, cum Doamne sfinte ai ajuns aici înaintea mea? – Pentru că, senhorita, eu mă aflam deja aici, mi-a zâmbit din nou Floriano. – Cum? De ce? l-am întrebat, uimită. – Se vede că nu mi-ai citit biografia. Dacă ai fi făcut-o, ai fi știut că sunt istoric de profesie. Și că, uneori, lucrez ca ghid pentru persoane dornice să afle informații prețioase despre Rio. – Aha! – Serios, nu câștig suficienți bani din drepturile de autor ca să-mi duc traiul, așa că sunt nevoit să am mai multe slujbe. Dar nu îmi este greu deloc să le prezint vizitatorilor acest minunat oraș. Am venit aici de dimineață cu un grup de americani bogați, care doreau o excursie exclusivistă. Doar vezi ce aglomerație e acum. – Da. – Așadar, Senhorita D’Aplièse, îți stau la dispoziție, a adăugat Floriano, făcând o plecăciune teatrală. – Îți mulțumesc! i-am răspuns, încă tulburată de apariția lui neașteptată. – Ești gata să asculți povestea celui mai celebru monument al Braziliei? m-a întrebat pe un ton glumeț, în timp ce mă conducea prin mulțime spre terasa din fața statuii. Aici este cel mai bun loc să-L admirăm. Nu ți se pare incredibil? Ochii mei au găsit chipul blajin al lui Cristo, în timp ce-l ascultam pe Floriano cum îmi depăna povestea ridicării acestui monument. Dar eram prea copleșită de ceea ce vedeam ca să rețin vreo informație. – Și, în mod miraculos, nimeni nu și-a pierdut viața în timpul construcției. Un alt lucru interesant este faptul că managerul de proiect s-a convertit la creștinism, când lucrarea a fost terminată. Senhor Levy a inscripționat numele membrilor familiei sale pe inima din piatră a lui Cristo, după care a sigilat locul cu beton. – Ce poveste frumoasă! – Circulă multe povești la fel de emoționante. De exemplu, faptul că statuia ar fi acoperită cu un mozaic alcătuit din bucăți triunghiulare de steatit. Doamnele din înalta societate și-au petrecut luni întregi, lipindu-le pe o plasă din fier. Rostul acestora a fost să apere statuia de vicisitudinile vremii. O doamnă în vârstă mi-a povestit că femeile au inscripționat numele celor dragi pe spatele acelor bucățele de gresie, însoțite de o mică rugăciune. Așa se face că rugile lor sunt sigilate pe veci pe trupul lui Cristo. Am simțit că-mi stă inima în loc. – Senhorita Maia, ești bine? – Este o poveste foarte lungă, am găsit puterea să-i răspund, recăpătându-mi glasul. – Îți mărturisesc că istoriile de felul ăsteia sunt favoritele mele, mia spus cu un zâmbet poznaș, așteptând să-i răspund în același fel. Imediat însă, pe fața lui a apărut o expresie de îngrijorare. Senhorita, ești foarte palidă! Poate ai făcut insolație. Îți fac o fotografie – cum e obiceiul, în fața statuii, cu brațele larg deschise – și, pe urmă, coborâm la cafenea să bei un pahar cu apă. La fel ca sutele de mii de turiști dinaintea mea, am pozat așa cum îmi propusese Floriano, simțindu-mă oarecum stupid cum stăteam așa, cu brațele întinse și afișând un zâmbet forțat. Am coborât scările și am intrat într-o cafenea foarte umbroasă. Ne- am așezat la o masă. El a revenit rapid cu o sticlă cu apă rece și a turnat în două pahare. – Și, spune-mi… care este povestea ta? – Floriano, e o chestiune foarte complicată, am oftat fără a fi în stare să continui. – Iar eu sunt un străin, așa că nu poți să-mi faci destăinuiri. Înțeleg. La fel aș proceda și eu. Dar îmi permiți măcar să-ți adresez două întrebări? – Bineînțeles. – Mai întâi, ăsta e motivul pentru care te afli aici? – Da. – Și a doua: ce anume din povestea mea te-a tulburat atât de rău? Reflectam la întrebarea lui, în timp ce sorbeam din apă. Problema mea era că, dacă începeam să-i povestesc, trebuia să duc istorisirea până la capăt. Dar, având în vedere că, probabil, el se număra printre puținii oameni care ar fi putut să-mi confirme că triunghiul de gresie cu scrisul șters pe spate fusese desprins de pe statuie, am gândit că nu aveam de ales. – Aș vrea să-ți arăt ceva. – Te rog. – Se află în seiful hotelului. – E un obiect atât de valoros? a ridicat Floriano o sprânceană, a mirare. – Nu, oricum nu din punct de vedere financiar. E ceva foarte personal. – Ei bine, după cele trei ore petrecute aici, îți propun să te duc cu mașina la hotel și să-mi arăți despre ce e vorba. – Floriano, te rog, nu vreau să profit de bunătatea ta. – Senhorita Maia, mi-a spus el, ridicându-se de la masă, și eu trebuie să cobor de pe munte, așa că mai bine mergem împreună. Hai, te rog! – Bine, îți mulțumesc! În mod surprinzător, nu s-a îndreptat spre decovil, ci spre un microbuz parcat lângă cafenea. L-a salutat pe șofer și l-a bătut prietenos pe spate. Mai erau câțiva pasageri în interior, așa că, după ce ne-am așezat și noi, microbuzul a început să coboare serpentinele mărginite de jungla luxuriantă. Nu după mult timp, am ajuns într-o parcare, și Floriano m-a condus spre un mic Fiat roșu și a deschis portiera. – Uneori, clienții mei nu doresc să călătorească cu trenul, așa că-i aduc eu aici. Deci, Senhorita Maia, încotro? – La hotelul Caesar Park din Ipanema. – Perfect, fiindcă restaurantul meu preferat se află chiar la colțul străzii și mi s-a făcut foame. Am coborât repede ultima porțiune de drum șerpuit prin junglă. – Trebuie să-ți mărturisesc că m-ai făcut foarte curios în legătură cu ceea ce vrei să-mi arăți, mi-a spus el când am ajuns la poalele muntelui Corcovado, pătrunzând în haosul traficului în direcția Cosme Velho, prin centrul orașului. – Posibil să nu fie ceva important. – Atunci, chiar că n-ai nimic de pierdut dacă-mi arăți acel obiect. Îl studiam pe furiș. Mi se părea ciudat să cunosc o persoană cu care purtasem numai o corespondență la distanță. Sinceră să fiu, Floriano arăta exact cum mi-l imaginasem din romanele și e-mailurile noastre. Arăta extraordinar de bine, era mult mai atrăgător în carne și oase decât în fotografia de autor, datorită șarmului și energiei sale deosebite. Toate trăsăturile fizice – părul negru, des și pielea bronzată, trupul puternic, musculos – atestau moștenirea lui sud-americană. Totuși, ca o ironie, nu era genul meu de bărbat. Eu fusesem mereu atrasă de contrariul lui, anume de bărbați occidentali cu păr blond și pielea albă. Asta, probabil, din cauză că eram brunetă. – Ei bine, mi s-a adresat el, trăgând mașina în fața hotelului, te aștept. Sus, în cameră, m-am pieptănat și am aplicat un strat de ruj pe buze, pe urmă am scos bucata triunghiulară de gresie din seif și am băgat-o în poșetă. – Și acum, mergem să luăm prânzul, m-a anunțat Floriano după ce m-am urcat din nou în mașină. Restaurantul e la colțul străzii, dar îmi va lua ceva timp să găsesc un loc de parcare. Peste câteva minute, îmi făcea semn spre o clădire albă, în stil colonial, cu mese așezate pe o terasă frumoasă. Acolo mergem! Du-te tu și ocupă o masă. Vin și eu imediat. Am făcut întocmai și o chelnăriță m-a condus spre un loc umbros. M-am așezat, urmărindu-i distrată cu privirea pe cei din jur. Pe urmă, am scos telefonul ca să verific ce mesaje primisem. Inima a început sămi bată cu putere la auzul vocii lui Zed. Îmi spunea că, la Atlantis, menajera l-a informat că sunt plecată în străinătate. Își exprima regretul că nu reușiserăm să ne vedem, pentru că urma să plece din Zürich a doua zi. Asta însemna că acum puteam să mă întorc liniștită acasă… – Meu Deus! Te las doar câteva minute singură și iar ești albă ca varul! a exclamat Floriano ajuns lângă mine. Mă privea cu interes în timp ce se așeza pe scaunul din fața mea. Ce s-a mai întâmplat? Mă uimea atenția pe care mi-o acorda. Și mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu să-i ascund ceva. Omul era înzestrat cu o intuiție înnăscută și avea niște ochi extrem de ageri. – Nimic, chiar nimic! i-am răspuns, aruncând telefonul în poșetă. De fapt, mă simt foarte ușurată. – Excelent! Eu vreau o bere de Bohemia. Tu ce dorești? – Sinceră să fiu, nu prea mă omor după bere. – Dar, Maia, te afli la Rio! Trebuie să bei o bere. Sau un cocktail Caipirinha, dar trebuie să-ți spun că e mult mai tare. Am acceptat o bere și am comandat amândoi sendvișul cu carne de vită recomandat de Floriano. – Carnea provine din Argentina și, deși îi urâm pentru că ne bat mereu la fotbal, mâncăm cu plăcere carnea lor de vită, mi-a spus râzând. Acum, nu mai am răbdare: te rog să-mi arăți acel obiect prețios! – Bine! Am scos din poșetă plăcuța de mozaic și am așezat-o cu multă grijă pe masă. – Pot să mă uit? m-a întrebat el, întinzând mâna spre ea. – Sigur. Îl urmăream cum o studiază cu grijă. Pe urmă a întors-o, încercând să descifreze literele șterse de pe spate. – Așa vasăzică! a exclamat surprins. De-abia acum înțeleg de ce-ai fost atât de șocată. Într-adevăr, nu mai e nevoie să întrebi, a fost destinată să decoreze bustul lui Cristo. Pe urmă a căzut pe gânduri. Ai putea să-mi spui cum a ajuns în posesia ta? Până ne-au fost aduse berile și cele două sendvișuri, i-am relatat întreaga poveste. A ascultat cu răbdare, punând câte o întrebare din când în când. Când am terminat, farfuria lui Floriano era goală, în timp ce eu de-abia dacă mă atinsesem de mâncarea mea. – Și acum, facem schimb. Eu vorbesc, și tu mănânci. Mi-a făcut semn spre porția mea și l-am ascultat. Sigur că te pot ajuta să afli numele familiei care locuiește în Casa das Orquídeas. Aires Cabral este o familie foarte cunoscută în Rio; face parte din aristocrația locală, descendenți ai fostei dinastii regale a Portugaliei. Diverși membri ai săi au devenit faimoși în ultimele două secole din istoria citadină. – Dar n-am nici o dovadă că aș avea vreo legătură cu această familie, i-am reamintit. – De acord, nu putem fi siguri de nimic până nu investigăm serios situația, a afirmat Floriano. Întâi de toate, trebuie să-ți precizez că-mi e foarte lesne să le refac arborele genealogic cu ajutorul datelor de naștere, de căsătorie și deces. Având în vedere că este vorba de o familie catolică de vază, sunt sigur că toate aceste date au fost înregistrate cu scrupulozitate. Apoi trebuie să descifrăm numele de pe spatele plăcuței de mozaic, să vedem dacă au vreo legătură cu Aires Cabral. Mă simțeam cam amețită din cauza acelui pahar cu bere și a faptului că mă trezisem cu noaptea-n cap. – Mă întreb dacă merită, i-am spus. Chiar dacă numele se potrivesc, mă îndoiesc că bătrâna doamnă va fi de acord să ne ofere vreo informație. – Maia, trebuie să facem progrese cu pași mici. Și, te rog, nu mai fi atât de pesimistă. Ai străbătut jumătate de glob ca să-ți cunoști originile și nu poți să renunți numai după o zi. Așa că, dacă ești de acord, tu te duci la hotel și tragi un pui de somn, și eu voi începe să fac pe detectivul. – Serios, Floriano, n-aș vrea să-ți creez probleme. – Ce probleme? Un asemenea caz e mană cerească pentru un istoric ca mine. Deși te avertizez că unele aspecte din povestea asta ar putea fi incluse în viitoarea mea carte, mi-a spus, zâmbind. Pot să iau asta cu mine? mi-a făcut el semn spre plăcuța de mozaic. Mă gândesc să mă duc la Museu da República, să văd dacă dau de un amic al meu care lucrează în laboratorul cu raze UV. Aproape sigur mă va ajuta să descifrez inscripția de pe spate. – Sigur, i-am spus, fiindcă aș fi dat dovadă de lipsită de respect dacă îl refuzam. Am remarcat în acel moment două tinere, cam de douăzeci de ani, care se tot codeau, încercând să-l abordeze pe Floriano. – Mă scuzați, dar dumneavoastră sunteți Senhor Floriano Quintelas? l-a întrebat una mai îndrăzneață. – Da, eu sunt. – Dorim doar să vă spunem că romanul dumneavoastră ne-a plăcut foarte mult. Ați putea să ne dați un autograf? l-a întrebat fata, întinzându-i un carnețel și un stilou. – Nici o problemă, le-a zâmbit el fetelor și a început să discute cu ele în timp ce semna în carnețel. Au plecat amândouă încântate, rumene la față de emoție. – Se vede treaba că ești faimos pe aici, l-am tachinat, în timp ce ne ridicam de la masă. – Da, în Rio. Cartea mea a devenit bestseller aici, dar asta numai pentru că i-am plătit pe oameni s-o citească, a glumit el. Anul viitor, va apărea tradusă în mai multe țări. Așa că sper să renunț la profesia de ghid și să-mi dedic tot timpul scrisului. – Și eu cred că este un roman reușit, emoționant, așa că vânzările vor fi pe măsură. – Maia, îți mulțumesc! Ajungi repede la hotel pe jos, a adăugat, indicându-mi direcția. Eu trebuie să ajung la Museu da República înainte de ora închiderii. Ne întâlnim diseară, la șapte, în holul hotelului? S-ar putea să obțin niște răspunsuri pentru tine până atunci. – Da, dacă ai timp. – Am. Ciao! Mi-a făcut semn de rămas-bun cu mâna și l-am urmărit cu privirea cum merge cu pas hotărât spre colțul străzii. Luând-o în direcția opusă, mi-am dat seama că acest om, istoric, scriitor celebru și, din când în când, ghid turistic, era plin de surprize. Capitolul 11 – Așadar… Vedeam că Floriano plesnea de încântare când am luat împreună, în acea seară, ascensorul spre barul de pe terasa hotelului. – Am vești pentru tine. Și pentru că sunt bune, cred că e momentul să încerci primul tău pahar de Caipirinha. – Bine, m-am învoit și ne-am așezat la o masă de la marginea terasei, urmărind soarele la asfințit, deasupra plajei, lunecând agale dincolo de munți și lăsând în urma lui un amurg fermecător învăluit în miresme florale. – Poftim! Floriano mi-a întins o foaie de hârtie. Este lista cu toate nașterile, căsătoriile și decesele din familia Aires Cabral, începând din 1850. Am aruncat o privire peste lista cu nume, fără să fiu convinsă că aveau vreo legătură cu mine. – Uite-aici! Gustavo Aires Cabral s-a însurat cu Izabela Bonifacio în ianuarie 1929. În aprilie 1930 li s-a născut o fiică, pe nume Beatriz Luiza. Nu există un certificat de deces pe acest nume, așa că este de presupus că bătrâna doamnă pe care ai cunoscut-o ieri este această persoană. – Dar ea a avut copii? m-am interesat eu. – Da. S-a măritat cu Evandro Carvalho în 1951 și au avut o fetiță pe nume Cristina Izabela, născută în 1956. – Da, Carvalho este numele ei de familie. Am auzit-o pe servitoare adresându-i-se cu acest nume. Și Cristina? Ce s-a întâmplat cu ea? – Din acel moment, nu mai apar alte înregistrări, a continuat Floriano. Nu apar mențiuni privitoare la vreun eventual copil al Cristinei. Dar, pe de altă parte, nu cunoaștem numele de familie al tatălui sau dacă ea s-a măritat vreodată. Din păcate, m-a apucat ora închiderii și n-am avut timp să fac mai multe cercetări. – Așadar… în cazul în care sunt înrudită cu ei, ipotetic vorbind, atunci este posibil ca mama mea să fie Cristina. Saúde, am ridicat paharul în sănătatea lui Floriano și am sorbit cu nesaț din cocktail, mai să mă sufoc din cauza tăriei alcoolului pe care îl conținea. Floriano a chicotit, urmărind această scenă amuzantă. – Îmi pare rău, ar fi trebuit să te avertizez că e o băutură alcoolică, mi-a spus el, sorbind lichidul din paharul lui ca pe apă. Am dat o fugă și la Museu da República și l-am rugat pe amicul meu să arunce o privire la inscripția de pe spatele plăcuței de mozaic, folosind tehnica specială cu raze UV din laboratorul lui. Singurul lucru pe care l-a descifrat fără dubii a fost un prenume, și anume Izabela. Din documente, aceasta ar putea fi străbunica ta. – Și celălalt nume? – Este foarte șters și amicul meu a spus că va depune eforturi ca să ajungă la un rezultat. A decriptat totuși primele trei litere. – Și astea sunt din numele prezumatului meu străbunic, Gustavo Aires Cabral? l-am întebat. – Nu. Uite aici, le-am notat. Floriano a împins spre mine o altă foaie de hârtie extrasă dintr-un dosar din plastic. Le-am studiat. L a u…? am citit mirată. – Sunt sigur că Stephano va reuși să descifreze restul numelui în următoarele douăzeci și patru de ore. E cel mai bun în domeniu. Mai vrei un pahar? – Nu, mulțumesc! Aș prefera un pahar cu vin alb. După ce Floriano a comandat băutura, m-a privit insistent. – Acum ce mai e? – Mai am ceva pentru tine, Maia. Această dovadă îmi creează certitudinea că ești înrudită cu familia Aires Cabral. Nu are cum să ateste altceva. Ești pregătită? – Sper că nu am motive să mă tem? – Nu. Dimpotrivă! E ceva foarte frumos. Uite! Mi-a întins o altă foaie de hârtie. De data asta, cu fotografia unei femei. – Cine este? – Izabela Aires Cabral, al cărei prenume figurează pe mozaic și care s-ar putea să fie străbunica ta. Ce zici, Maia, nu semeni leit cu ea? Am analizat trăsăturile femeii. Într-adevăr, parcă mă priveam în oglindă. Poate că… m-am oprit, ridicând din umeri. – Maia, nu există nici o îndoială, a declarat Floriano categoric. Trebuie să-ți spun că sunt o mulțime de fotografii cu ea în locul în care am găsit-o pe asta. Există o arhivă întreagă de fotografii cu Izabela, decupaje din ziare vechi, pe care le-am studiat pe microfilmul existent în Biblioteca Nacional do Brasil. Pe vremea aceea, era considerată una dintre cele mai frumoase femei din Brazilia. S-a căsătorit cu Gustavo Aires Cabral aici, în Catedrala din Rio, în ianuarie 1929. A fost evenimentul anului. – Sigur că ar putea fi o simplă coincidență, i-am spus, stânjenită de faptul că Floriano mă compara cu acea frumusețe răpitoare din înalta societate a acelor vremi. Dar… – Da? a zis el, nerăbdător ca eu să continui. – Când am fost la Casa das Orquídeas, am văzut pe terasă o sculptură. Îți sărea în ochi pentru că era ceva neobișnuit, o operă de artă pe care nu te-ai aștepta s-o vezi într-o grădină. O femeie așezată pe un scaun. Acum, nu am nici o îndoială că este aceeași cu cea din fotografie. Nu pot să neg, mi-a trecut prin minte că trăsăturile ei îmi par cunoscute. – Fiindcă semănați ca două picături de apă, mi-a spus el, în timp ce chelnărița așeza paharele cu băutură în fața noastră. Ei bine, cred că am făcut deja progrese. – Floriano, îți sunt foarte recunoscătoare. Dar continui să cred că bătrâna doamnă, pe care am cunoscut-o ieri, nu-mi va spune nimic și nici nu va recunoaște nimic. De ce-ar face-o? N-ai proceda și tu la fel în împrejurări asemănătoare? l-am provocat eu. – Ai dreptate, dacă o persoană complet străină ar veni la mine, chiar dacă ar semăna leit cu maică-mea și mi-ar spune că face parte din familie, aș privi-o cu suspiciune. – Atunci, cum vom proceda în continuare? – Îi mai facem o vizită. Cred că ar trebui să te însoțesc. Când va afla numele meu, s-ar putea să ia lucrurile mai în serios. M-a făcut să zâmbesc convingerea lui Floriano că femeia aceea în vârstă știa cine este el. Se pare că sud-americanii nu sunt prea modești când vine vorba de propriile talente și realizări. – Mai vreau să văd și sculptura despre care mi-ai vorbit, a continuat el. Te-ar deranja dacă vin cu tine? – Absolut deloc. M-ai ajutat deja foarte mult. – Te asigur că plăcerea a fost de partea mea. La urma urmei, ești imaginea în oglindă a celei mai frumoase femei din Brazilia. Am roșit, tulburată de complimentul lui. Gândirea mea cinică m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva se aștepta la favoruri din partea mea pentru serviciile oferite. În zilele noastre, sexul ocazional a devenit o regulă, dar categoric nu m-aș putea gândi la așa ceva. – Scuză-mă, mi-a spus, după ce i-a sunat mobilul și a început să vorbească precipitat în portugheză cu o persoană căreia îi spunea querida. Nici o problemă! Ne întâlnim în cincisprezece minute. S-a uitat la mine și a oftat. Îmi pare rău, dar trebuie s-o-ntind, mi-a zis, dând pe gât restul de Capirinha. Fata care locuiește cu mine, Petra, șia rătăcit din nou cheile. A oftat exasperat și a cerut nota de plată. – Nu, am insistat ferm, de data asta plătesc eu. Îți sunt datoare pentru că mă ajuți atât de mult. – În cazul ăsta, îți mulțumesc! Când vin să te iau mâine? – La orice oră vrei. N-am alte planuri. – Atunci, îți propun ora zece și jumătate, înainte ca Senhora Beatriz Carvalho să servească prânzul și să-și facă somnul de dupăamiază. Rămâi aici! mi-a cerut, ridicându-se de pe scaun. Termină-ți vinul! Maia, pe mâine! Ciao! S-a îndepărtat de mine după ce a schimbat câteva cuvinte cu chelnărița, pe fața căreia se putea citi o mare admirație. Am sorbit din vin, simțindu-mă ridicol pentru faptul că îmi trecuse prin cap, cu câteva minute în urmă, că acest bărbat ar vrea să se culce cu mine. Sigur, la fel ca toată lumea, omul își trăia propria viață. Cine știe, poate voi reuși să fac și eu același lucru. Capitolul 12 Ne-am întâlnit a doua zi la ora stabilită. Eram impresionată de punctualitatea lui. Ne-am urcat în Fiatul lui roșu, pe care-l conducea în mare viteză prin traficul aglomerat. – Tu de unde vii? l-am întrebat, încercând să-mi distrag atenția de la stilul lui periculos de a șofa. Ești brazilian get-beget? – Ce înțelegi tu prin brazilian get-beget? mi-a întors-o el. Nu există așa ceva. Suntem o nație amestecată, alcătuită din tot felul de naționalități, credințe și culori. Singurii brazilieni autentici au fost nativos, locuitori de la origini, decimați de portughezi când au descins aici, în urmă cu cinci secole, ca să pună mâna pe bogății. Mulți alții, care nu au fost uciși cu acel prilej, au dispărut din cauza bolilor aduse de imigranți. Ca să scurtez povestea, mama mea are ascendență portugheză, iar tatăl meu, italiană. Nu există brazilieni get-beget pe aceste meleaguri. Învățam rapid multe lucruri despre prezumata mea țară de origine. – Și familia Aires Cabral? – Ei bine, este interesant că au fost portughezi pur-sânge până când a intrat în scenă Izabela, eventuala ta străbunică. Tatăl ei a fost un foarte bogat italian care, la fel ca mulți alții pe atunci, a făcut avere din comerțul cu cafea. Citind printre rânduri, presupun că familia Aires Cabral a ajuns la un moment dat la ananghie, la fel ca multe alte familii aristocratice. Izabela era foarte frumoasă, provenea dintr-o familie înstărită și cred că a fost încheiată o afacere reciproc avantajoasă. – Prin urmare, ar fi corect să afirm că, în acest moment, concluziile tale se bazează mai degrabă pe presupuneri decât pe fapte reale? – Presupuneri, sută la sută. Deși, cu excepția datelor, a scrisorilor insolite și a jurnalelor, pot spune că așa se procedează atunci când începi să investighezi o anumită situație istorică, mi-a explicat Floriano. Nici o concluzie nu poate fi certă, pentru că vocile care ar putea să confirme povestea nu mai sunt de mult printre noi. Dar, ca istoric, trebuie să înveți să potrivești piesele de puzzle, pentru a crea un tablou general. – Da. Cred că ai dreptate! i-am spus. – Nu am nici o îndoială, în epoca internetului, când găsești tot felul de date, lucrurile se mai schimbă. Intrăm într-o eră în care vor exista tot mai puține secrete, mai puține mistere de descoperit. Slavă Domnului că sunt și romancier, fiindcă respectabilul Wikipedia și amicii săi mi-au cam uzurpat poziția de istoric. Memoriile mele nu vor valora doi bani, pentru că toți vor afla povestea de pe internet cu mult timp înainte ca eu să le aștern pe hârtie. Mă gândeam la toate aceste considerente în timp ce Floriano, fără să-mi ceară adresa, oprea mașina în fața proprietății Casa das Orquídeas. – Cum de știi adresa? l-am întrebat uimită când deschidea portierele. – Draga mea Maia, eventuala ta familie este faimoasă aici. Toți istoricii cunosc această casă. Este una dintre puținele rămase în picioare dintr-o epocă trecută. Mergem? – Da. Floriano a luat-o înainte și ne-am apropiat de casă, urcând treptele de la intrare. – Clopoțelul nu funcționează, i-am spus. – Atunci, batem la ușă. A început să bată atât de tare, de parcă dorea să-i scoale și pe morți. Nu se auzea vreo mișcare, așa că, peste treizeci de secunde, Floriano a bătut și mai tare și, de data asta, am auzit pași de partea cealaltă a ușii. Pe urmă, cineva a tras zăvoarele și a descuiat ușa. În cele din urmă, în prag a apărut servitoarea africană, cu părul cărunt, care mă întâmpinase și pe mine la precedenta mea vizită. Când m-a văzut, fața i s-a schimonosit de panică. – Ne cerem scuze pentru deranj, senhora, numele meu este Floriano Quintelas. Sunt un amic al Senhoritei D’Aplièse. Vreau să te asigur că nu dorim s-o supărăm pe stăpâna dumitale. Atâta doar că deținem niște informații care ar putea s-o intereseze. Eu sunt istoric și scriitor cunoscut. – Știu cine sunteți, Senhor Quintelas, a replicat ea fără să mă slăbească din priviri. Senhora Carvalho își bea cafeaua în salon, dar, așa cum i-am spus și prietenei dumneavoastră, este foarte bolnavă. Maniera protocolară în care ni se adresa mi se părea hilară. Parcă eram actori într-o melodramă victoriană de mâna a doua. – Ce-ar fi să intrăm și să-i explicăm Senhorei Carvalho cine suntem? i-a propus Floriano. Și, dacă doamna nu dorește să discute cu noi, promit că plecăm imediat. Floriano pășise deja peste pragul casei, astfel că servitoarea a fost nevoită să bată în retragere, conducându-ne prin imensul hol de la intrare de unde o scară largă, elegantă ducea spre etajele de sus. În centrul holului, se aflau un piedestal din mahon și o pendulă impozantă plasată pe unul dintre pereți. De sub scară, pornea un coridor lung și îngust, ce ducea spre partea din spate a casei. – Te rog să ne conduci! i s-a adresat Floriano servitoarei pe același ton protocolar. Femeia a ezitat puțin, de parcă stătea să se gândească la ceva. Pe urmă ne-a făcut semn s-o urmăm pe cordiorul slab luminat. S-a oprit însă în dreptul ușii din capăt și am citit în ochii ei hotărârea de a nu ne lăsa să intrăm fără aprobarea stăpânei sale. – Așteptați aici! ne-a cerut pe un ton ferm. După ce a ciocănit la ușă și a intrat, trăgând-o după ea, m-am întors spre Floriano. – E doar o doamnă bătrână și bolnavă. Mă întreb dacă e cazul s-o tulburăm? – Nu, Maia, dar se pune întrebarea dacă e corect din partea ei să refuze să-ți confirme originile? Femeia de dincolo de ușă s-ar putea să fie bunica ta. Fiica ei, mama ta. Chiar îți pasă atât de mult că o deranjăm doar câteva minute? Servitoarea a deschis ușa. – Vă primește pentru cinci minute. Nu mai mult. Am simțit din nou cum mă măsoară cu privirea în timp ce intram în încăperea întunecată, cu miros de mucegai. Era clar că nu se făcuseră acolo nici un fel de schimbări în decursul câtorva decenii și, după ce ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, am observat covorul oriental tocit și draperiile decolorate din damasc de la ferestre. Totuși, prima impresie era compensată de splendidele piese antice de mobilier din lemn de trandafir și nuc și de magnificul candelabru din tavan. Senhora Carvalho era așezată pe un scaun cu spătar înalt, tapisat cu catifea, și avea genunchii înveliți cu o pătură. Pe măsuța de lângă ea se afla o cană cu apă și numeroase flacoane cu medicamente. – Te-ai întors?! a remarcat ea mirată, privindu-mă fix. – Vă rog să o iertați pe Senhorita D’Aplièse că vă deranjează din nou, i s-a adresat Floriano. Dar am rugămintea să înțelegeți că, pentru ea, descoperirea familiei biologice este o chestiune foarte serioasă. Și nu se va da bătută. – Senhor Quintelas! a oftat bătrâna doamnă. I-am spus prietenei dumitale ieri că nu pot s-o ajut. – Sunteți sigură, Senhora Carvalho? Cred că e suficient să aruncați o privire la portretul de pe perete ca să vă dați seama că Senhorita Maia nu urmărește vreun scop pecuniar. Nu este vorba despre bani. Dorește numai să-și găsească familia de origine. E ceva greșit în asta? Puteți s-o învinovățiți pentru insistența ei? M-am uitat în direcția spre care gesticulase Floriano și am observat un portret în ulei al femeii despre care știam acum că o cheamă Izabela Aires Cabral. De data asta, nu mai încăpea nici o îndoială. Până și eu puteam să-mi dau seama de asemănarea mea frapantă cu ea. – Izabela Aires Cabral a fost mama dumneavoastră, a continuat Floriano. Iar dumneavoastră ați avut o fiică, Cristina, în 1956. Bătrâna stătea nemișcată, cu buzele strânse. – Să înțeleg că nu doriți nici măcar să acceptați ideea că aveți o nepoată? Trebuie să vă precizez, senhora, că dovezi legate de originea Senhoritei D’Aplièse sunt colectate în acest moment de un amic al meu de la Museu da República. Când le vom avea, vom reveni. Bătrâna continua să rămână mută, fără să-l privească pe Floriano. Deodată, s-a schimonosit de durere. – Vă rog să mă lăsați în pace! ne-a cerut și am citit suferința cruntă din ochii ei. – E suficient! i-am șoptit disperată lui Floriano. E bolnavă, nu-i corect din partea noastră. Floriano a dat aprobator din cap. – Adeus, Senhora Carvalho. Vă dorim o zi plăcută! – Îmi pare foarte rău, Senhora Carvalho! i-am spus eu. Promit să nu vă mai deranjăm niciodată. Floriano s-a răsucit pe călcâie și s-a îndreptat cu pași apăsați spre ușă. L-am urmat, jenată și cu lacrimi în ochi. Servitoarea ne aștepta în hol, și Floriano s-a dus spre ea. – Îți mulțumim că ne-ai permis să intrăm, i-a spus el, urmând-o apoi spre ușa de la intrare. Ține-o de vorbă, mi-a șoptit, eu vreau să verific ceva. Pe când Floriano a dispărut pe treptele scării din față, eu m-am întors spre servitoare, afișând o expresie de regret. – Îmi pare foarte rău că am tulburat-o pe Senhora Carvalho. Promit să nu mai revin fără permisiunea ei. – Senhorita, Senhora Carvalho este foarte bolnavă. Este pe moarte, mai are foarte puțin timp de trăit. Pe când servitoarea se tot foia lângă mine, mi-am dat seama că mai dorea să-mi spună ceva. – Voiam să te mai întreb ceva, i-am zis, făcând semn spre fântâna secată din mijlocul grădinii. Ai fost aici și în epoca de glorie a casei? – Da. M-am născut aici. Privea structura dărăpănată cu tristețe în ochi. Pe urmă, s-a întors brusc spre mine și l-am putut vedea pe Floriano dispărând după colțul clădirii. – Senhorita, mi-a șoptit ea, am ceva pentru dumneavoastră. – Poftim? Eram concentrată pe scena dispariției lui Floriano, așa că nu fusesem atentă la ea. – Am ceva să vă dau. Dar, vă rog, trebuie să jurați că nu-i veți spune asta niciodată Senhorei Carvalho. Nu m-ar ierta niciodată că am trădat-o. – Așa voi face! am asigurat-o eu. Servitoarea a scos din buzunarul șorțului alb un pachet subțirel, împachetat în hârtie maro, și mi l-a dat. – Vă implor să nu spuneți nimănui că eu v-am dat asta, a repetat cu o voce răgușită de emoție. Le-am primit de la mama mea. Mi-a spus că are legătură cu istoria familiei Aires Cabral și, înainte să moară, mi l-a dat spre păstrare. Mă uitam uimită la ea. – Mulțumesc! i-am spus emoționată, dar și mulțumită că Floriano reapăruse și mă aștepta lângă mașină. Dar de ce? am întrebat-o. Ridicând un deget lung, osos, a făcut semn spre piatra lunii aninată de lănțișorul de aur de la gâtul meu. – Pentru că știu cine sunteți. Adeus. După aceea a intrat grăbită în casă, trăgând ușa după ea. Mută de uimire, am îndesat pachetul în poșetă și am coborât scara spre mașină. Floriano urcase deja și pornise motorul. Am urcat și eu, iar el a demarat în stilu-i caracteristic. – Ai văzut sculptura? l-am întrebat. – Da, mi-a răspuns, în timp ce coboram rapid drumul în pantă, îndepărtându-ne de conac. Îmi pare rău că nu vrea să te accepte, Maia, dar creierul meu pune acum totul cap la cap. Cred că-i înțeleg reticența. Când ajungem în oraș, te las la hotel și mă duc direct la Museu da República și la bibliotecă. Pot să te sun mai târziu? m-a întrebat după ce a tras mașina în fața hotelului. – Da, te rog! i-am spus și am coborât. Mi-a făcut semn cu mâna și a plecat în trombă, iar eu am luat liftul spre apartamentul meu. După ce am încuiat ușa și am atârnat plăcuța cu „Nu deranjați“, m-am dus spre pat și am scos pachetul din poșetă. În interior, se afla un teanc de scrisori legate cu un șnur. L-am pus pe pat, am dezlegat șnurul și am ridicat primul plic, tăiat meticulos cu un cuțit pentru corespondență. Scrisoarea îi era adresată Senhoritei Loen Fagundes. Am scos cu multă grijă scrisoarea din interior, simțind că hârtia subțire era foarte fragilă. Am desfăcut-o și am constatat că fusese expediată de la Paris, la 30 martie 1928. Desfăcând alte câteva plicuri, mi-am dat seama că scrisorile nu erau așezate în ordine cronologică, unele fiind expediate în 1927 la o adresă din Brazilia, dar tot lui Loen Fagundes. Iar semnătura de la sfârșit era a Izabelei, femeia care putea fi străbunica mea… Mi-au revenit în minte vorbele servitoarei. Știu cine sunteți… Cu un gest automat, am atins cu degetele piatra lunii de la gâtul meu. Presupuneam că îmi fusese dăruită ca suvenir, poate de la mama mea, când Pa Salt mă adoptase după naștere. El îmi spusese că piatra avea o istorie foarte interesantă. Poate că se așteptase să-l întreb ce semnificație are sau poate că atunci nu dorise să mă tulbure, vorbindu-mi despre trecutul meu. Așteptase să-l întreb eu. Acum, îmi doream din toată inima să fi făcut asta. În următoarea oră, am răsfoit toate scrisorile – peste treizeci – și le-am așezat în ordine cronologică. Ardeam de nerăbdare să citesc acel scris frumos de mână. Mi-a sunat mobilul și am auzit vocea plină de entuziasm a lui Floriano. – Maia, am noutăți. Putem să ne vedem într-o oră? – Te-ar deranja dacă ne vedem mâine-dimineață? Cred că am niște probleme digestive, l-am mințit, cu un sentiment de vinovăție, din dorința de a avea restul zilei la dispoziție ca să citesc scrisorile. – Atunci, mâine, la zece! – Da. Sunt sigură că-mi va trece până atunci. – Dacă pot să te ajut cu ceva, Maia, te rog să mă suni! – Da, mulțumesc! – Nici o problemă. Să te faci bine! După aceea mi-am închis mobilul și am cerut două sticle cu apă și un sendviș de la room-service. Am îngurgitat pe nerăsuflate cele comandate și am ridicat prima scrisoare cu degete tremurânde. Am început să o citesc… IZABELA. RIO DE JANEIRO. NOIEMBRIE 1927 Capitolul 13 Izabela Rosa Bonifacio a fost trezită din somn de niște piciorușe care zgâriau cu unghiile gresia podelei. S-a ridicat în capul oaselor și a dat cu ochii de maimuțica sagui care se uita la ea. Ținea strâns, în lăbuțele minuscule, păroase, peria ei de păr. Bel a izbucnit în râs în timp ce maimuța nu își lua ochii mari și negri de la ea, de parcă o implora s-o lase să se bucure de noua jucărie. – Vasăzică, vrei să-ți perii blana? a întrebat-o, în timp ce animăluțul se cocoța pe pat lângă ea. Te rog, a întins fata mâna spre maimuțică, dă-mi-o! E a mea, și Mãe o să se facă foc și pară dacă mi-o șterpelești. Maimuțica se uita în jur să găsească o cale de scăpare și, în timp ce degetele lungi și subțiri ale lui Bel încercau să prindă coada periei, micuța creatură a făcut un salt elegant pe pervazul ferestrei și a dispărut dincolo de ea. Bel s-a lăsat din nou pe perne cu un oftat, conștientă că va fi dăscălită, ca de obicei, de părinții ei să-și țină obloanele închise peste noapte pentru a evita astfel de situații. Peria era încrustată cu sidef, un cadou primit de la bunica paternă cu ocazia botezului ei, și, așa cum îi spusese maimuței, mama ei nu va fi deloc încântată să audă că o pierduse. Bel spera acum în van că maimuța va abandona peria în grădină, în drumul ei spre jungla ce acoperea panta muntoasă din spatele casei. O briză ușoară îi răvășea părul negru, des, aducând cu sine o mireasmă delicată de guave și lămâi care creșteau din abundență în grădina de sub fereastra ei. Deși ceasul de pe noptieră arăta doar șase și jumătate dimineața, se putea simți deja arșița zilei. Pe cer nu se vedea nici măcar un nor. Loen, camerista ei, trebuia să vină abia peste o oră, ca s-o ajute să se îmbrace. Bel se întreba dacă ar avea suficient curaj să iasă pe furiș din casă, când toți dormeau încă, și să înoate în apa rece din superba piscină albastră construită de tatăl ei, Antonio. Piscina era ultima achiziție a lui Antonio, și se mândrea tare mult cu ea; de fapt, era una dintre primele piscine instalate pe o proprietate privată din Rio. Cu o lună înainte, își invitase toți prietenii s-o vadă și, desigur, aceștia o admiraseră de pe terasa ce o împrejmuia. Bărbații purtau costume scumpe, iar femeile, rochii aduse de la Paris și achizițioante din buticurile de pe Avenida Rio Branco. Bel se gândise atunci la ironia situației, și anume că nici unul dintre invitați nu-și adusese costumul de baie, îndurând arșița de cuptor îmbrăcați din cap până-n picioare. Dacă era după ea, și-ar fi aruncat cât colo rochia de pe ea și ar fi plonjat în apa rece și limpede. Totuși, până în prezent, nu văzuse încă pe nimeni folosind bazinul. Când îl întrebase pe tatăl ei dacă îi e permis să înoate în acea piscină, el scuturase din cap. – Nu, querida, servitorii nu trebuie să te vadă în costum de baie. Poți să înoți doar când nu sunt ei prin preajmă. Numai că servitorii erau mereu prin preajmă, și lui Bel îi era clar că piscina aceea nu reprezenta altceva decât o podoabă cu care tatăl ei să se fălească în fața amicilor săi. Dovedea că tatăl ei mai urcase o treaptă pe scara socială, în ambiția lui de a atinge culmile opulenței. Când o întrebase pe Mãe de ce Pai nu părea niciodată mulțumit cu ceea ce avea, deși locuia în una dintre cele mai frumoase case din Rio, lua cina la Copacabana Palace Hotel și, pe deasupra, deținea un automobil nou-nouț, marca Ford, mama ei se mulțumise să ridice indiferentă din umeri. – Pentru că oricâte automobile și domenii ar avea, tot nu-și poate schimba niciodată numele de familie. La cei șaptesprezece ani ai ei, Bel știa că Antonio provenea dintr-o familie de imigranți italieni veniți în Brazilia să lucreze pe o plantație de cafea de pe pământul verde și fertil din jurul orașului Sao Paulo. Tatăl lui Antonio fusese nu doar foarte harnic, dar și foarte deștept și, din economiile făcute, achiziționase o bucată de pământ, începând propria afacere. Pe când Antonio preluase afacerea, plantația era înfloritoare și apoi a mai achiziționat încă trei. Familia s-a îmbogățit, și, când Bel a împlinit opt ani, tatăl ei a mai cumpărat încă o splendidă moșie veche, o fazenda, la cinci ore distanță de Rio. Acel loc îl considera ea ca fiind casa ei. Ascuns printre copaci, în munți, conacul de pe plantație era liniștit și primitor, așa că Bel avea cele mai frumoase amintiri legate de acel loc. Liberă pe atunci să hoinărească și să călărească peste tot, pe cele două mii de hectare ale proprietății, avusese parte de o copilărie idilică, lipsită de griji. Totuși, deși Antonio era acum mai aproape de Rio, tot nu era fericit. Ea își amintea o discuție purtată de părinții ei, în care tatăl ei susținuse că se impunea ca ei să se mute în oraș. – Rio este capitala, centrul puterii în Brazilia. Trebuie să fim și noi acolo. Pe măsură ce afacerile lui Antonio se dezvoltau, creșteau și rezervele lui în aur. În urmă cu trei ani, tatăl ei le anunțase că achiziționase o casă într-unul din cele mai exclusiviste districte din Rio, Cosme Velho. – Așa că, acum, aristocrații portughezi nu o să mă mai ignore, pentru că vom fi vecini cu ei, strigase încântat Antonio, bătând triumfător cu pumnul în masă. Bel și mama ei schimbaseră o privire îngrozită la gândul de a părăsi reședința montană pentru a se stabili la oraș. Totuși, mama ei, deși o fire supusă, de data asta fusese de neclintit, opunându-se ca Fazenda Santa Tereza să fie vândută, pentru a avea un loc retras unde să poată scăpa de vipia din oraș din timpul verii. – Dar de ce, Mãe, de ce? se jeluise Bel în acea seară, când mama ei venise să o sărute înainte de culcare. Iubesc acest loc. Nu vreau să mă mut în oraș. – Pentru că tatălui tău nu-i ajunge faptul că este la fel de bogat ca nobilii portughezi din Rio. Vrea să fie egalul lor și pe plan social. Și să le câștige respectul. – Dar, Mãe, până și eu văd cum portughezii din Rio ne disprețuiesc pe noi, italienii paulistas. Sigur nu va reuși niciodată să-și atingă scopul. – Ei bine, îi răspunsese sfârșită mama ei, Antonio a reușit până acum să obțină tot ce și-a pus în cap. – Dar noi două cum vom ști să ne comportăm? Am trăit toată viața în munți. Nu vom face niciodată față așa cum ar vrea Pai. – Tatăl tău vrea să ne întâlnim cu Senhora Nathalia Santos, o aristocrată portugheză a cărei familie este strâmtorată. Își câștigă existența predând bunele maniere unora ca noi. Plus că va putea să ne prezinte în societatea din Rio. – Așadar, vom fi transformate în niște păpuși vii, purtând cele mai frumoase haine, spunând numai ce trebuie și folosind maniere elegante la masă? Prefer să mor, îi spusese Bel mamei sale, printre sughițuri de plâns. – Cam ai dreptate, fusese de acord mama ei, Carla, în ochii săi căprui, calzi, ivindu-se o scânteie de amuzament. Și, mai mult decât atât, Izabela, mult iubita și unica lui fiică, tu ești pentru el un adevărat tezaur. Bel, te-ai făcut deja foarte frumoasă, și tatăl tău speră să-ți găsească un mire pe măsură. Bel ridicase ochii, oripilată, spre mama ei. – Adică vrea să mă folosească ca pe o monedă de schimb, ca să fie acceptat în înalta societate? Nici vorbă de așa ceva! Se rostogolise pe pat, lovind pernele cu pumnii. Carla se așezase pe marginea patului cu trupul ei plinuț, mângâindo pe fiica ei pe spate cu mâna sa grăsună. – Nu-i chiar atât de rău pe cât pare, querida! încercase ea s-o aline. – Dar am doar cincisprezece ani! Vreau să mă mărit din dragoste, nu din interes. În afară de asta, portughezii sunt spălăciți, sfrijiți și leneși. Îi prefer pe italieni. – Haide, Bel, nu poți spune asta. În toate rasele găsești indivizi buni și răi. Sunt sigură că tatăl tău îți va găsi un băiat pe placul tău. Rio este un oraș mare. – Nu merg. Carla s-a aplecat și și-a sărutat fiica pe părul negru, des, lucios. – Tot ce pot să-ți spun acum este că ai moștenit cu siguranță spiritul aventuros al tatălui tău. Noapte bună, querida! Asta fusese în urmă cu trei ani, și Bel nu-și schimbase deloc opinia. Tatăl ei continua să fie foarte ambițios, mama ei, foarte blândă, și societatea din Rio, la fel de inflexibilă ca în urmă cu două sute de ani. De asemenea, nu încetase să îi considere pe portughezi extrem de neatrăgători. Totuși, casa lor din Cosme Velho arăta spectaculos. Cu zidurile sale înalte și netede, de un ocru plăcut, ferestre mari și camere bine proporționate, fusese complet redecorată după gusturile tatălui ei. Tot el insistase să o doteze cu cele mai moderne echipamente posibile, așa că la etajele superioare aveau telefon și băi. Grădina întreținută cu grijă putea rivaliza cu splendida Grădină Botanică din Rio. Casa purta numele de Mansão da Princesa, după ce prințesa Isabel venise odată să bea apă din râul Carioca, care curgea prin grădinile lor și despre care se spunea că are proprietăți curative. În pofida luxului de necontestat din jur, Bel găsea că prezența muntelui Corcovado, care se înălța chiar în spatele casei, era copleșitoare. Tânjea după spațiile largi și aerul proaspăt și rece din munții copilăriei. De când venise în oraș Senhora Santos, profesor de etică și bune maniere, femeia făcea parte din viața de zi cu zi a lui Bel. O învăța cum să-și facă intrarea într-o încăpere – cu umerii trași spre spate, capul sus și cum să meargă de parcă ar pluti – și îi ceruse să memoreze toți arborii genealogici ai familiilor portugheze cele mai importante din Rio. După ce luase lecții de franceză, pian, istoria artei și literatură europeană, Bel începuse să viseze la o călătorie de una singură pe bătrânul continent. Cel mai nesuferit lucru era că Senhora Santos insista ca ea să dea uitării limba natală, pe care o deprinsese de la mama ei încă din leagăn. Bel făcea eforturi să vorbească portugheza fără accent italian. Se studia deseori în oglindă, chicotind cu amărăciune. Pentru că, în pofida eforturilor Nathaliei Santos, adevărata moștenire îi trăda chipul. Tenul perfect, ușor bronzat, într-o nuanță aurie de la soarele din munți – Senhora Santos o avertiza încontinuu să evite soarele –, era încadrat de părul negru, des și ondulat, iar ochii mari, căprui aminteau de pasionantele nopți toscane de pe meleagurile natale ale părinților ei. Buzele ei pline emanau senzualitate, iar sânii parcă protestau strânși zilnic în corsetul incomod. În timp ce Loen trăgea cu toată forța de șnur în fiecare dimineață, încercând să-i țină în frâu semnele feminității, Bel se gândea că acea piesă de vestimentație opresivă este metafora cea mai grăitoare pentru propriile sale circumstanțe. Se simțea ca un animal sălbatic, plin de patimi și pasiune, prins într-o capcană. Urmărea cu privirea o șopârlă mititică de pe tavan, care alerga ca un fulger, așteptându-se să țâșnească afară pe fereastră într-o clipită, la fel ca acea maimuțică. Pe ea, în schimb, o aștepta o altă zi chinuitoare de pregătiri, pentru a fi aruncată în gura hulpavă a înaltei societăți din Rio. Trebuia să renunțe la adevărata ei natură pentru a deveni o doamnă de societate, așa cum dorea tatăl ei. Săptămâna care urma, planurile lui aveau să atingă apogeul. Ea împlinea optsprezece ani, așa că avea să fie prezentată în societate, cu ocazia unui bal spectaculos, organizat în faimosul hotel Copacabana Palace. După aceea, Bel era conștientă că va fi forțată să se mărite. Și își va pierde și ultimele vestigii de libertate. Peste o oră, la ușă s-a auzit bătaia ușoară a lui Loen. – Bună dimineața, Senhorita Bel! Nu-i așa că-i o zi foarte frumoasă? – Nicidecum! a replicat Bel, nervoasă. – Haideți, domnișoară, trebuie să vă îmbrăcați! Aveți o zi foarte încărcată. – Chiar așa? s-a prefăcut Bel că nu știe, deși obligațiile care o așteptau îi erau foarte clare. –Minha pequena, nu te mai juca cu mine! a avertizat-o Loen, folosind numele de alint primit de Bel pe când era mică. Știi la fel de bine ca mine că ai lecție de pian la ora zece și pe urmă vine profesorul de franceză. După-amiază, vine Madame Duchaine să-ți facă ultima probă la rochia de bal. Bel a închis strâns ochii, prefăcându-se că n-o aude. De neclintit, Loen a apucat-o de umăr și a scuturat-o ușor. – Ce-i cu tine? Împlinești optsprezece ani, și tatăl tău ți-a organizat o frumoasă petrecere. Toată lumea bună din Rio va fi prezentă! Nu te bucuri deloc? Bel nu i-a răspuns. – Ce rochie vrei să porți azi? Pe cea crem sau pe cea albastră? a insistat Loen. – Nu contează! Loen s-a îndreptat calmă spre dulap ca să aleagă ea o rochie, pe care apoi a așezat-o la picioarele patului lui Bel. Fără tragere de inimă, Bel s-a dat jos din pat. – Iartă-mă, Loen! Sunt supărată pentru că un sagui a venit de dimineață și mi-a furat peria de păr, cadou de la bunica. Știu că Mãe o să mă certe pentru că am lăsat din nou obloanele deschise. – Nu! a exclamat îngrozită Loen. Frumoasa ta perie încrustată cu sidef?! De câte ori ți-am tot spus că trebuie să ții obloanele trase noaptea? – De multe ori, a replicat Bel, deja mai binedispusă. – Îi voi ruga pe grădinari s-o caute pe afară. S-ar putea s-o găsească. – Îți mulțumesc! i-a spus Bel, ridicând brațele pentru ca Loen să-i scoată cămașa de noapte. În timpul micului dejun, Antonio Bonifacio studia atent lista cu invitați la petrecerea fiicei sale de la Copacabana Palace. – Senhora Santos și-a făcut bine treaba, majoritatea au acceptat deja invitația, a remarcat Antonio satisfăcut. Mai puțin familiile Carvalho Gomes și Ribeiros Barcellos. Își prezintă scuzele, dar au alte planuri, a continuat Antonio, ridicând iritat o sprânceană. – Nici nu știu ce vor pierde, a încercat să-l consoleze Carla, mângâindu-l pe umăr, conștientă că era vorba despre două dintre cele mai importante familii din Rio. Se va vorbi mult despre acest bal și sunt sigură că vor ajunge impresiile și la urechile lor. – Sper, a mormăit Antonio. Mă costă destul de mult. Și tu, prințesa mea, vei fi în centrul evenimentului. – Da, papa. Îți sunt foarte recunoscătoare. – Bel, ți-am atras atenția de mai multe ori să nu-mi mai spui papa, ci Pai. – Îmi pare rău, Pai, dar mi-e greu să-mi schimb obiceiul de-o viață. – Bun, a încheiat Antonio discuția, împăturindu-și ziarul, acum trebuie să mă duc la birou să câștig banii necesari pentru toate astea. Ochii lui Bel îl urmăreau pe tatăl ei în timp ce acesta traversa încăperea. Se gândea cât e de chipeș, înalt, elegant, cu părul negru, des, puțin încărunțit pe la tâmple. – Pai e atât de încordat, a spus Bel cu un oftat, adresându-i-se mamei. E îngrijorat în legătură cu balul? – Bel, tatăl tău este mereu încordat. Fie că e vorba de culoarea boabelor de cafea de pe vreuna dintre plantații sau de balul tău, mereu găsește un motiv de îngrijorare. Așa e el. Acum trebuie să plec și eu. Mă întâlnesc cu Senhora Santos ca să facem ultimele pregătiri pentru petrecerea de la Copacabana Palace. Va dori să vii și tu după lecțiile de pian și franceză, ca să te uiți pe lista de invitați. – Dar, Mãe, o știu pe dinafară, a declarat nemulțumită Bel. – Știu, querida, dar totul trebuie să fie perfect. Carla a dat să plece, dar, după o ezitare, s-a întors spre Bel. – Mai trebuie să-ți spun ceva. Draga mea verișoară Sofia trebuie să-și revină după o boală grea și am invitat-o împreună cu cei trei copii ai ei să stea la fazenda noastră. Pentru că acolo e numai Fabiana, cu soțul ei, trebuie s-o trimit pe Loen să aibă grijă de copii. Loen va trebui să plece în munți la sfârșitul săptămânii. – Dar, Mãe! a exclamat Bel, uluită. Mai sunt doar câteva zile până la bal. Ce mă fac fără ea? – Bel, îmi pare rău, dar n-am de ales. Gabriela va fi aici și sunt sigură că te va ajuta cum va putea ea mai bine. Acum, chiar că trebuie să plec, altfel, întârzii. În drum spre ușă, Carla a bătut-o ușor pe umăr ca s-o mai aline, apoi a părăsit încăperea. Bel s-a lăsat pe spătarul scaunului, încercând să rumege veștile neplăcute. O supăra nespus faptul că în ajunul unuia dintre cele mai importante evenimente din viața ei nu va avea alături cel mai apropiat aliat. Loen se născuse pe fazenda, unde strămoșii ei africani lucraseră ca sclavi. Când sclavia fusese abolită în Brazilia, în 1888, numeroși foști sclavi plecaseră imediat în alte părți, dar părinții lui Loen aleseseră să rămână, continuând să muncească pentru proprietarii de la acea vreme ai moșiei, o bogată familie portugheză. Asta, până când, la fel ca mulți aristocrați din Rio, nemaiavând la dispoziție mână ieftină de lucru, fuseseră nevoiți să vândă plantația. În seara aceea, tatăl lui Loen dispăruse pentru totdeauna, lăsându-le pe mama ei, Gabriela, și pe Loen, care avea pe atunci nouă ani, să se descurce singure. După ce fazenda fusese cumpărată de Antonio, câteva luni mai târziu, Carlei i-a fost milă de ele și a insistat să rămână în serviciul ei. În urmă cu trei ani, ambele, mamă și fiică, urmaseră familia la Rio. Deși Loen avea statut de servitoare, ea și Bel crescuseră împreună pe plantația izolată. Având numai câțiva copii prin preajmă, între cele două se crease o legătură strânsă. Deși nu cu mult mai mare decât Bel, Loen avea o înțelepciune de adult și de multe ori o sfătuia pe tânăra ei stăpână. La rândul ei, Bel încerca să răsplătească bunătatea și loialitatea lui Loen, învățând-o să scrie și să citească, în serile lungi petrecute în munți. Așa că, cel puțin, vor putea să corespondeze, când vor fi departe una de alta, și-a spus Bel sorbind din cafea. – Ați terminat, senhorita? a întrebat-o Gabriela cu un zâmbet plin de compasiune, ce denota faptul că auzise cele spuse de Carla. Bel a aruncat un ochi spre bufetul lung de alături, plin cu platouri cu mango și smochine proaspete, alune și un coș cu chifle de-abia scoase din cuptor. Suficientă mâncare să hrănești o stradă întreagă, nu o familie de trei persoane. – Da, poți să strângi. Țin să-ți spun că-mi pare rău că va trebui să muncești mai mult cât timp Loen va fi plecată, a adăugat ea. Gabriela a ridicat impasibilă din umeri. – Știu că și ea va fi foarte dezamăgită pentru că nu o să fie aici, alături de tine, de ziua ta. Dar, până la urmă, ne vom descurca. Când a rămas singură, Bel a ridicat Jornal do Brasil aflat pe masă și l-a deschis. Pe prima pagină era o fotografie a Berthei Lutz, o cunoscută sufragetă, alături de suporterii ei, în fața primăriei. Senhorita Lutz înființase Federația Braziliană pentru promovarea drepturilor femeilor, în urmă cu șase ani și pleda pentru dreptul la vot al tuturor braziliencelor. Bel urmărea cu aviditate toate acțiunile acesteia. I se părea că vremurile se schimbau pentru celelalte femei, în timp ce ea avea un tată retrograd, convins că rolul femeii era să se mărite cu cel mai bun ofertant și să nască o droaie de copii sănătoși. După ce se mutaseră în oraș, Antonio își ținea prețioasa fiică practic prizonieră; nu o lăsa nici măcar să iasă la o plimbare în jurul casei fără să fie însoțită. El nu părea să-și dea seama că puținele fete de vârsta ei, pe care le cunoscuse pe la diferite întruniri – considerate potrivite de Senhora Santos să-i fie amice –, proveneau din familii care acceptau moravurile moderne. De exemplu, amica ei Maria Elisa da Silva Costa provenea dintr-o familie aristocratică portugheză. Dar ai ei nu alergau de la un eveniment social la altul, așa cum greșit avea impresia Pai. Vechile obiceiuri de la curtea regală portugheză, la care râvnea Pai, erau doar istorie, agățându-se de ele numai câțiva oameni cu vederi înapoiate. Maria Elisa era una dintre puținele fete pe care le cunoscuse Bel și o aprecia. Tatălui ei, Heitor, un arhitect renumit, i se conferise recent marea onoare să construiască monumentul Mântuitorului Hristos din vârful muntelui Corcovado, care se profila dramatic pe cer, în spatele casei lor. Familia Da Silva Costas locuia în apropiere, în Botafogo, și, când tatăl ei urca pe munte ca să facă măsurătorile, Maria Elisa îl însoțea până la Cosme Velho și o vizita pe Bel. Bel o aștepta în dupăamiaza aceasta. – Senhorita, pot să vă mai aduc ceva? a întrebat-o Gabriela cu o tavă grea în brațe. – Nu, mulțumesc, poți să pleci. Peste câteva minute, s-a ridicat și Bel și a ieșit din cameră. – Cred că ești foarte încântată în legătură cu petrecerea, i-a spus Maria Elisa după ce s-au așezat în grădină în umbra deasă a arborilor tropicali. O mică armată de grădinari încerca din greu să țină în frâu vegetația luxuriantă de dincolo de perimetrul grădinii, care năpădea panta muntelui. – Cred că mă voi bucura când se va termina totul, a mărturisit Bel cu sinceritate. – Eu, una, te asigur că de-abia aștept balul, a adăugat Maria Elisa zâmbind. Va fi acolo și Alexandre Medeiros; sunt îndrăgostită de el. Îmi bate inima când mă gândesc că s-ar putea să mă invite la dans, a șoptit Maria Elisa, sorbind din sucul proaspăt de portocale. Dar tu ai pus ochii pe vreun tânăr? – Nu, și, în afară de asta, știu că tata vrea să-mi aleagă el viitorul soț. – Of, cât poate fi de demodat! Când te aud, îmi dau seama cât de fericită sunt cu Pai al meu, chiar dacă e tot timpul cu capul în nori, cu Cristo al lui. Știi, tata e de fapt ateu și, ce să vezi, tocmai el a fost ales să construiască cel mai mare monument din lume dedicat Domnului nostru. – Poate că-și va schimba crezurile cu ocazia asta. – L-am auzit azi-noapte cum vorbea cu Mãe că trebuie să meargă în Europa să găsească un sculptor pentru statuie. Și, pentru că această călătorie va dura mult, vrea să ne ia cu el. Doamne, Bel! Voi putea vizita Florența, Roma și, desigur, Parisul, a spus Maria Elisa, încrețindu-și încântată nasul. – Europa?! a exclamat uimită Bel, întorcându-se spre amica ei. Maria Elisa, tot ce-ți pot spune acum e că te urăsc. Visul meu dintotdeauna e să vizitez lumea veche. Mai ales Florența, de unde se trag ai mei. – Poate, dacă se confirmă planurile, poți veni cu noi, sau măcar o parte din timp? Ar fi minunat și pentru mine, fiindcă, altfel, trebuie să mă mulțumesc cu cei doi frați ai mei ca să-mi țină companie. Ce zici? Ochii Mariei Elisa străluceau încântați. – Cred că e o idee minunată, dar mă tem că tata nu va fi de acord. Dacă nici aici nu mă lasă să fac doi pași singură pe stradă, cum crezi co să mă lase să traversez oceanul până în Europa?! În afară de asta, mă vrea aici, la Rio, ca să mă mărite cât mai repede cu putință, i-a spus Bel, strivind supărată o furnică cu talpa pantofului. Zgomotul automobilului pe alee le anunța că tatăl Mariei Elisa venise s-o ia. – Atunci, zise ea, ridicându-se și strângând-o pe Bel la piept, ne vedem joi, la bal? – Da. – Adeus, Bel! și-a luat rămas-bun Maria Elisa, îndreptându-se spre poartă. Și nu te teme, îți promit că voi găsi eu o soluție. Rămasă singură, Bel visa la domul și la fântâna lui Neptun din Florența. Dintre toate lecțiile predate de Senhora Santos, cea de istoria artei fusese preferata ei. Mai mult, fusese angajat și un pictor care să o învețe să deseneze și să picteze. Acele după-amiezi petrecute într-un atelier spațios de artă, la Escola Nacional de Belas Artes, fuseseră unele dintre cele mai plăcute momente de când se mutaseră în oraș. Artistul plastic respectiv era și sculptor și o învățase cum să modeleze lutul. Bel își amintea cu plăcere pământul umed și moale din mâinile ei, permițându-i să îl modeleze. – Ai talent! o lăudase el, când văzuse ceea ce ea considera a fi o lamentabilă versiune a lui Venus din Milo. Dar, indiferent dacă avea talent sau nu, Bel se îndrăgostise de atmosfera din atelier și, după ce lecțiile se terminaseră, îi lipseau foarte mult. A auzit-o pe Loen strigând-o de pe terasă, ceea ce însemna că Madame Duchaine venise să-i facă ultima probă la rochia de bal. Alungând gândurile legate de o eventuală călătorie în Europa, Bel s-a ridicat în picioare și a pornit prin grădina luxuriantă, apoi a intrat în casă. Capitolul 14 În dimineața aniversării celor optsprezece ani de la nașterea ei, Bel s-a trezit în zgomot de tunete, văzând nori negri amenințători la orizont. Din câte se pare, urma să se dezlănțuie o furtună, cerul fiind despicat de nenumărate fulgere. Apoi, dintr-odată, o ploaie torențială a început să cadă peste Rio, udându-i până la piele pe nefericiții săi locuitori. În timp ce Gabriela se agita prin dormitor, anunțându-i lui Bel programul stabilit pentru ziua aceea, s-a întors și ea spre geam, studiind cerul. – Să ne rugăm ca norii să se scuture înainte de bal, și ploaia să contenească înainte de sosirea oaspeților. Închipuie-ți ce dezastru ar fi, când vei coborî din automobil, în fața hotelului, frumoasa ta rochie să fie stropită cu noroi. Mă duc la capelă să-l implor pe bunul Dumnezeu să lase ploaia să cadă în timpul zilei, apoi să apară soarele, să usuce bălțile. Haide, Senhorita Izabela, părinții te așteaptă la micul dejun. Tatăl tău vrea să-ți vorbească înainte să plece la serviciu. E o zi foarte specială pentru noi toți. Deși o iubea mult pe Gabriela, Bel își dorea pentru a mia oară ca Loen să fi fost prezentă alături de ea în acea zi, ca s-o mai calmeze. Peste zece minute, intra în sufragerie. Antonio s-a ridicat imediat de la masă cu brațele întinse spre ea. – Scumpa mea fiică! De astăzi ești o femeie matură și sunt deosebit de mândru de tine. Vino să-ți îmbrățișezi tatăl! Bel s-a aruncat în brațele lui puternice, protectoare, simțind mirosul atât de cunoscut al apei de colonie și al uleiului de păr folosite de el. – Acum, sărut-o pe mama ta și, pe urmă, îți dăm cadoul nostru. – Piccolina, a alintat-o Carla, uitând să se mai controleze. S-a ridicat și ea și și-a sărutat fiica foarte drăgăstos, după care s-a dat un pas înapoi ca s-o admire. Doamne, cât ești de frumoasă! – O moștenire de la iubita ei mamă, a intervenit Antonio, aruncându-i o privire plină de afecțiune soției. Bel zărea lacrimi în ochii tatălui ei. Nu se întâmpla prea des să-și vadă tatăl atât de emoționat, și un astfel de moment îi amintea de vremurile când erau o simplă familie de italieni, înainte ca Pai să devină foarte bogat. Gândul acesta a mâhnit-o profund. – Vino să vezi ce ți-am cumpărat! Antonio a întins mâna spre scaunul de lângă el, ridicând două cutii împachetate în catifea. Ia te uită! i-a zis, deschizând capacul celei mai mari. Și astea! i-a prezentat el și conținutul celei de-a doua cutii. Copleșită, Bel avea acum în fața ochilor un superb colier din smaralde și o pereche de cercei asortați. – Pai! Meu Deus! Sunt extraordinare. Bel s-a aplecat și, cu aprobarea tatălui ei, a scos colierul de pe căptușeala din mătase. Era din aur masiv, cu smaralde din ce în ce mai mari, o piatră mare, superbă, strălucind în centrul decolteului. – Pune-l la gât! a îndemnat-o tatăl ei, făcându-i semn Carlei să i-l prindă la spate. Degetele lui Bel mângâiau pietrele prețioase, netede și reci. – Cum arăt? – Înainte să te uiți în oglindă ar trebui să-ți pui și cerceii, i-a spus Antonio, și Carla a ajutat-o să-și agațe la urechi pietrele delicate, în formă de lacrimă. – Ei, acum poți să te uiți! Antonio a prins-o de umeri, împingând-o spre oglinda înaltă de lângă bufet. Arăți minunat! a exclamat el încântat, în timp ce studia reflexia fiicei sale, bijuteriile fiind puse în valoare de tenul ei perfect și de gâtul elegant. – Pai, cred că au costat o avere. – Sunt smaralde din minele de la Minas Gerais, și eu le-am ales pe cele mai frumoase dintre ele. – Și, querida, rochia ta de bal, din mătase brodată cu fir verde, a fost special aleasă ca să se asorteze cu ele, i-a explicat Carla. – Diseară, nici o altă femeie nu va purta bijuterii mai frumoase sau mai scumpe decât ale tale, a declarat mândru Antonio. Chiar dacă ar purta bijuteriile coroanei portugheze. Dintr-odată, Bel a simțit cum toată bucuria de moment, prilejuită de cadoul primit, i se risipește. Studiindu-se în oglindă, Bel își dădea seama că acesta nu avea nimic de-a face cu dorința lui Antonio de a-i face ei o bucurie, ci era un alt mod de a-i impresiona pe oamenii importanți, invitați la petrecerea ei. Acum, pietrele verzi strălucitoare de la gât i se păreau vulgare, ostentative… ea nu era nimic altceva decât o altă cale ca el să-și etaleze opulența. Ochii i s-au umplut de îndată de lacrimi. – O, querida, nu plânge! a intervenit Carla. Știu că ești copleșită, dar nu trebuie să-ți strici ziua. Bel și-a lăsat fruntea pe umărul mamei sale, simțindu-se copleșită de un sentiment de teamă. Bel își amintea de balul de ziua ei de la Copacabana Palace – seara în care ea și, mult mai important, tatăl ei pătrundeau în înalta societate din Rio – ca de un album plin cu tot felul de fotografii. Se părea că rugăciunile Gabrielei fuseseră ascultate, pentru că, după ce turnase cu găleata toată după-amiaza, pe la ora patru, după ce Bel se îmbăiase, și coafeza îi prinsese părul des și lucios în vârful creștetului, ploaia se oprise ca prin farmec. Mici smaralde – un alt dar de la tatăl ei – i-au fost prinse în coc. Iar rochia din satin, comandat de la Paris, croită de Madame Duchaine, îi scotea în evidență sânii, șoldurile înguste și talia subțire, venindu-i perfect. Când a sosit la hotel, la brațul lui Antonio, asupra lor s-a năpustit o mulțime de fotografi, bineînțeles plătiți de tatăl ei. Blițurile aparatelor aproape o orbeau. Râuri de șampanie au curs toată noaptea precum apa din fântâna instalată în mijlocul salonului, și caviarul beluga, importat din Rusia, putea fi mâncat cu lingura, de parcă ar fi fost salgadinhos ieftine de la colț de stradă. După un dineu extravagant cu homar thermidor și cele mai bune vinuri franțuzești, pe terasă a început să cânte cea mai în vogă orchestră de dans din Rio. Imensul bazin fusese acoperit pentru ca oaspeții să poată dansa sub cerul înstelat. Antonio refuzase categoric muzica samba care, deși tot mai populară, era considerată muzica săracilor din Rio. Totuși, la sfatul Senhorei Santos, permisese câteva melodii ritmate de maxixe, considerate foarte șic în cluburile sofisticate din Paris și New York. Bel își amintea cum dansase cu mai mulți bărbați, deși atingerea lor i se părea la fel de nesemnificativă ca înțepătura unui țânțar alungat degrabă. La un moment dat, l-a văzut pe Antonio venind spre ea, însoțit de un tânăr. – Izabela, vreau să-ți fac cunoștință cu Gustavo Aires Cabral. Este un vechi admirator al tău și ar dori să-i acorzi un dans. Bel și-a dat imediat seama, după nume, că bărbatul scund și palid din fața ei era reprezentantul uneia dintre cele mai distinse familii aristocratice din Brazilia. – Sigur că da! a acceptat ea supusă, coborându-și privirea. Senhor, îmi faceți o mare onoare. Nu putea să nu remarce însă că Gustavo era atât de scund încât ochii lui abia dacă ajungeau la același nivel cu ai ei, și, când s-a aplecat să-i sărute mâna, a observat că avea și un început de chelie în vârful capului. – Senhorita, unde te-ai ascuns până acum? i-a murmurat la ureche, în timp ce o conducea pe ringul de dans. Ești, categoric, cea mai frumoasă femeie din Rio. Pe când dansau, Bel era conștientă că tatăl ei îi studia de la distanță cu un zâmbet satisfăcut pe față. Mai târziu, când a fost adus tortul aniversar, cu zece etaje, și toată lumea a fost servită cu încă un pahar de șampanie, s-a auzit o bubuitură înfundată. La fel ca toți cei prezenți, a întors și ea capul în direcția din care venea zgomotul, zărind o ambarcațiune plutind aproape de mal; de la bordul acesteia, erau lansate focuri de artificii în toate culorile curcubeului, luminând feeric cerul orașului. Oaspeții erau foarte încântați de acel spectacol. Dar, avându-l pe Gustavo lipit de umărul ei, Bel a reușit doar să schițeze un fals zâmbet de recunoștință. A doua zi, Bel s-a trezit la ora unsprezece și, după ce i-a scris lui Loen – știind cât de dornică era să afle vești despre bal –, a ieșit din dormitor și a coborât scara. Părinții ei veniseră acasă abia după orele patru dimineața, și acum luau micul dejun cu ochii cârpiți de somn. – Ia te uită cine-a intrat! i-a atras Antonio atenția soției sale. Nou încoronata prințesă a orașului! – Bună dimineața, Pai! Bună dimineața, Mãe! i-a salutat ea, așezându-se la masă. Numai o cafea, te rog, i-a cerut ea servitoarei. – Cum te simți, draga mea? – Un pic obosită. – Poate ai băut puțin mai multă șampanie aseară, a insinuat Antonio, adăugând: Eu, sigur, am făcut-o. – Nu, am băut doar un pahar toată seara. Pur și simplu mă simt obosită, atâta tot. Dar, Pai, azi nu te duci la birou? – Nu. O dată în viață voi întârzia și eu. Ia uite aici! i-a atras el atenția, împingând spre ea o tavă cu un morman de plicuri. Mulți oaspeți s-au grăbit să ne trimită mulțumirile lor pentru petrecere și să te invite la prânzuri și cine. E și o scrisoare care ți-e adresată ție, personal. Sigur că n-am citit-o, dar știi cine ți-a trimis-o, după sigiliul de pe spate. Izabela, deschide-o, te rog, și spune-le și părinților tăi ce scrie în ea. Antonio i-a dat plicul, și Bel a observat sigiliul lui Aires Cabral pe spate. L-a deschis și a citit repede cele câteva rânduri așternute pe hârtia groasă, scumpă. – Ei bine?! și-a manifestat Antonio nerăbdarea. – Este de la Gustavo Aires Cabral, îmi mulțumește pentru seara trecută și speră să ne vedem în curând. Antonio a bătut încântat din palme. – Izabela, cât ești de deșteaptă! Gustavo e descendentul ultimului rege al Portugaliei și are unul dintre cei mai grozavi arbori genealogici din Rio. – Și când te gândești că i-a scris fiicei noastre! a exclamat Carla, emoționată. Văzând entuziasmul ce anima chipurile părinților ei, Bel a oftat: – Dar, Pai, Gustavo mi-a trimis doar o scrisoare de mulțumire pentru petrecere. Nu mă cere în căsătorie. – Nu, querida, dar s-ar putea s-o facă într-o zi, i-a zâmbit tatăl ei. L-am văzut că era lulea după tine. Ba chiar mi-a mărturisit asta. Și de ce n-ar fi? Antonio a ridicat de pe masă Jornal do Brasil pe a cărui primă pagină era fotografia lui Bel, radioasă, sosind la bal. Princesa mea, ai devenit faimoasă. Viețile noastre vor fi foarte diferite de acum înainte. Într-adevăr, în următoarele câteva săptămâni, odată cu apropierea Crăciunului, petrecerile s-au ținut lanț. Bel aproape că nu mai atingea pământul cu picioarele. Madame Duchaine a fost chemată înapoi pentru a croi o sumedenie de rochii de seară pentru petreceri dansante, spectacole de operă și dineuri, unde era invitată Bel. Pregătită perfect de Senhora Santos, Bel se achita cu mult aplomb de sarcinile ei. Gustavo Aires Cabral, poreclit în secret de ea și de Maria Elisa „dihorul“, din pricina asemănării fizice cu animalul respectiv și a obiceiului acestuia de a-și băga nasul peste tot, era prezent la multe dintre acele petreceri. În seara premierei operei Don Giovanni, la Teatrul Municipal, când a întâlnit-o în foaier, a insistat pe lângă ea să meargă la pauză în loja familiei, ca s-o prezinte oficial părinților săi. – Ar trebui să fii mândră, i-a spus Maria Elisa, făcându-i cu ochiul după ce Gustavo a plecat de lângă ele, sorbind dintr-o cupă de șampanie prin mulțimea din foaier, înainte să se ridice cortina. Părinții lui sunt priviți ca niște regi în Rio. Sau, mai bine zis, a chicotit ea, se poartă ca atare. Așa se face că atunci când Bel a fost condusă în loja lor, a făcut o reverență de parcă s-ar fi aflat în fața unei perechi regale. Mama lui Gustavo, Luiza Aires Cabral, strălucind de diamante și emanând un aer de superioritate, a analizat-o cu niște ochi reci. – Senhorita Bonifacio, ești cu adevărat frumoasă, după cum toți sunt de părere, i s-a adresat ea în final cu amabilitate. – Vă mulțumesc, a răspuns Bel scurt. – Părinții tăi sunt și ei cu tine aici? Nu cred că am avut plăcerea săi cunoaștem. – Nu, nu au venit. – Am înțeles că tatăl tău are mai multe plantații de cafea pe lângă São Paulo? i s-a adresat tatăl lui Gustavo, Maurício, arătând ca o versiune mai vârstnică a fiului său. – Da, senhor, așa este. – Și, desigur, așa s-a îmbogățit. S-au făcut mulți bani în zona aceea, a remarcat sec Luiza. – Da, senhora, a confirmat Bel, înțelegând și aluzia disprețuitoare din spatele acelei afirmații. – Ei bine, a intervenit Maurício grăbit, aruncându-i o privire mustrătoare soției sale, intenționăm să-i invităm la un prânz. – Sigur, l-a aprobat Senhora Aires Cabral, după care și-a îndreptat atenția spre persoana de lângă ea. – Cred că te-au plăcut, i-a spus Gustavo, conducând-o înapoi în loja ei. – Serios?! s-a mirat Bel, care avea o cu totul altă impresie. – Da. Ți-au pus tot felul de întrebări și s-au arătat interesați. Ăsta e un semn bun. Le voi aduce aminte să respecte promisiunea de a-i invita la prânz pe părinții tăi. Însă Bel i-a mărturisit Mariei Elisa, mai târziu, că spera din tot sufletul ca Gustavo să dea uitării acea promisiune. Dar invitația a sosit în scurt timp, cei trei membri ai familiei Bonifacio fiind invitați la un prânz acasă la Aires Cabral. Carla se tot tânguia că nu știa ce rochie să poarte pentru acea ocazie, probând toaletă după toaletă. – Mãe, te rog, e doar un prânz, a încercat Bel s-o calmeze. Sunt sigură că gazdelor nu le va păsa deloc ce porți tu. – Te contrazic, draga mea. Nu-ți dai seama că ne-au chemat să ne inspecteze? Un singur cuvânt din partea Luizei Aires Cabral, și ușile care ți s-au deschis atât de ușor până acum se vor închide imediat. Bel a ieșit din camera mamei cu un oftat. Ar fi vrut să strige în gura mare că nu conta oricum părerea celor din familia Aires Cabral, pentru că ea nu se va lăsa vândută ca o halcă de carne. – Te măriți cu el, dacă te cere? a întrebat-o Maria Elisa în acea după-amiază, după ce Bel i-a spus că primiseră invitația. – Doamne sfinte! De-abia dacă îl cunosc. Și, în afară de asta, sunt sigură că părinții lui își doresc o prințesă portugheză pentru moștenitorul lor, nu pe fiica unor imigranți italieni. – S-ar putea să ai dreptate, dar tata zice că au probleme cu banii. La fel ca alte vechi familii de aristocrați, au făcut avere de pe urma minelor de aur din Minas Gerais, dar asta se întâmpla acum două sute de ani. După ce sclavia a fost abolită, plantațiile de cafea au început să decadă. Tata mai zice că ei n-au reușit să-și revină și averea li s-a cam dus pe copcă. – Cum poți susține că au sărăcit, când locuiesc într-una din cele mai frumoase case din Rio, și mama lui Gustavo e acoperită de bijuterii? – Bijuteriile sunt moșteniri de familie, și conacul lor n-a mai văzut vreo zugrăveală în ultimii cincizeci de ani. Pai a fost chemat să facă o evaluare, pentru că necesită reparații. Mi-a spus că pereții din băi sunt năpădiți de mușchi. Dar, când i-a prezentat Pai devizul de raparații, Senhor Aires Cabral l-a trimis afară pe ușă val-vârtej. Te asigur că numai numele a rămas de ei, averea le-a secat de mult. Pe de altă parte, tatăl tău e foarte bogat. Maria Elisa i-a aruncat o privire lui Bel. De fapt, vei înțelege singură cum stau lucrurile. – Chiar dacă mă cere de nevastă, ai mei nu mă pot forța să mă mărit cu el. Nu vor dori să fiu condamnată la nefericire. – Eu cred că va trebui să-l convingi pe tatăl tău. Pentru el, ar fi un vis devenit realitate ca tu să porți numele de Aires Cabral, la fel și nepoții lui. Oricine vede potrivirea perfectă dintre voi doi: tu ai frumusețe și bogăție, Gustavo, ascendență nobiliară. Chiar dacă Bel alungase mereu din minte acest scenariu, cuvintele amicei sale o convinseseră. – Dumnezeu să mă aibă în pază! a oftat ea. Ce pot face? – Nu știu ce să-ți spun, Bel, chiar nu știu. Bel a schimbat repede subiectul, încercând să scape de sentimentul de disperare ce începea să pună stăpânire pe ea. – Tu când pleci în Europa? – Peste șase săptămâni. Sunt atât de încântată. Pai ne-a rezervat deja cabinele pe vaporul cu care vom traversa oceanul până în Franța. – Maria Elisa… Bel i-a prins strâns mâna prietenei sale. Te implor, întreabă-l pe tatăl tău dacă n-ar vrea să vorbească cu tatăl meu, să mă lase să vă însoțesc la Paris. Roagă să-l convingă pe Pai că această călătorie este necesară pentru educația mea, dacă vrea să găsesc o partidă bună pentru căsătorie. Dacă nu fac ceva acum, ai dreptate: mă vor mărita cu Gustavo peste câteva luni. Te rog, ajută-mă să scap! – Liniștește-te! În ochii căprui ai Mariei Elisa se oglindea deznădejdea lui Bel. Voi vorbi cu Pai, să văd ce pot să fac. Deși s-ar putea să fie deja cam târziu. Faptul că familia Aires Cabral v-a invitat deja acasă la ei mă face să cred că cererea în căsătorie este iminentă. – Dar am doar optsprezece ani! Sunt prea tânără ca să mă mărit. Bertha Lutz ne îndeamnă să luptăm pentru independența noastră, să ne câștigăm singure existența, ca să nu ne mai lăsăm vândute ca la licitație. Tot mai multe femei i se alătură, pentru că vor egalitate în drepturi. – Da, Bel, așa este, dar tu nu ești ca acele femei. Maria Elisa i-a prins mâna, încercând s-o mai aline. Îți promit că voi vorbi cu Pai, să vedem dacă te putem răpi măcar câteva luni. S-ar putea să nu mă mai întorc niciodată, și-a pus Bel în gând. Ziua următoare, Bel, împreună cu părinții ei, au mers cu automobilul spre A Casa das Orquídeas, reședința familia Aires Cabral. Carla s-a așezat lângă ea, astfel că Bel o simțea cât era de tensionată. – Serios, Mãe, este doar un prânz. – Știu, querida, i-a răspuns Carla cu ochii ațintiți în față, în timp ce șoferul trecea prin porțile înalte din fier forjat, oprind pe aleea din fața impunătorului edificiu cu ziduri albe. – Este o proprietate impresionantă, a remarcat Antonio, când au coborât din automobil și au urcat treptele spre ușa de la intrare. Totuși, în pofida dimensiunilor uriașe ale casei și a arhitecturii ei clasice, elegante, Bel nu putea să își scoată din minte cuvintele Mariei Elisa, despre faptul că grădinile nu arătau prea îngrijite și vopseaua se cojea de pe pereți. Le-a deschis o slujnică și au fost conduși într-un salon auster, înțesat cu mobilă veche. Bel simțea mirosul de igrasie ce plutea în aer și, în ciuda căldurii de afară, a simțit că o ia tremuratul. – O anunț pe Senhora Aires Cabral că sunteți aici, le-a spus slujnica, invitându-i să ia loc. După ce s-au așezat, li s-a părut că au așteptat o veșnicie până ce Gustavo a apărut în sfârșit în salon. – Senhora și Senhor Bonifacio și Senhorita Izabela, mă bucur mult că ați acceptat invitația noastră. Părinții mei întârzie puțin. Gustavo a dat mâna cu Antonio și a sărutat-o pe cea a Carlei. Pe urmă, a prins-o pe Bel de mână. – Izabela, trebuie să-ți spun că azi ești foarte frumoasă. Doriți niște băuturi răcoritoare până apar părinții mei? După zece minute de conversație încordată, Senhora și Senhor Aires Cabral au intrat și ei în salon. – Îmi cer scuze, dar am avut niște afaceri presante de familie, li s-a adresat Senhor Aires Cabral. Să mergem în sufragerie! Au intrat într-o încăpere exagerat de mare, dominată de o masă elegantă, din mahon, pentru patruzeci de invitați. Dar, când Bel și-a ridicat privirea către tavan, a observat că stucatura era brăzdată de crăpături adânci. – Te simți bine, Senhorita Izabela? a întrebat-o Gustavo, așezat alături de ea. – Da, mulțumesc. – Foarte bine. Bel se chinuia să scornească un subiect de conversație. – De când locuiește familia ta în această casă? a reușit să-l întrebe în final. – De două sute de ani, i-a răspuns Gustavo. Cred că totul a rămas neschimbat, a adăugat el cu un zâmbet. Uneori, mi se pare că trăiesc într-un muzeu, totuși unul foarte frumos. – Da, foarte frumos. – Ca tine, i-a spus Gustavo, curtenitor. În timpul mesei, ori de câte ori întorcea capul, Bel îl surprindea pe Gustavo cum o privește cu multă admirație, spre deosebire de părinții lui, care, după un schimb de politețuri cu membrii familiei Bonifacio, îi supuneau acum la un interogatoriu nemilos. Bel o vedea pe mama ei, vizavi, palidă și încordată. Totuși, după câteva pahare de vin, atmosfera a părut să se mai destindă, și mai cu seamă Gustavo discuta cu ea cu mai multă dezinvoltură decât până atunci. Astfel, Bel a aflat despre pasiunea lui pentru literatură și pentru muzica clasică și faptul că studiase filosofia greacă și istoria Portugaliei. Fără să fi muncit o zi în viața lui, Gustavo se dedicase preocupărilor culturale și, când aborda astfel de subiecte, părea că se trezește la viață. Având în vedere că și ea iubea artele, prânzul a decurs în continuare destul de plăcut pentru ea. – Cred că ești un erudit înnăscut, l-a complimentat Bel zâmbind, când s-au ridicat de la masă ca să servească cafeaua în salon. – Izabela, este foarte frumos din partea ta să-mi spui asta. Un compliment din partea ta valorează cât o mie făcute de alții. Și tu ai cunoștințe vaste în domeniul artelor. – Mi-am dorit mereu să vizitez Europa, să admir lucrările marilor maeștri, i-a mărturisit ea cu un oftat. Peste o jumătate de oră, cele două familii își luau rămas-bun. Pe când automobilul se îndepărta de conac, Antonio s-a întors încântat spre soția și fiica lui, așezate pe bancheta din spate. – Ei bine, nici că se putea mai bine. – Da, dragul meu, i-a răspuns Carla. Prânzul a fost un succes. – Dar casa… Doamne sfinte! Ar trebui rasă și reconstruită din temelii. Sau măcar restaurată… cu bani obținuți de pe plantațiile de cafea, le-a spus Antonio cu un zâmbet trufaș. Și preparatele servite la masă… am mâncat mult mai bine la un birt pe plajă. Carla, să-i inviți la cină săptămâna viitoare, să le arătăm noi cum se face. Să-i spui bucătăresei să facă rost de cea mai bună carne de vită și de pește, nu contează cât costă. – Da, Antonio. Când au sosit acasă, Antonio a plecat imediat, scuzându-se că are treburi la birou. Carla și Bel mergeau acum prin grădini spre casă. – Gustavo mi s-a părut destul de drăguț, s-a încumetat mama ei să remarce. – Da, așa este. – Bel, cred că știi că băiatul s-a îndrăgostit de tine? – Nu, Mãe, n-avea când. Azi a fost prima dată când am purtat o conversație mai serioasă. – L-am urmărit cum te privea la masă și pot să-ți spun că e topit după tine. Măcar asta mă face să fiu fericită, a spus Carla cu un oftat. Capitolul 15 – L-ai rugat pe tatăl tău să vorbească cu al meu despre excursia în Europa? a întrebat-o Bel, când Maria Elisa a venit la ea peste câteva zile. Era conștientă de disperarea din vocea ei. – Da, am vorbit cu el, i-a răspuns Maria Elisa, după ce s-au așezat pe scaune, în locul lor preferat din grădină. A spus că, dacă tatăl tău este de acord, va fi fericit să te luăm cu noi. Mi-a promis că va discuta cu el azi, când vine să mă ia. – Meu Deus! a exclamat Bel. Mă voi ruga să facă tot ce-i stă în putere ca să-l convingă pe Pai. – Dar, sinceră să fiu, Bel, din câte mi-ai povestit, mă tem că Gustavo e pe punctul să te ceară în căsătorie. Chiar dacă tatăl tău își dă acordul, logodnicul tău sigur se va opune, a conchis Maria Elisa, văzând îngrijorarea lui Bel. Ar fi atât de groaznic să te măriți cu el? Chiar tu mi-ai spus că Gustavo este un bărbat bun și inteligent. Ai locui într-una dintre cele mai frumoase case din Rio, și sunt sigură că tatăl tău o va renova conform gusturilor tale. Cu frumusețea ta și numele lui, vei trăi ca o regină aici. Multe fete și-ar dori o astfel de șansă. – Ce tot vorbești? Bel s-a întors furioasă spre amica ei, ochii ei negri scăpărând văpăi. Credeam că ești de partea mea. – Sigur că sunt, Bel, dar mă cunoști bine, sunt pragmatică și sunt înclinată să îmi urmez rațiunea, nu glasul inimii. Tot ce vreau să-ți spun e că ai putea avea o soartă mult mai vitregă. – Maria Elisa, a oprit-o Bel, dar nu-l iubesc! Sunt sigură că acest aspect contează cel mai mult. – Într-o lume ideală, da. Dar amândouă știm că așa ceva nu există. – Vorbești ca o babă, Maria Elisa. Categoric, și tu ai vrea să te îndrăgostești. – Posibil. Dar mai știu că dragostea este numai unul dintre aspectele care contează într-o căsnicie. Atât îți cer, să te gândești foarte bine, Bel, pentru că, dacă-l refuzi pe Gustavo, asta va însemna o lovitură teribilă pentru familia lui. Poate că nu mai sunt foarte bogați, dar dețin încă multă putere în această regiune. Și ți-ar face viața iad, ție și părinților tăi. – Bun, deci, dacă Gustavo mă cere, n-am încotro, trebuie să accept. Și atunci, ce-ar trebui să fac, să mă cațăr pe muntele Corcovado și să mă arunc de acolo? – Bel… Maria Elisa încerca s-o mai tempereze. Sunt sigură că există și alte căi. Însă trebuie să faci un mic compromis între dorințele tale și ale celorlalți. Bel o privea încordată pe Maria Elisa, în timp ce aceasta urmărea un colibri zburând printre copaci. Ca întotdeauna, era foarte calmă, ca un iaz, a cărui suprafață nu era tulburată de nimic. În schimb, ea se simțea ca o cascadă ce se rostogolește de pe munte, apa lovindu-se de stâncile de dedesubt. – Mi-aș dori să fiu ca tine, Maria Elisa. Tu ești cu picioarele pe pământ. – Nu, doar accept situația. Dar, Bel, recunoaște că nu sunt focoasă ca tine și nici la fel de frumoasă. – Nu vorbi prostii. Ești una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunosc, atât fizic, cât și sufletește. Bel s-a întins și a îmbrățișat-o. Îți mulțumesc pentru sfat și ajutor. Ești o adevărată prietenă. Peste o oră Heitor da Silva Costa, tatăl Mariei Elisa, și-a făcut apariția în dreptul ușii de la intrare la Mansao da Princesa. Slujnica ia deschis ușa, în timp ce Bel și Maria Elisa, ascunse în sufragerie, îl auzeau cum o întreabă dacă Antonio este acasă. Bel nu schimbase mai mult de câteva cuvinte amabile cu Senhor da Silva Costa, cu ocazia diferitelor evenimente sociale, dar îl plăcuse de cum îl văzuse. Îl găsea foarte chipeș, cu trăsăturile lui fine și ochii de un albastru-deschis, care parcă năzuiau să evadeze spre înălțimi. Poate, gândea ea, spre vârful muntelui Corcovado și spre figura monumentală a lui Hristos la care lucra. Bel a respirat ușurată când tatăl ei a deschis ușa biroului și l-a salutat pe Heitor cu multă căldură, deși oarecum surprins. Avea o speranță, pentru că știa că Antonio îl respecta mult pe Heitor, nu numai ca descendent dintr-o veche familie portugheză, dar și datorită proiectului Cristo, devenind recent un fel de celebritate locală. Cele două fete au auzit apoi ușa salonului închizându-se în urma celor doi. – Nu mai suport! a exclamat Bel, lăsându-se greu pe un scaun. Tot viitorul meu atârnă de această conversație. – Doamne, Bel, ești atât de melodramatică! Sunt convinsă că totul va fi în regulă. Douăzeci de minute mai târziu, încă agonizând din cauza suspansului, Bel a auzit ușa salonului cum se deschide și discuția dintre cei doi bărbați despre Cristo. – Anunță-mă când vrei să urci pe munte ca să vezi ce planuri am, îi spunea Heitor tatălui ei. Acum mă duc să o iau pe fiică-mea acasă. – Desigur, i-a răspuns Antonio, făcându-i semn slujnicei să o caute pe Maria Elisa. Senhor, mi-a făcut multă plăcere să te văd și își mulțumesc pentru oferta atât de amabilă. – Pentru nimic. Ah, iată-te, Maria Elisa! Trebuie să ne grăbim, fiindcă am o întâlnire la ora cinci. Adeus, Senhor Bonifacio! Pe când tatăl și fiica se pregăteau să iasă, Maria Elisa s-a întors spre Bel, aflată la capătul celălalt al coridorului, ridicând din umeri în semn că nu aflase încă deznodământul discuției dintre cei doi tați. Pe urmă, ușa de la intrare s-a închis în spatele lor. Bel l-a observat pe Antonio cum cade un minut pe gânduri înainte să se întoarcă în biroul lui. Zărind-o pe Bel, a scuturat din cap și a oftat din greu. – Citesc pe fața ta că erai la curent. – A fost ideea Mariei Elisa, a replicat Bel imediat. Mi-a cerut să o însoțesc, gândind că i-ar prinde bine compania unei prietene pe durata vizitei în Europa. Știi că are doi frați mai mici și… – Așa cum i-am spus lui Senhor da Silva Costa, și acum ți-o spun și ție, Izabela, nici nu se pune problema. – Dar de ce, Pai? Sigur că înțelegi că un tur prin Europa va contribui mult la educația mea. – N-ai nevoie de mai multă educație, Izabela. Am cheltuit mii de reais pentru asta și am fost răsplătit din plin. Ai prins în plasă cel mai mare pește. Amândoi știm că o cerere în căsătorie din partea lui Senhor Gustavo este iminentă. Așa că, spune-mi, de ce naiba aș fi de acord, în acest moment crucial, să pleci peste ocean, în Lumea Veche, când ești pe punctul de a fi încoronată ca regină a celei Noi? – Pai, te rog, eu… – Destul! Am încheiat orice discuție pe tema asta. Ne vedem la cină. Cu un suspin, Bel i-a întors spatele și a luat-o la goană prin bucătărie, spre partea din spate a casei, sub ochii plini de uluire ai personalului care pregătea masa de seară. A alergat apoi prin grădină și, fără să-i pese de rochie, a început să urce panta muntelui, acoperită cu vegetație luxuriantă, agățându-se de tulpinile și rădăcinile din cale. Când, după zece minute, a ajuns suficient de sus cât să nu fie auzită de cineva, s-a prăbușit pe solul cald, răcnind ca un animal sălbatic. După ce s-a mai scuturat de mânie și deznădejde, s-a rostogolit pe spate și a început să-și scuture țărâna de pe poalele rochiei de muselină. Și-a ridicat genunchii sub bărbie, strângându-i ferm cu brațele. Cu ochii spre Rio, splendida priveliște a calmat-o și mai mult. Vedea, printre altele, enclava de la Cosme Velho și piscul înalt, mărginit de nori, al muntelui Corcovado. În direcția opusă se afla o favela, un cartier cu case dărăpănate, locuit de cei mai săraci oameni. Briza îi aducea în urechi ritmurile de tobe care răsunau zi și noapte în acel loc, oamenii dansând samba ca să mai uite de viețile lor mizere. Gândul la ei a adus-o înapoi, cu picioarele pe pământ. Nu sunt nimic altceva decât o fată bogată și egoistă, răsfățată de soartă. Cum de mă pot purta astfel, când eu am tot ce vreau, iar cei de acolo, absolut nimic? Bel și-a plecat fruntea pe genunchi, cerându-și iertare în gând. Te implor, Fecioară binecuvântată, să-mi potolești focul din inimă, să fiu și eu precum Maria Elisa, pentru că asta nu va duce la nimic bun. Jur că, de acum înainte, voi fi recunoscătoare și-mi voi asculta părinții, se ruga ea din toată inima. Peste zece minute, Bel cobora panta abruptă a muntelui și intra în casă prin bucătărie, cu rochia plină de pământ și părul ciufulit, dar cu fruntea sus. Odată ajunsă în camera ei, i-a cerut slujnicei să-i umple cada cu apă caldă și, după ce s-a scufundat în ea, a decis ca, pe viitor, să fie o fiică ascultătoare… și o soție perfectă. În timpul cinei, nu a fost deschis subiectul călătoriei în Europa și, după ce s-a culcat, lui Bel i-a fost clar că acesta nu va mai fi adus în discuție vreodată. Capitolul 16 Două săptămâni mai târziu, cei trei membri ai familiei Aires Cabral participau la o cină grandioasă, organizată la Mansão da Princesa. Antonio s-a dat peste cap să-i impresioneze, vorbind întruna despre avântul fulminant al comerțului cu cafea, cererea pentru boabele magice crescând de la o lună la alta, atât în America, cât și în Brazilia. – Și noi am avut mai multe plantații de cafea lângă Rio, dar, după abolirea sclaviei, n-au mai fost rentabile, i-a spus tatăl lui Gustavo. – A, da. Eu pot spune că sunt foarte norocos că plantațiile mele sunt aproape de São Paulo, unde nu prea s-au folosit sclavi, a replicat Antonio. Și, desigur, pământul de acolo este mult mai fertil. Cred că noi producem cea mai bună cafea din lume. Veți constata asta când o vom servi după cină. – Da, cred că toți trebuie să ne adaptăm noilor împrejurări, a observat Maurício, înțepat. – Și să ne străduim să conservăm vechile valori și tradiții, a intervenit mama lui Gustavo. Bel o studia atent pe Luiza Aires Cabral, pe a cărei față rareori apărea vreun zâmbet. Fără îndoială fusese frumoasă în tinerețe, cu ochii aceia de un albastru pur și osatura fină. Totuși, amărăciunea care o măcina acum părea să alunge orice fel de șarm. Bel și-a jurat în gând ca, indiferent de turnura pe care o va lua viața ei, să nu-i împărtășească soarta. – Înțeleg că o cunoști pe fiica lui Heitor da Silva Costa, Maria Elisa, a întrebat-o încet Gustavo. Ești prietenă cu ea? – Da, sigur. – Săptămâna viitoare voi merge cu tata pe muntele Corcovado pentru ca Senhor da Silva Costa să ne arate ce planuri are. Pai face parte din Grupul Catolic care a venit pentru prima dată cu ideea amplasării unui monument al lui Cristo acolo sus. Aud că planurile lui Senhor da Silva Costa se schimbă regulat și nu-l invidiez pentru sarcina asumată. Muntele are peste șapte sute de metri înălțime. – N-am urcat niciodată până în vârf, deși locuim atât de aproape, ia spus Bel. Una dintre pante urcă chiar din spatele grădinii noastre. – Poate tatăl tău te va lăsa să vii cu noi. – Mi-ar plăcea mult, îți mulțumesc, i-a răspuns Bel pe un ton politicos. – Atunci, rămâne stabilit. Îl voi ruga mai târziu. După ce Bel s-a întors spre masă ca să-și mănânce deliciosul desert pudim de leite condensado, făcut cu lapte condensat și caramel, simțea încă ochii lui Gustavo ațintiți asupra ei. Peste două ore, după ce slujnica a închis ușa după oaspeții săi, Antonio s-a întors spre Carla și Bel, radiind de fericire. – Cred că i-am impresionat și mai cred că tu, princesa mea – a apucat-o pe Bel de bărbie –, vei primi marea veste de la Gustavo în curând. M-a întrebat dacă te las cu el pe muntele Corcovado, săptămâna viitoare. Este un loc perfect pentru ca un tânăr să ceară mâna unei fete, nu crezi? Bel a dat să protesteze, dar apoi și-a amintit jurământul pe care și-l făcuse. – Da, Pai, i-a spus, lăsându-și cu modestie privirea în jos. Mai târziu, când se urca în pat, dorindu-și ca Loen să fie acolo, să se sfătuiască cu ea, a auzit un ciocănit la ușă. – Intră! – Querida! Era Carla. Sper că nu te-am trezit din somn. – Nu, Mãe. Intră, te rog. A bătut apoi cu palma pe saltea, și mama ei s-a așezat, luându-i mâinile într-ale sale. – Izabela, te rog să nu uiți că ești mult iubita mea fiică și vreau să te întreb acum, pentru că, din câte se pare, Gustavo este pe cale să-ți ceară mâna, asta îți dorești? Reamintindu-și jurământul făcut, Bel ticluia în sinea ei ce răspuns să-i dea mamei. – Mãe, adevărul este că nu-l iubesc pe Gustavo. Și nici nu-mi plac părinții lui. Și tu știi că ne tratează de sus și că ar prefera o portugheză pentru singurul lor fiu. Dar Gustavo e drăguț și bun. Mai știu cât de fericiți veți fi tu și, mai ales, Pai. Așa că, dacă îmi va cere mâna, voi accepta bucuroasă, a încheiat Bel cu un mic oftat. – Bel, ești sigură? a insistat Carla, studiindu-și atent fiica. Indiferent ce vrea tatăl tău, eu, ca mamă, trebuie să știu ce simți cu adevărat. Ar fi un păcat teribil să duci o viață pe care nu ți-o dorești. Mai presus de orice, vreau să fii fericită. – Îți mulțumesc, Mãe. Sunt sigură că voi fi. – Bine atunci, a zis Carla după o pauză, cred că dragostea poate înflori între un bărbat și o femeie cu timpul. Crede-mă! Îți spun asta după ce m-am măritat cu tatăl tău. A făcut o grimasă. Și eu am avut îndoieli la început, dar acum, în ciuda tuturor defectelor lui, nu l-aș schimba pentru nimic în lume. Este foarte important ca un bărbat să iubească mai mult femeia, decât ea pe el. – De ce spui asta, Mãe? – Pentru că, draga mea, deși inimile femeilor pot fi schimbătoare și se pot îndrăgosti de mai multe ori, bărbații, deși par mai puțin sentimentali, odată ce se îndrăgostesc, o fac pentru totdeauna. Și cred că Gustavo te iubește de pe acum foarte mult. I se citește asta în ochi când se uită la tine. În felul ăsta, te asiguri că va rămâne alături de tine și nu va alerga după altele. Noapte bună, querida! i-a urat Carla lui Bel, sărutând-o. Bel a meditat mult timp la vorbele mamei după plecarea acesteia. Spera să nu se înșele. – Ești gata de plecare? – Da. Bel aștepta răbdătoare sub ochii scrutători ai părinților ei. – Princesa mea, ești atât de frumoasă! a exclamat Antonio plin de admirație. Ce bărbat ți-ar putea rezista? – Querida, ești emoționată? a întrebat-o Carla. – N-am nimic, urc pe muntele Corcovado cu Gustavo, atât și nimic mai mult, le-a răspuns Bel, încercând să-și ascundă iritarea crescândă. – Ei bine, a replicat Antonio, aproape sărind în picioare când a auzit clopoțelul de la ușă. Vom vedea! Uite c-a venit. – Mult noroc și Dumnezeu să te aibă în pază, draga mea! i-a urat Carla, sărutându-și fiica pe obraji. – Te așteptăm să ne dai marea veste, a strigat Antonio după ea, în timp ce slujnica o ajuta să-și prindă cu ace frumoasa pălărie din mătase, cumpărată special pentru acea ocazie. Gustavo o aștepta în dreptul ușii, cu statura lui pirpirie, dar elegant în costum crem din in, purtând pălărie de paie. – Senhorita Izabela, ești atât de frumoasă! Ne așteaptă șoferul nostru. Mergem? După ce s-au urcat în automobil și s-au așezat pe bancheta din spate, Bel și-a dat seama că Gustavo era mult mai emoționat decât ea. În cele trei minute, cât a durat ca să ajungă la stația decovilului de pe Corcovado, n-a scos un cuvânt. I-a deschis portiera și a ajutat-o să urce în unul din vagoane, două în total, atașate la spatele unei locomotive miniaturale cu aburi. – Sper să-ți placă priveliștea, deși nu e o călătorie prea confortabilă, a avertizat-o Gustavo. Trenul și-a început ascensiunea pe munte, înclinându-se atât de mult, încât Bel a trebuit să facă un efort ca să-și țină capul drept. La o hurducătură, Bel s-a prins instinctiv de umărul lui Gustavo, și el i-a cuprins imediat talia cu brațul. Era cel mai intim gest de până acum și, deși Bel nu simțea nici un fior, gestul nici nu-i repugna. De parcă ar fi avut un frate mai mare alături de ea. Zgomotul teribil făcea inutilă orice conversație, așa că Bel s-a mai relaxat, bucurându-se de vegetația luxuriantă din jur, o adevărată junglă citadină. Când trenul a tras în stație, Bel a simțit o ușoară dezamăgire. – E aici un loc de unde ai o priveliște excelentă a orașului, sau, dacă preferi, putem urca scările până în vârf, unde oamenii sapă deja la fundația statuii Mântuitorului Hristos, i-a propus Gustavo. – Sigur că vreau să urcăm în vârf, i-a zâmbit Bel, remarcând privirea lui aprobatoare. Așa că au început să urce nenumăratele trepte, sub soarele arzător, fiindu-le tot mai cald în hainele elegante cu care erau îmbrăcați. Nu trebuie să transpir, își spunea Bel, simțind deja cum lenjeria intimă i se lipește de trup. În final, au ajuns pe platoul din vârful muntelui. În fața lor au zărit un pavilion umbrit. La distanță, Bel îi putea vedea pe muncitori cum escavează bucăți mari de rocă cu ajutorul unor utilaje mecanice. Gustavo a prins-o de mână și a tras-o spre pavilion. – Senhor da Silva Costa ne-a explicat că oamenii trebuie să sape mult în adâncime ca să fie siguri că statuia nu se va prăbuși. Și, acum, a adăugat el, prinzându-i umerii și întorcând-o cu fața spre oraș, uităte acolo! În direcția cu pricina, Bel a zărit un acoperiș roșu, strălucitor, al unei clădiri impunătoare. – Nu este Parque Lage? – Da, și grădina botanică e extraordinară. Dar știi povestea casei respective? – Nu. – Nu cu mult timp în urmă, un brazilian s-a îndrăgostit de o italiancă, cântăreață de operă. Era disperat să se însoare cu ea și s-o aducă cu el la Rio, dar femeia, obișnuită să trăiască în Italia, nici nu voia să audă. Așa că el a întrebat-o ce-ar face-o să plece din prea iubita ei Romă. Răspunsul a fost că și-ar fi dorit un palazzo, la fel ca acelea din țara ei natală. Așa că, a continuat Gustavo zâmbind, i-a construit unul. S-au căsătorit, și ea s-a mutat la Rio și își duce în continuare viața între pereții frumosului ei palat. – Cât de romantic! a exclamat Bel, pe urmă s-a aplecat cât mai mult peste balustradă, admirând peisajul de dedesubt. Aproape instantaneu, un braț i s-a înfășurat protector în jurul taliei. – Ai grijă! N-am de gând să le spun părinților tăi că ai căzut din vârful muntelui Corcovado, i-a spus zâmbind. Izabela, vreau să știi că, dacă aș putea, ți-aș construi un palat la fel de frumos ca acela la care te uiți acum. Bel, încă aplecată peste balustradă, fără ca el să-i poată vedea fața, i-a răspuns: – Este foarte drăguț din partea ta, Gustavo, să-mi spui asta. – Este adevărat. Izabela… a început și a tras-o blând cu fața spre el. Cred că știi ce vreau să-ți cer. – Eu… Imediat, un deget i s-a lipit de buze. – Cred că cel mai bine ar fi să nu spui nimic deocamdată, altfel, îmi voi pierde curajul. Apoi, și-a dres vocea emoționat. Dat fiind că ești foarte frumoasă, înțeleg că, din punct de vedere fizic, eu nu sunt ceea ce meriți tu de la un soț. Amândoi știm că poți avea orice bărbat îți dorești. Toți bărbații din Rio sunt fermecați de tine, la fel ca mine. Dar vreau să-ți spun că eu apreciez la tine și alte calități decât prezența fizică. Gustavo a făcut o pauză, și Bel se gândea că ar trebui să-i dea o replică. A deschis gura, dar din nou degetul lui i-a pecetluit buzele. – Lasă-mă să termin, te rog! Din primul moment când te-am văzut la petrecerea ta, am știut că te vreau pentru totdeauna. L-am rugat pe tatăl tău să ne facă cunoștință, și restul poveștii îl cunoști. Sigur că, din punct de vedere pragmatic, trebuie să acceptăm amândoi faptul că, în aparență, legătura noastră pare a fi una din interes, familia ta fiind bogată, și a mea, aristocrată. Dar, Izabela, trebuie să-ți spun că, în ochii mei, căsnicia noastră nu va fi clădită pe aceste triste fundamente. Pentru că… Gustavo și-a plecat puțin fruntea, după care a privit-o drept în ochi… te iubesc. Bel citea sinceritatea din ochii lui. Chiar dacă știa că el o va cere în căsătorie în această zi, n-ar fi bănuit că va fi atât de mișcată de cuvintele și onestitatea lui. Și-a amintit vorbele mamei sale. Simțea că e cuprinsă de un val de compasiune față de Gustavo și de vinovăție, pentru că și-ar fi dorit să-i împărtășească simțămintele. În felul acesta, toate piesele din puzzle-ul existenței sale s-ar fi potrivit perfect. – Gustavo, eu… – Izabela, te rog! Îți promit că termin îndată. Înțeleg acum că tu nu nutrești aceleași sentimente față de mine. Dar cred că-ți pot da multe motive pentru a te bucura din plin de viață. Și mai sper că, într-o zi, mă vei iubi și tu, măcar puțin. Bel s-a uitat în jur, observând că nu mai era nimeni în afară de ei în pavilion. – Dacă îmi este de vreun ajutor, a adăugat Gustavo, l-am văzut pe Senhor da Silva Costa, în urmă cu trei zile, și el mi-a spus cât de mult ți-ai dori o călătorie în Europa, împreună cu familia lui. Izabela, vreau să te duci. Dacă accepți să ne logodim imediat și-mi promiți că ne căsătorim când te întorci din Europa, atunci îl voi convinge pe tatăl tău că o călătorie în scopuri culturale în Lumea Veche este necesară pentru ca tu să-mi fii o soție potrivită. Bel îl privea mută de uimire. – Ești foarte tânără, querida. Nu trebuie să uiți că eu sunt mai mare cu zece ani decât tine, i-a mai spus Gustavo, mângâind-o pe obraz. Vreau să-ți lărgești orizontul, așa cum am făcut și eu când eram de vârsta ta. Ce răspuns îmi dai? Bel știa că trebuia să-i răspundă pe loc. Gustavo îi oferea un vis devenit realitate. Un cuvânt al lui îi permitea să aibă ce-și dorea mai mult, și anume libertatea de a călători dincolo de limitările stricte din Rio. Prețul era mare, dar oricum era pregătită să-i accepte propunerea. – Gustavo, este foarte generos din partea ta. – Sigur că nu sunt prea fericit de acest aranjament, draga mea Izabela. Îmi vei lipsi teribil, dar sunt conștient, totodată, că nu poți ține păsările frumoase închise în colivie. Dacă le iubești, trebuie să le lași să zboare. Gustavo i-a prins mâinile într-ale sale. Evident că aș fi preferat să te însoțesc. De fapt, chiar m-am gândit că ar fi grozav să-ți ofer o călătorie în Europa în luna noastră de miere. Dar adevărul este că, în acest moment, pur și simplu nu dispun de fondurile necesare. Și, în plus, părinții mei au nevoie de mine aici. Așa că, ce părere ai? – Gustavo, ești sigur că părinții și societatea din Rio vor fi de acord cu acest plan? Dacă ne logodim, n-ar fi normal să rămân aici până ne căsătorim? – În Lumea Veche, de unde vin părinții mei, este destul de normal ca o tânără de familie bună să se culturalizeze înaintea măritișului. Sunt sigur că vor fi de acord. Deci, querida Izabela, nu mă mai lăsa să aștept, nu mai suport acest chin. – Cred că… Bel a respirat adânc. Spun da. – Meu Deus! Mulțumesc Domnului! a exclamat el ușurat. Și acum, îți ofer acest dar. Gustavo a scos din buzunarul de la piept o cutiuță îmbrăcată în piele. Inelul face parte din bijuteriile noastre de familie. Legenda spune că a fost purtat de verișoara împăratului Dom Pedro, când s-a logodit. Bel se uita uluită la diamantul minunat încadrat de două safire. – Este foarte frumos, a declarat ea sincer. – Piatra din centru este foarte veche, a fost găsită în mina Tejuco, iar aurul provine din Ouro Preto. Pot să ți-l pun pe deget? Se potrivește perfect, s-a grăbit el să adauge. Și, acum, te însoțesc acasă, ca să le cer oficial părinților mâna ta. – Bineînțeles. După ce i-a pus simbolul de logodnă pe inelarul mâinii drepte, Gustavo i-a spus: – Poate va trebui puțin modificat ca să nu-ți alunece de pe degetul tău subțire și frumos. Apoi i-a sărutat mâna. Draga mea Izabela, vreau să-ți spun că primul lucru pe care l-am remarcat au fost mâinile tale superbe. În timp ce-i mărturisea acest lucru, îi săruta fiecare deget în parte. – Obrigada. Apoi Gustavo i-a scos inelul de pe deget și l-a așezat înapoi în cutiuță. – Să ne grăbim, pentru că, seara, trenul nu mai circulă și riscăm să rămânem aici. Nu cred că tatăl tău s-ar bucura. – Nu, a replicat ea. Au coborât treptele, ținându-se de mână până la micuța stație. În secret, Bel era conștientă că acum, că pusese mâna pe un „prinț“, tatăl ei ar fi fost gata să accepte orice. Când au ajuns acasă, Bel a dispărut imediat în camera ei, în timp ce Gustavo a rămas să discute cu Antonio. Aștepta tensionată pe marginea patului, făcându-i semn slujnicei, care o întreba dacă dorește să se schimbe, să o lase în pace. Se simțea cuprinsă de nesiguranță, dar și de extaz, în egală măsură. Încerca să deslușească motivul pentru care Gustavo luase decizia de a o încuraja să facă călătoria în Europa. Poate era și el mulțumit să mai amâne căsătoria? Poate că bietul Gustavo era la fel de presat de părinții lui cum era și ea de tatăl ei? Deși afecțiunea pe care o citise pe chipul lui, când o ceruse, părea să fie sinceră… Gândurile i-au fost întrerupte de sosirea slujnicei, care radia de fericire. – Tatăl tău te cheamă jos. Mi-a spus să servesc cea mai bună șampanie. Felicitări, senhorita! Sper să fii fericită și Sfânta Fecioara să te binecuvânteze cu mulți copii. – Îți mulțumesc, Gabriela! i-a zâmbit Bel, în timp ce ieșea din cameră, coborând cu pas ușor scările și, urmând zgomotul vocilor, s-a îndreptat spre salon. – Iat-o aici, viitoarea mireasă! Vino, sărută-ți tatăl, princesa mea, și află că v-am dat binecuvântarea. – Mulțumesc, Pai! i-a spus Bel în timp ce el o săruta pe obraji. – Izabela, draga mea, să știi că sunt cel mai fericit tată din lume la ora actuală. – Iar eu cel mai fericit bărbat din Rio, a intervenit Gustavo. – Uite că a venit și mama ta, să-i dăm marea veste, a adăugat Antonio cu ochii spre Carla. Felicitările reciproce au continuat, apoi a sosit șampania și toți patru au toastat pentru fericirea și sănătatea viitorului cuplu. – Totuși, senhor, sunt puțin îngrijorat că dorești s-o vezi plecată la mii de kilometri depărtare înaintea perfectării căsătoriei, i s-a adresat Antonio lui Gustavo cu o ușoară încruntare a sprâncenelor. – Așa cum v-am spus, Bel este încă foarte tânără și cred că o vizită în Europa o va ajuta să se maturizeze. Toate impresiile pe care le va acumula în această călătorie ne vor prilejui conversații mai interesante la bătrânețe. Gustavo i-a zâmbit lui Bel și i-a făcut cu ochiul. – Ei bine, nu știu ce să zic, a replicat Antonio. Deși presupun că va profita de ocazie ca să viziteze cele mai grozave saloane de modă din Paris pentru a-și comanda rochia de mireasă. – Sigur că da. Și la fel de convins sunt că va arăta perfect indiferent de rochia pe care o va alege. Și, acum – Gustavo și-a terminat șampania – trebuie să-mi iau rămas-bun, ca să le dau fericita veste și părinților mei. Deși sunt sigur că nu vor fi surprinși, a adăugat el cu un zâmbet. – Sigur că da. Înainte ca logodnica ta să plece, vom organiza petrecerea de logodnă. Poate la Copacabana Palace, unde ai cunoscuto. Antonio nu-și putea stăpâni un zâmbet larg, cu gura până la urechi. Vom publica anunțul la rubrica mondenă a tuturor ziarelor, a adăugat el în timp ce-l conducea pe Gustavo spre ușa de la intrare. – Sunt bucuros să las toate aranjamentele în mâinile viitorilor mei socrii, a spus el. Pe urmă, i-a prins mâna lui Bel și a sărutat-o. Noapte bună, Izabela, și îți mulțumesc pentru că ai făcut din mine un bărbat foarte fericit. Antonio a așteptat până când automobilul lui Gustavo a dispărut din raza vizuală și, pe urmă, a săltat-o pe Bel în brațe, învârtind-o prin casă așa cum obișnuia pe când era copil. – Princesa mea, ai reușit! Bravo nouă! A așezat-o apoi pe Bel pe un scaun și s-a dus spre soția lui s-o îmbrățișeze. Carla, tu nu ești la fel de încântată? – Sigur că da. Atât timp cât Bel e fericită, consider că am primit o veste minunată. Antonio o studia pe Carla îndeaproape, și pe fața lui se putea citi îngrijorarea. – Querida, te simți bine? Ești foarte palidă. – Mă doare capul, atâta tot. Și acum – Carla se silea să zâmbească – mă duc să-i spun bucătăresei să pregătească ceva special pentru cină. Bel a fugit după mama ei, pe coridor, unul dintre motive fiind și acela de a mai scăpa de euforia debordantă a tatălui ei. – Mãe, te bucuri pentru mine? – Sigur că da, sunt fericită, Izabela. – Dar te simți bine? – Da, querida. Du-te sus și îmbracă-te cu o rochie frumoasă pentru această cină deosebită. Capitolul 17 Următoarele săptămâni au zburat pe nesimțite, înalta societate din Rio sărbătorind logodna lui Bel cu Gustavo. Cele mai bogate și aristocratice familii parcă doreau să fie părtașele acestei povești de dragoste, ca și cum Gustavo ar fi fost prințul lor moștenitor, și frumoasa Bel, viitoarea lui soție. Antonio jubila când el și Carla primeau invitații la petreceri și dineuri în case al căror prag nu-l pășiseră până atunci. Bel avea puțin timp la dispoziție ca să se gândească la călătoria în Europa, deși rezervarea pe vapor fusese făcută, iar Madame Duchaine, chemată să-i alcătuiască lui Bel o garderobă potrivită pentru vizita în capitala modei din Lumea veche. Loen se întorsese, în sfârșit, acasă, și Bel era curioasă să afle ce părere avea despre Gustavo. – Cred că, așa cum l-am văzut, Senhorita Bel, i-a spus ea în timp ce o ajuta pe Bel să îmbrace rochia pentru dineul din acea seară, este un om onorabil și îți va fi un soț devotat. Și, cu siguranță, numele lui îți va aduce multe avantaje. Dar… S-a oprit brusc, scuturând din cap. Nu, nu trebuie să-ți spun eu asta. – Dar, Loen, te rog, ne cunoaștem de mici, și în tine am cea mai mare încredere! Trebuie să-mi spui tot ce gândești. – Atunci iartă-mă că-ți aduc aminte, minha pequena, a replicat ea cu o expresie mai blajină pe chip, dar mi-ai scris că nu ești deloc încântată de acest aranjament. Și, acum, după ce v-am văzut împreună… am înțeles că nu-l iubești deloc. Asta nu te îngrijorează? – Mãe crede că-l voi iubi cu timpul. Și, în afară de asta, nu am altă opțiune. – Atunci, sunt sigură că mama ta are dreptate. Senhorita Bel, eu…. Loen a părut deodată nesigură. – Ce mai e? – Vreau să-ți spun ceva. Cât am stat în munți, am întâlnit pe cineva. Adică un bărbat. – Doamne, Loen! Bel era surprinsă. De ce nu mi-ai spus nimic până acum? – Cred că din timiditate, și tu erai atât de ocupată cu logodna ta, că n-am găsit un moment potrivit. – Cine este? a întrebat-o Bel, curioasă. – Bruno Canterino, fiul Fabianei și al lui Sandro, i s-a confesat Loen. Bel și-a amintit de tânărul chipeș, care muncea pe moșie, și de părinții lui și i-a zâmbit lui Loen. – Arată foarte bine și cred că vă potriviți perfect. – Îl știu de când eram mici și am fost întotdeauna prieteni. Dar, de data asta, e altceva între noi. – Îl iubești? – Da, și mi-e foarte dor de el de când m-am înapoiat la Rio. Și, acum, trebuie să te îmbraci pentru că altfel întârzii. Bel n-a mai scos o vorbă, în timp ce Loen o ajuta să se aranjeze, înțelegând pe deplin motivul pentru care fata îi mărturisise sincer că se îndrăgostise și, deopotrivă, era conștientă că mariajul ei cu Gustavo era de neevitat și că nu se mai putea face nimic în această privință. O consolare pentru Bel era faptul că îl îndrăgea tot mai mult pe Gustavo pe măsură ce petrecea mai mult timp cu el. Acesta avea grijă să-i îndeplinească și cea mai mică dorință și asculta cu interes tot ce-i spunea ea. Fericirea lui atât de mare, după ce ea îi acceptase cererea în căsătorie, nu putea s-o lase nepăsătoare. – Din dihor s-a transformat în cățelușul tău, i-a spus zâmbind Maria Elisa, când cele două prietene s-au întâlnit la o gală de caritate, organizată de Grădina Botanică. Sau, mai bine zis, nu-ți mai displace. – Nu, dimpotrivă, îmi place mult de el, i-a răspuns Bel, conștientă că nu asta conta cel mai mult, ci dragostea pe care ar fi trebuit s-o simtă față de el. – Nici acum nu-mi vine să cred că te lasă să vii cu noi în Europa. Alți bărbați în locul lui n-ar fi îngăduit asta. – Se pare că tot ce vrea este să fiu eu fericită, a replicat Bel. – Da, cred că ai dreptate. Ești o fată foarte norocoasă. Să înțeleg că te vei întoarce în brațele lui?! Sau te-ai folosit de logodna asta ca să obții ce vrei? – Cine crezi că sunt? a explodat Bel. Sigur că mă voi întoarce la el. Așa cum ți-am spus, îl îndrăgesc mult pe Gustavo. – Foarte bine, pentru că n-aș vrea să fiu eu persoana care să-l informeze că mireasa lui a fugit cu vreun pictor italian. – Of, Doamne, de parcă așa ceva s-ar putea întâmpla vreodată! a exclamat Bel, dându-și ochii peste cap. Cu o zi înaintea îmbarcării pe vaporul cu care ea și familia da Silva Costa urmau să plece în Franța, peste Atlantic, Gustavo s-a prezentat la Mansão da Princesa ca să-și ia rămas-bun de la ea. De data asta, părinții ei i-au lăsat singuri în salon. – Așadar, nu ne mai vedem câteva luni, i-a zâmbit el trist. Îmi va fi dor de tine, Izabela. – Și tu îmi vei lipsi, Gustavo, a replicat ea. Nu pot să-ți mulțumesc îndeajuns că m-ai ajutat să plec. – Pur și simplu vreau să fii fericită. Ți-am adus ceva. Gustavo a băgat mâna în buzunar și a scos un săculeț din piele. După ce a slăbit șnurul, Bel a zărit înăuntru un colier. Este un cadou pentru tine, i-a spus Gustavo. E piatra lunii despre care se spune că oferă protecție celui care o poartă, mai ales în călătoriile pe mare, departe de cei dragi. Bel privea impresionată piatra de un albastru alburiu, înconjurată de mici diamante. – M-am îndrăgostit pe loc de ea, i-a mărturisit Bel cu un entuziasm sincer. Îți mulțumesc mult, Gustavo! – Am ales-o special pentru tine, i-a mărturisit Gustavo, arătânduse mulțumit de reacția ei. Nu are prea mare valoare, dar mă bucur căți place. – Categoric, a replicat ea, mișcată de atenția lui. Te rog să mi-o prinzi la gât! Gustavo a făcut întocmai, apoi a sărutat-o pe ceafă. – Minha linda Izabela, a exclamat el admirativ. Ți se potrivește de minune. – Îți promit că o voi purta în fiecare zi. – Și că-mi vei scrie des? – Da. – Izabela, eu… Subit, Gustavo a prins-o de bărbie și a sărutat-o pe buze pentru prima oară. Bel nu se sărutase vreodată cu un bărbat, așa încât era foarte curioasă să trăiască acea experiență. În cărțile pe care le citise, femeilor li se înmuiau genunchii. Ei bine, gândea ea, în timp ce Gustavo o săruta cu tot mai multă pasiune, și ea nu știa cum să-i răspundă, fără doar și poate că nu i se înmuiaseră genunchii. Totuși, senzația fusese plăcută, s-a gândit ea după plecarea lui. De fapt, nu simțise nimic. Absolut nimic. – La revedere, draga mea Loen! Să ai grijă de tine! i-a spus Bel cameristei în timp ce se pregătea să iasă din camera ei și să se îndrepte împreună cu părinții spre port. – Și tu, Senhorita Bel. Sunt îngrijorată la gândul că vei traversa oceanul fără mine. Te rog să-mi scrii des. – Sigur. Îți voi povesti tot ce nu pot să le spun părinților mei, a adăugat ea cu un zâmbet conspirativ. Așa că ai grijă să nu-mi descopere cineva scrisorile. Acum plec, dar te rog să-mi scrii, să-mi spui tot ce se întâmplă pe aici. Ai grijă, Loen! Apoi a sărutat-o și a ieșit din cameră. Pe când Bel se urca în automobil, se gândea că până și camerista ei experimenta un sentiment de care ea va fi cu siguranță lipsită tot restul vieții: o mare pasiune. Părinții au urcat împreună cu ea la bordul vaporului, ancorat în imensul port din Rio, Pier Mauá. Carla examina uimită apartamentul confortabil în care era cazată fiica ei. – Ia te uită, parcă e o cameră de hotel! a exclamat entuziastă Carla, apoi s-a așezat pe pat ca să încerce salteaua. Au lumină electrică și draperii frumoase. – Să nu-mi spui că te așteptai ca Bel să călătorească la lumina lumânărilor, dormind într-un hamac, pe punte? a glumit Antonio. La cât a costat biletul, ar trebui să dispună de tot confortul modern imaginabil. Pentru a mia oară, Bel și-ar fi dorit ca tatăl ei să nu mai măsoare totul în bani. S-a auzit sirena vaporului, semn că însoțitorii pasagerilor trebuiau să coboare. Bel și-a îmbrățișat imediat mama. – Mãe, te rog să ai grijă de tine până mă întorc! În ultima vreme, mi s-a părut că nu ești în apele tale. – Nu te îngrijora, Bel! Doar îmbătrânesc, atâta tot, a replicat Carla. Tu să ai grijă de tine până te întorci în siguranță acasă. Când Carla i-a dat drumul din brațe, Bel a văzut ochii mamei sale sclipind de lacrimi. Pe urmă, Antonio și-a îmbrățișat și el fiica. – Rămas-bun, princesa mea, și sper că, după ce vei cunoaște frumusețile Lumii Vechi, vei dori totuși să revii acasă la cei dragi, mama, tata și logodnicul tău. Bel a urcat pe punte să le facă semn cu mâna, după ce ei au coborât de pe vas. Pe măsură ce siluetele lor se făceau tot mai mici, Bel a simțit un val de îngrijorare. Pleca la mare depărtare, împreună cu niște oameni pe care de-abia dacă îi cunoștea. Și, când vaporul a început să se îndepărteze de mal, în zgomotul asurzitor al sirenei, Bel a început să le facă semne agitate cu mâna. – Adeus, scumpii mei mamă și tată! Dumnezeu să vă aibă în pază! Bel s-a bucurat de călătoria pe mare, unde beneficia de toate avantajele celor care plătiseră un bilet scump. Petrecea multe ore înotând în bazin, împreună cu Maria Elisa – cu atât mai mare era această plăcere cu cât îi lipsise la Rio – și juca minigolf pe gazonul artificial de pe puntea superioară. Iar, seara, fetele se distrau pe seama privirilor admirative aruncate de tinerii de pe vapor, atunci când intrau în restaurant. Totuși, inelul impozant de logodnă al lui Bel o proteja de asaltul bărbaților, care prindeau curaj după câteva pahare de vin, când dansau după cină. Maria Elisa, în schimb, cocheta cu ei fără opreliști. În timpul călătoriei, Bel a reușit să-i cunoască familia mult mai bine decât la Rio. Cei doi frați mai mici ai Mariei Elisa, Carlos și Paulo, în vârstă de paisprezece și șaisprezece ani, se aflau în pragul maturizării. Rareori aveau curajul să i se adreseze lui Bel. Mama Mariei Elisa, Maria Georgiana, era o femeie inteligentă, cu ochii ageri, dar înclinată adesea spre izbucniri de mânie atunci când ceva nu-i era pe plac. Juca bridge aproape toată ziua în salonul elegant, în schimb, soțul ei nu prea ieșea din cabina lui. – Ce face tatăl tău închis toată ziua acolo? a întrebat-o Bel pe Maria Elisa într-o seară, pe când vaporul se apropia de insulele Cape Verde din largul coastei africane, urmând să facă o escală de câteva ore ca să se aprovizioneze. – Lucrează la statuia lui Cristo, mai încape vorbă, i-a răspuns Maria Elisa. Mãe crede că soțul ei nu o mai iubește, dedicându-și întreaga viață Domnului nostru. Imaginează-ți că, până acum, el susținea că e ateu. Ce ironie! Într-o după-amiază, Bel a ciocănit la ușa cabinei unde credea că o va găsi pe Maria Elisa. Deoarece nu i-a răspuns nimeni, a deschis ușa și a strigat-o. Imediat, și-a dat seama că făcuse o greșeală când, surprins, Heitor da Silva Costa a ridicat ochii de pe biroul acoperit cu planșe de arhitectură. Acestea acoperau în egală măsură patul și toată podeaua. – Bună ziua, Senhorita Izabela! Cu ce te pot ajuta? – Senhor, regret că v-am deranjat. O căutam pe Maria Elisa și am confundat ușile. – Nici o problemă. Și eu mă rătăcesc pe aici. Toate ușile cabinelor arată la fel, i-a spus Heitor, zâmbindu-i prietenos. Pe fiica mea o găsești alături, deși s-ar putea să fie oriunde pe acest vapor; mărturisesc că n-am habar ce face. Am atâtea lucruri pe cap. I-a făcut semn spre birou. – Îmi dați voie… să mă uit pe schițele dumneavoastră? – Da, te interesează? Ochii de un albastru-deschis ai lui Heitor s-au luminat de plăcere. – Da, sigur! Toți vorbesc la Rio că ridicarea unei statui în vârful muntelui va fi cel mai mare miracol. – Și au dreptate. Totuși, întrucât Cristo nu poate face asta singur, eu trebuie să-i dau o mână de ajutor. A afișat un zâmbet obosit. Uite, aici! Îți voi arăta cum am de gând să fac. Heitor a invitat-o să ia loc pe un scaun lângă el și, timp de o oră, i-a descris fundația solidă pe care urma să fie ridicată statuia. Vom folosi bare de oțel și o nouă invenție adusă din Europa, denumită fier beton. Bel, să știi că aceasta nu va fi o simplă statuie, ci un monument închinat unui om. Trebuie să reziste vântului puternic și ploilor. Ca să nu mai vorbesc despre trăsnetele trimise de Tatăl Său din cer, ca să le reamintească muritorilor de rând de marea Lui putere. Bel se simțea copleșită. Era onorată să afle aceste informații, iar stilul plastic de a se exprima al lui Heitor îi crea plăcerea de a-l asculta. – Acum, când ajungem în Europa, trebuie să găsesc un sculptor care să facă statuia să prindă viață. Tehnologia inginerească a construcției în sine va conta mai puțin pentru oameni decât aspectul exterior. A ridicat gânditor ochii spre ea. Senhorita, cred că asta e ceva obișnuit în viață. Ce părere ai? – Da, i-a răspuns Bel, luată pe nepregătite. Presupun că așa este. – De exemplu, a continuat el, tu ești o tânără frumoasă, dar ce știu eu despre focul din sufletul tău? Firește, răspunsul este nu, nu știu nimic. Așa că trebuie să găsesc un sculptor genial, care să modeleze chipul, trupul și mâinile la care se așteaptă oamenii. În seara aceea Bel s-a dus la culcare, simțindu-se tulburată. Deși Heitor ar fi putut să-i fie tată, trebuia să admită, cu stânjeneală, că se îndrăgostise fulgerător de Senhor da Silva Costa. Capitolul 18 La șase săptămâni după ce părăsise orașul Rio, vaporul acosta maiestuos în portul Le Havre. Familia da Silva Costa împreună cu Bel au urcat apoi într-un tren cu destinația Paris, unde un automobil îi aștepta la gară pentru a-i conduce spre apartamentul elegant din Avenue de Marigny, în apropiere de Champs-Élysées. Planul era ca familia să fie cazată în apropiere de biroul închiriat de Heitor, unde urma să se întâlnească cu numeroșii experți pe care dorea să-i consulte în vederea finalizării structurii impozantului său Hristos. De asemenea, urma să meargă în Italia și Germania, ca să discute cu cei mai renumiți sculptori ai vremii, bineînțeles însoțit de familia sa. Bel avea la dispoziție o săptămână, să se bucure din plin de călătoria la Paris. După cina din seara aceea, a deschis fereastra mare a camerei pe care o împărțea cu Maria Elisa, admirând priveliștea și simțind un miros necunoscut, foarte străin. Aerul răcoros o făcea să tremure puțin. Aici era de-abia începutul primăverii, în timp ce la Rio temperaturile erau foarte ridicate. Jos pe stradă, le putea vedea pe parizience cum se plimbă încântate la braț cu iubiții lor. Purtau ținute elegante, lansate de curând de casa Chanel, cu linii simple și fuste scurte până la genunchi, care nu aveau nimic de-a face cu rochiile cu corset pe care le purta de obicei Bel. Oftând, și-a desfăcut cocul, lăsând să-i cadă pe umeri părul bogat și întrebându-se dacă va avea curajul să și-l tundă și să-l coafeze în noul stil bob. Mai mult ca sigur, tatăl ei ar dezmoșteni-o pe loc – tot timpul spunea că părul ei arată glorios. Însă aici, la mii de kilometri distanță, nu mai trebuia să-i ceară voie să facă ceva, pentru prima dată în viața ei. Cutremurată de un fior de plăcere, și-a întins mai bine gâtul, privind spre stânga, unde se zăreau undele scânteietoare ale Senei, marele fluviu ce traversa Parisul, și Malul Stâng de dincolo de el. Auzise multe despre grupurile de artiști boemi care populau străzile din jurul cartierelor Montmartre și Montparnasse, de nudurile pictate de Picasso și de poetul Jean Cocteau, a cărui viață scandaloasă, alimentată de opiu, ajunsese până și pe paginile mondene ale ziarelor din Rio. Mai știa din lecțiile de istoria artei că, pe Malul Stâng, își făceau veacul artiști precum Degas, Cézanne și Monet. Deși, în ultima vreme, alți artiști, mult mai îndrăzneți, în frunte cu suprarealiștii, se aflau în avangardă. Scriitori precum F. Scott Fitzgerald și frumoasa lui soție, Zelda, fuseseră fotografiați la La Closerie des Lilas, bând absint împreună cu faimoșii lor amici boemi. Din câte știa ea, toți erau mari petrecăreți, bând toată ziua și dansând toată noaptea. – Hei, Bel, culcă-te odată, de-abia aștept să pun capul pe pernă după călătoria asta istovitoare! a strigat la ea Maria Elisa, intrând în dormitor. Și, te rog, închide fereastra! Mor de frig aici. – Sigur. Bel a tras draperiile și s-a dus în baie să-și pună cămașa de noapte. Zece minute mai târziu, erau întinse fiecare pe patul ei. – Doamne, cât de frig e la Paris! a exclamat Maria Elisa, tremurând și trăgându-și pledul până sub bărbie. Tu cum te simți? – Nu mi-e frig, a replicat Bel, stingând veioza de pe noptieră. Noapte bună, Maria Elisa, somn ușor! Cu ochii închiși, Bel se simțea exaltată gândindu-se la ceea ce îi putea aduce acest oraș cu locuitorii săi atât de interesanți. Îi era cu adevărat cald acum. A doua zi de dimineață, Bel era deja îmbrăcată, la ora opt, dornică să iasă la plimbare pe străzile Parisului. Heitor era singurul membru al familiei prezent în sufragerie, când a intrat ea să-și ia micul dejun. – Bună dimineața, Izabela! O studia, în timp ce într-o mână avea un creion și în alta ceașca de cafea. Te simți bine? – Da, foarte bine. Nu vă deranjez, sper. – Nu, deloc. Sunt bucuros să am companie. Mă așteptam să iau micul dejun de unul singur, fiindcă nevastă-mea s-a plâns că n-a dormit toată noaptea din cauza frigului. – La fel și fiica dumneavoastră, i-a spus Bel. I-a cerut cameristei să-i servească micul dejun la pat. Crede că a prins-o o răceală. – Ei bine, după cum arăți, se pare că nu îi împărtășești suferința, a remarcat Heitor. – Chiar dacă făceam penumonie, tot săream din pat, i-a răspuns Bel, în timp ce servitoarea îi turna cafeaua. Cum să te îmbolnăvești exact când ai ajuns la Paris? a întrebat ea retoric, servindu-se cu un corn pufos din coșul de pe masă. – Este croasant, a informat-o Heitor. Este delicios cald, servit cu dulceață. Și mie îmi place la nebunie acest oraș, dar din păcate voi dispune de prea puțin timp să-l explorez acum. Am prea multe întâlniri. – Cu sculptorii? – Da, nu pot să mă plâng că nu sunt încântat de asta. Mai trebuie să discut și cu un expert în beton armat – o chestiune deloc romantică, dar, în ce mă privește, reprezintă cheia întregului meu proiect. – Ați fost vreodată în Montparnasse? l-a întrebat Bel curioasă, mușcând din deliciosul croasant. – Da, cu mulți ani în urmă. Când eram tânăr și făceam multe călătorii. Așadar, te interesează Malul Stâng… și insoliții săi locuitori? Bel vedea o scânteie de amuzament în ochii lui Heitor. – Da. Mă refer la faptul că acolo s-au născut cei mai mari artiști din actuala generație. Îmi place Picasso foarte mult. – Vasăzică, ești atrasă de cubism? – Nu, pur și simplu îmi plac marile opere de artă. Am aflat despre ele și despre artiștii care le-au creat la orele de istoria artei, pe care leam urmat la Rio. – Atunci, nu-i de mirare că ești gata să pornești în explorarea cartierului boem. Dar, senhorita, te avertizez că este foarte… decadent în comparație cu ceea ce vezi la Rio. – Cred că este decadent în comparație cu orice altceva, i-a răspuns Bel. Au un alt stil de viață, idei noi, împing lumea artei spre progres… – Da, așa este. Deși, dacă m-aș lăsa inspirat de Picasso pentru statuia mea, cred că aș da de mare necaz, i-a zis el, zâmbind. Așa că, din păcate, nu voi ajunge în Montparnasse. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Am prima întâlnire peste o jumătate de oră. – Nu mă deranjează să rămân singură, a replicat Bel, urmărindu-l cu privirea pe Heitor cum se ridică și își adună documentele și caietele de notițe. – Îți mulțumesc pentru companie. Mi-a făcut mare plăcere să discut cu tine. – Și mie, a mărturisit Bel timidă, în timp ce el o saluta și ieșea din încăpere. Până la prânz, Maria Elisa a făcut și febră și a fost chemat un doctor. Mama ei arăta puțin mai bine, dar amândurora li s-a recomandat să ia aspirină și să stea la pat până se fac bine. Parisul întreg o aștepta pe Bel dincolo de acele ferestre, iar ea se foia prin apartament ca un animal în cușcă. Furia o făcea să simtă mai puțină compasiune pentru Maria Elisa decât ar fi trebuit. Sunt groaznică, atât de egoistă, se dojenea ea în gând, admirând pe fereastră străzile largi, aglomerate, de jos. Plictisită, a acceptat în final să joace cărți cu frații mai mici ai Mariei Elisa, în timp ce prețioasele ore ale primei sale zile în capitala Franței se scurgeau lent. Cu cât mai mult boala amicei sale și a mamei acesteia se prelungea, cu atât creștea nerăbdarea lui Bel de a ieși din casă. Spre sfârșitul săptămânii, fiindcă nu pusese piciorul pe vreun bulevard parizian, și-a adunat tot curajul și a întrebat-o pe Maria Georgiana dacă îi permite să iasă puțin la plimbare, să ia o gură de aer curat. Așa cum era de așteptat, răspunsul a fost negativ. – Nu ieși neînsoțită, Izabela! Nici eu, nici Maria Elisa nu te putem însoți. Dar vei avea timp suficient să vizitezi Parisul, când ne vom întoarce de la Florența, a adăugat ea ferm. Bel a ieșit din cameră, întrebându-se cum va reuși să își țină cumpătul până când vor pleca la Florența. Se simțea ca într-o temniță, râvnind la libertatea aflată la doar câțiva metri distanță de gratiile celulei. În final, Heitor a venit cu o idee salvatoare. Luaseră împreună micul dejun toată săptămâna și, deși foarte ocupat, observase faptul că Bel se simțea foarte singură. – Izabela, astăzi mă duc în Boulogne-Billancourt, să mă întâlnesc cu un sculptor, profesorul Paul Landowski. Am discutat la telefon și am corespondat, dar trebuie să merg la el la atelier, ca să văd cum lucrează. Este principalul meu favorit, deși mai sunt câțiva sculptori în Italia și Germania. Vrei să vii cu mine? – Eu… sunt foarte onorată, senhor! Dar mă tem să nu vă încurc. – Cu siguranță, nu o vei face. Cred că te-ai plictisit închisă aici cantr-o colivie, plus că, în timp ce eu voi discuta cu profesorul Landowski, unul dintre asistenții lui ți-ar putea arăta atelierul. – Senhor da Silva Costa, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, s-a arătat Bel încântată. – N-aș vrea s-o iei ca pe o favoare. La urma urmei, viitorul tău socru este membru al Cercului Catolic, cel care promovează proiectul monumentului din vârful muntelui Corcovado și strânge fonduri în acest scop. Ar fi rușinos din partea mea să-i spun, când ne întoarcem la Rio, că nu am reușit să-ți arăt tezaurul cultural al Lumii Vechi. Așadar, a adăugat Heitor, plecăm la ora unsprezece. Pe când treceau cu automobilul peste podul d’Alma, spre Malul Stâng, Bel privea nerăbdătoare pe fereastră de parcă se aștepta să-l vadă pe Picasso însuși, așezat la masă într-o cafenea. – Atelierul lui Landowski se află la oarecare distanță de aici, a informat-o Heitor. Cred că nu se prea dă în vânt să hoinărească împreună cu amicii lui prin Montparnasse. În afară de munca lui, mai are și familie, deloc ușor de întreținut când locuiești aici. – Prenumele lui nu pare a fi franțuzesc, a remarcat Bel, puțin dezamăgită de faptul că Landowski nu făcea parte din cercul artiștilor pe care tânjea ea să-l descopere. – Nu, provine dintr-o veche familie poloneză, deși în ultimii douăzeci și cinci de ani a trăit în Franța. Poate că temperamentul lui nu se potrivește cu stilul de viață mai boem al unora dintre contemporanii săi. Totuși, este adeptul noului stil Art Deco, tot mai răspândit în Europa. Sunt de părere că ar fi foarte potrivit pentru statuia mea. – Art Deco? s-a mirat Bel. Nu știu ce reprezintă. – Hm… cum aș putea să-ți explic? Să presupunem că tot ce vezi în jur, o masă, o rochie sau o ființă umană sunt reduse la o schiță minimală, doar liniile de bază. Deloc fantezist sau romantic, în stilul clasic al marilor artiști și sculptori din trecut. Este simplu, nestilizat… așa cum și-ar fi dorit Hristos să fie văzut. Pe măsură ce înaintam cu automobilul, peisajul căpăta aspect rural, aglomerarea urbană lăsând loc unor pâlcuri de case aruncate ici și colo. Bel se gândea la ironia faptului că, după ce reușise să evadeze din casă, se îndepărta tot mai mult de inima pulsândă a orașului, locul pe care râvnea să-l cunoască. În final, după ce a greșit de mai multe ori drumul, șoferul a tras în fața intrării unei imense clădiri întortocheate. – Am ajuns, i-a spus Heitor, coborând imediat, cuprins de entuziasm. În timp ce Bel mergea în urma lui, pe poteca din grădină, a zărit silueta uscățivă a unui bărbat, cu o claie de păr grizonant și o barbă lungă, făcându-și apariția după un colț al casei. Purta un șorț împroșcat cu bucățele de lut. Cei doi bărbați au dat mâna și au început să discute. Ea s-a oprit la distanță de ei, nedorind să le distragă atenția, și, după câteva minute, Heitor și-a amintit de ea. – Senhorita, îmi cer iertare! Am fost luat de val după ce am corespondat atât cu acest domn, și acum am plăcerea să-l cunosc în carne și oase. Ți-l prezint pe profesorul Paul Landowski. Domnule profesor, dumneaei este Senhorita Izabela Bonifacio. Landowski i-a prins mâna lui Bel și a dus-o la buze. – Enchante! Pe urmă, ochii i s-au oprit pe mâna ei și, spre surprinderea lui Bel, a început să-i traseze conturul cu propriile degete. Dar, domnișoară, aveți cele mai frumoase degete din lume. Nu-i așa, Monsieur da Silva Costa? – Regret că nu le-am remarcat până acum, i-a răspuns Heitor. Dar, într-adevăr, senhor, aveți perfectă dreptate. – Și acum, monsieur, să trecem la treabă, i-a spus Landowski, dând drumul mâinii lui Bel. Vă voi arăta atelierul meu și apoi vom discuta în detaliu despre ideile dumneavoastră privind statuia. Bel i-a urmat pe cei doi spre casă, remarcând faptul că arborii abia începeau să înfrunzească, pe când, acasă la ea, culorile vibrante ale plantelor și florilor exotice erau prezente pentru a desfăta ochiul privitorului tot timpul anului. Landowski i-a condus spre o clădire de mărimea unui hambar, amplasată la capătul grădinii, cu pereți din sticlă pentru a permite luminii să pătrundă în interior. Înăuntru, un tânăr lucra la un bust din lut pe unul dintre bancurile de lucru. Nu și-a ridicat ochii deloc spre ei, atât era de concentrat. – Lucrez acum la sculptura lui Sun Yat-sen și mă străduiesc să-i modelez ochii cât mai bine. Sigur că au o formă diferită de cea a ochilor noștri, le-a explicat Landowski. Asta încearcă să facă acum asistentul meu. – Domnule profesor, înțeleg că principalele materiale cu care lucrați sunt lutul și piatra, s-a interesat Heitor. – Depinde de dorințele clientului. Aveți idee ce ați vrea să folosiți pentru statuie? – Sigur, m-am gândit s-o facem din bronz, dar mă tem că, din cauza vântului și a ploii, va căpăta o tentă verzuie. În plus, aș vrea ca toți cei care îl vor admira să-l vadă pe Domnul nostru în straie deschise la culoare. – Înțeleg. Dar, dacă este vorba de o statuie de treizeci de metri, cred că va fi imposibil să urcăm pe munte una din piatră, ca să nu mai vorbim de ridicarea ei pe soclu. – Așa este. De aceea, odată cu finalizarea structurii de bază, cât eu mă aflu în Europa, cred că forma exterioară a statuii va trebui turnată în șablon, iar părțile componente să fie îmbinate la Rio. – Atunci, dacă v-ați făcut deja o părere aici, să mergem în casă, să vă arăt desenele pe care le-am făcut. Mademoiselle, s-a întors Landowski spre Bel, v-ar face plăcere să rămâneți aici, în atelier? Sau doriți să mergeți în salon, s-o cunoașteți pe soția mea? – Aș fi încântată să rămân aici, mulțumesc, monsieur, i-a răspuns Bel. Este un privilegiu pentru mine să văd cum se lucrează în atelierul dumneavoastră. – Vă asigur că, dacă îl rugați frumos, asistentul meu va lăsa deoparte ochii lui Sun Yat-sen și vă va servi cu o băutură răcoritoare. Landowski i-a făcut semn spre tânăr și pe urmă a ieșit împreună cu Heitor din atelier. Dar asistentul părea că nu are ochi pentru ea, deși lui Bel i-ar fi plăcut să se apropie de el, ca să vadă cum lucrează. Pe peretele din spate se afla un cuptor imens, probabil pentru arderea lutului. În stânga, erau două încăperi separate de un zid, într-o parte, o spălătorie, cu o chiuvetă imensă și saci cu lut de jur împrejur, iar, în cealaltă, o micuță bucătărie deschisă. Privind afară, pe fereastra din spate, Bel a văzut mai multe bucăți mari de piatră, de forme și mărimi diferite, aduse probabil pentru viitoarele sculpturi ale lui Landowski. Epuizând deocamdată orice curiozitate, Bel a zărit un scaun vechi din lemn și s-a dus să se așeze pe el. Îl urmărea pe asistent care stătea cu capul plecat, lucrând cu mare concentare. După zece minute, când pendulul a anunțat ora prânzului, acesta s-a oprit, și-a șters mâinile pe șorț și a ridicat ochii de la sculptură. – Masa de prânz, a anunțat-o, uitându-se drept în ochii ei și zâmbind. Bonjour, mademoiselle! Pentru că stătuse tot timpul cu capul plecat, Bel nu-i văzuse fața până în acest moment. Dar, acum, când el îi zâmbea, simțea o senzație stranie în stomac. – Bonjour, i-a zâmbit la rândul ei. El s-a îndreptat spre ea, și Bel s-a ridicat de pe scaun. – Îmi cer scuze, mademoiselle, pentru că v-am ignorat până acum, i s-a adresat el în limba franceză, dar eram foarte concentrat, și fac o muncă foarte delicată. S-a oprit la un metru de ea, scrutând-o atent cu privirea. Ne-am mai întâlnit? Mi se pare că aveți o figură cunoscută. – Nu, este imposibil. De-abia am sosit aici de la Rio de Janeiro. – Atunci, m-am înșelat, a încuviințat el din cap, gânditor. Nu pot să vă întind mâna pentru că e plină de lut. Vă rog să mă scuzați, mă duc să mă spăl. – Sigur, i-a răspuns Bel cu o voce foarte slabă, care i se părea că vine de departe. Cât timp vorbise cu el, reușise să adopte o ținută perfectă, dar acum, după ce el dispăruse în încăperea unde se afla chiuveta, Bel s-a lăsat greu pe scaun, simțindu-se amețită și aproape fără suflare. Se gândea că poate se molipsise de gripă de la Maria Elisa. Tânărul a reapărut în câteva minute, fără șorț și cu o cămașă curată pe el. Mâna ei s-a mișcat instinctiv spre el de parcă ar fi vrut să-și treacă degetele prin părul lui des, castaniu, ondulat, să-i atingă obrazul neted, să-i traseze forma perfect acvilină a nasului și buzele pline printre care se zăreau cei mai albi și regulați dinți. Expresia visătoare din ochii lui verzi îi amintea de cei ai lui Heitor: fizic, prezent, dar cu gândurile în altă parte. Bel a observat mișcarea buzelor lui, citind pe ele că o întreba cum o cheamă. Șocată de reacția pe care i-o stârnea prezența lui, s-a smuls cu greu din reverie, încercând să-i răspundă în franceză. – Mademoiselle, vă simțiți bine? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie. – Scuze, eram… cu mintea în altă parte. Mă numesc Izabela, Izabela Bonifacio. – A, ca pe fosta regină a Spaniei. – Și ultima prințesă a Braziliei. – Îmi pare rău, dar știu foarte puține lucruri despre țara dumitale și istoria ei. În afară de ceea ce se crede pe la noi, și anume că produce cea mai bună cafea. – Cu siguranță boabele cele mai de calitate, i-a răspuns ea timid. Evident, eu cunosc multe despre țara dumitale. Bel se întreba dacă răspunsul ei părea lipsit de energie, așa cum se simțea ea acum. – Nu mă îndoiesc. Arta și cultura noastră sunt cunoscute pe glob de secole, în timp ce despre țara ta de-abia încep să apară unele informații. După câte văd, ai fost abandonată de domnul profesor și de amicul dumnealui, arhitectul, așa că aș vrea să te invit la prânz, să-mi povestești mai multe despre Brazilia. – Eu… Bel a aruncat o privire spre fereastră, puțin neliniștită pentru că era pusă într-o situație delicată. Nu-l mai văzuse pe acest bărbat în viața ei, și acum erau singuri aici. Dacă ar vedea-o tatăl și logodnicul ei, cear spune…. Tânărul i-a citit îngrijorarea din ochi și a dat nepăsător din mână. – Garantez că au uitat cu totul de dumneata, absorbiți în discuțiile lor. Plus că s-ar putea să stea câteva ore împreună. Așadar, dacă nu dorești să mori de foame, ia loc, te rog, la masa de acolo, și eu voi pregăti prânzul. Tânărul i-a întors spatele, îndreptându-se spre bucătărioara deschisă. – Scuză-mă, monsieur, dar cum te numești? El s-a oprit și s-a întors cu fața spre ea. – Iartă-mi lipsa de maniere. Numele meu este Laurent, Laurent Brouilly. Bel s-a așezat pe o bancă din lemn, amplasată într-un mic alcov din colțul atelierului. Buzele i s-au destins într-un zâmbet involuntar la gândul împrejurărilor ciudate în care se afla în acest moment. Singură cu un tânăr atrăgător, care mai și pregătea prânzul pentru ei doi. Nu-l văzuse niciodată pe Pai intrând în bucătărie, nemaivorbind de pregătirea unei mese. Peste puțin timp, Laurent a apărut cu o tavă pe care erau așezate două baghete proaspete, delicioase, două bucăți de brânză maturată, franțuzească, o cană de pământ și două pahare. A așezat-o pe masă, apoi a tras o perdea. – Ca să nu intre praf din atelier, i-a spus. Pe urmă, a turnat în cele două pahare un lichid de un galbendeschis, oferindu-i ei unul. – Vin, numai cu pâine și brânză? s-a mirat ea. – Mademoiselle, suntem în Franța. Bem vin cu orice, oricând. I-a zâmbit și a închinat paharul. Sante! Laurent a băut cu sete din el, în timp ce Bel abia dacă l-a atins de buze. Îl privea în timp ce el rupea o bucată generoasă din baghetă, o desfăcea cu degetele, umplând interiorul cu felii de brânză. Nedorind să-l întrebe de farfurii, a procedat și ea la fel. Nu mai mâncase niciodată ceva atât de simplu și de delicios. Totuși, spre deosebire de Laurent, care înfuleca mâncarea cu multă poftă, Bel rupea delicat bucățele de pâine și de brânză. El nu-și mai lua ochii de pe ea. – La ce te uiți? l-a întrebat, stânjenită de privirea lui insistentă. – La tine, i-a răspuns tânărul, terminând vinul din pahar și turnându-și-l pe al doilea. – Și de ce, mă rog? Laurent a ridicat nepăsător din umeri, un gest caracteristic al parizienilor, după cum constatase ea până atunci. – Pentru că, Mademoiselle Izabela, este o plăcere pentru cineva să te privească. La acest comentariu, Bel a fost cuprinsă de un val de emoție. – Mademoiselle, nu trebuie să fii atât de îngrozită. Sunt sigur că o femeie cu frumusețea dumitale a mai auzit asta de o mie de ori. Ar trebui să te obișnuiești cu ideea. Bel a recunoscut în sinea ei că, într-adevăr, atrăgea multe priviri admirative. Cu toate astea, nimeni nu o privise cu atâta intensitate așa cum o făcuse el. – Te-a pictat cineva? Sau, poate, te-a sculptat? – O dată, în copilărie, tata a angajat un pictor să-mi facă portretul. – Mă mir. În Montparnasse, artiștii ar sta la coadă pentru asta. – Monsieur, sunt în Paris de mai puțin de o săptămână, și până azi n-am ieșit din casă. – Ei bine, acum, că te-am descoperit, nu voi îngădui ca vreunul dintre derbedeii de acolo să se apropie de tine, i-a spus el cu un zâmbet larg. – Mi-ar plăcea mult să vizitez cartierul Montparnasse, a oftat Bel amărâtă, dar mă tem că nu mi se va permite. – Așa e. Toți părinții ar prefera să-și înece fiicele în râu decât să le lase să hoinărească singure pe Malul Stâng. Unde locuiești? – Într-un apartament de pe Avenue de Marigny, aproape de Champs-Élysées. Sunt oaspetele familiei da Silva Costa. M-au luat sub tutela lor. – Și n-au de gând să te lase să cunoști tot ce are Parisul de oferit? – Nu. Inițial, Bel a avut impresia că remarca tânărului fusese serioasă, până când i-a văzut zâmbetul poznaș. – Ei bine, adevărul e că, în ceea ce îi privește pe artiști, regulile sunt făcute ca să fie încălcate, iar barierele, doborâte. Mademoiselle, să nu uiți, nu avem decât o viață și trebuie să ne bucurăm de ea, trăind-o așa cum ne dorim. Bel tăcea, încântată că, în sfârșit, găsise pe cineva care gândea exact ca ea. Simțea cum lacrimi de fericire îi înțeapă ochii. Laurent le-a observat imediat. – Și acum, de ce plângi? – În Brazilia, viața este foarte diferită. Trebuie să ne supunem regulilor. – Înțeleg, i-a răspuns el pe un ton blajin. Mi-e clar că deja respecți una. Laurent i-a făcut semn spre inelul de logodnă de pe deget. Te vei căsători? – Da, când mă întorc din călătoria prin Europa. – Și ești bucuroasă de alegerea făcută? Abordarea lui directă o dezarma. Omul acesta era un străin, nu știa nimic despre ea, și totuși împărțeau pâinea, vinul și brânza, inclusiv confesiuni intime, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Dacă asta însemna viața boemă, Bel era întru totul de acord cu ea. – Gustavo, logodnicul meu, va fi un soț credincios și devotat, a formulat ea răspunsul cu grijă. Și, în afară de asta, cred că, la urma urmei, căsătoria nu înseamnă numai dragoste, a mințit ea. El o privea atent, după care a oftat și a scuturat din cap. – Mademoiselle, o viață fără dragoste e ca un francez fără vin sau ca o ființă lipsită de oxigen. Dar, a oftat el din nou, poate că ai dreptate. Unii oameni sunt gata să renunțe la dragoste pentru bani și condiție socială. Eu, unul, nu mi-aș dori așa ceva. N-aș putea să-mi sacrific viața pe altarul materialismului. Dac-ar fi să-mi petrec toată existența alături de o altă ființă, aș vrea ca în fiecare dimineață să o privesc în ochi pe femeia visurilor mele. Mă surprinde că ești dispusă să te mulțumești cu atât de puțin. Știu că în pieptul tău bate o inimă plină de pasiune. – Monsieur, te rog… – Iartă-mă, mademoiselle, am sărit calul. Așa că ajunge cu această discuție! Dar aș vrea foarte mult să am onoarea de a te sculpta. Ai avea ceva împotrivă, dacă-l rog pe Monsieur da Silva Costa să te lase să-mi servești ca model? – Poți să-l întrebi, deși eu n-aș putea… Cu obrajii în flăcări, Bel nu știa cum să-și formuleze răspunsul. – Nu, mademoiselle, s-a grăbit Laurent să-i vorbească, citindu-i parcă gândurile. Te asigur că nu-ți voi cere să pozezi nud. Cel puțin, nu încă, a adăugat rapid. Bel a rămas fără grai la auzul acelei insinuări. Se simțea speriată, dar și încântată în egală măsură. – Tu unde locuiești? l-a întrebat, disperată să schimbe odată subiectul. – La fel ca orice artist adevărat, am închiriat, împreună cu încă șase colegi, o cameră la mansardă pe o străduță din Montparnasse. – Lucrezi pentru profesorul Landowski? – N-aș spune chiar așa, fiindcă mă plătește numai cu mâncare și vin, a corectat-o Laurent. Și când mansarda e prea aglomerată, mă lasă să dorm aici uneori. Sunt ucenicul lui; nu există profesor mai bun decât Landowski. Așa cum suprarealiștii experimentează acum în pictură, Landowski face același lucru în sculptură, în stil Art Deco. Progresează de la operele încărcate, mult prea elaborate ale trecutului. Mi-a fost profesor la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts și, când m-a ales ca asistent, am acceptat fericit. – Familia ta unde locuiește? l-a întrebat Bel. – Ce importanță are? a râs Laurent. Mai rămâne să mă întrebi din ce clasă socială fac parte. Mademoiselle Izabela, noi toți artiștii de aici suntem ceea ce suntem. Rupți de trecut, trăind numai în prezent. Definiți numai prin talentul nostru, nu prin moștenirea noastră. Dar, pentru că m-ai întrebat, îți voi răspunde. Familia mea are ascendență nobiliară și locuiește într-un castel de lângă Versailles. Dacă n-aș fi plecat de acasă, respingând ceea ce-și doreau de la mine, ca fiu mai mare, acum aș fi fost Le Comte Quebedeaux Brouilly. După ce tata m-a anunțat că mă dezmoștenește, când l-am anunțat că vreau să mă fac sculptor, nu mai sunt decât un simplu artist. N-am un sfanț pe numele meu și tot ce câștig provine din munca făcută cu aceste mâini. O privea, așteptând reacția ei. Dar ce replică putea să-i dea ea, când întreaga ei viață se baza exact pe valorile pe care Laurent le disprețuia atât de mult. – Poate că te surprinde, dar sunt mulți ca mine la Paris. Și măcar tata nu trebuie să mai țină piept rușinii de a avea un fiu homosexual, ca multe dintre cunoștințele mele. Bel era îngrozită să audă astfel de lucruri. – Dar e ilegal, nu s-a putut ea abține să nu comenteze. – Doar pentru că bigotismul ne-a inoculat astfel de idei, asta înseamnă că e greșit să gândești altfel? a replicat el, înclinând capul și scrutând-o cu privirea. – Eu… nu știu, a reacționat ea, încercând să-și revină. – Iartă-mă, mademoiselle, mă tem că discuția noastră te șochează. Bel zărea o scânteie de amuzament în ochii lui. După ce a mai luat o gură de vin, curajul i-a mai revenit lui Bel. – Așadar, Monsieur Brouilly, înțeleg că nu-ți pasă de bani sau de posesiuni materiale? Poți trăi numai cu aer? – Da, sau măcar acum, cât sunt tânăr și sănătos și mă aflu în centrul universului, aici, la Paris. Sigur că, atunci când voi fi bătrân și suferind, și, dacă nu câștig bani din sculpturile mele, s-ar putea să regret c-am ales calea asta. Mulți dintre artiști au binefăcători, sponsori care-i sprijină atunci când sunt în nevoie. Totuși, pentru că mulți dintre acești sponsori sunt de fapt niște văduve bătrâne și urâte, care așteaptă să fie gratificate în variate moduri de bieții artiști, mă tem că eu nu voi alege calea asta. Aduce cu prostituția, și nu vreau să am de-a face cu așa ceva. Bel era din nou șocată de felul deschis în care se exprima el. Auzise despre existența unor bordeluri în Lapa, unde bărbații se duceau să-și satisfacă poftele fizice, dar niciodată nu se discuta fără perdea despre asta. Și, cu siguranță, un bărbat nu aborda un asemenea subiect într-o conversație cu o femeie respectabilă. – Mademoiselle, am impresia că te-am speriat, i-a zâmbit Laurent, plin de compasiune. – Poate că este un mod de a afla și eu mai multe despre viața la Paris. – Nimic mai adevărat. Așadar, ai putea să mă iei instructorul dumitale în ceea ce privește avantgarda. A, uite că se întorc cei doi hoinari, a adăugat el, uitându-se afară pe fereastră. Profesorul zâmbește, ăsta este mereu semn bun. Bel i-a urmărit cu privirea pe cei doi bărbați care intrau în atelier, captivați încă de conversația lor. Laurent s-a agitat să strângă resturile de mâncare de pe masă, și Bel a pus degrabă paharele de vin pe o tavă, temându-se că Heitor ar dezaproba faptul că băuse vin. – Senhorita, a salutat-o Heitor. Îmi cer scuze că am întârziat atât, dar am avut multe de discutat cu profesorul Landowski. – Nu este nici o problemă, i-a răspuns Bel rapid. Monsieur Brouilly mi-a explicat… tainele sculpturii. – Bun, bun! Heitor s-a întors distrat spre Landowski. Așadar, săptămâna viitoare mă duc la Florența și, pe urmă, la München. Revenim la Paris pe douăzeci și cinci, când ne vom revedea. – Sigur, a replicat Landowski. S-ar putea ca ideile și stilul meu să nu vină în întâmpinarea nevoilor dumitale. Dar, indiferent ce hotărâre iei, îți admir curajul și hotărârea de a duce la bun sfârșit un proiect atât de dificil. Și, sigur, mi-ar face mare plăcere dacă aș putea avea o contribuție la el. Cei doi și-au strâns mâinile, și Heitor s-a întors ca să iasă din atelier, Bel urmându-l îndeaproape. – Monsieur da Silva Costa, înainte să plecați, aș vrea să vă rog ceva, a intervenit Laurent, subit. – Ce anume? l-a întrebat Heitor, întorcându-se spre el. – Aș vrea s-o sculptez pe pupila dumneavoastră, pe Mademoiselle Izabela. Are cel mai frumos chip și aș vrea să încerc să-l redau cum se cuvinte. Heitor s-a oprit cu o ușoară ezitare. – Mărturisesc că nu știu ce să-ți răspund. Este o ofertă flatantă, nui așa, Izabela? Mi-ar fi mult mai ușor să accept, dacă ai fi propria mea fiică. Dar… – Nu mă îndoiesc că ai auzit tot felul de povești despre artiștii de pe aici și despre așteptările lor de la modelele cu care lucrează, i-a zâmbit Landowski. Dar, Monsieur da Silva Costa, mă pun chezaș pentru Brouilly. Nu numai că este foarte talentat și are șanse să devină o celebritate, dar lucrează sub acoperișul meu. Pot garanta personal că mademoiselle va fi aici în siguranță. – Vă mulțumesc, profesore! Voi discuta cu soția mea și vorbim când ne întoarcem de la München. – În cazul acesta, aștept răspunsul dumneavoastră, i-a spus Laurent. Apoi s-a întors spre Bel. Au revoir, mademoiselle! Atât Bel, cât și Heitor n-au scos un cuvânt în drum spre casă, pierduți fiecare în propriile gânduri. Pe când treceau prin Montparnasse, Bel se simțea cuprinsă de entuziasm. Chiar dacă prânzul frugal, încropit ad-hoc, cu Laurent Brouilly o tulburase, pentru prima oară în viață se simțea mai vie decât oricând. Capitolul 19 Contrar gândurilor cu care plecase spre Europa, încântată că va vizita în sfârșit Italia, patria strămoșilor ei, acum, când își făcea bagajele, ura faptul că era nevoită să plece la Florența. Chiar și după ce au sosit în orașul mult visat, admirând de la fereastra hotelului impozantul dom și simțind aroma ierburilor aromatice și a usturoiului, purtată de vânt dinspre restaurantele pitorești de pe stradă, nu era însuflețită de nici un strop de entuziasm. În aceeași dispoziție era și peste câteva zile, când au luat trenul spre Roma, unde ea și Maria Elisa au aruncat monede în Fontana di Trevi și pe urmă au vizitat Colosseumul, unde bravii gladiatori luptau odinioară pentru viața lor. Își lăsase inima la Paris. Duminică, s-a alăturat miilor de catolici adunați în Piața Sf. Petru din Roma pentru slujba oficiată de papă. A îngenuncheat, cu capul acoperit cu o pelerină din dantelă neagră, privind spre silueta înveșmântată în alb de la balcon și la statuile sfinților din jurul pieței. La fel ca toți ceilalți pelerini, care se rugau, Bel i-a cerut divinității să-i binecuvânteze familia și prietenii. A adăugat apoi, cu ardoare, o rugăciune personală. Te rog, te rog, nu-l lăsa pe Senhor Heitor să uite de promisiunea făcută, ca să-l pot întâlni din nou pe Laurent Brouilly… La Roma, Heitor s-a întâlnit cu sculptorii de pe lista sa și a studiat multe dintre faimoasele opere de artă, apoi a plecat spre München. Scopul său era să vadă colosala statuie Bavaria, în întregime din bronz, o operă avangardistă, alcătuită din patru secțiuni enorme din metal, sudate laolaltă. – Sunt sigur că mă va ajuta la proiectul meu, pentru că sunt multe similitudini cu dificultățile pe care le întâmpin eu la construcția lui Cristo, i-a explicat el lui Bel într-o seară, la cină. Din motive pe care Bel nu le cunoștea sau nu le pricepea, Heitor decisese să nu meargă la München însoțit de familie. În schimb, membrii familiei sale se întorceau la Paris. Pe când se îmbarcau în vagonul de dormit al trenului ce urma să-i ducă de la stația Roma Termini la Paris, Bel își stăpânea cu greu un oftat de ușurare. – Arăți mult mai veselă astă-seară, a comentat Maria Elisa după ce s-a cocoțat pe patul de sus, căptușit cu catifea roșie, din cușeta pe care o împărțea cu Bel. În Italia parcă erai cu mintea în altă parte. – De-abia aștept să ajungem din nou la Paris, i-a răspuns Bel fără alte comentarii. După ce Bel s-a lungit pe patul de jos, Maria Elisa și-a ițit capul peste marginea saltelei, privind-o curioasă. – Vreau să spun că pari complet schimbată, Bel. – Așa crezi? În ce fel? – De parcă… nu știu… a suspinat Maria Elisa. De parcă ai visa cu ochii deschiși. De fapt, și eu mă bucur că avem ocazia să explorăm Parisul de data asta. Bel a prins mâna întinsă de Maria Elisa și a strâns-o cu multă căldură. – Sigur așa vom face. Apartamentul nr. 4 Avenue de Marigny nr. 48 Paris Franța 9 aprilie 1928 Dragii mei Mãe și Pai, Mă aflu din nou la Paris după vizita în Italia. (Sper că ați primit scrisoarea pe care v-am trimis-o de acolo.) Maria Elisa și mama ei se simt mult mai bine acum, așa că am petrecut ultimele zile făcând un periplu printre obiectivele orașului. Am fost la Muzeul Luvru și am văzut-o pe Mona Lisa, apoi la Biserica Sacré-Coeur din Montmartre, cartierul în care au locuit și au creat Monet, Cézanne și mulți alți pictori iluștri francezi, apoi ne-am plimbat prin splendidele Grădini Tuileries și am urcat pe Arcul de Triumf. Mai avem încă multe lucruri de vizitat, cum ar fi Turnul Eiffel. Este foarte plăcut aici chiar și să te plimbi pe stradă și, Mãe, ar trebui să vezi magazinele! Sunt, de asemenea, multe case de modă ale celor mai de seamă creatori francezi și, așa cum mi-a sugerat Senhora Aaires Cabral, urmează să mă duc la Casa Lanvin de pe Rue du Faubourg Saint-Honoré pentru prima probă a rochiei de mireasă. Femeile sunt atât de elegante, chiar și cele care își fac cumpărăturile la Le Bon Marché arată la fel de stilate ca doamnele bogate. Iar mâncarea… Pai, vreau să-ți spun că am mâncat melci gătiți cu un sos de usturoi, unt și ierburi aromate. Trebuie să-i scoți din cochilii cu niște furculițe mici. Sunt delicioși, deși mărturisesc că picioarele de broască nu mi-au plăcut. Seara, se pare că nimeni nu se duce la culcare, și muzica jazz de la un hotel din josul străzii ajunge până la fereastra camerei mele. Jazzul e în vogă la Paris, și Senhor da Silva Costa ne-a promis că ne va duce într-o seară la un astfel de local. Sunt bine și foarte fericită, și încerc să profit din plin de această ocazie minunată. Familia da Silva Costa este cât se poate de cumsecade. Senhor da Silva Costa și-a petrecut ultimele zece zile în Germania. Revine astă-seară. Am cunoscut și o tânără doamnă din Rio, când a venit la noi în vizită ca să luăm ceaiul împreună, în urmă cu două zile. Se numește Margarida Lopes de Almeida, iar mama ei este o scriitoare foarte cunoscută în Brazilia, Julia Lopes de Almeida. Margarida se află aici cu o bursă primită de la Escola Nacional de Belas Artes din Rio și învață tehnica sculpturii. Mi-a spus că aș putea să mă înscriu la unul dintre cursurile organizate de École Nationale Supérieure des BeauxArts, așa că mă gândeam că n-ar strica să-mi încerc norocul. Mă interesează mult acest subiect și datorită influenței exercitate asupra mea de Senhor da Silva Costa. Vă voi scrie din nou săptămâna viitoare. Cu toată dragostea, vă sărut de dincolo de ocean. Prea iubita voastră fiică, Izabela Bel a pus jos stiloul și s-a întins, uitându-se afară pe fereastră. În ultimele zile, copacii de pe stradă înfloriseră, plini de flori roz, delicate. Când bătea vântul, petalele zburau prin aer ca niște stropi de ploaie, răspândind miresme plăcute. Ceasul de pe birou arăta ora patru după-amiază. Îi scrisese și lui Loen, povestindu-i despre cele câte văzuse în Italia, și mai avea suficient timp să conceapă și cea de-a treia scrisoare, destinată lui Gustavo, înainte să se schimbe pentru cină. Nu prea îi dădea inima ghes, nefiind capabilă să-i răspundă pe măsura sentimentelor exprimate de el în scrisorile pe care le primea o dată la câteva zile. Poate că-i va scrie mai târziu. S-a ridicat și, pierdută în gânduri, a luat o bomboană dintr-o chisea de pe măsuță. Era liniște în apartament, deși auzea vocile băieților care-și făceau lecțiile alături, în sufragerie. Maria Georgiana și Maria Elisa dormeau, ca în fiecare după-amiază. Știa că Heitor se va înapoia de la München la timp ca să ia cina cu familia, și Bel se bucura să-l revadă. Era conștientă că trebuia să-și stăpânească nerăbdarea de a-i reaminti promisiunea făcută lui Laurent. Era bucuroasă că Margarida Lopes de Almeida le vizitase mai devreme. În timp ce mama Margaridei discuta cu mama Mariei Elisa, cele două fete purtaseră o conversație foarte plăcută. Bel descoperise în Margarida un suflet-pereche. – Ai fost în Montparnasse? o întrebase Bel în timp ce-și beau ceaiul. – Da, de multe ori, îi șoptise Margarida. Dar nu trebuie să spui nimănui. Montparnasse nu e locul ideal pentru domnișoarele respectabile. Margarida îi promisese să revină și să-i povestească mai multe despre cursul de sculptură pe care îl urma ea la școala de arte frumoase. – Sunt sigură că Senhor da Silva Costa nu va avea nimic de obiectat, pentru că profesorul Landowski te ia sub tutela lui, adăugase Margarida pe când ieșea din cameră. À bientôt, Izabela! Heitor a sosit, așa cum era așteptat, în seara aceea, cu o față pământie și istovit după lunga sa călătorie. Bel îl asculta cu atenție în timp ce povestea despre minunatul monument Bavaria din Germania. Dar și despre alte lucruri, de rău augur, cum era apariția Partidului Național Socialist al Muncitorilor Germani condus de Adolf Hitler. – Ați decis ce model veți adopta pentru sculptura lui Cristo? s-a interesat Bel pe când servitoarea îi servea pe amândoi cu porții generoase de tartă Tatin. – Numai la asta m-am gândit tot drumul spre Paris, i-a mărturisit Heitor, și parcă l-aș prefera pe Landowski, fiindcă operele lui sunt foarte echilibrate. Moderne, dar marcate de simplitate, o mare calitate ce rezistă testului timpului, ceea ce urmăresc cu acest proiect. – Sunt bucuroasă să aud asta. După ce i-am văzut atelierul, a început să-mi placă abordarea lui realistă. Iar tehnica lui desăvârșită nu poate fi criticată de nimeni. – Nu același lucru poate spune cineva care n-a fost acolo, s-a plâns Maria Georgiana, așezându-se alături de Heitor. Poate faci cumva să-l cunosc și eu pe cel care va contribui la ridicarea prețiosului nostru Cristo. – Sigur, draga mea! Dacă iau definitiv această hotărâre, i-a spus Heitor. – Mi s-a părut că și asistentul lui este foarte talentat, a adăugat Bel, disperată să-i amintească lui Heitor de Laurent. – Da, i-a răspuns acesta. Și acum, scuzați-mă, sunt frânt de oboseală. Dezamăgită, Bel îl urmărea cu privirea pe Heitor cum iese din cameră, remarcând și expresia sumbră de pe fața Mariei Georgiana. – Ei bine, se pare că se retrage din nou să-și petreacă seara cu Cristo, nu cu familia lui. Oricum, nu mai contează, le-a spus ea copiilor, ridicând lingurița ca să-și termine desertul. Putem să jucăm cărți după masă. Când s-a dus la culcare, în seara aceea, Bel a început să se gândească la căsnicia celor doi Silva Costa. Și la cea a părinților ei. Peste câteva luni, va fi și ea o femeie măritată. Și era tot mai convinsă că o căsnicie se baza mai mult pe toleranță și acceptarea defectelor partenerului de viață. Era clar că Maria Georgiana se simțea neglijată și ignorată de soțul ei care își dedica toată energia proiectului său. La fel, propria ei mamă, împotriva dorinței sale, se mutase la Rio din mult iubita fazenda, ca să-i facă pe plac soțului ei dornic să parvină. Nereușind să adoarmă, Bel se tot foia în pat, întrebându-se dacă asta era tot ce o aștepta în viitor. În acest caz, devenea imperativ să-l întâlnească pe Laurent Brouilly cât mai repede posibil. Când Bel s-a trezit, a doua zi de dimineață, Heitor plecase deja la o întâlnire. A oftat deznădăjduită, știind că pierduse ocazia să-i amintească de oferta lui Laurent. Agitația tot mai mare care o cuprindea nu trecuse neobservată de Maria Elisa, în timpul prânzului la Ritz, servit împreună cu Maria Georgiana, al plimbării pe Champs-Élysées și al probei pentru rochia de nuntă a lui Bel în elegantul salon al lui Jeanne Lanvin. – Ce-ai pățit, Bel? Parcă ești un leu în cușcă. Nu te-a interesat deloc materialul și cum va arăta rochia ta de nuntă, când alte tinere și-ar da viața ca să o aibă pe Madame Lanvin designer. Nu-ți mai place Parisul? – Da, da, dar… – Dar ce? – Simt că… Bel s-a dus spre fereastră, făcând sforțări să explice ce avea pe suflet. Este o întreagă lume acolo afară, pe care noi nu o vedem. – Dar, Bel, am vizitat toate obiectivele importante Paris. Ce ne-a mai rămas? Bel se străduia să nu se arate enervată. Dacă Maria Elisa nu vedea cu propriii ochi, nici ea nu-i putea spune. S-a întors oftând. – Nu-i nimic… ai dreptate, am văzut tot ce era de văzut la Paris. Tu și familia ta ați dovedit o mare generozitate față de mine. Îmi pare rău. Poate că mi-e dor de casă, a mințit Bel, alegând cea mai simplă explicație. – Sigur că da. Imediat, Maria Elisa s-a dus spre ea și a luat-o în brațe. Cât am fost de egoistă! Eu am lângă mine toată familia, pe când a ta este la mii de kilometri distanță. La fel și Gustavo. Dacă vrei, cred că te poți întoarce mai curând acasă, a adăugat ea. Cu bărbia sprijinită pe umărul prietenei sale, Bel a scuturat din cap. – Îți mulțumesc pentru înțelegere, draga mea Maria Elisa, dar nu este cazul. – Ei bine, Mãe mi-a spus că-mi va angaja un profesor de franceză, care să vină dimineața, când băieții își fac lecțiile. Nu prea vorbesc bine limba, și Pai ne-a spus că s-ar putea să mai stăm un an aici, așa că trebuie să fac progrese. Tu vorbești mult mai bine, Bel, dar ai vrea să participi și tu la ore? Ne-am ocupa o parte din zi cu această activitate. Gândul că șederea la Paris ar putea fi privită drept plictisitoare o deprima pe Bel. – Maria Elisa, îți mulțumesc! Mă voi gândi la propunerea ta. După încă o noapte agitată, frământându-se la gândul că nu va avea niciodată șansa să cunoască deliciile vieții pariziene, întâmplarea a făcut ca Bel să se simtă din nou bine a doua zi. La ceaiul de după-amiază, le-au avut invitate pe Margarida Lopes de Almeida și pe mama ei. Noua ei amică i-a descris cu lux de amănunte orele de sculptură de la academia de arte frumoase și a informat-o că se interesase dacă se putea înscrie și Bel. – Sigur că m-aș bucura mult să particip la cursuri alături de o compatrioată, i s-a adresat Margarida Mariei Georgiana, dându-i lui Bel un ghiont pe sub masă. – Izabela, nu știam că te interesează sculptura, a privit-o mirată Maria Georgiana. – A început să mă pasioneze după ce am urmat un curs la Rio, i-a răspuns Bel, văzând privirea aprobatoare a Margaridei. M-ar bucura mult să am șansa să învăț de la cei mai buni profesori din lume. – O, da, Mãe, a sărit și Maria Elisa. Bel m-a plictisit de moarte cu discuțiile ei interminabile despre școala de arte. Și, pentru că vorbește franceza mult mai bine decât mine, ar avea mai mult de câștigat dacă merge la școala de arte decât să stea aici cu mine. Bel ar fi fost în stare să o îmbrățișeze. – Și, desigur, a adăugat Margarida, aruncându-i o privire mamei sale, asta ar însemna că nu va mai trebui să mă duci tu la școală și apoi să vii să mă iei în fiecare zi. Ne poate duce șoferul pe amândouă. Așa că vei avea mai mult timp să-ți scrii cartea, Mãe. Ne vom purta de grijă una alteia, nu-i așa, Izabela? – Bineînțeles. – Sigur, dacă Senhora da Silva Costa este de acord, cred că e o idee bună, s-a învoit mama Margaridei. Maria Georgiana a dat aprobator din cap, privind-o admirativ pe femeia atât de faimoasă în Brazilia. – Senhora, dacă dumneavoastră gândiți astfel, eu sunt de acord. – Așadar, a conchis Margarida, sărutând-o pe Bel pe obraji, după moda franceză, vin luni să te iau, ca să mergem la școală. – Îți mulțumesc! i-a șoptit Bel recunoscătoare din cale-afară. – Dragă Izabela, și mie îmi convine aranjamentul de minune, i-a șoptit Margarida, urmându-și mama spre ieșire. Ciao, chérie! Cât era de sofisticată! se gândea Bel. Heitor a sosit acasă în seara aceea cu un aer triumfător. – Am cerut să ni se servească șampanie în salon, pentru că am vești importante și vreau să le sărbătorim cu toții. Șampania a fost turnată în pahare, apoi Heitor s-a ridicat de pe scaun. – După ce am discutat cu Senhor Levy, cu Senhor Oswald și cu Senhor Caquot, m-am dus să-l văd azi pe profesorul Landowski și i-am făcut oferta de contract pentru proiectul Cristo. Vom semna contractul săptămâna viitoare. – Dar, Pai, este o veste minunată! a exclamat Maria Elisa. Sunt atât de fericită că în sfârșit ai luat o decizie. – Și eu sunt mulțumit, pentru că simt că Landowski este alegerea cea mai bună. Draga mea, s-a întors Heitor spre Maria Georgiana, trebuie să-l invităm la masă, împreună cu fermecătoarea lui soție, cât mai curând posibil. Va juca un rol considerabil în viața mea în lunile ce urmează. – Felicitări, Senhor da Silva Costa! i s-a adresat și Bel. Cred că ați luat o decizie excelentă. – Apreciez entuziasmul tău, i-a zâmbit Heitor, încântat. Capitolul 20 Luni dimineață, la ora zece, Bel, care aștepta deja de o oră, a văzut pe fereastra salonului un automobil Delage, strălucitor, trăgând în fața ușii de la intrarea în clădire. – A venit Senhorita Margarida, i-a anunțat ea pe Maria Georgiana și pe băieți. – Izabela, te rog să fii acasă la patru fix! a strigat Maria Georgiana după Bel, care nu mai era capabilă să-și stăpânească nerăbdarea și a rupt-o la fugă spre ușă. – Promit să nu întârzii, Senhora da Silva Costa! i-a răspuns, în timp ce Maria Elisa se apropia de ele în hol. – Dimineață plăcută și ai grijă ce faci! i-a urat ea. – Sigur că da. O am pe Margarida cu mine. – Da, și, din câte văd, arătați ca doi lei flămânzi eliberați din cușcă, i-a răspuns intrigată Maria Elisa. Distracție plăcută, draga mea Bel! Bel a luat liftul și a găsit-o pe Margarida în holul de la intrarea în clădire. – Haide, suntem deja în întârziere! Mâine voi veni mai devreme. Profesorul Paquet ne va mustra dacă intrăm după el, i-a spus Margarida în timp ce se urcau în automobil. Bel o studia pe Margarida care purta o fustă simplă, bleumarin și o bluză din poplin, în timp ce ea era îmbrăcată de parcă se ducea să ia ceaiul la Ritz. – Îmi cer scuze! Ar fi trebuit să-ți spun, i-a zis Margarida cu ochii la hainele lui Bel. La Beaux-Arts vin tot felul de artiști aproape muritori de foame, care nu prea ne privesc cu ochi buni pe noi, fetele bogate. Deși sunt sigură că suntem printre puținii studenți care plătesc lefurile profesorilor, a adăugat zâmbind și netezindu-și o șuviță din părul lucios, tuns după ultima tendință, bob, și dat după ureche. – Înțeleg. Totuși, e important ca Senhora da Silva Costa să aibă impresia că voi avea numai colege din înalta societate, bine educate. Auzind asta, Margarida a pufnit într-un hohot de râs. – Trebuie să te avertizez, Bel, că în afară de o fată bătrână și de o altă… persoană care cred că e femeie, deși poartă părul tuns băiețește și mai are și mustață, noi suntem singurele fete din clasă. – Mama ta ce părere are? Ar trebui să știe cum stau lucrurile. – Poate nu chiar în amănunt, a replicat Margarida sincer. Însă, în opinia ei, femeile trebuie să fie egale cu bărbații. Prin urmare, consideră că e bine să învăț să mă descurc într-un mediu dominat de bărbați. În afară de asta, am o bursă acordată de guvernul brazilian și trebuie să urmez cea mai bună școală posibilă. În timp ce automobilul își continua drumul pe Avenue Montaigne, pe urmă spre Pont de l’Alma, Margarida o privea atent pe Bel. – Mama mi-a spus că ești logodită cu Gustavo Aires Cabral. Mă miră faptul că te-a lăsat să pleci singură la Paris. – Da, sunt logodită, dar Gustavo este cel care mi-a propus să fac această călătorie. A vizitat și el Europa în urmă cu opt ani. – Foarte bine; în cazul ăsta, trebuie să profităm la maximum de șederea ta aici. Izabela, vreau să nu spui nimănui ce vei vedea și vei auzi aici. Mama crede că eu sunt la cursuri până la patru după-amiaza. Recunosc… că nu-i adevărat. – Și pe unde umbli, atunci? – Prin Montparnasse, iau prânzul cu amicii mei, dar te implor, jură că nu sufli o vorbă. – Sigur că nu, a răspuns Bel, încântată să audă ce-i spunea Margarida. Fata a continuat: – Ei bine, și cunoștințele mele sunt… cu totul neobișnuite. S-ar putea să te șocheze. – Deja mi-am făcut o idee din poveștile cuiva care le știe pe toate, a replicat Bel, admirând Sena. – Categoric, nu Senhora da Silva Costa, a pufnit în râs Margarida. – Nu, este un tânăr sculptor pe care l-am cunoscut în atelierul profesorului Landowski, când am fost în vizită cu Senhor da Silva Costa. – Cum îl cheamă? – Laurent Brouilly. – Nu mai spune! a exclamat Margarida. Dar îl cunosc, ne-am întâlnit de câteva ori prin Montparnasse. Uneori, îi ține locul profesorului Landowski la școală. E o frumusețe de bărbat. Bel a tras adânc aer în piept. – Vrea să mă folosească ca model pentru o sculptură, i-a dezvăluit Bel amicei sale, încântată să discute cu cineva pe acest subiect. – Serios?! Ar trebui să te simți onorată. Am auzit că Monsieur Brouilly este foarte exigent cu modelele alese. Este o stea a Academiei des Beaux-Arts și i se prefigurează un viitor strălucit. Margarida o privea admirativ pe Bel. Dragă Izabela, ești plină de surprize, a remarcat ea în timp ce automobilul trăgea pe o stradă lăturalnică – Unde e școala? a întrebat-o Bel privind în jur. – La două străzi distanță, dar nu vreau să mă vadă colegii scăldându-mă în lux în timp ce mulți dintre ei bat kilometri întregi pe jos până aici și, probabil, n-au mâncat nimic la micul dejun. Hai să mergem! Accesul în academie se făcea printr-o poartă din fier forjat, măiestrit lucrată, străjuită de busturile marilor artiști francezi Pierre Paul Puget și Nicolas Poussin. Fetele au traversat curtea trasă la linie, mărginită de clădiri elegante din piatră gălbuie. Ferestrele înalte, boltite, de la parter aminteau de vitraliile unei biserici; de fapt, se zvonea că aceasta fusese destinația inițială a clădirii. După ce au intrat, au străbătut imensul hol înțesat ce tineri care flecăreau veseli. O tânără zveltă a trecut pe lângă ele. – Dar, Margarida, fata asta poartă pantaloni! a exclamat uimită Bel. – Da, multe dintre studentele de aici poartă pantaloni, i-a răspuns Margarida. Îți imaginezi cum ar fi ca noi două să intrăm în Copacabana Palace dans notre pantalon?! Au intrat apoi într-o sală aerisită de cursuri, prin ale cărei ferestre imense se strecurau, în mănunchiuri, razele de soare. Studenții care intrau se așezau imediat la pupitre, având în față caiete de notițe și creioane. Bel era nedumerită. – Unde sculptăm? Și de ce nimeni nu poartă halat de lucru? – Aici nu suntem în atelier, ci la un curs de tehnică a sculpturii în piatră. Cu alte cuvinte, învățăm teoria pe care o vom pune apoi în practică. Un bărbat de vârstă mijlocie, care, după cum arăta, cu părul vâlvoi, ochii injectați și barba nerasă, parcă se dăduse jos din pat direct în sala de curs, tocmai intra pe ușa clasei. – Bon matin, mesdames et messieurs! Astăzi vă voi prezenta instrumentele necesare pentru a sculpta în piatră. Așadar… omul a deschis o lădiță din lemn și a început să înșire pe catedră tot felul de unelte ca de tortură. Aceasta e o daltă ascuțită, folosită pentru a scoate bucăți mai mari de piatră. Odată ce obțineți o formă generală, puteți folosi asta, o daltă cu zimți, care lasă în urma ei linii canelate. Recurgem la acest procedeu pentru a îmbogăți textura pietrei… Bel îl asculta cu multă atenție pe profesor. Dar, deși franceza ei era excelentă, el vorbea atât de repede, încât nu reușea să îl urmărească. În plus, folosea mulți termeni tehnici, pe care ea se străduia să îi înțeleagă. În final, a renunțat la acest efort, începând să-și studieze pe furiș colegii de clasă. Nu mai văzuse niciodată laolaltă atâția tineri sărăcăcios îmbrăcați, cu mustăți lungi și cu ceea ce părea a fi o trăsătură comună printre artiști, bărbi neîngrijite și o claie de păr nepieptănată. Aruncând o privire spre vecinul ei de scaun, și-a dat seama că nu părea cu mult mai mare decât ea. Încăperea duhnea de un miros rânced de la trupurile și hainele nespălate, astfel că Bel se simțea ciudat în hainele ei elegante. Ce ironie, la Rio se considerase o rebelă, mândrindu-se că susține în secret, dar cu multă fervoare, drepturile femeilor și pentru că dovedea lipsă de interes față de posesiunile materiale. Ca să nu mai vorbim de disprețul total pe care îl nutrea față de opresiunea familiei de a pune mâna pe un bărbat cu stare. Dar aici… Bel se simțea ca o prințesă neprihănită dintr-o epocă de mult apusă, transgresată într-o lume în care toate rigorile sociale erau nesocotite. Era evident că nici unul dintre cei prezenți nu dădea doi bani pe convențiile sociale. Ba chiar poate considerau că e de datoria lor să li se opună din răsputeri. După ce profesorul a anunțat sfârșitul orei și studenții au început să-și adune caietele de notițe, ieșind din sală, Bel nu se simțea deloc în apele ei. – Ești palidă, a remarcat Margarida, uitându-se la ea. Izabela, te simți bine? – Cred că aerul de aici e irespirabil, și-a mințit ea amica, urmând-o afară din sală. – Și pute rău, nu? a chicotit Margarida. Nu te teme, te vei obișnui! Îmi pare rău că ești dezamăgită. Dar orele de practică vor fi mult mai interesante. Acum, hai să ne plimbăm puțin și să luăm prânzul undeva. Bel era bucuroasă că se aflau pe stradă și, în timp ce mergeau pe Rue Bonaparte în direcția Montparnasse, o asculta pe Margarida care îi povestea despre șederea ei în Europa. – Sunt la Paris de numai șase luni, dar deja mă simt ca acasă. Am stat trei ani în Italia și voi rămâne încă doi aici. Cred că-mi va fi greu să mă întorc în Brazilia după cinci ani petrecuți în Europa. – Cred și eu! a replicat Bel însuflețită, remarcând străzile din ce în ce mai înguste și cafenelele cu mese scoase pe trotuar, înțesate de clienții care se adăposteau de soarele amiezii sub umbre viu colorate. Aerul mirosea puternic a tutun, cafea și alcool. – Cum se numește băutura din paharele alea mici, pe care o comandă toți? a întrebat-o pe Margarida. – Absint. E preferata tuturor, fiindcă e ieftină și foarte tare. Mie, una, mi se pare dezgustătoare. Deși câțiva bărbați le priveau admirativ, acolo, două domnișoare neînsoțite nu ridicau sprâncenele într-un gest de dezaprobare. Nimeni nu-și bate capul cu noi, se gândea Bel încântată că se afla pentru prima dată în Montparnasse. – Mergem la Closerie des Lilas, a anunțat-o Margarida și, dacă avem noroc, vei putea vedea câteva figuri cunoscute acolo. Prietena ei i-a făcut semn spre o cafenea, care nu se distingea prin nimic de toate celelalte și, după ce și-au croit drum cu greu printre mesele înghesuite pe trotuar, au intrat. După un schimb rapid de cuvinte, în franceză, cu unul dintre chelneri, fetele au fost conduse la o masă de lângă geam. – Ei, și acum, i-a spus Margarida, așezându-se pe bancheta din piele, aici e cel mai bun loc ca să vedem cum își petrec timpul locuitorii din Montparnasse. Și cât de mult le va lua până te vor descoperi, a adăugat zâmbind Margarida. – De ce pe mine? – Pentru că, chérie, ești uimitor de frumoasă. Ca femeie, nu există cale mai bună de acces spre viața de aici. Pun pariu că, în zece minute, cei din Montparnasse se vor interesa despre tine. – Cunoști multe persoane de pe-aici? – Aproape pe toți. E o comunitate restrânsă și toată lumea cunoaște pe toată lumea. Privirile le-au fost atrase de un bărbat cu părul grizonant, pieptănat pe spate, care se îndrepta spre pian, încurajat de comesenii săi. A luat loc pe taburet și a început să cânte. Toți au rămas cu gurile căscate, și Bel îl asculta vrăjită, în timp ce după câteva acorduri lente, piesa muzicală era compusă într-un ritm crescendo. Când pianisul a lovit ultima clapă, s-a auzit un tunet de aplauze. – N-am mai auzit ceva atât de încântător, a remarcat Bel. Și cine este pianistul acesta atât de talentat? – Querida, este însuși Ravel, și fragmentul interpretat face parte din piesa Boléro. Premiera oficială încă nu a avut loc, așa că gândeștete cât suntem de norocoase că am auzit-o. Și, acum, ce vrei să comandăm? Margarida avusese perfectă dreptate când comentase că nu vor rămâne singure mult timp. Câțiva bărbați, de toate vârstele, au trecut să o salute și să o întrebe cine este frumoasa ei însoțitoare. – A, o altă domnișoară cu ochi negri, focoasă, venită din acea parte exotică a lumii! a comentat unul dintre ei, și Bel putea să pună pariu că omul era dat cu ruj pe buze. Cu toții o studiau atent, în timp ce ea roșea, fiind prea surescitată ca să se poată atinge de mâncarea din fața ei. – Aș putea să te pictez și să-ți imortalizez frumusețea pe veci. Margarida știe unde am atelierul, i-au spus câțiva dintre acei bărbați. La câteva minute, apărea chelnerul cu câte un pahar, conținând acel lichid de culoare stranie, însoțit de mesajul că îi este oferit, cu toate complimentele de rigoare, de domnul de la masa… și îi făcea semn spre masa cu pricina. – Sigur că nu vei poza pentru nici unul dintre ei, a afirmat Margarida, stăpână pe sine. Sunt toți adepți ai curentului suprarealist, ceea ce înseamnă că vor căuta să surprindă esența personalității tale, și nu aspectul tău fizic. Foarte probabil că ai arăta ca o flacără roșie, plină de pasiune, cu un sân într-un colț al tabloului și un ochi în celălalt! a izbucnit ea în râs. Încearcă asta, se numește grenadine, și mie îmi place! Margarida a împins spre ea un pahar plin cu un lichid stacojiu, apoi i-a spus deodată: Izabela, repede! Uită-te spre ușă! Bel a întors nesigură privirea spre intrarea în cafenea. – Știi cine e? a întrebat-o Margarida. – Da, i-a răspuns Bel cu răsuflarea întretăiată, în timp ce îl privea pe omul slab, cu păr des, negru și creț. Este Jean Cocteau. – Într-adevăr, prințul avangardei. Este fascinant, deși prea sensibil. – Îl cunoști? – Puțin, recunosc, a ridicat Margarida din umeri. Mi-a cerut de câteva ori să cânt la pian aici. Bel nu-și mai lua ochii de la Monsieur Cocteau, astfel că i-a scăpat faptul că un tânăr din cafenea se îndrepta spre masa lor. – Mademoiselle Margarida, nu v-am mai văzut de mult timp. Și Mademoiselle Izabela, nu-i așa? Când Bel și-a întors capul, s-a pomenit uitându-se drept în ochii lui Laurent Brouilly. A simțit cum bătăile inimii i se întețesc. – Da. Îmi cer iertare, Monsieur Brouilly, eram puțin distrată. – Mademoiselle Izabela, nu încape îndoială că sunteți atrasă de un personaj cu mult mai fascinant decât mine, i-a spus el zâmbind. Nu știam că voi două vă cunoașteți. – Numai de curând, i-a explicat Margarida. Încerc să-i prezint Izabelei deliciile vieții din Montparnasse. – Pe care sunt sigur că le apreciază la justa lor valoare, a remarcat Laurent, făcând aluzie la discuția lor anterioară. – Și, crede-mă, toți artiștii de pe-aici au implorat-o să le pozeze, a continuat Margarida. Însă eu am prevenit-o să fie cu băgare de seamă. – Ei bine, țin să-ți mulțumesc pentru asta. Pentru că, după cum Mademoiselle Izabela știe prea bine, eu sunt primul căruia i-a promis acest privilegiu. Sunt fericit că îmi acordă exclusivitate, a adăugat Laurent, zâmbind. Poate din cauza alcoolului sau a sentimentului de încântare că pătrunsese în această lume nouă, incredibilă, Bel nu-și mai încăpea în piele de fericire la auzul acelor cuvinte. Alături de Laurent, s-a ivit un tânăr foarte bronzat. – Mademoiselle Margarida, noi, cei de la masa lui Monsieur Cocteau, te rugăm să ne demonstrezi minunatul tău talent. Maestrul vă roagă să interpretați piesa lui favorită. Știți care anume? – Da. Aruncând o privire spre ceasul de deasupra barului, Margarida a acceptat fără să stea pe gânduri. Sunt onorată, deși nu voi putea în veci să ating măiestria lui Monsieur Ravel. Margarida s-a ridicat și s-a înclinat în direcția mesei unde ședea Ravel. Bel a urmărit-o cu privirea cum se așază pe taburelul pe care cu numai câteva clipe mai devreme stătuse însuși Ravel. – Îmi permiți să mă așez, să mă delectez cu acest moment? i s-a adresat Laurent. – Sigur, i-a răspuns Bel pe dată, și Laurent a ocupat un loc pe bancheta îngustă, lipindu-și piciorul de al ei. Uimirea lui Bel nu mai contenea când constata cu câtă ușurință recurgeau acești oameni la gesturi de intimitate fizică. Odată cu primele acorduri ale Rapsodiei in Blue, de Gershwin, în cafenea s-a așternut tăcerea. Bel îl vedea pe Laurent cum examinează numeroasele pahare de pe masă, majoritatea neatinse; în cele din urmă, a luat unul între degetele lui subțiri și puternice. Apoi Laurent și-a strecurat nonșalant cealaltă mână pe sub masă, sprijinind-o de coapsă, așa cum ar face orice bărbat. În câteva minute însă, mâna lui a ajuns în spațiul unde picioarele li se atingeau. Bel și-a ținut suflarea, convinsă că era doar un gest nevinovat, chiar dacă îi simțea prin rochie degetele mângâind-o pe coapsă… Tot trupul îi trepida, sângele zvâcnindu-i în vene, în timp ce acordurile muzicale atingeau și ele apogeul. – Mademoiselle Margarida este cu adevărat foarte talentată! i-a șoptit conspirativ Laurent, și ea a încuviințat din cap, fără comentarii. – Nu aveam idee că e înzestrată cu talent muzical, i-a spus ea în ropotul de aplauze care a urmat. Se pare că e plină de surprize. Propria voce îi suna straniu în urechi, înăbușită, de parcă venea de undeva, de sub apă. – Cred din toată inima că, atunci când te naști artist, e ca și când ai avea sufletul presărat cu stele, a comentat Laurent. Ești ca un glob care se rotește spre orice muză îți captează imaginația. Mulți de aici nu numai că desenează și sculptează, dar compun și poezie, încurajează muzica, smulg lacrimile auditoriului cu talentele lor actoricești și cântă ca niște privighetori. O, mademoiselle, a sărit Laurent în picioare și s-a înclină plin de admirație în fața Margaridei, care a revenit la masă. Sunteți un adevărat virtuoso. – Domnule, cred că sunteți prea bun cu mine, a replicat Margarida cu modestie și și-a reluat locul la masă. – Și mai cred că vom fi în curând colegi de atelier. Profesorul Landowski mi-a spus că ați obținut un loc de ucenic pentru următoarele săptămâni. – Da, mi-a propus asta, dar n-aveam intenția să dau sfară-n țară până nu primesc confirmarea, a zis Margarida, făcându-i semn chelnerului să-i aducă nota de plată. Voi fi onorată să mă perfecționez în atelierul dumnealui. – Profesorul consideră că ai mult talent. Pentru o femeie, vreau să zic, a tachinat-o Laurent. – O iau ca pe un compliment, i-a zâmbit Margarida. După ce i-a fost adusă nota de plată, a așezat câteva bancnote deasupra. – Și, cine știe, dacă veniți la atelier, o veți putea aduce și pe Mademoiselle Izabela, ca să mă inspire pentru o sculptură. – S-ar putea aranja, dar vom vedea, a spus Margarida, în timp ce privirea i se plimba de la Laurent la Bel și invers, apoi la ceasul de deasupra barului. Acum, trebuie să plecăm. À bientôt, Monsieur Brouilly. După aceea l-a sărutat pe obraji și s-a ridicat și Bel. – Mademoiselle Izabela, se pare că soarta ne-a adus din nou împreună. Sper ca data viitoare să fie pentru mai mult timp. Laurent s-a aplecat și i-a sărutat mâna, apoi a rămas cu privirea ațintită la ea. Deși naivă, Bel a înțeles imediat ce sugera acea privire. Din fericire, când Bel s-a întors acasă, Maria Georgiana își făcea somnul de după-amiază. Însă Maria Elisa citea o carte în salon. – Cum a fost? a întrebat-o, ridicându-și ochii din carte. – Minunat! Bel s-a aruncat epuizată pe un scaun, încă emoționată după întâlnirea ei cu Laurent. – Bun. Și ce-ai învățat? – O, despre tot felul de unelte necesare pentru sculptura în piatră, i-a dat Bel un răspuns evaziv, alcoolul consumat făcând-o să se exprime cu greutate. – Vrei să spui că, timp de șase ore, n-ai făcut decât să afli despre niște unelte? s-a mirat Maria Elisa, suspicioasă. – Da, despre toate, și pe urmă am fost să luăm prânzul, și… Bel a sărit ca arsă. Cred că sunt epuizată. Mă duc sus să ațipesc puțin, până la cină. – Bel? – Da? – Ai băut ceva? – Nu… sau mai bine zis un pahar de vin la masă. La urma urmei, este un obicei împământenit la Paris. Bel s-a dus spre ușă, jurându-se că nu va mai pune niciodată gura pe vreo băutură oferită în La Closerie des Lilas. Capitolul 21 Apartamentul nr. 4 Avenue de Marigny nr. 48 Paris Franța 27 iunie 1928 Dragii mei Pai și Mãe, Nu-mi vine să cred că sunt plecată de patru luni. Timpul parcă a zburat. Îmi plac în continuare cursurile la care iau parte împreună cu Margarida de Lopes Almeida, la Academia des Beaux-Arts. Deși știu că nu voi fi niciodată o mare artistă, ca unii dintre colegii mei, cursurile mă fac să apreciez la justa lor valoare operele de artă, și cred că-mi vor fi de folos după ce voi deveni soția lui Gustavo. Vara s-a instalat la Paris, și orașul devine tot mai viu odată cu sosirea acestui anotimp. Încep să mă simt și eu o adevărată pariziană. Sper să veniți și voi aici, să simțiți magia acestui loc, la fel cum eu am norocul s-o fac în fiecare zi. Cu cea mai mare dragoste pentru amândoi, Izabela Bel a îndoit foaia cu grijă și a introdus-o în plicul ce urma să fie trimis la poștă. S-a lăsat pe spătarul scaunului, dorindu-și să poată împărtăși cu părinții ei toată dragostea simțită de ea pentru acest oraș, pentru libertatea de care se bucura acum și pentru oamenii pe care-i cunoștea. Dar era conștientă că ei n-ar putea s-o înțeleagă. Mai mult, s-ar putea să regrete decizia de a o fi lăsat să plece. Singura persoană în care avea deplină încredere era Loen. Luând o altă foaie de hârtie, a început să aștearnă o scrisoare cu totul diferită, în care-i povestea despre Montparnasse și despre sentimentele ei și, desigur, despre Laurent Brouilly, tânărul asistent căruia urma să îi pozeze pentru o sculptură… Datorită Margaridei, Bel se trezea în fiecare dimineață cu un tonus de zile mari. Cursurile erau într-adevăr pline de informații, dar de abia aștepta să ia prânzul la restaurantul La Closerie des Lilas. Acolo, nici o zi nu semăna cu precedenta, o adevărată sărbătoare pentru un suflet iubitor de creație, în timp ce artiști, muzicieni și scriitori umpleau mesele cafenelei. De exemplu, cu o săptămână în urmă, îl văzuse pe scriitorul James Joyce, așezat la o masă afară, bând vin și răsfoind un vraf mare de pagini bătute la mașină. – Am aruncat o privire peste umărul lui, le mărturisise exaltat Arnaud, scriitor aspirant și amic cu Margarida. Manuscrisul poartă titlul Finnegans Wake. Scrie cartea asta de șase ani. Deși Bel știa că ar fi trebuit să fie mulțumită de faptul că respira același aer cu toate aceste minți luminate, se plimba peste tot prin Montparnasse cu Margarida, făcându-și planuri cum să vină pe acolo și seara, atunci când întreg Malul Stâng se însuflețea cu adevărat. – Știu că e imposibil, dar nu mă pot abține să-mi doresc asta, i se confesa Bel prietenei sale. – Ei bine, presupun că ar trebui să fim mulțumite că ne bucurăm de libertate măcar în timpul zilei, a fost răspunsul Margaridei. Bel s-a uitat la ceas, știind că automobilul Margaridei urma să sosească din clipă-n clipă. Purtând un costum albastru de gabardină, cel mai simplu din garderoba ei, și-a periat părul, și-a aplicat puțin ruj pe buze și a strigat din hol un „La revedere“ în grabă, trăgând ușa după ea. – Cum te simți azi? a întrebat-o Margarida. – Foarte bine, mulțumesc. – Izabela, îmi pare rău că trebuie să-ți dau o veste rea. Profesorul Landowski a confirmat că mă ia ca ucenic în atelierul din BoulogneBillancourt. Așa că nu voi mai urma cursurile la academie. – Felicitări, trebuie că ești încântată, a reacționat Bel, străduinduse să zâmbească. – Sigur că da. Dar știu că te pun pe tine într-o situație dificilă. Nu știu dacă Senhora da Silva Costa te va mai lăsa să continui cursurile de una singură. – N-o va face. Pur și simplu nu. Ochii lui Bel înotau în lacrimi. – Bel, te rog, nu dispera. Îți promit că voi căuta o soluție, a încercat Margarida să îi dea asigurări, strângându-i mâna. Ca o ironie, în acea dimineață, la catedră a venit însuși Landowski. De obicei, Bel îl urmărea cu multă atenție când își expunea teoriile despre liniile simple și dificultățile de a atinge perfecțiunea. Astăzi însă, Bel aproape că nu-l auzea. Cel mai rău era faptul că, după acel prânz, luat în urmă cu o lună la Closerie des Lilas, nu-l mai văzuse pe Laurent Brouilly. Când o întrebase pe Margarida, pe un ton cât se poate de firesc, dacă știa ceva de el, fata îi spusese că Laurent era foarte ocupat, ajutându-l pe Landowski să creeze un prototip pentru statuia Cristo a lui Heitor. – Cred că Monsieur Brouilly doarme în atelier de atunci. Senhor da Silva Costa este nerăbdător să obțină un prototip pentru a-și face calculele necesare. După curs, Landowski i-a făcut semn Margaridei să se apropie. – Așadar, mademoiselle, te vei prezenta la atelier începând de săptămâna viitoare. – Da, domnule profesor, și vă mulțumesc pentru această oportunitate. – A, văd că ești împreună cu compatrioata dumitale, fata cu cele mai frumoase mâini, a adăugat Landowski. Brouilly îmi tot spune că vrea să-i pozezi pentru o sculptură. La sfârșitul săptămânii, când va fi gata prototipul lui Cristo, poate vei veni cu Mademoiselle Lopes de Almeida la atelier, și Brouilly își va vedea dorința împlinită. Asta, ca o răsplată pentru munca lui din ultimele trei săptămâni. Îi va face bine să studieze formele unei femei, după ce a trudit din greu la cele ale Mântuitorului nostru. – Sunt sigură că Izabela va fi încântată, s-a repezit Margarida să-i răspundă. Landowski le-a salutat apoi cu o înclinare de cap și a ieșit din sala de curs. – Ce zici, Izabela? a izbucnit Margarida după ce au ieșit din școală. Se pare că Dumnezeu sau, de fapt, Cristo sunt de partea ta. – Da, cred că da, a răspuns Bel, însuflețită de o rază de speranță. – Bel, vreau să discut ceva cu tine, i-a spus Maria Elisa pe neașteptate, într-o seară, când se pregăteau de culcare. Vreau să-ți cer părerea într-o chestiune. – Da, desigur. Bel s-a așezat, bucuroasă că amica ei îi cerea sfatul, mai ales că se simțea vinovată pentru că o cam neglijase în ultimul timp. Despre ce e vorba? – Aș vrea să încep un curs de asistente medicale. – Dar e o veste extraordinară! a exclamat Bel, zâmbindu-i încântată. – Crezi? Mă tem că Mãe nu va fi de acord. Nici o femeie din familie n-a urmat o carieră profesională până acum. M-am gândit mult la asta și trebuie să-mi fac curaj să-i spun. Maria Elisa avea o expresie îngrijorată pe față. Cum crezi că va reacționa? – Eu una sper că se va mândri cu faptul că fiica ei vrea să facă ceva util cu viața ei. Și, mai mult ca sigur, tatăl tău va fi foarte bucuros. – Sper să ai dreptate. M-am gândit, de asemenea, să nu-mi mai irosesc timpul și să fac voluntariat la un spital. Este unul la numai câteva minute de aici. Bel i-a luat mâinile Mariei Elisa într-ale sale. – Maria Elisa, ești o fată atât de bună, mereu te gândești la alții. Cred că ai toate calitățile ca să devii o bună asistentă medicală. Lumea se schimbă, și nu mai există motive ca femeile să nu își aleagă propriul drum în viață. – De ce să nu încerc, mai ales că n-am de gând să mă mărit acum? Sigur că situația ta, Bel, e diferită. Peste șase săptămâni, când vom ajunge acasă, vei fi soția lui Gustavo, vei avea o casă de îngrijit și vei fi mama copiilor lui. Eu însă am alt țel în viață. Îți mulțumesc pentru sprijin! Voi vorbi mâine cu Mãe. După ce Maria Elisa a stins veioza, pe Bel nu a mai luat-o somnul. Șase săptămâni. Atât mai avea la dispoziție, la Paris, înainte să revină la viața rezumată în doar câteva cuvinte de amica ei. Nu reușea să găsească nici un aspect pozitiv în privința viitorului ei. Margarida îi promisese să ia legătura cu ea după câteva zile petrecute în atelierul lui Landowski, ca s-o anunțe când era dispus profesorul s-o invite pe Bel acolo. Dar, până acum, nu primise nici o veste. Din nou, Bel era închisă în apartament, singură, pentru că Maria Elisa pleca dimineața, la ora nouă, după ce primise permisiunea plină de rezerve a mamei sale de a face voluntariat la spital. Iar Maria Georgiana își petrecea diminețile îngrijindu-se de gospodărie și expediind scrisori. – Luna viitoare este ziua de naștere a mamei și aș vrea mult să-i cumpăr un cadou și să i-l trimit. Îmi permiteți să ies, senhora? a întrebat-o Bel într-o dimineață, la micul dejun, pe Maria Georgiana. – Nu, Izabela, sunt sigură că părinții tăi n-ar fi de acord să umbli neînsoțită prin Paris. Și eu am multe treburi astăzi. – Ei bine, atunci, a intervenit Heitor, care auzise conversația, de ce n-ar putea să vină Izabela cu mine până la biroul din Champs-Élysées? Poate găsește ceva la galeriile din drum? Sunt sigur că nu va fi o problemă să se întoarcă singură acasă, draga mea, e o distanță de numai câteva sute de metri. – Fă cum vrei! i-a răspuns Maria Georgiana, oftând enervată. – Vremea este atât de frumoasă încât și un brazilian ar fi de părere că e cald, a remarcat Heitor după ce au ieșit amândoi în stradă, îndreptându-se spre Champs-Élysées. Ei, ce zici, îți place la Paris? – Nespus, a venit răspunsul plin de pasiune al lui Bel. – Mi-a ajuns la urechi că ai cercetat destul de bine unele – cum să le spun – părți boeme ale acestui oraș. Bel i-a aruncat lui Heitor o privire surprinsă. – Eu… – Ieri am văzut-o pe prietena ta, Margarida, în atelierul lui Landowski, povestindu-i asistentului despre prânzul la La Closerie des Lilas. Bel s-a încruntat îngrozită, dar Heitor a bătut-o cu blândețe pe spate. – Nu te teme, secretul tău e în siguranță la mine. Iar Margarida este o tânără de bun-simț. Știe cum să se descurce pe aici. M-a rugat să-ți transmit că vine mâine la zece să te ia cu ea la atelier. După cum știi, Monsieur Brouilly dorește să-i pozezi pentru o statuie. Astfel, vei fi ferită de necazuri și noi vom ști unde ești. Bel știa că Heitor o tachinează. – Mulțumesc pentru vești, a replicat rezervată, nedorind să-și exprime fățiș încântarea. Vă place proiectul profesorului Landowski? a întrebat, schimbând numaidecât subiectul. – Da, până acum, sunt absolut sigur că am făcut cea mai bună alegere, iar viziunea sa se potrivește perfect cu a mea. Din păcate, mai e cale lungă până vom ajunge la prototipul final. Am o grămadă de probleme pe care trebuie să le rezolv acum. Prima dintre ele, cu ce să plachez statuia. Am analizat tot felul de soluții, dar nici una nu servește obiectivului estetic și practic. Și acum, ce zici, intrăm aici ca să-i luăm un cadou mamei tale? I-am cumpărat Mariei Georgiana o superbă eșarfă din mătase de la un butic din aceste galerii, a adăugat Heitor făcându-i semn în direcția intrării. Te aștept aici. Bel a cumpărat o eșarfă catifelată, în nuanța piersicii, și o batistă asortată, știind că vor fi perfect în ton cu tenul mamei sale. După ce a plătit, a ieșit și l-a găsit pe Heitor aplecat deasupra unei mici fântâni din centrul galeriei. Îi studia fundul cu multă atenție. Când a simțit-o că se apropie, Heitor i-a arătat plăcuțele de mozaic care decorau fântâna arteziană. – Ce părere ai? – Iertați-mă, senhor, dar la ce vă referiți? – Ce-ar fi să-l acoperim pe Cristo cu mozaic? În acest fel, învelișul exterior nu va crăpa, pentru că fiecare plăcuță este de sine stătătoare. Va trebui să mă gândesc ce fel de piatră să folosesc, una cu textură poroasă, foarte rezistentă… da, ca de pildă gresie din Minas Gerais. E deschisă la culoare și s-ar potrivi bine. Trebuie să-l aduc pe Senhor Levy aici, să vadă mozaicul. Pleacă mâine la Rio și trebuie să luăm o decizie. Bel urmărea expresia animată de pe fața lui Heitor. – Izabela, crezi că te poți întoarce singură acasă? – Bineînțeles. Heitor a dat din cap în semn de salut și s-a îndepărtat cu pas foarte grăbit. Capitolul 22 – Bienvenue, Mademoiselle Izabela! Laurent s-a îndreptat spre ea și a sărutat-o pe obraji, când Bel, însoțită de Margarida, a intrat în atelier. Mai întâi, hai să facem o cafea. Mademoiselle Margarida, profesorul mi-a spus că mai ai de lucru la cotul stâng, dar că, una peste alta, încercarea e reușită. – Mulțumesc! a strigat Margarida peste umăr, îndreptându-se spre nișa unde își ținea halatul. Este cu adevărat un compliment din partea profesorului. – Și, acum, Izabela, vino cu mine și arată-mi cum se prepară cafeaua în țara ta. Tare și neagră, sunt sigur, a adăugat el, prinzându-i mâna și trăgând-o spre bucătăria micuță. A luat o pungă maro din hârtie de pe unul dintre rafturi, a deschis-o și i-a inhalat aroma. Boabe de cafea braziliană cumpărate și măcinate chiar azi-dimineață într-o prăvălie din Montparnasse. Special pentru tine, ca să te simți bine și să-ți amintești de casă. Bel a inspirat aroma și, dintr-odată, s-a simțit purtată la kilometri depărtare peste ocean. – Te rog să-mi arăți cum se prepară! i-a cerut el, întinzându-i o linguriță și trăgându-se un pas înapoi. Bel a așteptat să fiarbă apa, nedorind să-i spună că nu preparase nici măcar o ceașcă de cafea în viața ei, pentru că acasă avea o armată de servitori. – Unde sunt ceștile? l-a întrebat, luându-și inima în dinți. – Aici! i-a spus el, scoțând din dulap două căni emailate. Îmi cer scuze că nu am unele din porțelan fin. Dar gustul cafelei va fi același. – Da, a răspuns mecanic Bel, destul de emoționată, punând cu lingurița cafea în căni. – De fapt, mademoiselle, i-a zâmbit el blajin, noi folosim așa ceva ca să preparăm cafea, și a tras de pe un raft o micuță cafetieră din argint. Bel s-a înroșit, stânjenită. Apoi a transferat cafeaua măcinată din căni în recipientul respectiv și a turnat apă fierbinte peste ea. – Ei, acum, putem să ne așezăm să discutăm. Peste câteva minute, Laurent a condus-o în atelier, unde Margarida lucra deja la sculptura ei. Luând un caiet de schițe, a mers cu Bel spre masa din trestie, unde luaseră prânzul, și a tras draperiile în spatele lui. – Te rog, stai acolo! I-a arătat unde să se așeze și a luat și el loc în fața ei. Acum, a ridicat el spre buze cana cu cafea, îmi vei povesti despre viața ta în Brazilia. Bel l-a privit surprinsă. – De ce vrei să știi despre viața mea în Brazilia? – Pentru că, mademoiselle, acum ești atât de încordată, încât arăți ca un stâlp de telegraf. Vreau să te relaxezi, să văd cum mușchii feței și buzele ți se destind și ți se luminează ochii. În caz contrar, sculptura va fi un eșec. Înțelegi? – Eu… cred că da. – Nu pari prea convinsă. Așa că voi încerca să-ți explic. Mulți cred că arta sculpturii constă în a copia formele unei ființe umane. Întradevăr, din punct de vedere tehnic, s-ar putea să aibă dreptate. Dar orice mare sculptor știe că realizarea unei versiuni fidele modelului se bazează pe interpretarea esenței obiectului transpus. Bel îl privea nesigură. – Ca să-ți dau un exemplu, a continuat el, dacă aș sculpta o fată și aș citi în ochii ei că are o inimă bună și generoasă, probabil că i-aș pune în mână un porumbel pe care să-l țină cu gingășie. Pe de altă parte, dacă în ochii unei femei aș citi răutate, i-aș pune la încheietura mâinii o brățară vulgară sau un inel grosolan pe deget. Laurent a deschis caietul de schițe, ridicând creionul în sus, și a adăugat: Prin urmare, tu îmi povestești, și eu te desenez în acest timp. Spune-mi unde ți-ai petrecut copilăria. – La o fermă în munți, a început să-i relateze Bel, și imaginea fazendei pe care o îndrăgea atât de mult i-a adus un zâmbet pe buze. Aveam mulți cai și, dimineața, călăream pe dealuri sau înotam în lac. – Sună idilic, a remarcat Laurent în timp ce creionul se mișca pe hârtie. – Așa era. Dar, pe urmă, ne-am mutat la Rio, într-o casă la poalele muntelui Corcovado, în vârful căruia va fi ridicată statuia lui Hristos. Deși casa este mai mare și mai frumoasă decât cea din fazenda, din cauza muntelui nu prea ne bucurăm de soare. Uneori – s-a oprit, căutându-și cuvintele –, simt că nu am aer. – Cum te simți aici? Și Parisul e tot un oraș mare. La fel de captivă ca la Rio? – O, nu. Bel a scuturat din cap, iar fața i s-a înseninat. Iubesc acest oraș, mai ales străzile din Montparnasse. – Hmm, atunci presupun că nu așezarea geografică e problema, ci mai mult starea de spirit în care te afli. Și Parisul poate să-ți creeze senzația de claustrofobie, dar tu susții că-ți place aici. – Ai dreptate, a admis Bel, are mai mult de-a face cu viața mea din Rio decât cu orașul în sine. Laurent continua să deseneze. – Și ce este în neregulă cu viața ta? – Nimic. Vreau să spun… Bel se străduia să-și găsească cuvintele. Sunt foarte norocoasă. Am parte de un trai îmbelșugat. Anul viitor, pe vremea asta, voi fi căsătorită. Voi avea o casă frumoasă și tot ce-și poate dori o femeie. – Atunci, de ce citesc nefericire în ochii tăi? S-ar putea ca motivul să fie, așa cum ai făcut aluzie prima dată când ne-am întâlnit, faptul că este o căsătorie aranjată, și nu una din dragoste? Bel s-a înroșit până în vârful urechilor, trădând adevărul vorbelor lui Laurent. – Monsieur Brouilly, nu înțelegi! a replicat ea. Lucrurile stau altfel la Rio. Este dorința tatei ca să închei o căsătorie bună. Logodnicul meu provine din una dintre cele mai de vază familii din Brazilia. Și, în afară de asta, a adăugat ea disperată, nu sunt înzestrată cu un talent ca al dumitale cu ajutorul căruia să-mi câștig existența. Sunt complet dependentă de tata și, în curând, voi fi de soțul meu. – Da, mademoiselle, te înțeleg și te compătimesc. Dar, din păcate, a oftat el, tu ești singura care poate schimba asta. A pus creionul jos și a analizat desenul câteva minute, în timp ce Bel aștepta încordată, neliniștită și enervată de turnura pe care o luase conversația lor. În final, Laurent a ridicat ochii spre ea. Ei bine, te pot asigura că îți poți câștiga existența ca model în Montparnasse. Nu numai grație faptului că ai un chip frumos, dar sunt sigur că dincolo de orice veșminte ești o femeie adevărată. Pe când ochii lui o cercetau, Bel simțea valul de căldură ce i se ridica din piept spre obraji. – De ce ești atât de stânjenită? Aici, la Paris, noi celebrăm frumusețea formelor feminine. Doar ne naștem goi și purtăm haine numai din cauza convențiilor sociale. Și, desigur, și din cauza frigului, iarna, a glumit el uitându-se la ceas. Nu-ți face griji! Te voi sculpta cu rochia pe care o porți azi. E perfectă. Ușurată, Bel a încuviințat din cap. – Acum, după ce mi-ai povestit viața ta, a sosit ora prânzului. Drept răsplată, voi aduce pâine, brânză și vin. Laurent a luat cănile de cafea, a traversat studioul în direcția bucătăriei, oprindu-se puțin în dreptul Margaridei, ca s-o invite și pe ea la masă. – Mulțumesc! a răspuns ea și s-a dus să-și spele mâinile pline de lut. Rămasă singură, Bel admira pe fereastră tufele de levănțică, simțindu-se vulnerabilă. Cumva, Laurent reușise să îi smulgă gândurile pe care le nutrea despre viitor. – Izabela, te simți bine? a întrebat-o Margarida, așezându-se lângă ea și prinzând-o de umăr cu o expresie îngrijorată pe față. Am auzit frânturi din conversația voastră. Sper că Monsieur Brouilly nu a sărit calul încercând să te portretizeze cât mai fidel. Sper, adăugă ea, aproape în șoaptă, că a făcut-o numai din motive strict profesionale. – Ce vrei să spui? Margarida nu a avut timp să-i răspundă, pentru că Laurent se apropia deja cu o tavă în mâini. Bel n-a scos o vorbă în timpul prânzului, în timp ce Margarida și Laurent discutau despre cunoștințele comune și despre picanterii din lumea pestriță în care se învârteau. – Cocteau a aranjat o încăpere într-o clădire de pe Rue de Châteaudun, unde-și invită admiratorii să bea cocktailuri preparate și botezate de el însuși. Am auzit că efectul e letal, îi povestea Laurent, sorbind cu sete din vin. În plus, organizează și ședințe de spiritism acolo. – Ce sunt astea? s-a interesat Bel curioasă. – Încercări de a intra în legătură cu spiritele celor decedați, i-a explicat Margarida. Eu una n-aș participa niciodată la așa ceva, a adăugat, cutremurându-se. – Mai vine acolo și un grup pentru sesiuni de hipnoză, ca să vadă cum ar putea să pătrundă în subconștient. Și pe mine m-ar interesa. Psihicul uman mă fascinează la fel de mult ca formele fizice. Laurent ia aruncat lui Bel o privire. Ai avut ocazia să constați singură asta, mademoiselle. Și acum, înapoi la lucru. În timp ce eu așez un scaun într-un colț unde lumina este cea mai bună, îți propun să te plimbi puțin prin grădină. Pentru că, după ce încep, voi insista să stai nemișcată, la fel ca stana de piatră la care lucrez. – Monsieur Brouilly, merg și eu cu ea. Am nevoie de aer proaspăt, i s-a adresat Margarida. Vino, Izabela! Fetele s-au ridicat și au ieșit în grădină, plimbându-se printre tufele înmiresmate de levănțică. – Nu aud decât zumzetul albinelor care culeg nectarul, a oftat Margarida încântată, luând-o pe Bel de braț. Izabela, chiar ești bine? a insistat ea. – Da, i-a răspuns Bel, simțind cum tensiunea i se risipise și datorită vinului de la prânz. – Te rog să-mi promiți că nu-i vei permite să te incomodeze în vreun fel. – Așa voi face, a asigurat-o Bel. Nu-i ciudat? a întrebat-o pe Margarida în timp ce se plimbau pe aleea de la marginea grădinii, străjuită de tufe de chiparoase. În ciuda florei și a faunei bogate, Brazilia este la fel de frumoasă, dar energia și atmosfera din Franța sunt complet diferite. Acasă, mi se pare greu să fac pace cu mine însămi. Dar, aici, chiar și în inima cartierului Montparnasse, îmi este ușor s-o fac. Margarida a ridicat nedumerită din umeri. – Ei, trebuie să ne întoarcem în atelier, ca Monsieur Brouilly să-și poată începe capodopera. După trei ore, aflată în automobilul care o ducea spre casă, Bel se simțea complet epuizată. I se impusese să stea nemișcată pe scaun o eternitate, cu mâinile pe genunchi și degetele așezate așa cum dorise Laurent. Se simțise ca o fată bătrână în așteptarea unei fotografii în sepia, mai curând decât o tânără senzuală. O durea și spatele și avea gâtul înțepenit. Cea mai mică mișcare din partea ei îl făcea pe Laurent să sară din spatele blocului de piatră pe care-l cioplea și să o aducă în poziția inițială. – Querida, trezește-te! Am ajuns. Bel a tresărit, stânjenită de faptul că Margarida o surprinsese moțăind. – Scuze, i-a spus, când șoferul i-a deschis portiera. Nu mi-am dat seama că poate fi atât de istovitor. – Ai avut o zi grea din toate punctele de vedere. Totul e nou pentru tine și doar asta e suficient ca să te simți sleită de puteri. Crezi că poți veni și mâine? – Sigur, a răspuns Bel, coborând din mașină cu toată agilitatea de care mai era capabilă. Noapte bună, Margarida! Ne vedem mâine la zece! În seara aceea, după ce s-a scuzat că nu poate să joace cărți după cină, așa cum era obiceiul, lungită în pat, Bel se gândea la sugestia lui Laurent, că ar putea să-și câștige existența lucrând ca model, și nu i se părea deloc o opțiune viabilă. Capitolul 23 În următoarele trei săptămâni, Bel a însoțit-o pe Margarida la atelierul lui Landowski din Boulogne-Billancourt. De câteva ori a venit și Heitor da Silva Costa cu ele, ca să mai ia un vraf de desene ale statuii sale. – Landowski mai face încă un model, ca să o perfecționăm, le spunea el și, imediat ce cobora din automobil, se îndepărta rapid de ele ca să vadă cu ce noutăți mai venise Landowski. Iar profesorul, confruntat cu o nouă listă de cerințe, stătea la masa de lucru, bombănind în barbă. – Ce brazilian nebun! N-ar fi trebuit să accept în ruptul capului propunerea lui. Avea, totuși, în glas o undă de afecțiune și de admirație. Treptat, și statuia lui Bel prindea contur sub degetele fine ale lui Laurent. Cât timp poza nemișcată, se perfecționase în a-și imagina felurite lucruri legate mai cu seamă de Laurent, pe care-l urmărea permanent cu privirea cum lucra de zor mânuind ciocanul și dalta. Într-o dimineață toridă de iulie, Landowski l-a prins de umăr pe Laurent. – Tocmai am venit de la biroul lui Monsieur da Silva Costa după ce i-am dus ultima versiune a statuii, i-a bubuit în urechi vocea mânioasă a lui Landowski. Și, acum, nebunul de brazilian îmi cere un model la scară de patru metri, și vrea să i-l fac imediat. Brouilly, am nevoie să mă ajuți, așa că încetezi lucrul la statuia acestei frumoase domnișoare. Îți mai acord o singură zi ca s-o termini. – Da, domnule profesor, sigur că da! i-a răspuns Laurent, aruncându-i o privire resemnată lui Bel. Fata a făcut tot posibilul să nu-și arate disperarea care o cuprinsese. Pe urmă, Landowski a îndreptat spre ea o privire plină de admirație. – Ai putea să începi cu frumoasele degete lungi ale domnișoarei. Voi avea nevoie de un model pentru mâinile lui Hristos, și trebuie să arate la fel de grațioase ca ale dumneaei. Cu ele îi va binecuvânta pe toți copiii Lui, și nu cred că putem folosi drept model niște mâini butucănoase de bărbat. – Da, domnule profesor. Landowski a luat-o pe Bel de mână și a ridicat-o de pe scaun. A condus-o apoi spre bancul de lucru și i-a așezat mâna astfel încât să se sprijine numai în degetul mic. Pe urmă i-a întins celelalte degete, plasând degetul mare spre interiorul palmei. – Uite aici, domnișoară, așa veți sta. Brouilly, acum îți cunoști bine modelul. Încearcă să le redai cât mai autentic posibil. Să iei un mulaj și de pe mâinile domnișoarei Margarida în același fel. Și dumneaei are degete elegante. Voi face comparație între ele, ca să văd care sunt mai potrivite pentru statuie. – Desigur, i-a spus supus Laurent. Dar am putea să începem mâine-dimineață? Cred că Mademoiselle Izabela este foarte obosită după o zi întreagă petrecută aici. – Dacă domnișoara mai rezistă, aș prefera să le faci acum. Astfel, mulajul se va întări până mâine-dimineață și voi avea pe ce să lucrez. Mademoiselle, sunt sigur că veți fi de acord, i s-a adresat Landowski cu o privire autoritară. Ea a încuviințat din cap. – Sunt onorată, domnule profesor. – Fii atentă, i-a spus Laurent după ce i-a acoperit mâinile cu gips, trebuie să juri că nu te miști deloc până când se întărește materialul. Altfel, trebuie s-o luăm de la capăt. Bel încerca să ignore mâncărimea din palma stângă, privindu-l pe Laurent cum procedează în același fel cu Margarida. După ce a terminat, s-a uitat la ceas și a bătut cu degetul în pasta albă de pe mâinile lui Bel. – În cincisprezece minute va fi gata, le-a anunțat cu un zâmbet. Miar trebui un aparat de fotografiat ca să vă imortalizez, cum stați aici, nemișcate, cu mâinile înglodate în gips. E o imagine ciudată, nimic de zis. Acum, vă rog să mă scuzați, trebuie să beau puțină apă. Nu vă speriați, domnișoarelor, mă voi întoarce, eventual… înainte să se înnopteze. Le-a făcut cu ochiul și a plecat spre bucătărie. Fetele se uitau una la alta, încercând să nu le pufnească râsul, de teamă că orice vibrație ar reverbera în materialul alb de pe mâinile lor. – Poate că, într-o zi, vom privi vârful muntelui și ne vom aminti acest moment, i-a spus Margarida cu un zâmbet. – Eu, categoric, o voi face, i-a răspuns Bel. Lui Laurent i-a luat numai câteva minute să facă, ușor, câteva mici tăieturi, de-a lungul mâinilor ei, cu un cuțit bine ascuțit și să ridice în sus cele două părți ale matriței de pe degetele bine unse în prealabil. După ce a terminat, le-a arătat mândru cele două mulaje. – Au ieșit perfect. Profesorul va fi foarte mulțumit. Cum ți se par? a întrebat-o pe Bel, în timp ce se ocupa de stratul de gips întărit de pe mâinile Margaridei. – Nu mi se pare că seamănă defel cu ale mele. Pot să mă duc să mă spăl? – Da. Săpunul și peria sunt lângă chiuvetă. Când Bel s-a întors, simțindu-se mai bine după ce a îndepărtat de pe mâini unsoarea și urmele de gips, Laurent privea încruntat un deget rupt din matrița mâinilor Margaridei. – Cred că poate fi salvat, a zis el. Va rămâne o crăpătură subțire la încheietură, dar cred că e suficient de bun. Pe urmă, Margarida s-a dus și ea să se spele pe mâini, și Laurent a început să facă curat prin atelier. – Păcat că profesorul are nevoie urgent de ajutorul meu. Mai am mult de lucru la statuia ta, dar măcar acum sunt în posesia degetelor tale, a adăugat cu amară ironie. – Trebuie să plecăm! i-a spus Margarida lui Bel, apropiindu-se de ei. Ne așteaptă șoferul de câteva ore, și tutorele domnișoarei Bel sigur se întreabă pe unde umblă. – Spune-i că am răpit-o eu și nu-i voi da drumul până nu termin sculptura, a glumit Laurent, în timp ce fetele își puneau pălăriile și se îndreptau spre ușă. Izabela, n-ai uitat ceva? a strigat Laurent după ea. De degetul lui mic atârna inelul ei de logodnă. Ar trebui să-l pui la loc pe deget, altfel lumea ar putea crede că l-ai scos din proprie inițiativă. Stai puțin, ți-l pun eu pe deget. Laurent i-a luat mâna într-a lui, lăsând inelul să alunece la locul său, în timp ce o privea fix în ochi. Gata, v-ați reunit! À bientôt, mademoiselle. Și, nu te teme, voi găsi o cale ca să termin sculptura ta. Fetele au ieșit din atelier, s-au urcat în automobil și au traversat apoi centrul Parisului. Bel privea afară pe geam, simțindu-se foarte tristă. – Izabela? Când a întors capul, a observat că Margarida o studia, căzută pe gânduri. – Pot să te întreb ceva personal? – Cred că da, a replicat Bel cu precauție. – De fapt, ar fi cam două chestiuni. Te-am auzit cum vorbeai cu Laurent despre revenirea la Rio și despre căsătoria cu logodnicul tău. – Da. Dar, te rog, Margarida, nu trebuie să mai afle nimeni în afară de tine și de Laurent, a adăugat ea repede, îngrozită că vorbele ei ar putea să ajungă la urechile celor din Brazilia. – Te înțeleg. Sigur că voi păstra secretul tău, dar mă întreb dacă nu cumva lipsa ta de hotărâre privind măritișul s-a adâncit în ultimele săptămâni. Bel își studia inelul de logodnă, meditând la întrebarea Margaridei. – Când am plecat din Rio, îi eram foarte recunoscătoare lui Gustavo că mi-a îngăduit să plec în Europa. Nu mă așteptam deloc să mă lase să plec și am simțit că am primit un dar nesperat. Dar, acum, că acel dar se apropie de sfârșit, și eu trebuie să mă întorc acasă în mai puțin de trei săptămâni, adevărul este că… am descoperit că nutresc cu totul alte sentimente față de el. Într-adevăr, Parisul mi-a schimbat perspectiva asupra multor lucruri, a oftat ea. – Cred că iubești libertatea de care te bucuri aici, a remarcat Margarida. Și eu la fel. – Da, a confirmat Bel cu multă convingere în glas. Cel mai rău este că, după ce am simțit gustul unui stil de viață diferit, viitorul mă sperie și mai tare. Într-un fel, mi-aș dori să nu fi venit niciodată aici, să experimentez un trai de care voi fi lipsită total în viitor. – În acest context, vreau să-ți pun a doua întrebare, a continuat Margarida pe un ton blând. V-am văzut pe tine și pe Laurent împreună. Inițial, am crezut sincer că Laurent îți acordă aceeași atenție ca oricărei fete drăguțe, care îi pozează ca model. Dar, în ultimele zile, am observat cum se uită la tine, cu câtă tandrețe sculptează piatra, de parcă visează că te mângâie pe tine. Iartă-mă, Izabela, a adăugat Margarida scuturând din cap. Eu sunt de obicei pragmatică când vine vorba de dragoste. Îi înțeleg bine pe bărbații de aici, din Paris, și trebuie să te avertizez. Mă tem ca Laurent, cuprins de pasiunea pe care fără dubiu o simte față de tine și presat de ideea că timpul care v-a mai rămas de petrecut împreună trece foarte repede, să nu uite că ești promisă altuia. – I-aș aminti rapid acest lucru, i-a dat Bel singurul răspuns adecvat. – Mă întreb dacă va fi așa, a remarcat fata. Pentru că, în timp ce îmi dau seama de sentimentele lui Laurent față de tine, văd totodată și felul în care te porți tu cu el. De fapt, mi-am dat seama de asta în clipa când el s-a apropiat de masa noastră, prima dată, în La Closerie des Lilas. Și, serios, m-a neliniștit de la bun început. M-am gândit atunci că poate se joacă puțin cu tine, având în vedere cât ești de naivă. În comunitatea artiștilor din Paris, există mulți bărbați lipsiți complet de scrupule. Consideră dragostea un simplu amuzament, și inima unei femei nu reprezintă pentru ei mai mult decât o jucărie interesantă. Iar, după ce și-au sedus victima, vrăjită cu vorbe meșteșugite, sunt gata să profite din plin de ea ca să-și satisfacă poftele. Pe urmă, desigur, după ce și-au atins scopul, relația respectivă nu mai prezintă nici un fel de interes și pornesc în căutarea altei provocări. Bel observa încordarea de pe chipul Margaridei și ochii plini de lacrimi ai fetei, în timp ce vorbea. – Da, Izabela. Ai dreptate să crezi ceea ce crezi. Când am fost în Italia, m-am îndrăgostit exact de genul de bărbat pe care tocmai ți lam descris. Și, bineînțeles, provenind dintr-un loc atât de conservator precum Rio, eram la fel de inocentă ca și tine. Desigur, m-a sedus. În toate sensurile cuvântului. Și după ce am ajuns la Paris, n-am mai auzit nimic de el. Bel analiza șocată mărturisirea Margaridei. – Iată, ți-am împărtășit cel mai mare secret al meu, a oftat Margarida. Am făcut-o pentru că sper ca teribilele mele suferințe să aibă o înrâurire pozitivă asupra ta. Sunt puțin mai mare decât tine și, din păcate, după cele întâmplate, și mai înțeleaptă. Plus că nu pot să nu văd în tine ceea ce eram eu pe atunci: o fetișcană îndrăgostită pentru prima oară în viață. Bel nu își mai putea înăbuși sentimentele față de Laurent. Până acum, singura căreia îi împărtășise focul inimii ei fusese Loen. Acum însă, putea să aibă încredere în Margarida. – Da, i-a spus ea. Îl iubesc. Îl iubesc din toată inima. Și nu pot să îndur gândul că îmi voi petrece restul vieții fără el. A izbucnit pe dată în lacrimi, incapabilă să le mai reprime acum, după ce îi mărturisise Margaridei adevăratele ei sentimente. – Bel, îmi pare rău, n-am vrut să te supăr. Ascultă – Margarida a aruncat o privire afară pe geam –, suntem aproape de casă și nu te poți înfățișa astfel. Hai să mergem undeva să te liniștești. Oricum am întârziat, așa că nu mai contează câteva minute în plus. Margarida i-a dat indicații șoferului. Peste câteva minute, automobilul se oprea în fața unui părculeț înconjurat de un gard din fier forjat, de pe Avenue de Marigny. Au coborât, și Margarida a condus-o pe Bel spre o bancă pe care sau așezat. Bel urmărea soarele cum apune grațios dincolo de vârfurile copacilor care formau o perdea la marginea parcului și înfrumusețau toate bulevardele din Paris. – Te rog, trebuie să mă ierți că ți-am vorbit cu atâta brutalitate, s-a scuzat Margarida. Nu e treaba mea să mă amestec în problemele tale personale. Dar, văzând pasiunea dintre voi, am simțit că trebuie să-ți împărtășesc câte ceva din experiența mea. – Dar împrejurările de aici nu seamănă cu cele trăite de tine în Italia, a protestat Bel. Chiar tu ai recunoscut că Laurent mă iubește. – Și eu eram sigură pe atunci că Marcello mă iubește. Sau, măcar, doream să cred asta. Dar, indiferent ce-ți spune Laurent, indiferent cum încearcă să te convingă, te rog să nu uiți că, deși ai impresia că aveți un viitor împreună, te înșeli amarnic. Laurent nu-ți poate oferi nimic: nici locuință, nici siguranță, și, crede-mă, ultimul lucru pe care și-l dorește este să fie legat de mâini și de picioare alături de o nevastă și de o liotă de copii. În ceea ce îi privește pe artiști, problema este că ei, pur și simplu, iubesc ideea de a iubi. Dar asta nu duce nicăieri, indiferent de nivelul atins de pasiunile respective. Mă înțelegi? Bel se uita pierdută la o doică cu doi copii mici. În afară de cei trei, parcul era pustiu. – Da. Dar trebuie să fiu sinceră cu tine și să-ți spun că, deși urechile mele aud ce spui și creierul înțelege avertismentul tău, nu îmi este la fel de ușor să-mi conving inima. – Nu, sigur că nu. Dar, Bel, te rog măcar să analizezi ce ți-am spus. Mi-ar părea extrem de rău să știu că ți-ai ruinat tot restul vieții, ascultând glasul inimii, și nu pe cel al rațiunii. Dat fiind că logodnicul tău te-a lăsat să vii aici, dacă îți descoperă secretul, va considera asta o trădare de neiertat. – Știu. Bel și-a mușcat buza, măcinată de un sentiment de vinovăție. Mulțumesc, Margarida. Îți sunt recunoscătoare pentru sfat. Dar, acum, trebuie neapărat să plecăm, altminteri, Maria Georgiana nu mă va mai scăpa din ochi în veci. Margarida a făcut apoi un gest frumos, urcând împreună cu Bel în apartamentul familiei da Silva Costa, pentru a-i explica Mariei Georgiana, care le privea cu fața împietrită, că Landowski le reținuse pe amândouă pentru a lua mulaje de pe mâinile lor. – Îți dai seama că mi-au trecut prin cap tot felul de enormități, așa că te rog să nu se mai repete, i s-a adresat Maria Georgiana lui Bel. – Promit, așa voi face, i-a spus ea, ieșind cu Margarida din cameră ca să o conducă spre ieșire. Cele două fete s-au îmbrățișat cu multă afecțiune. – Noapte bună, Izabela, ne vedem mâine! În pat, în loc să contemple soarta tristă expusă de Margarida, pe care ar împărtăși-o dacă ar ceda șarmului infinit al lui Laurent, Bel nu simțea decât încântare. Ea crede că Laurent mă iubește… El mă iubește… Și a adormit numaidecât, fericită, cu un zâmbet de extaz întipărit pe chip. Capitolul 24 – Am vorbit cu profesorul, a anunțat-o Laurent când Bel a intrat, a doua zi de dimineață, în atelier, împreună cu Margarida. I-am explicat că nu pot, categoric, să termin statuia într-o singură zi. Așa că am convenit cu el să vii seara devreme, după ce terminăm lucrul la statuia lui Hristos. Voi vorbi cu Senhor da Silva Costa să-i spun cum stă treaba. Bel venise la atelier cu inima strânsă, dar s-a simțit dintr-odată ușurată și a încuviințat energic din cap. – Dar, Monsieur Brouilly, a intervenit Margarida îngrijorată. Eu nu voi putea să o însoțesc pe Mademoiselle Izabela la acea oră. Trebuie să fiu acasă la ora șase, pentru a lua cina cu mama. – Vă asigur, mademoiselle, că nu va fi nici o problemă. Profesorul va fi prezent în atelier, iar soția și copiii lui sunt la o aruncătură de băț. În acel moment, după ce i-a aruncat o privire imploratoare Margaridei, Bel a remarcat că prietena ei a renunțat să se mai împotrivească. – Nu, sigur că așa va fi, a acceptat ea numaidecât. Și, acum, mă scuzați, trebuie să mă duc să mă schimb. – Iar noi trebuie să ne apucăm de treabă, i-a spus Laurent lui Bel, zâmbindu-i triumfător. În seara aceea, Heitor le-a anunțat la cină că Laurent Brouilly îi făcuse o vizită la birou ca să-l roage să o lase pe Bel să vină seara la atelier. – Dat fiind urgența proiectului meu, care l-a pus pe butuci pe al său, a trebuit să accept, a încheiat Heitor. Izabela, șoferul meu te va duce la ora cinci la atelier și va veni să te ia la ora nouă. – Dar poate există vreun autobuz cu care să ajung acolo? Nu vreau să vă creez neplăceri, Senhor da Silva Costa, i-a spus Bel. – Autobuz? Maria Georgiana s-a arătat oripilată. Nu cred că părinții tăi ar fi de acord să folosești transportul public de una singură, la Paris, mai ales, seara. Sigur că șoferul te va duce și va veni după tine. – Vă mulțumesc! Voi achita cheltuielile suplimentare, a adăugat Bel, încercând să-și ascundă bucuria. – De fapt, Izabela, i s-a adresat Heitor pe un ton hâtru, îmi convine prezența ta în atelierul lui Landowski. Poți să-mi servești drept spion și să-mi raportezi progresele pe care le face în privința noului modelul, de patru metri, al lui Cristo al meu. -Poate că, într-o seară, te-aș putea însoți la atelier, ca să văd statuia, i-a propus Maria Elisa după ce au urcat împreună în dormitorul lor. – Îl voi întreba pe Monsieur Brouilly dacă nu-l deranjează. Cum merge lucrul la spital? Bel a schimbat repede subiectul, sperând că Maria Elisa va uita de propunerea ei. – Îmi place mult. Acum câteva zile, am vorbit cu părinții mei. Leam spus că vreau să urmez o carieră medicală. Mãe n-a fost prea încântată, după cum îți poți închipui, dar Pai m-a sprijinit și a certat-o pe Mãe, spunându-i că e de modă veche. Maria Elisa zâmbea. Nu e ea de vină, s-a grăbit să adauge, întotdeauna gata să le ofere iertare celor din jur. A fost crescută într-o altă epocă. Așa că, acum, de-abia aștept să mă întorc la Rio. Din păcate, Pai crede că va mai trece un an până când își va termina treaba aici. Ești atât de norocoasă că pleci acasă peste două săptămâni. Somn ușor! – Somn ușor și ție! Bel stătea întinsă în pat, gândindu-se la ce îi spusese Maria Elisa. Dacă am putea face schimb de locuri, i-a trecut prin cap, știind că șiar fi vândut și sufletul ca să mai stea încă un an la Paris. * Peste două zile, Bel poza în atelier în timp ce se lăsa amurgul. Cu colțul ochiului, zărea structura imensă, de patru metri, a lui Cristo, dominând întregul atelier. Margarida plecase, și, când Bel intrase, Landowski se pregătea și el de plecare, ca să ia cina cu soția și copiii în clădirea de alături. Fără forfota obișnuită din jur, Bel era tăcută. – La ce te gândești? a întrebat-o Laurent, subit. Bel îi vedea mâinile lucrând la partea superioară a bustului statuii, modelându-i sânii scoși în evidență de bluza cu guler înalt, din muselină, pe care o purta. – La faptul că, seara, atmosfera e foarte diferită aici. – Da, este foarte liniște după ce apune soarele. De multe ori, vin să lucrez aici, seara, pentru că îmi place serenitatea. Landowski trebuie să aibă grijă și de familia lui și, în afară de asta, spune că nu poate lucra la sculptură după ce se întunecă. – Dar tu poți? – Izabela, chiar dacă nu ai sta în fața mea, aș putea să te sculptez la perfecție. După ce te-am studiat atâta timp, toate detaliile trupului tău mi s-au întipărit în minte. – Vrei să zici, cu alte cuvinte, că nu ai nevoie de mine? – Nu prea, i-a răspuns el, aruncându-i un zâmbet jucăuș. Dar este o scuză perfectă ca să-mi ții de urât. Nu ești de acord? Era prima dată când Laurent făcea un comentariu direct, prin care îi confirma că dorește prezența ei din alte motive decât cele de ordin artistic. Bel și-a plecat privirea. – Da. Laurent a continuat să lucreze în tăcere ora care a urmat. Apoi s-a întins și i-a propus să ia pauză. În timp ce el se afla în bucătărie, Bel s-a ridicat și a început să se plimbe prin atelier ca să-și dezmorțească membrele. A aruncat o privire spre statuia ei, neterminată, admirându-i liniile simple. – Te recunoști? a întrebat-o curios Laurent, apropiindu-se cu o cană plină cu vin și cu un bol cu măsline, pe care le-a așezat pe masă. – Nu prea, i-a răspuns ea sincer, studiind bustul sculptat, în timp ce el turna vin în pahare. Poate după ce o termini, mai ales chipul. Tu mă înfățișezi aproape ca pe o fetiță. – Excelent! Pentru că am avut în minte imaginea unui boboc de trandafir exact pe punctul de a se deschide și de a înflori perfect. Momentul de trecere de la copilărie la vârsta adultă; în pragul celei dea doua și contemplând deliciile viitoare. – Nu mai sunt copil, a replicat Bel, simțind că Laurent o tratează cu superioritate. – Dar nici femeie nu ești încă, a venit răspunsul lui în timp ce sorbea din vin, fără să-și desprindă ochii de pe ea. Bel nu știa ce să-i răspundă. A mai luat o gură de vin, în timp ce își simțea inima săltându-i în piept. – Și, acum, înapoi la lucru, a îndemnat-o el deodată, ca să nu dispară de tot lumina. Peste două ore, Bel s-a ridicat să plece. Laurent a condus-o până la ușă. – Izabela, să ajungi acasă cu bine. Iartă-mă, te rog, dacă am spus ceva nepotrivit. Aproape că n-ai mai scos o vorbă de la ultima conversație. – Eu… – Șșșt! Laurent i-a pus un deget peste buze. Înțeleg. Știu care este situația, dar mi-aș dori ca lucrurile să stea cu totul altfel. Noapte bună, scumpa mea Bel! În drum spre casă, Bel știa că, în felul lui, Laurent încerca să-i spună că, dacă ea ar fi fost liberă, și-ar fi dorit să fie iubita lui. Dar și faptul că înțelegea situația și, ca un gentleman ce era, nu avea să încalce niciodată limitele bunei-cuviințe. – Chiar dacă ar vrea s-o facă… a murmurat ea, copleșită de pasiune. În următoarele seri petrecute în atelier, Laurent n-a mai schițat nici un gest de apropiere. Toate discuțiile erau legate numai de sculptura lui sau de micile bârfe din Montparnasse. Ca o ironie, cu cât mai neutră era conversația, cu atât Bel se simțea mai tensionată. Așa că ea a fost cea care a început să încalce limitele bunei-cuviințe, aruncând câte un comentariu pentru a-l complimenta pentru cămașa lui cea nouă sau lăudându-l pentru talentul de artist. Pe zi ce trecea, deznădejdea lui Bel creștea tot mai mult. Dat fiind că Laurent încetase să mai cocheteze cu ea, simțea că se lovește ca de un zid. În afară de asta, se tot întreba unde dorea ea să ajungă. Dar, indiferent cât de des își adresa sieși această întrebare și se gândea că, cu cât mai repede se urca pe vapor spre Brazilia, cu atât mai bine pentru ea, era în zadar. Simțea ca pe o adevărată tortură orele petrecute în prezența lui și faptul că, deși atât de aproape de el, era în același timp atât de departe. Într-o seară, după ce își luase la revedere de la Laurent și se oprise puțin în grădină ca să își revină, înainte de a se urca în automobilul care o aștepta, a observat un maldăr de zdrențe sub o tufă. Era sigură că nu-l văzuse la sosire. Înaintând precaut, l-a lovit ușor cu vârful pantofului. Zdrențele au început să se miște, și Bel a sărit speriată îndărăt. De la distanță, a observat un picioruș murdar și slab ițindu-se din zdrențe și, pe urmă, la capătul opus, s-a ivit un creștet cu păr murdar. Bel a văzut că era un băiat cam de șapte sau opt ani. O pereche de ochi osteniți s-au deschis câteva secunde. Pe urmă s-au închis la loc, și ea și-a dat seama că băiatul adormise. Meu Deus, a șoptit ea, mișcată până la lacrimi. Frământându-se cum să procedeze, s-a îndreptat spre copil, îngenunchind alături de el, nedorind să-l sperie. A întins mâna să-l atingă, dar, de data asta, copilul a sărit speriat în picioare. – Te rog, nu te teme, nu-ți fac rău! Tu parles français? Băiatul, îngrozit, și-a protector brațele slabe peste piept și s-a tras îndărăt. – De unde ești? a mai făcut ea o încercare, de data asta în engleză. El a privit-o plin de teamă, ca un animal încolțit, și ea a observat o tăietură adâncă pe piciorul lui, plină de sânge închegat. În timp ce băiatul se îndepărta de ea, ochii lui speriați făcând-o să lăcrimeze de milă, Bel a întins încet mâna și l-a mângâiat pe obraz. I-a zâmbit, ca să nu îl sperie, ci să-i câștige încrederea. Simțea cum băiatul se relaxează sub atingerea mâinii ei. – Ce ai pățit? l-a întrebat. Indiferent ce-a fost, ești prea mic ca să ai parte de o asemenea suferință. Deodată, capul băiatului s-a lăsat greu pe mâna ei, dar a tresărit din nou speriat peste câteva secunde. În sfârșit, dându-și seama că nu are motive să se teamă, s-a așezat și a adormit la loc. Lăsându-și mâna sub capul lui, ca să nu-l deranjeze, Bel s-a tras mai aproape de el, șoptindu-i cuvinte de alint în cele trei limbi pe care le cunoștea ea, trăgându-l încet în brațe. El tremura acum, dar nu se mai arăta speriat de ea, tresărind de durere, când ea i-a mișcat piciorul rănit. La pieptul ei, băiatul a oftat și s-a cuibărit mai bine. Făcând sforțări ca să nu verse din cauza mirosului îngrozitor pe care-l emana, Bel l-a legănat ușor în brațe, ținându-l la pieptul ei. – Izabela! a auzit o voce în spatele ei. Ce naiba faci aici pe iarbă? – Șșșt! i-a făcu ea semn lui Laurent, ca să nu-l trezească pe băiat. – Unde l-ai găsit? – Sub tufă. Cred că nu are mai mult de șapte–opt ani, dar e atât de slab. Ce facem cu el? l-a întrebat cu o privire rugătoare. Nu-l putem lăsa aici. Are o rană urâtă la picior, care trebuie îngrijită. Altfel, s-ar putea ca infecția să se răspândească în corp și să-l ucidă. Laurent s-a uitat în jos la Bel și la copilul zdrențăros și a clătinat din cap. – Izabela, trebuie să înțelegi că sunt mulți copii ca el pe străzile Franței. Majoritatea trec ilegal frontierele, venind din Rusia sau Polonia. – Da, i-a răspuns ea, supărată. Și în Brazilia e la fel. Dar acest copil e aici cu noi acum, și eu sunt cea care l-am găsit. Cum aș putea să îl ignor, să-l las să moară? Aș avea mustrări de conștiință tot restul vieții. Laurent vedea cum lacrimile șiroiesc pe obrajii lui Bel, al cărei chip era răvășit de sentimente de milă. S-a lăsat și el jos, a întins mâna și a mângâiat creștetul copilului. – Iartă-mă! i-a șoptit. Faptul că-i văd în fiecare zi probabil că m-a făcut imun la suferință. Domnul a adus acest copil în calea ta și, sigur, trebuie să faci tot ce poți ca să-l ajuți. Este prea târziu acum ca să-l deranjez pe Landowski. În noaptea asta poate dormi pe o saltea în bucătărie. Pot să-l încui înăuntru, ca să nu se apropie de prețioasa statuie a lui Cristo. Din păcate, n-ai de unde să știi ce-i trece prin cap unui vagabond mic ca el. Voi dormi aici, ca să-l păzesc. Poți să-l aduci în atelier? – Da, i-a răspuns Bel, recunoscătoare. Mulțumesc, Laurent! – Mă duc să-i spun șoferului să mai aștepte. Laurent a ajutat-o pe Bel să se ridice cu copilul adormit în brațe. – E ușor ca un fulg, a șoptit Bel, uitându-se la fața mică și inocentă a copilului purtat de ea pe brațe. Laurent a urmărit-o cu privirea cum cară copilul înăuntru, cu multă grijă, ca să nu-l trezească. Și, în timp ce se ducea spre automobil, a simțit cum ochii i se umplu de lacrimi. A găsit-o așteptându-l, așezată pe scaunul folosit zilnic de ea, cu copilul încă în brațe. – Mă duc să iau o saltea, să o pun în bucătărie, i-a zis Laurent, întrebându-se cum va reacționa Landowski a doua zi, când va da cu ochii de micul vagabond din atelierul lui. Totuși, dorea să o ajute pe Bel. Peste câteva minute, Bel l-a așezat cu grijă pe copil pe saltea. – Măcar pot să-l spăl pe față și să-i dezinfectez rana. Ai niște cârpe curate și antiseptic? – Trebuie să fie pe aici pe undeva, i-a răspuns Laurent, începând să scotocească prin dulapuri, până a găsit o sticluță cu antiseptic. Dispărând din încăpere, a revenit cu o bucată mare de pânză albă, folosită în atelier ca să acopere mulajele ude, astfel că Bel a început să curețe cu ea rana copilului. – Dar bandaj ai? l-a întrebat Bel, și, când Laurent i-a răspuns că nu are, a văzut-o cum îi face copilului un pansament din cârpa curată. Băiatul a tresărit puțin, dar nu s-a trezit. – Deși e cald, tremură din cauza febrei. Avem nevoie de o pătură, ia cerut ea lui Laurent, care a adus imediat una, pe aceea cu care obișnuia să se învelească el peste noapte. – Voi mai rămâne puțin aici, îl voi spăla cu apă rece ca să-i scad febra, l-a anunțat ea. Încuviințând din cap, Laurent s-a dus să-și pregătească propriul pat, improvizat din saltea, în atelier. – Dulce copil, i-a șoptit Bel în timp ce-l ștergea, mângâindu-l pe cap. Când te trezești mâine, nu voi fi aici, dar nu te teme. Promit că revin, ca să mă asigur că ești în siguranță. Acum plec. Somn ușor! Când Bel a dat să se ridice, o mână micuță a țâșnit de sub pătură, prinzându-se de fusta ei. Ochii băiatului erau larg deschiși. Într-o franceză perfectă, i-a spus: – Nu voi uita niciodată ce-ai făcut pentru mine în seara asta, mademoiselle. Și apoi, suspinând mulțumit, copilul s-a rostogolit pe o parte și a adormit la loc. – Trebuie să plec, i-a spus Bel lui Laurent, ieșind din bucătărie. Unde e cheia ca să încui ușa temniței? l-a întrebat ea sarcastic. – Izabela, știi prea bine că fac asta ca să-i protejez pe profesor și pe familia lui. Este casa lor, și asta e marea lui operă de artă, i-a reamintit el, arătând spre modelul statuii lui Hristos. – Bineînțeles. Dar trebuie să-mi promiți că, atunci când se trezește mâine, îi spui că este în siguranță aici. O să vorbesc eu cu profesorul, să-i explic, pentru că eu am produs toată agitația asta. Și, acum, trebuie să plec. Numai Domnul știe ce scandal va face Senhora da Silva Costa mâine-dimineață. – Izabela… Bel… Laurent a prins-o de mână pe când ea se îndrepta spre ușă. A tras-o deodată la pieptul lui. Ești cu adevărat frumoasă, atât la chip, cât și la suflet. Nu mai pot îndura să continui cu mascarada asta. Spune-mi dacă vrei să-ți dau drumul, dar Dumnezeu să mă ajute, văzând cât ești de miloasă… Laurent a scuturat din cap. Aș vrea să simt gustul buzelor tale. Bel îl privea șocată, știind că se afla pe marginea genunii și că nu-i păsa deloc dacă se prăbușea în hăul ei. – Sunt a ta! i-a spus ea încet. Și buzele lui s-au lipit de ale ei. În bucătărie, băiatul dormea liniștit, pentru prima dată după multe luni. Capitolul 25 Când Bel a sosit din nou la atelier la ora cinci, a doua zi dupăamiază, era extrem de emoționată. Nu numai din cauza băiatului, dar și a declarației lui Laurent și a sărutului acestuia. – Aha! a exclamat Landowski, care se spăla pe mâini după o zi de muncă. Iat-o pe Sfânta Izabela în persoană! – Ce face copilul, domnule profesor? l-a întrebat, roșind la comentariul lui. – În acest moment, protejatul dumitale ia masa cu copiii mei. La fel ca dumneata, când am chemat-o pe nevastă-mea să-l vadă dormind, mort de slab, a apucat-o imediat mila de el. A insistat să-l spele bine cu furtunul, în grădină, și l-a curățat temeinic din cap până în picioare cu săpun carbolic, de teama păduchilor. Apoi l-a înfășurat într-o pătură și l-a așezat într-un pat din casă. – Mulțumesc, domnule profesor! Regret că v-am cauzat neplăceri. – Dac-ar fi fost după mine, l-aș fi aruncat în stradă, unde i-e locul, dar voi, femeile, aveți inima prea bună. Și, noi, bărbații, vă suntem recunoscători pentru asta, a adăugat el, cu blândețe. – A spus de unde vine? – Nu, n-a scos un cuvânt din clipa în care nevastă-mea a început să se ocupe de el. Ea crede că e mut. – Monsieur, eu știu bine că nu este. Mi-a spus câteva cuvinte aseară, înainte să plec. – Da? Ce interesant! a clătinat Landowski din cap. Ei bine, până acum a ales să nu mai vorbească cu nimeni altcineva. Mai are și un săculeț din piele, atârnat la gât; l-a descoperit soția mea, când i-a scos zdrențele de pe el. A început să urle ca turbat când a încercat să i-l ia, ca să-l spele. Ei, vom vedea! Eu cred că, după cum arată, vine din Polonia. Și sunt singurul în măsură să spună acest lucru, a adăugat el întristat. Noapte bună! După ce Landowski a ieșit din atelier, Bel l-a văzut pe Laurent cum îi zâmbește, ținându-și brațele încrucișate pe piept. – Ești mulțumită acum, că micul tău spiriduș e bine îngrijit? – Da, și trebuie să-ți mulțumesc că l-ai ajutat și tu. – Cum te simți azi, frumoasa mea? – Mă simt bine, domnule, a șoptit ea, evitându-i privirea. – Nu regreți cele petrecute între noi aseară? a întrebat-o, întinzând mâinile către ea. Timidă, Bel a ridicat ochii spre el. – Nu, nici o clipă. – Mulțumesc Domnului pentru asta! a răsuflat el ușurat, trăgând-o în bucătărie, ca să nu poată fi văzuți pe ferestre, unde a sărutat-o cu multă pasiune. Așa a început povestea lor de dragoste, de altfel inocentă, în afară de atingerea buzelor, ambii conștienți de riscul de a fi prinși de Landowski, care își luase obiceiul să revină în atelier la cele mai ciudate ore, ca să studieze modelul neterminat al lui Hristos. Mâinile lui Laurent lucrau mai repede decât înainte la statuia ei, grăbit să dea formă feței, astfel încât să le mai rămână câteva minute la dispoziție după aceea. – Doamne sfinte, Izabela, avem atât de puțin timp! Săptămâna viitoare vei ieși din viața mea, i-a spus el într-o seară, ținând-o strâns în brațe, capul ei fiind rezemat de umărul lui. Cum voi putea îndura să nu te mai văd? – Dar eu? – Când te-am văzut pentru prima oară, sigur că am fost frapat de frumusețea ta și, trebuie să recunosc, cochetam cu tine, a continuat el, prinzându-i bărbia și ridicându-i capul în sus ca să-i vadă ochii. Pe urmă, când ai pozat pentru mine, zi de zi, și am început să te cunosc mai bine, mă pomeneam tânjind după tine mult timp după ce plecai. Și, în final, aseară, când am văzut câtă milă ai arătat pentru acel băiat, am fost sigur că m-am îndrăgostit de tine. Laurent a oftat și a scuturat din cap. N-am mai simțit asta până acum. N-am crezut că voi nutri astfel de sentimente pentru vreo femeie. Și soarta crudă vrea ca acea femeie să fie promisă altuia și să nu o mai văd niciodată. Este tragedia descrisă de mulți dintre amicii mei, scriitori, în romanele și poemele lor. Din păcate, eu o trăiesc pe pielea mea. – Da, ai dreptate, a oftat disperată Bel. – Atunci, ma chérie, trebuie să profităm din plin de timpul care nea rămas. Bel parcă plutea în ultima ei săptămână petrecută la Paris, evitând să se gândească la iminenta ei plecare. O vedea pe cameristă cum îi aduce cufărul în dormitor și începe să-l umple cu lucruri, de parcă era al altcuiva. La fel erau și discuțiile despre călătoria ei spre casă și despre temerile Mariei Georgiana că Bel va pleca neînsoțită pe vapor. – Sigur că nu avem ce face. Trebuie să pleci ca să te pregătești pentru nuntă, dar jură că nu vei coborî de pe vapor atunci când se oprește în vreun port, mai ales în cele din Africa. – Da, așa voi face, îi răspundea Bel pierdută în gânduri. Sunt sigură că nu se va întâmpla nimic rău. – I-am contactat pe cei de la compania de navigație și mi-au spus că administratorul îți va găsi o doamnă mai în vârstă care să te aibă în grijă la bordul vasului. – Mulțumesc, senhora! i-a răspuns Bel distrată, de-abia auzind ce-i spunea gazda ei, în timp ce își punea pălăria pe cap ca să plece la atelier; gândul îi era numai la Laurent. – Heitor mi-a spus că statuia ta e aproape gata. Așa că, astă-seară, te duci pentru ultima dată la atelier. Mâine vom organiza o cină festivă în onoarea ta, a înștiințat-o Maria Georgiana, zâmbind cu amabilitate. Bel o privea, chinuindu-se să își ascundă groaza, după care și-a dat seama de lipsa de maniere manifestată. – Vă mulțumesc, senhora! Este un gest foarte amabil din partea voastră. În automobil, în drum spre atelier, simțea un junghi ascuțit în inimă la gândul că era ultima seară când îl mai vedea pe Laurent. Când a sosit, l-a găsit vesel și mulțumit. – După ce-ai plecat aseară, am stat până în zori ca s-o termin, i-a spus el, făcându-i semn spre sculptura învelită cu o pânză, pentru a fi ferită de praf. Vrei să o vezi? – Da, foarte mult, a murmurat ea, nedorind să-i strice dispoziția lui Laurent. El a tras pânza în jos cu o mișcare elegantă a mâinii. Bel își studia imaginea ca și cum ar fi avut în față un obiect de artă oarecare și nu știa sigur cum să reacționeze. Constata că el îi redase fără cusur formele, și chipul era clar al ei. Dar ceea ce o frapa era liniștea pe care o emana, de parcă o surprinsese într-un moment de profundă contemplare. – Arăt… atât de singură. Și tristă. Este… o postură severă, n-are nimic frivol. – Nu. După cum știi, este stilul pe care ni-l predă Landowski. A văzut-o aseară, înainte să plece, și mi-a spus că este cea mai bună lucrare pe care am realizat-o vreodată. – În cazul acesta, mă bucur pentru tine, Laurent! – Ei bine, poate că, în viitor, o vei vedea într-o expoziție cu lucrări de-ale mele și vei fi mândră că ai fost muza mea. Îmi va aduce mereu aminte de tine și de frumoasele clipe petrecute împreună aici. – Oprește-te! Nu mai vorbi așa! a scrâșnit ea, incapabilă să se mai controleze. Izabela și-a prins capul în mâini. Nu mai pot suporta! – Izabela, te rog, nu plânge! Laurent s-a apropiat de ea, apoi a cuprins-o pe după umeri cu brațul, încercând s-o aline. Dacă aș putea schimba lucrurile, îți jur că aș face-o. Adu-ți aminte, te rog, eu sunt liber și te pot iubi; tu ești cea care nu e liberă să mă iubească pe mine. – Știu! i-a răspuns Bel nefericită. În seara asta ne vedem ultima dată pentru că, înainte să vin aici, Maria Georgiana mi-a spus că mâine-seară organizează o cină în onoarea mea. Și poimâine mă îmbarc spre Rio. În afară de asta, tu ai terminat ce ai avut de făcut, i-a făcut Bel semn spre statuie. – Bel, te asigur că de-abia am început. Ea și-a apăsat fruntea de umărul lui. – Ce putem face? Ce este de făcut? Laurent a tăcut o clipă, apoi i-a spus: – Izabela, nu pleca în Brazilia! Rămâi aici, la Paris, cu mine! Bel a tras aer în piept, nevenindu-i să-și creadă urechilor. – Ascultă, a continuat el, prinzând-o de mână și conducând-o spre o bancă pe care s-au așezat amândoi. Știu că nu-ți pot oferi nimic în comparație cu bogatul tău logodnic. Am numai o cămăruță la mansardă, în Montparnasse, care iarna e sloi, și vara, un cuptor. Și aceste două mâini, cu care încerc să-mi schimb soarta. Dar jur că te iubesc, Izabela, cum nimeni altul n-ar putea să te iubească. Cuibărită lângă el, Bel îi sorbea cuvintele ca un pământ uscat, însetat de apă. Cum stătea acolo, în brațele lui, întrezărea un viitor, alături de el, pentru prima dată… și acesta era atât de ademenitor, încât, în pofida celor spuse de Laurent, trebuia să încerce să șteargă imaginea acestuia din mintea ei. – Laurent, știi că nu pot. Mi-aș distruge părinții; căsătoria cu Gustavo este tot ce-și dorește tatăl meu, pentru asta a muncit o viață întreagă. Cum aș putea să-i fac una ca asta, la fel și mult iubitei mele mame? – Înțeleg ce spui, dar trebuie să înțelegi că te doresc enorm. – Eu nu sunt ca tine, a clătinat Bel din cap. Poate pentru că provenim din lumi atât de diferite, sau o explicație mai simplă ar fi pentru că tu ești bărbat, și eu, femeie. În țara mea, familia înseamnă totul. – Și eu o respect. Deși mi se pare că, la un moment dat, orice om trebuie să înceteze să-i pună pe alții mai presus de propria persoană. Să te măriți cu un bărbat pe care nu-l iubești și să duci o viață pe care nu ți-o dorești, sacrificându-ți pe veci fericirea, mi se pare prea mult chiar și pentru cea mai devotată fiică. – Nu am de ales, a replicat Bel, disperată. – Înțeleg de ce gândești astfel, dar, după cum știi, fiecare ființă umană are dreptul de a alege; asta ne diferențiază de animale. Și – Laurent a făcut o pauză de gândire –, cum rămâne cu logodnicul tău? Mi-ai spus că te iubește. – Da, cred că da. – Așadar, ce va gândi când va afla că are o soție care nu-i poate împărtăși niciodată sentimentele? Oare indiferența ta, faptul că știe că te măriți cu el din datorie, nu îi va distruge sufletul? – Mama spune că voi începe să-l iubesc și eu, și trebuie să o cred. – Ei bine, atunci. Laurent și-a retras brațul de pe umerii ei. Trebuie să-ți urez noroc și fericire. Cred că asta a fost tot. S-a ridicat brusc și s-a îndepărtat de ea. – Laurent, te rog, nu te purta astfel. Sunt ultimele noastre momente împreună. – Izabela, ți-am spus tot ce am avut pe suflet. Ți-am declarat dragostea și devotamentul meu. Te-am rugat să nu te întorci acasă, ci să rămâi aici, cu mine. A ridicat trist din umeri. Nu mai am ce să fac. Iartă-mă, dar chiar nu suport să te aud spunând că într-o bună zi îți vei iubi soțul. În inima lui Bel se dădea o mare luptă. Simțea un rău organic. L-a urmărit pe Laurent cum acoperă statuia cu pânza albă, ascunzând-o, așa cum cineva acoperă o rudă apropiată care a trecut în neființă. Bel nu știa și nici nu-i păsa dacă era un gest simbolic sau pur practic, dar asta a făcut-o să se ridice de pe bancă și să se ducă spre el. – Laurent, te rog, trebuie să-mi acorzi un răgaz de gândire… trebuie să mă gândesc, a suspinat ea, frecându-și tâmplele cu degetele. Laurent s-a oprit locului, răzgândindu-se parcă. – Știu că nu poți veni din nou la atelier. Dar, te rog, și este ultima mea rugăminte, vrei să ne vedem mâine după-amiază, la Paris? – Ar avea vreun rost? – Te implor, Izabela! Spune-mi atât: unde și la ce oră. Bel s-a uitat în ochii lui, știind că nu-i putea rezista. – La intrarea dinspre sud în parcul de pe Avenue de Marigny cu Avenue Gabriel. Ne vedem acolo la ora trei. El a încuviințat din cap. – Voi fi acolo. Noapte bună, draga mea Bel! Bel a ieșit din atelier, fiindcă pur și simplu nu mai aveau ce să-și spună. Mergând prin grădină, l-a zărit pe băiat singur, privind stelele. S-a dus spre el și, când a văzut-o, băiatul i-a zâmbit la rândul lui. – Bună seara! l-a salutat ea. Arăți mult mai bine. Cum te mai simți? El încuviințat timid din cap. – Eu plec din Franța poimâine, mă duc acasă în Brazilia. Bel a scos din poșetă un carnețel de notițe și un creion și a scris ceva pe o foaie. Dacă ai nevoie de ceva, te rog să-mi scrii. Ai aici numele și adresa părinților mei. A rupt foaia și i-a întins-o băiatului. L-a observat cum citește cu glas tare. Pe urmă, Bel a scos din portofel o bancnotă de douăzeci de franci, pe care i-a așezat-o în palmă, s-a aplecat și l-a sărutat pe creștet. La revedere, querido, și mult noroc. Mai târziu, când Bel se gândea la perioada petrecută la Paris, unul dintre lucrurile pentru care păstrase o amintire vie erau nopțile lungi, de nesomn. În timp ce Maria Elisa dormea buștean în patul ei, Bel se ducea la geam și desfăcea puțin draperiile, scrutând strada de dedesubt, visând la deliciile vieții din capitala Franței. Acea noapte, pe când își presa fruntea fierbinte de geamul rece, i sa părut cea mai lungă dintre toate. Întrebările la care trebuia să-și răspundă urmau să-i pecetluiască tot viitorul. La revărsatul zorilor, când decizia ei era luată, s-a strecură dezolată înapoi în pat, cerul cenușiu de afară prefăcându-se în ecoul durerii din sufletul ei. – Am venit să-mi iau rămas-bun, i-a spus Bel, văzând cum speranța de pe fața lui Laurent dispare imediat, ca praful dus de vânt. Nu pot trăda încrederea părinților mei. Trebuie să mă înțelegi. El își studia vârfurile pantofilor. În cele din urmă, a găsit puterea să îi vorbească: – Înțeleg. – Și, acum, cel mai bine este să plec. Îți mulțumesc că ai venit și îți doresc toată fericirea pe care ți-o poate oferi viața. Sunt sigură că, întro zi, voi auzi de numele tău și de operele tale. Și sunt sigură că vei primi numai cuvinte de laudă. Bel s-a ridicat, tensionată, încercând să-și stăpânească emoțiile, apoi s-a săltat pe vârfuri și l-a sărutat pe obraz. – Rămas-bun, Laurent, și Dumnezeu să te aibă în pază! Apoi a dat să plece. Într-o secundă, a simțit cum o mână o prinde de umăr. – Bel, te rog, dacă te răzgândești vreodată, să știi că te voi aștepta. Au revoir, dragostea mea. Pe urmă, Laurent s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la fugă peste pajiște, spre ieșirea din partea opusă a parcului. Capitolul 26 Cumva, Bel a reușit să facă față următoarelor douăzeci și patru de ore și cinei speciale organizate pentru ea de familia da Silva Costa. – Din păcate, nu vom putea fi alături de tine în ziua nunții tale, i sa adresat Heitor când toți cei de la masă au ridicat paharele cu șampanie în cinstea ei. Dar dorim să-ți urăm ție și logodnicului tău toată fericirea din lume. După cină, i-au oferit un frumos cadou, un serviciu pentru cafea din porțelan de Limoges, ca să-i amintească de zilele petrecute în Franța. După ce membrii familiei s-au retras, Heitor i-a zâmbit Izabelei. – Ești fericită că te întorci acasă? – De-abia aștept să-mi revăd familia. Și pe logodnicul meu, s-a grăbit ea să adauge. Dar îmi va fi dor de Paris. – Poate că, într-o zi, când vei vedea monumentul lui Cristo în vârful muntelui Corcovado, le vei povesti copiilor tăi despre faptul că ai fost părtașă la proiectarea lui. – Da, mă simt foarte onorată. Cum merge proiectul? – După cum știi, Landowski aproape a terminat modelul la scara de patru metri și, acum, trebuie să găsesc un alt loc, unde să ridicăm unul la scara de treizeci de metri. Landowski va începe lucrul săptămâna viitoare, la capul și mâinile monumentului. Mi-a spus că ia cerut lui Senhor Brouillly să ia mulaj de pe mâinile tale și ale Senhoritei Lopes de Almeida, ca posibile prototipuri. Cine știe, a adăugat Heitor zâmbind, într-o zi aceste degete elegante ale tale s-ar putea să binecuvânteze întregul Rio din vârful muntelui Corcovado. Maria Georgiana insistase să vină împreună cu Maria Elisa ca să se asigure că Bel se îmbarca în siguranță pe vas. Din fericire, imediat ce Bel se instalase în cabina ei, le lăsase singure pe cele două fete, ducându-se să-l caute pe administratorul companiei navale. – Să fii fericită, draga mea Izabela! i-a urat Maria Elisa, sărutând-o pe Bel. – Voi încerca, i-a răspuns Bel, în timp ce amica ei o privea scrutător. – E ceva în neregulă? – Nu, eu… presupun că sunt emoționată, când mă gândesc la nuntă. – Te rog să-mi scrii, să-mi povestești totul în amănunt. Ne vedem când vin și eu acasă. Bel, eu… – Ce este? Se auzea sirena vaporului care îi avertiza pe însoțitori că trebuie să coboare în treizeci de minute. – Sper să-ți aduci aminte de timpul petrecut la Paris, dar, te rog, încearcă să fii deschisă în ceea ce privește viitorul tău alături de Gustavo. Bel a înțeles imediat ce insinua Maria Elisa. – Așa voi face, îți promit. Maria Georgiana a reapărut în cabină. – Administratorul e asaltat de lume, așa că nu am putut vorbi cu el, dar am încredere că vei vorbi chiar tu cu el. Știe că nu vei fi însoțită și sunt sigură că-ți va găsi o doamnă care să-ți țină companie. – Așa voi face, vă asigur! La revedere, Senhora da Silva Costa. Vă mulțumesc pentru amabilitate. – Trebuie să juri în fața mea că nu vei pune piciorul pe uscat până când vaporul nu ajunge la Pier Mauá, a adăugat ea. Și aș aprecia mult dacă mi-ai trimite imediat o telegramă, când sosești în siguranță acasă, la părinții tăi. – Voi face întocmai, imediat ce ajung acasă. Bel le-a condus sus pe punte, unde și-au luat un ultim rămas-bun. După ce gazdele ei au coborât de pe vas, ea a rămas sprijinită de balustradă. Privea nostalgic spre portul Le Havre, știind că era ultima dată când vedea Franța. Undeva, mai la sud, se afla Parisul, și undeva, pe acolo, se afla Laurent. Vaporul a început să se miște încet, ieșind din radă, și Bel a rămas neclintită, cu privirea ațintită spre mal, până când acesta a dispărut la orizont. – Rămas-bun, dragostea mea, rămas-bun! a șoptit ea. Teribil de nefericită, a coborât în cabină. Bel a luat cina în cabină în acea seară, nefiind în stare să facă față atmosferei vesele din salonul plin de pasageri încântați de acel voiaj. Zăcea în pat, simțind legănatul ușor al vasului și, pe măsură ce se întuneca, inima ei se îndolia. Se întreba dacă, pe măsură ce se va apropia de casă, durerea teribilă din inima ei va mai ceda. La urma urmei, își va vedea mult iubiții părinți și se va întoarce în țara ei. Deja se făceau planuri pentru ziua căsătoriei sale, și Antonio îi scrisese foarte entuziasmat că ceremonia se va oficia în frumoasa catedrală din Rio, o onoare rareori acordată unor tineri. Totuși, în pofida eforturilor depuse, pe măsură ce vaporul se îndepărta tot mai mult de Laurent, inima ei era la fel de grea ca bolovanul din spatele atelierului lui Landowski. – Binecuvântată Fecioară, se ruga ea cu lacrimile fiebinți care-i scăldau perna, dă-mi putere să trăiesc fără el, pentru că acum nu știu cum voi putea suporta despărțirea. MAIA IUNIE 2007 LUNĂ PLINĂ 13; 49; 44 Capitolul 27 Când am terminat de citit ultima scrisoare, am constatat că era trecut de miezul nopții. Izabela Bonifacio se afla la bordul vaporului, silită să se întoarcă la un bărbat pe care nu-l iubea, renunțând pentru totdeauna la Laurent Brouilly. L a u… Entuziasmată, mi-am dat seama că știam de unde proveneau cele trei litere de pe spatele plăcuței de mozaic; Laurent, iubirea secretă a lui Bel. Iar statuia femeii așezate pe un scaun în grădina Casei era mai mult ca sigur cea pentru care Bel îi pozase în timpul șederii ei la Paris. Deși nu aveam idee cum de ajunsese să traverseze oceanul până în Brazilia. Mâine, în afară de faptul că voi reciti toate scrisorile – fusesem atât de dornică să cunosc povestea, încât nu acordasem atenție detaliilor –, voi da o căutare pe internet pentru a afla mai multe despre Monsieur Laurent Brouilly. Numele lui cu siguranță trebuie să apară pe vreun site. Dar, acum, epuizată, m-am dezbrăcat, am tras cearceaful peste cap și am adormit cu mâna pe teancul de scrisori, mărturie a istoriei familiei mele de origine. M-a trezit un zgomot puternic, și mi-a luat câteva secunde până să realizez că suna telefonul de la capul patului. Am ridicat receptorul și am mormăit: – Alo! – Maia, sunt eu, Floriano. Cum te simți? – Sunt… mai bine, am spus, măcinată de un sentiment de vinovăție pentru că-l mințisem cu o seară în urmă. – Bine. Ești pregătită să ne vedem? Am o grămadă de lucruri să-ți spun. Și eu ție, mi-a trecut prin cap, fără să scot însă un cuvânt. – Vremea e frumoasă, așa că hai să ne plimbăm pe plajă. Ne vedem la unsprezece în holul hotelului? – Da, dar, Floriano, te rog, dacă ai altceva de făcut, eu… – Maia, știi că sunt romancier și orice scuză ca să nu mă așez la masa de lucru este întotdeauna bine-venită. Așa că ne vedem într-o oră. După ce am cerut să mi se aducă micul dejun, am recitit primele scrisori așezate acum în ordine, ca să capăt o perspectivă mai clară asupra lucrurilor. Pe urmă, când m-am uitat la ceas, am intrat repede în baie, am făcut un duș și, la unsprezece, eram la parter, în hol. Floriano mă aștepta deja, citind o pagină scoasă dintr-o mapă groasă, cu coperte din plastic, așezată pe genunchii lui. – Bună dimineața! l-am salutat. – Bună dimineața! mi-a răspuns, ridicând ochii spre mine. Arăți bine. – Da, sunt bine, i-am spus și m-am așezat lângă el, hotărâtă să-i spun adevărul. Floriano, nu numai din cauza problemelor digestive am rămas aseară în cameră. Yara mi-a dat un pachet înainte să plec, i-am mărturisit eu. Și mi-a cerut să jur că voi păstra secretul. – Așa, deci! Floriano a ridicat din sprâncene auzind cele relatate de mine. Și ce conține acest pachet? – Scrisori ale Izabelei Bonifacio către camerista ei de la vremea respectivă. O femeie pe nume Loen Fagundes. Mama Yarei. Îmi pare rău că nu ți-am spus ieri. Dar doream să le citesc înainte să vorbesc cu tine. Dă-ți cuvântul că nu vei sufla o vorbă despre ele. Yara este îngrozită că Senhora Carvalho ar putea afla că mi-a dat mie acele scrisori. – Nici o problemă! Înțeleg. La urma urmei, este istoria familiei tale, nu a mea. Cred că ești o persoană care nu prea are încredere în oameni. Sunt sigur că mai ascunzi multe secrete. Așadar, spune-mi dacă vrei să aflu conținutul acelor scrisori sau nu. Totul depinde de tine și nu voi fi jignit dacă refuzi. – Sigur că mi-ar plăcea să discut cu tine despre ele, i-am confirmat eu, luată puțin prin surprindere de analiza incisivă pe care mi-o făcuse, la fel cum făcuse Pa în scrisoarea lui. – Atunci, vorbim în timp ce ne plimbăm. L-am urmat pe Floriano afară din hotel și am traversat șoseaua, îndreptându-ne spre faleza plajei. La numeroasele chioșcuri de acolo se vindeau lapte de cocos proaspăt, bere și sendvișuri. Lumea se îmbulzea deja în fața lor. – Mergem spre Copacabana și îți voi arăta locul grandios unde s-a oficiat ceremonia de nuntă a străbunicii tale. – Și petrecerea ei cu ocazia aniversării de optsprezece ani, am adăugat. – Da, am câteva fotografii publicate de ziarele vremii, pe care le-am descoperit în arhivele bibliotecii. Așa că, mi-a propus el, dacă consideri că poți să-mi spui, dă-i drumul! Pe când ne plimbam pe plaja Ipanema, i-am povestit cu lux de amănunte ceea ce aflasem din scrisori. Când am ajuns la Copacabana Beach – după spusele lui Floriano –, ne-am continuat drumul până la faimosul hotel Copacabana Palace. Recent renovat, albul zidurilor lui strălucea în lumina soarelui, una dintre bijuteriile arhitecturale emblematice ale orașului. – Este impresionant, fără doar și poate, am remarcat, admirându-i fațada. Îmi este clar de ce a fost ales pentru petrecerea de nuntă a lui Bel cu Gustavo. Mi-o pot imagina, stând acolo în față, în splendida ei rochie de mireasă, celebrată de toată crema societății din Rio. Soarele dimineții începea să ardă acum, așa că ne-am așezat pe două taburete, sub o umbrelă, în fața unuia dintre chioșcuri de pe plajă. El a comandat o bere și lapte de cocos pentru mine. – Mai întâi, vreau să-ți spun că amicul meu din secția de imagistică de la Museu da República mi-a confirmat cele două nume de pe spatele plăcuței de mozaic. Încearcă în continuare să descifreze data și inscripția, dar numele sunt categoric Izabela Aires Cabral și Laurent Brouilly. Sigur, grație scrisorilor, acum știm fără dubiu de cine a fost îndrăgostită Bel la Paris. Laurent a devenit un foarte cunoscut sculptor în Franța. Uite-aici! Floriano a scos două pagini din mapa de plastic și mi le-a întins. Acestea sunt câteva dintre lucrările lui. Mă uitam la fotografiile vechi ale sculpturilor realizate de Laurent Brouilly. Aveau linii simple, similare cu cele ale statuii din grădina Casei das Orquídeas. Și un număr mare de oameni purtând uniforme de soldați. – A devenit cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a luptat de partea Rezistenței, m-a informat Floriano. Pe pagina lui din Wikipedia, este specificat faptul că a fost decorat pentru curajul său. Categoric, un bărbat foarte interesant. Uite-aici o fotografie a lui. Vezi cât de atrăgător era. Îi studiam trăsăturile frumoase ale feței. Laurent, cu pomeții lui înalți și osatura bine definită, își trăda clar originile. – Și, aici, Gustavo cu Izabela în ziua nunții. Am studiat îndeaproape câteva fotografii, mai întâi uitându-mă la Gustavo. Contrastul cu aspectul fizic al lui Laurent era mai mult decât evident. Nu se distingea prin nimic deosebit, avea trăsături ascuțite, astfel că înțelegeam de ce Bel și Maria Elisa îl porecliseră „dihorul“. Deși puteai citi o oarecare bunătate în ochii lui. Când m-am uitat la Izabela, am observat asemănarea frapantă dintre trăsăturile mele și ale ei. Tocmai voiam să las jos fotografia, când am observat colierul de la gâtul ei. – O, Doamne sfinte! – Ce este? – Uite-aici! I-am făcut semn lui Floriano unde să se uite, în timp ce degetele mele atingeau instinctiv piatra lunii pe care o purtam la gât. Se uita când la mine, când la fotografie. – Da, Maia. Se pare că e același colier. Acesta era motivul pentru care Yara îmi dăduse scrisorile. Recunoscuse colierul. – Deci, acum ești convinsă că faci parte din familia Aires Cabral? m-a întrebat el, zâmbind. – Da, sunt convinsă pentru prima dată cu adevărat. Este o dovadă de netăgăduit. – Cred că ești fericită. – Sunt, dar… Am lăsat din mână fotocopia și am oftat. Floriano și-a aprins o țigară. – Ce e? – L-a părăsit pe iubitul ei ca să se mărite cu Gustavo Aires Cabral, pe care nu-l iubea. Este o poveste foarte tristă. – Maia, ești o romantică. – Nu, dar, dacă citești scrisorile Izabelei, nu poți să nu fii mișcat de idila ei cu Laurent Brouilly. – Ei bine, sper că mi le vei da curând. – Sigur. Deși poate că sentimentele Izabelei au fost prilejuite doar de niște circumstanțe, și nimic mai mult. – Adevărat. Dar, dacă este așa, atunci de ce tatăl tău ți-a lăsat plăcuța de mozaic? Ar fi fost mult mai simplu să îți fi lăsat o fotografie a Izabelei alături de soțul ei. – Nu știu, am oftat eu. Poate că nu voi ști niciodată. Vreau să spun că scrisorile se opresc în octombrie 1928, când ea s-a reîntors la Rio. Așa că trebuie să presupun că s-a măritat cu Gustavo și s-a stabilit cu el aici. – De fapt, nu cred că asta e toată povestea, mi-a spus Floriano, scoțând încă o fotografie. Asta a fost făcută în ianuarie 1929. În ea, apare mulajul capului lui Cristo imediat după ce a fost dat jos de pe vapor, transportat din Franța. Iar obiectul ciudat de alături este o mână uriașă. Apar doi bărbați în fotografie. Unul din ei este Heitor Levy, managerul de proiect al construcției statuii lui Cristo. Și, acum, uită-te atent la celălalt, mi-a indicat Floriano locul. Am privit atent figura bărbatului, rezemat de mâna lui Cristo. Am confruntat-o cu fotografia pe care o văzusem cu câteva minute în urmă. – Doamne sfinte, dar este Laurent Brouilly! – Chiar el. – Așadar, a fost aici? – Se pare că da. Și nu trebuie să fii un geniu ca să deduci că prezența lui aici e legată de proiectul statuii. – Poate că a vrut s-o vadă și pe Izabela? – Ca istoric, nu mă pot hazarda în afirmații, mai ales că ai aflat numai despre sentimentele lui Izabela față de Laurent. Nu putem fi siguri și de sentimentele lui, mi-a amintit Floriano. – Adevărat. Dar, în scrisorile ei, Bel povestește despre modul cum a pozat în atelierul lui Landowski pentru statuia care se află acum în grădina Casei das Orquídeas. Ea îi mai spune lui Loen, servitoarea ei, că Laurent a implorat-o să rămână în Franța. Mă întreb dacă a venit după ea aici… Dar cum aflăm dacă s-au reîntâlnit din nou, după sosirea lui la Rio? – O putem întreba pe amica ta Yara, a ridicat Floriano din umeri. Dacă ți-a dat scrisorile înseamnă că, din vreun motiv anume, dorește să afli adevărul. – Dar e terorizată de stăpâna ei. Să-mi dea scrisorile e una, dar să se apuce să-mi povestească tot ce știe e cu totul altceva. – Maia, nu mai fi atât de pesimistă. A avut suficientă încredere în tine ca să-ți dea scrisorile. Și, acum, ce-ar fi să ne întoarcem la hotel și să le citesc și eu? – Bine. În timp ce Floriano citea scrisorile lui Bel în apartamentul meu, de la hotel, am traversat din nou șoseaua spre plaja Ipanema și am înotat cu multă plăcere în valurile înspumate ale Oceanului Atlantic. După ce m-am uscat la soare, am decis că Floriano avea dreptate și că nu trebuia să mă tem să aflu mai multe, mai ales după ce străbătusem o jumătate de glob în acest scop. Lungită pe nisipul cald, mă întrebam dacă reticența mea se datora faptului că eram din ce în ce mai aproape să descopăr adevărul despre părinții mei biologici. Nu aveam idee dacă mai trăiau sau nu ori de ce Pa Salt îmi oferise un indiciu care să mă ducă mai departe în trecut decât ar fi fost cazul din punct de vedere logic. De ce oare Senhora Carvalho nu dorea nici în ruptul capului să admită că fiica ei avusese un copil? O femeie tânără, care împlinise categoric vârsta potrivită să-mi fie mamă… Din nou, mi-au revenit în minte cuvintele lui Pa Salt, gravate pe sfera armilară. Nu mai puteam și nu mai voiam să dau bir cu fugiții. * – Vrei să mă însoțești la Casa, dacă Yara e de acord să-ți spună mai multe? l-am întrebat pe Floriano când am intrat în camera de hotel. – Sigur, mi-a răspuns, fără să-și ridice ochii de pe scrisoarea pe care o ținea în mână. Mai am doar două scrisori de citit. – Fac un duș până termini. – În regulă. După ce am închis ușa băii după mine și mi-am scos hainele, am intrat sub duș, fiind foarte conștientă de prezența lui Floriano în camera de alături. Deși era un străin, pe care îl cunoscusem abia cu două zile în urmă, atitudinea lui relaxată îmi crea sentimentul că eram prieteni de-o viață. Într-adevăr, cartea pe care i-o tradusesem era emoționantă, cu pasaje filosofice și presărată cu tot felul de angoase ale firii omenești. De aceea, mă așteptasem ca autorul ei să fie mult mai sobru decât bărbatul care se afla acum la numai câțiva metri distanță. Ieșind din baie, l-am văzut pe Floriano că așază scrisorile cu grijă una peste alta și privește gânditor afară, pe fereastră. – Vrei să le bagi în seif? m-a întrebat apoi. – Da. Mi-a dat teancul, și m-am dus spre seif. – Maia, îți mulțumesc! mi-a spus deodată. – Pentru ce? l-am întrebat în timp ce tastam codul. – Pentru că mi-ai dat acces la viața ta privată. Sunt sigur că mulți istorici, colegi de-ai mei și-ar da viața ca să se bucure de privilegiul de a citi astfel de mărturii. Faptul că străbunica ta a fost părtașă la proiectul lui Cristo, că a stat sub același acoperiș cu Heitor da Silva Costa și familia lui, precum și faptul că Landowski a luat mulaj de pe mâinile ei pentru cele ale lui Cristo, toate astea sunt cu adevărat uimitoare. Serios, mă simt foarte onorat, a adăugat, schițând în glumă o plecăciune. – De fapt, tu meriți mulțumirile mele. M-ai ajutat enorm să pun cap la cap piesele acestui puzzle complicat. – Atunci, hai să mergem la Casa, să vedem dacă mai aflăm ceva. – Dar, Floriano, vreau să te rog să mă aștepți afară. I-am promis Yarei că nu voi vorbi cu nimeni în legătură cu aceste scrisori. Nu vreau să-și piardă încrederea în mine. – Atunci, îți voi pune la dispoziție serviciile mele de șofer, senhorita, mi-a zâmbit el vesel. Mergem? Ne-am îndreptat spre lift, și Floriano a apăsat butonul ca să-l cheme. În timp ce intram în cabină, l-am văzut cum îmi studiază reflexia în pereții acoperiți cu oglinzi. – Te-ai bronzat. Îți stă foarte bine. Și, acum, a adăugat el, când ușile s-au deschis la parter, tot înainte și tot mai sus! Peste douăzeci de minute, Floriano parca automobilul vizavi de Casa. Porțile din fier forjat, ruginite, erau bine zăvorâte. – Ce s-a întâmplat? am întrebat mirată, când ne-am dat amândoi jos din mașină. Crezi că Senhora Carvalho s-a temut că vom reveni? – Gând la gând, mi-a răspuns Floriano, mergând de-a lungul gardului viu netuns. Vreau să văd dacă mai există vreo cale să pătrundem pe domeniu, legal sau ilegal. Studiam casa printre barele de fier, dezamăgită și deznădăjduită. Poate că era o simplă coincidență, și cele două femei plecaseră în vizită la vreo rudă. Acum îmi dădeam seama cât de disperată eram să-mi cunosc trecutul, fiind convinsă că am acest drept. Floriano a reapărut lângă mine. – Locul ăsta arată ca o fortăreață. Am cercetat tot perimetrul și, cu excepția faptului că ne-am putea croi drum cu o drujbă pe-aici, nu avem nici o șansă să intrăm. Când am ajuns în spatele casei, am observat că sunt trase jaluzelele și acolo. Arată ca și cum toată casa e încuiată și toți locatarii plecați. – Și dacă nu se mai întorc? l-am întrebat, conștientă de nervozitatea din vocea mea. – Nu putem spune asta. S-ar putea să fie o pură întâmplare. Uite o cutie poștală, așa că îți sugerez să-i lași un bilet Yarei cu adresa și numărul de telefon al hotelului unde ești cazată. – Dar dacă-l găsește bătrâna? – Cu titlu de prezumție absolută, îți garantez că Senhora Carvalho nu va căuta niciodată în cutia ei poștală. Provine dintr-o altă epocă, când chestiunile poștale intrau în atribuțiile servitoarei. Foarte probabil, îi duce plicurile pe o tavă de argint, a completat el cu o grimasă. – În regulă, i-am spus și am scos din poșetă carnetul de notițe și pixul pentru a-i scrie un bilet Yarei, așa cum îmi propusese el. – Eu zic să plecăm, nu mai are rost să stăm, mi-a spus Floriano după ce am aruncat biletul în cutia ruginită. În cele douăzeci de minute cât a durat drumul până la Rio, am stat tăcută, dezamăgită, după entuziasmul pe care îl resimțisem până atunci și dorința care mă animase de a afla mai multe. – Sper că nu te gândești să renunți. Floriano parcă îmi citea gândurile, în timp ce treceam pe lângă plaja Ipanema. – Sigur că nu. Dar, realmente, nu mai știu încotro s-o iau. – Răbdarea este cheia, Maia. Va trebui pur și simplu să așteptăm, să vedem dacă Yara îți răspunde. Și, desigur, trebuie să mai mergem acolo, să vedem dacă găsim vreo mișcare. Nu cred să fie vreun mister prea mare în dispariția lor, ci o explicație perfect rațională. Așa că, între timp, hai să ne gândim ce-ar putea fi. – S-au dus în vizită la vreo rudă? am dat glas gândului meu de mai înainte. – Tot ce-i posibil, dar, dat fiind cât de fragilă este bătrâna doamnă, mă îndoiesc că s-ar încumeta la călătorii prea lungi. Sau că ar fi capabilă să poarte o discuție agreabilă cu cineva. – Atunci, poate că au plecat din cauză că sunt speriate de întoarcerea noastră? – Posibil și asta, dar puțin probabil. Senhora Carvalho a locuit în această casă toată viața ei și, chiar dacă nu pare dornică să discute cu tine, nu cred că este atât de pornită. Eu unul cred că există un singur motiv pentru care nici una din ele nu e acasă. – Care anume? – Este posibil ca Senhora Carvalho să se fi simțit rău, și Yara o fi dus-o la spital. Cred că ar trebui să sunăm la spitalele din oraș pentru a vedea dacă iubita noastră mătușă a fost internată în ultimele douăzeci și patru de ore. Îl priveam pe Floriano cu mare admirație. – Știi că s-ar putea să ai dreptate! – Urcăm la mine în apartament și căutăm numerele de telefon ale spitalelor, pe urmă sunăm, a decis Floriano, cotind la dreapta în intersecția cu Avenida Vieira Souto, în loc să continue drumul spre hotelul meu. – Floriano, te rog, nu vreau să te deranjez. Pot folosi laptopul meu pentru asta. – Maia, te rog, taci. Scrisorile pe care le-am citit de dimineață sunt printre cele mai interesante documente pe care le-am văzut vreodată. Vorbesc ca istoric. Și mai au ceva, tu nu știi încă, dar asta le face și mai fascinante. E posibil chiar să aducă lumină într-unul din misterele legate de statuia lui Cristo. Așa că, te rog, crede-mă, ajutorul e reciproc. Deși trebuie să te avertizez că locuința mea nu arată la fel ca Palatul Copacabana, a adăugat, în timp ce ne continuam drumul, îndepărtându-ne de plaja Ipanema. În scurt timp, Floriano a virat la dreapta și a tras mașina în fața unui mic bloc cu apartamente. Cam la cinci sau zece minute pe mers jos de hotelul meu, totuși o lume total diferită. – Ei bine, mi-a spus el în timp ce coboram din mașină și urcam scările spre ușa de la intrare. Bine ai venit chez moi! Îmi pare rău, nu există lift. A deschis ușa și a început să urce treptele scării înguste câte două deodată. L-am urmat, tot mai sus, și mai sus, până am ajuns în dreptul unei uși pe care a descuiat-o. – N-aș zice că mă număr printre cei mai grozavi gospodari din lume, dar este casa mea. Intră, te rog! Floriano a pășit în casă, iar eu am zăbovit un pic în prag, simțindumă ușor emoționată fiindcă intram în apartamentul unui bărbat care, în ciuda întregii situații, era totuși un străin. Am încercat să mă relaxez, amintindu-mi prima seară când ne-am întâlnit și când el a fost nevoit să plece în grabă ca să-i deschidă ușa colocatarei lui. Am intrat. Camera de zi arăta exact așa cum o descrisese Floriano: un maldăr de obiecte folosite, care nu mai fuseseră așezate apoi la locul lor. O canapea și un fotoliu vechi, din piele, în jurul unei măsuțe ticsite cu cărți, cu hârtii, peste care tronau un bol cu urme de mâncare și o scrumieră cu mucuri de țigară. – Te duc sus. E mult mai plăcut acolo, jur! După ce am mai urcat niște scări, am ajuns în dreptul a două uși. Floriano a deschis-o pe una din ele, dând la iveală o terasă acoperită. Pe terasă, se aflau o canapea, o masă cu scaune în jur și, într-un colț, un birou cu un laptop pe el. Deasupra lor, un raft cu multe cărți. La marginea terasei se alinia un șir de ghivece mari cu flori, care dădeau multă culoare atmosferei. – De fapt, aici trăiesc și lucrez. Simte-te ca acasă! m-a îndemnat Floriano, ducându-se spre birou și deschizând laptopul. M-am apropiat de balustradă, simțind numaidecât pe față soarele dogoritor. Sprijinită pe coate, am zărit pe panta unui deal un orășel cu tot felul de clădiri ciudate, la numai câteva sute de metri distanță. Vedeam zmeie colorate, înălțate de pe acoperișurile clădirilor și auzeam bubuitul surd al tobelor. Spre deosebire de camera anostă de hotel, aici simțeam pulsul plin de viață al orașului. – Cât de frumos e aici! am exclamat. Aia e o favela? i-am făcut semn spre clădirile de pe panta dealului de dincolo de noi. – Da, și, până acum câțiva ani, un loc foarte periculos. Drogurile și crimele erau la ordinea zilei și, deși se învecinează cu Ipanema, unul dintre cartierele cele mai exclusiviste din Rio, nimeni nu îndrăznea să se mute pe străzile din apropiere. Dar, acum, locul a fost curățat, și autoritățile chiar au instalat o linie de teleferic pentru rezidenți. Unii susțin că banii ar fi fost mai bine folosiți pentru spitale, dar măcar e un început. – Dar știu că economia Brazilia este tot mai prosperă. – Da, dar la fel ca orice economie emergentă, există un procent foarte mic din populație care se scaldă în bogăție în timp ce marea majoritate se zbate în sărăcie. Ca în India și Rusia. Oricum, a oftat Floriano, hai să nu discutăm pe tema nedreptăților sociale de aici. Deși asta e preocuparea mea favorită, acum avem alte priorități. Și-a îndreptat imediat atenția spre computer. Și, acum, presupunând că Senhora Carvalho face parte dintre puținii norocoși care își permit să evite teribilul sistem public de sănătate, voi alcătui o listă cu spitale private. M-am aplecat peste umărul lui ca să văd mai bine ecranul. Deci, sunt cam zece în total. Voi scoate la imprimantă numerele respective de telefon. – Propun să le facem jumate-jumate. – Bine! a fost el de acord. Dar, nu uita, ești o rudă apropiată, poate chiar o nepoată – Floriano mi-a aruncat o privire ușor ironică –, altfel nu-ți furnizează informații. Următoarele cincisprezece minute, Floriano a dispărut pe scări în jos, cu mobilul în mână, și eu am rămas pe terasă cu al meu, apelând pe rând acele numere de telefon. Nu am obținut nici un răspuns favorabil în privinața Senhorei Carvalho, în privința faptului că ar fi fost internată într-un astfel de spital în ultimele patruzeci și opt de ore. Când Floriano a revenit pe terasă cu o tavă în mâini, puteam citi și pe fața lui că nici el nu avusese succes. – Maia, nu mai fi atât de dezamăgită, mi-a spus, umplând masa cu platouri cu diverse sortimente de brânză, salam și o baghetă proaspătă. Hai să mâncăm! Am mâncat cu poftă, dându-mi seama că era trecut de șase seara și sărisem peste masa de prânz. – La ce mister te refereai, pe care l-ai descoperit în scrisorile Izabelei? l-am întrebat după ce am terminat masa, și el s-a dus la marginea terasei ca să-și aprindă o țigară. – Ei bine, mi-a zis, aplecându-se peste balustradă, cu ochii pierduți în zare. Tânăra de care Bel pomenește în scrisorile ei, Margarida Lopes de Almeida, toată lumea era convinsă că ea a servit drept model pentru mâinile lui Cristo. Bel confirmă că Margarida a fost, într-adevăr, în atelierul lui Landowski și că era o pianistă talentată. Margarida n-a negat toată viața că modelul mâinilor ei a fost folosit la statuie. Pentru ca, pe patul de moarte, cu câțiva ani în urmă, să infirme asta, susținând că nu mulajul mâinilor ei a fost folosit de Landowski. Floriano se uita la mine ca să se asigure că înțelegeam importanța acelui detaliu. – Bel precizează în scrisori că Landowski a luat un mulaj al mâinilor ei în același timp cu mulajul mâinilor Margaridei. – Exact. Desigur, s-ar putea ca Landowski să nu fi folosit nici unul din aceste mulaje. Cine știe? Poate că, în locul mâinilor Margaridei, profesorul le-a ales pe cele ale Izabelei. – Doamne sfinte! am exclamat eu, fiindu-mi greu să pricep consecințele teoriilor sugerate de Floriano. Și că ar fi posibil ca, de fapt, mâinile străbunicii mele să fie cele iconice, iubitoare și protectoare pentru toată lumea de sub ele. – Sincer să fiu, mă îndoiesc că vom putea afla vreodată adevărul, dar trebuie să înțelegi de ce scrisorile astea îmi trezesc atâta interes. Și, sunt convins, al multor altora, dacă Yara va fi de acord să facă public conținutul lor. Așa că, nu numai de dragul descoperirii propriei tale moșteniri, Maia, ci și a celei a Braziliei, trebuie să depunem eforturi să aflăm cât mai multe. – Da, nu trebuie să renunțăm. Totuși, în momentul de față, ne-am izbit de un zid. – Ceea ce înseamnă că trebuie să urmăm o altă cale, atât. – Ei bine, m-am gândit la o asemenea posibilitate. – Care ar fi? – Yara mi-a spus că stăpâna ei este grav bolnavă. Că Senhora Carvalho e pe moarte. Pe moment, m-am gândit că poate Yara a scornit un pretext ca să scape de noi. Numai că Senhora Carvalho arăta cu adevărat rău și masa era plină cu tot felul de flacoane cu medicamente. Ceea ce vreau să-ți spun e că, în Elveția, dacă unei persoane i se apropie sfârșitul și suferă dureri mari, este internată într-un hospice. Există așa ceva și în Brazilia? – Da, pentru cei bogați. De fapt, există unul în apropiere de Rio și este administrat de călugărițe. Și, categoric, familia Aires Cabral este cunoscută pentru devotamentul față de religia catolică. Știi, Maia, s-ar putea să ai dreptate. Floriano s-a ridicat, îndreptându-se spre computer, când ușa s-a deschis brusc. O fetiță cu ochi negri, îmbrăcată într-un tricou imprimat Hello Kitty și pantaloni scurți roz, s-a năpustit înăuntru, aruncându-se în brațele lui. – Papai! – Bună ziua, minha pequena! Cum a fost ziua de azi? a întrebat-o el, zâmbind. – A fost bine, dar mi-a fost dor de tine. Pe urmă, în prag, a apărut o tânără zveltă. Ochii ei s-au oprit un moment asupra mea, mi-a zâmbit și m-a salutat, pe urmă s-au întors spre copil. – Haide, Valentina, tatăl tău este ocupat și tu trebuie să faci un duș. Am fost la plajă după școală, pentru că e încă atât de cald, a adăugat fata fără să se adreseze cuiva anume. – Papai, nu pot să rămân aici un pic mai mult? s-a bosumflat Valentina, când tatăl ei a lăsat-o jos din brațe. – Te duci și faci duș, și, când ești gata de culcare, vino cu cartea săți citesc următorul capitol. A sărutat-o cu afecțiune pe părul negru și des, pe urmă a împins-o ușor spre tânără. Ne vedem mai târziu, querida! – Trebuie să plec și eu, i-am spus, ridicându-mă, după ce ușa s-a închis în spatele lor. Te-am deranjat destul. – Nu pleci până nu contactăm spitalul mănăstirii, mi-a spus Floriano, așezându-se în fața laptopului. – Ce fată frumoasă ai! Îți seamănă leit. Câți ani are? – Șase, a răspuns el, tastând cheia de căutare. Uite-aici! Am găsit numărul de telefon, deși mă îndoiesc că la ora asta va răspunde cineva. Oricum, hai să-ncercăm! L-am urmărit cu privirea cum formează numărul și duce telefonul la ureche. Peste câteva secunde, l-a lăsat jos. – Exact cum am spus, e un număr pentru urgențe, dar cred că leam trezi suspiciuni asupra noastră dacă l-am folosi. O rudă îngrijorată, care sună la spital când nu dă de o persoană dragă, este una, dar e puțin probabil să nu știe că persoana a fost internată sau nu. Așa că propun să ne ducem acolo mâine, personal. – S-ar putea să fie un drum închis. – Da, s-ar putea, dar instinctul îmi spune că, la ora actuală, e singura cale rezonabilă de urmat. Bine lucrat, Maia, mi-a zâmbit el încântat. Te voi transforma într-un istoric detectiv. – Vom vedea mâine! Și acum, te las în pace, i-am spus, ridicândumă. – Te duc cu mașina la hotel, mi-a propus Floriano, ridicându-se și el. – Nu, pot să merg pe jos. – Bine. Atunci ne vedem mâine, la douăsprezece? La nouă și jumătate, am o întâlnire cu directoarea școlii. După părerea lor, Valentina ar suferi de dislexie, mi-a spus cu un oftat. – Bine, așa rămâne! Îmi pare rău să aud asta. Și una dintre surorile mele, Electra, suferă de această afecțiune. Și este una dintre cele mai inteligente persoane pe care le cunosc, am adăugat. Noapte bună, Floriano! Capitolul 28 Când m-am trezit, a doua zi de dimineață, am scos scrisorile primite de la Yara din seif și le-am recitit pe cele expediate de Bel către Loen de la Paris. De data asta, în loc să descopăr, înfrigurată, diverse căi prin care să ajung la predecesorii mei, le-am recitit cu ochii unui istoric, la fel ca Floriano. Și am înțeles entuziasmul lui. Le-am lăsat apoi deoparte și m-am lăsat pe perne, gândindu-mă la el și la fetița lui atât de drăguță, precum și la mama ei, care mi se părea că nu avea mai mult de douăzeci de ani. Nu știu din ce motiv, mă surprindea faptul că Floriano își alesese ca parteneră o femeie atât de tânără. Și, ca să fiu sinceră, simțisem o undă de gelozie la vederea mamei și a fiicei, aseară, în acel apartament. Uneori, mi se părea că toată lumea duce o viață normală, înconjurată de ființe dragi, cu excepția mea. Am făcut duș, m-am îmbrăcat și am coborât în holul hotelului. Pentru prima dată, el nu era acolo, așa că m-am așezat ca să-l aștept. A sosit cincisprezece minute mai târziu, cu o figură mohorâtă, care nu îl caracteriza. – Îmi cer scuze, Maia! Întâlnirea de la școală a durat mai mult decât am crezut. – Nici o problemă! l-am asigurat pe când ne urcam în Fiat. A mers totul bine? – De parcă, atunci când auzi că scumpul tău copil are o problemă de sănătate, poate merge ceva bine, a oftat el. Măcar boala a fost depistată într-o fază incipientă, așa că sper ca Valentina să poată beneficia de ajutorul și sprijinul de care are nevoie. Dar, evident, mă gândesc, ce ironie: eu sunt scriitor, și copilul meu se va lupta o viață întreagă cu cuvintele. – Știu că e dureros. Îmi pare foarte rău! Nu găseam cuvinte pentru a-l consola. – Este o fetiță atât de bună și nu a dus deloc o viață ușoară. – Totuși, din ce-am văzut aseară, are cu siguranță doi părinți iubitori. – Un părinte iubitor, m-a contrazis Floriano. Din păcate, soția mea a murit pe când Valentina era bebeluș. S-a internat pentru o operație simplă, a revenit acasă peste două zile și tăietura s-a infectat. Sigur că am apelat de urgență la ajutor medical, dar ni s-a spus că rana se va vindeca în timp. Însă, peste două săptămâni, Andrea murea de septicemie. Așa că acum înțelegi de ce am disprețul ăsta pentru spitalele publice. – Floriano, îmi pare atât de rău! Aseară, am crezut că… – Că Petra e mama ei? Floriano s-a arătat amuzat. Maia, dar fata asta abia dacă are douăzeci de ani. Ce să zic, sunt flatat că ai crezut că un om bătrân ca mine ar putea să atragă o femeie atât de tânără și de frumoasă. – Îmi cer mii de scuze! – Petra e studentă la universitate și are camera ei în apartament, în schimbul unor ore de dădacă, mai ales în cursul vacanțelor școlare. Din fericire, bunicii Valentinei locuiesc în apropiere și o iau la ei destul de des, mai ales când eu sunt ocupat cu scrisul. După ce mi-a murit soția, s-au oferit să o ia la ei permanent, dar i-am refuzat. Uneori, lucrurile se complică, dar până la urmă reușim să ne descurcăm cumva. Plus că ne ajută și faptul că este un copil foarte înțelegător. Îl priveam acum pe Floriano cu alți ochi, dându-mi seama că nu înceta niciodată să mă surprindă. Mă făcea să mă gândesc cât de pustie era propria mea viață în comparație cu a lui. – Maia, tu ai copii? – Nu, am răspuns scurt. – Ai planuri de genul ăsta pentru viitor? – Nu cred. Nu există nici o persoană specială în viața mea, cu care să-mi doresc să am un copil. – Maia, ai iubit vreodată? – Da, o singură dată, dar n-a mers. – Sunt sigur că va apărea cineva. E greu să fii singur. Și eu, chiar dacă o am pe Valentina, uneori mă confrunt cu problema asta. – Măcar te simți în siguranță, am spus fără să gândesc. – În siguranță? Mi-a aruncat o privire ciudată. Meu Deus, Maia! În viața asta, am avut parte de momente de durere cruntă, mai ales când mi-a murit soția. Totuși, la „siguranță“ perpetuă n-am aspirat niciodată. – N-am vrut să sune așa, am bătut eu în retragere, stânjenită. – Ba eu cred că asta ai intenționat să spui, și mi se pare foarte trist. În plus, să dai bir cu fugiții nu este cea mai bună strategie, pentru că, oricum, te confrunți cu imaginea ta din oglindă în fiecare dimineață. Nu cred că te-ai descurca prea bine la jocuri de noroc. Mi-a zâmbit deodată, dându-și seama că eram foarte tensionată. Și acum, ce planuri avem, când ajungem la mănăstire? – Ce propui? l-am întrebat, șocată încă de schimbul de replici anterior. – Întrebăm dacă bunica ta a fost internată. Și aflăm un punct de pornire. – Bine. Am parcurs restul drumului în tăcere, regretând comentariul pe care îl făcusem și încercând să-mi revin după reacția lui Floriano. Mă uitam afară pe geam la priveliștea ce mi se așternea în față, pe când ne îndepărtam de oraș și șoseaua începea să urce. În final, am intrat pe o alee pietruită și am ajuns în fața unei clădiri mari, cenușii, cu aspect auster. Mănăstirea São Sebastião, sfântul patron al orașului Rio, clădită în urmă cu două sute de ani și, după cum arăta, nu fusese modernizată de atunci. – Intrăm? m-a întrebat Floriano și pe urmă mi-a strâns încurajator mâna. – Da. Am coborât amândoi din mașină, îndreptându-ne spre intrare. Am pătruns într-un hol imens. Nici țipenie de om nu era acolo și iam aruncat o privire interogativă lui Floriano. – Pentru că aripa asta nu funcționează ca mănăstire, ci ca hospice, presupun că există o zonă unde se află spitalul. A, uite-aici! mi-a atras atenția când ne-am oprit în fața unei sonerii vechi, montate pe perete lângă ușă. A apăsat butonul, și sunetul acesteia s-a auzit undeva în interior. În câteva secunde, a apărut o călugăriță, îndreptându-se spre noi. – Pot să vă ajut cu ceva? – Da, credem că bunica soției mele a fost internată aici, i-a spus Floriano. Nu ne așteptam să fie nevoie de așa ceva atât de curând și suntem îngrijorați în legătură cu starea ei de sănătate. – Cum se numește pacienta? – Senhora Beatriz Carvalho, i-a spus Floriano. S-ar putea să fie aici împreună cu Yara, servitoarea ei. Călugărița ne-a examinat cu atenție, pe urmă a dat aprobator din cap. – Da, sunt aici. Dar acum nu este oră de vizite, și Senhora Carvalho a cerut expres să nu fie deranjată. Cred că știți cât de grav bolnavă este. – Sigur, i-a răspuns Floriano calm. Nu dorim să o deranjăm pe Senhora Carvalho, dar am putea să vorbim cu Yara, să o întrebăm dacă au nevoie de ceva de acasă? – Așteptați aici, mă duc după Senhora Canterino. Călugărița s-a îndepărtat de noi, și eu l-am privit pe Floriano plină de admirație. – Bravo! – Ei, acum, să vedem dacă Yara vrea să vorbească cu noi, fiindcă, îți spun, prefer să înfrunt niște bandiți înarmați decât o ceată de călugărițe, gata să ia apărarea cuiva. – Măcar am aflat unde e. – Da. Vezi, Maia, când ai încredere în instinctele tale, mereu se dovedește că nu te înșeli. Ca să-mi abat atenția de la acea așteptare încordată, am ieșit și mam așezat pe o bancă de unde vedeam orașul Rio. În timp ce clopotul Angelus anunța miezul zilei, chemând călugărițele la rugăciune, mi se părea că străzile orașului arată ca un vis îndepărtat pentru mine. Simțeam însă cum mă calmează atmosfera tihnită de acolo, gândindumă că și eu mi-aș petrece ultimele clipe de viață în acel așezământ. Aveam impresia că mănăstirea este suspendată undeva între cer și pământ. Am simțit o mână pe umăr și m-am smuls din reverie. M-am întors și l-am văzut pe Floriano cu Yara alături de el; femeia părea foarte agitată. – Vă las, doamnelor, să vorbiți în liniște, ne-a anunțat Floriano diplomatic, îndepărtându-se în grădină. M-am ridicat. – Bună ziua! Îți mulțumesc că ai ieșit să ne vedem. – Cum ați dat de noi? m-a întrebat Yara, șuierând printre dinți, de parcă stăpâna ei ar fi putut să ne audă. Senhora Carvalho ar fi foarte supărată dac-ar ști că sunteți aici. – Nu vrei să ne așezăm? i-am făcut eu semn spre bancă. – Pot sta numai câteva minute, pentru că, dacă Senhora Carvalho află că am vorbit… – Îți promit că vă las pe amândouă în pace imediat ce pot. Dar, Yara, după ce am citit scrisorile pe care mi le-ai dat, cu siguranță înțelegi de ce sunt atât de disperată să vorbesc din nou cu tine? În final, Yara s-a așezat pe bancă. – Da, mi-a răspuns, oftând. Am regretat, din clipa aia, că ți le-am dat. – Atunci, de ce-ai făcut-o? – Pentru că… Yara a ridicat din umerii ei osoși. Ceva îmi spunea că trebuie să fac asta. Trebuie să înțelegi că Senhora Carvalho cunoaște foarte puține lucruri din trecutul mamei sale. Tatăl dumneaei a fost foarte protector după… Își netezea nervoasă fusta cu mâinile. – După ce? A scuturat din cap. – Nu putem vorbi aici. Te rog să înțelegi. Senhora Carvalho a venit aici ca să moară. Este foarte bolnavă și mai are foarte puțin de trăit. Trebuie lăsată în pace. – Înțeleg. Dar, te rog, spune-mi dacă știi ce s-a întâmplat când Izabela Bonifacio s-a întors de la Paris? – S-a măritat cu străbunicul tău, Gustavo Aires Cabral. – Asta știu, dar cum a rămas cu Laurent Brouilly? Știu c-a fost aici, în Brazilia. L-am văzut într-o fotografie făcută la Rio, lângă Cristo. Eu… – Șșșt! m-a oprit Yara, privind îngrijorată în jur. Te rog! Nu trebuie să vorbim despre astfel de lucruri aici. – Atunci, unde și când? am presat-o eu, văzând-o cum ezită, oscilând între loialitate față de stăpâna ei și dorința de a-mi împărtăși ceea ce știe. Yara, te rog, jur că nu am venit ca să vă creez necazuri, vreau numai să-mi cunosc originile. Nu crezi că orice om are acest drept? Și, dacă știi ceva, te implor să-mi spui. Și, atunci, îți promit că voi pleca. Am observat cum rămăsese cu privirea pierdută în zare, cu ochii ațintiți asupra statuii Mântuitorului, deși capul și mâinile acestuia erau acum ascunse după un nor. – În regulă. Dar nu aici. Mâine trebuie să mă duc la Casa, să iau câteva lucruri pentru Senhora Carvalho. Ne vedem acolo, la ora două. Și, acum, vă rog să plecați! Yara se ridicase deja în picioare, și eu am făcut la fel. – Îți mulțumesc, am strigat după ea, când se îndepărta rapid de mine, dispărând în interiorul mănăstirii. L-am văzut pe Floriano rezemat de mașină și m-am dus spre el. – Ai avut succes? – Ne vedem mâine după-amiază, la Casa, i-am spus, când mi-a deschis portiera ca să urc. – E o veste grozavă, Maia! a exclamat el, pornind motorul. În timp ce ne apropiam de oraș, mi-am dat seama că eram pe punctul să izbucnesc în plâns. – Ești bine? m-a întrebat Floriano după ce a oprit mașina în fața hotelului. – Da, mulțumesc, am răspuns scurt, pentru că nu doream să perceapă tremurul vocii mele. – Vrei să vii mai târziu la noi? Se pare că Valentina va pregăti singură cina astă-seară. Ești bine-venită! – Nu, n-aș vrea să vă deranjez. – Nici vorbă de așa ceva. De fapt, azi e ziua mea de naștere, m-a anunțat, ridicând nonșalant din umeri. Oricum, așa cum ți-am spus, ești mai mult decât bine-venită. – La mulți ani! i-am urat, simțindu-mă prost pentru că nu știusem asta, sau, mai bine zis, mă simțeam ușor jignită pentru că nu mă anunțase mai din timp, nu eram sigură care din cele două variante. – Mulțumesc! Atunci, dacă nu vii astă-seară, ne vedem mâine, ca să te duc la Casa? – Dar, Floriano, și așa ai făcut prea mult. Pot lua un taxi. – Maia, te rog, plăcerea e de partea mea, m-a asigurat el. Văd că ești foarte tulburată. Vrei să vorbim? – Nu. Mâine, după un somn bun, mă voi simți mai bine. Am dat să deschid portiera, dar el m-a oprit, prinzându-mi blând încheietura mâinii. – Nu uita că ești deja în doliu. De-abia ți-ai pierdut tatăl, și toată… această călătorie în trecut te poate destabiliza emoțional. Maia, încearcă să fii blândă cu tine, a adăugat cu voce joasă. Dacă ai nevoie de mine, știi unde mă găsești. – Mulțumesc! Am coborât din mașină, am traversat repede holul hotelului și am luat liftul până sus, în apartamentul meu. Ajunsă în siguranța acelui loc, m-am lăsat în voia lacrimilor. Deși nu pot explica de ce plângeam. Într-un târziu, am adormit și, când m-am trezit, eram mai calmă. Era trecut de patru, așa că m-am dus pe plajă și am înotat în valurile agitate ale Atlanticului. În timp ce mă întorceam agale, spre hotel, mă gândeam la Floriano și la faptul că era ziua lui. Fusese atât de bun cu mine, poate că cel mai neînsemnat gest pe care-l puteam face era să-i duc cadou o sticlă de vin. În timp ce făceam duș, mi-o imaginam pe Valentina cum prepară cina în cinstea lui. Era o imagine atât de emoționantă, încât simțeam că ochiul meu nu o poate îndura. Floriano o crescuse aproape de unul singur, chiar dacă îl mai ajutau și bunicii din când în când. Acum știam ce mă dăduse peste cap mai devreme: imaginea tatălui, alături de fiica lui, și afecțiunea reciprocă dintre ei. Ca să nu mai pomensc de comentariile incisive ale lui Floriano la adresa mea. Maia, trebuie să dai uitării toate temerile pe care le ai, mi-am spus, conștientă că tot ce se întâmplase în trecut și ce se întâmpla în prezent mă făceau să mă simt ca și cum aș fi ieșit dintr-o cochilie protectoare, dând la iveală întreaga mea vulnerabilitate. Trebuia să încep să mă confrunt cu ea. După ce m-am îmbrăcat, am ascultat mesajele lăsate în căsuța vocală a telefonului meu în ultimele trei zile. Atât Tiggy, cât și Ally auziseră de la Ma despre plecarea mea intempestivă și îmi cereau să le sun ca să le spun pe unde umblu. Am hotărât să le contactez după întâlnirea de a doua zi cu Yara, când, probabil, aveam să le mărturisesc și motivul pentru care mă aflam la Rio. Le-am trimis câte un mesaj scurt, ca să știe că sunt bine și că le voi povesti mai multe într-un e-mail, apoi, conformându-mă deciziei pe care o luasem, am ieșit din hotel. Am găsit un supermarket în Ipanema și am cumpărat două sticle cu cel mai bun vin roșu pe care-l aveau și niște ciocolată pentru Valentina. Am traversat piața aglomerată, unde o mulțime de localnici își făceau cumpărăturile de la tarabele deschise seara, și m-am îndreptat spre strada pe care locuia Floriano. Urcând scara, m-am pomenit în fața a cinci sonerii. Am apăsat primul buton fără să primesc răspuns, pe urmă pe al doilea și pe al treilea, însă tot nimic. Apăsându-l pe ultimul, cu același rezultat, eram pe punctul de a mă întoarce la hotel, când am auzit un strigăt de undeva, de deasupra mea. – Hei, Maia! Apasă butonul de sus și intră! – Bine! am strigat și eu. În câteva secunde, am ajuns la ușa deschisă a apartamentului său. – Suntem în bucătărie, a strigat el. Du-te sus, pe terasă, ne vedem acolo. Am făcut întocmai, simțind clar miros de mâncare arsă. Am rămas în picioare pe terasă, admirând apusul soarelui dincolo de colina pe care erau cățărate casele favelei. În final, a apărut și Floriano, transpirat tot. – Îmi pare rău! Valentina a insistat să încălzească ea pastele pregătite mai devreme de ea și de Petra. Din păcate, a dat flacăra prea mare și mă tem că vom servi o cină foarte arsă. Am lăsat-o în bucătărie, ca să așeze mâncarea pe un platou. Vrea să știe dacă ți-ar plăcea să guști și tu din ele. Cred că mi-ar trebui o mână de ajutor, altfel nu răzbesc de unul singur cu pastele carbonizate. – Dacă e destulă mâncare, atunci accept să rămân la masă. – O, da, o grămadă! mi-a spus Floriano, zărind sticlele de vin și ciocolata. – Ca să îți urez multă fericire de ziua ta! i-am spus. Și să-ți mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai oferit. – Foarte drăguț din partea ta, Maia, apreciez mult. Trebuie să mai aduc un pahar și să văd ce mai face micuța bucătăreasă. O informez că mai avem un oaspete la cină. Ia loc, te rog! Mi-a făcut semn spre masa acoperită cu o față albă din dantelă, pe care erau așezate tacâmuri pentru două persoane. În mijloc, trona o felicitare mare, făcută de mână, înfățișând un om cu brațe și picioare ca niște bețe, pe care scria: Feliz Aniversário, Papai! Floriano a revenit cu o tavă pe care se aflau un pahar gol, câteva tacâmuri și două boluri cu mâncare. Valentina ne-a rugat să începem, m-a informat el, așezând conținutul tăvii pe masă. Pe urmă, a deschis una din sticlele de vin. – Mulțumesc! i-am spus, și el a așezat încă un scaun și m-a invitat să iau loc. Sper sincer să nu vă deranjez și că Valentina nu se supără că i-am stricat ocazia de a lua cina numai cu tatăl ei. – Dimpotrivă, e absolut încântată. Deși te avertizez că vorbește despre tine ca și cum ai fi iubita mea. Te rog s-o ignori, mereu încearcă să-i găsească o pereche potrivită bietului și bătrânului ei Papai. Sáude! mi-a urat, ridicând paharul. – Sáude! Și multă fericire! i-am urat la rândul meu. Valentina s-a ivit de după ușă cu un alt bol în mână, pe care l-a așezat timidă în fața mea. – Bună seara! m-a salutat fetița. Papai zice că numele tău este Maia; e un nume foarte drăguț. Și tu ești foarte drăguță, tu ce părere ai? s-a întors ea spre tatăl ei, după care s-a așezat între noi la masă. – Cred că ai perfectă dreptate, Maia este un nume foarte drăguț. Și această cină arată apetisant. Mulțumesc, querida! – Papai, știm amândoi că mâncarea s-a ars și va avea un gust oribil. Vreau să-ți spun că nu mă supăr dacă o arunci la gunoi și mâncăm ciocolată, a replicat Valentina, pragmatic, cu ochii la cadoul de la mine. Încă nu știu să gătesc, a ridicat ea din umeri, fixându-mă cu ochii ei negri. Ești măritată? m-a întrebat, în timp ce ridicam toți furculițele ca să gustăm din mâncare. – Nu, Valentina, am răspuns, reținându-mi zâmbetul. Avea o tactică directă de interogatoriu. – Dar ai un iubit? a insistat ea. – Nu, acum, nu. – Atunci, Papai poate fi iubitul tău, mi-a sugerat, ducând furculița la gură. După ce a mestecat puțin, a scuipat mâncarea înapoi în bol. – Doamne, Valentina! E dezgustător! a dojenit-o Floriano cu asprime. – La fel ca asta, a făcut ea semn spre bol. – Ei bine, mie îmi place. Mi-au plăcut întotdeauna chestiile arse, iam zis făcându-i cu ochiul. – Îmi pare rău! Nu trebuie să mâncați asta, nici unul din voi. Măcar avem un pudding bun. De ce-ai venit aici, Maia? m-a întrebat, schimbând subiectul pe nerăsuflate. Îl ajuți pe Papai? – Da. I-am tradus cartea în franceză. – Dar tu arăți ca o braziliancă, nu ca o franțuzoaică. Nu-i așa, Papai? – Da, ai dreptate. – Locuiești la Paris? – Nu, în Elveția, pe malul unui lac imens. Valentina și-a sprijinit bărbia pe palme. – N-am fost niciodată plecată din Brazilia. Poți să-mi descrii locul unde este casa ta? Am încercat să-i creez un tablou al Elveției cât mai autentic cu putință. Când i-am spus cum ninge iarna, ochii fetiței s-au luminat. – N-am văzut niciodată zăpadă, doar în fotografii. Pot să vin să stau la tine și să fac oameni de zăpadă, așa cum ai spus că făceai tu cu surorile tale? – Valentina, este urât să te autoinviți la cineva acasă. Cred că trebuie să debarasăm masa, i-a făcu semn Floriano spre bolurile încă pline. – Da, Papai. Stai liniștit, le duc eu. Tu rămâi aici cu iubita ta. Mi-a făcut semn cu ochiul șmecherește, a pus bolurile pe o tavă și a coborât scările în zdrăngănitul lor. – Îmi cer scuze! mi-a spus Floriano, ducându-se la marginea terasei ca să-și aprindă o țigară. Este un pic cam precoce. Poate din cauză că nu are frați. – Nu e nevoie să te scuzi pentru ea. Pune întrebări pentru că este inteligentă și interesată de lumea din jur. Și, în afară de asta, am adăugat, cunosc, din experiență, că nu numai copiii singuri la părinți pot fi ageri la minte. Noi suntem șase surori, și mezina se poartă exact la fel. Cred că fiica ta este adorabilă. – Mi-e teamă că o răsfăț prea mult, că îi acord prea multă atenție, ca să nu simtă lipsa mamei, a oftat Floriano. Indiferent de teoriile care circulă actualmente, cu certitudine, bărbații nu sunt dotați cu instinct matern. Deși mi-am dat toată silința ca să învăț. – Eu una nu cred că e important cine te crește, indiferent că e femeie sau bărbat, părinte biologic sau adoptiv, atât timp cât copilul este iubit. Desigur, e normal să susțin acest lucru tocmai eu. – Da, presupun că da. Maia, tu cu siguranță ai fost crescută într-un mod foarte neobișnuit. Sunt sigur că ai avut parte și de complicații, și de privilegii. – Poți să mai spui asta o dată, am zâmbit ironic. – Aș vreau să aflu mai multe la un moment dat. Mai ales despre tatăl tău. Mi se pare că a fost un om deosebit de interesant. – Așa a fost. – Spune-mi acum, te-ai mai liniștit? – Da. Ai dreptate, de-abia acum încep să resimt șocul pierderii persoanei pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea asta. Mi-e mai ușor aici, pentru că mi-l pot închipui pe Pa acasă. Dar, sinceră să fiu, gândul întoarcerii în locul unde el nu mai este îmi face foarte rău. – Atunci, prelungește-ți șederea aici. – Ei bine, voi vedea ce se întâmplă mâine, când mă întâlnesc cu Yara, i-am răspuns, prefăcându-mă că n-am auzit ce-mi spusese. Dar, chiar dacă nu rezolv nimic cu ea, am de gând să mă lupt în continuare ca să aflu tot adevărul. La urma urmei, Senhora Carvalho mi-a dat de înțeles că nu vrea să mă cunoască, fie că sunt nepoata ei sau nu. – Îți înțeleg punctul de vedere, Maia, dar nu știi ce s-a întâmplat în trecut, și e posibil ca reacția ei să fie justificată. Nu știi nici cum a fost propria ei copilărie. – Maia, poți să vii puțin să mă ajuți? mi-a șoptit disperată Valentina, ițindu-și capul de după ușă. – Da, sigur! M-am ridicat de la masă și am urmat-o jos, în bucătărie. În mijlocul haosului de acolo, se afla un tort cu lumânări aniversare pe el. Valentina l-a ridicat cu grijă în sus. – Vrei să le aprinzi tu? Papai nu-mi dă voie să pun mâna pe chibrituri. Am pus douăzeci și două de lumânărele, fiindcă nu știu sigur câți ani face. – Cred că douăzeci și două sunt suficiente, i-am zâmbit. Hai să le aprindem în capătul scării, ca să nu se stingă când urcăm! În fața ușii, am aprins cu grijă lumânările de pe tort, simțind ochii Valentinei ațintiți asupra mea. Avea aceeași privire scrutătoare ca a tatălui ei. – Maia, îți mulțumesc! mi-a spus după ce am aprins-o pe ultima. Pregătindu-se să intre cu tortul, mi-a zâmbit. Îmi pare atât de bine că ești aici. – Și mie. Și nu mințeam când spuneam asta. * Peste o jumătate de oră, îmi luam rămas-bun de la ei, după ce am observat că Valentina căsca de zor și trăgea de Floriano să-i citească o poveste. – Așadar, vin mâine să te iau sau preferi să te duci singură? m-a întrebat el din nou, deschizând ușa apartamentului. – Mi-ar face mare plăcere să vii cu mine, i-am răspuns sincer. Cred că voi avea nevoie de sprijin. – Bun! Atunci, ne vedem la ora unu. Floriano m-a sărutat pe obraji. Noapte bună, Maia! Capitolul 29 Am dormit bine în noaptea aceea, după ce, în cele din urmă, m-am adaptat la noul fus orar. M-am trezit la ora nouă și am traversat șoseaua spre plaja Ipanema; devenise o rutină zilnică să înot în Atlantic. Pe urmă, m-am întors la hotel și am recitit scrisorile, notând întrebările pe care intenționam să i le adresez Yarei. Am urcat pe terasa hotelului și am băut un pahar cu vin alb, la prânz, încercând să mă calmez. Știam că, dacă refuza să-mi ofere amănunte, sau poate chiar nu le cunoștea, nu mai aveam încotro să mă duc. – Îți faci speranțe? m-a întrebat Floriano când am urcat în Fiat. – Da. Sau, măcar, încerc. – Foarte bine. Trebuie să ai încredere că Yara te poate ajuta până te convingi de contrariul. – Problema este că am realizat subit cât de mult contează această chestiune pentru mine. – Știu. Se vede. Când am sosit în fața Casei, am constatat cu ușurare că, deși porțile rămăseseră închise, dispăruse lacătul. – Până acum, totul este bine, mi-a spus Floriano. Voi aștepta aici până termini. – Ești sigur? Poți să intri cu mine. – Absolut sigur. Cred că e mai bine ca discuția asta să fie purtată de la femeie la femeie. Mult noroc! Mi-a strâns mâna când am coborât din mașină. – Îți mulțumesc! i-am zis și, inspirând adânc, am traversat drumul până în fața porților înalte. Am împins-o pe una care s-a deschis cu un scârțâit jalnic. De dincolo de ea, i-am aruncat o privire lui Floriano care mă urmărea. Iam făcut semn cu mâna, m-am întors și, după ce am urcat scara, am ajuns în dreptul ușii. Yara mi-a deschis imediat. Era evident că mă aștepta. M-a invitat să intru, pe urmă a închis și a zăvorât ușa după noi. – Nu am prea mult timp la dispoziție, mi-a spus tensionată, conducându-mă de-a lungul coridorului întunecat în aceeași cameră în care o întâlnisem cu ocazia precedentă pe Senhora Carvalho. De data asta, totuși, jaluzelele erau trase, și o lampă răspândea o lumină difuză în încăpere. – Ia loc, te rog! – Mulțumesc! i-am răspuns. M-am așezat și am văzut că Yara se așază pe scaunul din fața mea. Regret că apariția mea intempestivă v-a provocat atâta îngrijorare, ție și Senhorei Carvalho. Dar cred că mi-ai dat acele scrisori cu un motiv anume. Și mai cred că știai că, după ce le voi citi, voi dori să aflu mai multe. – Da, da… Yara s-a frecat nervoasă pe frunte. Senhorita, trebuie să înțelegi că bunica ta este pe moarte. După ce se duce ea, n-am idee ce se va întâmpla cu mine. Sau dacă mi-a lăsat ceva ca să-mi pot duce traiul. Mi-a trecut imediat prin cap că, poate, Yara pretindea bani în schimbul informațiilor. Posibil că a citit asta în ochii mei, pentru că s-a grăbit să adauge. – Nu, nu cer bani. Vreau doar să-ți spun că, dacă află de întâlnirile noastre, s-ar putea hotărî să nu-mi mai lase nimic. – Dar de ce? Ce nu dorește să aflu? – Senhorita Maia, este în legătură cu mama ta, Cristina. A părăsit această casă în urmă cu treizeci și patru de ani. Și nu vreau ca Senhora Carvalho să sufere din cauza asta în ultimele ei zile de viață. Înțelegi? – Nu, nu prea, am replicat; aveam nervii întinși la maximum, auzind-o pentru prima oară pomenind de mama mea… Atunci, de ce mi-ai dat acele scrisori? Au fost scrise în urmă cu optzeci de ani de străbunica mea, cu trei generații înainte de a mă naște eu. – Ca să înțelegi ce ți s-a întâmplat, trebuie să cunoști trecutul, mi-a explicat Yara. Cu toate astea, eu nu pot decât să repet cele auzite de la mama mea, Loen, pentru că de-abia mă născusem când Senhora Izabela a avut-o pe Senhora Carvalho. – Yara, te implor, spune-mi tot ce știi! i-am cerut, simțind că orice secundă era prețioasă, existând pericolul să o părăsească curajul. Jur că nu-i voi spune niciodată Senhorei Carvalho despre discuția noastră. – Nici chiar dacă ai ști că poți să moștenești această casă? – Te asigur că eu am fost adoptată de un om extrem de bogat și nu am nici un fel de interese pecuniare. Yara, te rog! M-a privit intens câteva secunde, pe urmă a oftat. – Scrisorile pe care le-ai citit au fost trimise către mama mea, și ultima este datată atunci când Senhora Izabela se întorcea la Rio, nu-i așa? – Da. Ultima a fost expediată de la bordul vaporului, când a făcut o escală în Africa, în drum spre Rio. Știu că Bel s-a întors acasă. Am văzut fotografii, obținute din arhive, de la nunta ei cu Gustavo Aires Cabral. – Da. Îți voi povesti tot ce am aflat de la mama că s-a întâmplat în cele optsprezece luni care au urmat… IZABELA RIO DE JANEIRO OCTOMBRIE 1928 Capitolul 30 – Izabela! Mult iubita mea fiică, te-ai întors acasă! a strigat fericit Antonio în timp ce Bel cobora de pe vas și se arunca în brațele lui larg deschise. A prins-o, strângând-o tare la piept, pe urmă a făcut un pas înapoi, ca să o privească. Dar ce-i cu tine? Eși ușoară ca o vrăbiuță. Nai mâncat cât ai stat acolo? Și, princesa mea, ești atât de palidă, dar presupun că din cauza climei din nordul Europei. Ai nevoie de soarele fierbinte de acasă ca să mai prinzi culoare în obraji. Vino, cred că au încărcat deja cufărul în automobil. E parcat nu departe, pe chei. – Dar unde e Mãe? l-a întrebat Bel. Cerul era neobișnuit de plumburiu și posomorât pentru luna octombrie, și ea și-ar fi dorit să vadă soarele; razele lui i-ar fi îmbunătățit starea de spirit. – Se odihnește acasă. Nu se simte prea bine. – Nu mi-ai spus nimic în scrisori, i-a reproșat Bel, încruntată. – Sunt sigur însă că prezența ta o va ajuta să își revină grabnic. Tatăl ei s-a oprit lângă un impresionant automobil argintiu, iar șoferul a ținut portiera deschisă pentru Bel. Ce părere ai? a întrebat-o încântat Antonio, urcându-se alături de ea, pe bancheta tapisată cu piele fină de vițel. L-am primit din America. Este un Rolls-Royce Phantom, și cred că este primul astfel de model în Rio. Voi fi foarte mândru să-mi conduc în el princesa la catedrală, când se va mărita. – Este foarte frumos, i-a răspuns Bel automat, cu gândul la mama ei. – Vom merge pe șosea de-a lungul plajei, pentru ca fiica mea să-și amintească ce i-a lipsit în tot acest timp. Antonio i-a dat instrucțiuni șoferului. Avem atâtea să ne spunem încât mi-e greu să aleg cu ce să încep. Din punctul de vedere al afacerilor, totul merge strună. Prețul cafelei crește pe zi ce trece mulțumită cererii din America, și am mai achiziționat încă două plantații. Plus că voi candida, foarte probabil, pentru un mandat în Senatul federal, a adăugat el mândru nevoie mare. Tatăl lui Gustavo, Mauricio, m-a nominalizat. Tocmai au terminat de renovat vechea clădire a Senatului, de pe Rua Moncorvo Filho; până și podelele și cornișele sunt decorate cu boabe de cafea. Asta arată cât de importantă este industria cafelei pentru Brazilia. – Sunt fericită pentru tine, Pai! a comentat Bel în timp ce străbăteau străzile cunoscute. – Nu am nici un dubiu că nunta ta va fi cea mai fastuoasă, un eveniment nemaivăzut vreodată de acest oraș. Am discutat cu Gustavo și cu Maurício despre necesitatea renovării casei, pentru că și tu vei locui acolo, după căsătorie. Așa cum știi, e o clădire veche, elegantă, dar interioarele au rămas învechite. Am căzut de acord, ca parte din zestrea ta, să finanțez lucrările de renovare care deja au început. Princesa mea, când vor fi terminate, vei locui într-un palat. – Mulțumesc, Pai! i-a spus Bel cu un zâmbet, dorind să-l convingă pe el și, mai important, să se convingă pe sine, că-i era recunoscătoare pentru gestul lui. – Am decis ca nunta să aibă loc după Anul Nou, înainte de Carnaval. Așa că tu și noua ta reședință aveți la dispoziție trei luni ca să fiți gata. Așa că vei fi foarte ocupată, querida. Bel se aștepta să fie împinsă spre altar imediat după debarcare. Și cea mai mică amânare conta, se gândea ea, în timp ce automobilul lăsa în urmă hotelul Copacabana Palace și ea nu-și putea lua ochii de la oceanul cenușiu, învolburat, ale cărui valuri imense se spărgeau de țărm, lăsând dâre de spumă albă pe el. – Când te mai odihnești, după lunga călătorie, vom organiza o cină pentru ca tu să ne impresionezi cu noile cunoștințe acumulate în Lumea Veche. Vreau să-i impresionez pe toți prietenii mei. – Mi-a plăcut mult la Paris, s-a însuflețit ea. Este un oraș splendid, iar profesorul Landowski, sculptorul desemnat să execute exteriorul statuii lui Cristo, are un asistent căruia i-am pozat pentru o sculptură. – Foarte bine, trebuie să luăm legătura cu el. O voi cumpăra pentru a o aduce în Brazilia, a anunțat-o Antonio. – Mă îndoiesc c-o va vinde. – Querida, orice e de vânzare, doar prețul diferă, a afirmat Antonio pe un ton neutru. Ei, aproape că am ajuns acasă. Sunt sigur că mama ta s-a trezit și va veni să te îmbrățișeze. Îngrijorarea lui Antonio, când și-a văzut fiica slabă și palidă, a fost nimic în comparație cu șocul suferit de Bel când a apărut mama ei. Carla, dintotdeauna cu o siluetă voluptuoasă, părea să fi dat jos jumătate din greutate în cele opt luni și jumătate cât Bel fusese plecată. – Mãe! a exclamat Bel, fugind spre ea și luând-o în brațe. Ce-ai făcut? Ai ținut vreo dietă? Carla a încercat din răsputeri să-i zâmbească fiicei sale, care era conștientă cât de mari păreau ochii ei căprui pe fața trasă. – Vreau să țin pasul cu moda, să arăt bine pentru căsătoria fiicei mele, a glumit ea. Nu crezi că mă prinde? Obișnuită cu pieptul ei mare, la care se cuibărea și își găsea alinare de multe ori pe când era copil, Bel se uita la Carla, gândindu-se că noua ei siluetă o făcea să pară îmbătrânită. – Da, Mãe, cred că te prinde, a mințit-o ea. – Bine, bine! Și, acum, a luat-o ea de braț pe fiica ei, am atâtea să-ți spun, dar cred că vrei să te odihnești mai întâi. Dat fiind că Bel nu făcuse altceva decât să zacă la bordul vasului, nu se simțea deloc obosită. Dar mama ei s-a schimonosit dintr-odată de durere, și Bel și-a dat seama că mai cu seamă ea avea nevoie de odihnă. – Sigur că da, tragem amândouă un pui de somn și discutăm mai târziu, i-a propus Bel, văzând o undă de ușurare pe chipul mamei. Mãe, nu trebuie să te obosești, a adăugat Bel când au ajuns în dreptul dormitorului părinților ei. Vrei să vin cu tine, să te ajut să urci în pat? – Nu, a refuzat ferm Carla. Camerista e înăuntru, mă ajută ea. Ne vedem mai târziu. A încuviințat din cap, a deschis ușa și apoi a tras-o după ea. Bel s-a dus imediat să-și caute tatăl și l-a găsit în biroul lui. – Pai, te rog, spune-mi cât de bolnavă e mama? Antonio, care începuse să poarte ochelari de vedere de când nu-l mai văzuse, a ridicat ochii din ziarul pe care îl citea, și-a scos ochelarii și i-a așezat cu grijă pe masă. – Querida, mama ta n-a vrut să te îngrijoreze cât timp ai fost plecată, dar, în urmă cu o lună, a suferit o operație la un sân. Operația s-a sfârșit cu bine și chirurgii ne-au asigurat că acum trebuie să-și revină complet. Dar intervenția în sine a afectat-o mult, asta e tot. După ce se va întrema, se va simți bine din nou. – Pai, arată groaznic! Te rog să-mi spui adevărul! Să nu-mi ascunzi cât de bolnavă este. – Izabela, jur că nu-ți ascund nimic! Poți să-i întrebi pe doctorii ei, dacă nu mă crezi pe mine. Nu are nevoie decât de multă odihnă și de hrană bună. Apetitul i-a scăzut mult după operație. – Ești sigur că-și va reveni? – Sunt sigur. – Acum, că sunt acasă, voi avea eu grijă de ea. Problemele cu mama ei au ajutat-o mult pe Bel, în următoarele zile, ca să mai uite de nefericirea personală. I se oferise șansa de a-și concentra atenția pe alte chestiuni decât asupra propriei persoane. Supraveghea ea însăși pregătirea mesei pentru Carla, pentru a conține preparate cât mai hrănitoare și ușor de înghițit și digerat. Își petrecea diminețile alături de mama ei, povestindu-i însuflețit despre minunățiile din Lumea Veche, despre Landowski și despre Academia des Beaux-Arts, precum și despre minunatul proiect al lui Senhor da Silva Costa. – Au început să sape la fundația statuii din vârful muntelui Corcovado, a informat-o Carla într-una din zile. Cândva, mi-ar plăcea să urc acolo, să văd cum e. – Te voi duce acolo, a promis Bel, dornică de însănătoșirea grabnică a mamei sale, pentru a fi capabilă să facă acea excursie. – Și mai trebuie să discutăm despre planurile tale de nuntă, i-a spus Carla într-o zi, după ce își exprimase dorința să stea pe un scaun afară, pe terasa din fața dormitorului. Sunt atâtea lucruri de stabilit. – Toate la timpul lor, Mãe, când te vei simți tu în putere, a insistat Bel cu fermitate în glas. La trei zile după sosirea lui Bel, Antonio a anunțat-o, în timpul cinei, că Gustavo îi telefonase. – Vrea să știe când poate veni să te vadă. – Poate când Mãe se va simți mai bine, a încercat Bel o mică amânare. – Izabela, nu te-a mai văzut de nouă luni. Așa că i-am propus să vină mâine după-amiază. Mama ta o are pe Gabriela, ca să aibă grijă de ea cât timp se află Gustavo aici. N-aș vrea să creadă că eviți să te întâlnești cu el. – Da, Pai. – Cred că și tu ești nerăbdătoare să-l vezi. – Sigur. Gustavo și-a făcut apariția la ora trei după-amiază. Carla insistase ca Bel să poarte una dintre rochiile noi, cumpărate la Paris. – Trebuie să arăți și mai frumoasă decât își amintește el, a subliniat Carla. După o așa lungă despărțire, n-am vrea să se răzgândească. Mai ales că ești la fel de slabă ca mine acum, și-a tachinat ea fiica. Loen a ajutat-o să îmbrace rochia și, pe urmă, i-a coafat părul întrun coc elegant pe ceafă. – Cum te simți la gândul că-l vei reîntâlni pe Gustavo? a întrebat-o Loen. – Nu știu, a răspuns Bel cu sinceritate. Presupun că emoționată. – Și… celălalt bărbat despre care mi-ai scris, pe care l-ai cunoscut la Paris? Îl poți uita? Bel își privea chipul în oglindă. – Niciodată, Loen, niciodată. După ce a coborât în salon, a auzit clopoțelul de la ușă; servitoarea a dat fuga să deschidă. Auzind vocea lui Gustavo și bucurându-se de cele câteva secunde până la apariția lui, Bel se ruga cu ardoare ca Gustavo să nu ghicească bătălia ce se dădea în inima ei. – Izabela! a exclamat el, îndreptându-se spre ea cu brațele larg deschise. – Gustavo! a întins și ea mâinile, pe care el i le-a prins într-ale lui, studiind-o atent. – Doamne sfinte! Cred că această călătorie în Europa ți-a priit. Arăți încă și mai frumoasă decât îmi aminteam. O sorbea din ochi. Cum a fost, ți-a plăcut? – Da, mult, a răspuns ea, cerându-i servitoarei să aducă o cană cu suc proaspăt de mango. Pe urmă, l-a invitat pe Gustavo să ia loc. Mai ales Parisul. – A, da, orașul iubirii, a subliniat el. Îmi pare atât de rău că nu team putut însoți. Poate că, într-o zi, dacă Domnul ține cu noi, vom călători acolo împreună. Și acum, te rog să-mi povestești totul despre călătoriile tale. În timp ce Bel îi relata impresiile din ultimele luni, i se părea că Gustavo arată încă și mai șters decât își amintea. Dar s-a forțat să se concentreze pe ochii lui căprui, calzi și pe bunătatea pe care o citea în ei. – Ei bine, a comentat el, sorbind din suc, mi se pare că ai avut întradevăr parte de o călătorie minunată. Ai fost atât de zgârcită cu detaliile în scrisorile pe care mi le-ai trimis încât mă întrebam dacă a fost un succes sau nu. De exemplu, nu mi-ai spus că ți s-a cerut să pozezi pentru un sculptor. – Cine ți-a spus? l-a întrebat Bel, speriată. – Tatăl tău, desigur, când am vorbit cu el ieri la telefon. Cred că a fost o experiență interesantă. – Așa e, a îngăimat Bel. – Știi, a continuat el, zâmbind, în urmă cu șase săptămâni, când te pregăteai să pleci din Paris, am avut un sentiment ciudat, că nu te vei mai întoarce niciodată la mine. L-am sunat imediat pe tatăl tău, ca să-l întreb dacă te-ai urcat la bordul vasului, așa cum era stabilit. S-a dovedit, desigur, a fi doar o temere nefondată. Pentru că uite, ești aici, Izabela! I-a prins mâinile într-ale lui. Ți-a fost și ție dor de mine? – Da, foarte mult. – Păcat că nu ne putem căsători mai curând, dar, desigur, mama ta trebuie să aibă timp să se însănătoșească. Cum se mai simte? – E slăbită, dar se întremează ușor-ușor. Sunt încă foarte supărată că nici ea, nici tatăl meu nu mi-au spus că despre asta. Bineînțeles că m-aș fi întors imediat. – Izabela, sunt lucruri despre care poate că e mai bine să nu vorbești în scrisori. Bel simțea cum roșește sub privirea lui scrutătoare, fiecare cuvânt rostit de el parcă sugerându-i că-i cunoaște secretul inimii. – Chiar dacă intenția lor a fost să mă protejeze, ar fi trebuit să-mi spună, a replicat ea brusc. – Ei bine, acum – Gustavo i-a dat drumul la mână –, ești acasă, în siguranță, alături de mine, și mama ta își revine. Asta e tot ce contează, nu-i așa? Nemaivorbind că, a continuat el, mama mea dorește să te vadă și să discute cu tine despre unele aranjamente pentru nuntă. Evident, n-a dorit să o deranjeze pe Senhora Carla, dar sunt unele detalii care trebuie puse la punct cât mai repede posibil. De exemplu, stabilirea datei. Ai vreo preferință pentru o dată anume din ianuarie? – Aș prefera spre sfârșitul lunii, pentru ca mama să se simtă cât mai bine. – Desigur. Poate, în următoarele zile, vei veni în vizită la mama ca să discutați despre planurile de nuntă. Vei avea astfel ocazia să le vezi și pe cele făcute de mine împreună cu tatăl tău în vederea renovării casei noastre. Muncitorii lucrează deja la structură, și tatăl tău a găsit un arhitect cu niște idei foarte moderne. Ne-a sugerat să reorganizăm etajul superior pentru a adăuga o baie la dormitorul principal. Sunt sigur că vrei să ai un cuvânt de spus în privința designului interior al apartamentului nostru privat. Știu că voi, doamnele, aveți idei mai bune în acest domeniu decât noi, bărbații. Numai gândul unei viitoare camere – cu un singur pat –, pe care ar urma să o împartă cu Gustavo, îi dădea lui Bel fiori pe șira spinării. – Voi fi fericită să vin în vizită oricând dorește mama ta, a replicat ea. – Atunci, ce zici de miercurea viitoare? – Sunt sigură că va fi în ordine. – Bine. Sper că îmi vei îngădui să-ți țin companie între timp. Pot să vin să te văd mâine după-amiază? – Voi fi aici, a răspuns Bel, în timp ce Gustavo se ridica de pe scaun, urmat de ea. – Atunci, pe mâine, Izabela, a murmurat el, sărutându-i mâna. Ard de nerăbdare să trăiesc ziua în care nu va mai trebui să îți cer permisiunea să te pot vedea. După ce Gustavo a plecat, Bel a urcat în dormitorul ei ca să își revină înainte să se ducă la mama ei. Nemișcată, în dreptul ferestrei, a analizat întreaga discuție. Se gândea că, totuși, Gustavo fusese drăguț, bun și amabil, și nu trebuia să piardă din vedere faptul că nu din vina lui ea nu-l putea iubi la fel de mult cum o iubea el. Sau că era, deja, îndrăgostită de altcineva… Amintindu-și cu un fior avertismentul lui Laurent – că, într-o bună zi, adevăratele ei sentimente vor ieși la iveală –, Bel și-a stropit fața cu apă rece, apoi s-a dus în dormitorul mamei. Peste o săptămână, Bel era bucuroasă să constate că mama ei, deși în continuare slăbită, dădea semne de însănătoșire. – O! a exclamat Carla într-o după-amiază, după ce o ascultase pe Bel citindu-i câteva fragmente din Madame Bovary de Gustave Flaubert, tradus de ea din franceză în portugheză special pentru mama ei. Am așa o fată deșteaptă! Cine-ar fi crezut? Carla o privea cu multă dragoste pe Bel, mângâindu-i obrazul. Sunt foarte mândră de tine. – Și tu mă vei face să fiu mândră de tine, dacă înfuleci toată mâncarea din farfurie. Carla a aruncat o privire afară, pe fereastră, urmărind luminile și umbrele de pe vegetația luxuriantă din grădină. – Lumina asta puternică mă face să duc dorul mult iubitei mele fazenda. Aerul de munte e atât de sănătos, și atmosfera, atât de liniștită acolo, i-a spus Carla. – Mãe, vrei să mergi în munți? – Izabela, doar știi cât de mult îmi place locul ăla. Dar, desigur, tatăl tău este foarte ocupat cu afacerile lui și nu vrea să plece din Rio. – Cel mai important lucru e ceea ce te ajută pe tine să te însănătoșești. Mă ocup eu de asta. La cina din acea seară, Bel a deschis discuția despre plecarea ei și a Carlei la fazenda. – Cred că s-ar simți mult mai bine. Pai, ne lași să plecăm câteva săptămâni? În perioada asta, e foarte cald aici. – Izabela, i-a răspuns Antonio încruntat, de-abia ai venit, și acum vrei să pleci iar. Am putea crede că nu-ți mai place aici. – Pai, știi că nu este adevărat. Dar, până când Mãe nu se va simți mai bine, mă tem că nu sunt în stare să stabilesc data nunții. Doar știi cât îmi doresc asta. Așa că, dacă puțin timp petrecut la fazenda va fi de ajutor, sunt bucuroasă să o însoțesc. – Și să mă lăsați singur aici, lipsit de familia mea, la care să mă întorc când vin acasă? a început Antonio să se lamenteze imediat. – Sunt sigură că vei putea să ne vizitezi la sfârșit de săptămână, când nu lucrezi. – Poate. Dar nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe logodnicul tău, care nu cred că-și dorește să dispari iar. – Voi vorbi cu Gustavo. – Sigur că da, a încuviințat Gustavo după ce Bel i-a spus ce planuri avea pentru a doua zi după-amiază. Sunt de acord cu orice va grăbi cununia noastră. Și, a adăugat el numaidecât, cred că îi va face bine mamei tale. Însă, înainte să pleci, trebuie să luăm niște decizii. Bel i-a dat vestea cea bună Carlei, că vor putea pleca la fazenda săptămâna următoare. Nu era singura care se bucura mult. Fața lui Loen s-a înseninat dintr-odată, când a auzit că le va însoți în munți. Chiar dacă prezența ei nu era absolut necesară, pentru că Fabiana și Sandro, care aveau grijă de fazenda, se puteau descurca singuri, Bel știa că fata era încântată că avea ocazia de a petrece mai mult timp cu iubitul ei. – Senhorita Bel, i-a spus Loen cu ochi radioși, nu-mi vine să cred că-l voi revedea. El nu știe să scrie și să citească, așa că n-am putut ține legătura. Obrigada! Obrigada! După ce și-a îmbrățișat stăpâna, Loen parcă plutea spre ușă. Bel se bucura pentru că îi prilejuise lui Loen acea fericire, chiar dacă ea era conștientă că nu-și va mai revedea niciodată iubitul. A doua zi, Bel s-a întâlnit cu Gustavo și cu mama lui, ca să discute despre planurile de nuntă. – Este teribil că mama ta nu poate să contribuie la organizarea acestui eveniment din cauza bolii de care suferă, a comentat cu răceală Luiza Aires Cabral. Așa că depinde numai de noi ca totul să iasă bine. Bel a simțit un impuls de a o pălmui pe Luiza peste fața aceea arogantă, dar a reușit să se stăpânească. – Sunt sigură că se va însănătoși repede, mai ales după o cură de aer proaspăt de munte. – Ei bine, dacă stabilim măcar data, vor înceta bârfele că tot amânăm nunta, mai ales după ce tu ai stat plecată atât de mult timp în străinătate. Și, acum… Luiza și-a pus ochelarii, studiindu-și agenda. Arhiepiscopul m-a informat deja ce date ar fi disponibile. Cred că știi că programul dumnealui este foarte încărcat, stabilit cu luni înainte. Gustavo mi-a spus că ai dori ca nunta să aibă loc la sfârșitul lui ianuarie. Într-o vineri, desigur. În timpul săptămânii, nu se cade. – Cum credeți că este mai bine, a acceptat Bel, pe un ton inofensiv. – Cât despre recepția care va urma, tatăl tău știe că noi am vrea să organizăm un mic dejun la hotel Copacabana Palace. În ceea ce mă privește, consider că un eveniment mai restrâns, aici acasă, urmând tradiția familiei, ar fi fost mai oportun. Pentru că tatăl tău a decis să renoveze casa, deși, după părerea mea, arăta suficient de bine și așa, acest lucru nu mai este posibil. Muncitorii mișună peste tot și mă tem că nu vor termina lucrările până în ianuarie. Așa că trebuie să alegem un alt loc. – Sunt de acord cu orice decideți, a repetat ascultătoare Bel. – Cât despre domnișoarele de onoare și paji, mama ta mi-a dat o listă cu veri de-ai tăi din São Paulo. Opt în total, i-a explicat Luiza. Noi avem cel puțin doisprezece, din partea noastră și, dat fiind că ne sunt fini, am vrea să joace un rol la ceremonia cununiei. Va trebui să alegem opt dintre ei, pentru că mai mulți ar fi bătător la ochi. Dorești neapărat să fie inclus cineva anume pe lista scurtă? Bel a dat numele celor două fetițe ale verișoarei mamei sale și pe cel al unui băiat din partea tatălui. – Sunt de acord ca toți ceilalți să fie din partea familiei lui Gustavo. I-a aruncat o privire logodnicului ei, care i-a zâmbit cu multă afecțiune. Timp de două ore, Luiza a chestionat-o pe Bel cu privire la detaliile cele mai neînsemnate ale nunții. Dar, de fiecare dată când Bel se încumeta să facă vreo sugestie, ideile ei erau respinse din capul locului, viitoarea ei soacră dorind ca totul să se facă exclusiv după propriul plac. Totuși, era un punct în care Bel își pusese în cap să fie de neclintit, și anume ca, după căsătorie, Loen s-o însoțească în noua casă. Când a îndrăznit să abordeze subiectul, Luiza i-a aruncat o privire glacială și a fluturat enervată mâna. – E de-a dreptul ridicol. Avem deja o mulțime de servitori aici, mai mult decât capabili să se îngrijească de nevoile tale. – Dar… – Mãe, a intervenit Gustavo, sărind în ajutorul lui Bel. Dacă Izabela dorește să-și aducă camerista, pe care o știe din copilărie, nu văd de ce ne-am opune. Luiza i-a aruncat o căutătură, ridicând iritată sprâncenele. – Ei bine, atunci așa va fi! a aprobat, încuviințând din cap. Apoi s-a întors din nou spre Bel. Măcar discuția de astăzi îmi permite să trec la treabă, în timp ce tu pleci, săptămâna viitoare, la munte. Ținând cont de despărțirea voastră atât de lungă, oricine ar putea crede că nu vrei să îți petreci timpul cu el. Din nou, Gustavo a sărit în apărarea ei. – Haide, Mãe, nu-i corect! Izabela dorește doar ca mama ei să se facă bine. – Sigur, și o voi pomeni în rugăciunile mele de mâine, la biserică. Între timp, îmi voi face datoria și mă voi ocupa personal de toate aranjamentele, până când tu și Senhora Bonifacio reveniți la Rio. Și, acum – Luiza a aruncat o privire spre pendulă –, scuzați-mă, am o întrunire cu persoanele din conducerea orfelinatului Surorile milei în mai puțin de o jumătate de oră. Gustavo, cred că poți s-o însoțești pe Izabela prin grădină, să ia puțin aer și să-i arăți cum decurg lucrările de renovare a casei. Vă urez o zi bună! Bel s-a uitat după Luiza, cum iese din cameră, simțind că e pe punctul să explodeze. – Nu-i da atenție! i-a spus Gustavo, prinzând-o pe după umeri, sesizând enervarea logodnicei sale. Îi place să se lamenteze, dar acum se bucură de fiecare secundă. De nouă luni nu mai vorbește despre altceva. Hai să mergem în grădină! – Gustavo, unde vor locui părinții tăi după ce ne căsătorim? l-a întrebat Bel când au ieșit din casă. El a ridicat o sprânceană, surprins de o asemenea întrebare. – Păi, unde ar putea să locuiască? A doua zi de dimineață, Bel a instalat-o pe Carla cât mai confortabil pe bancheta din spate a Rolls-Royce-ului, apoi s-a urcat și ea lângă ea. Loen se afla deja pe scaunul din față, alături de șofer. Urmau să facă o călătorie de cinci ore până când vor simți aerul răcoros și plăcut din regiunea muntoasă Paty do Alferes. Fazenda Santa Tereza aparținuse, timp de două sute de ani, familiei baronului Paty do Alferes, un nobil portughez și, după cum le precizase Antonio de dimineață, văr de departe cu familia Aires Cabral. Drumurile erau surprinzător de bune datorită faptului că moșierii bogați contribuiau la întreținerea lor, fiindu-le necesare pentru transportul recoltelor de cafea, plus pentru călătoriile pe care le făceau frecvent la Rio. Carla a moțăit netulburată aproape tot drumul. Bel privea afară, pe geam, în timp ce urcau pe șoseaua șerpuitoare prin munți, străbătând pante line și văi adânci, izvoare cu apă proaspătă clipocind prin crevasele înguste de dedesubt. – Mãe, am ajuns! a anunțat-o Bel când automobilul a virat pe aleea ce ducea spre conac. Carla s-a trezit, și Bel a sărit imediat jos, ca să inspire adânc aerul minunat de curat pentru care era renumită acea regiune. Fiind pe înserat, cicadele umpleau atmosfera cu zumzetul lor, iar Vanila și Donna – doi câini vagabonzi, pe care-i ținuseră la rugămințile fierbinți ale lui Bel, de când, cu șapte ani în urmă, aceștia, pui fiind, se aciuaseră la ușa bucătăriei lor, lihniți de foame – au sărit imediat, bucuroși, pe ea. – În sfârșit, acasă, a suspinat Bel, când i-a zărit pe Fabiana și pe Sandro apărând în urma câinilor. – Senhorita Izabela! a strâns-o entuziasmată Fabiana în brațe. Doamne, te-ai făcut încă și mai frumoasă de când nu ne-am mai văzut. Te simți bine? – Da, eu da, mulțumesc! Dar, a continuat ea aproape în șoaptă, cred că vei fi șocată să o vezi pe mama mea. Te rog să nu-i arăți asta. Fabiana a încuviințat ascultătoare din cap, cu ochii spre automobil. Șoferul a ajutat-o pe Carla să coboare. Fabiana a bătut-o pe Bel pe mână, în semn de încurajare, și, pe urmă, s-a dus să-și salute stăpâna. Dacă cineva putea s-o ajute pe mama ei să-și revină, aceea era Fabiana. Nu numai că aceasta se ruga pentru ea mereu în micuța capelă din casă, dar îi pregătea Carlei tot felul de remedii tradiționale: amestecuri din plante și flori, care creșteau din abundență în acele locuri, renumite pentru calitățile lor curative. Cu coada ochiului l-a zărit apoi pe Bruno – fiul cu ochi negri al Fabianei și al lui Sandro –, care se ținea mai la distanță. Pe când se apropiau de intrarea în casă, a văzut-o pe Loen cum îi aruncă un zâmbet timid. Și Bruno i-a răspuns în același fel. Bel le-a urmat pe Fabiana și pe Carla în casă, în timp ce menajera o sprijinea atent pe mama ei. După ce o îngrijise singură pe Carla, știa acum că Fabiana va prelua din responsabilități. După ce Fabiana a condus-o pe Carla în dormitor, ocupându-se și de bagajele ei, Bel a traversat salonul, plin cu mobilă grea din mahon și lemn de trandafir, și a deschis ușa dormitorului ei. Draperiile erau trase și obloanele deschise. O briză minunat de răcoroasă bătea dinspre munți, și Bel s-a sprijinit pe pervaz, admirând priveliștea ei favorită. Jos, în padoc, erau Loty, poneiul ei, și Luppa, armăsarul pe care-l călărea Antonio. Ambii ronțăiau pașnic fânul. În fața ei se ridica panta lină a dealului, presărată cu vechi tufe de cafea care reușiseră cumva să supraviețuiască anilor când nu mai fuseseră îngrijite. Pe deal, se mai afla și o cireadă de boi albi, printre smocurile verzi de iarbă ivindu-se solul roșu de dedesubt. S-a întors în salon, apoi s-a dus spre ușa de la intrare, încadrată de doi palmieri uriași, prezenți acolo de când lumea, care, de altfel, dăduseră și numele zonei. Așezată pe o bancă din piatră, afară, pe terasă, împresurată de mirosul dulceag al florilor de hibiscus care creșteau din abundență în jur, a privit spre lacul unde înota zilnic în copilărie. Ascultând zumzetul albinelor, care roiau pe deasupra straturilor cu flori, și urmărind doi fluturi galbeni care dansau voioși în fața ochilor ei, Bel simțea cum se relaxează. Lui Laurent i-ar plăcea mult acest loc, și-a spus ea, și, în ciuda hotărârii de a-și abate gândul de la el, lacrimile au început să-i șiroiască pe obraji. Chiar dacă știuse că decizia luată la Paris însemnase sfârșitul relației lor, continua să spere că el va încerca să ia legătura cu ea. În fiecare dimineață, când vedea plicurile de pe tava de argint, adusă la masă, își închipuia că printre ele s-ar putea afla o scrisoare de la Laurent, prin care o implora să se întoarcă la el, spunându-i că nu putea să trăiască fără ea. Bineînțeles, nu se întâmplase asta. Săptămânile treceau în zbor, iar ea începuse să se întrebe dacă nu cumva declarațiile lui de dragoste nu fuseseră exact în genul celor descrise de Margarida, o simplă strategie de a o seduce. Se tot întreba dacă Laurent se mai gândea la ea sau dacă nu cumva timpul scurt petrecut împreună fusese cu totul dat uitării de el. Indiferent de răspuns, ce mai conta, la urma urmei? Ea era cea care alesese să se întoarcă în Brazilia și să se mărite aici. Atmosfera din La Closerie des Lilas și senzația buzelor lui Laurent pe gura ei rămâneau o amintire, o scurtă incursiune într-o altă lume, căreia alesese să-i pună capăt. Nici un fel de dorințe și speranțe nu mai puteau să-i schimbe cursul actual al vieții. Capitolul 31 Paris, noiembrie 1928 – Așadar, ai terminat statuia, i-a spus profesorul Landowski, bătând satisfăcut cu palma în pupitrul de lucru. Dar, acum, trebuie săți spun că brazilianul ăla țicnit vrea un mulaj la scară pentru capul și mâinile lui Hristos. Capul va avea o înălțime de circa patru metri, așa că de-abia o să-ncapă în atelier. La fel și degetele, care vor atinge bârnele tavanului. Așa că vom simți cu toții aici binecuvântarea Mântuitorului, a adăugat hâtru Landowski. Apoi, da Silva Costa mi-a spus că, odată terminate lucrările, vor trebui dezasamblate și expediate cu vaporul la Rio de Janeiro. N-am mai făcut niciodată o astfel de lucrare. Dar, a oftat el, poate că ar trebui să am încredere în toată nebunia lui și în faptul că lucrurile se vor încheia cu bine. – Cred că acum nici nu mai aveți de ales, a comentat Laurent. – Ei, Brouilly, mă ajută să-mi achit toate facturile, deși nu voi mai accepta alte angajamente până când capul și mâinile Domnului nostru nu vor fi terminate. Practic, nu vom mai avea aici loc pentru altceva. Așadar, ne punem pe treabă! Adu-mi, te rog, cele două mulaje după mâinile domnișoarelor. Îmi trebuie un punct de pornire. Laurent s-a dus să aducă mulajele din depozit, pe care le-a așezat în fața lui Landowski. Amândoi le studiau cu multă atenție. – Ambele fete au degete frumoase, elegante, dar trebuie să avem în vedere cum vor arăta întinse la scara de trei metri, i-a spus Landowski. Și, acum, Brouilly, ce-ar fi să te duci acasă? Era semnalul că profesorul dorea să rămână singur. – Sigur, domnule profesor. Ne vedem mâine. După ce a ieșit din atelier, Laurent a dat cu ochii de băiatul așezat pe banca din piatră de pe terasă. Seara era friguroasă, dar cerul senin și stelele creau un fundal perfect deasupra lor. Laurent s-a așezat lângă copil, în timp ce acesta stătea cu capul dat pe spate și cu ochii ațintiți spre cer. – Îți plac stelele? l-a întrebat Laurent, deși știa clar că nu va primi nici un răspuns. Băiatul i-a zâmbit și a dat aprobator din cap. – Acolo e centura Orion, i-a făcut semn în sus Laurent. Și, aproape de ea, se află un pâlc de stele, „Cele Șapte Surori“. Părinții lor, Atlas și Pleione, veghează asupra lor. Laurent a observat că băiatul îl asculta cu atenție. – Tata era pasionat de astronomie și avea un telescop într-o cameră de la mansarda castelului. Uneori, când era senin, mă lua cu el pe acoperiș și-mi arăta stelele. O dată, am văzut una căzătoare și mi sa părut ceva magic, ce nu mai văzusem până atunci. Tu ai părinți? Băiatul se prefăcea că nu-l aude, continuând să admire cerul. – Ei bine, eu trebuie să plec! L-a mângâiat pe băiat pe cap. Noapte bună! În stradă, Laurent a reușit să dea de un motociclist amabil care l-a dus până în Montparnasse. Când a intrat în mansarda lui, a văzut o siluetă ghemuită pe pat. O alta, pe o saltea, jos, pe podea. Nu era ceva neobișnuit, mai ales că, în ultima vreme, dormise mai mult în atelierul lui Landowski. În mod normal, nu i-ar fi deranjat pe intruși, ducându-se să petreacă câteva ore prin baruri, împreună cu prietenii lui. Dar, în seara asta, se simțea foarte obosit și n-avea chef de conversații. De fapt, toată bucuria vieții părea că-l părăsise complet din clipa în care Izabela Bonifacio se îmbarcase pe vapor cu destinația Brazilia. Chiar și Landowski observase că era mai tăcut decât de obicei. – Brouilly, nu te simți bine? Sau, poate, suferi din dragoste? îl întrebase cu o strălucire în ochi. – Nici una, nici alta, răspunsese Laurent, fără alte explicații. – Indiferent de motivul suferinței tale, nu uita că aceste lucruri sunt trecătoare. Laurent se simțise mai bine auzind cuvintele lui Landowski. Uneori, avea impresia că profesorul trăia atât de mult în lumea lui, încât cu greu îi remarca prezența, darămite starea de spirit. În prezent însă, se simțea ca și când cineva îi smulsese inima și i-o călcase în picioare. Ajuns în dreptul patului, l-a scuturat pe omul lungit acolo, dar acesta a gemut fără să se trezească, din gura lui căscată răzbătând un iz stătut de alcool. Apoi s-a răsucit pe partea cealaltă. Laurent știa că n-avea rost să mai insiste, așa că a oftat și a decis să-l mai lase câteva ore să își mai revină din beție, cât timp el își va lua cina. Străzile înguste din Montparnasse erau la fel de pline de viață ca de obicei, fremătând de forfota oamenilor care se bucurau de viață. Chiar dacă era o noapte rece, cafenelele erau pline, și din ele se auzea un amestec de stiluri muzicale ce-i surescitau simțurile. În mod normal, cartierul Montparnasse și vivacitatea lui îl entuziasmau, dar în ultimul timp nu făceau decât să-l irite. Cum puteau fi oamenii ăia atât de fericiți, când el nu reușea să iasă din apatie și din starea mizerabilă în care îl aruncase nefericirea? A evitat La Closerie des Lilas, știind că numeroasele lui cunoștințe de acolo l-ar atrage în tot felul de conversații insipide, și s-a îndreptat spre un local mai liniștit, unde s-a așezat pe un scaun la bar și a cerut un absint, pe care l-a dat imediat pe gât. Și-a rotit ochii prin jur și a remarcat numaidecât o brunetă frumoasă care-i amintea de Izabela. Dar, când a privit-o mai atent, a observat că trăsăturile ei nu erau la fel de fine și că femeia avea o privire dură. Oriîncotro îl purtau pașii, i se părea că o vede numai pe ea. Cerând încă un absint, Laurent și-a analizat situația. În trecut, fusese cunoscut drept un Casanova, un bărbat atrăgător, șarmant, invidiat de amicii lui, pentru că numai cu o privire reușea să atragă imediat orice femeie în patul lui. Nimic de zis, profitase din plin de asta, fiindcă îi plăceau femeile. Nu numai pentru trupul lor, dar și pentru mintea lor. Cât despre iubire… i se întâmplase, în două ocazii, să aibă impresia că simte ceea ce toți marii scriitori și artiști obișnuiesc să descrie în operele lor. Dar, de fiecare dată, sentimentele fuseseră extrem de efemere, și Laurent începuse să creadă că nu va cunoaște niciodată marea dragoste. Până când apăruse Izabela… Când o întâlnise prima oară, fusese hotărât să o seducă și se distra la culme văzând-o cum roșește în fața șarmului exercitat de el. Pe atunci, era un simplu joc, pe care-l jucase cu măiestrie de multe ori în trecut. Dar, de obicei, odată peștele în cârlig, gata să i se supună cu totul dorințelor lui, se plictisea repede și trecea la următoarea pradă. Asta, până când a realizat că Izabela va pleca și că, pentru prima dată, nutrea niște sentimente puternice, astfel încât i-a făcut prima și singura declarație adevărată de dragoste din viața lui, cerându-i să rămână la Paris. Iar ea îl refuzase. În primele zile după plecarea ei, își spusese că se simțea nefericit pentru că era pentru prima dată când o femeie nu-i cădea în brațe. Poate faptul că era intangibilă o făcea și mai provocatoare, iar gândul că ea traversa oceanul, ca să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubea, potența dramatismul situației. Dar nu… în final, nu se adeverise nimic din toate astea. Trecuseră opt săptămâni și, deși se culcase cu alte femei, ca să vadă dacă i-ar fi mai ușor să uite, și apoi se îmbătase în asemenea hal că dormise toată ziua următoare, motiv pentru care fusese aspru mustrat de Landowski, nimic nu-i alinase suferința. Nu își putea lua gândul de la Izabela. La atelier se trezea cu ochii pierduți în depărtare, amintindu-și cum stătea liniștită în fața lui, în timp ce el se bucura s-o vadă zi de zi, ore-n șir… de ce nu apreciase acel timp mai mult? Se distingea de toate femeile pe care le cunoscuse vreodată, atât de inocentă, atât de bună… după cum descoperise încă din prima zi, când îi pozase atât de plină de pasiune și dornică să descopere tot ce-i oferea viața. Și bunătatea ei, în acea seară când îl cărase în brațe pe băiat, fără să-i pese dacă e bine sau rău ceea ce face… În timp ce Laurent golea încă un pahar și cerea altul, își spunea că Izabela este o adevărată zeiță. Noaptea, în pat, retrăia toate conversațiile lor, mustrându-se în sinea lui pentru că uneori se jucase cu emoțiile ei, dorindu-și să nu fi rostit acele replici insidioase cu care o stânjenise la început. Acum, plecase pentru totdeauna. Și era prea târziu. În afară de asta, se gândea el posomorât, ce i-ar fi putut oferi unei femei ca ea? O mansardă ca vai de lume, unde până și patul era închiriat cu ora, fără un venit sigur și cu o reputație de fustangiu, despre care sigur ea auzise când se plimbase prin Montparnasse. O văzuse pe Margarida Lopes de Almeida cum îl urmărea cu o privire atotștiutoare, și Luarent era sigur că-i spusese Izabelei părerea ei despre el. Comandând o supă, înainte ca absintul să-i întunece rațiunea și săși piardă echilibrul pe scaun, Laurent se întreba pentru a mia oară dacă n-ar fi oportun să trimită scrisoarea pe care o avea în cap de când plecase ea. Dar, desigur, știa că, dacă ar face-o, ar exista riscul ca aceasta să cadă în mâinile altcuiva, compromițând-o pe Bel. Era veșnic torturat de ideea că poate ea se și măritase deja. Ar fi vrut s-o întrebe pe Margarida, dar aceasta nu mai trecea pe la atelier, căci cele două luni de ucenicie se încheiaseră. Mai auzise prin Montparnasse că Margarida plecase la Saint-Paul de Vence împreună cu mama ei, unde vremea era mai caldă. – Brouilly! Laurent a simțit o mână pe umăr și a ridicat ochii injectați din podea. – Ce mai faci? – Sunt bine, Marius. Dar tu? – La fel ca întotdeauna: sărac, beat și simt nevoia de o femeie lângă mine. Dar trebuie să mă descurc cum pot. Bei ceva? Laurent l-a văzut pe Marius cum își trage un scaun alături de el. Alt artist anonim, irosindu-și viața prin cafenele, bând alcool ieftin și visând la un viitor strălucit. Și-a amintit de omul care dormea în patul lui din mansarda împuțită și s-a gândit că, mai bine, stă în bar până-n zori și își face somnul acolo unde s-o prăbuși pe stradă. – Da, a zis el. Încă un absint. Noaptea aceea a fost începutul unui weekend în care Laurent și-a înecat necazul în băutură. După aceea, când a intrat în atelierul lui Landowski, cu ochii cârpiți de somn, nu și-a mai adus aminte nimic. – Ia te uită ce pisică rătăcită s-a strecurat aici! i-a spus Landowski băiatului așezat pe un scaun, urmărindu-l cu aviditate pe profesor cum lucrează. – Mon Dieu, domnule profesor, ați făcut progrese, nu glumă! Laurent se uita uimit la enorma mână a lui Hristos, gândind că Landowski își petrecuse ultimele patruzeci și opt de ore muncind încontinuu. – Ei bine, nu te-ai arătat la față pe-aici cinci zile, așa că cineva a trebuit să lucreze. Eram pe punctul să anunțăm poliția, să te caute prin canalele din Montparnasse. – Vreți să spuneți că azi e miercuri? l-a întrebat Laurent, șocat. – Corect, i-a răspuns Landowski, întorcându-se spre structura albă, imensă și, cu un scalpel, a început să finiseze mulajul încă umed. Acum, voi da formă unghiilor Domnului nostru, i s-a adresat băiatului, prefăcându-se că-l ignoră complet pe Laurent. Când Laurent a revenit din bucătărie, unde s-a spălat pe față și a băut două pahare cu apă rece, încercând să scape de durerea cumplită de cap, Landowski i-a aruncat o privire. – După cum vezi, mi-am găsit un alt asistent. I-a făcut cu ochiul băiatului. Cel puțin, el nu dispare cinci zile și nu vine beat la lucru. – Îmi cer scuze, domnule profesor, eu… – Destul! Brouilly, vreau să înțelegi că nu-ți voi mai tolera o astfel de comportare pe viitor. Am avut nevoie de tine, și tu n-ai fost aici. Și, acum, înainte să te atingi de mâinile Mântuitorului, te duci la mine acasă și-i spui soției că ți-am poruncit să dormi până îți revii. – Da, domnule profesor. Roșu la față, Laurent a ieșit din atelier, mustrându-se în sinea lui pentru ceea ce făcuse. Amélie, soția profesorului, foarte înțelegătoare, i-a făcut imediat patul. S-a trezit peste patru ore, a făcut un duș rece și a mâncat un bol cu supă oferit de Amélie și, când a intrat în atelier, se simțea în formă. – Arăți mai bine! a dat aprobator din cap Landowski, privindu-l pe Laurent. Acum, treci la treabă. Mâna imensă avea fixat indexul, și băiatul ședea în continuare pe scaun, urmărindu-l pe profesor. – Acum, începem să modelăm inelarul. Landowski i-a făcut semn spre mulajele luate de Laurent de pe mâinile Izabelei și Margaridei. – Ce set de mâini ați ales până la urmă? l-a întrebat Laurent. – N-am idee, pentru că nu au numele notate pe ele. Poate că e mai bine așa. La urma urmei, sunt mâinile lui Hristos, numai ale Lui. Laurent studia mulajele, căutând fisura subțire de pe cel al mâinii Margaridei. Nu o găsea. Cu inima fremătând de fericire, Laurent nu avea nici un dubiu că profesorul alesese mâinile Izabelei pentru cele ale statuii lui Hristos din Rio. Capitolul 32 Paty do Alferes, Brazilia, noiembrie 1928 În cele două săptămâni, de când Bel se afla în munți, vedea cum mama ei își recapătă treptat forțele. Bel nu știa dacă asta se întâmpla datorită aerului curat de munte, frumuseții și liniștii de acolo sau îngrijirii acordate de Fabiana. Dar Carla mai luase puțin în greutate și avea suficientă energie ca să se plimbe prin frumoasele grădini, nesprijinită de nimeni. Mâncau numai alimente de la fermă sau cumpărate de prin partea locului: carne de vită, brânză și lapte de la capre și legume și fructe din gospodăriile vecine. Regiunea era faimoasă pentru producția de tomate, și Fabiana era convinsă de efectul lor benefic. Le toca și folosea sucul rezultat în tot felul de mâncăruri. Bel, la rândul ei, începea să simtă cum se vindecă și ea. Se trezea dimineața, își punea costumul de baie și înota în lac. După aceea, lua un mic dejun delicios, plus felii de chec făcut de Fabiana, sigur cu efecte terapeutice. Pe pământurile lor era și o cascadă cu apa proaspătă și pură, care se scurgea de pe versantul din apropiere. Bel obișnuia să stea sub șuvoiul de apă rece ca gheața, care-i masa spatele, admirând priveliștea magnifică din jurul ei. În timpul zilei, când mama ei se odihnea, Bel se lungea pe canapeaua din verandă și citea. Prefera cărți de artă și filosofie, care-i aduceau pace în suflet, în locul poveștilor romanțate pe care le citea înainte. Știa acum că erau opere de ficțiune și că, în realitate, poveștile de dragoste nu prea aveau un deznodământ fericit. După-amiaza, o înșeua pe Loty și călărea pe dealuri, oprindu-se în vârful unuia, unde făcea o pauză, bucurându-se de liniștea ce o împresura. Seara, juca cărți cu mama ei, după care Bel se retrăgea, somnoroasă, în dormitor. Înainte să adoarmă, își spunea rugăciunile, cerând proniei cerești mai cu seamă ca mama ei să se însănătoșească, tatăl ei să aibă succes în afaceri, și Laurent – atât de departe de ea, pe care însă îl purta în inima ei – să-și găsească fericirea în viitor. Era tot ce putea să facă pentru el. Cu inima curată, fără resentimente. Faptul că uneori, seara, îi vedea pe Loen și pe Bruno plimbându-se la braț nu-i făcea bine. Ba chiar o dată, i-a surprins sărutându-se lângă lac; a simțit că plesnește de invidie. Totuși, aici, în munți, Bel părea că lăsase totul în urmă. La fel se simțise și la Paris, când căsătoria cu Gustavo și viața alături de el i se părea o altă existență. La fel de îndepărtat i se părea acum labirintul de alei din Montparnasse, pe unde se imagina uneori plimbându-se cu Laurent. După trei săptămâni, într-un weekend, a venit la fazenda și Antonio. Imediat, atmosfera s-a schimbat radical; Fabiana freca de zor totul prin casă, iar soțul ei tundea gazonul oricum impecabil și lustruia toate ornamentele lucioase din alamă atârnate pe peretele din sufragerie. – Cum se mai simte? a întrebat-o Antonio într-o după-amiază, în timp ce Carla se odihnea. – Mult mai bine, Pai. Cred că peste câteva săptămâni va putea să revină la Rio. Fabiana are foarte mare grijă de ea. – Voi vedea dacă este adevărat ce-mi spui. Dar, Izabela, e aproape decembrie. Căsătoria ta este programată la sfârșitul lui ianuarie, și mai sunt atâtea de făcut. Dacă e așa cum spui, că mama ta își revine grație îngrijirii Fabianei, cred că ar trebui s-o lași aici și să vii cu mine la Rio. – Dar, Pai, sunt sigură că Mãe vrea să fiu eu alături de ea. – Și eu sunt la fel de sigur că mama ta va înțelege că viitoarea mireasă trebuie să se ocupe de nuntă, a contrazis-o imediat Antonio. Ca să nu mai spun că nu te-ai mai văzut de mult cu logodnicul tău. Cred că Gustavo dă dovadă de prea multă răbdare în circumstanțele date. S-ar putea să aibă impresia că îl eviți ori de câte ori ți se ivește ocazia. De asemenea, știu că părinții lui sunt tot mai îngrijorați. Și eu la fel. Așa că vii cu mine la Rio, și asta e tot ce am de spus. După ce tatăl ei a ieșit din încăpere, lui Bel i-a fost clar că fusese învinsă. – Mãe, i-a spus Carlei, în timp ce o săruta, două zile mai târziu, pregătindu-se de plecare, te rog, dacă ai nevoie de mine, știi că voi fi fericită să vin aici. Fabiana îmi poate telefona din sat ca să-mi spună cum te mai simți. – Nu-ți face griji în ceea ce mă privește, piccolina! i-a răspuns Carla, mângâindu-i cu dragoste fața. Promit să mă fac bine! Transmite-i scuzele mele Senhorei Aires Cabral și că sper să revin curând la Rio. Hai, mai îmbrățișează-mă o dată! Bel a îmbrățișat-o pe Carla, care a rămas în fața ușii, făcându-le cu mâna. Antonio i-a transmis un sărut, și automobilul s-a îndreptat spre șosea. – Ce bine că-și revine! a exclamat Antonio deodată. Chiar nu știu ce m-aș face fără ea. Cu surprindere, Bel a sesizat vulnerabilitatea de pe chipul tatălui ei. Cu atât mai mult o surprindea asta, cu cât, în majoritatea timpului, Antonio lăsa impresia că nu-i acordă prea multă atenție soției sale. Următoarea lună și-a petrecut-o mai mult la Casa das Orquídeas, în compania Luizei, ca să finalizeze aranjamentele de nuntă. Deși Bel își impusese să își păstreze calmul cu viitoarea soacră, atitudinea arogantă a acesteia o făcuse de multe ori să-și muște limba. Inițial, Bel venise cu propuneri privind ceremonia de la biserică și imnurile preferate, modelul rochiilor domnișoarelor de onoare, pe măsura propriei rochii magnifice, la fel și pentru meniul micului dejun festiv. Dar, de fiecare dată, Luiza găsea un motiv să respingă ideile lui Bel, considerându-le nepotrivite. În final, ca să nu se enerveze, Bel a decis să aprobe toate sugestiile Luizei. Gustavo, care uneori participa și el la discuțiile lor, îi strângea mâna afectuos când Bel pleca acasă. – Îți mulțumesc că te-ai purtat atât de frumos cu mama! E obișnuită să aibă ea ultimul cuvânt. Bel ajungea epuizată acasă, cu o durere groaznică de cap, fiind nevoită să accepte absolut tot ce dorea Luiza și întrebându-se mereu cum va fi capabilă să se mai controleze, când se vor trezi amândouă sub același acoperiș. În timp ce la Rio se instala vara, Bel constata că, în lipsa părinților, se bucura de mai multă libertate decât oricând. Loen, dezamăgită că-și lăsase iubitul la fermă, o însoțea pe Bel atunci când aceasta lua decovilul ca să meargă pe munte, pentru a vedea stadiul lucrărilor la maiestuoasa statuie. De pe platforma destinată vizitatorilor, vedeau șantierul forfotind de muncitori, barele din fier înfipte la locul lor și puteau distinge deja forma crucii. Priveliștea o liniștea pe Bel. După timpul petrecut în munți, făcuse pace cu ea însăși, gândind că, indiferent dacă Laurent își mai amintea de ea sau dacă o mai iubea, ea îl va iubi mereu. Îi era clar că nu avea rost să lupte cu acest sentiment. Era conștientă că-l va iubi în secret pe Laurent până la sfârșitul zilelor. Capitolul 33 Paris, decembrie 1928 – Așadar, mulajele sunt gata, mai rămâne să le dezasamblăm și să le expediem spre marea țară producătoare de cafea de peste ocean, a conchis Landowski, studiind capul și mâinile lui Hristos, care ocupau acum întreg spațiul din atelier. Pe Landowski îl preocupa în continuare forma capului. – Am o problemă cu bărbia. Mi se pare că se detașează de restul feței, ca o porțiune disproporționat de mare, dar nebunul de brazilian spune că așa vrea el să arate. – Totuși, domnule profesor, de la mare distanță va arăta altfel decât arată de aproape, i-a atras atenția Laurent. – Numai Tatăl Lui din cer știe dacă această capodoperă va ajunge întreagă la Rio de Janeiro, a mormăit nemulțumit Landowski. Brazilianul mi-a spus că trimite un vapor de marfă, ca să încarce toate piesele. Să sperăm că nu vor fi valuri mari, altfel, un alt vas ar putea să le izbească și să le facă zob. Dac-aș putea, le-aș însoți, ca să dirijez încărcarea și să văd cum sunt asamblate, dar timpul nu-mi permite. Acest proiect mi-a mâncat deja mai mult timp decât credeam și mai am de terminat și statuia lui Sun Yat-sen. Am rămas foarte mult în urmă! Ei bine, a oftat el, am făcut tot ce-am putut și, acum, alții trebuie să se ocupe de toate astea. Pe când Laurent îl asculta pe Landowski, o idee începea să se contureze în mintea lui. Nu a exprimat-o însă în cuvinte. Nu încă! A doua zi, Heitor da Silva Costa a venit la atelier, și cei doi au decis unde și cum capul sculpturii va fi tăiat în părțile componente. Laurent l-a auzit din nou pe Landowski exprimându-și îngrijorarea cu privire la siguranța lucrărilor la bordul vasului. – Ai dreptate, a oftat și Heitor. Ar trebui să vegheze cineva permanent asupra lor, dar n-am nici un om disponibil din echipa mea. Toți au încă foarte mult de lucru. – Aș putea merge eu, a intervenit Laurent deodată. Cei doi l-au privit surprinși. – Tu, Brouilly? Mă mir, credeam că nu te dezlipești de străzile din Montparnasse și de viața ta de huzur de aici, a replicat Landowski. – Din păcate, domnule profesor, n-am avut niciodată ocazia să călătoresc în afara Franței. Poate câteva luni petrecute într-o țară atât de exotică m-ar ajuta să-mi extind orizonturile artistice și să mă inspire. – A, da, sunt sigur că, la întoarcere, vei crea măreața statuie a unui imens bob de cafea, l-a luat Landowski peste picior. – Senhor Brouilly, i s-a adresat Heitor pe un ton serios, dacă n-ai spus-o în glumă, cred că e o idee excelentă. Ai fost prezent încă de la începutul proiectului. De fapt, ai contribuit la crearea sculpturii cu propriile dumitale mâini. Dacă profesorul se poate lipsi de dumneata, vei putea acționa în numele lui, la Rio, în timpul asamblării ei. – Eu zic să te asiguri ca nu cumva un deget să rămână înfipt în nasul Mântuitorului, atunci când muncitorii vor asambla părțile componente, a bombănit cinic Landowski. – Aș merge bucuros în Brazilia, dacă sunteți de acord, domnule profesor, a repetat Laurent. Când urmează să ne îmbarcăm, Monsieur da Silva Costa? – Am închiriat vaporul, care ajunge săptămâna viitoare, așa că vom avea suficient timp să desfacem sculpturile în bucăți și să le împachetăm bine în lăzi. Cu cât ajung mai repede la Rio și avem toate părțile componente la dispoziție, cu atât voi fi mai fericit. Monsieur Brouilly, puteți pleca într-un timp atât de scurt? – Sigur că va trebui să-și consulte agenda, să vadă dacă își poate amâna celelalte angajamente, a sărit Landowski, aruncându-i o privire lui Laurent, care îi sugera acestuia să se abțină de la comentarii. Presupun că va fi recompensat financiar pentru timpul pierdut? De exemplu, casă și masă gratuite? – Sigur, a acceptat Heitor fără să stea pe gânduri. De fapt, chiar miam amintit că am primit un telefon, cu câteva zile în urmă, de la Gustavo Aires Cabral, logodnicul Izabelei Bonifacio. A auzit despre statuia pe care i-ați făcut-o logodnicei sale, Senhor Brouilly, și ar dori să i-o ofere ca dar de nuntă. I-am promis că vă voi întreba dacă sunteți dispus să i-o vindeți. – Eu… Laurent era pe punctul să-i spună că, cu nici un chip, nu va vinde vreodată statuia scumpei sale Izabela, când a intervenit din nou Landowski. – Ce păcat, taman când ai găsit un cumpărător bogat pentru ea aici. Brouilly, i-ai acceptat oferta? Derutat, Laurent a răspuns: – Nu, eu… – Atunci poate că logodnicul domnișoarei Bonifacio îți va prezenta oferta dumnealui și vei putea lua o hotărâre. Parcă mi-ai zis că ai primit deja o ofertă de două mii de franci, sau greșesc? Landowski i-a aruncat o privire scurtă lui Laurent, prin care-l îndemna să intre în jocul lui. – Da. – Așadar, Heitor, transmite-i-i domnului Aires Cabral că, dacă este dispus să ofere mai mult și să acopere costurile expedierii statuii la Rio, va ieși câștigător. – Așa voi face! a promis Heitor, care nu părea deloc dispus să negocieze prețul acelei statui, ocupat cu propriile probleme. Sunt sigur că se va rezolva. Voi veni mâine, să vedem ce progrese facem cu imensul nostru puzzle. Vă urez o zi bună amândurora! i-a salutat Heitor cu un semn din cap și a ieșit din atelier. – Domnule profesor, ce-a fost asta? a izbucnit uimit Laurent. N-am nici un cumpărător pentru statuia domnișoarei Izabela. De fapt, nici nam de gând s-o vând. – Brouilly, chiar nu înțelegi că am făcut-o spre binele tău? l-a luat la rost Landowski. Ar trebui să-mi mulțumești! Și să nu crezi că îmi scapă adevăratul motiv pentru care vrei să traversezi jumătate de glob. În plus, dacă te hotărăști să rămâi în Brazilia, vei avea nevoie de ceva bani. Și, ce nevoie mai ai acolo de prețioasa ta statuie, când vei fi aproape de persoana care a inspirat-o? Lasă-i logodnicul să o aibă imortalizată în piatră și să-i adore frumusețea exterioară. Cred că n-a ajuns niciodată la inima ei așa cum ai făcut-o tu. Eu unul consider că e un troc bun, a chicotit amuzat Landowski. Și, acum, la treabă! În noaptea aceea, pe când Laurent se cuibărea pe salteaua din atelier, înghesuită între capul și mâinile enorme ale Mântuitorului, se întreba ce avea în cap. Izabela îi explicase răspicat ce își dorea pentru viitorul ei. Evident, căsătoria ei era iminentă și, foarte probabil, oficiată până la sosirea lui la Rio. Nu era sigur ce anume spera ducându-se acolo. Dar Laurent, la fel ca toți înamorații, se încredea mult în destin. Cu ochii ațintiți la palma gigantică de deasupra lui, nutrea speranța ca aceasta să-l ajute. Capitolul 34 Rio de Janeiro, ianuarie 1929 Dimineața nunții lui Gustavo Maurício Aires Cabral cu Izabela Rosa Bonifacio se anunța toridă și senină, fără pic de nor. Fără tragere de inimă, Bel s-a dat jos pentru ultima oară din patul ei de fată. Era devreme și, când a ieșit din dormitor, singurul sunet care se auzea era zdrăngănitul tigăilor în bucătărie. A coborât scara în picioarele goale, a trecut prin salon, apoi a intrat în micul alcov, unde se afla capela. A aprins o candelă la altar, a înghenuncheat pe covorașul roșu din catifea, a închis ochii și și-a prins mâinile într-o rugăciune fierbinte. – Te rog, Binecuvântată Fecioară, în ziua nunții mele, dă-mi puterea să intru cu inima deschisă în această căsnicie și să fiu o soție bună și iubitoare. Și răbdătoare cu socrii mei, a adăugat ea repede. Dămi prunci sănătoși, astfel ca să mă simt binecuvântată, și nu răpusă de probleme personale. Adu-i bogăție în continuare tatălui meu și, te implor, fă-o bine pe mult iubita mea mamă. Amin! Deschizând ochii, Bel s-a uitat în sus, spre fața Madonei, și și-a șters lacrimile. – Ești femeie, așa că sper că-mi vei ierta sentimentele pe care le port încă în inimă, a șoptit ea temător. Peste câteva minute, Bel s-a ridicat și, cu un oftat greu, a ieșit din capelă ca să înceapă ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din viața ei. Teoretic, nicicum n-ar fi putut decurge mai bine acea zi. Străzile erau pline de oameni curioși să îi vadă pe Izabela și pe tatăl ei sosind la catedrală, scandând urări în momentul în care ea a coborât din RollsRoyce, în uimitoarea rochie de dantelă Chantilly, confecționată de Jeanne Lanvin la Paris. Catedrala magnifică era ticsită până la refuz, și, când tatăl ei o conducea foarte mândru spre altar, prin vălul alb fin ce-i acoperea fața, Bel putea zări multe fețe cunoscute din înalta societate. Peste o oră, în bătaia clopotelor, Gustavo își conducea mireasa afară din catedrală. Mulțimea ovaționa în timp ce mirii, într-o trăsură deschisă, străbăteau străzile spre Copacabana Palace. Împreună cu proaspătul ei soț, Bel le-a urat apoi bun venit celor trei sute de oaspeți care umpleau imensul salon. După ce au fost servite numeroasele preparate la micul dejun festiv, Bel și Gustavo s-au retras în apartamentul lor ca să se odihnească înaintea marelui bal programat seara târziu. Imediat ce ușile s-au închis în spatele lor, Gustavo a luat-o în brațe. – În sfârșit, a murmurat el cu buzele pe gâtul ei. Pot să te sărut. Vino aici! I-a prins fața în mâini, începând să o sărute cu ferocitate, ca un hămesit. Mâinile lui s-au lăsat apoi pe sânii ei, acoperiți de un strat fin de dantelă, strivindu-i între degete. – Au! a țipat Bel. Mă doare! – Bel, iartă-mă! i-a spus Gustavo, recăpătându-și controlul cu un efort vizibil. Dar trebuie să înțelegi că te-am așteptat o eternitate. Acum nu mai contează, i-a făcut el cu ochiul. Doar câteva ore până când te voi ține goală în brațe. Vrei să bei ceva? Când s-a întors cu spatele la ea, Bel s-a cutremurat. L-a urmărit cu privirea pe Gustavo cum își umple un pahar cu brandy. – Nu, mulțumesc! – Poate că e mai bine. N-aș vrea să fii amețită astă-seară. I-a zâmbit și a ridicat paharul în cinstea ei: Pentru soția mea, frumoasa mea soție! a adăugat și a dat pe gât tot conținutul. Bel remarcase în câteva rânduri, când îl însoțise la tot felul de evenimente sociale, în ultima vreme, faptul că lui Gustavo îi plăcea alcoolul. O dată, chiar i se păruse puțin cherchelit, când plecaseră acasă. – Vreau să-ți spun că ți-am cumpărat un cadou de nuntă foarte special, a informat-o el. Din păcate, nu a sosit încă, dar îl vei avea când revenim din luna de miere. Vrei să te ajut să-ți dai jos rochia, ca să te odihnești puțin? Bel a aruncat o privire spre imensul pat dublu din apartament, jinduind să se întindă pe el. O dureau rău picioarele strânse în pantofii din satin cu toc înalt, plus tiara și părul ridicat într-o coafură înaltă, care o făceau să fie cu peste zece centimetri mai înaltă decât mirele, ceea ce îi îngreuna situația. Nemaivorbind de corsetul strașnic strâns de Loen, sub rochia de dantelă. Dar gândul că Gustavo ar putea s-o atingă cu degetele lui subțiri și palide nu era o opțiune atrăgătoare. – Mă duc în baie, i-a spus roșie toată de stânjeneală. Gustavo a încuviințat din cap, turnându-și încă un pahar de brandy. Bel a intrat în opulenta încăpere, îmbrăcată în oglinzi, și s-a așezat pe un scaun. Cu ochii închiși, se gândea cât era de ridicol faptul că un inel pe deget și câteva fraze scurte îi puteau da toată viața peste cap. Contrastul dintre viața ei de până atunci, când trebuise să-și apere virtutea cu orice preț, și cea de acum, când peste câteva ore urma să rămână singură în dormitor cu un bărbat, înlănțuiți în cele mai intime ipostaze, i se părea culmea ridicolului. S-a uitat în oglindă și a oftat. – Pentru mine, e un străin. Apoi, și-a amintit conversația purtată cu mama ei, cu o seară în urmă. Carla, arătând mult mai întremată după perioada petrecută la fazenda, intrase în dormitorul ei, înainte ca Bel să stingă lumina, și o luase în brațe. – Querida, vreau să-ți spun cum va fi mâine-noapte, începuse ea. – Mãe, o oprise Bel oripilată, cred că știu. Deși mama ei arăta cumva ușurată, a insistat totuși să îi explice. – Atunci, știi că prima dată s-ar putea să simți un oarecare… disconfort? Și că s-ar putea să sângerezi? Deși unii susțin că, dacă ai călărit toată viața, este posibil ca acel țesut delicat să se fi rupt deja. Iar tu ai călărit mult cât ai stat în munți. – N-am știut, i-a răspuns Bel. – Acest… proces îți ia ceva timp ca să te obișnuiești cu el, dar cred că Gustavo are suficientă experiență și se va purta cu blândețe cu tine. – Mãe, e demn… pentru o doamnă să-ți placă? a întrebat-o Bel. Carla a izbucnit în râs. – Bineînțeles, querida. Vei fi o femeie măritată, și nimic nu îi este mai mult pe plac unui soț decât ca femeia lui să fie dispusă să guste din plăcerile vieții intime. Așa îți ții soțul lângă tine; așa mi l-am păstrat și eu pe al meu. Obrajii i s-au colorat brusc. Și adu-ți aminte, astfel faci voia Domnului, și anume aduci pe lume prunci. Legătura dintre soți e un lucru sacru. Noapte bună, Izabela! Somn ușor și nu te teme de ziua de mâine. Îți promit că va fi mai bine decât crezi tu. Pe când Bel își amintea conversația aceasta, se gândea câtă repulsie simțea la gândul că Gustavo o putea atinge în felurile descrise subtil de mama ei. Ridicându-se ca să se întoarcă în dormitor, spera ca aceste trăiri să se datoreze numai emoțiilor unei noi experiențe, și, după aceea, lucrurile să decurgă așa cum îi spusese Carla. Cei prezenți în imensa sală de bal au amuțit, uluiți, când Izabela șia făcut apariția în magnifica rochie de seară alb-argintie Patou, care îi scotea în evidență formele și care, la spate, se termina cu o trenă amplă, asemenea unei cascade înspumate. Gustavo a strâns-o la piept în aplauzele invitaților. – Cât ești de frumoasă, iubita mea! Cred că toți bărbații de aici sunt geloși pe mine! i-a șoptit repede la ureche. În afară de primul dans al mirilor, în următoarele trei ore, Bel deabia dacă l-a mai văzut pe Gustavo, fiecare trebuind să se ocupe de invitații proprii. Bel a dansat cu numeroși necunoscuți care, la unison, i-au declarat cât de invidioși erau pe Gustavo, pentru că pusese mâna pe ea. Consumase foarte puțin alcool, având deja o senzație de greață de la tensiunea acumulată, neliniștită în momentul în care toți invitații s-au adunat în fața scării principale ca să-i ovaționeze pe miri înainte ca aceștia să urce în apartamentul lor. – Este și timpul! i-a spus Gustavo, apărând alături de ea și, împreună, s-au dus în fața mulțimii. Gustavo a cerut să se facă liniște. – Meus senhores, senhoras e amigos! Vreau să vă mulțumesc pentru că ați venit să celebrați această mare zi alături de noi. Acum, este timpul să-mi iau soția de mână și să o conduc la etaj. S-au auzit câteva fluierături și comentarii deocheate. – Așa că vă urez noapte bună și la revedere! Vino, Izabela! i-a oferit el brațul. Apoi au urcat împreună scările. De data asta, după ce ușa apartamentului s-a închis, Gustavo a dat uitării bunele maniere. Fără alte preparative, a împins-o pe pat și i-a prins mâinile într-ale lui, acoperindu-i fața și gâtul cu sărutări frenetice, trăgând apoi de zor de superba ei rochie. – Stai puțin! a încercat ea să-l domolească. Descheie-mi, te rog, nasturii de la spate, i-a zis, mulțumită că putea să nu-i mai simtă pe față răsuflarea duhnind a alcool. El a tras cu stângăcie de micuțele perle, fără a izbuti să descheie rochia și, enervat, a sfâșiat în cele din urmă dantela fină. După ce i-a scos rochia, i-a desfăcut sutienul și s-a repezit ca un turbat spre sfârcurile ei. Și-a strecurat apoi mâna spre triunghiul de mătase care-i acoperea părțile intime. După câteva secunde, mătasea a cedat. Încă îmbrăcat, s-a lăsat greu peste ea, gemând enervat că nu reușea s-o posede, dar reușind în final să pătrundă în ea. Bel zăcea sub el, mușcându-și buzele de durere. Părea că toată lumea se întunecase în jurul ei. A închis ochii, respirând adânc, ca să înlăture panica tot mai mare ce o cuprindea. Din fericire, după numai câteva secunde, Gustavo a scos un țipăt ascuțit ca de femeie și s-a prăbușit peste ea. Bel stătea nemișcată, auzindu-l cum gâfâie. Avea fața îngropată în pernă și se lăsase cu toată greutatea peste ea. Când a făcut o mișcare ca să-l împingă la o parte, Gustavo a ridicat capul, uitându-se în ochii ei. – Ești în sfârșit a mea! Apoi i-a zâmbit, atingându-i obrazul. Du-te să te speli! Știi că prima dată… – Știu, a replicat ea repede, fugind spre baie, înainte ca el să mai spună ceva. Bel era mulțumită că purtase acea conversație stânjenitoare cu mama ei în seara precedentă. Pentru că, deși simțea durere în interior, după ce s-a șters cu prosopul, a constatat că pe acesta nu rămăsese nici o pată. Și-a desfăcut părul și s-a schimbat într-o cămașă de noapte și un peignoir, lăsate de cameristă în cuierul de pe ușă. Când a revenit în dormitor, Gustavo stătea lungit, gol, pe pat, cu o expresie ciudată pe față. – Am cercetat, dar nu e vreo urmă de sânge pe cearceaf. O privea acuzator. Cum e posibil așa ceva? – Mama mi-a spus că este posibil din cauză că am călărit foarte mult în copilărie, i-a răspuns, stânjenită de grosolănia lui. – Aha! Asta o fi explicația. Sigur ai fost virgină? – Gustavo, mă insulți! Bel simțea cum se înfurie. – Da, da, sigur. A bătut apoi cu palma în salteaua patului, făcându-i semn să se așeze lângă el. Atunci vino în pat, alături de soțul tău. Bel a făcut întocmai, încă ofensată de insinuările lui. Gustavo a prins-o imediat în brațe, strângând-o tare la piept, și apoi a întins mâna să stingă lumina. – Deci, ești de acord că, acum, eu sunt soțul tău, și tu, soția mea. – Da. – Te iubesc, Izabela! Asta e cea mai fericită noapte din viața mea. – Și pentru mine! de-abia a reușit ea să îngaime, dându-i replica așteptată, în ciuda sentimentelor adânc ascunse în inima ei. În acest timp, când Bel nu putea să adoarmă alături de proaspătul ei soț, vaporul cu încărcătura prețioasă, sculptura capului și mâinilor Mântuitorului, însoțite de Laurent Brouilly, arunca ancora în portul din suburbiile orașului Rio de Janeiro. Capitolul 35 Când Laurent s-a trezit după prima noapte petrecută pe uscat în ultimele șase săptămâni, a constatat că atât el, cât și cearceafurile erau leoarcă de sudoare. Nici cele mai toride nopți estivale din Montparnasse nu suportau comparație cu arșița de aici, din Brazilia. S-a îndreptat, clătinându-se, spre măsuța, unde îngrijitoarea lăsase o cană plină cu apă și a băut până a simțit că și-a potolit setea. În baia mică de alături, a dat drumul la robinetul de la chiuvetă și și-a băgat capul sub jetul de apă. Înfășurat într-un prosop, mai înviorat acum, Laurent s-a întors în dormitor unde a deschis obloanele. Noaptea trecută, când sosise la hotelul indicat de Heitor, până a găsit un apartament de închiriat, trecuse bine de miezul nopții și era prea întuneric ca să vadă unde se află. Dar, lungit în pat, auzise valurile cum se sparg la țărm, trăgând concluzia că se afla în apropierea oceanului. Iar dimineață… ce priveliște uluitoare! Oriîncotro se uita, i se desfășura în fața ochilor cea mai mare și magnifică plajă pe care o văzuse vreodată. Kilometri întregi cu cel mai alb și fin nisip, necălcat de picior de om, pentru că era foarte devreme, și valuri înalte, cam de doi metri, care se zdrobeau înspumate, împroșcând țărmul. Lui Laurent îi plăcea mult să înoate în Mediterana atunci când se ducea împreună cu familia lui la casa de vacanță de lângă Saint Raphaël, și acum tânjea să iasă din hotel, să traverseze șoseaua și să se arunce în apă. Trebuia, totuși, să se intereseze mai întâi dacă, în locul acela, se putea înota. Poate că erau rechini în acele ape sau cine știe ce alte pericole mai pândeau. Înainte de plecare, fusese avertizat că trebuie să fie cu mare băgare la tropice. Chiar și aerul avea un miros nou, exotic. La fel ca mulți compatrioți, grație faptului că, în propria țară, se putea bucura de toate anotimpurile – de la pantele abrupte, acoperite cu zăpadă ale Alpilor în miezul iernii, până la splendidul sud în timpul verii, cu priveliștile și căldura lui –, Laurent nu fusese niciodată tentat să călătorească peste hotare. Dar, acum, se simțea rușinat la gândul că nutrise cu aroganță convingerea că nici o altă țară nu-i putea oferi nimic nou. Dorea să exploreze împrejurimile, dar, înainte de asta, trebuia să se întâlnească cu managerul șantierului, domnul Heitor Levy, care-i lăsase un bilet la hotel, informându-l că vine să-l ia la ora unsprezece dimineața. Capul și mâinile lui Hristos fuseseră descărcate de pe vapor, și lăzile, cărate la micuța fermă a domnului Levy. Laurent spera din tot sufletul ca structurile delicate să fi supraviețuit intacte lungului voiaj. Pe vapor, le controlase de patru ori pe zi și, acum, se ruga să nu se fi întâmplat nimic la descărcarea lor de pe vas. A început să se îmbrace, observând că picioarele lui erau pline de mici umflături roșietice. S-a scărpinat și și-a tras pantalonii, iritat la gândul că țânțarii brazilieni, înfometați, se înfruptaseră toată noaptea cu sângele lui. Coborând scara, a intrat în salonul mare, unde a dat cu ochii de o masă lungă, încărcată cu fructe exotice. Nu știa cum se numesc, dar, hotărât să le guste pe toate, le-a luat la rând, mușcând din fiecare. Apoi a înfulecat o bucată de chec de-abia scos din cuptor, cu un miros apetisant. O chelnăriță i-a turnat o cană cu cafea fierbinte și tare, pe care a băut-o încântat, simțindu-se dintr-odată ca acasă. La ora unsprezece, a intrat în holul hotelului, unde a văzut un bărbat care se uita la ceas. Presupunând că era domnul Levy, s-a îndreptat spre el, întinzându-i mâna. – Bine ați venit la Rio, Senhor Brouilly! Cum a fost călătoria? l-a întrebat omul într-o franceză bunicică. – Foarte confortabilă, mulțumesc! Am învățat de la marinari toate jocurile de cărți posibile și tot felul de bancuri deocheate, i-a răspuns, zâmbind, Laurent. – Perfect. Mașina mea așteaptă afară și vom merge la moșia mea. În timp ce treceau cu automobilul pe străzile orașului, Laurent era surprins de aspectul modern al acestuia. Hâtrul profesor îl tachinase înainte de plecare, avertizându-l că va găsi aici indigeni alergând goi pe străzi, cu sulițe în mâini și cu apucături de canibali. Orașul era la fel de civilizat și de occidental precum cele din Franța. A remarcat, totuși, că localnicii aveau tenul cafeniu, deși erau îmbrăcați cu haine la modă ca la Paris. Apoi Laurent a observat în depărtare un cartier de colibe. – Le spunem favele, i-a explicat Levy, și, din păcate, sunt foarte populate. Laurent s-a gândit că, la Paris, sărăcia nu era atât de vizibilă. Aici, bogăția și pauperitatea păreau complet separate, ocupând teritorii distincte. – Într-adevăr, Senhor Brouilly, a dat Levy glas gândurilor lui Laurent, aici, în Brazilia, bogații sunt foarte bogați, iar săracii… mor de foame, a ridicat el din umeri. – Monsieur, sunteți portughez? – Nu. Mama este italiancă, și tatăl, german. Și eu sunt evreu. Aici, în Brazilia, veți descoperi diferite naționalități, deși numai portughezii se consideră brazilieni get-beget. Sunt mulți imigranți din Italia, Spania și, desigur, africani, aduși de portughezi ca sclavi pe plantațiile de cafea. Mai nou, avem o afluență masivă de japonezi. Toți vin aici în căutare de aur. Unii îl găsesc, alții, din păcate, nu, și sfârșesc în favele. – Este complet diferit de Franța. Majoritatea locuitorilor de acolo sunt nativi, a comentat Laurent. – Dar, Senhor Brouilly, aceasta e Lumea Nouă, și cu toții contribuim la construirea ei, indiferent unde ne-am născut. Brouilly nu avea să uite niciodată bizarul spectacol oferit de enormul cap al lui Hristos, tronând în mijlocul unui câmp, în vreme ce găinile ciuguleau iarba din jur, iar un cocoș mai îndrăzneț ședea cocoțat pe nasul Lui. – Senhor da Silva Costa m-a sunat la cinci dimineața ca să afle dacă prețiosul său Mântuitor a ajuns la destinație în siguranță. Așa că am decis să îmbinăm părțile componente aici, ca să mă asigur că este totul în regulă. Până acum, constat că totul este bine, a adăugat Levy. Vederea capului, cu care se familiarizase atât de mult în atelierul lui Landowski, aflat acum la mii de kilometri depărtare, l-a emoționat pe Laurent. – Mi se pare că a beneficiat de protecția divină în timpul călătoriei, a remarcat Levy, mișcat și el de imaginea din fața ochilor. Încă nu îndrăznesc să recompun și mâinile, dar, din câte am văzut, sunt și ele întregi. Unul dintre muncitorii mei va face o fotografie, ca să marcăm ocazia. Le voi trimite copii și lui Senhor da Silva Costa, și domnului Landowski. După ce s-a lăsat fotografiat și a cercetat atent fiecare centimetru din capul și mâinile Mântuitorului, ca să-i scrie lui Landowski, Laurent spera ca și statuia lui Bel să nu fi suferit vreun prejudiciu. Se afla acum într-o ladă, într-una din magaziile din port. După ce se frământase dacă să o vândă sau nu, Laurent acceptase în final sfatul lui Landowski și primise oferta lui Senhor Aires Cabral, de două mii cinci sute de franci. Profesorul avusese dreptate: Putea realiza o altă sculptură, și banii îi erau absolut necesari, indiferent de ceea ce urma să se petreacă în viitor. – Așadar, misiunea dumitale a fost îndeplinită cu succes, deși sunt sigur că de-abia aștepți să vezi șantierul de pe muntele Corcovado, i-a spus Levy. Este o experiență extraordinară. Eu stau acolo sus, împreună cu muncitorii, pentru că mai avem puțin timp la dispoziție până la terminarea proiectului. – Mi-ar plăcea mult să-l văd! a exclamat Laurent. M-am tot gândit cum este posibil să ridici un astfel de monument în vârf de munte. – La fel și noi, i-a spus Levy. Dar te asigur că așa va fi. Și, acum, Senhor da Silva Costa mi-a spus că ai nevoie de un apartament pe toată durata șederii aici. M-a rugat să te ajut, dat fiind că nu știi o boabă de portugheză. – Recunosc, domnule, nu știu. – Vreau să-ți spun că, întâmplător, am un apartament disponibil. Se află în zona Ipanema, nu departe de plaja Copacabana, unde locuiesc eu. L-am cumpărat când nu eram însurat, și, pe urmă, nu m-a lăsat inima să-l vând. Aș fi fericit să ți-l închiriez cât stai aici. Și, așa cum ați convenit în Franța, chiria o va achita Senhor da Silva Costa. Cred că-ți va plăcea, pentru că are o priveliște spectaculoasă și este foarte luminos. Perfect pentru un artist ca dumneata, a adăugat el. – Vă mulțumesc, domnule Levy! Sunteți foarte generos! – În regulă, mergem să-l vedem. Și, dacă ești de acord, te poți muta chiar azi. Spre seară, Laurent era mândrul chiriaș al unui apartament spațios, aerisit, situat la etajul trei al unui bloc aproape de plaja Ipanema. Camerele cu tavane înalte erau mobilate elegant și, când a deschis ușa spre balconul umbros, a văzut plaja, întinzându-se cât vedeai cu ochii. Briza caldă aducea cu ea mirosul proaspăt, inconfundabil, al oceanului. După ce i-a adus valiza de la hotel, Levy i-a spus că va reveni ca să-i facă cunoștință cu menajera, care urma să-i gătească și să îngrijească apartamentul pe durata șederii lui. Laurent se plimba uluit dintr-o cameră în alta, minunându-se de tot acel lux pus la dispoziția lui, după cămăruța de la mansarda din Montparnasse, nemaipomenind că avea la dispoziție și o menajeră. S-a întins pe patul mare din mahon, simțind aerul răcoros oferit de ventilatorul din tavan, de parcă niște aripi micuțe îi mângâiau obrajii. Suspinând mulțumit, a adormit numaidecât. În seara aceea, așa cum îi promisese, Levy a adus-o pe Monica, o africancă de vârstă mijlocie. – Știe că nu vorbești portugheza, dar, dacă ești de acord, domnule Brouilly, va face curat în apartament, îți va cumpăra alimente de la piață și îți va pregăti cina. Dacă ai nevoie de ceva, e un telefon în salon, și te rog să mă suni indiferent de oră. – Monsieur Levy, nu știu cum să vă mulțumesc pentru generozitatea dumneavoastră, i-a răspuns Laurent plin de recunoștință. – Ești oaspete de onoare aici, în Brazilia, și nu vrem să-l informezi pe Senhor Landowski și pe ceilalți compatrioți că trăim ca niște sălbatici, i-a spus Levy zâmbind. – Categoric nu, monsieur. Din ce-am văzut până acum, consider că sunteți mai emancipați decât parizienii. – Apropo, statuia dumitale a ajuns în siguranță? s-a interesat Levy. – Da, se află în port, și autoritățile vamale mi-au spus că-l vor anunța pe cumpărător, ca să i-o expedieze. – A, soții Aires Cabral sunt în luna de miere acum. S-au căsătorit ieri. Laurent îl privea șocat pe Levy. – Mademoiselle Izabela s-a măritat ieri? – Da. Fotografia lor este pe prima pagină a tuturor ziarelor de dimineață. Mireasa e de o rară frumusețe. Un mariaj în înalta societate. Se pare că modelul statuii dumitale a făcut o alegere bună. Laurent simțea că i se face rău. Nu mai putea să îndure gândul că Izabela se măritase exact în ziua în sosirii lui la Rio. – Ei bine, trebuie să plec! Noapte bună, Senhor Brouilly! Înainte să plece, Levy i-a amintit artistului că va veni a doua zi la ora două ca să-l ia la șantier, sus, pe muntele Corcovado. Monica zdrăngănea deja cratițele la bucătărie, și un miros îmbietor venea din partea aceea a apartamentului. Având nevoie imediat de o tărie, Laurent a scos din geamantan o sticlă cu vin, a desfăcut dopul și a mers pe terasă. Cu picioarele ridicate pe masă, și-a turnat un pahar și l-a dat tot pe gât, aroma vinului amintindu-i imediat de casă. Cu inima grea, privea apusul soarelui. – Izabela, sunt aici, în frumoasa ta țară! a șoptit el. Am bătut atâta drum ca să te găsesc, dar se pare că e prea târziu. Capitolul 36 La o săptămână de la căsătorie, Bel sosea acasă din luna de miere, tensionată și epuizată. Fuseseră în regiunea Minas Gerais, unde o mătușă a lui Gustavo avea o veche casă superbă. Aerul, lipsit de briza mării sau de aerul montan, fusese înăbușitor, atât de încins încât îi ardea nările. Avusese de îndurat nenumărate cine, organizate special pentru ca membrii mai vârstnici ai familiei lui Gustavo să o cunoască, fiind prea slăbiți de puteri ca să participe la nuntă. Ar fi putut însă îndura toate acestea, dacă n-ar fi fost nopțile… Un lucru pe care mama ei nu i-l spusese era cât de des se presupunea că vor avea loc acte de amor între pereții dormitorului conjugal. Ea crezuse că o dată pe săptămână, dar apetitul lui Gustavo părea de nepotolit. Chiar dacă se forțase să se relaxeze și să găsească plăcere în acele acte intime – pe care nimeni nu i le explicase și care o făceau încă să roșească –, nu reușise deloc. În fiecare noapte, după ce trăgea după el ușa de la dormitor, Gustavo se năpustea asupra ei ca un sălbatic, sfâșiindu-i hainele, uneori, chiar fără să-și mai bată capul s-o dezbrace. Stătea nemișcată, suportând greutatea trupului său peste al ei, așteptând ca totul să se termine. Se consola cel puțin la gândul că, după ce termina, Gustavo adormea imediat, deși, uneori, dimineața, se năpustea din nou asupra ei. Noaptea trecută, el încercase să facă cu ea sex oral. Când Bel icnise de greață, el izbucnise în râs, spunându-i că ar trebui să se obișnuiască cu ideea, pentru că era ceva normal între soți și că nu trebuia să se rușineze. Bel avea nevoie cu disperare de niște sfaturi în domeniu, de cineva care să-i spună ce însemna normalitatea într-o căsnicie sau dacă trebuia să îndure acest supliciu tot restul vieții. Unde erau tandrețea, gesturile afectuoase de care pomenise mama ei? Se tot întreba asta când intra în dormitorul conjugal, recent renovat, din Casa das Orquídeas. Se simțea mai degrabă ca o păpușă de cârpă, o jucărie în mâinile soțului ei. Acasă, tatăl ei avea un dressing cu un pat, unde dormea deseori. Dar aici nu exista un asemenea lux, se gândea ea disperată, în timp ce intra în baia cea nouă de lângă dormitor. Poate, dacă va reuși să rămână însărcinată, o va lăsa în pace. Bel încerca să se consoleze cu ideea că, în timpul zilei, Gustavo se purta exemplar cu ea. O prindea mereu de mână, o îmbrățișa când mergeau la plimbare și mărturisea oicărei persoane dispuse să-l asculte cât de fericit era. Dacă ororile nocturne ar înceta, Bel se simțea capabilă să facă față noilor împrejurări. Dar, până când acea zi va sosi, era conștientă că se trezea cu sufletul plin de groază în fiecare dimineață. – Draga mea, ce palidă ești! a constatat Luiza într-o seară. O fi deja pe drum un copil? a continuat ea, aruncând o privire plină de mândrie spre Gustavo. – Poate, Mãe! Vom vedea! – Aș putea să o vizitez mâine pe mama, în Cosme Velho? i-a întrebat Bel, luându-și inima-n dinți. Vreau să văd cum se mai simte. – Sigur că da, Izabela! i-a răspuns Gustavo. Eu plănuiam să mă duc la club, așa că te pot lăsa în drum și vin apoi să te iau mai târziu. – Mulțumesc! a răspuns ea, în timp ce se îndreptau spre salon ca să-și bea cafeaua. Acolo, a început o conversație cu socrul ei, observând totodată că Gustavo își turna coniac într-un pahar mare. – Izabela, aș vrea să vii cu mine în bibliotecă mâine-dimineață, ca să verificăm cheltuielile gospodăriei, i-a întrerupt Luiza. Cred că, acasă la tine, nu era nevoie de un buget, dar aici nu vrem să irosim banii. – Da, Luiza! Lui Bel i-a stat pe limbă să-i amintească că tatăl ei era cel care achita notele de plată pentru renovări. În plus, îi oferise lui Gustavo o sumă de bani foarte generoasă în ziua căsătoriei lor, ceea ce însemna că n-ar fi trebuit să întâmpine probleme cu achitarea cheltuielilor uzuale și cu cele pentru îmbrăcăminte. – E timpul să mergem la culcare, draga mea! i-a spus Gustavo, și inima lui Bel a început să bată cu putere, înspăimântată. Nici cu stomacul nu era bine din pricina preparatelor grele, prea sărate, pregătite pentru cină de bătrâna lor bucătăreasă. – Mãe, Pai, noapte bună! le-a urat Gustavo, înclinându-se în fața lor. Urcând scările, de mână cu Gustavo, Bel trăgea cu putere aer în piept și și-a urmat soțul în dormitor. – Querida, a exclamat Carla, întâmpinând-o pe Bel în fața ușii. Mia fost dor de tine. Intră și povestește-mi cum a fost în luna de miere. Te-ai simțit bine? La vederea iubitei sale mame, Bel a simțit nevoia să i se arunce pe dată în brațe și să-și elibereze lacrimile. – Da, a răspuns încet, rudele lui Gustavo s-au purtat foarte frumos cu mine. – Foarte bine, a replicat mama ei, în timp ce servitoarea le turna cafeua. Și Gustavo? Se simte bine? E fericit? – Da, acum e la club. Sinceră să fiu, habar n-am ce face acolo. – Chestiuni de bărbați, i-a răspuns Carla. Probabil că studiază cursul acțiunilor. Și, dacă a investit la fel ca tatăl tău, nu are de ce să-și facă griji. Piața cafelei este în plină expansiune. Săptămâna trecută, tatăl tău a mai cumpărat două plantații, pe care, într-o zi, le vei moșteni tu, și desigur și Gustavo. Ei, și acum spune-mi cum e viața de femeie măritată? – Eu… încerc să mă adaptez. – Să te adaptezi? s-a încruntat Carla. Izabela, ce vrei să spui? Nu ești fericită? – Mamă! a exclamat Bel, folosind apelativul din copilărie, eu… – Izabela, te rog să continui ce ai început. – Aș vrea… să știu dacă Gustavo va dori… să aibă activitate… în fiecare noapte. Carla își studia fiica, zâmbind. – Acum înțeleg. Deci, ai un soț înfocat, care își dorește frumoasa soție noapte de noapte. Dar, Izabela, e un lucru bun. Înseamnă că te iubește. Bel își dorea cu disperare s-o întrebe despre toate lucrurile pe care i le cerea Gustavo, dar nu putea să le rostească cu glas tare. – Dar, Mãe, sunt foarte obosită. – Nu dormi suficient, asta e, a hotărât Carla, fie refuzând să accepte încordarea din vocea fiicei sale, fie incapabilă să perceapă adevărata situație. Îmi amintesc primele zile după ce m-am măritat cu tatăl tău. Este normal, querida, și, într-adevăr, după un timp, lucrurile se vor mai liniști. Poate, dacă rămâi însărcinată și, din ce-mi spui, nu cred că va mai trece mult timp până să se întâmple asta, a adăugat ea zâmbind. Mi-am dorit mereu să fiu bunică. – Și eu mamă. – Cum este să trăiești în acea frumoasă casă? Senhora Aires Cabral se poartă bine cu tine? – Da! i-a răspuns Bel, scurt. Deși, de dimineață, am discutat despre cheltuielile gospodărești. Ei duc un trai mai auster decât noi. – Cum așa? Credeam că, după ce Gustavo a primit o sumă atât de mare de la tatăl tău, vor face schimbări. De fapt, avem să-ți spunem ceva. Dar să-l așteptăm și pe tatăl tău. – Mãe, tu te simți bine? a schimbat Bel repede subiectul, dându-și seama că mama ei, pur și simplu, nu dorea să afle despre problemele cu care se confrunta ea. Se gândea, de asemenea, că arată mult prea slabă și palidă. – Mă simt foarte bine, i-a răspuns Carla. Deși este foarte ciudat să nu te am aici, lângă mine. Cât ai fost plecată, am știut că te vei întoarce acasă. Acum, știu că n-o vei mai face niciodată. Totuși, nu locuiești prea departe și sper să ne vedem des. – Sigur că da. Pe Bel o mâhnea să constate că, dintr-odată, între ele se ridicase o barieră, de parcă mama acceptase faptul că Bel nu-i mai aparținea ei, ci soțului și familiei lui. – A, uite că a sosit tatăl tău! I-am spus că vii în vizită la noi și mi-a promis că pleacă mai devreme de la birou. Antonio a intrat pe ușă, ca de obicei cu o expresie veselă pe față. După ce și-a îmbrățișat fiica, s-a așezat alături de ea și i-a prins mâinile într-ale lui. – Am dorit să așteptăm până vii din luna de miere ca să-ți spunem ce cadou ți-am făcut cu ocazia căsătoriei. Draga mea Izabela, ieri am transferat Fazenda Santa Tereza pe numele tău. – Pai! a exclamat Bel foarte încântată. Vrei să spui că fazenda îmi aparține acum? Că este numai a mea? – Da, Izabela. Totuși, a continuat tatăl ei, există o mică complicație. Antonio a făcut o pauză, frecându-și gânditor bărbia. Trebuie să știi că, în prezent, în Brazilia, soțul deține toate drepturile asupra oricărei proprietăți intrate în posesia soției. Și, pentru că mama ta a insistat ca fazenda să fie numai a ta, a trebuit să dau dovadă de… creativitate. Am înființat un trust pe numele tău, care să fie administrat de avocatul meu și în care să fie inclusă fazenda, precum și toate profiturile generate de ferma de acolo. Plus, dreptul de a locui pe viață în acel conac. Să sperăm că legile astea demodate se vor schimba și tu vei fi proprietara de drept a fazendei. Am mai introdus o clauză care prevede ca trustul să treacă automat în moștenirea viitorilor tăi copii. – Am înțeles. Vă mulțumesc mult amândurora, a șoptit Bel, atât de emoționată încât de-abia putea vorbi. Nimic altceva nu m-ar fi făcut mai fericită. Bel s-a ridicat să-și îmbrățișeze mama, fiind conștientă că ei i se datora mai cu seamă acest dar minunat. – M-am gândit că tatăl tău a fost mai mult decât generos cu familia soțului tău, i-a spus Carla. Chiar dacă Gustavo află – deocamdată, nu știe nimic –, mi-e greu să cred că va avea motiv să se plângă de faptul că Antonio a dorit să fie la fel de generos și cu fiica lui. Mai ales, după ce a muncit toată viața din greu ca să obțină toate aceste proprietăți. Bel simțea o undă de dezaprobare în vocea mamei sale, dându-și seama că ea nu fusese de acord cu generozitatea de care Antonio dăduse dovadă față de socrii ei, care nu munciseră o zi în viața lor. – Și, acum… Antonio a scos un maldăr de documente dintr-o mapă. Vino lângă mine și semnează aici. Cu martori, mama ta și Gabriela. Bel și-a așternut semnătura sub cea a tatălui ei și, apoi, cele două martore au semnat la rândul lor. Se simțea mult mai bine acum, la gândul că avea o casă numai a ei. Date fiind toate problemele din ultima vreme, asta îi dădea un minunat sentiment de siguranță. – Bravo! a exclamat Antonio, foarte fericit și el. Voi înmâna avocatului documentele cât mai repede posibil. Peste o oră, a sosit și Gustavo ca s-o ia acasă. După ce și-a salutat socrii, i-a anunțat că trebuie să plece imediat, ca să nu întârzie la cina cu părinții lui. – Mãe, voi veni cât de curând posibil. Și poate urcăm cu decovilul pe muntele Corcovado, ca să vedem cum progresează lucrările la construcția monumentului. – Mi-ar plăcea nespus de mult, Izabela. Ai putea veni joi? – Da. Ne vedem atunci! i-a promis Bel și s-a urcat în automobil după soțul ei. În drum spre casă, Bel a decis să nu-i spună soțului ei nimic despre cadoul primit de la părinți. Era prețiosul ei secret și dorea să-i aparțină în întregime. În timp ce așteptau la trecerea din fața Estação do Corcovado, vedea cum pasagerii coboară din tren pe micul peron. Și acolo, pe poteca îngustă, era… Lui Bel i-a stat inima, dar el a ajuns prea repede la capătul străzii ca să fie absolut sigură că-l văzuse. Bel a închis ochii și a scuturat din cap. Sigur că nu putea fi Laurent, doar cineva care semăna cu el. La urma urmei, ce să caute el în Brazilia? – Cadoul meu de nuntă va fi livrat mâine, acasă la noi, a informat-o Gustavo, trezind-o din reverie. Cred că e foarte frumos. Sper să-ți placă și ție. – Atunci, de-abia aștept să-l văd! a încercat ea să se arate entuziasmată. Mai târziu, după cină, Bel se simțea epuizată. Fantoma lui Laurent o dăduse peste cap și o durea foarte rău stomacul. După ce amândoi au intrat în dormitor, s-a dus repede și s-a încuiat în baie. Și-a tras pe ea cămașa de noapte, s-a spălat pe dinți și și-a periat părul. Apoi a descuiat ușa și a intrat în dormitor. Gustavo se dezbrăcase deja și o aștepta lungit pe pat. Când a întins mâna după ea, Bel a scuturat din cap și s-a retras. – Îmi pare rău, nu pot. Sunt în acea perioadă a lunii. Auzind asta, Gustavo a încuviințat scurt din cap, a coborât din pat și și-a pus halatul pe el. – Atunci, dorm în vechiul meu dormitor. Te las să te odihnești. Noapte bună, draga mea! După ce ușa s-a închis în spatele lui, Bel a simțit o mare ușurare săl vadă plecat. Se gândea că va avea parte măcar de câteva zile pe lună când va dormi netulburată. Peste două zile, așa cum convenise cu mama ei, Bel s-a dus s-o ia, și amândouă au urcat cu decovilul pe munte. Când trenul și-a început ascensiunea, Carla s-a agățat temătoare de mâna lui Bel. – E sigur? Se înclină atât de mult, încât mă întreb cum va ajunge în vârf. – Mãe, nu te teme! Merită să vezi minunata priveliște de sus. În vârf, au urcat încet scările, Carla fiind nevoită să facă pauze dese ca să-și recapete suflul. Bel a condus-o în pavilionul de pe platforma de sus. – Ce zici, nu-i frumos? a întrebat-o, zâmbind. Și, uite, se lucrează deja la structura lui Cristo. Ce ciudat mi se pare că am văzut cum proiectul prinde viață în atelierul profesorului Landowski! A făcut și un mulaj al mâinilor mele, pentru orice eventualitate, ca să-l folosească la statuie… Când Bel și-a întors privirea, a zărit doi bărbați care ieșeau de pe șantier cufundați într-o conversație. Nu-i venea să-și creadă ochilor, și inima aproape i s-a oprit, când el a ridicat ochii spre ea. S-au uitat fix unul la altul, apoi el i-a zâmbit. După aceea, a coborât scările împreună cu celălalt bărbat, dispărând după un colț. – Ce-a fost asta? Carla o privea cu mult interes. – Eu… era Senhor Levy, managerul de proiect al lui Heitor da Silva Costa. – Da, l-am recunoscut din fotografia din ziar. Dar cu cine vorbea? – O, n-aș putea să spun sigur, dar cred că era asistentul profesorului Landowski. – Părea să te cunoască și el. – Ne-am întâlnit la Paris, i-a răspuns Bel, încercând cu disperare să-și revină. Simțea impulsul de a o lua la goană în jos, pe scări, și să se arunce în brațele lui Laurent. Cu greu s-a stăpânit să nu cedeze acestui imbold. Peste cincisprezece minute, când Carla s-a plâns că nu mai poate îndura arșița și au coborât scările, ca să aștepte trenul, cei doi bărbați dispăruseră. Când au sosit acasă, Carla a invitat-o să intre să bea un suc, dar Bel a refuzat și i-a cerut șoferului s-o ducă direct acasă. Avea nevoie de puțin timp ca să-și revină, fiind conștientă că și-ar fi trădat trăirile în prezența mamei sale. Cum de este aici? De ce a venit? Dar, desigur, Laurent îl însoțea pe Senhor Levy, ceea ce însemna că fusese trimis de Landowski să supravegheze lucrările la proiect în numele său. Da, se gândea Bel în drum spre casă, asta era! Prezența lui Laurent la Rio nu prezenta nici un mister. A urcat direct în dormitor, știind că, la ora aceea, Gustavo se afla la club, mulțumită că avea măcar câteva ore de singurătate la dispoziție. Lungită pe pat, Bel respira adânc, încercând să își păstreze uzul rațiunii. Foarte probabil că nu-l va revedea. Puțin probabil că drumurile lor se vor intersecta la Rio, pentru că Senhor Levy, inginerul, nu făcea parte din cercul lor social, iar Heitor da Silva Costa nu se întorsese de la Paris. Soarta vitregă fusese de vină pentru revederea lor de azi. Își dorea, din toată inima, să nu se fi întâlnit cu el și să-i vadă surâsul atât de drag. În seara următoare, Gustavo a venit acasă devreme de la club, avertizând-o să nu intre în salon decât atunci când o va chema el. Și-a dat seama, după expresia de pe chipul lui, că era foarte încântat de cadoul lui de nuntă. Așa că s-a pregătit să-și manifeste recunoștința, indiferent despre ce ar fi fost vorba. – Vin și părinții tăi la cină astă-seară, precum și un oaspetesurpriză, așa că pune-ți cea mai frumoasă rochie. La rândul lui, Laurent fusese foarte tulburat după ce o zărise pe Izabela. Soarele apunea în spatele ei, iar nuanțele cerului de pe fundal o făceau să pară angelică; toată ființa ei parcă emana lumină. După ce auzise de căsătoria ei, toate speranțele îi fuseseră spulberate. Hotărâse să se informeze cât mai rapid în legătură cu construcția statuii, astfel încât să-i poată furniza toate detaliile lui Landowski. Pe urmă, intenționa să colinde puțin prin acea țară, aflată la mii de kilometri depărtare de casă, după care să se înapoieze în Franța. Acum, știa cu siguranță că n-o va putea avea niciodată pe Izabela, așa că șederea lui aici nu mai avea nici un scop. Se mustra în sinea lui pentru decizia, luată sub impulsul de moment, de a se îmbarca să traverseze oceanul. Totuși, în adâncul sufletului său, nutrea speranța că, după ce revenea din luna de miere, se putea întâlni cu Bel. Deodată, în ziua precedentă, domnul Levy îl anunțase că Monsieur da Silva Costa îl contactase, cerându-i numărul lui de telefon. – Se pare că Gustavo Aires Cabral vrea să-l cunoască pe sculptorul care a realizat statuia soției sale. Te invită la cină mâine-seară, în superba lor reședință. Cred că vrea să-ți achite și lucrarea, adăugase Levy. Te va suna ca să facă toate aranjamentele. – Mulțumesc! Inițial, Laurent se gândise să refuze invitația și să se vadă cu cumpărătorul la clubul lui din Rio, pentru a primi plata pentru statuie. Nu dorea nicicum să-l cunoască pe soțul Izabelei. Dar, în după-amiaza precedentă, o văzuse… Acum, după îndelungi frământări, se hotărâse – fie că soțul ei era prezent sau nu – să-și îngăduie plăcerea de a-i admira lui Bel încă o dată frumosul chip. Așa că, atunci când Senhor Aires Cabral l-a sunat, i-a acceptat invitația fără să stea pe gânduri. În timp ce taxiul străbătea străzile aglomerate din Ipanema, în drum spre suburbiile mai liniștite, Laurent se întreba ce anume pusese stăpânire pe sufletul lui într-o asemenea măsură. Mai mult ca sigur, să o aibă alături pentru câteva ore însemna să-și distrugă singur inima. Dragostea lui pentru ea se va reînsufleți fără îndoială. Totuși, în timp ce automobilul trăgea pe aleea din fața unui elegant conac în stil colonial, devenea conștient de prezența lui acolo și trebuia să profite din plin de acea ocazie. Laurent a coborât din taxi, a plătit cursa și a rămas cu ochii plini de admirație pe fațada clădirii, cu siguranță una dintre cele mai impresionante pe care le văzuse la Rio. A urcat scara largă de marmură până la splendida ușă de la intrare și a tras de clopoțel. I-a deschis o servitoare care l-a condus în salon, unde se aflau deja două perechi de vârstă mijlocie. Într-un colț, ascunsă sub o față de masă, se afla sculptura lui. – A, ați venit! a exclamat un bărbat slab, cu trăsături care-i aminteau de un animal rozător, care a intrat în încăpere în spatele lui. Carevasăzică, sculptorul, în carne și oase! I-a zâmbit, întinzându-i o mână foarte albă. Gustavo Aires Cabral! Trebuie că sunteți Senhor Laurent Brouilly. – Da. Îmi face plăcere să vă cunosc, senhor! a replicat el, observând că bărbatul din fața lui avea o strângere de mână lipsită de vlagă și era cu peste zece centimetri mai scund decât el. Nu-i venea să creadă, în timp ce acesta îi făcea cunoștință cu celelalte persoane din încăpere, că acest om, complet neatrăgător, putea fi soțul Izabelei. – Șampanie? l-a întrebat o servitoare, oferindu-i un pahar plin de pe tavă. – Mersi! i-a spus el, apoi a dat mâna cu părinții lui Gustavo și cu cei ai Izabelei. Antonio Bonifacio, un bărbat înalt, chipeș, cu păr des, brunet, încărunțit pe la tâmple, i-a strâns mâna cu putere, iar Carla i-a zâmbit cu multă căldură. Era o femeie frumoasă, și lui Laurent îi era clar că de la ea moștenise Izabela trăsăturile fine. Nici unul din ei nu știa franceza, așa că Gustavo făcea pe translatorul. – Senhor Bonifacio spune că Izabela le-a povestit multe despre profesorul Landowski și despre timpul petrecut în atelierul său. E curios să vadă dacă ai reușit să redai frumusețea fiicei sale suficient de bine. – Sper să nu vă dezamăgesc, senhor! i-a răspuns Laurent, simțind ochii mamei lui Bel cum îl cercetează plini de curiozitate. A recunoscut-o drept femeia care o însoțise pe Izabela pe muntele Corcovado. – Senhora Carla vrea să vă informeze că Izabela nu este la curent cu prezența statuii aici și nici cu cea a dumneavoastră, i-a tradus Gustavo, și crede că va fi foarte surprinsă când va coborî în salon. – Sunt sigur că așa va fi! a replicat Laurent, recunoscător. – Ești gata? a întrebat-o Gustavo, intrând în dormitor. Bel stătea pe pat, arătând gânditoare. S-a întors spre el și i-a zâmbit. – Da. Gustavo o privea mut de admirație. Bel purta o rochie de mătase verde, în ton cu cerceii și colierul cu smaralde dăruite de tatăl ei. – Querida, arăți extraordinar! a complimentat-o, oferindu-i brațul. Mergem? – Nu-mi închipui de ce atâta solemnitate, a comentat Bel, coborând scara alături de el. – Ei bine, vei vedea! Gustavo i-a deschis ușa, cu un aer misterios. – Iat-o! i-a anunțat pe cei prezenți, și Bel le-a zâmbit părinților ei care se grăbeau s-o întâmpine. Apoi Gustavo a condus-o pe Bel spre propriii părinți, care stăteau de vorbă cu un alt oaspete. – Asta e prima parte a surprizei și îți va da un indiciu ca să ghicești ce cadou vei primi. Ți-l prezint pe Senhor Laurent Brouilly, venit tocmai de la Paris. Bel l-a văzut pe Laurent cum se întoarce spre ea, Gustavo zâmbind între ei doi, fericit că planul îi reușise. Bel îl privea pe Laurent nemișcată, conștientă că toți cei prezenți îi studiau cu atenție pe amândoi ca să le vadă reacția. Nu reușea să scoată un cuvânt, atât era de șocată. I se părea că tăcerea lor durase o veșnicie, când de fapt trecuseră numai câteva secunde. – Madame Aires Cabral! s-a înclinat ceremonios Laurent, strângându-i mâna, grăbit să salveze situația. Este o mare plăcere să vă reîntâlnesc! După aceea i-a sărutat mâna. Tatăl dumitale m-a întrebat dacă am reușit să vă redau frumusețea, dar văzându-vă acum, mă tem că am eșuat. – Eu… Bel făcea eforturi să spună ceva în franceză. Senhor Brouilly, ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să te văd aici. – Ei bine, a intervenit Gustavo, a fost o coincidență fericită că Senhor Brouilly a venit în Brazilia pentru proiectul monumentului lui Hristos. Sper că ai ghicit ce cadou vei primi. Bel era atât de copleșită de întreaga situație, încât nu reușea să facă vreo legătură între prezența lui Laurent și cadoul soțului ei. Din fericire, înainte ca ea să spună ceva, Gustavo a luat-o de mână, conducând-o spre obiectul din colț, în timp ce toți se grupau în jurul lor. – Pot să o dezvelesc? a întrebat-o Gustavo. – Da, a înghițit Bel în sec, înțelegând în final ce se afla acolo. Când au văzut statuia, cu toții au explodat în exclamații pline de încântare. Iar Bel îi mulțumea Domnului că Laurent o înfățișase într-o ipostază atât de castă. Nimeni n-ar fi găsit ceva frivol în acea sculptură. – Ei bine? li s-a adresat Gustavo celor prezenți, cerându-le părerea. Antonio a vorbit primul. – Dar este o asemănare uluitoare! Bravo, Senhor Brouilly, ai făcut o treabă excelentă! – Da, așa este, arată întocmai ca fiica mea, a zis și Carla. Gustavo i-a tradus lui Laurent aprecierile soților Bonifacio. – Eu nu sunt sigură că ai reușit să-i redai buzele cum trebuie, l-a criticat Luiza în franceză, pusă tot timpul pe harță. Nu sunt atât de pline ca în realitate. – Ei bine, senhora, i-a răspuns Laurent, văzând-o pe nora dumneavoastră după căsătorie, pot afirma categoric că a înflorit. Se pare că i se potrivește rolul de soție, cu toate plăcerile aferente. Bel simțea că se sufocă, auzind replica lui Laurent, aparent elegantă, dar echivocul acesteia nu putea scăpa atenției nimănui. Stânjenită, Luiza s-a făcut roșie ca para focului. – Dar ce spui tu despre cadoul meu? a întrebat-o curios Gustavo, cuprinzându-i talia cu un gest posesiv. – Nu sunt eu în măsură să apreciez meritele unei statui care mă reprezintă. Aș da dovadă de aroganță, dar, Gustavo, este un cadou de nuntă deosebit. Și m-ai făcut foarte fericită. După ce a rostit aceste cuvinte, Bel și-a sărutat soțul pe obraz, fiind mereu conștientă că ochii lui Laurent parcă o sfredeleau. Un majordom în vârstă a intrat în salon ca să-i anunțe că cina era servită. La masă, Bel era recunoscătoare pentru că Laurent fusese plasat între Carla și Luiza. Ea era încadrată de tatăl și de socrul ei, iar Gustavo trona în capul mesei. Din păcate, Laurent se afla direct în fața ei, așa că, ori de câte ori își sălta capul, dădea cu ochii de el. Se gândea ce parodie teribilă era acea cină în comparație cu mesele servite de ei în atelier. După ce a luat o înghițitură zdravănă de vin, Bel s-a întors spre dreapta, absorbită într-o conversație lipsită de importanță cu Maurício. Când i-a auzit comentând prețul cafelei, Antonio li s-a alăturat, ambii bărbați exprimându-și temerea că era posibil ca acesta să scadă din cauza supraproducției. – Amicii mei din Senat discută despre posibilitatea depozitării surplusului, i-a spus Maurício lui Antonio. – Da, și eu intenționez să fac asta, a confirmat interlocutorul său. Deja prețul a scăzut în ultima lună, inclusiv profitul. Deloc interesată de acea conversație, Bel s-a lăsat pe spătarul scaunului, ascultându-i pe cei doi bărbați discutând unul cu celălalt pe deasupra capului ei. Asta însemna totodată că nu se putea abține să nu se uite la Laurent peste masă. Când privirile li s-au întâlnit preț de câteva secunde, ambii au știut că nimic nu se schimbase între ei. La cafea, în salon, Bel, Gustavo și Laurent au ajuns să poarte toți trei o conversație. – Când vă întoarceți la Paris? l-a întrebat Gustavo. – Nu m-am hotărât încă, i-a răspuns Laurent, aruncându-i o privire lui Bel. Depinde cum merg lucrările pe șantier și ce oportunități descopăr aici. Mama dumneavoastră, domnule, mi-a promis cu multă amabilitate să-mi facă cunoștință cu potențiali clienți. Cine știe? a continuă el, zâmbind. S-ar putea să mă îndrăgostesc de frumoasa dumneavoastră țară și să decid să rămân aici pe veci. – Dacă beneficiați de ajutorul mamei, aveți această șansă, i-a răspuns Gustavo diplomat. Încă un coniac? l-a întrebat apoi pe Laurent, ridicându-se de pe canapea. – Nu, mulțumesc, senhor! i-a răspuns Laurent. Gustavo s-a îndepărtat și, pentru prima dată, cei doi au rămas singuri. – Izabela, ce-ai mai făcut? Bel încerca să-i evite privirea, uitându-se oriunde, numai la el nu. Avea atâtea să îi spună, dar nu putea. – Eu… m-am măritat, a reușit să îngaime în cele din urmă. Aștepta reacția lui și se uita la el pe furiș, atentă ca toți cei din jur să nu își abată ochii asupra lor. – Bel, i-a șoptit, apropiindu-se cât mai mult de ea. Trebuie să știi că am venit aici ca să te văd. Trebuie să știi asta, a repetat el. Dacă vrei să plec, iau următorul vapor spre Franța. Dar vreau să-mi ceri tu asta. Acum, a insistat el, văzându-l pe Gustavo cum termină de turnat coniacul în pahar, spune-mi, ești fericită cu el? Ea nu-și găsea cuvintele. Îl urmărea cu privirea pe Gustavo, cum pune dopul de cristal la loc. – Nu pot fi, a reușit să-i mărturisească, conștientă că secundele petrecute în doi se epuizau rapid. – Atunci, mă mai iubești? – Da. Îl vedea pe Gustavo cum se apleacă și îi șoptește ceva la ureche mamei lui. – Atunci, ne vedem mâine după-amiază. Adresa mea este Rua Visconde de Pirajá nr. 17. Este un bloc cu apartamente în Ipanema, și cel unde stau eu are numărul șase, la ultimul etaj. Bel își repeta în gând adresa, în timp ce Gustavo se apropia de ei, clătinându-se pe picioare. A băgat de seamă că Laurent observase cât de beat era și s-a cutremurat când soțul ei s-a așezat alături de ea, a tras-o cu forța spre el și a sărutat-o. – Nu-i așa că am o soție frumoasă? – Într-adevăr, monsieur! – Uneori, mi se pare că n-o merit, a continuat Gustavo, luând încă o gură de coniac. După cum știi, suntem încă în luna de miere. – Da, da! a zis Laurent, ridicându-se brusc. Acum, iertați-mă, trebuie să plec! S-a îndepărtat în grabă, să-și ia rămas-bun de la toți cei prezenți. – Ți-a trecut? a întrebat-o Gustavo la ureche, în timp ce Bel îl urmărea cu privirea pe Laurent, care îi săruta mâna Carlei. – Din păcate, nu, poate mâine! – Ce păcat! În noaptea asta, doream să fac dragoste cu nevasta mea. Laurent s-a întors spre ei. – Vă urez noapte bună și vă mulțumesc amândurora! Gustavo și Bel s-au ridicat ca să dea mâna cu el, apoi Laurent s-a aplecat și i-a sărutat mâna. – À bientôt, Madame Aires Cabral! – Bonne nuit, Senhor Brouilly! După ce Laurent a ieșit, părinții lui Bel s-au ridicat și ei. – Noapte bună, querida! i-a urat Carla în prag. Vino în vizită cât mai curând, a adăugat, aruncându-i o privire interogativă fiicei sale, după care a coborât scările în spatele lui Antonio. În capătul scărilor, în fața dormitorului matrimonial, Gustavo a sărutat-o pe Bel cu pasiune. – De-abia aștept seara de mâine. În dormitor, Bel a tras bine ușa după ea, s-a schimbat în hainele de noapte și s-a urcat în pat, mulțumind Domnului că era singură în noaptea asta. Capitolul 37 Bel s-a trezit a doua zi de dimineață, gândindu-se că băuse prea mult în seara precedentă. Sau rațiunea i se întunecase. Altfel, cum de fusese de acord să se ducă la Laurent după-amiază? S-a rostogolit pe pat, scoțând un geamăt de deznădejde. Seara precedentă fusese fericită să-l audă și să-l vadă pe Laurent, dar, acum, făcea o analiză rece privind consecințele teribile ale prezenței lui la Rio. Se măritase cu Gustavo în urmă cu doar câteva săptămâni. Și, cu o seară în urmă, se grăbise să i se confeseze lui Laurent nu numai că era nefericită, dar și că îl iubea în continuare… Ce nebunie pusese stăpânire pe ea? Nebunia dragostei… Nu conta de ce, dar se gândea îngrozită ce s-ar întâmpla dacă Gustavo ar descoperi relația ei cu Laurent din Franța și faptul că o continuau aici. Bel s-a ridicat și a intrat în baie. S-a privit încruntată în oglindă, întrebându-se ce să facă. Cel mai simplu era să nu se ducă acasă la Laurent. Dacă se va ține departe de el, era sigură că Laurent va accepta situația și nu o va mai tulbura din nou. Dintr-odată, i-a zărit în oglindă chipul acela cu ochi plini de dragoste, de promisiuni și de împlinire, și a simțit un fior de plăcere. Când a revenit în dormitor, a găsit-o acolo pe Loen. – Cum te simți, Senhora Bel? a întrebat-o camerista, culegând de pe jos superba rochie de mătase, aruncată de Bel în seara precedentă. – Sunt… puțin obosită. – A venit aici, nu-i așa? Sculptorul tău? a întrebat-o curioasă Loen, dereticând în același timp prin cameră. – Da… nu… Bel a ridicat ochii spre ea. Am făcut o mare prostie, i-a spus. Am acceptat să ne întâlnim după-amiază, în apartamentul lui din Ipanema. – Și te duci? a clătinat Loen dezaprobator din cap. – Cum aș putea? Doar sunt măritată. Tu ce-ai face în locul meu? – Nu știu! a oftat Loen. Sigur că nu ar trebui să te întâlnești cu el. Dar, pe de altă parte, dacă ar fi fost Bruno, mă îndoiesc că nu m-aș fi dus. Mai ales dacă m-aș gândi că nu va sta mult aici. – Constat că mă încurajezi în loc să-mi spui că e o nebunie. – Așa e, știi prea bine! Poate că cel mai bine este să vă întâlniți și să-i spui că nu mai poți să te vezi cu el. Și să vă luați rămas-bun pentru totdeauna. – Și cum să procedez? Senhora Aires Cabral stă veșnic cu ochii pe mine. – Păi, ai o probă în Ipanema, la Madame Duchaine, la ora două. Ne ducem acolo, îi spui că nu te simți bine și așa ai timp suficient să te vezi cu sculptorul tău. O să aveți câteva ore bune la dispoziție. – Loen, ce-mi faci tu mie?! a exclamat Bel disperată, știind că planul era foarte ușor de pus în aplicare. – Sunt prietena ta, Bel, așa cum ești și tu cea mai bună prietenă a mea. Ți-am citit nefericirea în ochi din prima zi, când te-ai măritat. Vreau să fii fericită. Viața e prea scurtă, și căsătoria cu un bărbat pe care nu-l iubești poate dura o veșnicie. Așa că, a adăugat Loen, hotărăște-te, și eu voi face orice ca să te ajut. – Mulțumesc! Mă mai gândesc. – Bună dimineața, a salutat-o Luiza, când Bel a intrat în sufragerie. Ai dormit bine, draga mea? – Da, mulțumesc. – Am primit o scrisoare de dimineață de la o prietenă a mea. Se caută tinere doamne care să participe la o adunare organizată la Igreja de Nossa Senhora da Glória do Outeiro, o biserică nu departe de casa părinților tăi. Senhor da Silva Costa, șeful proiectului statuii Mântuitorului, a decis să acopere statuia cu plăcuțe din mozaic. Dumnealui caută cât mai multe doamne care să prindă plăcuțele în plasa de sârmă, triunghi cu triunghi. Va dura mult timp, dar din câtemi spune prietena mea, la această acțiune participă numai doamne din înalta societate. Știu că nu le cunoști prea bine, așa că ar fi ocazia perfectă să-ți faci prietene noi. – Da, desigur, sunt bucuroasă să dau o mână de ajutor. Mai ales pentru această cauză nobilă, un proiect drag inimii mele. – Atunci, o anunț că ești de acord să te implici în acest act de voluntariat. Poate începi de mâine. – Sigur, i-a răspuns Bel, în timp servitoarea aducea cafeaua la masă. După micul dejun, Bel s-a plimbat prin grădină, cufundată în gânduri. Măcar va fi prinsă cu o ocupație plăcută, pentru că, aici, era clar că nu va fi niciodată stăpâna casei. Chiar dacă Luiza îi mai dădea impresia uneori că are încredere în ea, informând-o cum se administrează gospodăria, ea continua să se ocupe de absolut tot. Dacă, de exemplu, Bel venea cu o propunere pentru cină, era imediat respinsă. Astfel, cu o zi în urmă, înainte de masă, sugerase să fie folosit serviciul de porțelan Limoges, în locul celui de Wedgwood, însă Luiza se grăbise să o informeze că cel propus de ea era folosit numai pentru ocazii deosebite, precum zile de naștere și diverse aniversări. În fiecare zi, Gustavo dispărea după masa de prânz, pretextând că se duce la club, așa că ea își petrecea singură lungile ore ale dupăamiezii. A simțit deodată o strângere de inimă – deci, ce va face în după-amiaza asta? La prânz, Bel atinsese deja apogeul tensiunii. La ora unu și jumătate, a cerut automobilul. – Luiza, i s-a adresat ea, când a găsit-o scriind niște scrisori în salon, am o probă la Madame Duchaine. Mă va însoți Loen. Va dura ceva, pentru că trebuie să probez toată garderoba de iarnă. – Din câte am auzit, are prețuri foarte mari și, uneori, rezultatul lasă de dorit. Ți-aș putea recomanda o altă croitoreasă, mai ieftină și foarte de încredere. – Ca să-ți spun drept, serviciile lui Madame Duchaine au fost excelente în ce mă privește, a replicat Bel. Ne vedem la cină, Luiza! Fără să aștepte privirea uluită a soacrei sale, după ce îndrăznise să o contrazică cu atâta brutalitate, și-a pus pălăria și a ieșit val-vârtej pe ușă. Loen o aștepta deja afară. – Ei bine? a întrebat-o în șoaptă. – Nu știu încă ce să fac. – Atunci, ne ducem la Madame Duchaine și, dacă-mi spui că te doare capul, ăsta va fi semnalul, a hotărât Loen, în timp ce se urcau în automobil. Pe drum, Bel privea afară pe geam, simțind cum inima îi bate să-i spargă pieptul. Când au ajuns la modistă, Bel și Loen au coborât. – Jorge, nu e nevoie să ne aștepți! i-a spus Bel șoferului. Voi sta aici destul de mult. Te rog să vii să mă iei la ora șase. – Da, senhora! L-a urmărit cu privirea cum se îndepărtează, pe urmă a intrat împreună cu Loen. Peste zece minute, Bel privea în gol, incapabilă să-și adune gândurile, în timp ce Madame Duchaine se tot fâțâia în jurul ei cu pernuța cu ace și cu un centimetru în mână. O chinuia acea stare de indecizie. Dacă nu se hotăra repede, nu va mai putea s-o facă. Madame Duchaine s-a ridicat, ducându-se în spatele lui Bel ca să vadă cum arăta rochia în oglindă. Când ochii ei, ca două mărgele, au întâlnit privirea lui Bel, s-a încruntat. – Doamne, senhora, nu arăți deloc bine. Ești foarte palidă. Te simți rău? – Simt că mă ia cu leșin. – Atunci, poate continuăm proba în altă zi. Cred că cel mai bine ar fi să te odihnești, i-a spus, aruncând o privire bănuitoare spre talia lui Bel. Într-o fracțiune de secundă, Bel i-a surprins privirea lui Loen, conștientă că altcineva luase decizia în locul ei. – Da, poate ai dreptate. Te sun mâine ca să stabilim o altă dată. Vino, Loen, plecăm! În stradă, Bel s-a întors spre Loen. – Ei bine, zarurile au fost aruncate! Cred că nu mai sunt întreagă la minte, dar mă duc la el. Urează-mi noroc! – Sigur! Ai grijă însă să vii aici la timp, când se întoarce Jorge. Și, Senhora Bel, a adăugat ea, chiar dacă te hotărăști să nu-l mai vezi niciodată, cred că ai luat decizia corectă. – Îți mulțumesc! Bel străbătea grăbită străzile din Ipanema, în direcția Rua Visconde de Pirajá. Răzgândindu-se, s-a întors de două ori din drum, pentru ca apoi, dintr-odată, să ajungă, nici ea nu știa cum, în fața clădirii de apartamente unde locuia Laurent. Da, și-a spus ea. Intru, îi zic că nu pot să-l mai văd niciodată, la fel ca la Paris. Și pe urmă plec. A urcat într-un suflet scările și, când a ajuns în dreptul apartamentului numărul șase, a ezitat, pe urmă a închis ochii, a rostit o rugăciune scurtă și a ciocănit la ușă. A auzit pași și, când ușa s-a deschis, l-a văzut pe Laurent în prag. – Bonjour, Madame Aires Cabral! Intră, te rog! I-a zâmbit, ținându-i ușa larg deschisă. După ce a tras-o după el, a răsucit cheia de două ori în broască, pentru ca menajara să nu apară pe neașteptate. Acum, că era singur cu Bel, nu dorea să fie deranjat. – Ce priveliște minunată! a remarcat ea emoționată, cu ochii spre ocean. – Într-adevăr. – Laurent… – Izabela… Își zâmbeau unul altuia, pronunțându-și numele într-un glas. – Ne așezăm? l-a întrebat Bel, îndreptându-se spre un scaun și încercând în zadar să-și calmeze bătăile inimii. Laurent a tras și el un scaun în fața ei. – Deci, despre ce vrei să vorbim? – Eu… a scuturat ea din cap, oftând. Nu este bine. N-ar trebui să mă aflu aici. – Nici eu, a replicat el. Dar se pare că, împotriva voinței noastre, ne aflăm împreună aici. – Da. Bel a tras cu putere aer în piept. Am venit să-ți spun că nu este cu putință să ne mai întâlnim. – La fel mi-ai spus și la Paris. Și iată-ne aici! – Nu eu ți-am cerut să vii la Rio. – Nu, așa e. Îți pare rău că am venit? – Da… nu… a oftat disperată Bel. – Ești măritată acum. – Da. Știu că este o situație imposibilă. – Bel… Laurent s-a ridicat, s-a dus spre ea și a îngenuncheat, luându-i mâinile în ale sale. Te-am întrebat aseară dacă ești fericită și mi-ai spus că nu ești. – Dar… – Și, pe urmă, te-am întrebat dacă mă mai iubești și ai spus că da. – Eu… – Șșșt, lasă-mă să vorbesc! Înțeleg circumstanțele și cât de inoportună este prezența mea aici. Îți promit că, dacă îmi ceri să plec, așa cum ai făcut la Paris, jur că mă îmbarc pe primul vapor. Trebuie să-mi spui ce dorești, atât. Pentru că, în ceea ce mă privește, cred că îți este clar ce doresc eu. – Să fii amantul meu? Pentru că asta e tot ce-ți pot oferi acum. Și nu asta meriți, a adăugat ea. – Nu contează ce merit eu. Soarta a decis că tu ești femeia pe care o doresc. Cu toate că am încercat, nu pot trăi fără tine. Dacă ar fi după mine, te-aș răpi pe loc și te-aș duce cu mine în Franța, să ne petrecem restul zilelor acolo. Dar sunt gata să fac un compromis. Tu? Ochii lui plini de dragoste îi cercetau fața, căutând un răspuns. Bel se întreba cum de se îndoise vreodată de sentimentele lui față de ea. Laurent renunțase la viața de la Paris, urmând-o în cealaltă parte a globului, până la Rio, deși nu avusese certitudinea că o va mai reîntâlni vreodată. Și, fără să știe, bietul ei soț jucase un rol determinant în regăsirea lor. Gândul la Gustavo a readus-o cu picioarele pe pământ. – Ce-a fost a fost, i-a spus cu toată fermitatea de care era în stare. Și nu e corect din partea ta să vii aici, în condițiile în care eu am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să te uit. Eu… Lacrimi i se scurgeau pe obraji. – Ma chérie, iartă-mă, nu vreau să te fac să plângi. Da, ai dreptate. Mi-ai spus să plec, dar nu te-am ascultat. Așa că eu am comis toate aceste greșeli, nu tu. – Dar, spune-mi, cum voi reuși acum să-mi iau din nou rămas-bun de la tine? Bel a suspinat disperată, și el a luat-o repede în brațe. Nici nu știi cât de greu mi-a fost. Și, acum, din nou… – Atunci, nu o face. Spune-mi numai să rămân, și mă supun. – Eu… Laurent și-a înclinat ușor capul și a început să o sărute pe gât atât de suav, de parcă pielea ei era dezmierdată de aripile unui fluture. Ea a suspinat. – Te implor, nu-mi îngreuna situația! – Bel, nu te mai tortura singură. Hai să fim împreună cât avem șansa asta. Chérie, te iubesc nespus, a murmurat el, ștergându-i lacrimile cu degetele lui fine. Ea l-a luat de mână. – N-ai idee cât de mult mi-ai lipsit, i-a mărturisit printre suspine. – Și tu mie. Laurent i-a prins bărbia și a sărutat-o pasional pe gură. Bel simțea că se topește în brațele lui; era conștientă că nu mai putea lupta cu ea însăși. – Chérie, i-a spus el apoi, hai în dormitor. Atât vreau, să te țin strâns în brațe. Fără să aștepte răspunsul ei, Laurent a săltat-o pe Bel de pe scaun și a dus-o pe brațe în dormitor, așezând-o pe pat. Bel se aștepta ca el să se năpustească asupra ei ca Gustavo, dar s-a înșelat. În schimb, Laurent s-a lungit alături de ea, strângând-o în brațe. În timp ce o acoperea cu sărutări, cu vârfurile degetelor îi trasa ușor conturul sânilor și talia, până când Bel nu-și mai dorea nimic altceva decât ca trupurile lor să devină unul singur. – Îți scot eu rochia sau preferi să faci tu asta? i-a șoptit el la ureche. Bel s-a rostogolit pe pat pentru ca el să-i poată descheia nasturii de la spate ai rochiei. Laurent a făcut asta cu gesturi blânde, sărutând peticul de piele dezgolit de dedesubt, pe urmă i-a tras ușor mânecile în jos. Apoi, sutienul și, după aceea, a tras-o aproape de el, ca să o admire. – Ești atât de frumoasă! i-a șoptit, iar ea și-a arcuit spatele sub atingerea lui. A scos un geamăt de plăcere când i-a simțit buzele atingându-i sfârcurile. Mâna lui îi mângâia acum pântecul perfect, și Laurent a ridicat ochii spre ea, cerându-i din priviri permisiunea de a continua. Bel și-a desfăcut portjartierul și a rulat în jos ciorapii de mătase, fiecare atingere a lui făcându-i trupul să se cutremure. În final, a rămas complet goală. Laurent o privea cu suflarea întretăiată. – Iartă-mă, dar aș vrea să te sculptez așa. – Nu, eu… I-a înăbușit cuvintele cu o sărutare. – Te tachinez, frumoasa mea Bel. Tot ce-mi doresc acum e să fac dragoste cu tine. Și-a aruncat și el hainele de pe el, Bel admirând la rândul ei aspectul lui fizic încântător. S-a lăsat deasupra ei și s-a asigurat că era dornică să-l accepte. Cuprinsă de extaz, Bel înțelegea de-abia acum vorbele mamei sale. După ce au terminat, au rămas în continuare unul în brațele celuilalt, Bel simțind nevoia să-l atingă, să-i mângâie fiecare centimentru al corpului. Și era dornică să fie și ea dezmierdată cu aceleași gesturi. Când Laurent a ațipit, nu s-a putut abține să nu facă comparație cu experiența trăită cu Gustavo. Cum era posibil ca același act să aibă efecte atât de diferite? Îi era clar acum de ce Laurent avusese perfectă dreptate când o rugase să nu se mărite cu Gustavo. Pentru că nimic nu putea schimba realitatea, și anume faptul că nu-și va putea iubi niciodată soțul așa cum o iubea el pe ea. Repulsia fizică pe care o resimțea față de el nu era din vina lui – la urma urmei, nu era un om rău, un tiran căruia nu-i păsa de ea. Dimpotrivă, o dorea prea mult și își manifesta simțămintele în singurul mod pe care-l știa. – Ce este? Laurent se trezise și o privea atent. – Mă gândeam la Gustavo. – Încearcă să n-o faci, Bel! Nu îți va aduce nici un rezultat bun. – Nu, nu înțelegi, a oftat ea și s-a îndepărtat de el. I-a simțit mâna cum îi mângâie șoldul, apoi îi cuprinde talia. Laurent a lipit-o din nou de el. – Știu, ma chérie, știu! Este o încurcătură teribilă. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca el să nu afle. Când mâna lui i-a cuprins un sân, stârnită, Bel s-a năpustit asupra lui. Toate gândurile la Gustavo i-au pierit complet din minte și au făcut din nou dragoste, cunoscând, de data asta, culmile plăcerii, așa cum nu o făcuse până acum. După aceea, a ațipit și ea, pentru ca apoi să sară ca arsă, văzând cât e ceasul. – Meu Deus! Trebuie să plec! Șoferul mă așteaptă la Madame Duchaine, i-a spus panicată, sărind jos din pat. Și-a cules hainele aruncate ba pe podea, ba printre cearceafurile din pat și s-a îmbrăcat cu toată viteza. În acest timp, Laurent o urmărea cu privirea, tăcut, lungit încă pe pat. – Când ne vedem din nou? – Mâine, nu, pentru că trebuie să mă duc la biserică, să ajut la prinderea mozaicului pentru statuie. Poate luni? i-a răspuns, prinzându-și repede părul într-un coc înalt. Și-a pus pălăria și s-a îndreptat spre ușă. Laurent a sărit din pat și a prins-o repede în brațe. – Îmi vei lipsi în fiecare secundă. Bel a simțit un fior. – Și mie îmi va fi dor de tine. – Atunci, luni, ma chérie. Te iubesc! Bel i-a aruncat o ultimă privire înainte să iasă pe ușă. Capitolul 38 În următoarele luni, Bel parcă plutea pe un val uriaș de emoții. De parcă viața ei, înainte de acea după-amiază de februarie, nu fusese decât una lipsită de orice sens. Acum, când se trezea dimineața și se gândea la Laurent, adrenalina îi inunda tot corpul. Albastrul cerului, văzut de la fereastra dormitorului, părea strălucitor, și florile din grădină explodau în fața ochilor ei ca un caleidoscop exotic de nuanțe și miresme. În timp ce cobora scara, dimineața, pentru micul dejun, și se așeza în fața Luizei, ale cărei trăsături colțuroase purtau o expresie plină de dezaprobare, se gândea numai la Laurent, și un zâmbet misterios îi plutea pe buze. Nimic nu o mai putea atinge, nimeni nu mai putea s-o rănească. Era protejată datorită iubirii împărtășite de ei doi. Totuși, când nu putea să se ducă la el câteva zile la rând, Bel cădea în cea mai amarnică disperare, torturată de tot felul de gânduri: pe unde umbla, ce făcea și cu cine își petrecea timpul Laurent. O teamă groaznică i se strecura în suflet și se simțea înghețată, chiar dacă, din pricina soarelui dogoritor, îi apăreau stropi de transpirație pe frunte. Adevărul era că el putea să iubească pe oricine dorea, ea însă, nu. – Mon Dieu, chérie! a oftat Laurent, în timp ce zăceau amândoi lungiți pe patul lui mare din mahon. Îmi vine tot mai greu să te împart cu el. Gândul că te atinge mă face să mă cutremur. Ca să nu mai mă gândesc la astfel de gesturi, a exemplificat el, atingându-i sânul cu degetul. Bel, hai să fugim! Ne întoarcem la Paris. Nu mai e nevoie să ne ascundem, și viața noastră va însemna nesfârșite ore cu vin bun, mâncare bună și dragoste, multă dragoste… Vocea lui se pierduse într-o șoaptă, pentru că acum buzele lui le acopereau pe ale ei. Din fericire, fără să știe asta, soacra ei jucase un rol în întâlnirile lor. După cum îi promisese, Luiza îi făcuse cunoștință lui Laurent cu mai multe amice înstărite, care văzuseră statuia lui Bel. Așa că Laurent primise o comandă, să facă statuia unui chihuahua, cățelul adorat de bogații săi stăpâni. Practic, soacra ei îl luase pe Laurent sub aripa ei, iar Bel nu putea să nu remarce ironia situației. – Nu e tocmai ce îmi doresc să fac, i-a mărturisit el, dar asta mă ține departe de necazuri când nu ești lângă mine. Așa că, în după-amiezile când Bel nu putea să vină, Laurent cioplea de zor blocul din piatră, achiziționat de Luiza de la o rudă special pentru el. Mai mult, propunerea Luizei ca Bel să facă voluntariat la biserică pentru proiectul Cristo îi oferea alibiul perfect pentru absențele ei de acasă. Astfel, pe când mâinile ei prindeau triunghiurile netede, reci, de mozaic, șlefuite din același material cu care lucra Laurent, se simțea ușurată. Luiza era singura care vedea când vine și când pleacă, pentru că Gustavo petrecea tot mai mult timp la club și sosea acasă înainte de cină, duhnind a alcool. Soțul ei rareori se interesa de programul ei. De fapt, se gândea Bel, punându-și pălăria, în timp ce Loen îl convoca pe șoferul familiei, Gustavo abia dacă îi mai acorda vreo atenție. În ultimele patru luni, după ce începuse relația cu Laurent, Gustavo părea absolut indiferent în privința vieții conjugale. Totuși, noaptea, când se culca alături de Gustavo, cu inima cât un purice, el încerca să facă dragoste cu ea, dar de cele mai multe ori nu era în stare de nimic. Bel se gândea că, foarte probabil, eșecul lui se datora băuturii. Nu mai era capabil nici măcar să se țină pe picioare înainte să urce în pat. Ba chiar, de cele mai multe ori, cădea lat înainte să se apropie de ea. Îl împingea departe de ea, ascultându-i sforăiturile și respirând aerul din dormitor, îmbibat cu alcool. Dimineața, se trezea, se îmbrăca și își lua micul dejun înainte ca Gustavo să se trezească. Părinții lui se prefăceau că nu bagă de seamă problemele lui cu băutura. Singura dată când Luiza a încercat să afle ceva de la nora ei despre căsnicia lor a fost când a întrebat-o dacă are vești legate de apariția vreunui nepot. Când Bel i-a dat asigurări că nu are astfel de vești în acest sens, soacra ei a pufnit nemulțumită. Dată fiind relația fizică pasională cu Laurent, Bel era veșnic îngrijorată ca nu cumva trupul ei, care refuzase la început să răspundă asalturilor lui Gustavo, să nu cedeze acum atingererilor gentile ale lui Laurent. De fapt, chiar iubitul ei a fost cel care i-a citit neliniștea din ochi și i-a explicat cum este posibil să evite o posibilă sarcină. I-a descris felul în care funcționează corpul ei, așa cum nimeni nu o mai făcuse până atunci, și a sfătuit-o să fie atentă la perioadele când era cel mai probabil să conceapă un copil. – Nu e o metodă complet sigură, chérie, de aceea noi, catolicii, avem în continuare familii atât de numeroase, i-a zâmbit Laurent. Dar există modalități prin care pot contribui și eu la evitarea unei sarcini. Bel îl privea mirată. – De unde știi toate astea? – În Montparnasse, sunt mulți artiști ca mine, dornici de distracții și fără să aibă neplăcerea de a se trezi în brațe cu un plod de crescut. Apoi, văzând expresia rănită de pe chipul ei, a prins-o repede în brațe. Chérie, din păcate, așa stau lucrurile acum și n-aș vrea să ajungi într-o situație compromițătoare. Cu copilul meu de gât, crescut de soțul tău care e orice, numai bărbat, nu, a adăugat el. Așa că trebuie să avem grijă. Bel a ieșit din Casa, urcându-se în automobilul care o ducea la casa părinților ei din Cosme Velho, aflată la mică distanță. Datorită faptului că orice clipă liberă o petrecea cu Laurent, Bel nu-i mai vizitase de mai bine de o lună. Cu o zi în urmă, Loen o întrebase de când nu-și mai văzuse mama. – Mă duc curând, foarte curând, îi răspunsese Bel, simțindu-se vinovată. – Știu că ești… ocupată, dar poate că ar trebui să o vezi, i-a sugerat Loen în timp ce o ajuta să se îmbrace. Mama e îngrijorată în privința ei. – E bolnavă? – Eu… nu știu. – Atunci, mă duc mâine s-o văd cu ochii mei. Pe când automobilul trăgea la intrarea în Mansão da Princesa, Bel i-a dat instrucțiuni lui Jorge să vină s-o ia la șase și jumătate seara, de la Copacabana Palace. O informase pe Luiza, de dimineață, că, după vizita la mama ei, urma să se întâlnească cu o nouă amică, Heloise, pe care o cunoscuse la Igreja da Glória, ca să ia împreună ceaiul la Copacabana Palace. Bel era convinsă că Luiza va fi de acord, dat fiind că tocmai soacra ei o încurajase să-și facă prietene printre tinerele doamne din înalta societate, și Heloise provenea dintr-o străveche familie aristocratică. Mai mult, știind că Luizei îi displăcea grandoarea ostentativă a hotelului, nu încăpea îndoială că nu își va exprima dorința de a le ține companie. Pe când se îndrepta spre ușa de la intrare a vechii ei case, Bel simțea cum i se strânge inima la gândul că minciunile ei puteau fi date în vileag, dar știa că nu avea încotro. Din păcate, în ultimele două luni devenise o mare mincinoasă, deși împotriva voinței sale. Servitoarea i-a deschis ușa și s-a luminat la față când a văzut-o. – Senhora, ce bine că ești aici! Mama ta se odihnește acum, dar mia spus să o trezesc când vii. – Nu se simte bine? a întrebat-o Bel, neliniștită, îndreptându-se spre salon. Loen mi-a spus că ești neliniștită în privința stării ei de sănătate. – Eu… a ezitat Gabriela. Nu știu dacă e bolnavă, dar sigur e foarte obosită. – Crezi, s-a silit Bel să rostească acele cuvinte, că i-a revenit boala? – Nu știu, senhora. Poate că ar trebui s-o întrebi tu. Și s-o convingi să consulte un doctor. Ce dorești să bei? În timp ce servitoarea a plecat să-i pregătească un suc de portocale și s-o trezească pe mama ei, Bel se plimba nervoasă prin cameră. Când Carla a intrat, Bel a observat că mama ei arăta palidă și obosită, dar și faptul că pielea ei căpătase o nuanță gălbuie de când se văzuseră ultima oară. – Mãe, iartă-mă că n-am trecut atât timp pe la tine! Cum te simți? a întrebat-o, încercând să-și ascundă temerile și sentimentul de vinovăție. Apoi a luat-o în brațe pe Carla și a sărutat-o. – Sunt bine. Dar tu? – Da, Mãe… – Ne așezăm? i-a făcut semn Carla, lăsându-se greu pe un scaun, de parcă picioarele nu o mai ajutau. – Mãe, se vede că nu te simți bine. Te doare ceva? – Puțin, sunt sigură că nu-i nimic. Eu… – Te implor, știu că ceva nu este în ordine. Sunt sigură că și Pai a observat că nu te simți bine. – Tatăl tău are alte probleme pe cap acum, a oftat Carla. Plantațiile de cafea nu mai sunt profitabile ca înainte și planurile guvernului de a stoca producția nu par să fie de vreun ajutor. – Nu cred că Pai e mai preocupat de afaceri decât de sănătatea ta. – Querida, tatăl tău are multe probleme pe cap, și nu vreau să-l mai necăjesc și eu. Ochii lui Bel s-au umplut de lacrimi. – Poate că nu e momentul potrivit, dar eu sunt de părere că nimic nu este mai important decât sănătatea ta. Poate că te temi de ce este mai rău. – Este vorba de corpul meu, pe care îl cunosc și știu prin ce trece, a întrerupt-o Carla. Nu vreau ca eu, tu sau tatăl tău să trecem printr-un proces dureros doar ca să ajungem la același deznodământ. – Mãe! a exclamat Bel cu un nod în gât. Te rog, lasă-mă să te programez la doctorul care te-a tratat data trecută. Atunci, ai avut încredere în el. – Da, cred că e cel mai bun din Rio. Dar, Bel, nici el nu mă mai poate ajuta acum. – Nu vreau să aud ce spui! Am atâta nevoie de tine, la fel și Pai. – Posibil, i-a zâmbit amar Carla. Dar, Izabela, eu nu sunt nici un bob de cafea, nici o bancnotă de un real. Te asigur că astea sunt adevăratele lui iubiri. – Mãe, te înșeli! Chiar dacă tu nu-ți dai seama, ți-o spun eu. Reprezinți totul pentru el și, fără tine, viața lui nu ar însemna nimic. Cele două femei au rămas tăcute câteva minute. – Dacă asta te face fericită, Izabela, fă-mi o programare la doctorul meu și vino cu mine. Așa vei ști că tot ce ți-am spus este adevărat. Dar vreau să te rog ceva, dacă mergem la doctor. – Ce anume? – Deocamdată nu-i spune nimic tatălui tău. N-aș suporta să-l fac să sufere și mai mult. După ce Carla a recunoscut că simte nevoia să se întindă în dormitorul ei, Bel a plecat cu automobilul părinților ei în direcția Ipanema. Nu-și revenea din șoc. Se gândea că, poate, mama ei exagera din cauza temerilor. Bel a coborât din mașină, la două străzi depărtare de apartamentul lui Laurent, și aproape a luat-o la goană spre singura persoană care îi putea oferi alinare. – Chérie! Am crezut că nu mai vii! Mon Dieu! Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Laurent, strângând-o în brațe. – Mama mea, a reușit să șoptească Bel printre suspine. Crede că e pe moarte, a adăugat ea, plângând pe umărul lui. – Cum așa? A fost la doctor? – Nu, dar a avut cancer cu un an în urmă și se pare că boala a recidivat. Este convinsă că nu mai e nimic de făcut și nu vrea să-l îngrijoreze pe tata, care se confruntă cu tot felul de probleme în afacerile lui. Am rugat-o să meargă la un doctor, dar… de o lună, de când n-am mai văzut-o, starea sănătății ei s-a deteriorat foarte mult. Bel l-a privit pe Laurent drept în ochi. Îmi este atât de teamă că s-ar putea să aibă dreptate. – Bel, a încercat Laurent s-o liniștească, strângându-i mâinile în ale lui și așezând-o pe canapea, lângă el, bineînțeles că trebuie să ceri părerea unui profesionist. Este normal să te sperii când treci prin așa ceva, dar e posibil să nu fie atât de grav. Maman ți-a spus că papa se confruntă cu probleme? Credeam că e la fel de bogat ca regele Cresus. – Așa e, însă poate exagerează. Tu ești bine, Laurent? a schimbat ea subiectul, încercând să-și revină. – Da, chérie, sunt bine, dar cred că nu trebuie să fim atât de formali. Mi-ai lipsit teribil în ultimele zile. – Și mie mi-a fost dor de tine, i-a răspuns ea cu obrazul lipit de pieptul lui, încercând să dea uitării ultimele două ore. Laurent o mângâia blând pe păr, străduindu-se să-i abată gândurile de la necazurile personale. – De dimineață m-am gândit ce voi face în perioada următoare, pentru că statuia amărâtului ăluia de câine va fi gata în câteva zile și va trebui să o sun pe Madame Silveira. Dumneaei dorește să-i fac statuia fiicei sale, Alessandra, un cadou cu ocazia aniversării a douăzeci și unu de ani. – Alessandra Silveira? Dar o cunosc, a exclamat Bel, puțin neliniștită. Sunt veri cu familia Aires Cabral și a venit la nunta mea. Îmi amintesc că e foarte frumoasă. – Ei bine, sper să fie mai atrăgătoare decât un chihuahua, a oftat Laurent. Și, desigur, vom putea face și ceva conversație. Vorbește destul de bine franțuzește, a continuat el. – Și mai e și nemăritată, a comentat Bel, simțind o strângere de inimă. – Așa e! Laurent îi mângâia în continuare părul. Poate că părinții ei speră ca sculptura mea să-i aducă un soț potrivit. – Sau, poate, văd în talentatul și tânărul sculptor francez un logodnic potrivit, l-a înțepat Bel nervoasă, trăgându-se departe de el. – Izabela! a oprit-o Laurent, studiind-o cu atenție. Să nu-mi spui că ești geloasă! – Nu, sigur că nu. Bel își mușca buza de jos. Gândul că o altă femeie urma să-i pozeze, zi de zi, lui Laurent, la fel cum făcuse ea în Boulogne-Billancourt, o tulbura nespus. Nu poți nega că, în ultima vreme, ai primit o mulțime de invitații, după ce ai devenit cunoscut în societatea de aici. – Da, dar nu cred că mă consideră cineva un logodnic potrivit pentru o tânără din înalta societate. Le stârnesc interesul pentru că sunt o apariție inedită, nimic mai mult. – Laurent, te asigur că numai faptul că ești francez și provii din Lumea Veche contează într-un oraș precum Rio, ca să nu mai vorbesc că soacră-mea te-a luat sub aripa ei ocrotitoare. Așa că reprezinți mai mult decât o apariție inedită. La spusele ei, Laurent a izbucnit în râs. – Ei bine, aș fi fericit să fie așa. Pentru că, după cum știi, în Franța, eu și gașca mea de artiști nu suntem priviți cu ochi prea buni. După cum ți-am mai explicat, franțuzoaicele ar prefera să-și vadă fiicele moarte decât măritate cu un coate-goale ca mine. – Cred că ar trebui să înțelegi că aici ești privit altfel. Bel era conștientă cât de nesuferită putea fi, dar nu se putea abține. Laurent și-a lăsat capul într-o parte, studiind-o atent. – Înțeleg că ești necăjită, chérie, mai ales din cauza stării de sănătate a mamei tale. Dar nu-ți dai seama că ești ridicolă? Nu eu sunt cel care dă fuga acasă, în brațele soțului, în zilele când reușim să ne vedem. Nu eu sunt cel ce împarte patul în fiecare noapte cu o altă persoană. Și nu eu sunt cel ce refuză cu obstinație orice idee de a schimba această situație. Dimpotrivă, eu sunt cel care trebuie să îndure toate astea. Eu sunt cel căruia i se întoarce stomacul pe dos la gândul că faci dragoste cu soțul tău. Eu sunt cel ce sare ca un cățel, când pocnești tu din degete. Și tot eu sunt cel care trebuie să facă ceva ca să nu-și piardă mințile în nesfârșitele ore de singurătate. Bel și-a lăsat capul pe genunchi. Era prima oară când Laurent vorbea despre situația lor cu atâta sinceritate și năduf, și își dorea să nu-l fi provocat. Pentru că știa că fiecare avea dreptatea lui. Au rămas tăcuți o vreme, până când Bel a simțit mâna lui Laurent pe umărul ei. – Chérie, înțeleg că nu e momentul să discutăm toate astea. Dar, acceptă, te rog, ideea că eu mă aflu aici, în Brazilia, făcând tot ce îmi stă în putință dintr-un singur motiv. Și acel motiv ești tu. – Iartă-mă, Laurent! a șoptit ea. Ai dreptate, azi sunt dată total peste cap. Oare ce vom face? – Nu e cazul să discutăm acum. Trebuie să ai grijă de mama ta. Și, deși urăsc să-ți spun asta, trebuie să iei imediat un taxi, să te duci la Copacabana Palace ca să iei ceaiul cu amica ta, i-a adus el aminte. E deja trecut de ora șase. – Meu Deus! Bel a țâșnit în sus, îndreptându-se spre ușă. Dar Laurent a prins-o de mână și a tras-o spre el. – Bel, i-a șoptit, mângâindu-i obrazul cu buzele, te rog să nu uiți niciodată că pe tine te iubesc și te doresc. A sărutat-o apoi tandru, și ochii ei s-au umplut de lacrimi. Și, acum, fugi înainte să te răpesc și să te încui aici, în apartament, ca să fii numai a mea. Capitolul 39 Peste două zile, Bel ieșea din spital. Era singură. Doctorul insistase ca mama ei să vină imediat pentru analize, și Bel urma să o aducă la șase seara. Chiar dacă Luiza și Gustavo știau că se afla la spital, și ar fi putut să-și petreacă după-amiaza în brațele lui Laurent, Bel nu se simțea în stare să facă asta. Se simțea vinovată că își neglijase mama în tot acest timp. În timp ce Carla se afla în cabinetul doctorului, Bel îi urmărea absentă cu privirea pe bolnavii care intrau și ieșeau pe ușile spitalului. La ora șase, s-a prezentat, așa cum i se ceruse, în salonul unde fusese dusă mama ei. – Doctorul m-a rugat să vă întâmpin când sosiți, i-a spus asistenta. Urmați-mă! – Cum se simte? – Acum bea un ceai, i-a răspuns femeia scurt, apoi a ciocănit la ușa cabinetului. Bel a intrat, și doctorul a invitat-o să ia loc pe scaun. Peste încă cincisprezece minute, Bel ieșea din cabinet, ducându-se să o ia pe mama ei. Doctorul îi confirmase că boala recidivase, răspândindu-se în organismul Carlei, și că ficatul îi fusese afectat. Mama ei știa ce se întâmpla. Nu mai exista nici o speranță. În automobil, în drum spre casă, Carla părea mulțumită să lase în urmă spitalul. Făcea tot felul de glume, dar Bel era incapabilă să reacționeze în vreun fel și spera ca bucătăreasa să nu fi uitat să-i pregătească pește la cină lui Antonio. Când au sosit acasă, Carla s-a întors spre fiica ei și i-a prins mâinile în ale ei. – Nu te îngrijora, querida! Știu că ai vorbit cu doctorul și știu și ce ți-a spus, pentru că a discutat cu mine înainte. Am mers cu tine azi fiindcă trebuia să te conving cu privire la boala mea. Și, acum, că am făcut-o, nu vom spune nimănui ceea ce știm. Mai ales tatălui tău. Bel simțea privirea arzătoare a mamei sale și toată disperarea. –Dar sigur că… – Când va fi necesar, îi vom spune, a asigurat-o Carla, și Bel a înțeles că subiectul era închis. Bel s-a întors în acea seară la Casa, simțind că toată viața ei era dată cu susul în jos. Pentru prima dată se confrunta cu pierderea mamei sale. Stătea așezată la masă, la cină, uitându-se când la Gustavo, când la Maurício și, apoi, la Luiza. Atât soțul, cât și soacra ei știau unde fusese toată după-amiaza. Totuși, nici unul din ei n-a scos un cuvânt despre sănătatea Carlei, nici măcar nu o întrebaseră ce făcuse la spital. Gustavo era deja beat, incapabil să poarte o conversație, în timp ce Luiza considera probabil că un asemenea subiect îi va produce o indigestie. După masă și mai multe partide de cărți, egale ca număr cu paharele cu coniac băute de soțul ei, a urcat împreună cu el în dormitor. – Vino în pat, querida! i-a spus Gustavo după ce s-a dezbrăcat și sa prăbușit pe pat. – Da, a răspuns Bel automat, intrând în baie. Vin în câteva minute. După ce a închis ușa, Bel s-a lăsat pe marginea căzii, cu capul în mâini, sperând ca Gustavo să adoarmă imediat. Disperată, își amintea ceea ce-i spusese Carla despre căsătorie și despre faptul că, cu timpul, ea ajunsese să-l iubească pe Antonio. Indiferent cât de mult îi repugna lui Bel să o vadă pe mama ei atât de supusă lui Antonio, să accepte modul în care îi tolera aroganța și dorința nesfârșită de a accede pe scara socială, pentru prima dată înțelegea cât de puternică era iubirea pe care mama ei i-o purta soțului ei. Bel o admira mai mult decât oricând. – Cum se simte? Îngrijorarea se citea pe fața lui Laurent când i-a deschis ușa lui Bel, câteva zile mai târziu. – E pe moarte, așa cum mi-a spus. – Îmi pare atât de rău, chérie! Și acum, ce se va întâmpla? a întrebat-o Laurent, conducând-o în salon. – Eu… nu știu! Mama nu vrea încă să-i spună tatei, a șoptit ea, lăsându-se în jos pe un scaun. – O, draga mea Bel, prin ce trebuie să treci! Ești atât de tânără – nai împlinit nici douăzeci de ani –, și porți toată greutatea lumii pe umerii tăi. Vestea asta cumplită m-a făcut să mă gândesc la toată viața ta. Bel nu știa cum să interpreteze vorbele lui: reconfortante sau insultătoare. – Da, îmi este foarte greu. – Cred că te macină un teribil sentiment de vinovăție. Trebuie să decizi dacă nu cumva trebuie să uiți de mine ca să-ți îndeplinești îndatoririle de fiică și soție. Sau, poate, ți-ai dat seama cât de scurtă e viața, situație în care vei lua hotărârea să-ți urmezi glasul inimii. Bel îl privea surprinsă. – Cum de reușești să-mi citești gândurile? – Fiindcă și eu sunt om, la fel ca tine, a ridicat Laurent din umeri. Și mai cred că Cel de Sus ne pune în fața unor dileme de felul ăsta tocmai ca să fim pe deplin conștienți de alegerea făcută. Deși noi singuri trebuie să luăm deciziile. – Ești foarte înțelept! i-a răspuns Bel încet. – Așa cum am spus, sunt un simplu om. Ba încă sunt mai mare cu câțiva ani decât tine și a trebuit să iau tot felul de decizii în trecut, când m-am confruntat cu aceleași întrebări. Vreau să spun că te înțeleg și că nu doresc să te influențez absolut deloc. Și te mai asigur că, dacă dorești să-ți fiu alături aici, în Brazilia, în tot acest timp, o voi face. Pentru că te iubesc și vreau să-ți acord tot sprijinul meu. Înțeleg, de asemenea, și faptul că iubirea pe care ți-o port m-a făcut să fiu mai bun. Am mai învățat o lecție de viață, i-a zâmbit Laurent cu tristețe. Dar… nu pot să uit complet de mine. Așa că, dacă rămân, trebuie să-mi promiți că atunci când… situația cu mama ta se va rezolva, noi doi trebuie să luăm o decizie privitoare la viitorul nostru. Însă nu acum! Vino, lasă-mă să te iau în brațe! Laurent și-a deschis larg brațele, și ea s-a apropiat încet de el. – Te iubesc atât de mult, draga mea Bel! i-a declarat, mângâindu-i părul des cu infinită tandrețe. Și sunt aici, dacă ai nevoie de mine. – Îți mulțumesc! i-a răspuns Bel și l-a prins cu brațele pe după gât, recunoscătoare. Îți mulțumesc mult! La începutul lui iulie, când Bel s-a întors acasă după o zi de muncă la Igreja da Glória, Loen a informat-o că tatăl ei se afla acolo și dorea să-i vorbească. – Cum se mai simte Pai? a întrebat-o ea pe Loen în timp ce își scotea pălăria și i-o dădea cameristei. – Pare că a slăbit mult, i-a spus Loen, precaută. Dar vei constata singură. Respirând adânc, Bel a deschis ușa salonului și l-a văzut pe tatăl ei plimbându-se nervos prin încăpere. S-a întors spre ea și, într-adevăr, Bel a constatat că pierduse mult în greutate. În plus, chipul lui frumos arăta acum chinuit și foarte ridat. Părul negru, încărunțit la tâmple odinioară, îi albise acum aproape complet. Lui Bel i se părea că îmbătrânise cu zece ani de când îl văzuse ultima oară. – Princesa! a exclamat el, luând-o în brațe. Mi se pare că a trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut. – Da, cred că vreo trei luni. – Sigur că acum ești femeie măritată, cu propria ta viață și nu mai ai timp pentru bătrânul tău Pai, a glumit el trist. – Am vizitat-o de multe ori pe Mãe în ultimele săptămâni, i-a răspuns Bel. Dar tu nu erai niciodată acasă. Se pare că tu ai fost cel ocupat, Pai! – Da, așa e, am fost foarte ocupat. Și sunt sigur că socrul tău ți-a spus că afacerile cu cafea trec printr-un moment foarte dificil actualmente. – Mă bucur că te văd măcar azi, Pai! Ia loc, te rog, și voi cere să ne aducă un suc. – Nu, nu vreau nimic! a zis Antonio, după ce s-a așezat. Izabela, ce se întâmplă cu mama ta? Duminică a stat aproape toată ziua în pat. Mi-a spus că are o migrenă, dar invocă scuza asta tot timpul în ultimele luni. – Pai, eu… – E din nou bolnavă, nu-i așa? Azi, la micul dejun, am observat că tenul ei are o paloare groaznică și că n-a mâncat nimic. Bel îl privea lung pe tatăl ei. – Pai, vrei să spui că până acum n-ai observat nimic? – Am fost atât de ocupat la birou! Plec înainte să se trezească ea și mă întorc după ce se duce la culcare. Dar, da… Antonio și-a lăsat capul în jos. Poate că ar fi trebuit să văd, dar am evitat să o fac. A oftat disperat. Tu știi cât de grav bolnavă este? – Da, Pai. Știu. – Este…? Este…? Antonio nu reușea să pronunțe cuvintele. – Da, i-a confirmat Bel. Antonio a sărit în sus, lovindu-se cu palma peste frunte. – Meu Deus! Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ce fel de om sunt? Ce fel de soț sunt? – Pai, știu că te simți vinovat, dar Mãe n-a vrut să te îngrijorezi, gândindu-se că ai și așa atâtea pe cap. – Ce contează munca în comparație cu sănătatea soției mele! Probabil mă consideră un monstru, de se ascunde așa de mine! Și tu de ce nu mi-ai spus nimic, Izabela? și-a abătut el tot năduful asupra ei. – Pentru că i-am promis mamei că nu o voi face, a răspuns Bel cu tărie. A fost de neclintit când mi-a spus că nu trebuie să afli până la momentul oportun. – Ei bine, acum am aflat! a exclamat Antonio, încercând să-și revină. Voi căuta cei mai buni doctori pentru ea, chirurgi, orice e nevoie ca să se însănătoșească. – După cum ți-am spus, Mãe a fost la doctorul ei, care mi-a confirmat că nu mai există nici o speranță. Îmi pare rău, Pai, dar trebuie să accepți realitatea. Antonio o privea perplex, cu neîncredere, mânie, disperare. – Îmi spui că e pe moarte? a reușit să șoptească în cele din urmă. – Da. Îmi pare rău. Antonio s-a prăbușit pe un fotoliu, și-a prins capul în mâini și a început să plângă în hohote. – Nu, nu… nu Carla, draga mea, te rog, nu draga mea Carla! Bel s-a ridicat și i-a înconjurat cu brațul umerii care se zguduiau de suspine. – Când mă gândesc că a purtat de una singură toată povara asta, că n-a avut încredere în mine. – Pai, jur că, și dacă ți-ar fi spus, tot nu mai era nimic de făcut, a repetat Bel. Mãe dorește să nu mai urmeze nici un fel de tratament. Spune că e împăcată, că și-a acceptat soarta, și eu o cred. Te rog, de dragul ei, respectă-i dorința! Ai văzut cât de grav bolnavă este. Acum, are nevoie numai de dragostea noastră și de tot sprijinul pe care putem să i-l acordăm. Umerii lui Antonio s-au prăbușit brusc, de parcă era complet sleit de energie. Deși uimită să constate cât de mult îi luase să observe că starea de sănătate a Carlei se degradase, Bel simțea acum un val de compasiune față de el. Antonio s-a uitat în sus, la ea, cu ochi plini de durere. – Indiferent ce crezi tu, sau ea, mama ta reprezintă totul pentru mine și, pur și simplu, nu-mi pot imagina viața fără ea. Bel îl privea neputincioasă, în timp ce Antonio se ridica și ieșea din cameră. Capitolul 40 – Ce-i cu tine în ultimul timp? s-a răstit Gustavo la Bel, când aceasta a ieșit din baie după ce și-a pus cămașa de noapte. De-abia mai scoți un cuvânt la cină. Și aproape că nici nu mai vorbești cu mine, când suntem singuri. O urmărea cu privirea, acuzator, cum se urcă în pat alături de el. Trecuse o săptămână de când Antonio plecase devastat de groaznica veste. Bel o vizitase a doua zi pe mama ei și-l găsise pe tatăl ei pe un scaun, lângă pat, ținând-o de mână, lacrimile rostogolindu-ise pe obrajii lui în tăcere. Carla îi aruncase un zâmbet sfârșit, făcându-i semn spre soțul ei. – I-am spus să se ducă la birou, că oricum nu poate să facă mai mult pentru mine decât Gabriela. Dar refuză și continuă se se învârtă în jurul meu ca o cloșcă. Totuși, Bel era conștientă că, în ciuda acestei mărturisiri, Carla era bucuroasă că-l avea pe Antonio alături de ea. La cât de rău arăta în după-amiaza aceea, Bel știa că prezența lui era oportună. Când, în final, l-au convins să plece la birou câteva ore, Carla i s-a adresat fiicei sale pe un ton calm. – Acum, că el știe, aș vrea să-ți spun ce vreau să fac cât mai trăiesc… Din acel moment, Bel tot încercase să-și facă curaj ca să-i vorbească lui Gustavo despre locul unde dorea mama sa să-și petreacă ultimele clipe din viață și despre faptul că o va însoți acolo, știind că soțul ei nu vedea cu ochi buni o altă plecare a ei. Bel s-a lăsat pe pat, uitându-se la el. Îi vedea ochii injectați și pupilele dilatate de alcool. – Gustavo, a început ea, mama mea este pe moarte. – Ce spui? a întors iritat capul spre ea. Este prima dată când aud asta. De când ai aflat? – De câteva săptămâni, dar mama a insistat să nu spun nimănui. – Nici măcar soțului tău? – Nu, până când nu-i spune lui Pai. – Deci, așa. Presupun că boala a recidivat. – Da. – Cât mai are de trăit? – Nu mult… Vocea lui Bel era gâtuită de emoție, văzând cu câtă răceală i se adresează el. Și-a adunat curajul ca să-i ceară lui Gustavo ceea ce dorea. Mi-a spus că vrea să meargă în munți, ca să-și petreacă ultimele zile acolo, pe mult iubita ei fazenda. Gustavo, mă lași să plec cu ea? El o privea cu ochi sticloși. – Cât timp? – Nu știu. Pot fi câteva săptămâni sau, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, câteva luni. – Te întorci până la începutul sezonului? – Eu… Lui Bel îi era peste puteri să estimeze cât va sta alături de mama ei. Cred că da, a reușit să-i îngaime. – Mi-ar fi greu să mă împotrivesc, nu? Sigur că aș prefera să stai aici cu mine. Mai ales că, până acum, nu se aude de vreun moștenitor, și așa o să ne tot lungim. Mama este foarte supărată, crede că ești sterilă, a adăugat plin de cruzime. Bel se abținea cu greu să-i spună că nu ea era de vină. Trecuseră două luni de când Gustavo reușise să mai facă dragoste cu ea. Era, totuși, conștientă că, din cauza alcoolului, probabil nu-și dădea seama de inabilitatea lui. – Vom încerca în noaptea asta, i-a spus el, aruncându-se brusc asupra ei și încercând stângaci să-i ridice cămașa de noapte, străduindu-se din răsputeri să nimerească la țintă, dar fără succes. Cu gura peste a ei a scos un geamăt, crezând că este în ea, dar, în final, s-a rostogolit pe spate. Bel se uita la el cu un amestec de repulsie și milă. – Poate vom reuși, totuși, să facem un copil în seara asta, a repetat el, după care a început să sforăie zgomotos. Bel s-a ridicat și s-a dus în baie. Cum putea el să creadă că în felul ăsta se putea întâmpla un miracol?! Se părea că-și pierduse orice fel de aptitudine, inclusiv memoria, creierul fiindu-i înecat în alcool. Totuși, gândea ea pe când se întorcea în dormitor, dacă acesta era prețul pentru a putea fi alături de mama ei până la sfârșit, atunci era mulțumită că-l plătise. A doua zi de dimineață, Bel s-a trezit înaintea lui Gustavo și a coborât la micul dejun. Atât Luiza, cât și Maurício se aflau la masă. – Bună dimineața, Izabela! a salutat-o Luiza. – Bună dimineața, Luiza! a răspuns politicoasă Bel, așezându-se pe scaun. – Gustavo nu vine? – Sunt sigură că va apărea curând, i-a răspuns Bel, mirându-se în sinea ei de imboldul de a-i lua apărarea lui Gustavo în fața mamei lui. – Ai dormit bine? – Foarte bine, mulțumesc. Conversația lor era aceeași în fiecare dimineață, restul timpului pe parcursul micului dejun fiind punctat numai cu vreo exclamație de plăcere sau de dezgust scoasă de Maurício din spatele ziarului său. – Luiza, mama mea este foarte bolnavă, i-a spus Bel, amestecând în cafea. De fapt, se pare că nu va mai apuca anul următor. – Îmi pare rău să aud asta, Izabela! a reacționat Luiza, ridicând ușor din sprânceană, singura reacție de care era în stare corpul ei. Este foarte brusc. Ești sigură? – Din păcate, da. Știam de mai mult timp, dar mama n-a dorit să se afle. Acum însă, mi-a cerut să o duc la fazenda, ca să-și petreacă acolo ultimele zile. După cum știi, e o călătorie de cinci ore de aici. M-a rugat să am grijă de ea… până la sfârșit. Am vorbit aseară cu Gustavo și a fost de acord să o însoțesc. – Ăsta a fost răspunsul lui? s-a strâmbat Luiza, neplăcut surprinsă. Înseamnă că e foarte generos. Și cât timp vei fi plecată? a repetat ea întrebarea fiului ei. – Eu… Bel simțea cum ochii încep să-i lăcrimeze. – Draga mea, sigur că atât timp cât este nevoie, a interveni deodată o voce din spatele ziarului. Maurício i-a aruncat o privire plină de compasiune. Te rog să-i transmiți mamei tale toate gândurile bune din partea mea. – Mulțumesc! a șoptit Bel, impresionată de empatia și sprijinul venite din partea socrului ei. A scos o batistă și s-a șters la ochi. – Poate ne spui măcar când pleci? i-a cerut Luiza pe un ton glacial. – La sfârșitul săptămânii. Tata va veni cu noi și va rămâne câteva zile, dar apoi va trebui să se întoarcă la treburile lui din Rio. – Da, a zis Maurício pe un ton grav. Am auzit că are probleme. De fapt, cu toții avem probleme acum. Peste două zile, în timp ce Bel stătea așezată la o masă, alături de alte doamne, în Igreja da Glória, prinzând micile triunghiuri de mozaic în plasa de sârmă, se gândea că timpul petrecut în biserică îi oferea răgazul să se bucure de cele mai tihnite momente. Femeile – deși s-ar crede că erau vorbărețe din fire – erau destul de tăcute, concentrându-se fiecare la munca sa. Atmosfera de acolo era dominată de armonie și pace. Heloise, amica pe care o folosea Bel ca alibi, când se ducea la Laurent, ședea lângă ea. Bel a observat-o că se străduia să noteze ceva pe spatele unei bucățele de mozaic. S-a aplecat spre ea. – Ce faci? – Notez numele membrilor familiei mele. Și al iubitului meu. În felul ăsta, vor face parte pentru totdeauna din trupul Mântuitorului. Multe femei procedează așa. – Ce idee minunată! a exclamat Bel, citind numele mamei, tatălui, fraților și surorilor lui Heloise… și pe cel al iubitului ei. Bel privea mozaicul pe care-l ținea în mâini și pe care trebuia să-l prindă pe statuie, știind că cel mai prețios membru al familiei sale nu va mai fi mult timp pe acest pământ și nu va vedea terminată statuia lui Cristo. Ochii i s-au umplut de lacrimi. – Când termini, poți să-mi împrumuți stiloul? – Sigur că da. Bel a notat și ea numele iubitei sale mame, al tatălui ei și apoi numele ei. A ezitat după aceea, nefiind în stare să treacă și numele soțului ei. Când a văzut că cerneala se uscase, Bel a aplicat un strat gros de lipici pe spatele mozaicului, prinzându-l apoi în plasa de metal. A auzit că s-a anunțat pauză, așa că s-a ridicat de la masă. Cu un gest instinctiv, a luat unul dintre triunghiurile de mozaic rămase, strecurându-l în poșetă. S-a dus apoi la grupul de doamne care își beau liniștite cafeaua într-un colț din spatele bisericii. A refuzat ceașca de cafea oferită, adresându-i-se supraveghetoarei. – Senhora, iertați-mă, dar trebuie să plec. – Sigur că da. Senhora Aires Cabral, comitetul vă mulțumește pentru tot ajutorul oferit. Vă rog să vă notați numele pe listă, ca să vă informăm când vă mai vine rândul. – Senhora, îmi pare rău, nu voi putea veni un timp. Mama este grav bolnavă și trebuie să stau cu ea până la sfârșit, i-a spus Bel. – Înțeleg și vă sunt alături. Plină de compasiune, femeia i-a strâns mâna. – Vă mulțumesc! Bel a ieșit din biserică, grăbindu-se să urce în automobilul care o aștepta. I-a cerut șoferului să o ducă la Madame Duchaine, în Ipanema. A sosit acolo în cincisprezece minute și i-a cerut lui Jorge să vină să o ia la ora șase. S-a îndreptat spre ușă, făcându-se că trage clopoțelul, până când a văzut cu coada ochiului cum automobilul dispare după colț. A mai așteptat câteva minute și pe urmă aproape că a rupt-o la fugă spre apartamentul lui Laurent. În acea zi, dat fiind că era ultima dată când îl vedea pentru următoarele două luni, nu dorea să irosească nici o clipă. Știa că era complet descoperită, nemaiasigurându-și un alibi, dar, pentru prima dată, Bel a urcat numeroasele trepte spre apartament fără să-i pese. – Chérie, ești atât de palidă! Intră repede, să-ți dau ceva de băut, ia spus Laurent, deschizându-i ușa lui Bel, care își pierduse suflul de la atâta alergat, simțindu-se cu nervii la pământ. – Dă-mi, te rog, puțină apă! i-a cerut ea, simțind că aproape leșină. După ce Laurent s-a dus în bucătărie, și-a lăsat capul pe genunchi în speranța că va scăpa de amețeală. – Nu te simți bine? – Nu… voi fi bine, i-a răspuns, sorbind repede apa din pahar. – Bel, ce s-a întâmplat? Laurent s-a așezat alături de ea, prinzându-i mâinile în ale sale. – Eu… trebuie să-ți spun ceva. – Ce anume? – Mama mi-a cerut s-o însoțesc în munți, unde vrea să-și petreacă restul zilelor. Apoi, cu toată acea tensiune acumulată în sufletul ei în ultimele săptămâni, a izbucnit în hohote de plâns. Laurent, îmi pare rău, dar n-am de ales. Mama are mare nevoie de mine. Sper să mă ierți și să înțelegi de ce voi fi plecată o perioadă din Rio. – Dar, Bel, ce crezi tu despre mine? Sigur că trebuie să fii alături de mama ta. De ce te temi că m-aș supăra? – Pentru că… mi-ai spus că stai aici numai pentru mine, i-a răspuns, privindu-l disperată. – Ei bine, nu este o situație ideală. Dar, dacă vrei să știi adevărul, faptul că nu vei mai împărți patul cu soțul tău mă face să mă simt mult mai bine. Știu că, în tot acest timp, vei fi numai a mea. Sigur că ne vom scrie. Ți-aș putea expedia scrisorile pe numele cameristei tale? – Da, a fost de acord Bel, suflându-și nasul în batista întinsă de el. Iartă-mă, Laurent, dar Gustavo și Luiza s-au purtat cu mine cu foarte multă răceală când le-am dat vestea asta, așa că m-am temut că așa vei reacționa și tu. – Nu vreau să comentez purtarea soacrei și a soțului tău, dar te asigur că inima mea este plină de compasiune față de situația ta. În afară de asta, a continuat el cu o scânteiere în ochi și un zâmbet ce-i plutea pe buze, o voi avea pe sublima Alessandra Silveira ca să-mi țină de urât până te întorci tu. – Laurent… – Izabela, cred că știi că te tachinez acum. S-ar putea să aibă un aspect atrăgător, dar personalitatea ei este la fel ca piatra din care îi cioplesc statuia, a adăugat zâmbind. – Ieri, am văzut o fotografie cu tine într-un ziar. Erai la Parque Lage, participai la o gală de caritate, organizată de faimoasa Gabriella Besanzoni, i-a spus morocănoasă Bel. – Da, se pare că am devenit un răsfățat al înaltei societăți din Rio. Dar vreau să-ți spun că toate astea nu înseamnă nimic, dacă tu nu-mi ești alături, chérie. Sper că și tu ai aceleași sentimente în ceea ce mă privește. – Așa este, a răspuns ea cu aplomb. – Și tatăl tău, cum se simte? – Distrus, i-a spus Bel tristă. Într-un fel, Mãe vrea să plece tocmai ca să-l cruțe de durerea de a o vedea murind. Va veni și el în vizită când va putea. În locul lui, aș proceda la fel. Bărbaților nu le place ideea de boală. – Da, celor mai mulți. Dar, te rog, să nu ne bagi pe toți în aceeași oală, a avertizat-o Laurent. Dacă tu ai fi pe moarte, n-aș vrea nimic altceva decât să fiu lângă tine. Ne mai vedem înainte să pleci? – Nu, Laurent. Iartă-mă, dar nu voi putea. Am multe de făcut, inclusiv să mă întâlnesc cu doctorul mamei, ca să-mi dea medicamentele necesare și morfină pentru când va fi nevoie de ea. – Atunci să nu mai pierdem vremea, să profităm cât putem de ultimele ore împreună! Laurent s-a ridicat și a tras-o pe Bel de pe scaun. Au intrat împreună în dormitor. Capitolul 41 În timp ce tatăl ei o ajuta pe Carla să urce pe bancheta din spate a Rolls-Royce-ului, Bel trăia un groaznic sentiment al sfârșitului. Antonio s-a urcat pe urmă la volan, și Loen s-a așezat și ea în față, iar Bel, alături de mama ei, ținând în brațe câteva perne și pături, ca să-i învelească trupul fragil al mamei. Când Antonio a pornit motorul, Bel a văzut-o pe Carla cum întoarce capul ca să-și vadă căminul pentru ultima dată. La sosirea în munți, Fabiana s-a străduit să afișeze un zâmbet pe când venea să-și întâmpine stăpâna. Epuizată după călătoria lungă, Carla se clătina pe picioare, când Antonio a ajutat-o să coboare. Imediat a săltat-o în brațe și a dus-o în interior. În următoarele zile, Bel s-a simțit în plus, pentru că Antonio, știind că urma să plece în curând, își petrecea tot timpul alături de Carla. Devotamentul lui le făcea pe Bel și pe Fabiana să lăcrimeze, când stăteau singure în bucătărie, nemaifiind nevoie de ajutorul lor. – N-aș fi crezut că tatăl tău e capabil de astfel de sentimente, îi spunea Fabiana pentru a suta oară, ștergându-se la ochi. Atâta dragoste pentru o femeie… mi se rupe inima! – Da, a suspinat Bel. Și mie. Singura fericită în toată această situație, deși se străduia să nu se trădeze, era Loen, ajunsă în sfârșit în brațele lui Bruno al ei. Bel îi acordase câteva zile libere, știind că deocamdată se putea lipsi de ea, dar gândindu-se că va fi foarte ocupată după plecarea tatălui. Invidioasă, Bel îi urmărea pe cei doi cu privirea, iubirea lor făcândo să înțeleagă cât de mult se schimbase și ea de când fusese ultima dată aici. Măcar avea suficient timp la dispoziție să-i trimită lungi epistole de dragoste lui Laurent, pe care Loen le ducea la poștă când se plimba cu Bruno prin satul învecinat. Laurent îi răspundea cu regularitate pe adresa lui Loen, așa cum conveniseră înainte de plecarea ei. Recitindu-le fără încetare, lui Bel îi era tot mai tare dor de el. Cât despre soțul ei, Bel de-abia își mai amintea de el. În pofida teribilei situații, Bel era ușurată să fie departe de atmosfera sumbră din Casa și să nu se mai gândească că era măritată cu un bărbat pe care îl disprețuia din tot sufletul. La zece zile după sosirea la fazenda, Antonio, cenușiu la față și epuizat, și-a luat rămas-bun. Strângând-o tare la piept pe Bel, cu lacrimi în ochi, a sărutat-o pe obraji. – Revin vinerea viitoare seara, dar, în numele Domnului, Izabela, te rog să mă suni în fiecare zi, să-mi spui cum se mai simte. Și, dacă este nevoie să vin mai repede, să mă anunți imediat. Te rog să nu mai avem secrete unul față de altul. – Voi face cum spui, Pai, dar, deocamdată, starea lui Mãe pare stabilă. Cu un aer disperat, Antonio s-a urcat în Rolls-Royce și a demarat pe alee, aruncând de sub roți un nor de praf și pietricele. Gustavo se afla la club, citindu-și ziarul când, deodată, a observat că toate sălile sunt goale. Aflase că președintele Washington Luís îi convocase pe principalii producători de cafea într-o ședință de urgență, după ce prețul producției se prăbușise. Așa se face că restaurantul era pustiu în timpul prânzului. După ce a băut al treilea pahar de whisky, Gustavo și-a adus aminte de soția lui și de fața ei palidă, trasă, când își luase rămas-bun, în urmă cu trei săptămâni. Îi lipsea teribil. Casa părea lipsită de viață în absența ei, revenind la atmosfera apăsătoare de dinainte de căsătoria lor. Faptul că mama lui continua să-l trateze ca pe un băiețel neastâmpărat, asuprindu-l cu autoritatea ei, devenise și mai evident acum când nu o mai avea pe soția lui alături. Iar tatăl său continua să-l considere incapabil să înțeleagă chestiunile de afaceri, respingându-i încercările de a afla detalii despre situația financiară a familiei, de parcă ar fi fost o muscă enervantă. Cerând încă un whisky, Gustavo a făcut o grimasă, amintindu-și atitudinea rece cu care își tratase soția, când aceasta îi dăduse vestea despre boala Carlei. Se mândrise întotdeauna cu firea lui miloasă, Luiza exprimându-și dezaprobarea când, în copilărie, plângea când găsea vreo pasăre moartă în grădină sau după vreo bătaie încasată de la tatăl său. – Ești prea sensibil, îi reproșa mama lui. Gustavo, ești băiat și nu trebuie să-ți manifești emoțiile. Sigur, când bea, îi era mai ușor să nu-și manifeste emoțiile. După căsătoria cu Izabela, o schimbare de statut care îi crease convingerea că de din acel moment va fi privit cu alți ochi, stima lui de sine nu numai că nu crescuse, ci se diminuase. Iar asta îl făcea să bea încă și mai mult, cu regularitate. Gustavo a scos un oftat. Chiar dacă știa că Izabela nu-l iubea la fel de mult pe cât o iubea el, sperase ca sentimentele ei față de el să se intensifice după căsătorie. Dar fusese conștient de reticența ei – mai ales când făceau dragoste – de la bun început. Și, acum, ori de câte ori îl privea, zărea în ochii ei o undă de milă, care uneori se transforma în dezgust. Gândul că își dezamăgise soția și părinții nu-l făcea decât să se simtă încă și mai neajutorat. Iar faptul că Izabela nu rămăsese încă însărcinată îi exacerba acel sentiment al eșecului. Privirea aspră a mamei lui, când îi reproșa inabilitatea de a-și face datoria de soț. Și chiar dacă, după ce se însurase devenise oficial stăpânul casei, alături de Izabela, Gustavo știa că nu făcuse nimic ca să-și afirme autoritatea și să o pună la punct pe mama sa. Un chelner s-a apropiat de el, ridicând paharul gol. – Vă mai aduc unul, domnule? l-a întrebat, așteptând să primească obișnuita încuviințare din cap. A dat să plece, când Gustavo, cu un mare efort, l-a oprit: – Nu, mulțumesc! Poți să-mi aduci o cafea? – Imediat, domnule! Sorbind lichidul fierbinte, amar, Gustavo a trecut în revistă scurta perioadă de când era însurat cu Izabela și, pentru prima oară, a admis cu sinceritate cât de mult se deteriorase relația lor, ajunsă într-un punct din care, peste numai șase luni, vor duce categoric vieți separate. De asemenea, își dădea seama că, în mare parte, totul era din vina lui, mai ales din cauza faptului că-și petrecea prea mult timp aici, la club, înecându-și neputința în alcool. Lui Gustavo îi era acum limpede de ce eșuase în mariajul său. Nu era de mirare că soția lui arăta atât de nefericită. Între răceala soacrei și bețiile lui, fără doar și poate că Izabela avea sentimentul că făcuse o greșeală teribilă. Era oare prea târziu să repare relația dintre ei? Să își recapete capacitatea de afectivitate și comunicare pe care o avusese înainte de căsătorie? Gustavo își amintea că, pe atunci, Izabela părea să-l placă. Voi prelua controlul, și-a jurat el, cerând nota de plată. S-a urcat apoi în automobil, hotărât să discute cu părinții lui imediat ce ajunge acasă. Pentru că era convins că, dacă nu o va face, își va pierde soția pentru totdeauna. În ultimele două săptămâni din viața Carlei, Fabiana, Bel și Loen au stat cu rândul la căpătâiul ei, ca să nu rămână singură niciodată. Într-o seară, într-unul din rarele momente de luciditate, Carla a întins o mână vlăguită, prinzând-o pe a fiicei sale. – Querida, aș vrea să-ți spun ceva, cât mai pot. Vocea ei era redusă la o șoaptă, așa că Bel s-a aplecat ca să o audă mai bine. Înțeleg că viața ta de femeie măritată nu a fost atât de ușoară și cred că e de datoria mea să te ajut…. – Mãe, te rog, a întrerupt-o Bel disperată. Eu și Gustavo avem probleme, la fel ca toate cuplurile căsătorite, dar nu există nici un motiv pentru care să te îngrijorezi acum. – Poate că nu, a continuat Carla, neabătută. Dar ești fiica mea și te cunosc mai bine decât îți închipui. Nu mi-a scăpat faptul că ai dezvoltat… un atașament față de o anumită persoană, care nu este soțul tău. Ți-am observat reacția atunci, la Casa, când el a venit să dezvelească statuia. – Mãe, nu înseamnă nimic. El este… numai un prieten, a insistat Bel, profund șocată că mama ei remarcase acest lucru. – Mă îndoiesc, a contrazis-o Carla cu un surâs amar. Adu-ți aminte, v-am văzut cum vă priveați sus, pe muntele Corcovado. Tu ai pretins că nu-l cunoști, deși îl cunoșteai foarte bine. Trebuie să te previn că asta nu va aduce decât necazuri tuturor celor implicați. Izabela, te implor, ești măritată de foarte puțin timp. Dă-i o șansă lui Gustavo să te facă fericită! Nedorind să-și necăjească mama, Bel a încuviințat din cap. – Da, așa voi face. Îți promit! Peste două zile, Fabiana a intrat în camera lui Bel la răsăritul soarelui. – Senhora, cred că e momentul să-l suni pe tatăl tău. Antonio a venit imediat și a rămas lângă soția lui în ultimele ore ale vieții ei. Sfârșitul a venit pașnic, Antonio și Bel plângând îmbrățișați la capătul patului. După funeralii, au plecat împreună la Rio, amândoi neconsolați. Carla insistase să fie îngropată în micul cimitir din Paty do Alferes. – Pai, te rog, i s-a adresat Bel când au ajuns la Mansão da Princesa și se pregătea să se întoarcă la Casa. Indiferent ce ai nevoie, nu ezita să mă anunți! Voi veni să te văd mâine. Sunt sigură că Gustavo va fi de acord să stau cu tine în următoarele zile. – Nu, nu, querida! Tu ai viața ta. Iar eu, și Antonio s-a uitat în jur, prin salonul unde petrecuse atât timp în prezența soției sale, nu mai am nimic. – Pai, te implor, nu mai spune asta. Știi că ultima dorință a lui Mãe a fost ca tu să încerci să îți găsești fericirea câte zile mai ai de trăit. – Știu, princesa mea, și promit că voi încerca. Dar iartă-mă, acum, c-am ajuns aici, în acest loc pustiu, îmi dau seama că-mi este imposibil. Observând că Jorge tocmai parcase automobilul în față, Bel l-a strâns tare în brațe pe tatăl ei. – Nu uita că mă ai pe mine! Te iubesc, Pai! Pe când ieșea din salon, străbătând holul, le-a văzut pe Loen și pe Gabriela șușotind între ele. – Loen, a venit Jorge și trebuie să plecăm! a anunțat-o, și apoi s-a întors spre Gabriela. Ai grijă de tata! – Senhora, voi face tot ce pot ca să-l mai alin. Și poate, cu ajutorul Domnului, își va reveni. Să nu uităm că timpul le rezolvă pe toate. – Îți mulțumesc! Vin mâine din nou. Loen, hai să mergem! Bel se uita la mamă și la fiică cum își urează un călduros rămasbun, simțind încă și mai acut pierderea suferită. În scurtul răgaz cât a durat drumul spre Casa, Bel se întreba ce va găsi acolo. Evitase să-i răspundă lui Gustavo la telefon, ori de câte ori fusese posibil, rugând-o pe Fabiana să-i spună că e cu mama ei. Vorbise cu el numai când nu mai avea nici o scuză de invocat. Deși, spre surprinderea ei, când îi comunicase vestea decesului mamei sale, reacția lui o uimise, manifestându-și compasiunea. Și nu era beat. Când îl asigurase că nu era nevoie să participe la funeralii, deoarece Carla dorise să îi fie organizată o ceremonie restrânsă, numai în prezența celor mai apropiați membri ai familiei, Gustavo dăduse dovadă de înțelegere și își exprimase nerăbdarea de a o vedea înapoi acasă. Din pricina întregii situații, Bel avusese prea puțin timp să se gândească la propriul ei viitor, dar acum, pe măsură ce se apropia de casă, își dădea seama că trebuie să se confrunte cu el. Mai ales, cu o anumită parte din acesta, despre care discutase cu Loen nu cu mult timp în urmă. Camerista o asigurase că astfel de lucruri se pot întâmpla pe fond de stres. Găsise alinare în vorbele lui Loen, nefiind în stare să se gândească la complicațiile pe care le-ar putea prilejui vreo altă opțiune, care i-ar fi umplut inima de mâhnire. Bel a intrat în casă, remarcând, ca întotdeauna, cum din aerul cald de afară pătrunde în atmosfera înghețată din interior. S-a cutremurat involuntar în timp ce Loen o ajuta să-și scoată pălăria, întrebându-se dacă nu era cazul să urce direct în dormitor sau să întrebe de soțul și de socrii ei. Cu siguranță, nu avea să găsească în această casă vreo mângâiere. – Senhora Bel, car geamantanul sus, despachetez și dau drumul la apă în cadă, i-a spus Loen, sesizând dispoziția ei. – Hei, este cineva pe aici? a strigat Bel din holul pustiu. Nici un răspuns. A mai strigat o dată, în zadar, și a decis în cele din urmă să urce după Loen. Deodată, o siluetă a ieșit din salon. – Văd că ai venit, într-un final, acasă! – Da, Luiza. – Condoleanțe pentru pierderea suferită, și din partea soțului meu. – Muțumesc! – Cina e servită la ora obișnuită. – Atunci, urc să mă pregătesc. Primind din partea soacrei doar o încuviințare din cap, Bel a urcat scara, mișcându-se ca un automat. Intrând în dormitor, s-a gândit că măcar Loen era o prezență familiară și plăcută. A lăsat-o să o ajute săși scoată hainele, sarcină pe care camerista nu o mai îndeplinise cât stătuseră la fazenda, pentru că toți cei de acolo se concentrau pe nevoile Carlei. Dar, acum, a observat o expresie surprinsă pe chipul lui Loen după ce și-a scos lenjeria. – Ce este? Ochii lui Loen s-au lăsat în jos, spre pântecul ei. – Nimic, eu… nimic, Senhora Bel. Cada s-a umplut. Zic să intrați cât apa e încă caldă. Bel s-a lungit obosită în cadă. Și, privindu-și trupul scufundat în apă, a devenit conștientă de schimbarea apărută. La fazenda nu erau căzi de baie, așa că folosea găleți cu apă încălzită la soare pentru a se îmbăia, și nu se mai privise deloc în oglindă în ultimele săptămâni. – Meu Deus! a exclamat Bel, atingându-și pântecul ușor rotunjit. Și sânii arătau mai plini decât în mod obișnuit. Sunt însărcinată, și-a spus, și inima a început să-i bată cu putere. Nu a avut timp să analizeze situația sau să se mustre pentru că nu ținuse cont de sfatul lui Loen, să-și urmărească data menstruației, presupunând că aceasta nu mai venise din cauza stresului, pentru că a auzit vocea subțire a lui Gustavo care vorbea cu Loen în dormitor. S-a spălat repede, a ieșit din cadă, și-a pus halatul al cărui cordon l-a înnodat lejer, pentru ca soțul ei să nu remarce schimbările, și a intrat în dormitor. Gustavo se afla acolo cu o expresie puțin timidă pe față. – Mulțumesc, Loen! Poți să pleci, i-a spus el. Loen a ieșit din cameră, și Bel a rămas locului, așteptând ca el să vorbească primul. – Izabela, îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită! i-a zis, repetând vorbele maică-sii. – Mulțumesc! Nu mi-a fost deloc ușor. – Nici mie aici, fără tine. – Cred, îmi pare rău! – Nu te scuza, te rog! s-a grăbit el să adauge. Sunt atât de fericit că ai venit! Mi-ai lipsit mult, Izabela! – Mulțumesc, Gustavo! Acum trebuie să mă îmbrac pentru cină. La fel și tu. El a dat aprobator din cap și a intrat în baie, trăgând ușa după el. Bel s-a dus la fereastră, observând că lumina se schimbase odată cu schimbarea anotimpului. Era trecut de șapte seara, dar soarele de-abia începea să apună. Bel și-a amintit că era jumătatea lui octombrie, miezul primăverii la Rio. A văzut apoi pe pat o rochie cloș, pe care o purta rareori, lăsată acolo de Loen; Gustavo prefera haine lipite de trup, care să-i pună formele în valoare. A simțit că îi dau lacrimile, plină de recunoștință față de Loen. După ce s-a îmbrăcat, a coborât scara fără să-l aștepte pe Gustavo. Ajunsă în dreptul ușii de la intrare, și-a dorit din toată inima s-o deschidă larg și să fugă la Laurent. Pentru că nu avea nici o îndoială, copilul pe care îl purta în pântec era al lui. În timpul cinei, Bel și-a dat seama că mai nimic nu se schimbase cât fusese ea plecată. Luiza era la fel de ostilă și o trata cu superioritate, nemanifestând nici un dram de compasiune. Maurício era oarecum mai amabil, dar toată seara a discutat mai mult cu Gustavo despre problemele financiare de pe Wall Street și despre Dow Jones Index și evoluția acestuia, care, cu o săptămână în urmă, marți, suferise o cădere drastică după o vânzare masivă de acțiuni. – Mulțumesc Domnului că am decis să-mi vând acțiunile luna trecută. Sper ca și tatăl tău să fi procedat la fel, i s-a adresat Maurício. Din fericire, mărturisesc că nici n-am avut multe. Niciodată nu trebuie să ai încredere în yankei. Încearcă să diminueze pierderile de pe piață, sperând să se redreseze în weekend, dar mă îndoiesc că am văzut tot ce era mai rău. Mă tem că, pe termen lung, dacă se prăbușește piața, efectul va fi devastator pentru industria cafelei. Cererea din America, care contează pentru jumătate din producția noastră, cu siguranță va cădea dramatic. Mai ales, având în vedere și supraproducția din ultimii ani, a adăugat pe un ton sumbru. – E o binecuvântare că am ieșit de pe piețele americane la momentul oportun, a intervenit Luiza, aruncându-i o privire lui Bel. Nu m-am îndoit niciodată că avarii își vor primi pedeapsa mai curând sau mai târziu. Bel i-a aruncat o privire soțului ei, care i-a răspuns, ca de obicei, cu un zâmbet cald, după comentariul mamei sale. – Poate că nu mai suntem bogați, draga mea, dar măcar situația noastră e stabilă, a declarat socrul ei. Urcând scările spre dormitor, Bel s-a întors spre Gustavo. – Cât de rea e situația în America? Ai idee? Evident, sunt îngrijorată pentru tata. Pentru că a fost plecat din Rio, s-ar putea să nu știe nimic din toate astea. – După cum știi, eu nu urmăresc evoluția piețelor, a admis Gustavo, deschizându-i ușa dormitorului. Dar, din cele spuse de tata și ținând cont de faptul că încep să mai pricep și eu câte ceva, se pare că e o problemă foarte serioasă. Bel a intrat în baie, marcată de iureșul întâmplărilor din ultimele ore. S-a dezbrăcat și din nou și-a studiat pântecul rotund, sperând că se înșelase. Pe când își punea cămașa de noapte, nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care trebuia să acționeze. De un singur lucru era sigură, că nu trebuia să-l lase pe soțul ei să se atingă de ea în această seară. După ce a stat foarte mult timp în baie, sperând și rugându-se ca Gustavo să fi adormit, a intrat în dormitor. Dar el era treaz și o aștepta. – Mi-a fost atât de dor de tine, Izabela! Vino în brațele mele! Urcându-se alături de el, în pat, îi treceau prin minte un milion de pretexte. Dar nici unul nu părea suficient de plauzibil pentru a-și ține soțul la distanță după o absență de peste două luni. A constatat că Gustavo o privește lung. – Izabela, arăți îngrozită. Te sperii eu atât de mult? – Nu, nu… sigur că nu. – Querida, înțeleg că ești în doliu și ai nevoie de timp ca să-ți revii. Așa că vreau doar să te țin puțin în brațe. Era năucită de cuvintele lui Gustavo. Și, dată fiind constatarea de mai devreme referitoare la sarcină, durerea provocată de dispariția mamei sale și veștile proaste aflate în timpul cinei, comportarea lui iau stârnit lacrimile. L-a lăsat pe Gustavo să o cuprindă în brațe și a rămas acolo, cu capul lipit de pieptul lui, privind în gol. Îi simțea mâna cum o mângâie pe cap și, gândindu-se la inimioara care bătea acum în pântecul ei, a cuprins-o și un sentiment de vinovăție. – Cât ai fost plecată, am avut mult timp să analizez situația, i-a vorbit Gustavo blând. Mi-am amitit cum ne-am cunoscut, cum discutam despre artă și cultură și ne amuzam împreună. Dar, după ce ne-am căsătorit, cred că ne-am îndepărtat unul de altul, și îmi asum o mare parte din responsabilitate pentru asta. Am petrecut prea mult timp la club. Sincer să fiu, într-un fel și ca să stau cât mai departe de casa asta. Știm amândoi ce atmosferă… austeră domină aici. Bel stătea întinsă în pat, în întuneric, ascultându-l, dar a hotărât să nu-i dea încă nici o replică. – Dar, repet, este vina mea. Ar fi trebuit să fiu mai ferm cu maicămea după ce ne-am căsătorit. Să-i spun verde-n față că tu ești de acum stăpâna casei și că ea trebuie să se retragă la ale ei. Izabela, iartă-mă, am fost slab și nu m-am luptat pentru tine, și nici pentru mine, atunci când trebuia s-o fac. – Gustavo, dar nu ești tu de vină că Luiza mă detestă. – Mă îndoiesc că te detestă pe tine, i-a spus el. N-ar fi tolerat oricum nici o altă persoană care ar fi reprezentat o amenințare pentru poziția ei de stăpână. Ba chiar mi-a spus, dac-a văzut că n-am reușit să facem un copil, că ar trebui să vorbească cu episcopul să ne anuleze căsătoria, pe motiv că nu ne-am îndeplinit îndatoririle de soț și soție. Sigur că m-am înfuriat și i-am spus că, dacă mai pronunță vreodată o asemenea blasfemie, ea se va trezi în stradă, și nu soția mea. Și, pe urmă, a continuat Gustavo, am decis să iau taurul de coarne. I-am cerut tatei să treacă domeniul pe numele meu, ceea ce ar fi trebuit să fac când ne-am căsătorit, pentru că așa este normal. A fost de acord și, imediat ce mă pune la curent cu toate chestiunile financiare, le va lăsa în seama mea. Așa că, în următoarele săptămâni, voi fi foarte ocupat să învăț de la el ce trebuie să fac decât să-mi pierd vremea pe la club. După asta, voi trece toată responsabilitatea privind chestiunile domestice în seama ta. Și mama nu va avea încotro, va trebui să accepte situația. – Înțeleg! Bel a remarcat hotărârea din vocea lui, dorindu-și să fie bucuroasă auzind toate acestea. – Așadar, mai târziu decât ar fi fost cazul, vom prelua controlul împreună în această casă. Cât despre băutură, știu că am exagerat și jur că, în ultimele săptămâni, am consumat doar câte un pahar cu vin la masă. Poți să mă ierți? Înțeleg cât de greu ți-a fost în ultima perioadă. Dar, așa cum ți-am promis, sunt hotărât să o luăm de la capăt. Sper să simți și tu asta, fiindcă te iubesc enorm. – Sigur… sigur că te iert, s-a bâlbâit ea, incapabilă de o reacție potrivită la cuvintele lui. – Și, de acum înainte, nu vei mai face nimic cu forța. Gustavo își căuta cuvintele. În dormitor. Dacă-mi spui că nu vrei să facem dragoste, așa va fi. Deși sper că, în viitor, când vei constata că intențiile mele se materializează, mă vei dori și tu. Asta-i tot ce-am vrut să-ți spun. Și, acum, querida, după perioda groaznică prin care ai trecut, sper să te pot ține în brațe până adormi. Peste câteva minute, Bel l-a auzit pe Gustavo cum sforăie ușurel și s-a rostogolit pe partea ei de pat, cu inima zvâcnind, în timp ce analiza întreaga situație. Exista vreo șansă ca pruncul să fie al soțului ei? Încerca să-și aducă aminte când reușise ultima dată să facă dragoste cu ea și își dădea seama că nu identifica un asemenea moment. Chinuită de insomnie, zvârcolindu-se neliniștită în pat, Bel știa că trebuia să ia urgent o decizie. Poate că Laurent ar fi îngrozit să afle că este însărcinată cu copilul lui. Nici unul din ei nu dorise asta, Laurent luând toate precauțiile posibile. Bel își amintea avertismentul Margaridei, și anume că bărbații precum Laurent nu doresc să aibă legături permanente. Pe când se crăpa de ziuă, Bel devenea tot mai nesigură cu privire la reacția lui Laurent. Nu îi rămânea altceva de făcut decât să-l vadă cât mai curând posibil. Capitolul 42 – Pe unde ai de gând să te duci azi, meu amor? a întrebat-o Gustavo cu un zâmbet, în timp ce își umplea încă o ceașcă cu cafea. – Mă duc să fac ultima probă la Madame Duchaine înainte de începerea sezonului, i-a răspuns Bel, zâmbindu-i la rândul ei. Sper ca rochiile să fie gata până la sfârșitul săptămânii. – Excelent. – Și, dacă îmi e îngăduit, m-aș duce să-mi vizitez tatăl la prânz. Lam sunat, și Gabriela mi-a spus că nu se trezise încă și că nu se va duce la lucru azi. Sunt foarte îngrijorată din cauza lui. – Sigur! a fost de acord Gustavo. Eu mă duc cu tata la Senat. Președintele Washington Luís organizează o întrunire de urgență cu baronii cafelei, ca să discute criza din America. – Credeam că tatăl tău nu mai este interesat de plantațiile de cafea. – Într-adevăr, dar, ca membru de onoare al comunității de aici, din Rio, președintele l-a invitat să participe. – Cred că și tata ar trebui să se ducă. – Sigur c-ar trebui. Situația se complică pe zi ce trece. Te rog să-i transmiți din partea mea că-mi va face plăcere să-l informez cu privire la cele discutate. Ne vedem la cină, querida! Gustavo a sărutat-o drăgăstos pe obraz și s-a ridicat de la masă. După ce Gustavo și tatăl său au plecat la Senat, iar Luiza s-a închis în bucătărie împreună cu servitorii ca să discute meniurile pentru săptămâna următoare, Bel a urcat repede la etaj ca să-și caute agenda cu numere de telefon. A coborât numaidecât și, cu degete tremurânde, a format numărul de telefon pe care i-l dăduse Laurent. Doamne, fă să fie acasă! se gândea ea, ascultând apelul. – Ici Laurent Brouilly. Timbrul vocii lui o făcea să se emoționeze. – Izabela Cabral la telefon, i-a răspuns, în caz că Luiza ieșea pe neașteptate din bucătărie. Este posibil să fac o rezervare pentru ora două azi după-amiază? Laurent a făcut o pauză, apoi i-a răspuns: – Madame, sunt sigur că se poate aranja. Veniți aici? – Da. – Atunci, de-abia aștept să vă revăd. Parcă îl și vedea cum zâmbește, încântat de acest joc. – Atunci, la revedere! – À bietôt, ma chérie, a șoptit el, și Bel a pus repede receptorul în furcă. A stat puțin pe gânduri dacă să o sune pe Madame Duchaine, ca să fie acoperită, dar știa că nu putea risca ca acei ochi ca două mărgele ai modistei să-i descopere secretul și apoi să împânzească orașul cu bârfe. Așa că i-a telefonat ca să amâne peste două zile întâlnirea cu ea. Și-a înșfăcat pălăria, anunțând-o pe Luiza că se duce în vizită la tatăl ei, iar pe urmă la croitoreasă. Bel s-a urcat apoi în automobil și i-a cerut lui Jorge să o ducă la Mansão da Princesa. Gabriela stătea pironită în fața ușii, plină de îngrijorare. – Ce face? a întrebat-o Bel, intrând în casă. – E încă în pat și spune că nu are putere să se ridice. Să-l anunț că ai venit? – Nu, mă duc eu la el. A ciocănit la ușa dormitorului, fără însă să primească vreun răspuns, a deschis-o apoi și a intrat. Jaluzelele erau încă trase și, în penumbră, de-abia putea distinge silueta lui sub cearceaf. – Pai, sunt eu, Izabela! Ești bolnav? A auzit un mormăit, apoi din nou liniște. – Voi trage jaluzelele ca să te pot vedea, l-a anunțat, ducându-se la fereastră și deschizând-o larg. Când s-a întors, l-a văzut pe tatăl ei cum se preface că doarme, așa că s-a îndreptat spre el și s-a așezat pe pat. Pai, spune-mi te rog, ce ai? – Nu pot trăi fără ea, a gemut Antonio. Ce rost mai are viața mea, dacă ea nu mai este aici? – Pai, i-ai promis mamei, pe patul de moarte, că vei merge mai departe. Probabil se uită acum de sus la tine, țipând la tine să te ridici odată din pat. – Nu cred în rai sau în Dumnezeu, a mormăit el morocănos. Ce fel de zeitate ar lua-o pe prețioasa mea Carla de lângă mine?! N-a făcut nici cel mai mic rău în toată viața ei. – Dar ea credea, și eu la fel, a replicat Bel pe un ton ferm. Știm amândoi că nu avem căderea să judecăm noi astfel de lucruri. Ați trăit douăzeci și doi de ani minunați împreună. Sigur ești recunoscător pentru asta. Și te vei strădui să-i îndeplinești dorința, păstrându-i vie memoria. Tatăl ei tăcea în continuare, așa că Bel a încercat o altă metodă de a-l consola. – Pai, probabil că știi ce se petrece în America acum. Maurício vorbea aseară că e posibil ca bursa de pe Wall Street să se prăbușească în orice moment. Senatul organizează o întrunire de urgență chiar acum, ca să discute despre impactul acestei situații asupra Braziliei. Toți marii producători de cafea sunt acolo. Sigur că ar trebui să te duci și tu. – Nu, Bel, e prea târziu, a oftat Antonio. Nu am vândut la momentul oportun acțiunile pe care le dețineam, considerând că era o simplă panică trecătoare. Ieri, după ce-ai plecat, m-a sunat agentul ca să-mi spună că piața s-a prăbușit și majoritatea acțiunilor mele nu mai valorează nimic. Mi-a mai spus și faptul că azi se va întâmpla ce este mai rău. Izabela, cea mai mare parte din banii noștri au fost investiți pe Wall Street. Am pierdut tot. – Pai, nu pot să cred că e adevărat ce spui. Chiar dacă ai pierdut acțiunile, deții încă multe plantații în proprietate care valorează mult. Chiar dacă cafeaua nu se vinde prea bine acum, ți-au rămas plantațiile. – Izabela, a oftat Antonio, te rog să nu te implici în afaceri. Am împrumutat bani de la bănci ca să cumpăr plantațiile. N-au avut nici o problemă să-mi acorde împrumuturile, câtă vreme prețul cafelei creștea văzând cu ochii. Dar, când prețurile au scăzut, a trebuit să mă zbat ca să achit măcar dobânzile. Băncile mi-au impus și alte clauze de ipotecă, așa că a trebuit să garantez și cu această casă. Izabela, înțelegi ce spun? Acum vor veni și îmi vor lua tot ce mai am ca să-mi acopăr creditele. Dacă acțiunile din America s-au dus și ele pe apa sâmbetei, nu mai am nimic, nici măcar acoperiș deasupra capului. Bel îl asculta, șocată de ceea ce auzea de la tatăl ei, mustrându-se în sine ei că nu fusese mai vigilentă privind chestiunile de ordin financiar. Dacă s-ar fi priceput cât de cât, poate că ar fi fost în stare să îl ajute cumva pe Antonio. – Dar, Pai, cu atât mai mult ar trebui să te duci la întrunirea de la Senat. Nu ești singurul în această situație și mi-ai spus că economia Braziliei se bazează în primul rând pe producția de cafea. Sigur că guvernul nu va permite ca această industrie să intre în colaps. – Querida, în acest caz, avem de-a face cu o ecuație foarte simplă: dacă nimeni nu mai are bani să ne cumpere cafeaua, nici un guvern din lume nu poate să facă nimic. Și te pot asigura că americanii se vor gândi mai înainte de toate cum să supraviețuiască, nu la capriciul de a savura o ceașcă de cafea. Antonio și-a frecat agitat fruntea. Sigur că Senatul încearcă să dea impresia că ia măsuri în legătură cu această criză. Dar cu toții știm că este deja prea târziu. Așa că îți mulțumesc că m-ai anunțat despre întrunire, dar îți spun că este inutilă. – Măcar îi voi cere lui Maurício să te informeze ce au discutat acolo, i-a spus Bel. În afară de asta, chiar dacă ai dreptate și nu mai ai nimic, adu-ți aminte că eu sunt în prezent proprietara fazendei. Așa că vei avea un acoperiș deasupra capului, dragul meu Pai. Și sunt sigură că, după ce ai fost atât de generos cu Gustavo la nunta noastră, el se va asigura că nu mori de foame. – Și ce-ai vrea să fac eu de unul singur la fazenda? a întrebat-o Antonio cu amărăciune în glas. Fără afaceri de care să mă ocup și fără compania scumpei mele soții? – Știi ceva, Pai, ajunge! Așa cum mi-ai spus, mulți vor avea de suferit, pierzând absolut totul, așa că ar trebui să te consideri norocos că tu nu ești în situația asta. Ai de-abia patruzeci și opt de ani. Suficient cât să o poți lua de la capăt. – Izabela, reputația mea este ruinată. Chiar dacă aș dori s-o iau de la capăt, nici o bancă din Brazilia nu-mi va mai acorda vreun credit și, fără asta, nu se poate. Gata, totul s-a terminat în ceea ce mă privește. Bel îl vedea pe tatăl ei cum închide din nou ochii. A revăzut rapid cu ochii minții scena în care, în urmă cu doar câteva luni, Antonio o conducea plin de mândrie spre altar. Chiar dacă urâse dintotdeauna felul în care el se dădea mare în stânga și-n dreapta cu averea făcută, acum își dorea din toată inima să o poată recupera pentru el. De-abia acum înțelegea că tot respectul lui de sine era clădit pe acea avere. La toate acestea se adăuga pierderea dragii lui soți, iar Bel înțelegea acum de ce susținea că nu îi mai rămăsese nimic. – Dar, Pai, mă ai pe mine, i-a spus Bel. Eu am nevoie de tine. Te rog, crede-mă când îți spun că nu-mi pasă dacă ești bogat sau nu. Eu te iubesc și te respect la fel de mult. Pentru prima dată, Bel a zărit o sclipire în ochii tatălui ei. – Da, ai dreptate, i-a răspuns el. La fel și tu, princesa, ești singurul lucru din viața mea cu care mă mândresc cu adevărat. – Atunci, ascultă-mă când îți spun, la fel cum ar fi făcut și Mãe, nu ești învins. Pai, te rog, adună-te și, împreună, ne vom gândi ce e de făcut. Te voi ajuta din toate puterile. Am bijuteriile, ale mele și ale lui Mãe, pe care mi le-a lăsat, știi doar. Sunt sigură că, dacă le vindem, vom obține o sumă considerabilă cu care să poți începe o nouă afacere. – Asta, dacă mai are cineva bani să le cumpere, după acest dezastru financiar, a comentat Antonio cu cinism. Acum, Izabela, îți mulțumesc că ai venit și mă simt stânjenit că m-ai găsit în starea asta jalnică. Îți promit că mă ridic din pat după ce pleci. Dar, acum, aș vrea să mă lași singur, să mă gândesc în liniște la ce este de făcut. – Pai, mi-ai promis! Te avertizez că o voi suna mai târziu pe Gabriela, ca să mă asigur că ți-ai respectat promisiunea. Vin și mâine să văd ce faci. Bel s-a aplecat și l-a sărutat, iar Antonio i-a zâmbit. – Princesa mea, îți mulțumesc! Ne vedem mâine. Bel a avertizat-o pe Gabriela că va suna mai târziu, după care s-a urcat în automobilul care o aștepta, cerându-i lui Jorge să o ducă la Madame Duchaine în Ipanema. I-a dat instrucțiuni să vină după ea la ora șase, ca de obicei. Bel a așteptat ca el să dispară după colț și s-a îndreptat într-un suflet spre locuința lui Laurent. – Chérie? a întâmpinat-o Laurent, închizând ușa și luând-o în brațe, acoperindu-i fața și gâtul cu sărutări. N-ai idee ce dor mi-a fost de tine! Ușurată, Bel nu a protestat când el a ridicat-o în brațe și a dus-o în dormitor. Câteva minute prețioase, toate necazurile care atârnau pe umerii ei au fost date uitării, fericită să se afle din nou în brațele iubitului. După aceea, au rămas îmbrățișați, și Bel i-a răspuns la numeroasele întrebări pe care Laurent i le-a adresat pe un ton blând cu privire la ultimele săptămâni. – Și tu ce-ai mai făcut Laurent? l-a întrebat într-un târziu. Ai fost ocupat? – Din păcate, după Alessandra Silveira, n-am mai reușit să primesc nici o comandă. Toată lumea e cu nervii întinși la maximum din cauza situației cu piața cafelei și a prăbușirii bursei de la New York. Nu mai aruncă bani pe frivolități precum sculpturile. Așa că, în ultima lună, am mâncat, am băut și am înotat în ocean. Izabela, i-a zis el cu o expresie serioasă pe chip, în afară de faptul că situația în Brazilia se deteriorează pe zi ce trece, simt că am rămas prea mult aici. Mi-e dor de Franța și a sosit timpul să nu mai bat apa-n piuă. Chérie, iartă-mă, dar trebuie să mă întorc acasă. I-a ridicat mâna și i-a sărutat-o. O singură întrebare am: Vii cu mine? Bel nu putea să-i dea un răspuns. Stătea tăcută în brațele lui, cu ochii închiși, simțind că tot ceea ce era esențial în viața ei ajunsese la apogeu, și nu putea îndura deznodământul. – Senhor da Silva Costa mi-a rezervat o cabină pe un vapor care pleacă vineri, a continuat el cu voce încordată. Trebuie să plec, având în vedere că multe companii de transport naval aparțin americanilor. Dacă situația financiară se degradează în continuare, nu va mai pleca nici un vapor din Rio timp de mai multe luni. Bel îl asculta pe Laurent, realizând, în final, cât de acută era această criză din America. – Pleci vineri? Peste trei zile? a reușit ea să șoptească. – Da. Și te implor, mon amour, să vii cu mine. Cred că a sosit momentul ca tu să mă urmezi pe mine, a insistat el. Indiferent cât de mult te iubesc, nu mai există nimic altceva pentru mine aici: cu siguranță, asta nu e viață pentru mine, dacă nu putem s-o trăim împreună, date fiind circumstanțele. Mă simt vinovat că te forțez să iei o decizie în momentele astea, când scumpa ta maman de-abia a trecut la cele veșnice. Dar sper că înțelegi de ce trebuie să plec. Ochii lui îi cercetau nerăbători chipul, în așteptarea unui răspuns. – Da, m-ai așteptat suficient. Bel s-a ridicat, înfășurându-se în cearceaf. Laurent, trebuie să-ți spun ceva… Gustavo a ieșit grăbit din clădirea aglomerată a Senatului. În interior, temperatura și tensiunea atinseseră cote alarmante, producătorii de cafea, disperați, vrând să afle ce măsuri va lua guvernul ca să-i salveze. Câțiva chiar se încăieraseră, altfel, oameni civilizați, dar gândul că, peste noapte, își puteau pierde averile îi adusese în culmea furiei. Rămăsese la întrunire cât de mult putuse, dorind să-și ofere susținerea, convins însă că nu putea face nimic concret. Acum, mai mult decât orice, dorea să bea ceva. A luat-o în direcția clubului, dar s-a răzgândit, reușind să reziste tentației. Nu. Trebuia să se abțină, altminteri, o lua de la capăt și, în plus, îi promisese Izabelei că se va schimba. Apoi și-a amintit că, de dimineață, îl informase că merge la casa de modă din Ipanema. Salonul era la numai zece minute distanță și, deodată, a simțit impulsul de a-i face o surpriză. Poate că se vor plimba pe promenadă și se vor așeza la o masă la una dintre cafenelele de pe faleză, urmărind trecătorii. Ceva normal pentru niște oameni căsătoriți. A apucat-o spre stânga în direcția Ipanema. Peste cincisprezece minute, Gustavo ieșea de la Madame Duchaine nedumerit. Ar fi jurat că Izabela îi spusese că va veni aici după vizita la tatăl ei, dar Madame Duchaine îi dăduse asigurări că soția lui nu se programase pentru acea zi. Ridicând din umeri, Gustavo a făcut semn unui taxi și a plecat spre casă. Laurent o privea șocat. – Ești sigură că e copilul meu? – Am încercat să identific vreo ocazie în care Gustavo… dar, așa cum mi-ai explicat și tu, în lipsa vreunui contact fizic, este imposibil să apară un copil. Bel roșea stânjenită. Iar în cele două luni înaintea plecării cu mama mea… n-am avut un astfel de contact cu el. Cred că, oricum, nici nu mai știa ce face, a adăugat ea. – Crezi că ești în luna a treia? – Poate chiar mai mult, nu sunt sigură. Nu puteam să mă duc la doctor până nu vorbeam cu tine. – Îmi permiți să mă uit? – Da, deși nu se vede cine știe ce. Bel l-a urmărit pe Laurent cu privirea cum trage cearceaful jos de pe ea și îi pune blând palma pe pântec. – Juri că ești absolut sigură că acest copil este al meu? – Laurent – Bel îl privea drept în ochi –, nu există nici o îndoială în ceea ce mă privește. Dacă aș fi avut vreo îndoială, cât de mică, n-aș fi venit aici. – Nu. Ei bine… a oftat el. Date fiind împrejurările despre care am discutat înainte, cu atât mai mult se impune să plecăm împreună la Paris cât mai curând posibil. – Vrei să spui că dorești acest copil? – Vreau să spun că te doresc pe tine, draga mea Izabela. Și, dacă acest copil este bucățică ruptă din mine și din tine, a făcut el semn spre mica protuberanță, deși nu mă așteptam la asta, atunci, da, sigur că-l doresc. Ochii lui Bel s-au împăienjenit de lacrimi. – Am crezut că nu îți dorești un copil. Mă pregătisem sufletește pentru o astfel de reacție. – Uite ce e, când se va naște, dacă va semăna cu un dihor, s-ar putea să mă răzgândesc, dar acum te cred. N-ai nici un motiv să mă minți, având în vedere viața pe care i-o pot oferi eu unui copil în comparație cu soțul tău. Laurent și-a plecat deodată privirea și a oftat. Trebuie să înțelegi că n-am idee cum vom supraviețui. Chiar și eu îmi dau seama că nu poți crește un copil în spelunca în care trăiesc eu în Montparnasse. Ăla nu e un loc potrivit nici pentru tine. – Am bijuteriile pe care le-aș putea vinde, a sugerat Bel a doua oară în aceeași zi. Și ceva bani, pentru început. Laurent o privea uimit. – Mon Dieu! Te-ai gândit deja la toate astea. – Tot timpul de când am aflat cu certitudine de sarcină. Dar… El a ridicat exasperat ochii spre ea. – La naiba, întotdeauna există un dar. Ce mai e? – Înainte să vin aici, am fost la tata. Este atât de deprimat, încât nu vrea să se dea jos din pat. Mi-a spus că a pierdut tot în urma prăbușirii bursei din America. E ruinat și, peste toate astea, distrus de pierderea mamei. – Deci, acum te simți vinovată nu numai pentru că vrei să-ți părăsești soțul, dar și din cauza tatălui tău. – Așa este! a spus Bel iritată, fiindcă i se părea că Laurent nu înțelege gravitatea situației. Dacă plec cu tine, Pai va pierde cu adevărat tot ce are în viață. – Și, dacă nu o faci, copilul tău își va pierde tatăl. Și eu pe tine. Chérie, pe de altă parte, nu pot să te ajut să iei o decizie. Tot ce pot să- ți spun este că am traversat o jumătate de glob ca să fiu alături de tine și am rămas în acest apartament timp de nouă luni numai cu gândul la clipele pe care le vom petrece împreună. Sigur că te înțeleg dacă te hotărăști să rămâi, deși îmi dai impresia că întotdeauna găsești un motiv ca să fii nefericită. – Am iubit-o foarte mult pe mama și îmi iubesc tatăl. Adu-ți aminte că m-am întors la Rio nu din cauza lui Gustavo, i-a spus Bel pe un ton implorator, cu lacrimi în ochi. N-am vrut să îmi fac părinții să sufere. – Izabela, cred că ai nevoie de mai mult timp să cumpănești cu privire la întreaga situație, i-a spus Laurent, prinzând-o de bărbie și sărutând-o ușor pe buze. Odată decizia luată, nu mai e cale de întoarcere. Indiferent de decizie. – Deocamdată, trebuie să recunosc că nu știu sigur în ce direcție so apuc. – Din păcate, mă îndoiesc că va exista un moment mai bun în viitor ca să faci o astfel de alegere. Nu există așa ceva. Totuși, a oftat el, îți propun să ne vedem aici peste două zile. Și, atunci, îmi spui ce-ai hotărât și vom pune la cale un plan. Bel s-a dat jos din pat și a început să se îmbrace în grabă. Prinzându-și pălăria cu un ac, a salutat din cap. – Indiferent ce se întâmplă, querida, te aștept joi la ora două. Când a ajuns acasă, Bel a sunat-o pe Gabriela, ca s-o întrebe de tatăl ei. Menajera i-a spus că se ridicase din pat și plecase la birou, unde urma să rămână toată după-amiaza. Ușurată, a decis să-i ceară lui Loen să-i aducă un suc de mango pe terasă, ca să se relaxeze puțin în ultimele raze calde ale soarelui. – Asta e tot, Senhora Bel? a întrebat-o Loen, punând o carafă mare cu suc și un pahar pe măsuța de alături. Bel era tentată să-i spună în ce situație teribilă se afla. Dar știa că, deși îi era prietenă, nu își putea împovăra camerista cu astfel de informații. – Da, mulțumesc, Loen! Poți să umpli cada peste zece minute? Urc mai târziu să fac o baie. Bel a urmărit-o dispărând în interiorul casei. Acum, că mama ei nu mai era, știa că va trebui să ia singură o decizie. A sorbit din sucul de mango și a încercat să își asculte vocea rațiunii. Chiar dacă purtarea lui Gustavo din ultima vreme se schimbase, trecutul lui stătea mărturie pentru faptul că această situație era temporară. Indiferent de promisiunile pe care i le făcuse, se îndoia că soțul ei va avea tăria de caracter să o înfrunte pe Luiza. Mai mult decât atât, nu mai simțea nimic față de el, nici măcar o undă de vinovăție. Din câte se pare, dacă îl părăsea, mama lui avea deja o soluție salvatoare. Căsătoria putea fi anulată și Gustavo eliberat, ca să-și poată găsi o soție potrivită. Bel nu se îndoia că, de data asta, Luiza avea s-o aleagă. Dar tatăl ei reprezenta o chestiune cu totul diferită. O chinuia gândul că mama ei n-ar ierta-o niciodată dacă l-ar părăsi pe Antonio la ananghie. Își mai amintea, de asemenea, și ce-i spusese mama ei pe patul de moarte, și anume că relația cu Laurent era menită să ducă la un dezastru. Acum, desigur, în viața ei mai apăruse o ființă de care trebuia să țină cont. Trebuia să se gândească ce era mai bine pentru pruncul din pântecul ei. Dacă rămânea cu Gustavo, bebelușul va avea parte de siguranță și de o origine nobilă care să-l ajute pe tot parcursul vieții. Nemaivorbind, desigur, se gândea Bel, cât de fericit ar fi tatăl ei aflând că va avea un nepot. Numai asta era un motiv suficient ca să meargă mai departe. Totuși, își dorea oare ca acest copil să fie crescut în atmosfera austeră din reședința Aires Cabral? Copilul ar putea să aibă de suferit din pricina unei mame care, toată viața, va regreta decizia luată, visând în taină la o altă lume pe care alesese s-o respingă. Și, în plus, tatăl lui va fi doar cu numele… Bel a oftat deznădăjduită. Oricum o dădea, tot nu putea găsi o soluție. – Bună, Izabela! a salutat-o Gustavo, apărând pe terasă. Ce faci aici? – Mă bucur de aerul răcoros al serii, i-a răspuns ea, simțind că roșește din cauza gândurilor care o măcinau. – Da, i-a răspuns el, așezându-se. Atmosfera din Senat a fost foarte încinsă azi. Se pare că, din cauza celor petrecute pe Wall Street, Marțea Neagră, cum îi spuneau ei, Dow Jones a mai pierdut treizeci de puncte, și familia Rockefeller a cumpărat cantități uriașe de acțiuni ca să mai atenueze căderea pieței. Nu cred că a avut vreun efect benefic, dar vom afla abia mâine ce sume s-au pierdut. Oricum, cel puțin tata se pare că a luat deciziile corecte în ultimele luni, spre deosebire de alții. Ce face tatăl tău? – Groaznic. Cred că face parte dintre cei care au mizat totul pe o singură carte și au pierdut. – Ei, asta nu-i nici o rușine! Mulți sunt în aceeași situație. N-aveau de unde să știe. Nici unul dintre noi nu avea de unde să știe ce va fi. Bel s-a întors spre el, apreciind cuvintele lui înțelepte rostite cu mult calm. – Poate că ar fi bine să mergi la el. Să-i spui ce mi-ai spus mie acum. – Sigur că da. – E aproape șapte și se răcește apa în cadă, i-a spus Bel, ridicânduse. Gustavo, îți mulțumesc! – Pentru ce? – Pentru înțelegere. Bel era pe punctul de a intra în casă. – Apropo, cum a mers proba la croitoreasă? a întrebat-o, văzând-o că se oprește locului. – Foarte bine! Mulțumesc că te interesează activitățile mele. S-a întors spre el și i-a zâmbit, după care a intrat în casă. Capitolul 43 După încă o noapte de nesomn, Bel s-a trezit amețită și epuizată. Reușise să ațipească abia în zori, câteva ore. A constatat că Gustavo nu era lângă ea. Ducându-se în baie, se gândea că era ceva neobișnuit. Niciodată Gustavo nu se trezea înaintea ei. Poate că, într-adevăr, dorea să-și schimbe stilul de viață. Când a coborât în salon, ca să ia micul dejun, a găsit-o la masă numai pe Luiza. – Soții noștri sunt în birou. Citesc presa de dimineață. Sunt sigură că iar s-a prăbușit bursa pe Wall Street. Se vor duce din nou la Senat, ca să vadă ce e de făcut ca să salveze industria cafelei după acest dezastru. Azi te duci la Igreja da Glória? a întrebat-o Luiza, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat din ziua precedentă și aproape jumătate din populația mapamondului nu s-ar fi trezit falită în această dimineață. – Nu, trebuie să mă duc la tata. După cum îți poți imagina, în perioada asta… nu e în apele lui, i-a răspuns Bel pe un ton neutru. – Nu mă îndoiesc! Ei bine, fiecare culege ce-a semănat, așa cum țiam mai spus. Luiza s-a ridicat de pe scaun. Atunci, mă voi ocupa în continuare de treburile gospodăriei și te voi înlocui la biserică. Bel o urmărea cu privirea, șocată cât de dură putea fi Luiza. Cu atât mai mult cu cât stabilitatea financiară a soacrei sale – inclusiv renovarea casei – se datora lui Antonio și muncii lui acerbe. Bel a luat o portocală dintr-o fructieră și, enervată la culme, a aruncat cu ea în zid exact în clipa în care Gustavo intra în sufragerie. Acesta a ridicat mirat din sprâncene, urmărind portocala cum se rostogolește pe sub masă. – Bună dimineața, Izabela! a salutat-o, după care s-a lăsat în genunchi ca să ia fructul și să-l pună înapoi în vas. Exersezi lovituri de tenis? – Iartă-mă, Gustavo! Mama ta a făcut un comentariu mai mult decât neplăcut. – A, da, ei bine, asta probabil datorită faptului că tata a informat-o, înainte de micul dejun, că, de acum înainte, tu vei prelua frâiele gospodăriei. Îți poți imagina că nu i-a căzut deloc bine. Cred că va trebui să-i ignori ieșirile pe această temă. – Îmi voi da silința. Mi-a spus că te duci din nou la Senat. – Da. Sosesc întruna știri de la New York. Se pare că ieri a fost o baie de sânge acolo, a oftat Gustavo. Oameni care s-au aruncat pe fereastră, pe Wall Street. Treizeci de miliarde de dolari, dispăruți întro clipă. Și, după câteva ore, prețul cafelei s-a prăbușit. – Prin urmare, tata are dreptate când afirmă că totul s-a terminat pentru el. – Sigur că e un dezastru de proporții pentru toți producătorii și, mai important, pentru întreaga economie a Braziliei, i-a explicat calm Gustavo. Ți-aș propune să-l invităm pe tatăl tău astă-seară, la cină. Poate găsesc o soluție să-l ajut într-un fel. Eu și tatăl meu îl putem informa despre planurile guvernului, pentru că el nu și-a făcut apariția la întrunirile Senatului. – Foarte drăguț din partea ta, Gustavo. Mă duc la el mai târziu și îi voi spune de invitația ta, i-a zis Bel, recunoscătoare. – Bine. Și nu pot să nu remarc cât de frumoasă ești astăzi, a adăugat Gustavo, sărutând-o pe creștet. Ne vedem la prânz! Apoi a sunat-o pe Gabriela, care a informat-o că Antonio plecase la birou în cursul dimineții, și a rugat-o să-i comunice că este invitat la cină acasă la ei. De sus, din dormitor, Bel a văzut automobilul care îi ducea pe Maurício și pe Gustavo la Senat. Peste alte douăzeci de minute, Jorge a revenit să o ia pe Luiza. Bel a coborât la parter, mulțumită că rămăsese singură în casă. Pe tava de argint a văzut o scrisoare ce-i era adresată. A ridicat plicul, l-a desfăcut și s-a așezat pe banca de pe terasă să o citească. Apartamentul 4 Avenue de Marigny nr. 48 Paris Franța 5 octombrie 1929 Draga mea Bel, Nu-mi vine să cred că a trecut mai mult de un an de când ai plecat de aici. Îți scriu ca să-ți spun că suntem pe cale să ne întoarcem la Rio, pentru că Pai și-a terminat treaba aici și dorește să fie prezent în timpul stadiilor finale ale construcției. Când vei citi epistola, noi vom fi deja, undeva, în mijlocul Atlanticului. Cred că vei fi plăcut impresionată să vorbești în franceză cu mine, căci grație lecțiilor luate și activității de la spital mă exprim aproape fluent. Părăsesc Parisul cu un amestec de emoții. Când am sosit prima dată aici, cred că îți aduci aminte, aproape îmi era teamă să ies pe stradă. Dar acum, îți spun sincer că voi duce dorul tuturor activităților de aici, atât de complexe și, poate, voi descoperi la Rio un oraș anost. Totuși, de-abia aștept să ajung, inclusiv să te văd pe tine, cea mai dragă prietenă. Mama ta cum se mai simte? În ultima ta scrisoare, îmi spuneai că ești îngrijorată în privința ei; sper să-și fi revenit pe deplin. Că tot sunt la acest subiect, le-am scris celor de la Spitalul Santa Casa de Misericórdia, ca să mă înscriu în programul lor de pregătire pentru asistente medicale. Sunt sigură că în felul ăsta nu mă voi plictisi. Din păcate, nu l-am întâlnit pe frumosul conte francez cât am stat aici; de fapt, nici un bărbat nu s-a arătat interesat de persoana mea, așa că am decis să mă dedic propriei cariere, măcar o perioadă. Ce mai face Gustavo? Ceva vești despre vreun bebeluș? Cred că de-abia aștepți să devii mamă și, cu siguranță, și eu aș fi încântată. Vaporul nostru ajunge la jumătatea lui noiembrie. Te sun de îndată ce ajung acasă, pentru că avem multe să ne povestim. Apropo, Margarida îți transmite și ea cele mai calde urări. Este încă la Paris, exercitându-și talentele artistice. Mi-a mai spus că profesorul Landowski a întrebat-o despre tine. Am aflat că Monsieur Brouilly se află acum la Rio și lucrează la proiectul statuii Mântuitorului. Te-ai întâlnit cu el? Cu cele mai bune gânduri, Prietena ta, Maria Elisa Bel era copleșită de tristețe când își amintea cât de simplă era viața ei în momentul plecării la Paris, în urmă cu optsprezece luni. Părinții ei erau bine sănătoși și mulțumiți de viitorul ei, care însă nu era și pe placul lui Bel. Acum, stând aici, soția unui bărbat, ibovnica altuia, cu mama, decedată, și tatăl, falit și distrus sufletește, și purtând în pântec un copil, pe care trebuia să-l protejeze indiferent ce sacrificii presupunea asta, Bel simțea că viața era ca un carusel care îi oferea multe plăceri, dar și foarte multă suferință. Totul se schimba de la o zi la alta, nimic nu mai era sigur. Se gândea, de asemenea, cum, numai cu câteva zile în urmă, câteva mii, sau poate milioane, de oameni beneficiau de securitate financiară, fiind fericiți, pentru ca apoi, într-o dimineață, să se trezească săraci lipiți pământului. Și, iat-o și pe ea, locuind în această casă frumoasă, cu un soț care nu era prințul chipeș pe care și-l imagina când era adolescentă, dar care îi putea oferi orice își dorea. Cum s-ar putea plânge de ceva? Și cum de îi trecuse prin minte să-și părăsească bietul tată, când el muncise atât de mult pentru ca ea să ajungă aici? Cât despre copil, ideea de a fugi la Paris, spre un viitor nesigur, unde copilul ei ar putea fi nevoit să trăiască în sărăcie, o făcea să-și dea seama cât de egoistă o făcuse iubirea față de Laurent. Deși dezolată la acest gând, Bel se forța să încline balanța spre decizia de a rămâne în Brazilia. Chiar dacă era sigură că nu Gustavo era tatăl copilului, existau suficiente argumente care să dovedească contrariul. Își imagina fața lui când îi va spune că este însărcinată. Hotărârea lui de a schimba lucrurile va fi sigur întărită de această veste, și Luiza va fi pusă la locul ei o dată pentru totdeauna. Bel privea în zare. Sigur că asta însemna să renunțe la singura persoană pe care o iubea cel mai mult în toată viața ei… și la orice șansă de a fi fericiți împreună. Dar oare viața se rezuma la fericirea personală? Oare cât de fericită putea fi ea, știind că-și lăsase tatăl, acum văduv, într-o situație în care avea nevoie cea mai mare nevoie de ea? Bel știa că nu și-ar fi iertat asta niciodată. – Senhora Bel? Pot să-ți aduc ceva de băut? Soarele este foarte puternic în dimineața asta, a auzit ea vocea lui Loen, în timp ce camerista se apropia de ea pe terasă. – Mulțumesc, Loen! Aș vrea puțină apă. – Desigur. Senhora, te simți bine? Bel a făcut o pauză înainte să-i răspundă. – Voi fi bine, Loen. Da, așa voi fi. În seara aceea, Antonio a venit la ei, la cină. Gustavo l-a întâmpinat cu multă căldură, și cei trei bărbați s-au închis în biroul lui Maurício timp de o oră. Antonio a reapărut, arătând mult mai liniștit, urmat îndeaproape de Gustavo. – Se pare că bunul tău soț ar putea să mă ajute. Are câteva idei interesante. E un început, Izabela, și îți sunt recunoscător, senhor, s-a întors tatăl ei spre ginerele său, schițând o plecăciune. – Pentru puțin, Antonio! Doar facem parte din aceeași familie. Bel a tras cu putere aer în piept, știind că, dacă nu le dădea vestea acum, mai târziu nu va mai avea curajul s-o facă și era posibil să se răzgândească. – Gustavo, putem să discutăm puțin înainte de cină? – Sigur, draga mea! Maurício și Antonio își continuau discuția în sufragerie, în timp ce Bel și Gustavo intrau în salon, închizând ușa în urma lor. – Ce este? a întrebat-o Gustavo cu fruntea încrețită de îngrijorare. – Te rog, nu ai de ce să fii îngrijorat! l-a asigurat repede Bel. De fapt, sper că va fi o veste bună pentru tine. Am dorit să-ți spun acum, ca să-i putem anunța și pe ceilalți în timpul cinei. Gustavo, sunt însărcinată. Bel a văzut cum pe fața soțului ei, expresia de îngrijorare este înlocuită cu una de imensă bucurie. – Izabela, îmi spui că vom avea un copil? – Da. – Meu Deus! Aproape nu-mi vine să cred. Fata mea deșteaptă! a exclamat el, apropiindu-se de ea ca să o ia în brațe. Această veste o va reduce pe mama la tăcere pentru totdeauna. – Și sper că-l va face fericit pe fiul ei, i-a spus ea cu un zâmbet. – Sigur că da, sigur că da, querida! Gustavo îi zâmbea acum cu gura până la urechi. Nu cred că am mai fost vreodată în viața mea atât de fericit. Această veste nu putea să pice într-un moment mai potrivit pentru toată lumea. Și pentru tine, Izabela, după ce ai suferit o pierdere atât de grea. Și, desigur, pentru tatăl tău, pe care eu și tata credem că-l putem ajuta. A trebuit să insist pe lângă el, a adăugat el. Așa e corect din partea noastră, dată fiind generozitatea lui din trecut. Izabela, ești absolut sigură că ești însărcinată? – Da. Doctorul a confirmat sarcina. Am fost ieri să-l consult și mi-a telefonat azi de dimineață. – Deci asta era! a exclamat Gustavo, ușurat. Ieri, după-amiază, am fost la croitoreasă după tine, dar Madame Duchaine mi-a spus că nu aveai nici o programare făcută și că n-ai fost la ea. Erai la doctor, nu? – Da, l-a mințit Bel, simțind cum i se strânge inima de frică. – M-am întrebat, recunosc, ce motiv ai fi avut să mă minți, ba chiar mi-a trecut prin minte că ai putea avea un iubit, a glumit Gustavo, sărutând-o pe frunte. Nici că mă puteam înșela mai rău! Ai idee când se va naște bebelușul? – Cam peste șase luni. – În cazul ăsta, perioada periculoasă a trecut și se impune să facem anunțul! i-a spus Gustavo, aproape țopăind ca un copil afară pe ușă. O, frumoasa mea Izabela, m-ai făcut cel mai fericit om din lume! Jur că voi face tot ce îmi stă în puteri ca să fiu tatăl pe care îl merită copilul nostru. Și, acum, du-te în sufragerie, iar eu cobor în pivniță, să aduc cea mai grozavă sticlă de șampanie. Gustavo i-a trimis încă o sărutare din vârful degetelor, și Bel a rămas locului câteva secunde, știind că aceasta era calea pe care o va urma. Indiferent cât de greu îi va fi, va trebui să trăiască cu sufletul scindat și încărcat de acele secrete până la sfârșitul zilelor. La cină, Gustavo le-a dat vestea cea mare părinților; felicitările care au urmat și bucuria de pe fața tatălui ei i-au dat lui Bel de înțeles că făcuse alegerea corectă. Iar expresia posomorâtă a Luizei îi dădea o mare satisfacție. După cină, Gustavo s-a întors spre Bel. – E trecut de zece, draga mea, și trebuie că ești obosită. Vino! i-a spus, trăgându-i scaunul în spate ca să-i facă loc și ajutând-o să se ridice. Te însoțesc în dormitor. – Dar nu e nevoie, i-a șoptit Bel stânjenită. Mă simt foarte bine. – Nu contează! Tu și bebelușul ați trecut prin momente dificile în ultimul timp și, acum, trebuie să avem cu toții grijă de voi doi, a adăugat el, privindu-și mama direct în ochi. Bel și-a luat rămas-bun, pe urmă s-a dus spre tatăl ei și l-a îmbrățișat, fără să-i pese de reacția socrilor ei. – Noapte bună, Pai! – Somn ușor, Izabela, și-ți promit că bunicul își va face nepotul să fie mândru de el! Vino să mă vezi cât mai curând. – Așa voi face, Pai! La etaj, Gustavo și-a urmat soția în dormitor și a rămas nesigur în dreptul ușii. – Izabela, acum că ești… în starea în care ești, trebuie să-mi spui dacă preferi să dormi singură până se va naște copilul. Cred că așa procedează cuplurile căsătorite în situații similare. – Dacă tu crezi că este mai bine așa, atunci așa vom face, i-a răspuns ea. – De acum înainte, trebuie să te odihnești cât poți de mult. Să nu te obosești prea tare. – Gustavo, îți promit, dar nu sunt bolnavă, sunt doar însărcinată. Vreau să trăiesc cât se poate de normal. Mâine după-amiază trebuie să mă duc la Madame Duchaine ca să-mi schimbe garderoba, i-a spus cu un zâmbet timid. – Sigur că da. Atunci… S-a dus spre ea și a sărutat-o pe obraji. Îți urez noapte bună! – Noapte bună, Gustavo! Bel s-a uitat după el cum iese din dormitor zâmbind. S-a lăsat greoi pe marginea patului; inima îi era sfâșiată de emoții contradictorii. Se gândea la Laurent și la faptul că o aștepta a doua zi după-amiază. Bel s-a ridicat și a privit afară, pe fereastră, cerul înstelat, amintindu-și seara petrecută în atelierul lui Landowski din Boulogne-Billancourt. Mai ales seara când îl găsise pe băiat în tufele din grădină și cum suferința acestuia se dovedise a fi un adevărat catalizator pentru relația ei de dragoste cu Laurent. – Te voi iubi mereu, a șoptit ea către stele. Bel s-a pregătit pentru culcare, apoi s-a dus spre biroul de la fereastră. Dat fiind că Gustavo o urmărise ieri la Madame Duchaine, chiar fără vreun motiv anume, Bel știa că nu putea risca să se întâlnească cu Laurent a doua zi. În schimb, se va duce la croitoreasă și o va trimite pe Loen în calitate de emisar, ca să-i ducă scrisoarea pe care o va așterne pe hârtie. Luând o coală din teancul din sertar și un stilou, Bel, cu ochii la cerul înstelat, se ruga la Dumnezeu s-o ajute să compună textul acelei ultime scrisori adresate lui Laurent. Peste două ore, recitea scrisoarea a mia oară. Mon chéri, Însuși faptul că primești acum scrisoarea din mâinile lui Loen este dovada că nu pot veni cu tine la Paris. Chiar dacă am inima frântă în timp ce aștern aceste cuvinte nu-mi pot uita îndatoririle. Și nu pot să le încalc în pofida iubirii pe care o simt pentru tine. Sper și mă rog ca tu să înțelegi decizia mea, pe care o iau forțată de împrejurări și nu pentru că te iubesc și te doresc mai puțin. Tânjesc să fiu cu tine pentru eternitate. Stau aici, privind stelele, și-mi doresc din toată inima să ne fi întâlnit într-un moment diferit al vieții noastre, pentru că, fără îndoială, atunci am fi putut fi împreună. Dar nu așa ne-a fost scris. Sper că vei accepta această soartă așa cum fac și eu. Să fii sigur că mă voi trezi în fiecare dimineață cu tine în gând, rugându-mă să-ți fie bine și continuând să te iubesc din toată inima. Cel mai mult mă tem acum ca dragostea ta pentru mine să nu se transforme în ură, considerând că te-am trădat. Laurent, te implor să nu mă urăști, ci să păstrezi în inima ta acest sentiment de iubire și să ai parte de un viitor care sper să-ți aducă numai fericire și satisfacții. Au revoir, mon amour, Bel a ta Bel a împăturit scrisoarea, a băgat-o în plic, pe care l-a sigilat fără să noteze nici un nume pe el, de teamă să nu fie descoperit de careva. Deschizând sertarul, l-a îndesat în fundul acestuia, sub un teanc de plicuri noi. Pe când împingea sertarul la loc, ochii ei s-au oprit pe triunghiul de mozaic pe care așezase călimara. Luându-l în mână, îi simțea textura netedă. Pe urmă, dintr-un impuls, l-a întors, a înmuiat penița tocului în cerneală și a scris: 30 octombrie 1929 Izabela Aires Cabral Laurent Brouilly Apoi, cu litere foarte mărunte, a așternut sub cele două nume citatul ei favorit dintr-o parabolă de Gilbert Parker. După ce s-a uscat cerneala, a ascuns și plăcuța de mozaic sub teancul de plicuri. Când va veni Loen, de dimineață, îi va da instrucțiuni ce să facă cu ele. Dacă mozaicul nu putea fi prins în plasa care urma să acopere statuia, măcar va fi o amintire perfectă pentru Laurent despre timpul petrecut împreună. Bel s-a ridicat de pe scaun și s-a urcă în pat, ghemuindu-se precum fătul pe care-l purta în pântec, cu brațele încrucișate pe piept, de parcă încerca să-și țină laolaltă fărâmele inimii sale zdrobite. Capitolul 44 – Izabela nu vine la micul dejun? s-a interesat Luiza, privindu-și fiul. – Nu, i-am spus lui Loen să-i ducă tava sus, i-a răspuns Gustavo. – Nu se simte bine? – Mãe, ține cont că, în ultimele două luni, și-a îngrijit mama zi și noapte. De aceea, acum are nevoie de odihnă. – Sper să nu facă prea multe mofturi pe perioada sarcinii. Eu una m-am comportat absolut normal. – Chiar așa? Aseară vorbeam cu tata, și el își aducea aminte că săptămâni la rând ți-a fost extrem de rău și rareori te ridicai din pat, a pus-o Gustavo la punct, turnându-și o ceașcă de cafea. Oricum, asta e vestea pe care ne-o doream de atâta timp, nu? Ar trebui să fii foarte fericită. – Sunt, dar… Gustavo a observat că mama lui îi face semn servitoarei ca să-i lase singuri. – Și trage ușa după tine, te rog! – Acum ce mai e, Mãe? a oftat iritat Gustavo. – De dimineață m-am rugat mult în capelă, neștiind dacă să-ți spun sau nu. – Ei bine, dat fiind că i-ai cerut servitoarei să plece, presupun că ai luat o decizie. Și mai presupun că ceea ce ai să-mi spui e legat de eventuale greșeli comise de soția mea. Am dreptate? Pe fața Luizei se vedea cum se forțează să afișeze o expresie de om nefericit. – Din păcate, ai dreptate! – Ei, atunci, spune! Am o zi foarte aglomerată. – Am motive să cred că soția ta nu ți-a fost… credincioasă. – Ce spui? a strigat Gustavo supărat. Mãe, chiar cred c-ai început so iei razna. Și ce dovezi ai, mă rog? – Gustavo, îți înțeleg supărarea, dar te asigur că sunt perfect întreagă la minte. Și, da, am dovezi. – Serios? Ia să vedem. – Șoferul nostru, Jorge, vechiul nostru angajat, a văzut-o pe Izabela intrând într-o anumită clădire de apartamente, unde locuiește un anumit tânăr – și Luiza s-a strâmbat pronunțând cuvântul – gentleman. – Vrei să spui că Jorge a dus-o în oraș să-și viziteze vreo prietenă, și tu ai mistificat asta într-o acuzație ridicolă? s-a enervat Gustavo, ridicându-se de la masă. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt în plus. Ce speri că vei realiza recurgând la asemenea șiretlicuri? – Gustavo, te implor, stai jos și ascultă-mă. Soția ta nu i-a cerut niciodată lui Jorge să o ducă direct la adresa respectivă. De fapt, îi cerea să o lase la intrarea în salonul lui Madame Duchaine. Apoi, întro după-amiază, când era prins în trafic, a văzut-o pe Izabela ieșind de la croitoreasă după numai câteva minute și mergând grăbită pe străzile din Ipanema. Gustavo s-a lăsat greoi pe scaun. – Să înțeleg că Jorge ți-a furnizat această informație de bunăvoie? – Nu, a recunoscut Luiza. Am început să o bănuiesc când m-am dus, prin luna mai, într-o după-amiază, la Igreja da Glória, după ce soția ta mă informase că va fi acolo. Dar nu era. Evident, l-am întrebat pe Jorge în seara respectivă de unde i-a cerut Izabela să vină s-o ia. Mi-a spus că de la Madame Duchaine și mi-a mărturisit ce ți-am spus și ție. I-am cerut ca, data următoare, când îi va cere același lucru, s-o urmărească și să vadă unde se duce de fapt. – Vrei să spui că i-ai cerut lui Jorge să o spioneze? – Dacă preferi să te exprimi așa, atunci, da. N-am făcut decât să te protejez pe tine, dragul meu fiu, și trebuie să înțelegi că am fost bine intenționată. Încă din prima zi a căsătoriei voastre, ceva m-a neliniștit. – Ce anume? – Eu… Luiza s-a înroșit. Evident, sunt mama ta și mi-am dorit ca noaptea nunții să decurgă cum se cuvinte. Am întrebat-o pe camerista de la Copacabana Palace dacă așa a fost. – Ce ai făcut? Gustavo a sărit imediat în picioare, îndreptându-se spre mama lui cu ochi furibunzi. – Gustavo, te rog! a ridicat Luiza brațele ca să se apere. Soția ta tocmai venise de la Paris, după mai multe luni petrecute acolo. Am considerat că e de datoria mea să știu dacă mai era… fecioară. Camerista m-a informat că cearceaful a fost imaculat. – Ai mituit o cameristă ca să-ți dea informații intime despre soția mea? Gustavo a scuturat șocat din cap, știind prea bine că mama lui spunea adevărul. – Ei bine, e adevărat? – Cum îndrăznești să mă întrebi așa ceva? a țipat Gustavo la ea. Astea sunt intimitățile relației mele cu ea. – Deci, am avut dreptate, a constatat Luiza, fără să-și ascundă satisfacția. Așa că, Gustavo, vrei să continui? Văd că ești foarte agitat. Putem să închidem subiectul, dacă vrei. – Nu, Mãe, ai mers prea departe ca să mai facem asta. Sunt sigur că ești disperată să-mi spui cine este persoana cu care Izabela se întâlnește pe ascuns. – Te asigur că nu-mi face deloc plăcere să-ți spun – expresia triumfătoare de pe chipul Luizei sugera exact contrariul –, dar… persoana este o cunoștință comună. Gustavo încerca să ghicească numele respectivului înainte de a-l afla de la mama lui, dar nu a reușit. – Cine este? – Un tânăr domn care s-a bucurat de ospitalitatea noastră, sub acest acoperiș. De fapt, cineva căruia i-ai dat mulți bani, pentru că doreai să-i faci un cadou special de nuntă soției tale. Apartamentul unde Izabela se ducea cu regularitate este al lui Senhor Laurent Brouilly, sculptorul. Gustavo a deschis gura să spună ceva, dar nu a reușit. – Înțeleg că trăiești un șoc teribil, Gustavo, dar, dat fiind că soția ta e însărcinată, după atâtea luni, în care n-a fost în stare să procreeze, mi s-a părut că este corect din partea mea să te informez. – Ajunge! a țipat din nou Gustavo. Posibil ca Izabela să se fi dus săl vadă pe acest om. Au rămas prieteni de la Paris. Tu însăți ai trimis-o pe Alessandra Silveira ca să-i pozeze lui Brouilly. Dar nici măcar tu, Mãe, n-ai fost cu siguranță în dormitor împreună cu ei. Și consider că este obscen să insinuezi că viitorul meu copil este nelegitim. – Îți înțeleg reacția, a replicat Luiza calmă. Și, dacă am dreptate, este cu adevărat ceva obscen. Gustavo se plimba agitat prin încăpere, încercând să se calmeze. – Atunci, poți să-mi spui de ce ai luat acest bărbat, pe care evident îl suspectai că este amantul soției mele, sub aripa ta ocrotitoare? Tu ai fost cea care l-a introdus în societate și l-a ajutat să obțină comenzi la recomandarea ta. Și, dacă îmi amintesc corect, chiar i-ai pus la dispoziție un bloc din piatră extras din carierele familiei. Tu ai contribuit la prelungirea șederii lui la Rio. De ce ai procedat astfel, dacă îl suspectai că are o relație cu Izabela? Gustavo o privea furibund. Asta pentru că, Mãe, cred că de fapt ai urmărit să-mi discreditezi soția. Ți-a displăcut din start. Fiecare zi, după ce s-a mutat aici, ai petrecut-o tratând-o cu toată ostilitatea de care ești capabilă, de parcă prezența ei te deranja la culme. Nu m-ar surprinde să aflu că doreai ca această căsătorie să eșueze înainte de a începe. Gustavo a început să urle la Luiza. Nu vreau să mai aud un cuvânt în plus despre asta. Atât îți spun, că voi face tot ce se impune pentru ca Izabela să ocupe poziția care i se cuvinte în această casă, și asta cât mai curând. Și, dacă te mai bagi în căsnicia noastră, te dau afară! Ai înțeles? – Perfect, a replicat Luiza foarte calmă. În afară de asta, nu mai ai de ce să-ți bați capul cu Senhor Brouilly. Pleacă mâine cu vaporul la Paris. – Deci, continui să-l spionezi? s-a enervat Gustavo din nou. – Deloc. Nu l-am mai ajutat după ce Izabela a plecat cu mama ei în munți. Nu mai primise comenzi, iar soția ta lipsea din Rio, așa că știam că nu va mai dura mult până când el va lua decizia să se întoarcă la Paris. Mi-a scris acum două zile, informându-mă că va pleca și mulțumindu-mi pentru ajutorul acordat. Uite-o aici! i-a întins Luiza un plic. Poți să citești și singur. Poți vedea și adresa apartamentului din Ipanema. Gustavo a înșfăcat plicul, mânios. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât de abia putea să îndese scrisoarea în buzunarul pantalonilor. – Deși susții că ai făcut toate astea din dragoste pentru mine, nu cred o iotă din ce mi-ai spus. Nu mai vreau să mai aud un cuvânt despre toate astea. Îți este clar? – Da. Zâmbind sardonic, Luiza și-a urmărit cu privirea fiul cum iese ca o furtună din încăpere. Cumva, Gustavo a reușit să se stăpânească până când Izabela a plecat la Madame Duchaine. Uitându-se după automobil, se gândea că un mod de a afla mai multe ar fi să-l întrebe chiar pe Jorge. Dar Jorge se afla în serviciul Luizei de peste treizeci de ani, așa că Gustavo nu avea încredere că-i va spune lui adevărul. Intrând în salon, a simțit o nevoie copleșitoare de a-și turna un pahar de whisky, dar s-a abținut, conștient că, după primul, ar fi urmat și al doilea, și al treilea pahar, și trebuia să-și mențină mintea limpede ca să analizeze întreaga situație. Plimbându-se agitat prin salon, se gândea cum era posibil ca, numai în două ore, bucuria imensă de care era animat de dimineață să se transforme în venin și nesiguranță. Încerca să analizeze cu luciditate vorbele mamei lui. Chiar dacă era în ele o fărâmă de adevăr, acuzația că Izabela era în stare să-i pună în brațe copilul altui bărbat i se părea născocirea unei minți bolnave. La urma urmei, multe femei măritate aveau admiratori, și Gustavo nu era atât de naiv încât să nu fie conștient că frumoasa lui soție avea și ea curtezanii ei. Poate că Brouilly se îndrăgostise de ea la Paris, poate că îi ceruse să-i pozeze și aici, la Rio, dar nu putea crede că ea ar fi putut să-i fie amantă. Totuși, ceva din spusele mamei lui îl neliniștea, și anume noaptea nunții. Gustavo nu avea cunoștințe de specialitate și poate că Izabela îi spusese adevărul atunci… S-a trântit pe un scaun, cuprinzându-și deznădăjduit capul în mâini. Dacă soția lui îl mințise, îi era cumplit de greu să cuprindă cu mintea grozăvia trădării sale. O încurajase pe Izabela să meargă la Paris din motive pur altruiste, pentru că o iubea cu adevărat și avea încredere în ea. Sigur, cea mai bună cale de urmat ar fi să dea complet uitării această chestiune sordidă. Scrisoarea lui Brouilly, pe care o citise, confirma că el urma să se îmbarce pe vapor a doua zi. Indiferent ce fusese între cei doi, cu siguranță acum se terminase. Negreșit, așa era, a decis Gustavo, ridicându-se ca să se ducă în biroul tatălui său ca să citească ziarele. Va uita toate prostiile îndrugate de mama lui, și-a propus el, neabătut. Dar nu a reușit să se concentreze pe știrile financiare teribile, atât din Brazilia, cât și din America. Cuvintele mamei îi semănaseră ireversibil în minte sămânța îndoielii, așa cum de altfel și intenționase. Până când nu va căpăta certitudine cu privire la întreaga situație, Gustavo știa că nu-și va mai găsi odihna. Constatând că Jorge se întorsese, și-a luat pălăria și s-a urcat în automobil ca să o urmărească pe Bel. Bel stătea în fața oglinzii la Madame Duchaine, care nu mai contenea cu felicitările și îi dădea asigurări că-i va face toate modificările necesare. – Cred că formele unei femei însărcinate au ceva magic în ele, pălăvrăgea Madame Duchaine pe când Bel se uita în ochii lui Loen și îi făcea semn imperceptibil cu capul. Loen s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de stăpâna ei. – Senhora, trebuie să mă duc să iau de la farmacie tonicul prescris de doctor. Este după colț și mă voi înapoia numaidecât. Lui Bel îi venea să zâmbească auzind cuvintele pe care camerista le repeta ca un papagal. – E în ordine, Madame Duchaine mai are încă de lucru cu mine. – Sigur că da, a confirmat Madame Duchaine, cu un zâmbet inocent. În timp ce Loen ieșea pe ușă, Bel a remarcat că tremura de emoție. Știa că-i cerea prea mult, dar nu avusese de ales. Pe urmă a inspirat profund și s-a întoarse cu fața spre oglindă. Gustavo îi ceruse lui Jorge să-l ducă la club, aflat la numai câteva minute de mers pe jos de salonul lui Madame Duchaine și de apartamentul unde locuia Brouilly. A ieșit din club și a mers cu pas alert pe stradă, știind că se afla la numai cu douăzeci de minute în urma ei, motiv pentru care a decis să se ducă spre blocul lui Brouilly. A descoperit că, peste drum, se afla o cafenea, așa că s-a așezat la o masă pe terasă, ascunzându-se în spatele unui ziar. Pe deasupra lui, ochii îi fugeau când la un capăt al străzii, când la celălalt. O chelneriță a venit la el, și Gustavo a comandat o cafea fără să-și dezlipească privirea de la stradă. S-au scurs astfel douăzeci de minute, dar nici urmă de soția lui. Toate instinctele îl îndemnau să plece, să uite de toată acea tărășenie. Dar poate că Bel își proba mai întâi rochiile, ceea ce îi furniza un alibi. Așa că a scrâșnit din dinți și s-a silit să rămână pe loc. Peste câteva minute, Gustavo a zărit pe stradă o figură cunoscută. Nu era soția lui, ci camerista ei, Loen. A sărit ca ars, răsturnând ceașca cu cafea. A aruncat câteva monede pe masă și a țâșnit în mijlocul traficului, traversând pe trotuarul de vizavi. A trecut de clădirea de apartamente și de Loen, care se apropia ezitant, oprindu-se din când în când, parcă nesigură de adresă. Gustavo s-a ascuns lângă intrarea în clădirea unde se afla apartamentul lui Brouilly. Doamne, fă să fie o coincidență, se ruga el, dar, peste câteva secunde, când Loen s-a oprit la numai câțiva metri distanță de el, nici vorbă de așa ceva. Când Loen a dat să intre, Gustavo i-a ieșit în față. – Bună, Loen! i s-a adresat pe un ton cât mai calm. Încotro? Dacă Gustavo dorea o dovadă a vinovăției soției sale, o putea citi pe fața cameristei, cuprinsă de teroare la vederea lui. – Eu… – Ascult. Gustavo și-a încrucișat brațele în așteptarea unui răspuns. – Eu… Pe urmă, a observat că fata ținea o mână în buzunarul șorțului, de parcă proteja ceva. După formă, părea un plic. – Poate că faci un comision pentru stăpâna ta. – Senhor, mi s-a părut că e intrarea în farmacie. Eu… am primit o adresă greșită. Mă iertați… – Nu mai spune! Deci, ai un medicament de ridicat pentru soția mea. – Da. Pe fața cameristei se putea citi ușurarea. Trebuie că e undeva mai în față pe stradă. – De fapt, eu știu exact unde este. Așa că de ce nu-mi dai mie plicul și mă duc eu la farmacie? – Senhor, Senhora Bel m-a pus să jur că voi duce… rețeta la farmacie. – Și eu sunt soțul ei, așa că nu cred să fie vreo problemă. – Da. Camerista și-a plecat ochii resemnată. Sigur că da. Gustavo a întins mâna, și Loen a scos din buzunar plicul cu o privire îngrozită. – Mulțumesc! i-a zis Gustavo după ce a luat plicul și l-a băgat în buzunarul hainei. Îți promit că voi duce eu scrisoarea unde trebuie. Și, acum, fugi la stăpâna ta, care sigur se întreabă pe unde umbli. – Senhor, vă rog… Gustavo a oprit-o, ridicând palma. – Domnișoară, dacă nu vrei să te arunc imediat în stradă fără să pomenesc despre asta când ajung acasă, îți sugerez să nu sufli în fața soției mele un cuvânt despre discuția noastră. Indiferent cât îi ești de devotată, eu decid cine lucrează în casa noastră. Ai înțeles? – Da, senhor, am înțeles, a repetat camerista cu vocea tremurândă și ochii în lacrimi. – Și acum, fugi înapoi la Madame Duchaine și ridică medicamentul de la farmacia care cred că e la doi pași de salonul ei, ca să nu dai de bănuit. – Da, senhor, așa voi face, a răspuns camerista. Loen a schițat o plecăciune, apoi s-a îndepărtat în direcția de unde venise. Imediat, Gustavo a făcut semn unui taxi. Știind că, indiferent ce conținea plicul, va avea nevoie de un whisky ca să-l deschidă, i-a dat șoferului adresa clubului. Loen s-a ascuns după colț, simțind că picioarele îi cedează și tremurând ca o salcie în vânt. Se sprijinea de un zid, când l-a văzut pe Gustavo cum trece pe lângă ea, așezat pe bancheta din spate a unui taxi. Cu fruntea plecată pe genunchi, Loen încerca să-și revină după șocul celor întâmplate în urmă cu câteva minute. Chiar dacă nu știa sigur ce conținea plicul, își putea imagina. Nu știa ce să facă și își dorea ca Bruno să fie alături de ea ca să-i dea un sfat. Actualmente, avea și ea problemele ei, pe care nu dorea să i le împărtășească stăpânei sale, atât de greu încercată de dispariția mamei sale și de faptul că urma să aibă un copil. Adevărul era că Senhora Bel nu era singura femeie din casă în această situație. Și ea avea cunoștință, de trei săptămâni, de faptul că era însărcinată. Îi mărturisise asta lui Bruno înainte de a reveni la Rio și îi promisese că va vorbi cu Bel. Intenționase s-o implore pe Bel să o lase să rămână permanent la fermă, astfel încât să se poată mărita și crește copilul acolo. Loen nu avea idee în stăpânirea cui era fazenda, dar știa că, de obicei, după căsătorie, soțul devenea stăpânul tuturor bunurilor. Dacă așa stăteau lucrurile, Gustavo avea puterea să-i dea afară pe amândoi. Și, atunci, se alegea praful de planurile ei de viitor. Aveau să fie un alt cuplu sărac lipit pământului, fără acoperiș deasupra capului, și ea, însărcinată. Și-ar găsi, poate, un adăpost într-o favelă. Toate astea erau posibile… dacă îi mărturisea adevărul stăpânei sale. Pe măsură ce Loen se liniștea și începea să judece limpede, degetele ei trasau conturul pântecului. La fel ca Bel, trebuia să ia o decizie. Repede. Stăpânul îi ceruse să tacă, adică să trădeze încrederea stăpânei. În orice altă împrejurare, nu i-ar fi dat ascultare, indiferent de consecințe. Ar fi alergat într-un suflet la Madame Duchaine, i-ar fi cerut Senhorei Bel să iasă puțin la aer și ar fi informat-o de cele petrecute, pentru ca ea să se poată pregăti pentru furtuna ce se prefigura acasă. La urma urmei, fusese împreună cu Senhora Bel de când se știa. Și tot ce aveau atât ea, cât și mama ei se datora familiei Bonifacio. Dar acum, Loen știa că trebuia să se gândească numai la binele ei. Degetele i s-au mutat apoi în celălalt buzunar al șorțului, simțind netezimea plăcuței de mozaic. Poate că îi va fi mai ușor să mintă, câtă vreme nu își îndeplinise decât jumătate din misiune. Luând o hotărâre și conștientă că Senhor Gustavo nu se va mai întoarce, Loen s-a ridicat și a alergat cât o țineau picioarele spre apartamentul lui Laurent Brouilly. Peste câteva minute, rămasă fără suflu, bătea cu putere la ușa sculptorului. Ușa s-a deschis imediat și a simțit cum două brațe o cuprind imediat în brațe. – Chérie, începeam să mă îngrijorez, dar… Când Laurent și-a dat seama că nu era femeia iubită, Loen a observat cum expresia de bucurie de pe fața lui s-a transformat în groază, semn că înțelegea nenorocirea petrecută. – Ea te-a trimis? Vii din partea ei? a întrebat-o, clătinându-se puțin și sprijinindu-se cu mâna de ușă. – Da. – Înseamnă că nu vine. – Nu, senhor, îmi pare rău! Mi-a spus să vă dau ceva. Loen i-a întins plăcuța triunghiulară de mozaic. – Cred că, pe spate, e scris un mesaj, a șoptit ea. Laurent a întors-o, citind cuvintele scrise cu cerneală. Când a ridicat ochii, Loen a văzut că lacrimile îi șiroiau pe obraji. – Merci… vreau să spun, obrigado. Apoi i-a trântit ușa în nas. Gustavo s-a așezat pe un scaun, în zona liniștită din bibliotecă, încântat că încăperea era aproape goală. A cerut un whisky, de care avea urgentă nevoie, și a studiat plicul așezat pe masă, în fața lui. A dat tot conținutul paharului pe gât și, imediat, l-a cerut pe al doilea. A tras cu putere aer în piept și a deschis plicul. Peste câteva minute, a mai cerut un whisky și a rămas nemișcat, privind în gol. Indiferent dacă scrisoarea era o dovadă, sau nu, a celor spuse de mama lui, un lucru era foarte clar, și anume că soția lui era îndrăgostită nebunește de un alt bărbat. Atât de îndrăgostită, încât se gândise să fugă cu el la Paris. Gestul în sine era o acuzație suficientă, dar, citind printre rânduri, Gustavo mai înțelegea și altceva. Dacă Izabela luase în calcul opțiunea de a fugi cu Brouilly, nu se îndoia de faptul că amantul ei știa că era însărcinată. Ceea ce însemna că, aproape sigur, copilul era al lui… Gustavo a recitit scrisoarea, în speranța că putea găsi în ea un instrument de a scăpa de Brouilly pentru totdeauna. Confruntat cu faptul că Izabela îi declarase iubire veșnică, dar că cei doi se aflau întro situație imposibilă, un iubit înflăcărat și disperat putea fi convins să iasă pașnic din scenă. Gustavo a oftat, dându-și seama că se agăța de un pai. Își amintea trăsăturile fine ale lui Brouilly, frumusețea lui. Fără dubiu, un bărbat pe care orice femeie îl găsea atrăgător, iar talentul lui era un afrodiziac în plus. Bel petrecuse atâtea ore în atelierul din Paris… numai Domnul știe ce se întâmplase între ei doi acolo. Și el o lăsase să plece, ca un miel dus la tăiere, exact cum mama lui presupusese că se va întâmpla. În următoarea jumătate de oră, bând pahar după pahar, Gustavo a experimentat tot felul de emoții, de la durere și disperare la mânie neîmpăcată, la gândul că soția lui îi pusese coarne. Știa că era perfect îndreptățit să se ducă direct acasă, să-i arate scrisoarea Izabelei și s-o arunce pe loc în stradă. Se mai gândea și la faptul că de-abia îi oferise tatălui ei o sumă decentă de bani, ca s-o ia de la capăt și să-și achite o parte din datorii. Cu scrisoarea asta, putea să le distrugă reputația soției sale și a tatălui ei și să divorțeze, invocând adulterul. Da, da, putea face toate astea, se gândea înfuriat Gustavo. Nu mai era băiețelul speriat și timid, așa cum îl crescuse mama lui. S-a gândit la expresia satisfăcută și îngâmfată de pe chipul Luizei, dacă ar fi aflat că avusese dreptate. Era pur și simplu prea mult de îndurat pentru el… De asemenea, putea să se ducă să-l confrunte pe Brouilly, doar știa unde locuiește. Puțini l-ar blama dacă l-ar împușca pe individ pe loc. Sau măcar ar putea să-l oblige să-i dezvăluie adevărul. Nu se îndoia că l-ar afla, pentru că Brouilly nu mai avea nimic de pierdut. Fiindcă Izabela decisese să rămână alături de soțul ei. Ea rămâne cu mine… Gândul ăsta l-a liniștit dintr-odată pe Gustavo. În pofida faptului că-și mărturisea dragostea nemărginită pentru Brouilly, soția lui nu cedase și nu fugea cu el la Paris. Poate că Brouilly nici nu știa că Izabela era însărcinată. La urma urmei, dacă ea ar fi fost convinsă că sculptorul era tatăl copilului, ar fi plecat cu el cu siguranță, indiferent de consecințe. În momentul în care Gustavo a ieșit, peste o oră, din club, reușise să se convingă pe sine că, indiferent ce se petrecuse între soția lui și sculptor, în final îl alesese pe el, pe soțul ei, dintre ei doi. Și, a doua zi, Brouilly va dispărea din viața lor pentru totdeauna. În timp ce cobora, clătinându-se, scările clubului, colindând străzile spre plajă în încercarea de a se trezi din beție, Gustavo știa că luase o decizie. Indiferent ce făcuse, sau nu făcuse soția lui, nu ar avea nimic de câștigat dacă i-ar aduce acuzații și ar arunca-o în stradă. Evident că ar fugi imediat la Paris, ceea ce însemna sfârșitul căsniciei lor. Și alte femei din înalta societate avuseseră relații amoroase, judeca el rațional. Ca și alți bărbați de altfel, amintindu-și o idilă a tatălui său cu o femeie pe care o cunoscuse la o serată dansantă. Prin comportamentul ei, femeia dăduse de înțeles că între cei doi era ceva mai mult decât o simplă amiciție. Și, în final, mai mare va fi satisfacția lui când se va duce acasă și îi va spune mamei sale că, în urma investigațiilor întreprinse chiar de el, n-a găsit nici cea mai mică urmă de îndoială în ceea ce o privește pe Izabela. Gustavo privea valurile cum se sparg neîncetat de țărmul nisipos și fragil și a oftat resemnat. Indiferent ce făcuse Izabela, el o iubea în continuare. Scoțând scrisoarea din buzunar, s-a apropiat de mal, a făcut hârtia ferfeniță și a aruncat bucățile în aer, urmărindu-le cu privirea cum zboară ca niște zmee mici, înainte să fie înghițite de ocean. Capitolul 45 Paris, decembrie 1929 – Așadar, Brouilly, te-ai întors viu și nevătămat, i-a zis Landowski, măsurându-l din cap până-n picioare când tânărul a intrat în atelier. Credeam că nu te mai întorci, mă gândeam că poate te-ai însurat cu fiica vreunui șef de trib de pe Amazon. – M-am întors, i-a răspuns sec Lauret. Postul meu mai e vacant? Landowski s-a uitat la capul enorm din piatră al lui Sun Yat-sen, pe urmă, la asistentul său. – Poate, a replicat, zâmbind către băiatul care mai crescuse și se mai împlinise de când nu-l mai văzuse Laurent. Tu ce zici? Avem de lucru pentru el? Laurent simțea cum ochii băiatului îl cercetează atent. Pe urmă s-a uitat la Landowski, zâmbindu-i la rândul lui, și a încuviințat din cap. – Vasăzică, băiatul e de acord! Și, din câte văd, mi se pare că ești numai piele și os, așa că trebuie să te hrănim bine. De la ce ți se trage, dizenterie sau iubire neîmpărtășită? Simțindu-se nenorocit peste măsură, Laurent a ridicat din umeri. – Cred că halatul tău încă atârnă în cârligul în care l-ai agățat. Îmbracă-l și vino să mă ajuți la ochiul ăsta la care ai lucrat înainte să te duci în junglă. – Da, domnule profesor! Laurent a dat să plece. – Și, Brouilly? – Da, domnule profesor! – Sper să fii capabil să transferi ultimele tale experiențe, bune sau rele, în munca ta creatoare. Când ai plecat, aveai competențe tehnice bune. Acum, ai posibilitatea să devii un maestru. Un artist trebuie să treacă prin multe suferințe pentru a atinge măreția. Înțelegi ce spun? – Da, domnule profesor! i-a răspuns Laurent cu vocea ușor gâtuită. Înțeleg. Seara târziu, Laurent a scos un oftat și și-a șters mâinile pe halat. De câteva ore bune Landowski plecase acasă, la soție și la copii. În drum spre bucătărie, la lumina lumânărilor, ca să-și spele argila de pe mâini, s-a oprit subit. De undeva, din apropiere, putea auzi sunetul slab, dar magic, al unei viori. Violonistul interpreta primele acorduri tragice din „Moartea unei lebede“. Cu mâinile parcă paralizate, Laurent simțea cum ochii i se umplu de lacrimile pe care și le reprimase până atunci. Acolo, în chicineta în care Izabela îl îngrijise cu atâta devotament pe copilul bolnav, când își dăduse seama că era îndrăgostit de ea, Laurent a izbucnit în hohote de plâns. Gândindu-se la el, la ea, la tot ce-ar fi putut trăi împreună, totul, doar o utopie acum. În timp ce violonistul încheia apoteotic piesa muzicală, el și-a șters ochii cu o bucată de pânză și a ieșit în căutarea muzicianului care îl ajutase să sfărâme stavila ridicată în sufletul lui după ce Izabela îi trimisese triunghiul de mozaic în semn de adio. Acum se auzea melodia de neuitat a lui Grieg, „În zori de zi“, vestind – la fel ca întotdeauna – o nouă zi, dar și un nou început. Oarecum consolat, cu o lumânare în mână, a căutat prin grădină până când l-a descoperit pe micul artist. Băiatul stătea pe o bancă lângă atelier. Ținea în mâini o vioară veche. Dar sunetele scoase de acest instrument erau pure, suave, extraordinare. – Unde-ai învățat să cânți astfel? l-a întrebat uimit Laurent, când băiatul a terminat. Ca de obicei, a primit doar o privire scrutătoare. – Cine ți-a dat vioara? Profesorul? Băiatul a dat aprobator din cap. Amintindu-și cuvintele lui Landowski, Laurent l-a privit pe băiat foarte atent și i-a spus: – Deci, la fel ca toți artiștii, și tu comunici prin artă. În mod clar, ești foarte înzestrat. Să ai grijă de asta! Băiatul a încuviințat din cap și fața i s-a luminat, în timp ce îi zâmbea recunoscător. Laurent i-a pus o mână pe umăr și i-a făcut semn că pleacă. Trebuia să se confrunte cu propria nefericire prin barurile din Montparnasse. MAIA IULIE 2007 ULTIMUL PĂTRAR 16; 54; 44 Capitolul 46 Rămăsesem cu ochii pironiți la Yara, când a rămas tăcută, la finalul poveștii, pe urmă m-am uitat la portretul Izabelei, atârnat pe perete, deasupra șemineului, gândindu-mă la decizia teribilă pe care trebuise să o ia străbunica mea. Nu aveam idee ce aș fi făcut dacă aș fi fost în locul ei. Chiar dacă am trăit în perioade diferite, în culturi diferite, dilemele sunt aceleași, mai ales pentru femei… – Și Gustavo a spus cuiva ce descoperise în legătură cu Bel? am întrebat-o pe Yara. – Niciodată. Dar mama spunea că-i putea citi mereu durerea în ochi. Mai ales când se uita la fiica lui. – Senhora Carvalho? Prenumele ei este Beatriz? – Da. Îmi amintesc odată, când Senhor Gustavo a intrat în salon unde ne aflam noi două, să fi avut vreo zece–unsprezece ani pe atunci. A scrutat-o îndelung cu privirea pe fiica lui de parcă era o străină. Cred că încerca să înțeleagă dacă era sânge din sângele lui. Numai că Senhora Beatriz avea ochii verzi, și mamei îi aminteau de ochii lui Senhor Laurent. – Deci, mama ta bănuia că sculptorul este tatăl biologic al lui Beatriz. – Când mi-a spus toată povestea, înainte de a muri, nu avea nici un dubiu în legătură cu asta. După părerea ei, Senhora Beatriz semăna perfect cu Senhor Brouilly și îi moștenise talentul artistic. Era adolescentă abia când a pictat acest portret al Izabelei. Yara a făcut semn spre tablou. Îmi amintesc că spunea că dorește să facă asta în memoria bietei sale mame, decedată. – Izabela a murit pe când Beatriz era copil? – Da. Aveam amândouă optsprezece luni, în anul în care statuia lui Cristo a fost sfințită și inaugurată în vârful muntelui Corcovado, în 1931. Trei zile mai târziu, Izabela a făcut febră mare și nu și-a mai revenit. Avea doar douăzeci și unu de ani. Am simțit o strângere de inimă când am auzit-o. Cu toate că Floriano îmi arătase datele de naștere și de deces din registru. – După toată tragedia aceea, să moară atât de tânără?! am exclamat cu voce gâtuită de emoție. – Da. Dar… Doamne, iartă-mă că spun asta – Yara și-a făcut repede cruce –, singurul lucru bun a fost că Senhora Luiza a trecut și ea în lumea celor drepți, tot cu febră, câteva zile mai târziu. Au fost înmormântate în mausoleul familiei, în cadrul unor funeralii comune. – Doamne sfinte, biata Bel, blestemată să stea etern alături de acea femeie! am murmurat eu. – Și și-a lăsat fetița fără mamă într-o familie în care erau numai bărbați, a continuat Yara. Cred că înțelegi cât de nenorocit se simțea tatăl ei după moartea soției. O iubea încă, nesocotind orice altceva. Și Senhor Gustavo s-a reapucat de băutură, retrăgându-se tot mai mult în el. Senhor Maurício a făcut tot ce a putut pentru nepoata lui – a fost întotdeauna un om bun, mai ales după pierderea soției, și a angajat un tutore care să-i predea lecții Senhorei Beatriz, lucru de care ar fi trebuit să se ocupe tatăl ei. – Ai locuit aici la vremea aia? – Da. Când mama i-a mărturisit Senhorei Izabela că era și ea însărcinată și a rugat-o să o trimită înapoi pe plantație, ca să fie alături de tatăl meu, Izabela n-a suportat să se despartă de ea. Așa că a aranjat ca tatăl meu, Bruno, să vină aici și să lucreze ca șofer și om bun la toate, dat fiind că Jorge urma să se pensioneze. Da, asta a fost și casa copilăriei mele. Cred însă că eu am amintiri mai frumoase decât stăpâna mea. – Mă surprinde faptul că Gustavo a fost de acord ca Loen să rămână aici. La urma urmei, ea era singura persoană, în afară de el, care știa adevărul. – Poate că se temea de ea. Fiecare avea un as în mânecă, indiferent dacă erau stăpân și servitoare. – Deci, ai crescut împreună cu Beatriz? – Da, sau poate ar fi mai corect să spun că ea a crescut alături de noi. Petrecea mult mai mult timp în micuța noastră casă – construită de Senhora Izabela pentru părinții mei, în spatele grădinii – decât la conac. Era ca o membră a familiei noastre. O fată atât de scumpă, afectuoasă și iubitoare. Dar atât de singură, a adăugat Yara cu tristețe. Tatăl ei era mereu atât de beat încât habar n-avea de prezența ei. Sau poate că o ignora pentru că-i reamintea constant de suspiciunile pe care le avea. Pot spune că a fost o binecuvântare faptul că a decedat când Senhora Beatriz a împlinit șaptesprezece ani. Ea a moștenit conacul și acțiunile la bursă ale familiei. Până atunci, Senhor Gustavo nu fusese de acord să o lase să urmeze cursuri de artă, dar, după dispariția lui, nimic nu i-a mai stat în cale. – E lesne de înțeles de ce Gustavo nu agrea talentul creator al fiicei sale. Îi turna sare pe rană. Yara, la urma urmei, nu pot să nu simt puțină compasiune față de el. – N-a fost un om rău, Senhorita Maia, numai că era foarte slab. Așa că, atunci când Beatriz a împlinit optsprezece ani, i-a spus bunicului că vrea să se ducă la Paris, să se înscrie la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, la fel cum știa că făcuse mama ei. A rămas la Paris mai bine de cinci ani, revenind la Rio numai atunci când bunicul ei, Maurício, a decedat și el. Cred că a avut mai multe aventuri acolo, mi-a zâmbit Yara. Și m-am bucurat pentru ea. Tabloul zugrăvit de Yara al femeii întâlnite în urmă cu cinci zile, în grădină, era atât de diferit de cel pe care încercam să mi-l imaginez acum. Avusesem impresia că seamănă mai mult cu Luiza. Poate din cauză că era bătrână și hotărâtă să nu mă recunoască. – Și ce s-a întâmplat cu Antonio? – O, el și-a revenit, după cum mama a fost mereu convinsă că o va face, mi-a răspuns Yara cu un zâmbet. S-a dus să locuiască în fazenda Santa Tereza și, cu suma mică de bani oferită de Gustavo, a cumpărat o fermă de tomate. Îți amintești, cred, că ți-am spus că era cel mai bogat om din Paty do Alferes. Cu flerul lui în afaceri, când a murit, Antonio realizase ceea ce s-ar putea numi un imperiu al tomatelor, fiind proprietar al câtorva ferme din jurul fazendei. Îmi aduc aminte că, la fel ca mama ei, Senhora Beatriz era foarte fericită când se ducea acolo. Bunicul o iubea nespus și a învățat-o să călărească și să înoate. I-a lăsat ei toate fermele, și acestea au fost sursa ei de venit după decesul soțului ei. Acum, nu mai sunt prea mulți bani, dar își poate achita facturile de aici. – Cine a fost soțul lui Beatriz, adică bunicul meu? – Evandro Carvalho, un foarte talentat pianist. Un om foarte bun, Senhorita Maia, și se iubeau mult. După copilăria grea a Senhorei Beatriz, am fost cu toții foarte încântați să o vedem fericită. Și, în sfârșit, Casa s-a însuflețit. Beatriz și Evandro organizau tot felul de petreceri pentru comunitatea de artiști de aici, din Rio. Au înființat și o societate caritabilă, pentru a strânge fonduri ca să-i ajute pe locuitorii favelelor. Senhorita Maia, te asigur că, deși acum este afectată de bătrânețe și de boală, Beatriz a fost o femeie foarte frumoasă. Toți o respectau și o iubeau. – Mare păcat că eu nu voi ajunge niciodată s-o cunosc astfel! – Nu… a oftat și Yara. Dar moartea ne pândește pe toți. Mi-am adunat tot curajul ca să-i adresez întrebarea care, de vreo zece minute, parcă îmi pârjolea sufletul. – Beatriz și Evandro au avut un copil, nu-i așa? Am observat că ochii Yarei încercau să-mi evite privirea. – Da. – Unul singur? – Au avut și un băiat, dar a murit de mic. Așa că da, unul singur. – O fată? – Da. – Pe nume Cristina? – Da, Senhorita Maia. Eu am crescut-o. Am făcut o pauză, neștiind ce să mai spun. M-am uitat la Yara, așteptând să continue. – Senhorita, nu cred că am făcut un păcat că ți-am povestit totul despre trecut, dar… a oftat ea, nu cred că pot să continui eu. Restul nu mai îmi aparține. – Atunci, cine poate să o facă? – Senhora Beatriz. Eram disperată să o presez pe Yara să-mi povestească în continuare, dar am observat cum ochii Yarei privesc îngrijorați ceasul care ticăia pe perete. – Am ceva pentru tine, a adăugat ea, scoțând din unul dintre voluminoasele ei buzunare patru plicuri, pe care mi le-a întins. Acestea sunt scrisorile trimise de Laurent Brouilly pe adresa mamei mele, în timp ce Senhora Izabela își îngrijea mama la fazenda. Poți afla din ele ce sentimente existau între ei doi mult mai bine decât ți-aș putea relata eu. – Mulțumesc! i-am zis, văzând că se ridică. Mi-am reprimat dorința de a o îmbrățișa, atât eram de recunoscătoare pentru cele ce auzisem de la ea cu privire la strămoșii mei și istoria lor tragică. – Trebuie să mă duc la Senhora Beatriz. – Sigur că da! M-am ridicat și eu; îmi simțeam membrele anchilozate, după ce stătusem nemișcată atât de mult timp, dornică să rețin tot ce auzeam de la Yara. – Senhorita, te conduc! – Cred că ți-ar fi mai ușor dacă te-am duce la mănăstire cu mașina, i-am propus, în timp ce mergeam spre ușa de la intrare, pe care Yara mi-a deschis-o imediat. Mă așteaptă o mașină afară. – Mulțumesc, dar mai am câteva treburi pe aici. Mă privea, așteptând să plec, în timp ce eu ezitam lângă ea. – Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai spus! Îmi permiți să-ți adresez o ultimă întrebare? – Depinde despre ce e vorba, mi-a răspuns reticentă, nerăbdătoare să ies din casă. – Mama mea mai trăiește? – Nu știu, Senhorita Maia, mi-a răspuns, oftând, Yara. Și nu vă mint cu nimic. Știam că întâlnirea se încheiase și că nu aveam să mai obțin nici o informație de la ea. – La revedere, Yara! i-am zis, coborând ezitant scările. Transmite-i Senhorei Beatriz cele mai bune gânduri din partea mea. Nu mi-a răspuns, dar exact când treceam pe lângă fântâna veche, din piatră, am auzit-o strigând după mine: – Voi vorbi cu ea, senhorita. La revedere! Am auzit cum ușa de la intrare se închide și este zăvorâtă. Mâinile mele au atins apoi fierul forjat, încins de soare, al porții ruginite de la intrarea pe domeniu, și, în timp ce traversam șoseaua, m-am uitat în sus la cerul acoperit de nori negri, amenințători. Se prefigura o furtună. – Cum a fost? Floriano mă așteptase lungit pe iarbă, la umbră. În jurul lui erau o mulțime de mucuri de țigară. – Am aflat o sumedenie de lucruri, i-am spus, când el s-a ridicat și a deschis portiera. – Foarte bine! Ne-am urcat amândoi în mașină, după care el a pornit motorul. Nu mi-a pus nici o altă întrebare pe drum spre Ipanema, simțind probabil că aveam nevoie de un răgaz ca să mă întorc din trecut în prezent. Am rămas tăcută tot restul drumului, cugetând la cele auzite. Când am ajuns în fața hotelului, Floriano s-a răsucit spre mine. – Cred că ești epuizată și ai nevoie să fii singură un timp. Dacă vrei să mâncăm împreună, știi unde mă găsești. Îți promit că astă-seară voi găti eu, nu fiica mea, mi-a făcut el cu ochiul. – Îți mulțumesc! i-am zis și am coborât din mașină. Pentru tot, am adăugat, iar el a încuviințat din cap și a dat înapoi, ca să iasă în stradă. De-abia îmi târam picioarele când am intrat în hotel. Am traversat încet holul de la intrare, am luat liftul și aproape mă clătinam când am intrat în apartament. Cu ultimul strop de energie, am încuiat ușa, mam aruncat în pat și am adormit dusă. M-am trezit peste două ore, simțindu-mă parcă mahmură, și am luat un ibuprofen cu un pahar mare cu apă, ca să-mi treacă durerea de cap. Auzeam cum se apropie furtuna, fulgerele și tunetele sfâșiind la orizont cerul plumburiu încărcat de nori negri. Prea epuizată ca să fac ceva, am rămas lungită în pat și am adormit din nou într-un vuiet de trăsnete care îmi bubuiau în timpane. În ropotul picăturilor grele de ploaie care cădeau pe pervaz, m-am uitat la ceas și am constatat că era aproape șapte seara. Am tras un scaun în fața ferestrei, ca să asist la dezlănțuirea forțelor naturii. Ploua atât de tare încât perdeaua de apă, după ce lovea orice suprafață dură, era împroșcată ca un evantai în toate părțile, pe stradă și pe trotuare, bolborosind și rostogolindu-se în mici cascade. Am scos capul pe geam, simțind picăturile reci și curate cum mi se scurg pe păr și-mi udă umerii. Am izbucnit subit în râs, furtuna dându-mi o stare de euforie. În acel moment, simțeam că sunt și eu parte a tot ceea ce era în jurul meu, între cer și pământ, fără să înțeleg prin ce miracol se născuseră toate acestea, dar încântată să particip la ele. Dându-mi seama că, dacă nu închid repede fereastra, șuvoiul de apă putea inunda camera, am fugit spre baie. Am făcut repede un duș. Când am intrat din nou în dormitor, durerea de cap încetase și mă simțeam revigorată după ce furtuna împrospătase atmosfera. M-am lungit pe pat și am tras spre mine plicurile pe care mi le dăduse Yara, încercând să pun cap la cap tot ce-mi povestise ea. Totuși, îmi era imposibil să mi-l scot pe Floriano din cap, cum mă așteptase el atât de răbdător toată după-amiaza și câtă grijă îmi arătase după aceea. Îmi era clar că, indiferent de conținutul acelor plicuri, doream din tot sufletul să împărtășesc conținutul acestora cu el. Am luat telefonul și lam sunat. – Olá, Floriano, Maia la telefon! i-am spus după ce a răspuns. – Maia, ce faci? – Admir furtuna. N-am mai văzut așa ceva până acum. – Este cu siguranță unul din lucrurile pe care noi, cariocas, le facem spectaculos de bine. Vrei să vii la cină? Nu-i cine știe ce, dar miar face mare plăcere. – Aș vrea, dacă stă ploaia. – Uitându-mă la cer, cred că va mai dura vreo zece minute. Atunci, ne vedem peste douăzeci de minute, bine? – Da, Floriano, îți mulțumesc! – Să te distrezi sărind peste băltoace, mi-a zis, și i-am simțit amuzamentul din voce. Ciao! Exact peste zece minute, m-am aventurat să cobor scările și să ies din hotel, intrând până la glezne în apa care nu se scursese încă de pe caldarâm. Aerul era minunat de proaspăt și am văzut că tot mai mulți localnici ieșeau și ei pe stradă. – Urcă! mi-a spus Floriano după ce am sunat la interfon. Când am ajuns în capul scărilor, l-am văzut că lipește un deget de buze. – Tocmai am dus-o pe Valentina la culcare. Dacă te aude, vine imediat sus, mi-a șoptit conspirativ. Încuviințând din cap în tăcere, l-am urmat pe scări spre terasa de pe acoperiș, care, în mod miraculos, era curată și uscată, protejată de acoperișul în pantă. – Ia o gură de vin cât merg eu la bucătărie! Mi-am turnat un pahar cu vin roșu, cu un oarecare sentiment de vinovăție că nu adusesem nimic și gândindu-mă să-l invit și eu pe Floriano la cină, ca să-i răsplătesc generozitatea. Aprinsese deja lumânările de pe masă, pentru că se întunecase, și din boxele de deasupra mea se auzea o muzică plăcută de jazz. Atmosfera era liniștită, surprinzător, având în vedere că mă aflam în centrul acestui oraș tumultuos. – Am adus enchiladas, cu tot ce trebuie, mi-a spus Floriano apărând cu o tavă în mână. Mi-am petrecut câțiva ani în Mexic și mam îndrăgostit de mâncărurile de acolo. M-am ridicat și l-am ajutat să așeze pe masă farfuriile cu enchiladas și bolurile cu guacamole, cu smântână și salsa, întrebândumă dacă în fiecare seară mânca atât de mult. – Servește-te, te rog! m-a invitat și s-a așezat și el la masă. Am mâncat cu poftă, impresionată de savoarea preparatelor gătite de el. Mă îndoiesc că eu aș fi putut face asta cu tot atâta ușurință. De fapt, mi se strângea inima când îmi aminteam că nu mai organizasem nici măcar o cină după ce mă mutasem în Pavilion, în urmă cu treisprezece ani. – Deci, mi s-a adresat Floriano, când am terminat de mâncat, și el și-a aprins o țigară, ai aflat tot ce doreai? – Da, multe lucruri, dar, din păcate, nu cel care m-a făcut să vin în Brazilia. – Presupun că e vorba despre mama ta. – Da. Yara mi-a spus că nu este ea în măsură să-mi spună mai multe. – Nu. Mai ales dacă mama ta trăiește încă. – Când am întrebat-o, Yara mi-a răspuns că nu știe. Și o cred. – Și atunci… Floriano mă scruta cu atenție. Ce ai de gând să faci? – Nu știu sigur. Îmi amintesc că tu n-ai găsit nici o înregistrare despre moartea Cristinei. – Corect! Tot ce știu este că a plecat din Brazilia. Maia, ți-ar fi greu să reproduci tot ce ai aflat de la Yara? Mărturisesc că sunt foarte curios. – Atât timp cât nu te vei ține de cuvânt și vei include totul în romanele tale, i-am spus mai în glumă, mai în serios. – Dar, Maia, eu sunt autor de ficțiune. Ce-mi spui tu e o poveste reală, și da, îți dau acum cuvântul că nu voi face asta. Timp de o jumătate de oră, i-am povestit lui Floriano, cât de bine am putut, cele aflate de la Yara. Pe urmă, am scos din poșetă cele patru plicuri pe care mi le dăduse femeia înainte de a ne despărți. – Nu le-am deschis încă. Poate că sunt la fel de emoționată ca Gustavo, când a citit scrisoarea luată de la Loen, i-am zis și i le-am întins. Yara mi-a spus că sunt cele trimise de Laurent Izabelei, pe când ea era plecată cu mama ei la fazenda. Aș vrea să o citești tu pe prima din ele. – Cu mare plăcere, mi-a răspuns, și am văzut cum i se luminează ochii, știind că putea să descopere încă o piesă din complicatul nostru puzzle. L-am văzut cum scoate din primul plic o foaie îngălbenită și începe să citească. Mai ridica uneori ochii din scrisoare, vădit mișcat de conținutul acesteia. – Ei bine, Monsieur Laurent Brouilly poate că a fost un sculptor talentat, dar, judecând după epistola asta, se pricepea foarte bine și la scris. Floriano și-a lăsat capul într-o parte. De ce oare orice scriitură în franceză pare a fi mult mai poetică?! Poftim, mi-a întins scrisoarea. Citește singură, în timp ce eu o voi descifra pe următoarea, grație cunoștințelor din liceu. Meu Deus, aceste scrisori aproape că mă fac să plâng, deși mă consider un cinic, a exclamat după câteva minute, dând glas totodată gândurilor mele, asemenea unui ecou. – Înțeleg! Chiar dacă Yara mi-a povestit cât de mult se iubeau Bel și Laurent, cuvintele lui dau viață relației lor, am șoptit. Într-un fel, chiar dacă această idilă a fost tragică, o invidiez pe Bel, i-am spus, turnându-mi încă un pahar cu vin. – Ai fost vreodată îndrăgostită? m-a întrebat Floriano pe neașteptate. – Da, o singură dată. Cred că ți-am mai spus, am adăugat repede. Ca și faptul că nu a mers. – A, da, și se pare că acea experiență te-a marcat pe viață. – A fost puțin mai complicat decât atât, m-am apărat eu. – Așa sunt situațiile de genul ăsta. Uită-te la Bel și la Laurent! Scrisorile lor sună ca ale unor simpli tineri îndrăgostiți. – Ei bine, așa a început și prima mea relație de dragoste, dar nu s-a terminat la fel. Am ridicat din umeri, văzându-l că își aprinde o altă țigară. Ai ceva împotrivă dacă îți cer și eu una? – Absolut deloc! Servește-te, te rog! mi-a întins el pachetul. Am aprins țigara, am inhalat fumul și i-am zâmbit. – N-am mai fumat de când eram studentă. – Mi-aș dori să pot spune același lucru. Valentina tot încearcă să mă convingă să renunț. Și poate că, într-o zi, o voi face, a adăugat după ce a inhalat fumul cu nesaț. Așadar, ai ieșit cu inima frântă din povestea ta de dragoste… vrei să-mi povestești? După paisprezece ani de tăcere deplină în privința acestui subiect, cum se face oare că acolo, pe o terasă din Rio, alături de un bărbat pe care de-abia dacă îl cunoșteam, eram gata să-mi pun sufletul pe tavă?! – Sincer, Maia, dacă nu vrei, nu e nici o problemă, mi-a spus Floriano repede, citind teama din ochii mei. Dar, instinctiv, știam că acesta era motivul pentru care venisem acasă la el. Povestea auzită în ultimele zile, la care se adăuga decesul lui Pa Salt, subminase durerea și vinovăția pe care le simțeam pentru ceea ce făcusem odinioară. Iar viața lui Floriano parcă o reflecta pe a mea, tristă și solitară. – Îți voi povesti, am izbucnit, înainte să mă răzgândesc. Când eram la universitate, am cunoscut un bărbat. Mai mare cu câțiva ani decât mine. Eram în ultimul semestru al anului doi. El era în ultimul an de studii, pe punctul să-și ia diploma și să plece. M-am îndrăgostit de el nebunește, fără să-mi iau vreo precauție. Când m-am întors acasă, la începutul verii, am aflat că sunt însărcinată. Dar era prea târziu ca să mai pot face ceva. Am oftat resemnată, știind că trebuie să-i spun totul lui Floriano cât mai repede, înainte să mi se facă rău. Marina, doamna despre care ți-am vorbit, care ne-a crescut pe mine și pe surorile mele, a făcut toate aranjamentele ca să mă duc într-un loc unde să nasc copilul. Pe urmă, am făcut eu o pauză, adunându-mi și ultima fărâmă de curaj, când copilul s-a născut, l-am dat spre adopție. Am mai luat o gură de vin și m-am frecat la ochi ca să opresc șuvoiul de lacrimi care amenința să țâșnească. – Maia, este în regulă, poți să plângi cât vrei! Te înțeleg! – Numai că… n-am spus asta nimănui, am continuat, simțind cum inima îmi sare din piept. Și îmi este atât de rușine… atât de rușine… Lacrimile au început să îmi șiroiască pe obraji. Floriano s-a așezat pe canapea alături de mine și m-a luat în brațe. M-a mângâiat pe păr, în timp ce bolboroseam incoerent despre faptul că ar fi trebui să fiu mai puternică și să fi păstrat copilul, indiferent ce ar fi însemnat asta. Și despre faptul că nu trecuse nici măcar o zi, după ce copilul fusese dat spre adopție, la doar câteva clipe de la naștere, fără ca eu să retrăiesc acel teribil moment. – Nu m-au lăsat nici să-i văd fața… am gemut. Au spus că așa este mai bine. Floriano nu a încercat să mă consoleze în nici un fel până am terminat de povestit și m-am prăbușit epuizată. Stăteam acolo, lipită de pieptul lui, întrebându-mă cum de îi mărturisisem acel secret adânc îngropat în inima mea. Floriano tăcea în continuare. În cele din urmă, l-am întrebat disperată. – Ești șocat? – Nu, sigur că nu. De ce-aș fi? – De ce n-ai fii? – Pentru că, a rostit el trist, ai făcut ce ai considerat că e mai bine atunci, în împrejurările respective. Nu este o crimă. – Poate că și ucigașii cred că fapta lor e corectă, am replicat, îmbufnată. – Maia, erai foarte tânără și foarte speriată, și presupun că tatăl copilului nu era prin preajmă ca să te îndrume spre o decizie corectă? Sau să-ți acorde măcar un sprijin? – Doamne sfinte, nu! i-am răspuns, simțind un fior la amintirea ultimei discuții cu Zed, la sfârșitul semestrului. Pentru el nu eram altceva decât o altă cucerire. Absolvea universitatea și avea toată viața înainte. Mi-a spus că relațiile la distanță nu prea funcționează și că a fost distractiv, dar că e mai bine că totul se sfârșește în acel punct. Cât încă mai suntem prieteni, am repetat cuvintele lui Zed cu un zâmbet trist. – Și nu i-ai mărturisit nimic despre sarcină? – N-am știut până când n-am ajuns acasă, și Marina, după ce m-a studiat un pic, m-a dus la doctor. Pe vremea aia, aș fi făcut orice ca să nu am acel copil. Eram atât de naivă, de proastă. Și atât de îndrăgostită, încât eram dispusă să fac orice mi-ar fi cerut el. – Presupun că nu i-ai fi stricat distracția cu ceva metode contraceptive? – Da, am spus eu rușinată. Dar ar fi trebuit – aș fi putut – să mă protejez. Nu mai eram un copil, dar presupun că eram sigură că nu mi se va întâmpla așa ceva. – Multe tinere fără experiență cred asta, Maia. Mai ales când sunt îndrăgostite prima oară. Ai vorbit cu tatăl tău despre asta? Din câte am înțeles, erați foarte apropiați. – Așa e, dar nu în felul ăsta. E foarte greu de explicat, dar eu eram fetița lui, primul lui copil. Și avea așteptări foarte mari de la mine. Mă duceam la Sorbona, unde spera că voi absolvi cu succes. Ca să fiu sinceră, aș fi murit mai degrabă decât să-i spun cât de proastă fusesem. – Dar Marina? N-a încercat să te convingă să vorbești cu tatăl tău? – A încercat, dar eu am fost de neclintit. Știu că l-aș fi dezamăgit foarte rău. – Așa că, în schimb, ai ales să porți toată povara asta singură, a comentat Floriano. – Era cea mai bună opțiune la vremea respectivă. – Înțeleg. Am rămas amândoi tăcuți, și, cu privirea în flacăra lumânării ce pâlpâia în adierea vântului, retrăiam toată durerea acelei decizii. – Trebuie să te fi gândit totuși, la un moment dat, că tatăl tău adoptase șase copii, a declarat Floriano subit. Și că, poate, dintre toți oamenii, el ar fi înțeles situația dificilă în care te aflai? – Nu, atunci nu. Simțeam că mă cuprinde din nou disperarea. Dar, desigur, după ce a murit, m-am gândit mereu la asta. Chiar și așa, numi pot explica ce a reprezentat el pentru mine cu adevărat. Pe atunci, îl idolatrizam și doream mereu să-i fac pe plac. – Mai mult decât să-i ceri ajutorul. – N-a fost vina lui, ci a mea, am rostit adevărul gol-goluț. Nu aveam încredere în el și nici în dragostea lui față de mine. Dar, acum, sunt sigură că, dacă i-aș fi spus, mi-ar fi fost alături, m-ar fi ajutat… Îmi simțeam vocea sugrumată de emoție și am început iar să plâng. Când mă uit la tine și la Valentina, în împrejurări similare, îmi dau seama cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi avut curajul să fiu mai puternică și să accept faptul că am luat decizii greșite. – Toți facem lucruri pe care le regretăm amarnic, Maia, a încercat Floriano să mă consoleze pe un ton trist. În fiecare zi mă gândesc că ar fi trebuit să fiu mai ferm cu doctorii, când mi-au spus s-o iau acasă, deși instinctul îmi spunea că e foarte bolnavă. Poate că, dacă făceam asta, fiica mea ar fi avut mamă acum, și eu, o soție. Dar unde ajungem dacă ne pedepsim întruna? a oftat el. La nici un rezultat! – Dar să renunți la copilul tău, mai cu seamă din motive pur egoiste, și nu din cauza sărăciei sau a războiului, cred că este cea mai greșită decizie posibilă. – Cu toții credem că greșelile noastre au fost cele mai urâte, pentru că le-am comis noi. Cu toții ne simțim vinovați pentru faptele noastre, Maia. Mai ales, dacă alegem să nu le mărturisim atât de mult timp. Stau aici, lângă tine, și nu simt altceva decât o mare tristețe, nu dezaprobare. Și sunt sigur că, oricine ar auzi povestea ta, ar simți la fel. Tu ești singura care te acuzi. Sper că-ți dai seama de asta. – Presupun că da, dar ce pot să fac? – Iartă-te! Este foarte simplu. Dacă nu o faci, nu-ți vei putea trăi viața în continuare. Știu. Am trecut și eu prin asta. – Nu există zi în care să nu mă gândesc unde ar putea fi fiul meu, dacă este fericit și dacă părinții adoptivi îl iubesc. Uneori, în coșmarurile mele, îl aud cum mă strigă, dar nu pot să-l găsesc… – Înțeleg, dar adu-ți aminte că și tu ai fost adoptată, querida! Consideri că ai avut de suferit din cauza asta? – Nu, pentru că nu știu cum ar fi fost altfel. – Exact! Ți-ai răspuns singură la întrebare. Mi-ai spus, la un moment dat, că nu contează cine crește un copil, atât timp cât e iubit. La fel e și cu fiul tău, indiferent unde se află. Pun pariu că singura persoană care suferă ești tu. Și acum, cred că am nevoie de un coniac. S-a ridicat și s-a dus spre un raft îngust, de unde a luat o sticlă. Vrei și tu? m-a întrebat, turnându-și licoarea în pahar. – Nu, mulțumesc! L-am urmărit cu privirea cum se duce spre marginea terasei și își aprinde o țigară, scrutând întunericul. Vulnerabilă și nesigură, m-am dus lângă el. – Cred că îți dai seama că toate aceste revelații despre trecutul tău te vor face să te gândești încă și mai mult la fiul tău? – Da. La urma urmei, Pa Salt ne-a permis tuturor fetelor adoptate de el să ne descoperim familiile biologice, în caz că dorim acest lucru. Sigur că și copilul meu are dreptul să o descopere pe a lui. – Sau, măcar, are dreptul de a alege dacă dorește să facă asta, m-a corectat Floriano. Mi-ai spus că ai avut rezerve în privința deciziei de a sonda trecutul. Plus de asta, voi ați știut de la bun început că ați fost adoptate. Poate că fiul tău nu știe asta. Este foarte posibil. – Tot ce-mi doresc e să-l văd măcar o dată, să știu că e în siguranță, că este… fericit. – Așa. Dar cred că ar trebui să te gândești în primul rând la el și să înțelegi că poate nu e cea mai bună abordare. Ei, e trecut de ora unu, și mâine trebuie să mă trezesc devreme pentru mica senhorita de dedesubt. – Sigur că da! M-am ridicat imediat, am traversat terasa și mi-am luat poșeta de sub masă. Am plecat. – De fapt, Maia, mă gândeam să-ți propun să rămâi aici. Nu cred că e bine să fii singură în noaptea asta. – Voi fi bine, i-am spus, cuprinsă de panică la propunerea lui, îndreptându-mă spre ușă. – Stai! Floriano zâmbea când m-a ajuns din urmă. N-am vrut să-ți cer să-ți petreci noaptea cu mine. Ci că vei putea dormi în camera Petrei. E plecată o săptămână în Salvador, să-și viziteze familia. Te rog să rămâi! Dacă pleci, voi fi foarte îngrijorat. – Bine, am acceptat, simțindu-mă prea epuizată ca să mai protestez. Îți mulțumesc! Floriano a stins lumânările și a închis computerul, pe urmă am coborât amândoi scara, și el mi-a făcut semn spre dormitorul Petrei. – Am schimbat cearceafurile și am făcut curățenie după ce a plecat ea, așa că se prezintă bine. Baia e alături, pe partea dreaptă. Mai întâi, doamnele. Noapte bună, Maia! mi-a spus și, apropiindu-se de mine, m-a sărutat ușor pe frunte. Somn ușor! Fluturând mâna în semn de rămas-bun, a dispărut înapoi pe scară, și eu am intrat în baie, apoi, în dormitorul Petrei, unde am văzut niște manuale de biologie așezate pe un raft de deasupra biroului, tot felul de cosmetice pe masa de toaletă și o pereche de blugi aruncați pe spătarul unui scaun. M-am dezbrăcat în tricou și m-am urcat în patul îngust, amintindu-mi de perioada când eram studentă lipsită de orice griji, având toată viața înainte – o pânză albă în așteptare, pe care eu, artista, să zugrăvesc ce mi-aș dori –, până când a dat năpasta peste mine, acea sarcină nedorită. Și, cu acest gând, am adormit. Capitolul 47 M-a trezit scârțâitul ușii când s-a deschis și sentimentul că nu mai eram singură în cameră. Am deschis ochii și am văzut-o pe Valentina la capătul patului, privindu-mă cu ochi mari. – E deja zece. Eu și papai am făcut chec pentru micul dejun. Vrei să te trezești, să-l mâncăm împreună? – Da, i-am spus, încercând să mă trezesc pe deplin după ce dormisem adânc. Valentina a încuviințat mulțumită din cap și a ieșit. Am coborât din pat și m-am îmbrăcat repede. În hol, se simțea aroma irezistibilă a prăjiturii, amintindu-mi de bucătăria Claudiei de la Atlantis. Am urcat scara, auzind vocea subțire a Valentinei, și, afară, pe terasă, i-am găsit pe cei doi, tată și fiică, așezați deja la masă, tăindu-și hulpavi felii din checul rotund și rumen din mijlocul mesei. – Bună dimineața, Maia! Cum ai dormit? m-a întrebat Floriano, ștergându-se la gură și trăgând un scaun din răchită pentru mine. – Foarte bine! I-am zâmbit și mi-am tăiat o bucată de chec, pe care am uns-o bine cu unt. – Cafea? – Da, te rog! Am mușcat din checul cald. Deci, asta mănânci tu dimineața, Valentina? E mai gustos decât cerealele și pâinea prăjită. – Nu! a oftat ea. Numai azi. Cred că papai vrea să se dea mare în fața ta, a zis ea, ridicând nepăsătoare din umeri. Floriano a ridicat din sprâncene, dar i-am observat roșeața din obraji. – Tocmai discutam cu Valentina că ai nevoie de puțin amuzament. – Da, Maia! l-a întrerupt Valentina. Dacă Papai al meu s-ar fi dus în cer, aș fi fost și eu foarte tristă. – Așa că am făcut un program, a intervenit Floriano. – Nu, Papai, tu l-ai făcut! Valentina s-a strâmbat spre mine. Eu am propus să mergem la bâlci și, pe urmă, la un film de Disney, dar Papai a refuzat, așa că vom face niște lucruri plictisitoare. A ridicat mânuțele în sus, în semn că se predă. Așa că nu da vina pe mine! – Ei bine, poate le facem pe amândouă, i-am spus pe un ton conciliant. Întâmplător, și mie îmi plac filmele cu desene animate. – Păi, eu nici măcar nu vin cu voi, fiindcă Papai pleacă mâine la Paris pentru cartea lui și are de lucru. Așa că voi sta cu Avô și cu Vovó. – Pleci la Paris? l-am întrebat surprinsă pe Floriano, simțind subit, la auzul acestei vești, o undă de teamă, fără să-mi pot explica de ce. – Da. Îți amintești e-mailul pe care ți l-am trimis acum câteva săptămâni? Ești invitată și tu, nu uita! mi-a zâmbit el. – O, da, desigur! i-am răspuns, amintindu-mi acel e-mail. – Eu, nu, a intervenit Valentina, îmbufnată. Papai crede că îl încurc. – Nu e adevărat, querida! Cred numai că te-ai plictisi foarte rău. Nu uita că nu îți face nici o plăcere să vii cu mine la întâlnirile cu cititorii! Nici nu ajungem bine, că mă tragi de mânecă să plecăm acasă. – Dar asta e aici, nu la Paris. Mi-ar plăcea să merg la Paris, a spus Valentina, cu istețime. – Într-o bună zi, i-a zis Floriano, aplecându-se să o sărute pe creștet, îți promit că te duc acolo. Și acum, gata, bunicii tăi trebuie să sosească. Ți-ai făcut valiza? – Da, Papai! – Maia, în timp ce fac eu curățenie în bucătărie, dacă nu te deranjează, te-aș ruga să vezi dacă Valentina și-a împachetat toate lucrurile de care are nevoie, inclusiv periuța de dinți, pentru următoarele două săptămâni? Poate fi puțin… aeriană când vine vorba de făcut bagaje. – Sigur! i-am răspuns și am urmat-o pe Valentina în jos, pe scări, spre micul ei dormitor. Totul în interiorul acestuia era roz – pereții, pilota, chiar și un șir de ursuleți de pluș de la capătul patului. Valentina mi-a făcut semn să mă așez și a aruncat pe pat o valijoară ca să-i inspectez conținutul. Mă simțeam foarte bine, pentru că rozul era și culoarea mea preferată. – Am pus toate cele necesare, m-a anunțat Valentina, încrucișându-și defensiv brațele. Ridicând capacul, am dat cu ochii de păpuși Barbie, DVD-uri, cărți și creioane de colorat. Plus un tricou, o pereche de blugi și una de pantofi adidas. – Nu crezi că ai nevoie și de niște lenjerie? – O, da! a exclamat ea surprinsă, ducându-se spre unul dintre sertare. Am uitat! – Poate și niște pijamale? i-am sugerat, ridicând-o de pe jos pe cea pe care o scosese de pe ea în acea dimineață. Și poate mai multe haine? Peste zece minute, am auzit interfonul și pașii lui Floriano, care cobora pe scară. – Au sosit. Sper că ești gata, Valentina! a strigat el din hol. – Nu vreau să plec! s-a posomorât dintr-odată fetița, ridicând ochii de pe una dintre cărțile de colorat. Cu un gest instinctiv, am prins-o pe după umeri. – Sunt sigură că te vei distra pe cinste. Sunt sigură că bunicii te răsfață mult. – Așa e, dar o să-mi fie dor de Papai. – Nu mă îndoiesc. Nici mie nu-mi plăcea când pleca tatăl meu. Și stătea plecat mult timp. – Dar aveai cu cine să te joci. Eu nu am pe nimeni. Oftând resemnată, Valentina s-a ridicat, a închis capacul valijoarei și a tras fermoarul. Se uita la mine cum o ridic de pe pat și o trag pe roți spre ușă. – Cred că acum ești gata de plecare. – Maia, te văd când vin acasă? m-a întrebat cu voce rugătoare. Ești mult mai drăguță decât Petra; ea stă tot timpul de vorbă cu iubitul ei la telefon. – Sper că da, querida! Și acum, i-am spus sărutând-o, du-te și distrează-te! – O să-ncerc. Valentina a apucat mânerul valijoarei și s-a îndreptat spre ușă. – Știi că Papai chiar te place? – Nu mai spune! i-am zâmbit. – Da, mi-a spus-o cu gura lui. Pa, pa, Maia! Am urmărit-o cu privirea, gândindu-mă că arată ca un biet refugiat. Nedorind să-i deranjez, în timp ce își luau rămas-bun, și nici să-l stânjenesc pe Floriano în fața socrilor săi, am rămas așezată pe pat, cu mâinile în poală. Îmi era clar cât de greu le venea să se despartă unul de celălalt și-l admiram mult pe Floriano pentru că reușea să armonizeze viața personală cu munca. Simțeam multă încântare, amintindu-mi vorbele Valentinei. Trebuia să accept și eu faptul că-l plăceam mult la rândul meu. Câteva minute mai târziu, Floriano a ciocănit și a băgat capul pe ușă. – Este în regulă, poți să ieși acum. Credeam că o vei însoți pe Valentina și îi vei cunoaște pe Giovane și pe Lívia, dar ai ales să rămâi aici. Oricum, a continuat el, prinzându-mă de mână și trăgându-mă în sus de pe pat, așa cum ți-am spus la micul dejun, cred că e timpul să te distrezi un pic. Mai ții minte cum e să te simți bine? – Bineînțeles. – Bine! Atunci, pe drum, îmi poți povesti despre ultima ta distracție. Te duc undeva. – Floriano, te rog să nu mă iei peste picior, am replicat supărată, urmându-l afară din dormitor. S-a oprit brusc și aproape m-am ciocnit de el. – Maia, te rog, te tachinez și eu! Până și mie mi-e clar că nu trebuie să mă iau prea în serios. Ai fost singură prea mult timp, atâta tot. Măcar eu o am pe fiica mea care mă face să mai uit de probleme. Azi, vreau ca și tu să-ți alungi toate temerile și să trăiești cu adevărat. În regulă? Mi-am plecat capul, stânjenită. Știam că trecuse foarte mult timp de când lăsasem un alt om să se apropie de mine și să îmi critice defectele. – Nu vreau decât să te plimb prin orașul meu, Rio. Și te asigur că am nevoie și eu de puțină distracție, a adăugat Floriano, deschizând ușa de la intrare. – Bine! – În regulă! Ajunși în stradă, mi-a oferit brațul. – Îmi dai voie? – Te rog! Floriano m-a condus pe străzile din Ipanema spre o cafenea, deja plină de localnici cu halbe cu bere în față. L-a salutat pe barman – evident se cunoșteau – și pe urmă a cerut Caipirinha pentru amândoi. Mă uitam la el, nevenind să-mi cred urechilor. – Dar e abia unsprezece și jumătate dimineața. – Știu. Dar nouă nu ne pasă. Și, acum, să ciocnim și să bei tot până la fund. Am simțit alcoolul neobișnuit de dulce cum îmi alunecă în jos, pe gâtlej și în stomac și am binecuvântat faptul că mâncasem checul. Apoi Floriano a achitat nota de plată și m-a tras în sus de pe taburetul de la bar. – Și acum, plecăm! A fluierat după un taxi. – Încotro? – Vreau să te întâlnești cu un prieten al meu, a răspuns el conspirativ. Trebuie să vezi neapărat ceva înainte să pleci din Rio. Taxiul ne-a scos din oraș, și, peste douăzeci de minute, ne-am oprit în dreptul intrării într-o favelă. – Nu te teme, mi-a spus, în timp ce-l plătea pe șofer, nu te împușcă nimeni și nici nu vor încerca să-ți vândă cocaină. M-a prins pe după umeri și am început să urcăm șirul lung de scări, spre cartierul mizer. Ramon, amicul meu, e foarte civilizat. Auzeam bubuitul surd al tobelor când am ajuns sus și am intrat în favelă. Potecile erau atât de înguste, încât, dacă întindeam brațele, puteam atinge pereții din lut ai cocioabelor de pe fiecare parte. Nu prea era lumină, și am ridicat ochii spre un amestec de clădiri ridicate deasupra caselor de jos. Floriano a citit uluirea din ochii mei. – Cei de jos vând spațiul de deasupra altor familii și oamenii construiesc încontinuu peste tot, pe pantele astea. Până și eu, deși mă mândream cu faptul că suportam ușor arșița, simțeam că transpir abundent în atmosfera claustrofobică, lipsită de aer proaspăt. Floriano și-a dat seama de asta și s-a oprit imediat în vârful unei poteci. Am intrat, printr-o ușă scundă, în ceea ce părea a fi o prăvălie cu de toate, deși era dotată cu numai câteva rafturi pe care se aflau câteva conserve și cu un frigider în colț. După ce a plătit sticla cu apă din care am băut cu nesaț, ne-am continuat urcușul, ajungând în cele din urmă la o ușă vopsită într-un albastru strident. Floriano a ciocănit și, imediat, ne-a deschis un bărbat cu pielea închisă la culoare. I-am văzut pe cei doi îmbrățișându-se și bătându-se pe spate cu multă prietenie și am intrat în casă. M-a surprins să văd un computer deschis în cămăruța aceea îngustă, alături de un ecran mare de televizor. Era sărăcăcios mobilată, dar curată lună. – Maia, el e Ramon! Locuiește în favelă de când s-a născut, dar acum lucrează pentru guvern ca – Floriano a aruncat o privire către amicul lui – negociator. Când bărbatul a dat capul pe spate într-un hohot de râs, i s-au dezvelit dinții albi, perfect aliniați. – Prietene, i s-a adresat cu vocea lui gravă, în mod clar ești romancier. Senhorita, a adăugat el, întinzându-mi mâna, îmi face plăcere să vă cunosc! În următoarele două ore, pe când ne-am plimbat prin favelă, în timpul căreia am făcut o pauză pentru a mânca și a bea o bere într-o cafenea improvizată, în micul lui spațiu, de un localnic mai întreprinzător, am aflat o mulțime de lucruri despre viața în favelă. – Sigur că există crime și sărăcie în aproape toate favelele din Rio, mi-a explicat Ramon. Sunt unele locuri în care nici măcar eu nu m-aș aventura, mai ales noaptea. Dar cred că lucrurile evoluează în direcția bună, deși mult prea lent, după părerea noastră. Și pentru că, acum, toată lumea are acces la educație, sper ca nepoții mei să ducă un trai mai bun decât al meu. – Cum v-ați cunoscut voi doi? – Ramon a obținut o bursă la universitatea mea. Era în ultimul an la științe sociale, dar îl interesa și istoria. Este mult mai deștept decât mine. Îl tot bat la cap că ar trebui să scrie o carte despre viața lui. – Știi prea bine că nimeni n-ar publica-o aici, în Brazilia, a spus Ramon, dintr-odată serios. Dar poate că, într-o zi, când voi fi bătrân, și situația politică se va schimba, o voi face. Și, acum, vă duc să vedeți proiectul meu favorit. Pe când Ramon ne conducea pe aleile întortocheate ca un labirint, Floriano mi-a povestit că mama lui Ramon fusese forțată să se prostitueze de către tatăl ei, un cunoscut baron al drogurilor, care era acum închis pe viață pentru dublă crimă. – Ramon are șase frați și surori pe care îi crește singur, după ce mama lui a murit în urma unei supradoze de heroină. Este un om uimitor. Genul care te face să-ți pui multe speranțe în specia umană. Muncește fără încetare, pledează în numele locuitorilor pentru ca aceștia să obțină asigurări de sănătate și facilități mai mari pentru copiii de aici. Și-a dedicat viața locuitorilor din favele, a adăugat el, prinzându-mă de braț ca să mă ajute să cobor scările denivelate. De jos, se auzea tot mai tare bubuitul tobelor, de parcă îmi pulsau în trup, în timp ce coboram scările. Vedeam cum Ramon era întâmpinat cu multă afecțiune de ceilalți locuitori, și, când am ajuns jos și ne-a condus în interior printr-o ușă din lemn, respectul meu față de el a sporit. Mă gândeam cum reușise el să-și schimbe viața și cum prefăcuse împrejurările teribile în care crescuse în oportunități pentru alții, și îl admiram pentru dedicația lui și pentru forța caracterului său. În curtea în care am intrat am văzut peste douăzeci de copii – câțiva mai mici decât Valentina – dansând în ritmul tobelor. Ramon ne-a condus într-un loc umbros. Ne-a făcut semn spre copii. – Se pregătesc pentru carnaval. Știați că totul a început în favele? ne-a întrebat în șoaptă, oferindu-mi un scaun pliant din plastic. Micuțele trupuri se mișcau la unison în bătaia tobelor. Le vedeam fețele extaziate, mulți țineau ochii închiși și nu-i interesa altceva decât muzica și dansul. – Învață să danseze samba no pé. Asta m-a salvat și pe mine, când eram copil. Trăim prin dans. Mai târziu, mi-aș fi dorit să fi făcut niște fotografii, dar poate că nar fi putut surprinde tot acel entuziasm de pe fețele copiilor. Știam că nu voi uita niciodată acele imagini. După un timp, Ramon ne-a făcut semn că trebuie să plecăm și mam ridicat, deși aș mai fi rămas. Ne-am luat rămas-bun de la copii și am ieșit pe ușa din lemn. – Ești bine? m-a întrebat Floriano, prinzându-mă protector cu brațul pe după umeri. – Da, am reușit să-i spun cu voce sugrumată de emoție. Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Am plecat din favelă și, cu un taxi, ne-am întors în oraș; îmi simțeam inima plină de bucuria acelor copii care dansau, abandonați ritmurilor muzicii. – Ești sigură că totul e bine, Maia? m-a întrebat Floriano din nou, prinzându-mă de mână. – Da. Sincer, sunt bine! – Ți-a plăcut samba? – Fiecare secundă din acel spectacol. – Foarte bine, pentru că exact asta vom face diseară. L-am privit îngrozită. – Dar, Floriano, eu nu știu să dansez. – Sigur că știi, Maia. Toată lumea știe, mai ales cariocas. Ai dansul în sânge. Și, acum, a zis el, făcând semn șoferului să oprească în piața din Ipanema, înțesată cu tarabe, trebuie să-ți găsim ceva potrivit de îmbrăcat. A, și o pereche de pantofi pentru samba. L-am urmat prin piață supusă, văzând cum alege mai multe rochii pentru mine. – Cred că aia în nuanța piersicii se potrivește perfect cu tenul tău, mi-a zis, arătându-mi o rochie strânsă pe corp, confecționată dintr-un material fin, ca de mătase. M-am încruntat. Era exact rochia pe care n-aș fi ales-o niciodată, pentru că era prea țipătoare. – Haide, Maia, mi-ai promis că te vei distra puțin azi. Te îmbraci ca maică-mea! m-a tachinat el. – Mersi! i-am zis scurt, după ce a insistat să achite el rochia. – Bun, și acum pantofii! M-a prins din nou de mână. S-a oprit în final în fața unei prăvălioare care arăta ca una cu marfă la mâna a doua. Peste zece minute ieșeam cu o pereche de pantofi de piele cubanezi, cu toc, prinși cu o baretă peste laba piciorului. – Cred că Marina ar fi încântată să poarte așa ceva, i-am zis, insistând să accepte banii de la mine pentru pantofi, fiindcă știam că sunt scumpi. Dar m-a refuzat, oprindu-se în fața unei tonete cu înghețată, cu nenumărate sortimente. – Pe care o alegi? Crede-mă, nicăieri în Rio nu găsești înghețată mai bună ca asta. – Vreau ce iei tu, am replicat. Cu cornetele în mână, am traversat șoseaua și ne-am așezat pe o bancă de pe faleză. Înghețata era absolut delicioasă. – Ei, și acum, mi-a spus el în timp ce ne ștergeam la gură, e trecut de ora șase, așa că îți propun să te duci la hotel și să te pregătești pentru serata dansantă. Trebuie să mă duc și eu acasă, să trimit niște e-mailuri și să-mi fac bagajele pentru mâine. Vin să te iau la opt și jumătate. – Bine, și îți mulțumesc pentru o zi foarte plăcută! am strigat după el, pe când se îndepărta pe stradă. – Încă nu s-a terminat, Maia! mi-a răspuns el, zâmbindu-mi. Când am cerut cheia de la recepție, angajata m-a privit îngrijorată. – Senhorita D’Aplièse, n-ați venit la hotel aseară și am fost îngrijorați. -Am rămas la un amic peste noapte. – În regulă. V-a căutat cineva mai devreme la telefon. Operatoarea nu a dat de dumneavoastră, și, atunci, persoana respectivă i-a dictat un mesaj. Spune că e urgent. Recepționera mi-a întins un plic. – Mulțumesc! – Și, dacă puteți, data viitoare când decideți să rămâneți peste noapte în altă parte, v-am ruga să ne anunțați. Rio poate fi un loc periculos pentru străini. Dacă nu veneați acum, aveam de gând să sunăm la poliție. – Sigur, am spus stânjenită și m-am îndreptat spre lift, gândindumă că, într-adevăr, orașul putea fi periculos pentru străini, dar pentru mine, nu. În cameră, am desfăcut plicul, întrebându-mă cine îmi lăsase mesajul, și am citit repede textul. Dragă Senhorita Maia, Senhora Beatriz vrea să te vadă. Este tot mai slăbită de la o zi la alta și te rog să vii să o vezi cât mai curând. Cel mai bine ar fi mâinedimineață, la ora zece. Yara Canterino După ce, timp de câteva ore prețioase, dădusem uitării atât trecutul, cât și viitorul meu nesigur, mi-a luat puțin ca să înțeleg ce dorea bătrâna să-mi spună. Am intrat sub duș și am lăsat apa să șiroiască pe mine. Am decis că, indiferent ce-mi va aduce ziua de mâine, mă voi gândi la momentul respectiv, nu în seara asta. Mi-am tras pe mine rochia cumpărată de Floriano, sigură că arătam îngrozitor în ea, dar, după ce am încălțat pantofii și m-am dus în fața oglinzii, am fost surprinsă de ceea ce vedeam. Rochia se mula perfect pe corpul meu, scoțându-mi în evidență sânii plini și talia îngustă, iar poalele fustei cădeau în valuri și, când mergeam, mi se vedeau picioarele perfecte pe tocurile înalte. Eram ușor bronzată, și, după ce mi-am uscat părul, prinzându-l în creștetul capului, mi-am pus în evidență ochii cu mascara și dermatograf negru, aplicând și puțin ruj pe buze. Am chicotit la gândul că surorile mele nu m-ar mai fi recunoscut. Remarca lui Floriano, că mă îmbrăcam ca o babă, mă ofensase, deși trebuie să recunosc că avea dreptate. Toate hainele mele erau sobre, ca să nu ies cu nimic în evidență. Dar, aici, la Rio, eram conștientă că femeile făceau tot posibilul ca să arate cât mai sexy și mai senzuale. În jumătatea de oră pe care o mai aveam la dispoziție până la întâlnirea cu Floriano, le-am trimis e-mailuri surorilor mele, anunțându-le că mă distrez foarte bine. Pe când beam un pahar cu vin turnat din sticla din minibar, eram uimită să conștientizez că nu mințeam cu nimic. De parcă un bolovan imens mi se ridicase de pe umeri și, în seara asta, mă simțeam ușoară ca un fulg. Poate că totul se datora confesiunii pe care i-o făcusem lui Floriano, dar o voce interioară îmi șoptea că era ceva mai mult decât atât. El, bineînțeles. Energia lui, modul pozitiv și natural în care se purta, nemaivorbind de relația extraordinară pe care o avea cu fiica lui și de abilitatea cu care își rezolva problemele domestice, reprezentau o lecție de viață pe care trebuia să mi-o însușesc. Categoric, îmi servea drept model, unul la care aspiram cu disperare. Comparativ cu viața lui, a mea arăta sumbră, și eram conștientă că Floriano, chiar dacă uneori făcea comentarii dureroase la adresa mea, mă făcea să-mi dau seama că nu trăiam, ci supraviețuiam. Și, cumva, acest oraș și acest bărbat nimiciseră carapacea protectoare în interiorul căreia mă ascundeam. M-a amuzat această comparație, gândindu-mă că acum mă simțeam ca un puișor de-abia eclozat. Într-adevăr, trebuia să mai admit și faptul că era posibil să mă fi îndrăgostit puțin de el. Uitându-mă la ceas, am constatat că era timpul să cobor. Chiar dacă nu îl voi mai vedea niciodată, Floriano mă ajutase să-mi recapăt pofta de viață. În această seară, voi sărbători renașterea mea fără să mă mai tem de ziua următoare. – Uau! a exclamat uluit Floriano, când am apărut în lobby. Ia te uită, pasărea phoenix înviată din cenușă! În loc să roșesc și să bat imediat în retragere, i-am zâmbit cu multă căldură. – Mulțumesc pentru rochie! Ai avut dreptate, îmi vine perfect. – Maia, arăți absolut uluitor și, crede-mă, mi-a spus, prinzându-mi mâna, n-am făcut decât să pun în evidență ceea ce te străduiai atât de mult să ascunzi. S-a oprit puțin în capătul scărilor și m-a privit din nou. Mergem? – Da. Am oprit un taxi, și Floriano i-a cerut șoferului să ne ducă într-un cartier numit Lapa, într-una din zonele vechi ale orașului, renumită pentru viața sa boemă. – Dar, atenție, nu te sfătuiesc să vii singură aici, m-a avertizat când am intrat pe o stradă pavată cu piatră cubică și mărginită de clădiri înalte, din cărămidă. Dar, în seara asta, sunt eu cu tine ca să te protejez, a adăugat ajutându-mă să pășesc pe pavajul denivelat. Cafenelele de pe marginea străzii erau ticsite de oameni, dar noi am ieșit de pe strada principală și am coborât scara spre un subsol. – Ăsta e cel mai vechi club de samba din Rio. Nici picior de turist nu calcă aici. Numai cariocas vin să danseze pe cea mai bună muzică de samba din oraș. O chelneriță s-a îndreptat spre noi și s-a sărutat cu Floriano pe obraji, pe urmă ne-a condus spre o canapea ponosită, din piele, așezată într-un colț. El a comandat două beri, zicând că vinul era groaznic. – Floriano, te rog, în seara asta plătesc eu! i-am spus cu ochii spre ringul de dans unde muzicienii își acordau instrumentele. – Mulțumesc! a încuviințat el din cap. Și, apropo, Maia, orice vrei să-mi spui, te rog să o faci în următoarea oră. După aceea, nici unul din noi nu va mai putea auzi un cuvânt. După ce am comandat specialitatea casei, recomandată de Floriano, au sosit și berile, iar el a toastat, ridicând sticla în cinstea mea. – Maia, timpul petrecut cu tine a fost o reală plăcere. Îmi pare rău că trebuie să plec mâine la Paris. – Și eu vreau să-ți mulțumesc. Te-ai purtat minunat cu mine, Floriano. – Să înțeleg că accepți să-mi traduci cartea următoare? a glumit el. – M-aș simți ofensată dacă nu mi-ai cere asta. Apropo, i-am zis, după ce ne-a fost adus la masă un platou cu un preparat din fasole, Yara mi-a lăsat un mesaj pe care l-am găsit la hotel. Se pare că Senhora Beatriz dorește să mă vadă mâine-dimineață, l-am anunțat pe un ton cât mai calm posibil. – Serios? s-a mirat Floriano, în timp ce mânca. Ce simți în privința asta? – Mi-ai spus că ziua de azi e rezervată distracției, i-am reamintit în glumă. Așa că nu vreau să mă gândesc la nimic altceva. – Bun! Dar mi-aș dori enorm să fiu acolo cu tine. Sau măcar să-ți fiu șofer. Am călătorit mult amândoi în ultimele zile. Și mi-a plăcut să te am pasager. Îmi promiți că-mi vei spune tot ce afli de la ea? – Sigur, îți trimit un e-mail. Deodată, am simțit parcă o tensiune între noi, dar am continuat să mâncăm preparatul delicios. Floriano a mai cerut încă o bere, dar eu m-am abținut, hotărându-mă, în schimb, pentru un pahar de vin, deși mă avertizase că este foarte prost. În fundal, orchestra a început să interpreteze muzica aceea senzuală pe care o recunoșteam pentru că se revărsa mereu dinspre dealuri, și două cupluri s-au ridicat imediat și au pășit pe ring. M-am concentrat la mișcările lor și mi se părea că reflectă emoțiile noastre. – Hei, ai de gând să mă înveți să dansez samba? l-am întrebat, când am văzut că ringul de dans începe să devină neîncăpător. I-am întins mâna, ne-am ridicat și ne-am amestecat printre dansatori. Prinzându-mi talia cu o mână, și cu cealaltă împletindu-și degetele cu ale mele, mi-a șoptit la ureche: – Acum, tot ce trebuie să faci e să te lași în ritmul muzicii. Am făcut întocmai, abandonându-mă total acelui ritm. Șoldurile au început să ni se legene la unison și picioarele să ni se miște, ale mele mai nesigure la început, în timp ce studiam mișcările lui și pe cele ale dansatorilor din jur. Dar, imediat, instinctul a pus stăpânire pe mine și m-am relaxat. Nu știu cât de mult am dansat în noaptea aceea. În timp ce ringul se tot aglomera, simțeam că ne mișcăm cu toții în același ritm, ca o masă omogenă, un grup de oameni sărbătorind bucuria vieții. Cred că pentru un observator profesionist, pașii mei de samba mea puteau fi considerați imperfecți, de amator, dar pentru prima oară în viață numi mai păsa ce gândeau alții despre mine. Floriano mă conducea și mă învârtea, apoi mă lipea de el, iar eu râdeam tare, încântată de acel moment. Când amândoi am început să transpirăm, m-a scos de pe ringul de dans, a luat o sticlă cu apă rece de pe masa noastră și am urcat treptele spre stradă, ca să luăm o gură de aer curat. Imediat, și-a aprins o țigară. – Meu Deus, Maia! Pentru o începătoare, ai fost incredibilă! Ești o adevărată carioca. – Așa mă simt, și asta datorită ție. Am întins mâna după țigară ca să trag un fum. Îi simțeam ochii pironiți asupra mea. – Nici nu știi cât ești de frumoasă acum, a murmurat el. Cu mult mai frumoasă decât străbunica ta. Parcă ai un foc în interior. – Da, am spus, și asta datorită ție. – Maia, eu n-am făcut nimic. Tu te-ai hotărât să-ți trăiești viața, în sfârșit. Din senin, m-a luat în brațe și a început să mă sărute. Iar eu i-am răspuns cu aceeași pasiune. – Te rog, mi-a șoptit, când ne-am despărțit ca să ne recăpătăm suflul, vino acasă cu mine în noaptea asta! Am ieșit din club și, de-abia ajunsesem în holul îngust de la intrarea în apartamentul lui, când Floriano mi-a tras rochia de pe mine și am făcut dragoste chiar în acel loc, bătăile tobelor încă răsunându-mi în urechi. Pe urmă, ne-am dus în dormitor și am făcut dragoste din nou, de data asta într-un ritm mai lent, dar cu aceeași pasiune. După aceea, s-a ridicat într-un cot, studiindu-mă cu privirea aceea care-mi era cunoscută, concentrată, extrem de intensă. – Cât de mult te-ai schimbat! Când te-am văzut prima dată, ți-am admirat frumusețelea la fel ca orice bărbat, dar erai atât de retrasă, de tensionată. Și uită-te la tine acum! a adăugat el, sărutându-mi gâtul și apoi sânii. Ești… delicioasă. După ce mi-am dorit luni de zile să plec la Paris, astă-seară nu vreau decât să rămân cu tine, aici. Maia, te ador! M-a luat apoi în brațe. Vino cu mine la Paris! – Floriano, asta e noaptea noastră, i-am șoptit. Tu m-ai învățat să trăiesc fiecare clipă. În afară de asta, știi bine că nu pot. – Nu, nu mâine, dar te rog, după ce vorbești cu bătrâna doamnă, urcă-te în avion! Am putea petrece câteva zile minunate împreună. Nu i-am răspuns, nedorind să mă gândesc deloc la ziua următoare, cel puțin, nu încă. După un timp, a adormit lângă mine și îi priveam trupul scăldat în razele lunii care se strecura prin fereastră. I-am atins obrazul cu degetele. – Mulțumesc! i-am șoptit. Îți mulțumesc mult. Capitolul 48 Cu totul surprinzător, dat fiind că timp de paisprezece ani nu mai împărțisem patul cu altcineva, am dormit buștean și m-am trezit când Floriano îmi scutura ușor cu mâna umărul. Era deja îmbrăcat. – Ți-am adus niște cafea, mi-a făcut el semn spre tava așezată pe pat. – Mulțumesc! i-am răspuns somnoroasă. Cât e ceasul? – Opt și jumătate. Maia, trebuie să plec la aeroport. Am avion peste trei ore. – Și eu trebuie să mă duc rapid la hotel, ca să mă schimb, i-am răspuns, dând să mă ridic imediat din pat. Trebuie să ajung la mănăstire la ora zece. Floriano m-a prins de mână, ținându-mă în loc. – Ascultă, nu știu ce planuri vei avea după ce te vezi cu Beatriz, dar vreau să reiterez propunerea de aseară. Vino la Paris, querida! Mi-ar plăcea mult să fii cu mine acolo. Promite-mi că o vei face. – Da. Promit! – Bun! Un zâmbet i-a luminat imediat fața. Urăsc să-ți spun asta, dar discuția noastră îmi aduce aminte de cea dintre Bel și Laurent. Totuși, sper ca povestea noastră să aibă parte de un deznodământ mai fericit decât a lor. A întins mâna și mi-a netezit o șuviță rebelă de pe frunte, apoi s-a aplecat și m-a sărutat pasional pe buze. À bientôt și mult noroc azi. Acum, chiar trebuie să plec. – Călătorie plăcută! i-am urat, urmărindu-l cu privirea. – Mulțumesc! Când pleci, trage ușa după tine. În câteva zile, se întoarce și Petra. La revedere, querida! Am auzit zgomotul ușii de la intrare și am sărit din pat. Am ieșit din apartament, mergând cu pas vioi pe străzile din Ipanema, spre hotel. Am intrat în hol cu capul sus și am cerut cheia, ignorând privirea recepționerei care mă măsura din cap până-n picioare. Am rugat-o, de asemenea, ca Pietro să vină peste douăzeci de minute, ca să mă ducă la mănăstire. Sus, în apartament, am făcut repede un duș, deși aș fi dorit să păstrez încă mirosul lui Floriano pe piele, m-am îmbrăcat repede întro ținută mai adecvată și, peste cincisprezece minute, coborâsem din nou în hol. L-am văzut pe Pietro așteptându-mă afară. Mi-a zâmbit când am urcat în mașină. – Senhorita D’Aplièse, ce mai faceți? Nu v-am văzut de câteva zile. Mergem la spitalul de la mănăstire? – Da, am confirmat. A demarat în timp ce eu încercam să-mi limpezesc mintea înainte de acea întâlnire. Când am sosit, Yara mă aștepta agitată în fața clădirii. – Bună ziua, Senhorita Maia! Mulțumesc că ai venit! – Mulțumesc că ai convins-o să mă primească. – De fapt, eu nu am avut nici o contribuție. Senhora Beatriz mi-a cerut să te contactez. Știe că mai are puțin de trăit. Citeam compasiune în ochii Yarei. I-am spus că sunt gata să mergem și m-a condus de-a lungul coridoarelor late și întunecate până în aripa unde funcționa spitalul. Când a deschis ușile duble, m-a izbit un miros înțepător de dezinfectant. Ultima dată când intrasem într-un spital fusese când născusem. – Senhora Beatriz este aici. Yara mi-a făcut semn spre o ușă de la capătul coridorului. Mă duc să văd dacă e pregătită. Am așteptat pe o bancă afară, spunându-mi că, indiferent ce voi auzi de la ea în acea zi, nu mă voi lăsa doborâtă. Trecutul rămâne trecut și, începând din ziua precedentă, am început să întrezăresc un viitor și pentru mine. Ușa camerei lui Beatriz s-a deschis, și Yara m-a invitat înăuntru. – Este foarte neliniștită azi. I-a cerut infirmierei să nu-i dea medicamentele decât după ce vorbește cu tine, ca să aibă mintea limpede. Aveți o oră la dispoziție până când durerile se vor intensifica și vor deveni insuportabile. Camera era luminoasă și aerisită, cu o priveliște frumoasă spre munți și spre oceanul învolburat. Chiar dacă patul lui Beatriz era unul de spital, toate celelalte lucruri arătau de parcă te aflai într-un dormitor obișnuit. – Bună dimineața, Maia! Beatriz, care ședea pe un scaun la fereastră, m-a salutat cu o afectivitate surprinzătoare. Îți mulțumesc că ai venit să mă vezi! Ia loc, te rog! Mi-a făcut semn spre un scaun din lemn din fața ei. Yara, poți să pleci! – Da, senhora. Sunați din clopoțel dacă aveți nevoie de ceva, i-a spus Yara și a ieșit din cameră. În timp ce ele discutau, am profitat de ocazie ca să o studiez mai bine pe Beatriz. După cele mărturisite de Yara, încercam să o privesc într-o lumină nouă. Categoric, din punct de vedere fizic, nu semăna cu Izabela, mama ei, ci fără dubiu avea fața mai palidă și trăsăturile europene ale tatălui. Am remarcat pentru prima dată vioiciunea ochilor ei verzi, arătând imenși pe fața trasă, îmbătrânită. – Maia, în primul rând, vreau să-ți cer iertare. Când te-am văzut intrând în grădină, arătând astfel – imaginea vie a mamei mele –, am fost foarte șocată. Și, desigur, colierul de la gât, pe care… atât eu, cât și Yara l-am recunoscut imediat. Mama mea, Izabela, mi l-a lăsat mie, și eu i l-am dat în dar fiicei mele, când a împlinit optsprezece ani. Pe fața lui Beatriz se citea durere și emoție. Maia, iartă-mă, dar mi-a luat ceva timp ca să decid cum e mai bine să procedez, ținând cont de sosirea ta bruscă în preajma propriei mele… plecări. – Senhora Beatriz, așa cum v-am mai spus, nu mă aflu aici pentru bani sau pentru vreo moștenire, ci…. Beatriz a ridicat o mână tremurândă, semn că mă întrerupea. – Mai întâi, te rog să-mi spui pe nume, Beatriz! Din păcate, consider că este cam târziu să-mi spui bunică, nu crezi? Și, în al doilea rând, venirea ta mi s-a părut o coincidență extraordinară. Dacă crezi că se impune, am putea face un test genetic. Deși fiecare trăsătură a ta este o dovadă a apartenenței tale la această familie. Nu, a oftat ea, altceva m-a făcut să ezit. – Ce anume? – Maia, toți copiii, fie că sunt adoptați, fie că își pierd un părinte de mici, au tendința să-și plaseze creatorul biologic pe un piedestal. Așa am făcut eu cu mama mea. În imaginația mea, Izabela s-a transformat în Madona, o femeie desăvârșită. Deși sunt sigură că, în realitate, a comis și ea multe greșeli, la fel ca noi toți. – Da, cred că aveți dreptate. Ea s-a oprit un moment, studiindu-mi fața foarte atent. – Așa că, atunci când am văzut cu câtă disperare doreai să-ți cunoști mama, și motivele pentru care te-a părăsit, am știut că nu voi putea să te mint. Și că, dacă îți voi spune adevărul, voi distruge, din păcate, imaginea pe care ți-ai format-o în minte despre ea. – Încep să înțeleg prin ce dilemă ați trecut, i-am zis, încercând să o fac să se relaxeze puțin. Dar poate ar trebui să vă spun că, până la decesul tatălui meu adoptiv, rareori m-am întrebat cine e mama mea adevărată. Sau tatăl meu. Am dus o viață foarte fericită. I-am adorat pe tata și pe Marina, femeia care ne-a crescut ca o mamă pe mine și pe surorile mele. A fost extrem de apropiată de noi. Și încă este, am adăugat repede. – Ei bine, cred că îmi este de ajutor ceea ce mi-ai spus. Pentru că mă tem că povestea care a dus la adopția ta nu este una frumoasă. Este groaznic pentru o mamă să admită că se luptă să-și iubească propriul copil, dar, cu părere de rău, asta a fost situația Cristinei, mama ta. Maia, iartă-mă, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să te fac să suferi mai mult. Dar se vede că ești o femeie inteligentă și aș greși dac-aș încerca să îți spun tot felul de minciuni sau platitudini. Sunt sigură că ți-ai da singură seama de asta. Dar, te rog, nu uita că, la fel cum părinții nu-și pot alege copiii, nici copiii nu-și pot alege părinții. Înțelegând ce încerca să-mi spună Beatriz, hotărârea mea începea să se clatine și mă întrebam dacă nu era mai bine să nu aflu. Deși ajunsesem atât de departe și, poate că, de dragul ei, ar trebui s-o las să-mi explice. Am tras cu putere aer în piept. – De ce nu vorbim despre Cristina? am întrebat-o încet. Beatriz a înțeles că eram neclintită în decizia pe care o luasem. – Foarte bine. Yara spune că ți-a povestit deja viața mea, așa că ești la curent cu faptul că eu și soțul meu – bunicul tău – am fost fericiți. Totul a culminat cu momentul când am descoperit că rămăsesem însărcinată. Primul nostru născut, un băiat, a murit la câteva săptămâni după naștere, și, când în sfârșit am avut-o pe Cristina, peste câțiva ani, ne-a fost cu atât mai dragă. Am tras din nou aer în piept, gândindu-mă la fiul meu pierdut. – După experiența trăită în propria copilărie, a continuat Beatriz, eram hotărâtă să-mi cresc copilul cu toată dragostea pe care i-o puteam oferi, eu și tatăl ei. Dar, sinceră să fiu, Maia, Cristina s-a dovedit a fi dificilă din ziua în care a venit pe lume. Noaptea nu puneam geană pe geană, și, la câțiva ani, făcea niște crize de isterie care durau ore întregi. La școală, avea permanent probleme, profesorii trimițându-ne bilete prin care ne înștiințau că le necăjea pe celelalte fetițe și le făcea să plângă. E îngrozitor, vocea lui Beatriz tremura din pricina amintirilor dureroase, dar Cristina părea că nu dorește altceva decât să facă rău altora, și asta fără nici o remușcare. S-a uitat la mine cu ochi triști. Maia, draga mea, te rog să-mi spui când vrei să mă opresc. – Nu, continuați! am încurajat-o, fără să simt vreo emoție. – Desigur, în adolescență, lucrurile s-au înrăutățit. Eu și tatăl ei eram disperați din pricina comportamentului ei rebel și lipsit de respect, indiferent că era vorba de noi sau de altcineva din viața ei. Era însă extrem de inteligentă. IQ-ul ei era cu mult peste medie. În ultimii ani, când sănătatea ei mintală a fost investigată mai amănunțit, am citit câteva articole despre un sindrom denumit Asperger’s. Ai auzit de el? – Da. – Ei bine, se pare că persoana afectată de această boală e dotată întotdeauna cu o inteligență peste medie, dar e lipsită de sensibilitate și de empatie față de ceilalți. Cred că este cel mai bun mod de a o descrie pe mama ta. Deși Loen, mama Yarei, mi-a spus mereu că fata îi reamintește de bunica mea, Luiza, pe care eu abia dacă mi-o amintesc, pentru că a decedat când eu aveam doi ani, la fel și mama ta. – Da, mi-a spus Yara. – Așa că, fie că era genetic, fie un sindrom – sau poate o combinație a celor două –, personalitatea Cristinei o făcea să fie imposibil de abordat. Nici unul dintre numeroșii experți pe care i-am consultat nu a avut vreo soluție. Beatriz a scuturat cu tristețe din cap. Când a împlinit șaisprezece ani, a început să iasă, frecventând unele dintre cele mai deșănțate baruri din oraș, înhăitată cu tot felul de indivizi dubioși. Ceea ce, după cum îți poți imagina, la Rio – mai ales în urmă cu treizeci și cinci de ani –, putea fi extrem de periculos. În câteva ocazii a fost adusă acasă de poliție, beată și complet dezorientată. O amenințau cu școala de corecție, pentru că era minoră, și se mai cumințea o perioadă. Pe urmă, am aflat că nu se ducea la școală, ci hoinărea cu prietenii ei – mulți dintre ei de prin favele –, petrecând mult timp pe acolo. Beatriz a făcut o pauză, privind munții pe fereastră. Pe urmă, s-a întors spre mine. – În final, a fost exmatriculată. Prinsă cu o sticlă de rom în servietă, le îndemna pe fete să bea. După aceea, toate veneau bete la școală. Noi i-am angajat un profesor particular, pentru ca, măcar, să-și dea examenele, supraveghind-o îndeaproape. Uneori, trebuia să o încuiem în camera ei, când insista să iasă seara singură, dar crizele de furie care urmau erau inimaginabile. În plus, găsea mereu o cale de scăpare. Era de necontrolat. Draga mea, dă-mi, te rog, cana cu apă! Mi s-a uscat gura de atâta vorbit. – Sigur, am răspuns și i-am adus cana și un pai de pe măsuța de lângă pat. Când le-a luat, am observat că mâinile îi tremurau atât de tare încât am ajutat-o să bea. – Mulțumesc! mi-a spus, și ochii ei verzi arătau disperați. Maia, ești sigură că vrei să auzi tot? – Da, i-am spus, așezând cana jos. – Ei bine, într-o zi, am descoperit că smaraldele mamei – colierul și cerceii primiți de la părinții ei, când împlinise optspreze ani, care valorau o avere – dispăruseră din cutia mea de bijuterii. Nimic altceva nu lipsea, așa că era puțin probabil că ne călcase vreun hoț. Pentru că ea își petrecea atunci tot timpul în favele, eu și tatăl ei am presupus că era implicat în asta un bărbat și am observat că avea mereu ochii sticloși și pupilele dilatate. Am consultat un doctor, amic al nostru, care ne-a spus că e posibil ca fata să se drogheze. Beatriz s-a cutremurat la acest gând. Și, desigur, când mi-a spus cât costă astfel de substanțe, am înțeles motivul pentru care dispăruseră smaraldele. Lea furat și apoi le-a vândut ca să facă rost de bani pentru droguri. În acel moment, eu și tatăl ei eram în pragul divorțului. Evandro era sătul până peste cap, pe punctul de a ceda nervos. Cristina împlinise optsprezece ani cu câteva luni înainte – îmi amintesc perfect cum i-am dăruit colierul cu piatra lunii al mamei mele și cum a rămas perplexă, auzind că nu avea o valoare prea mare. A fost, a adăugat Beatriz cu ochii plini de lacrimi, poate cel mai trist moment pentru mine. Era cel mai prețios lucru pe care îl aveam, știind că fusese dăruit mamei mele de tatăl ei și, după moartea ei, ajunsese în posesia mea. I l-am dăruit fiicei mele, care nu se întreba decât câți reais va lua pe el. Maia dragă, scuză-mă, mi-a spus, scotocind în buzunar după o batistă. – Beatriz, nu este cazul să vă cereți scuze. Înțeleg cât de mult suferiți, povestindu-mi toate astea. Dar încercați să vorbiți despre ea ca despre o străină. Nu simt nimic față de ea, pentru că, oricum, n-am cunoscut-o niciodată. – Ei bine, împreună cu soțul meu am decis s-o avertizăm că, dacă nu renunță la droguri și la actele de furt, nu vom avea de ales și va trebui să o dăm afară din casă. I-am spus că-i vom oferi tot sprijinul, dacă își va da și ea silința cât de cât. Ne-am dat apoi seama că nu mai exista cale de întoarcere, de vreme ce își trăia viața undeva sus, pe dealuri, alături de amicii ei din favele. Așa că i-am făcut gemantanul și i-am cerut să plece. – Beatriz, îmi pare atât de rău! Cred că a fost teribil de greu, i-am spus, prinzându-i mâna într-ale mele. – A fost! a oftat ea din greu. I-am spus că, dacă dorește să se întoarcă și să nu se mai drogheze, o vom primi cu brațele deschise. Îmi amintesc cum cobora scara cu geamantanul în mână. A trecut pe lângă mine, apoi a întors capul doar o secundă. Ura din ochii ei m-a hăituit până în ziua de azi. Beatriz nu-și mai putea stăpâni suspinele. Atunci mi-am văzut fiica ultima dată. Am tăcut amândouă, pierdute în propriile gânduri. Deși îi spusesem lui Beatriz că nimic nu mă va tulbura, povestea ei nu putea să nu mă răscolească. Fiindcă prin venele mele curgea sângele Cristinei. Poate că și eu moștenisem astfel de porniri. – Maia, știu la ce te gândești acum, mi-a spus Beatriz subit, ștergându-și ochii cu batista. Vreau să te asigur că, așa cum te văd eu și după cum mi te-a descris Yara, nici o fărâmă din tine nu îmi amintește de Cristina. Se spune că genele sar o generație, și tu ești imaginea vie a mamei mele, Izabela. Din câte am auzit, semeni cu ea și ca personalitate. Știam că Beatriz încearcă să fie bună cu mine. Într-adevăr, încă de la bun început, de când am auzit prima dată de ea și am constatat cât de mult îi semănam, simțisem o empatie firească față de Izabela. Totuși, nimic nu schimba faptul că mama mea era Cristina. – Așadar, dacă n-ați revăzut-o pe Cristina, cum știți că m-a născut pe mine? am întrebat-o. La urma urmei, poate nu exista nici o legătură între mine și această familie. – N-aș fi știut, draga mea, dacă n-ar fi fost o amică a mea care făcea voluntariat într-unul din numeroasele orfelinate din Rio la vremea aceea. Majoritatea bebelușilor proveneau din favele și, întâmplător, amica mea era acolo când te-a adus Cristina. Nu și-a dat numele, te-a lăsat și a fugit, la fel ca toate celelalte mame. De-abia după câteva zile, prietena mea și-a amintit de unde o cunoștea pe Cristina – mi-a spus că era groaznic de slabă și că-și pierduse dinții. Vocea lui Beatriz tremura de emoție. Așa că a venit să mă vadă, să mă anunțe că te lăsase acolo, cu piatra lunii la gât, pe care mi-a descris-o în amănunt, motiv pentru care am fost sigură că era cea dăruită de mine fiicei mele. Împreună cu tatăl ei, ne-am dus imediat la orfelinat ca să te luăm acasă, cu intenția să te creștem ca pe propriul nostru copil. Dar, deși trecuseră numai câteva zile de când Cristina te lăsase acolo, dispăruseși deja. Prietena mea a fost foarte surprinsă pentru că, spunea ea, erau o grămadă de copilași nou-născuți în orfelinat. Plus că, de obicei, dura câteva săptămâni până când un bebeluș era adoptat – dacă se întâmpla asta. Tu ai fost luată imediat, poate pentru că erai un bebeluș atât de frumos, draga mea! a adăugat, zâmbind, Beatriz. – Așadar, am întrebat-o, știind că nu puteam să n-o fac, asta înseamnă că această prietenă l-a văzut pe tatăl meu adoptiv? – Da, a confirmat Beatriz, și pe femeia care a venit cu el ca să te ia. Prietena mea m-a asigurat că amândoi erau foarte cumsecade. Evident, am rugat-o să afle unde îi puteam găsi, dar, ea fiind o simplă voluntară, nu avea acces la astfel de informații. – Deci, așa! – Totuși, ne-a dat ceva, Maia. În acel sertar – Beatriz a făcut semn spre el –, vei găsi un plic. Orfelinatul făcea o fotografie a fiecărui bebeluș nou-sosit. Odată plecată și dosarul tău închis, amica mea l-a rugat pe director să mi-o dea. M-am dus spre sertar și am găsit un plic. Scoțând din el fotografia, am văzut imaginea alb-negru a unui bebeluș cu un ciuf des de păr negru și ochii larg deschiși. Văzusem multe fotografii cu mine în brațe la Marina sau la Pa Salt, când eram mică. Nu aveam nici o îndoială că aceea era fotografia mea. – Și n-ați aflat niciodată numele adoptatorului? – Nu. Deși sper că-ți dai seama câte eforturi am făcut. I-am explicat directorului că suntem bunicii tăi și că vrem să te adoptăm, să te creștem noi. Ne-a întrebat ce dovezi avem că ești nepoata noastră. Din păcate, nu puteam dovedi cu nimic, a oftat Beatriz, pentru că numele mamei tale nu era trecut pe dosar. Chiar dacă i-am arătat o fotografie a mea, cu piatra lunii la gât, a spus că asta nu are valoare de dovadă în ochii legii. I-am implorat să ne lase să contactăm familia care te adoptase. Au refuzat, zicând că nu este spre binele copilului ca rudele să ia legătura cu familia adoptoare. Și că politica lor nu putea fi încălcată. Draga mea, a suspinat ea, în pofida tuturor eforturilor noastre, am eșuat. – Vă mulțumesc pentru că ați încercat, am șoptit eu. – Maia, te rog să mă crezi că, dacă tatăl tău adoptiv nu acționa atât de rapid, viețile noastre ar fi fost foarte diferite. Am băgat fotografia în plic, ca să îmi țin mâinile ocupate cu ceva. M-am ridicat, ca să mă duc să-l pun înapoi în sertar. – Nu, draga mea! Păstreaz-o! Eu nu mai am nevoie de ea acum. O am pe nepoata mea în carne și oase, în fața mea. Am văzut că Beatriz tresare de durere și mi-am amintit că era timpul să plec. – Și n-ați aflat niciodată cine e tatăl meu adevărat? – Nu. – Și Cristina? Mai știți ceva despre ea? – Din păcate, așa cum ți-am spus, n-am mai auzit nimic despre ea. Așa că mă tem că nu-ți pot spune dacă trăiește sau nu. După ce te-a lăsat la orfelinat, pur și simplu a dispărut. Așa cum multe persoane dispăreau pe atunci în acest oraș, a oftat Beatriz. Dacă dorești să afli, poate vei avea mai mult noroc decât noi. Știu că, acum, autoritățile sunt mult mai cooperante și îi ajută pe cei care își caută părinții dispăruți. Dar instinctul meu de mamă, dacă există așa ceva, îmi spune că fiica mea a murit. Cei care fac tot ce pot ca să se autodistrugă reușesc de obicei. Mă doare inima când mă gândesc la soarta ei. – Înțeleg ce simțiți, am replicat blând, știind prea bine cum e să treci prin așa ceva. Dar, Beatriz, vă rog, ar trebui să vă consolați cu gândul că ea a luat cu ea colierul cu piatra lunii când a plecat de acasă. Și pe urmă mi l-a dat mie. Se pare că legătura dintre voi era importantă pentru ea, în pofida tuturor celor întâmplate. Poate că, mai presus de orice, asta dovedește că v-a iubit. – Poate, a încuviințat din cap Beatriz, cu o umbră de zâmbet pe buzele uscate. Și, acum, draga mea, te-aș ruga să suni clopoțelul, să vină infirmiera. Cred că trebuie să înghit pilulele alea groaznice, care mă răpun, dar măcar îmi domolesc durerile. – Sigur că da! Am sunat din clopoțel, și Beatriz a întins mâna ei slabă spre mine. – Maia, te rog să-mi promiți că nu vei îngădui ca povestea aceasta să-ți ruineze viitorul. Poate că mama și tatăl tău te-au trădat, dar trebuie să știi că eu și bunicul tău n-am încetat să ne gândim la tine și să te iubim. Și apariția ta înseamnă că, în sfârșit, îmi pot găsi pacea. M-am dus spre ea și am îmbrățișat-o; era prima oară când făceam acest gest cu o rudă de sânge, dorindu-mi să avem mai mult timp de petrecut împreună. – Vă mulțumesc că ați acceptat să mă vedeți. Deși nu mi-am găsit mama, v-am găsit pe dumneavoastră. Și asta e suficient. Infirmiera a intrat în cameră. – Maia, ești și mâine în Rio? m-a întrebat Beatriz subit. – Da. – Atunci, vino din nou în vizită la mine! Ți-am povestit numai lucruri rele, dar, dacă ai timp, mi-aș dori să încercăm să ne cunoaștem mai bine. Nici nu-ți închipui cât tânjesc să aflu cât mai multe despre tine. Am văzut-o pe Beatriz cum înghite supusă pastilele aduse de infirmieră. – Ne vedem mâine, la aceeași oră. A ridicat mâna în semn de rămas-bun, și eu am ieșit din cameră. Capitolul 49 Înapoi la hotel, m-am urcat în pat și am adormit imediat. Când mam trezit, am rămas cu capul pe pernă, gândindu-mă la cele ce-mi povestise Beatriz și la emoțiile pe care le stârneau în inima mea. Surprinzător, eram doar puțin îndurerată, în ciuda grozăviilor prin care trecuse bunica mea. Mi-am amintit de copiii care dansau în favelă și la emoțiile care mă încercaseră acolo, poate grație unei legături neștiute și neînțelese de mine, doar cu câteva zile în urmă. Știam acum cu siguranță că și eu mă născusem într-o favelă. Ceea ce făcuse mama mea – indiferent de motivele acțiunilor ei – mă salvase de la un viitor sordid. Și, în afară de asta, nu mai conta cine fuseseră mama și tatăl meu, atât timp cât descoperisem că am o bunică căreia îi păsa cu adevărat de mine. Nu știam dacă mai era cazul s-o caut pe mama. Am decis că nu o voi face. Era clar, din cele relatate de Beatriz, că apărusem cu totul întâmplător în viața ei, un copil nedorit. Totuși, urmând același raționament, și eu procedasem la fel cu propriul copil. Așa că nu puteam să o judec prea sever pe mama sau să cred că nu mă iubise, fără să cunosc împrejurările în care luase acea decizie dificilă. Totuși, evenimentele recente mă făceau să-mi doresc să-i las fiului meu un indiciu, ca să cunoască motivul pentru care renunțasem la el. În cazul meu, nu existau un colier cu piatra lunii și nici bunici disperați să-l adopte. Nimic care să-l ajute să-și afle originile. Așa cum subliniase Floriano, era foarte posibil ca părinții adoptivi să nu-i fi mărturisit niciodată adevărul. Dar, în caz contrar sau în ipoteza în care ar face-o cândva, în viitor, și, într-o zi, el și-ar pune această întrebare, doream să fiu sigură că va avea la dispoziție o cale de urmat. La fel cum procedase Pa Salt cu cele șase fiice ale sale. Înțelegeam acum de ce coordonatele lui Pa Salt mă orientaseră spre Casa das Orquídeas și nu spre orfelinat. Chiar dacă nu mă născusem în Casa, știuse că voi da de ea și o voi întâlni pe Beatriz, bunica mea, care mă căutase necontenit. Mă întrebam, de asemenea, ce căutase Pa Salt la Rio exact când mă născusem eu și de ce, dintre toți bebelușii, mă alesese tocmai pe mine. Beatriz nu pomenise nimic cu privire la o plăcuță de mozaic, lăsată alături de mine, când mama mă dusese la orfelinat. Atunci, cum intrase Pa Salt în posesia ei? Era încă un mister, căruia cu siguranță nu îi voi găsi răspuns. Am hotărât să nu îmi mai pun întrebări și să accept, pur și simplu, faptul că fusesem binecuvântată cu un mentor atât de minunat și un tată iubitor, mereu aproape când aveam nevoie de el. Trebuia să învăț lecția încrederii, că existau și oameni buni pe lume. Ceea ce m-a dus imediat cu gândul la Floriano. Instinctiv, m-am uitat afară pe fereastră și spre cer. În acest moment, se afla undeva deasupra Oceanului Atlantic. Era ciudat că, după ce petrecusem paisprezece ani într-un vid, fără să am la ce să meditez sau, dacă aș fi făcut-o, fără să-mi doresc nimic, să mă trezesc acum năpădită de emoții cu care trebuia să mă confrunt. Sentimentele față de Floriano ieșiseră pe neașteptate la suprafață – ca un boboc de trandafir înflorit ca prin magie peste noapte – și, deși firești, mă simțeam copleșită. Îi simțeam lipsa nu datorită unei pasiuni, poate trecătoare, ci recunoscând în sinea mea că făcea deja parte din viața mea. Iar eu dintr-a lui. Nu simțeam disperare, ci o acceptare calmă a relației noastre de dragoste care, desigur, trebuia întreținută, dacă nu doream să moară. Am luat laptopul, l-am deschis și, așa cum îi promisesem, i-am trimis un e-mail. I-am explicat cât mai succint posibil ceea ce-mi relatase Beatriz de dimineață. Și că, a doua zi, mă duceam din nou la mănăstire, să o revăd. Fără să mai ezit ca de obicei, mi-am urmat instinctele. Și am apăsat pe butonul Trimite fără să mai recitesc mesajul. Pe urmă am ieșit din hotel, am traversat șoseaua și am înotat în valurile învolburate ale oceanului care măturau plaja Ipanema. A doua zi de dimineață, Yara mă aștepta în holul de la intrarea în mănăstire, la fel ca în ziua precedentă. Astăzi însă, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și mi-a prins, timidă, mâna. – Mulțumesc, senhorita! – Pentru ce? – Pentru că ai readus lumina în ochii Senhorei Beatriz. Chiar dacă pentru prea puțin timp. Totul e în regulă după cele câte ai aflat ieri? – Yara, ca să fiu sinceră, nu a fost ceea ce mă așteptam, dar reușesc să fac față. – Senhora n-a meritat să aibă un astfel de copil și nici tu o astfel de mamă, a murmurat Yara. – Cred că de multe ori nu merităm ce ni se întâmplă. Dar poate că, în viitor, lucrurile se echilibrează și toți primim ceea ce merităm, am adăugat mai mult pentru mine însămi, urmând-o de-a lungul coridorului. – Senhora Beatriz trebuie să stea lungită în pat. Dar a insistat să vii la ea. Intrăm? – Da. În acea zi, pentru prima dată, am intrat împreună în cameră, fără să mai fie nevoie ca Yara să se asigure dacă eram bine-venită sau nu. Beatriz arăta teribil de fragilă, dar mi-a zâmbit când m-a văzut. – Maia! I-a făcut semn Yarei să tragă un scaun lângă pat. Vino, stai jos! Cum te simți astăzi, draga mea? Am fost îngrijorată pentru tine. Probabil că a fost un șoc să auzi cele povestite de mine. – Sunt în regulă, Beatriz, serios! M-am așezat și i-am prins mâna într-a mea, bătând-o ușor. – Atunci, sunt mulțumită! Cred că ești o persoană puternică și te admir pentru asta. Și, acum, destul cu trecutul. Vreau să aflu mai multe despre viața ta. Maia, spune-mi unde locuiești? Ești măritată? Ai copii? Vreo profesie? În următoarea jumătate de oră, i-am povestit bunicii mele toate lucrurile mai importante din viața mea. Despre Pa Salt și surorile mele și despre frumoasa casă de pe malul lacului Geneva. I-am mai spus că sunt traducător de profesie și eram tentată să-i povestesc și despre Zed, despre sarcina nedorită și despre adopția bebelușului. Dar instinctul îmi spunea că bunica mea nu-și dorea decât să mă știe fericită, așa că am renunțat. – Și ce planuri de viitor ai? Povestește-mi despre bărbatul acela foarte atrăgător care te-a însoțit la Casa. Este destul de faimos aici, în Rio. Sunteți doar prieteni? Mă privea insistent. Ceva îmi spune că e mai mult de atât. – Da, îmi place de el. – Atunci, ce gânduri ai, Maia? Te întoci la Geneva sau rămâi la Rio, alături de acest tânăr? – De fapt, el a plecat ieri la Paris. – A, Paris! a exclamat Beatriz, încântată. Acolo mi-am petrecut una dintre cele mai fericite perioade din viață. După cum știi, străbunica ta a fost acolo în tinerețe. Cred că i-ai văzut statuia din grădină, adusă de tatăl meu de la Paris, ca să i-o dăruiască în ziua nunții? – Da, am remarcat-o! Începeam să mă întreb încotro se îndreaptă această conversație. – Când am fost la Paris, ca să studiez la facultatea des Beaux-Arts, sculptorul respectiv a fost unul dintre profesorii mei. Și, într-o zi, după cursuri, m-am dus la el și m-am prezentat, spunându-i că sunt fiica Izabelei. Spre surprinderea mea, profesorul Brouilly mi-a spus că își aduce foarte bine aminte de ea. Când i-am spus că murise, a fost foarte îndurerat. După aceea, m-a luat sub aripa lui ocrotitoare, arătându-mi un interes aparte. M-a chemat acasă la el, o frumoasă clădire din Montparnasse, și m-a invitat la prânz la La Closerie des Lilas. Mi-a spus că acolo a luat un prânz splendid cu mama mea. M-a dus chiar și în atelierul profesorului Paul Landowski, ca să mă prezinte maestrului. Profesorul Landowski era foarte în vârstă pe atunci și nu mai sculpta decât rareori, dar mi-a arătat fotografii cu mulajele pentru statuia lui Hristos. Se pare că mama fusese și ea acolo, când Landowski și Brouilly lucrau la ea. A scos un mulaj dintr-un dulap, spunându-mi că aparține mâinilor mamei mele, ca posibil prototip pentru cele ale lui Cristo. Beatriz depăna acele amintiri cu zâmbetul pe buze. Profesorul Brouilly a fost cât se poate de generos cu mine, acordându-mi toată afecțiunea lui. Am corespondat mulți ani după ce m-am întors în Brazilia, până la decesul lui, survenit în 1965. Bunătatea străinilor! a exclamat dintr-odată Beatriz. Așa că, Maia, draga mea, ai de gând să-ți urmezi străbunica și bunica, ducându-te la Paris? Cu siguranță, acum ajungi mult mai repede. Mie și mamei mele ne-a luat șase săptămâni. Însă tu ai putea să fii în La Closerie des Lilas mâine la ora asta și să bei un absint. Draga mea Maia? Mai ești atentă la mine? După cele auzite, eram prea șocată ca să mai pot vorbi. Fără dubiu, acesta era motivul pentru care Yara evitase să-mi vorbească despre trecutul meu. Era clar că femeia aceasta nu știa nimic despre tatăl ei adevărat. – Da. Poate că mă voi duce la Paris! i-am răspuns, încercând să-mi recapăt calmul. – Foarte bine! Beatriz s-a arătat mulțumită de răspuns. Și, acum, Maia, trebuie să discutăm niște chestiuni foarte serioase. Dupăamiază, am chemat la mine un notar. Vreau să-mi rescriu testamentul și să-ți las ție, nepoata mea, majoritatea posesiunilor mele. Nu este prea mult, din păcate, numai o casă mult timp neglijată, care ar avea nevoie de multe investiții financiare ca să fie renovată. Eu nu am acești bani. Așa că, poate, vei dori s-o vinzi, și țin să te asigur că poți să o faci liniștită din partea mea. Cu o singură condiție: să o lași pe Yara să locuiască acolo până la sfârșit. Știu cât se teme de viitor și vreau să o asigur că va avea grijă cineva de soarta ei. Iar Casa este locul în care șia trăit toată viața, la fel ca mine. Îi voi lăsa și o sumă de bani din care să se poată întreține. Dacă nu-i ajung, am încredere că vei avea tu grijă de ea. Este cea mai bună prietenă a mea. Am crescut împreună, o iubesc ca pe o soră. – Sigur că da, i-am răspuns, încercând să-mi rețin lacrimile. – Mai am și niște bijuterii personale și ale străbunicii tale. Și fazenda Santa Tereza, unde a crescut mama mea. Conduc și o mică societate de caritate, care le ajută pe femeile din favele. Folosim una dintre ferme ca adăpost pentru unele dintre ele. Aș fi foarte fericită dacă ai continua această activitate. – Sigur că o voi face, Beatriz! i-am șoptit cu voce sugrumată de emoție. Beatriz, simt că nu merit toate astea. Sunt sigură că mai aveți prieteni, membri de familie… – Maia! Cum poți spune așa ceva? Percepeam înflăcărarea în vocea lui Beatriz. Mama ta te-a abandonat la naștere și, practic, te-a dezmoștenit, iar pe vremea aia, averea noastră era destul de mare. Tu ești continuatoarea familiei Aires Cabral și, deși banii nu pot compensa niciodată pierderea pe care ai suferit-o, atât pot să fac eu acum pentru tine. Și o voi face! a adăugat ea ferm. – Mulțumesc, Beatriz! Am observat că era agitată și nu doream să i se facă rău. – Am încredere că vei folosi moștenirea cu mult discernământ, a adăugat cu o grimasă de durere. – Să chem infirmiera? – Da, peste câteva minute. Dar, mai întâi, Maia, deși vei fi tentată să-mi spui că vei rămâne cu mine până la sfârșit, la fel de ferm îți cer să nu mai vii să mă vezi. Știu ce mă așteaptă și nu doresc să fii de față când îmi vine sfârșitul, mai ales că ești încă în doliu după tatăl tău adoptiv. O am pe Yara, nu mai am nevoie de nimic altceva. – Dar, Beatriz… – Nici un dar, Maia! Am dureri atât de crunte, încât, deși am rezistat până acum, după-amiază îi voi cere infirmierei niște morfină. Și, apoi, sfârșitul este foarte aproape. Așa că… Beatriz s-a forțat să zâmbească. Sunt fericită că am avut șansa de a-mi petrece ultimele clipe de luciditate alături de frumoasa mea nepoată. Ești atât de frumoasă, draga mea Maia! Îți doresc tot binele din lume! În primul rând, și cel mai important, să ai parte de iubire. Este singurul lucru care te ajută să înduri suferințele inerente vieții. Nu uita asta! Și acum poți s-o chemi pe infirmieră! Peste câteva minute, am îmbrățișat-o pe Beatriz și ne-am luat rămas-bun pentru totdeauna. Când am ieșit din cameră, am observat că ochii aproape i se închideau și a mai reușit să-mi facă un mic semn cu mâna ei subțire înainte să trag ușa după mine. M-am lăsat greu pe bancă, mi-am prins capul în mâini și am plâns în hohote. Un braț m-a cuprins pe după umeri și am văzut-o pe Yara așezându-se lângă mine. – N-a știut că Laurent Brouilly era tatăl ei? – Nu, Senhorita Maia, n-a știut. Yara mi-a prins mâinile într-ale ei și am rămas amândouă tăcute, mișcate de toată această tragedie. După ce i-am notat adresa, telefonul și e-mailul meu pe o bucată de hârtie, Yara m-a condus până la taxiul care mă aștepta. – La revedere, senhorita! Sunt atât de bucuroasă că totul este acum în regulă între tine și Senhora Beatriz, înainte să fi fost prea târziu. – Ție îți datorez asta, Yara! Beatriz este foarte norocoasă să te aibă alături de ea. – Și eu că o am pe ea. – Te rog să-mi promiți că mă vei anunța când… nu-mi dădea ghes inima să continui. – Sigur! Acum, senhorita, du-te și trăiește-ți viața! Așa cum poate că ai învățat din istoria familiei, fiecare clipă contează. Cu vorbele Yarei în minte, mi-am verificat e-mailurile cu mai mult entuziasm decât de obicei. Am zâmbit, văzând răspunsul lui Floriano. Parisul este minunat, îmi spunea el, dar îi este greu fără un translator ca să-l ajute cu franceza lui de baltă. Am descoperit ceva ce ar trebui să vezi, Maia. Anunță-mă când sosești. Îmi venea să râd de una singură, citind acele rânduri, pentru că nu mă întreba dacă vreau să mă duc, sau când. Am sunat la recepție și am întrebat ce zboruri sunt de la Rio la Paris. Peste zece minute, m-au anunțat că mai era un loc la clasa întâi la primul avion. Am înghițit în sec, auzind cât costă, dar am acceptat și le-am cerut să-mi facă rezervarea. Simțeam cum Pa Salt, Beatriz și Bel îmi țin cu toții pumnii. Pe urmă, am ieșit din hotel, rătăcind pe străzile din Ipanema, spre piață, de unde mi-am cumpărat mai multe rochii, pe care fosta Maia nu le-ar fi îmbrăcat niciodată. Dar aceasta era noua Maia, iubită de un bărbat căruia dorea să-i facă pe plac, arătând cât mai bine. Nu mă mai ascund, mi-am promis în sinea mea, după ce am cumpărat și două perechi de pantofi cu toc și, dintr-o drogherie, un parfum, ceea ce nu mai făcusem de ani de zile. Pe urmă, un ruj roșu, nou-nouț. În seara aceea am urcat pe terasa hotelului, ca să-l mai văd o dată pe Cristo la apusul soarelui. Bând vin alb, rece, I-am mulțumit Lui, și cerului, pentru că revenisem la viață. Când am ieșit din Rio, a doua zi de dimineață, în taxiul lui Pietro, m-am uitat înapoi la El, în vârful muntelui Corcovado, având o stranie certitudine că mă voi întoarce foarte curând sub mâinile Lui binecuvântate. Capitolul 50 – Alo! am auzit o voce cunoscută la capătul celălalt al firului. – Ma, sunt eu, Maia! – Maia! Ce faci, chérie? Am senzația că a trecut un an de când nam mai vorbit, mi-a spus Marina cu o undă de reproș în voce. – Da, Ma, îmi pare rău că nu te-am sunat! Am fost… ocupată, i-am zis, încercând să nu râd, simțind o mână care mă gâdilă. Te-am sunat să te anunț că voi fi acasă mâine după-amiază. Și că – am înghițit în sec, înainte să pot continua – voi aduce și un oaspete cu mine. – Să pregătesc o cameră în casă sau persoana respectivă va sta cu tine, în Pavilion? – Oaspetele meu va sta cu mine, în Pavilion. M-am întors și i-am zâmbit lui Floriano. – Foarte bine! a spus ea mulțumită. Să vă pregătesc cina? – Nu, nu te agita, te rog. Te sun mâine, să-ți spun la ce oră să vină Christian să ne ia. – Aștept telefonul tău! La revedere, chérie. – La revedere! Am pus jos receptorul și m-am prăbușit direct în brațele lui Floriano, întrebându-mă cum va reacționa el a doua zi. Nu trebuie să fii șocat sau să crezi că mă dau mare, sau cine știe ce altceva. Doar că asta a fost viața mea până acum. – Querida, m-a strâns el cu putere la piept, pe mine mă fascinează viața ta de acum. Știu de unde vii. Și, în ultima noastră zi la Paris, te duc să vezi ceva foarte special. – Chiar trebuie să ieșim? l-am întrebat, lipită de el. – Cred că da, eventual…. Peste două ore, ne-am îmbrăcat și am ieșit din hotel. Floriano a chemat un taxi și chiar a reușit să-i dea șoferului adresa în limba franceză. – Mergem undeva, în apropiere de Champs-Élysées? am repetat eu ca o confirmare atât pentru șofer, cât și pentru mine însămi. – Da. Ai vreun dubiu în ceea ce privește limba mea preferată acum? mi-a zâmbit el. – Nu, sigur că nu. Dar chiar asta ai intenționat: să-i dai adresa unui parc? – Șșșt, Maia! a lipit el un deget de buzele mele, ai încredere în mine! Peste puțin timp, ne-am oprit lângă un gard din fier forjat, la intrarea într-un frumos părculeț de lângă Avenue de Marigny. Floriano l-a plătit pe șofer, pe urmă m-a prins de mână, am intrat și am mers pe aleea ce ducea spre centrul parcului. În mijloc era o fântână foarte drăguță, și Floriano mi-a făcut semn spre statueta din bronz din vârf, o femeie goală, înclinată senzual pe spate. M-am uitat nedumerită la Floriano, pentru că mai văzusem astfel de imagini erotice prin Paris. – Uită-te la ea, Maia, și spune-mi cine este! Am făcut precum mi-a cerut și am recunoscut-o imediat pe ea. Pe străbunica mea Izabela, goală și senzuală, cu capul dat pe spate și mâinile în sus, cu palmele îndreptate spre cer. – Ei, ce zici acum? – O, da, am șoptit. – Și nu cred că vei fi surprinsă să afli că am descoperit că statuia este opera nimănui altcuiva decât a profesorului Laurent Brouilly, străbunicul tău. Cred că este un tribut adus marii iubiri pentru străbunica ta. Și, acum, Maia, privește-i mai atent mâinile. M-am uitat cu atenție la degetele delicate. Am observat numaidecât asemănarea. – Sunt mult mai mici, desigur, dar le-am comparat cu cele ale statuii Mântuitorului și sunt convins că sunt identice. O să-ți arăt fotografiile, dar, în ceea ce mă privește, nu există dubii. Mai ales că exact în parcul ăsta Izabela s-a întâlnit cu Laurent pentru ultima dată. Priveam statuia, gândindu-mă cum ar fi reacționat Izabela, reprezentată nu în chip de virgină inocentă, ci încărcată de o senzualitate subtilă, de către bărbatul care a iubit-o cu adevărat. Și un tată care, grație destinului, a avut prilejul să-și cunoască fiica, rodul iubirii lor. Când am plecat, Floriano m-a prins protector pe după umeri. – Maia, noi nu ne luăm rămas-bun aici, așa cum au făcut-o ei. Să fii convinsă că nu o vom face niciodată. Înțelegi? – Da. – Bine, atunci putem pleca. Și, într-o zi, mi-a șoptit la ureche, voi scrie o carte pe care să ți-o dedic. Urmăream expresia de pe fața lui Floriano, în timp ce goneam cu șalupa pe lacul Geneva, spre casa mea. Chiar dacă aveam senzația că fusesem plecată luni de zile de acolo, nu trecuseră decât trei săptămâni. Pe lac pluteau o mulțime de ambarcațiuni mici, ale căror pânze fluturau în vânt, ca niște aripi de înger. Era încă foarte cald, deși trecuse de șase după-amiază și soarele arunca irizații aurii deasupra noastră, pe un cer albastru fără nici un nor. Când am zărit în depărtare perdeaua de copaci, mi s-a părut că trăisem într-o altă dimensiune de când plecasem din Atlantis. Christian a îndreptat șalupa spre doc, a oprit și ne-a ajutat să coborâm. L-am văzut pe Floriano cum întinde mâna spre valize, dar Christian l-a oprit. – Nu, monsieur! Le aduc eu mai târziu. – Meu Deus! a exclamat el uluit în timp ce traversam pajiștile. Chiar că ești o prințesă care se întoarce la castelul ei. Când am ajuns în fața clădirii impunătoare, i-am făcut cunoștință lui Floriano cu Marina, care cu greu reușea să își ascundă uimirea că oaspetele meu nu era o femeie, ci un bărbat. Apoi l-am condus prin casă și prin grădini și, judecând după reacția lui, îmi dădeam seama, din nou, cât de frumos era acel loc. Soarele începuse să apună dincolo de munții de pe partea opusă a lacului. Am luat un pahar cu vin alb pentru mine și unul cu bere pentru Floriano și l-am condus spre grădina secretă a lui Pa Salt, de pe malul lacului. Totul era înflorit, în plină vară, un loc invadat de culoare. Îmi amintea de sudul Angliei, unde fusesem în vizită la Jenny. Totul perfect tras la linie, cu alei imaculate și garduri verzi tunse fără cusur. Ne-am așezat pe o bancă, sub o imensă tufă superbă de trandafiri, care răspândeau un miros plăcut – locul unde îl găseam de obicei pe Pa Salt, contemplând lacul –, și am închinat paharele în cinstea noastră. – Pentru ultima ta noapte în Europa! i-am urat cu voce ușor gâtuită de emoție. Și îți urez mult succes când îți lansezi cartea. Să ajungă pe primul loc pe lista de bestsellere din prima săptămână de apariție! – Nu se știe niciodată! a ridicat Floriano nepăsător din umeri, deși eu știam că era copleșit de reacția pozitivă din presă și din librării. Și asta, bineînțeles, datorită minunatei traduceri. Ce e acolo? m-a întrebat, făcând semn spre centrul terasei. – Se numește sferă armilară. Ți-am povestit că a fost instalată acolo imediat după decesul lui Pa Salt. Are numele noastre gravate pe ea și un set de coordonate geografice pentru fiecare dintre surorile mele. Plus o inscripție în limba greacă. Floriano s-a ridicat să o vadă mai de aproape. – Uite, aici ești tu! mi-a indicat unul dintre ace. Ce scrie pe inscripția ta? – Să nu lași teama să-ți hotărască soarta, i-am spus și am zâmbit ironic. – Cred că tatăl tău te cunoștea foarte bine! a observat Floriano, studiind în continuare sfera. Și acul ăsta ce indică? Nu văd nimic la capăt. – Nu. Pa ne-a botezat după cele șapte stele din constelație, dar, chiar dacă eram convinse că va veni și a șaptea soră, n-a fost așa. În consecință, suntem șase în total. Iar acum, am adăugat cu tristețe în glas, nu va mai exista niciodată o a șaptea soră. – Este un minunat dar de rămas-bun. Tatăl tău a fost un om foarte interesant! a remarcat Floriano, așezându-se din nou lângă mine. – Așa a fost, deși, de-abia după ce a dispărut, ne-am dat seama că știm atât de puține despre el. A fost o enigmă, am ridicat eu din umeri. Și mă tot întreb ce căuta el în Brazilia când m-am născut eu. Și de ce m-a ales tocmai pe mine. – E ca și când te-ai întreba de ce un suflet își alege părinții sau de ce tu ai fost aleasă să-mi traduci cărțile, de unde pot spune că ni se trage totul. Maia, viața înseamnă hazard, o adevărată loterie. – Poate că așa este, dar tu crezi în destin? – În urmă cu o lună, aproape sigur răspunsul meu ar fi fost negativ. Dar acum, vreau să-ți împărtășesc un mic secret, mi-a spus, prinzându-mă de mână. Cu puțin timp înainte să te cunosc, am comemorat dispariția soției mele și mă simțeam groaznic. La fel ca tine, am fost singur mult timp. Îmi amintesc cum stăteam pe terasă și mă uitam la Cristo și la stelele de deasupra lui. M-am rugat de Andrea să-mi trimită pe cineva care să-mi dea un motiv ca să continui să trăiesc. Peste o zi, am primit e-mailul tău de la editor, prin care mă ruga să am grijă de tine la Rio. Așa că, da, Maia, cred că mi-ai fost trimisă din cer. Și eu ție. Mi-a strâns mâna, apoi la fel cum făcea mereu când discuția devenea prea serioasă, a făcut un spirit de glumă: Deși, acum, când văd ce viață ai dus, nu mă mai aștept să te întorci în micul meu apartament. Mai târziu, am mers spre casă, și Marina, deși îi cerusem să nu se agite să pregătească cina, ne-a ieșit în întâmpinare în drum spre Pavilion. – Claudia a pregătit o bouillabaisse, e caldă în bucătărie, dacă vă este foame. – Mie, da! a sărit imediat Floriano. Îți mulțumesc, Marina! Vii și tu? a întrebat-o într-o franceză stâlcită. – Nu, mulțumesc, Floriano, am mâncat deja. Ne-am așezat pe scaune în bucătărie și am savurat delicioasa supă, amândoi conștienți că era ultima cină pe care o luam împreună. După ce își prelungise șederea în Europa, bunicii Valentinei acceptând să aibă grijă de nepoata lor mai mult timp, știam că trebuia să se întoarcă neîntârziat acasă, la fiica lui. Și eu… ei bine, nu știam ce voi face în continuare. După cină, l-am condus în biroul lui Pa, ca să-i arăt o fotografie a lui împreună cu noi toate. I-am spus cum o cheamă pe fiecare. – Dar sunteți atât de diferite! a exclamat el. Tatăl tău a fost un bărbat foarte atrăgător, a adăugat Floriano, așezând fotografia la loc pe raft, când altceva i-a atras atenția. A rămas încremenit câteva secunde. Maia, tu ai văzut asta? Mi-a făcut semn spre statueta așezată pe raft printre amintirile personale ale lui Pa Salt. – Da, de multe ori, este o copie a lui Cristo. – Nu sunt prea sigur… Pot să mă uit mai atent la ea? – Sigur, i-am răspuns, întrebându-mă de ce era atât de interesat de o statuetă vândută în mii de exemplare turiștilor, la Rio. – Uite cu câtă finețe e executată! mi-a atras el atenția, mângâind cutele robei Mântuitorului. Și uite aici, mi-a arătat el piedestalul pe care era inscripționat un nume. Landowski – Maia, mi-a spus cu ochi plini de încântare. Asta nu e o copie reprodusă în serie. Este semnată de însuși sculptorul. Îți amintești că, în scrisorile către Loen, Bel făcea referire la versiunile miniaturale solicitate lui Landowski de Heitor da Silva Costa, înainte să se decidă asupra proiectului final? Poftim! mi-a întins el statueta pe care am prins-o în mână, uluită de greutatea acesteia. Degetele mele urmăreau trăsăturile delicate ale feței lui Cristo și ale mâinilor lui. Știam că Floriano avea dreptate, că era opera unui sculptor de geniu. – Dar de unde o avea Pa? Poate a cumpărat-o la vreo licitație. Sau poate e un dar de la un prieten al lui? Sau… chiar nu știu! am spus deznădăjduită. – Toate variantele sunt posibile. Dar, în afară de cele aflate în posesia familiei Landowski, celelalte două statuete, despre care se știe că au supraviețuit, aparțin rudelor lui Heitor da Silva Costa. Sigur că ar trebui verificată autenticitatea, dar ce descoperire! Îl vedeam cât era de înflăcărat. Înțelegeam că judeca totul prin ochii istoricului, în timp ce eu doream să știu cum dăduse tatăl meu peste acea statuetă. – Maia, îmi pare rău că m-am lăsat dus de val, s-a scuzat Floriano. Sunt sigur că dorești să o păstrezi. S-ar supăra cineva dacă am lua-o cu noi astă-seară în Pavilion? Aș vrea s-o analizez mai pe îndelete. – Nici o problemă. Tot ce e în casă ne aparține acum nouă, mie și surorilor mele, și mă îndoiesc că ar avea cineva ceva de obiectat. – Atunci, hai la culcare! mi-a șoptit, mângâindu-mi ușor obrazul. Nu m-a luat somnul toată noaptea, îngrozită la gândul că Floriano pleca a doua zi. Deși îmi promisesem ferm să înaintez pas cu pas în această relație, cu fiecare oră ce trecea deveneam tot mai agitată. Floriano dormea liniștit lângă mine. Mă îngrozea și gândul că, după ce pleca el, viața mea aici putea redeveni exact ca înainte de plecarea mea în Brazilia. Aproape că nici nu vorbisem despre viitor cu Floriano și, cu siguranță, nu aveam niște planuri clare în minte. Chiar dacă știam că el nutrea oarecare sentimente pentru mine, așa cum îmi mărturisese de multe ori, asta fusese în primele zile ale relației noastre. Și, dat fiind că locuiam pe continente diferite, trebuia să accept și ideea că relația putea să se stingă lent, lăsând în urmă doar o frumoasă amintire. Am binecuvântat clipa în care am auzit alarma ceasului, și noaptea aceea lungă s-a sfârșit. Am sărit imediat din pat și am făcut un duș, în timp ce Floriano încă moțăia, speriată că, în momentul despărțirii, ar putea să-mi spună doar câteva cuvinte banale. După ce m-am îmbrăcat repede, i-am spus că mă duc în bucătărie să pregătesc micul dejun. Christian ne aștepta la mal peste douăzeci de minute. Apoi, când el a intrat în bucătărie, peste câteva minute, am ieșit în grabă, spunându-i că trebuie să mă duc la conac și că ne vedem pe mal în zece minute. – Dar, Maia, te rog… l-am auzit strigând după mine, însă eu eram deja în fața ușii, fugind efectiv de el. Când am ajuns, pentru că nu aveam puterea să dau ochii cu Marina sau Claudia, m-am încuiat în dresingul de la parter, dorind ca minutele să se scurgă cât mai repede și să rămână foarte puțin timp până la plecarea lui. Cu numai câteva secunde înainte ca șalupa să pornească, am ieșit și am coborât pe pajiște, văzându-l pe Floriano stând de vorbă cu Marina. – Unde-ai fost, chérie? Amicul tău trebuie să plece imediat, altfel pierde avionul. Marina mi-a aruncat o privire stranie, apoi s-a întors spre Floriano. Mi-a făcut plăcere să te cunosc și sper să te revedem cât mai curând aici. Acum, vă las să vă luați la revedere. – Maia, mi s-a adresat Floriano, mirat, după plecarea Marinei, ce sa întâmplat? – Nimic, nimic… Uite, Christian te așteaptă. Trebuie să pleci. A deschis gura să spună ceva, dar am coborât repede spre șalupă, astfel ca el să nu aibă altă opțiune decât să mă urmeze. Christian l-a ajutat să urce la bord și a pornit motorul. – Adeus, Maia! mi-a spus Floriano cu ochi plini de tristețe. În huruitul puternic al motorului, șalupa începea să se îndepărteze de mal. – Îți voi scrie! mi-a strigat el. A mai spus ceva, dar n-am înțeles, pentru că șalupa prindea deja viteză, îndepărtându-se de Atlantis. Și de mine. M-am întors spre casă, într-o dispoziție groaznică, mustrându-mă pentru comportarea copilărească. Doar eram femeie matură, și ar fi trebuit să fiu capabilă să fac față unei despărțiri iminente. Eram perfect conștientă că avusesem un atac de panică, retrăind durerea care mă sfâșiase când mă despărțisem de Zed; după atâția ani, era încă atât de vie în amintirea mea. Marina mă aștepta încruntată în fața Pavilionului, cu brațele încrucișate. – Ce-a fost asta, Maia? V-ați certat? Floriano mi se pare un tânăr atât de drăguț. Aproape că nici nu v-ați luat rămas-bun. Nimeni n-a știut unde ești. – Eu… am avut ceva de făcut. Îmi pare rău! Am ridicat din umeri ca o adolescentă rebelă, mustrată pentru că se purtase urât. Apropo, mă duc la Geneva să mă întâlnesc cu Georg Hoffman. Ai nevoie de ceva de acolo? am întrebat-o, dorind să schimb cât mai repede subiectul. Marina mă privea fix, și în ochii ei am citit o undă de disperare. – Nu, draga mea, mulțumesc! Nu-mi trebuie nimic. S-a îndepărtat de mine și m-am simțit ridicolă, așa cum fusese și comportarea mea. Biroul lui Georg Hoffman era situat în cartierul de afaceri al Genevei, chiar lângă Rue Jean-Petitot. Un birou modern și elegant, cu pereți din sticlă, oferind priveliștea splendidă a portului din depărtare. – Maia, m-a întâmpinat el, ridicându-se ca să mă salute. Ce plăcere neașteptată! Mi-a zâmbit și m-a condus spre canapeaua din piele neagră unde ne-am așezat amândoi. Am auzit că ai fost plecată. – Da. Cine ți-a spus? – Marina, desigur. Cu ce te pot ajuta? – Ei bine… mi-am dres vocea. De fapt, ar fi două lucruri. – În regulă. Spune-mi despre ce e vorba. – Ai idee de ce Pa Salt m-a ales tocmai pe mine, când m-a adoptat? – Doamne, Maia! Am văzut cât era de surprins. Eu sunt doar avocatul tatălui tău, nu prietenul lui de suflet. – Știu, totuși, că erați prieteni. – Da, am fost, presupun, sau cel puțin din punctul meu de vedere. Dar, după cum știi, tatăl tău era o persoană foarte secretoasă. Și, deși îmi place să cred că avea încredere în mine, la urma urmei, nu eram altceva decât un simplu angajat al lui și nu-i puteam pune întrebări. Prima dată am auzit de tine când m-a contactat ca să înregistrez adopția și să întocmesc formalitățile necesare pentru obținerea primului tău pașaport. – Așadar, n-ai idee ce legături ar fi putut avea el în Brazilia, am insistat eu. – Pe plan personal, nici una. Deși a avut mai multe interese de afaceri acolo. Dar avea astfel de afaceri în multe locuri de pe glob. Mă tem că nu te pot ajuta în această privință. Dezamăgită, dar nu foarte surprinsă de răspunsul lui, am insistat cu discuția pe acest subiect. – Când am fost în Brazilia, grație indiciului lăsat de Pa, mi-am întâlnit bunica care, din păcate, a murit cu doar câteva zile în urmă. Ea mi-a povestit că, atunci când tata a venit să mă adopte, era însoțit de o femeie. Cei de la orfelinat au crezut că e soția lui. Era căsătorit pe atunci? – N-a fost niciodată însurat, din câte știu eu. – Atunci, femeia aceea putea fi vreo iubită a lui? – Maia, iartă-mă, dar chiar n-am idee ce făcea tatăl tău în viața particulară. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, dar asta e situația. Parcă ai spus că mai doreai să discuți ceva cu mine. Era clar că nu ajungeam la nici un rezultat, motiv pentru care am renunțat, gândindu-mă că nu voi afla niciodată împrejurările în care fusesem adoptată. Pe urmă, mi-am adunat toate forțele și am continuat. – Ți-am spus că bunica mea maternă a decedat recent. Mi-a lăsat, prin testament, două proprietăți în Brazilia și o mică sumă de bani. – Și vrei să mă ocup eu de asta în numele tău? – Da, dar și mai important este faptul că doresc să-mi fac și eu un testament. Și să-mi las averea unei… rude. – Nu este nici o problemă. Eu le recomand asta tuturor clienților mei, indiferent de vârstă. Dacă îmi dai o listă cu cei cărora dorești să le lași ceva, inclusiv sume de bani unor prieteni, orice, pot să întocmesc documentul. – Mulțumesc. Am ezitat un moment, încercând să găsesc cea mai bună modalitate de a exprima în cuvinte ceea ce doream. Aș vrea să te mai întreb ceva: cât de greu este pentru părinții care și-au dat copiii spre adopție ca să dea de urma lor? Georg mă studia atent, dar nu părea deloc surprins. – Extrem de greu, adică pentru părinți, a precizat el. După cum îți închipui, un copil adoptat, mai ales la o vârstă foarte mică, are nevoie să se simtă în siguranță. Autoritățile care se ocupă de adopții nu-și asumă riscul ca părinții naturali, cuprinși de remușcări, să-l caute pe copil. Ar fi dezastruos pentru copil. La fel și pentru părinții adoptivi, care au ajuns deja să se atașeze de el. Dar dacă, la fel cum ai făcut tu, copilul adoptat ar dori să-și cunoască părinții biologici, în momentul în care ar putea s-o facă din punct de vedere legal, atunci este cu totul altceva. Ascultam cu mare atenție ceea ce-mi spunea Georg. – Atunci, dacă sunt un copil adoptat, care vrea să-și cunoască mama sau tatăl biologic, de unde ar trebui să încep? – De la autoritățile care s-au ocupat de adopție. În prezent, sau cel puțin aici, în Elveția, aceste lucruri sunt foarte bine reglementate. El ar trebui să se ducă acolo în primul rând. Adică, s-a grăbit Georg să rectifice, așa ar trebui să procedeze orice copil adoptat. L-am privit, simțind cum mă înroșesc la față. În acel moment, miam dat seama că știa. – Așadar, dacă un părinte biologic, spre exemplu, ar vrea să-și facă testamentul și să-i lase o moștenire copilului dat spre adopție, cum va trebui să procedeze? Georg a făcut o pauză, cântărind bine cuvintele. – Un avocat poate să parcurgă aceeași cale ca și copilul adoptat. Se va duce la autoritățile de adopție și va explica situația. Dacă copilul a împlinit șaisprezece ani, autoritatea l-ar putea contacta pe copil sau, mai bine zis, pe tânărul vizat. – Și dacă copilul nu a împlinit șaisprezece ani? – Atunci autoritățile i-ar contacta pe părinții adoptivi, care au dreptul să decidă dacă este în interesul superior al copilului lor să afle de această moștenire. – Da. Am încuviințat din cap, simțindu-mă în mod ciudat stăpână pe mine. Și, dacă autoritățile nu pot da de urma copilului în cauză, și avocatul trebuie să recurgă la… căi mai puțin legale ca să-i găsească familia adoptivă, se poate face? Georg se uita țintă la mine. În acel moment, am citit în privirea lui tot ce nu putea exprima el în cuvinte. – Pentru un avocat competent, Maia, ar fi ușor s-o facă, chiar foarte ușor. I-am spus lui Georg că voi proceda conform celor discutate în vederea redactării unui testament. I-am mai spus că-i voi trimite o scrisoare pe care să o folosească în situația în care o agenție de adopții sau un băiat, a cărui dată de naștere i-o voi comunica, l-ar contacta vreodată. Apoi am ieșit. Afară, nedorind să mă întorc acasă până nu întorceam pe toate părțile informațiile aflate, am intrat într-o cafenea și m-am așezat la o masă cu vedere spre lac. Am cerut o bere. În mod normal, nu-mi plăcea berea, dar acum, am dus sticla la gură, refuzând paharul adus de chelneriță, și gustul care îmi amintea de Rio m-a făcut să mă liniștesc pe loc. Dacă Georg știa ceva despre fiul meu, atunci și Pa Salt știuse. Miam amintit fraza din ultima lui scrisoare, care mă tulburase atât de mult. Crede-mă, te rog, când îți spun că familia este totul. Și că dragostea unui părinte pentru copilul lui este cea mai puternică forță de pe Pământ. În timp ce îmi beam berea în lumina soarelui, eram sigură că puteam să mă întorc acum în biroul lui Georg și să îl înfrunt. Să-i cer să-mi spună exact cine îmi adoptase fiul și unde se afla acesta. Dar mai știam că aveau sens și cuvintele lui Floriano. Indiferent cât de mult tânjeam să-i explic iubitului meu fiu de ce renunțasem la el, în prezent, această atitudine nu era decât o nevoie pur egoistă din partea mea. Deodată, m-a cuprins furia la gândul că mâna nevăzută, dar atotputernică a lui Pa Salt, părea să îmi controleze viața și de dincolo de mormânt. Și poate că și pe cea a fiului meu. Ce drept avea să știe el lucruri despre mine pe care nici măcar eu nu le știam? Totuși, la fel ca toți cei care se rugau unei puteri invizibile, dar în care aveau încredere – din instinct de apărare –, mă împăcam cu gândul omnipotenței lui Pa Salt. Dacă tatăl meu știuse – și vinovăția din ochii lui Georg, după ce comisese acea eroare, îmi confirmase asta –, atunci eram sigură că fiul meu se afla categoric pe mâini foarte bune. Nu tatăl meu fusese cel care nu avusese încredere în relația noastră. Eu fusesem aceea. Îmi era acum clar că înțelesese motivele deciziei mele de a nu-i spune adevărul și le acceptase. Mă lăsase să fac singură alegerea, care, trebuie să recunosc acest lucru, nu avusese nimic de-a face cu teama de reacția lui. Ci cu mine. La nouăsprezece ani, liberă pentru prima dată în viață, având în fața mea ceea ce eram sigură că va fi un viitor strălucit, ultimul lucru pe care mi-l doream era responsabilitatea de a crește singură un copil. Și poate că, dacă m-aș fi dus atunci la Pa, i-aș fi mărturisit ce făcusem și am fi discutat opțiunile, nu era exclus să fi ajuns oricum la aceeași concluzie. Mă gândeam la propria mea mamă. Cam la aceeași vârstă, se confruntase cu o dilemă similară, deși într-un moment diferit în timp. – Te iert, i-am șoptit. Și îți mulțumesc, am adăugat, știind că, indiferent de motivele ei, decizia fusese corectă pentru mine, fiica ei. Gândurile mi-au zburat din nou spre Pa Salt. Cred că nu exagerez deloc, închipuindu-mi cu câtă fermitate îi interogase el însuși pe viitorii părinți adoptivi. Poate că o făcuse, poate că nu, dar în acel moment, terminându-mi de băut berea, am făcut pace cu mine însămi pentru prima oară după nașterea bebelușului, în urmă cu treisprezece ani. Și acum… Îmi dădeam seama că Pa Salt, oferindu-mi o poartă spre trecut, îmi oferise una și spre viitor. M-am cutremurat, amintindu-mi cum mă purtasem cu Floriano de dimineață. Maia, ce s-a întâmplat? Fusese atât de nedumerit. L-am sunat pe Christian pe mobil și l-am rugat să ne întâlnim la ponton, în cincisprezece minute. Străbătând străzile agitate ale Genevei, tânjeam deja după atmosfera relaxată din Rio. Oamenii munceau acolo și se distrau, dar respectau în același timp ceea ce nu puteau schimba sau înțelege. Trebuia să-mi asum răspunderea, pentru că, din cauza unor vechi temeri, de dimineață îmi periclitasem întreg viitorul. Când am pășit pe ponton și am urcat în șalupă, eram conștientă că, deși viața mea fusese influențată de evenimente pe care nu le puteam controla, eu fusesem cea care luase decizia să reacționeze în acel fel. Când Christian a tras la mal, în fața Atlantisului, pe chei a apărut o figură foarte cunoscută, deși neașteptată. – Surpriză! a exclamat ea, deschizându-și larg brațele când am coborât din șalupă. – Ally! Ce faci aici? – Ciudat, dar asta e și casa mea, mi-a răspuns cu un zâmbet larg, în timp ce ne îmbrățișam. – Știu, dar nu te așteptam. – Am avut câteva zile libere, așa că m-am gândit să vin să văd ce face Ma, pentru că știam că ești plecată. Îmi închipui cât de greu îi e după decesul lui Pa. Instantaneu, m-am simțit vinovată pentru propriul meu egoism. Nu vorbisem deloc cu Ma cât fusesem plecată la Rio. Și, după ce sosisem cu o zi în urmă, de-abia dacă schimbaserăm câteva cuvinte. – Maia, arăți minunat! Am auzit că ai fost foarte ocupată. Ally mi-a dat un ghiont cu afecțiune. Ma spune că ai avut un oaspete peste noapte. Cine e? – O persoană pe care am cunoscut-o la Rio. – Ei bine, hai să bem ceva rece și poți să-mi povestești totul de la început. Ne-am așezat la masa de pe terasă, bucurându-ne de căldura razelor de soare. Și pentru că sentimentele mele ambigue față de sora mea perfectă mi s-au evaporat după câteva minute, m-am relaxat și iam povestit ce se întâmplase în Brazilia. – Uau! a exclamat ea uimită, când am făcut o pauză ca să-mi mai trag sufletul, luând o gură din limonada pe care Claudia o pregătea special pentru noi. Ce mai aventură! Cât curaj ai avut să te duci acolo și să-ți descoperi trecutul! Nu cred că eu aș putea face față unei asemenea situații, să aflu cine și de ce m-a dat spre adopție, chiar dacă am avut noroc cu Pa Salt și cu surorile mele. Nu te-a durut să afli ce ția povestit bunica ta despre mama ta naturală? – Da, dar am înțeles-o. Ally, mai vreau să-ți mărturisesc ceva. Ceva ce poate că ar fi trebuit să-ți spun cu mult timp în urmă… I-am povestit despre fiul meu și cum am luat teribila decizie de a renunța la el. Ally arăta cu adevărat șocată și am văzut cum încep să-i curgă lacrimi pe obraji. – Maia, cât de groaznic că a trebuit să treci prin așa ceva, și de una singură! De ce naiba nu mi-ai spus? Sunt sora ta! Întotdeauna m-am gândit cât de mult ținem una la alta. Aș fi fost lângă tine, serios. – Ally, știu, dar tu aveai doar șaisprezece ani pe atunci. Și, în afară de asta, îmi era rușine. – Doamne, ce povară ai putut să cari pe umeri! a oftat ea. Apropo, dacă nu te deranjează întrebarea, cine este tatăl? – O, nu-l cunoști. Un băiat pe care l-am cunoscut la universitate, pe nume Zed. – Zed Eszu? – Da. Poate că-i văzuse numele pe undeva, prin ziare. Tatăl lui este afaceristul care s-a sinucis. – Și al cărui iaht l-am văzut aproape de cel al lui Pa, în acea zi cumplită, când am aflat vestea morții lui, s-a cutremurat Ally. – Da, i-am confirmat, dându-mi seama că uitasem complet acel detaliu în iureșul evenimentelor din ultimele trei săptămâni. Ce ironie că din cauza lui Zed m-am urcat în avionul spre Rio, când încă stăteam pe gânduri dacă să fac asta sau nu! După paisprezece ani de tăcere, mia lăsat un mesaj în căsuța vocală, așa tam-nesam, informându-mă că vine în Elveția și întrebându-mă dacă ne putem vedea. Ally mi-a aruncat o privire ciudată. – Dorea să vă întâlniți? – Da. Zicea că aflase despre decesul lui Pa și îmi sugera să plângem unul pe umărul celuilalt. Nimic altceva nu m-ar fi făcut s-o iau la goană din Elveția. – Zed știe că e tatăl copilului tău? – Nu. Și, dacă ar ști, mă îndoiesc că i-ar păsa. – Cred c-ai făcut bine că ai scăpat de el, mi-a spus Ally pe un ton sumbru. – Îl cunoști? – Nu personal. Dar am un… prieten care îl cunoaște. Oricum, a continuat ea, se pare că decizia de a te urca în acel avion a fost cea mai bună pe care ai luat-o în viața ta. Și încă nu mi-ai povestit despre acel brazilian superb, care se ținea după tine ieri. Cred că și Ma s-a îndrăgostit de el. Când am sosit, mai devreme, numai despre el turuia. E scriitor? – Da. I-am tradus primul roman. A fost publicat la Paris și este extrem de apreciat. – Ai fost cu el acolo? – Da. – Și? – Îmi… place mult de el. – Marina zice că și el te place. Mult, a subliniat Ally. Deci, ce aveți de gând? – Nu știu. Nu ne-am făcut planuri de viitor. El are o fetiță de șase ani și locuiește la Rio, și eu sunt aici… În fine, tu ce-ai mai făcut, Ally? am schimbat eu repede subiectul. – Îmi merge bine. Mi s-a propus să fac parte din echipajul pentru Fastnet Race, luna viitoare. De asemenea, antrenorul echipei naționale elvețiene de iahting vrea să mă coopteze în echipa lui, situație în care vom începe antrenamentul în toamnă, ca să ne pregătim pentru Jocurile Olimpice de la Beijing de anul viitor. – Ally! E fantastic! Te rog să mă ții la curent! – Negreșit. Doream s-o bombardez cu o sumedenie de întrebări, când Marina s-a apropiat de noi pe terasă. – Maia, chérie, n-am știut că te-ai întors! Christian mi-a dat asta mai devreme. Apoi, cu sosirea pe nepusă masă a lui Ally, mă tem c-am uitat să ți-l dau. Marina mi-a înmânat un plic. Am recunoscut imediat scrisul lui Floriano. – Mulțumesc, Ma! – Fetelor, vreți să luați cina? – Dacă ai ceva pregătit, desigur. Maia, vii și tu? Nu prea am avut șansa să stăm împreună în ultimul timp. – Da, desigur, i-am răspuns și m-am ridicat. Dar aș vrea să mă duc puțin în Pavilion mai întâi. Cele două femei s-au uitat când la mine, când la scrisoare. – Atunci ne vedem mai târziu, chérie! mi-a spus Marina. În Pavilion, am deschis plicul cu degete tremurânde. Am scos o bucată de hârtie, puțin mototolită, care arăta ca și cum ar fi fost smulsă dintr-un carnet de note. În șalupă Lacul Geneva 13 iulie 2007 Maia, mon amour, Îți scriu în franceza mea care lasă de dorit și, deși nu într-un stil poetic precum în scrisorile trimise de Laurent Brouilly Izabelei, sentimentul din spatele cuvintelor este același. (Iartă-mi scrisul urât, e din cauza valurilor). Chérie, am văzut că erai tristă de dimineață și aș fi dorit să-ți ofer alinare, dar poate că te străduiești încă să accepți relația cu mine. Așa că îți spun că te iubesc. Negru pe alb. Deși am petrecut atât de puțin timp împreună, cred că povestea noastră este doar la început. Dacă ai fi stat puțin mai mult cu mine, în dimineața asta, aș fi avut ocazia să îți spun că nu-mi doresc nimic mai mult decât să te întorci la Rio și să fim împreună. Pentru mâncarea arsă de fasole, pentru vinul acru și ca să dansăm samba în toate serile din viața noastră. Știu că îți cer mult, să renunți la viața ta de la Geneva ca să vii la mine. Dar, așa cum Izabela avea un copil de care trebuia să aibă grijă, la fel am și eu. Și Valentina are nevoie de familia ei. Măcar pentru o vreme. Îți acord un răgaz de gândire, pentru că este o decizie importantă. Dar, te rog, ți-aș fi recunoscător dacă m-ai scoate din acest greu impas mai curând decât mai târziu. În împrejurările date, cred că sunt pregătit să aștept o singură noapte. Pun alături plăcuța de mozaic. Amicul meu de la muzeu a reușit în final să descifreze citatul scris de Izabela pentru Laurent. Dragostea nu ține cont de distanțe, Nici de continente; Pentru că are ochii ațintiți spre stele. Și acum, la revedere. Aștept vești de la tine. Floriano X ALLY. IULIE 2007 LUNĂ NOUĂ. 12; 04; 53 Capitolul 51 Eu și Marina îi făceam cu mâna, trimițându-i sărutări prin aer, când Maia a plecat din Atlantis. Cele două geamantane erau pline ochi cu cele mai dragi lucruri ale ei. Plus trei sute de săculeți de ceai englezesc, fiindcă spune că la Rio îi este imposibil să găsească ceaiul ei preferat. Chiar dacă ne-a dat asigurări că se va întoarce curând, cumva, eram amândouă conștiente că nu va fi așa. În acest moment, când sora mea cea mare pleacă pentru a începe o nouă viață în altă parte, Ma și eu suntem mișcate până la lacrimi. – Sunt atât de fericită pentru ea, mi-a spus Marina, ștergându-și fața când ne-am întors spre casă. Floriano este un bărbat atât de drăguț, și Maia mi-a spus că și fiica lui este frumoasă. – Se pare că Maia și-a găsit o familie gata formată, am comentat eu. Poate că va reuși să compenseze ceea ce a pierdut. Marina mi-a aruncat o privire în timp ce intram în casă. – Ți-a spus? – Da, ieri. Recunosc, am fost șocată. Nu atât de întâmplarea în sine, cât de faptul că a ținut totul sub tăcere atâția ani. M-am simțit foarte jignită pentru că nici măcar în mine n-a avut încredere. Tu ai știut, nu-i așa? i-am aruncat întrebarea, urmând-o în bucătărie. – Da, chérie, eu am ajutat-o atunci. Oricum, ce-a fost a fost. În sfârșit, Maia s-a trezit din nou la viață. Ca să fiu sinceră, a continuat Marina punând apa la fiert, uneori mă apuca disperarea la gândul că n-o va mai face niciodată. – Cred că toate simțeam la fel. Îmi amintesc cât de veselă și optimistă era înainte, și pe urmă s-a schimbat peste noapte. Am fost odată la ea, când se întorsese la Sorbona, pentru că intra în anul trei. Era atât de tăcută… de închisă în ea. A fost un weekend foarte plictisitor, fiindcă Maia nu dorea să iasă deloc din casă, în timp ce eu aveam șaisprezece ani și mă aflam pentru prima dată la Paris. Acum pricep de ce. Doar știi că o idolatrizam când eram mică. M-a durut mult când s-a îndepărtat de mine. – S-a îndepărtat de noi toate, a încercat să mă consoleze Marina. Dacă cineva este în stare să o schimbe, să-și recapete încrederea în ea, cred că numai acel tânăr o va face. Ceai? Sau ceva mai rece? – Mersi, niște apă. Sincer, Ma, cred că și tu te-ai îndrăgostit de Floriano, am tachinat-o când mi-a întins un pahar cu apă. – Ei bine, recunosc că este foarte atrăgător, nu m-a contrazis Marina. – De-abia aștept să-l cunosc. Dar acum, că Maia a plecat, tu ce vei face aici? – O, n-ai de ce să te îngrijorezi, am o grămadă de treburi. E uimitor cât de des veniți acasă voi, fetele, și, de obicei, mă anunțați doar cu câteva ore înainte. Mi-a zâmbit. Săptămâna trecută a fost și Star aici. – Serios? Fără CeCe? – Da. Diplomată, Marina s-a abținut de la comentarii. Să știi că îmi face mare plăcere când vă văd acasă. – Totuși, este foarte diferit față de vremea când era și Pa aici, am remarcat într-o doară. – Așa e. Dar închipuie-ți cât de mândru ar fi, știind ce vei face tu. Doar știi cât iubea iahtingul. – Da, i-am zâmbit. Ca să schimbăm subiectul, știai că tatăl fiului Maiei este băiatul lui Kreeg Eszu, Zed? – Da, știam. Oricum, a evitat Marina să continue discuția, îi voi cere Claudiei să ne prepare cina pentru ora șapte. Știu că mâine te trezești foarte devreme. – Da și trebuie să mă duc să-mi verific e-mailurile. Este în regulă dacă folosesc biroul lui Pa? – Sigur că da. Nu uita, asta e casa voastră, a ta și a surorilor tale, a repetat Marina cu multă răbdare. Mi-am luat laptopul din dormitor și am coborât la parter. Am deschis ușa de la biroul tatălui meu și, pentru prima dată în viață, mam așezat timid pe scaunul lui. Așteptam să se deschidă computerul, cu ochii la numeroasele obiecte ținute de Pa pe rafturi. Laptopul m-a anunțat că se va închide, după ce de-abia îl pornisem, așa că, în timp ce așteptam să-și instaleze programele, mam ridicat și m-am dus spre CD-playerul lui Pa. Încercasem toate să-l convingem să treacă la iPod și, deși avea un raft cu echipament electronic sofisticat în birou, ne spunea că este prea bătrân pentru această schimbare și că prefera să citească titlurile de pe CD-urile pe care urma să le asculte. Când am deschis playerul, fascinată să aflu ce ascultase Pa Salt ultima dată, camera a fost inundată de minunatele acorduri din „Morning Mood“ ale Suitei Peer Gynt de Grieg. Am rămas încremenită, năpădită de un val de amintiri. Era piesa favorită a lui Pa și-mi cerea, deseori, să-i cânt primele note la flaut. Devenise melodia tematică a copilăriei mele și-mi amintea de atâtea răsărituri glorioase de soare, când mă lua cu el pe lac și mă învăța totul despre iahting. Doamne, cât de mult îi simțeam lipsa! Și a altei persoane. În timp ce muzica se revărsa, umplând încăperea cu notele ei impetuoase, am întins mâna instinctiv și am ridicat receptorul telefonului de pe biroul lui Pa, ca să formez un număr. Ținându-l la ureche, mi-am dat seama că altcineva din casă se afla deja pe fir. Șocul resimțit, când am auzit tonul cunoscut, rezonant al vocii care mi-a alinat toate suferințele în copilărie, m-a forțat să întrerup acea conversație. – Alo? am strigat repede în receptor, întinzând mâna ca să închid CD-playerul, pentru a mă asigura că auzisem bine. Dar vocea de la celălalt capăt al firului a amuțit brusc. Știam că el închisese telefonul. Nota autoarei Seria „Cele șapte surori“ se bazează în mare pe mitologia legată de constelația Pleiadelor, foarte cunoscută pământenilor, din apropiere de faimoasa centură Orion. De la maiași până la greci și aborigeni, stelele acestea sunt menționate în inscripții și versuri. Marinarii s-au ghidat după ele timp de milenii și chiar și o specie de pisici din Japonia, Subaru, a primit denumirea după ele… Multe dintre numele din această serie sunt anagrame ale unor personaje din legende, dar cred că acest aspect e lipsit de relevanță. Cel mai important este ca cititorii să se bucure de lectura acestor cărți. Totuși, dacă sunteți interesați să aflați mai multe despre Pa Salt, Maia și surorile ei, atunci vă rog să vizitați website-ul meu, www.lucindariley.com, unde veți găsi multe dintre aceste legende și povești. Mulțumiri În primul rând aș vrea să le mulțumesc Millei și lui Fernando Baracchini, precum și fiului lor Gui, pentru că, la masa din sufrageria lor din Ribeirão Preto, mi-a venit ideea unei cărți a cărei acțiune să se desfășoare în Brazilia. De asemenea, le mulțumesc minunatei Maria Izabel Seabra de Noronha, stră-strănepoata lui Heitor da Silva Costa, faimosul arhitect și constructor al statuii lui Hristos Mântuitorul, pentru că mi-a pus la dispoziție cu atâta generozitate cunoștințele și timpul ei, precum și pentru documentarul „De Braços Abertos“ (Cu brațele larg deschise). Și, mai apoi, pentru timpul acordat lecturii manuscrisului, astfel încât toate detaliile să fie corecte. Totuși, aceasta este o ficțiune bazată pe niște figuri istorice reale. Trebuie să precizez că modul cum i-am înfățișat pe Paul Landowski și familia da Silva Costa, ca și pe ceilalți, este rodul imaginației mele. Le mulțumesc Valeriei și lui Luiz Augusto Ribeiro pentru că m-au găzduit la fazenda lor din munți, cât timp am scris cartea – n-aș mai fi plecat niciodată de acolo –, și mai ales lui Vania și Ivonne Silva pentru deliciosul chec, plus multe altele. Suzannei Perl, care mi-a servit drept ghid la Rio, lui Pietro și Eduardo, amabilii noștri șoferi, Carlei Ortelli, pentru talentul ei magnific de organizator – nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării –, și Andreei Ferreira, pentru că mi-a stat permanent la dispoziție când aveam nevoie să-mi traducă ceva. Aș mai vrea să le mulțumesc tuturor editorilor din întreaga lume pentru sprijinul lor, când i-am anunțat că voi scrie șapte cărți bazate pe constelația „Cele Șapte Surori“ din Pleiade. Mai ales lui Jez Trevathan și lui Catherine Richards, lui Georg Reuchlein și Claudiei Negele, lui Peter Borland și lui Judith Curr, Knut Gørvell, Jorid Mathiassen și lui Pip Hallén. Mulțumiri și lui Valérie Bronchand, vecina mea din sudul Franței, care m-a condus să vizitez Muzeul Landowski din BoulogneBillancourt, unde a făcut sute de fotografii, și Adrianei Hunter, care a tradus enorma biografie a lui Landowski și a descris cele mai importante opere ale sale. Lui David Harber și colectivului său, care m-au ajutat să înțeleg modul în care funcționează sfera armilară. Pentru sprijinul permanent, le mulțumesc mamei mele, Janet, surorii mele, Georgia, și fiului ei, Rafe, care la nouă ani a transformat Trandafirul de la miezul nopții într-o carte inclusă în bibliografia școlară. Ritei Kalagate, pentru că mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc în Brazilia, cu o seară înainte de a primi o ofertă de la editura mea, și lui Izabel Latter, pentru că m-a îngrijit și mi-a ascultat toată pălăvrăgeala, după ce am zburat mii de kilometri prin întreaga lume și am stat aplecată deasupra manuscrisului 24/7. Mulțumiri lui Susan Moss, cea mai bună prietenă a mea și acum parteneră într-ale scrisului, lui Jacquelyn Heslop, sora mea dintr-o altă viață, și Oliviei Riley, asistenta mea care, în mod miraculos, a reușit să-mi descifreze scrisul și să-mi aducă la cunoștință conceptul unei sfere armilare. Într-o noapte cu cer înstelat, de la începutul lui ianuarie 2013, mi-a venit prima dată ideea unor cărți despre cele șapte surori mitice. Am adunat familia la un loc și, în jurul focului, am discutat entuziasmați despre această idee. Vreau să subliniez că nici unul dintre ei n-a afirmat că i se pare o idee nebunească – deși atunci poate că așa suna. În consecință, le datorez un imens „Mulțumesc“ pentru tot ce s-a întâmplat de atunci încoace. Îi mulțumesc iubitului meu soț și agent literar, Stephen – am avut un parcurs extraordinar în ultimul an și amândoi am învățat multe lucruri. Le mulțumesc și fantasticilor mei copii: lui Harry, care îmi face toate filmele; Leonorei, care a venit cu prima anagramă – Pa Salt; lui Kit, cel mai mic, care mă face mereu să râd; și, desigur, Isabellei Rose, uimitoarea mea bebelușă de optsprezece luni, cărora le dedic această carte. Bibliografie Cele șapte surori este o ficțiune pe fundal istoric și mitologic. Sursele folosite pentru cercetare sunt cele de mai jos: Munya Andrews, The Seven Sisters of the Pleiades (Spinifex Press, 2004) Dan Franck, Bohemian Paris (Grove Press, 2001) Robert Graves, The Greek Myths (Penguin, 2011) Robert Graves, The White Goddess, a Historical Grammar of Poetic Myth (Faber and Faber, 1975) Michèle Lefrançois, Paul Landowski: L’oeuvre sculpté (Crèaphis editions, 2009) Jeffrey D. Needell, A Tropical Belle Époque (Cambridge, 2009) Maria Izabel Noronha, De Braços Abertos (documentary) (2008) Maria Izabel Noronha, Redentor: De Braços Abertos (Reptil Editora, 2011) Peter Robb, A Death in Brazil (Bloomsbury, 2005) Nigel Spivey, Songs of Bronze (Faber and Faber, 2005) Maria Izabel Noronha, De Braços Abertos (documentary) (2008) Maria Izabel Noronha, Redentor: De Braços Abertos (Reptil Editora, 2011)