Cuprins Cuprins.............................................................................................................................................2 Lista de redare..................................................................................................................................8 Capitol unu.....................................................................................................................................12 Capitol Două ..................................................................................................................................18 Capitol Trei ....................................................................................................................................22 Acum treisprezece ani....................................................................................................................23 Capitol Patru ..................................................................................................................................29 Capitol Cinci ..................................................................................................................................34 Capitol Şase ...................................................................................................................................38 Capitol Șapte..................................................................................................................................44 Capitol Opt.....................................................................................................................................49 Capitol Nouă ..................................................................................................................................55 Capitol Zece ...................................................................................................................................59 Capitol Unsprezece ........................................................................................................................65 Ziua de azi......................................................................................................................................66 Capitol Doisprezece .......................................................................................................................69 Capitol Treisprezece ......................................................................................................................75 În urmă cu opt ani ..........................................................................................................................76 Capitol Paisprezece........................................................................................................................82 Acum..............................................................................................................................................83 Capitol Cincisprezece ....................................................................................................................90 Capitol Şaisprezece........................................................................................................................94 Capitol Şaptesprezece ..................................................................................................................100 Capitol Optsprezece .....................................................................................................................105 Capitol Nouăsprezece ..................................................................................................................109 Capitol Douăzeci..........................................................................................................................115 Capitol Douăzeci și unu ...............................................................................................................119 Capitol Douăzeci și doi................................................................................................................123 Capitol Douăzeci și trei................................................................................................................126 Capitol Douăzecișipatru...............................................................................................................130 Capitol Douăzeci și cinci .............................................................................................................134 Capitol Douazeci si sase ..............................................................................................................138 Capitol Douazeci si sapte.............................................................................................................142 Capitol Douăzeci și opt................................................................................................................146 Capitol Douazeci si noua .............................................................................................................148 Capitol Treizeci............................................................................................................................152 Capitol Treizeci și unu .................................................................................................................157 Capitol Treizeci si doi..................................................................................................................161 Capitol Treizeci si trei..................................................................................................................166 Capitol Treizeci si patru...............................................................................................................169 Capitol Treizeci si cinci ...............................................................................................................172 Capitol Treizeci și șase ................................................................................................................175 Capitol Treizeci și șapte...............................................................................................................178 Capitol Treizeci si opt..................................................................................................................181 Capitol Treizeci si noua ...............................................................................................................185 Capitol Patruzeci..........................................................................................................................188 Capitol Patruzeci si unu ...............................................................................................................193 Capitol Patruzeci si doi ................................................................................................................197 Capitol Patruzeci si trei................................................................................................................201 Capitol Patruzeci si patru .............................................................................................................203 Capitol Patruzeci și cinci .............................................................................................................206 Capitol Patruzeci și șase...............................................................................................................208 Capitol Patruzeci și șapte .............................................................................................................211 Epilog...........................................................................................................................................215 Sunteţi frumoasă ..........................................................................................................................223 Prințul Păcatului Linii de sânge din Boston Cartea a treia Ivy Wild Copyright © 2023 de către Ivy Wild Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă sub nicio formă sau prin orice mijloace electronice sau mecanice, inclusiv sisteme de stocare și recuperare a informațiilor, fără permisiunea scrisă a autorului, cu excepția utilizării de citate scurte într-o recenzie de carte. De dic a t c e lor c a re îndrăznesc să da nse ze în um bra iubirii int e rzise , îmbrățișând complexitățile inim ilor lor c u c ura j și ha r. Fie c a spirit e le voa st re să găsească m e re u a lina re în frumusețea sfidării iubirii. Lista de redare Ascultă pe Spotify Hootie & The Blowfish - Only Wanna Be with You Tal Bachman - Ea este atât de înaltă REM - Îmi pierd religia Fură-mi soarele Six Pence - Sărută-mă Cutia de chibrituri Douăzeci - Indispus Hinder - Buzele unui înger Hoobastank - Motivul Merișoare - Linger Savage Garden - Te vreau TLC - Cascade Păpuși Goo Goo - Iris Tainted Love - Soft Cell Semisonic - Ora de închidere „Dra gost e a interzisă: pe nt ru că dra gost e a obișnuită e st e pur și sim plu pre a dominantă. Est e c a ve rsiune a hipst e r a dure rii de inimă.” T e ddy M a ldona do Sup Cititori, Destul de tare că vrei să-mi citești povestea. Problema este că Ivy mi-a spus că povestea mea ar putea *declanșa* pe unii dintre voi. Sincer, cred că este doar o mare moale, dar uneori este și o MF înfricoșătoare, așa că voi face ceea ce spune ea și voi transmite avertismentul. Faceți clic și faceți clic pe link-ul de mai jos pentru a vă asigura că nu sunteți și tu un mare soft. Mai tarziu! Teddy Vă rugăm să faceți clic aici pentru a vedea avertismentele de conținut Cuprins Capitolul 1 capitolul 2 capitolul 3 capitolul 4 capitolul 5 Capitolul 6 Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9 Capitolul 10 Capitolul 11 Capitolul 12 Capitolul 13 Capitolul 14 Capitolul 15 Capitolul 16 Capitolul 17 Capitolul 18 Capitolul 19 Capitolul 20 Capitolul 21 Capitolul 22 Capitolul 23 Capitolul 24 Capitolul 25 Capitolul 26 Capitolul 27 Capitolul 28 Capitolul 29 Capitolul 30 Capitolul 31 Capitolul 32 Capitolul 33 Capitolul 34 Capitolul 35 Capitolul 36 Capitolul 37 Capitolul 38 Capitolul 39 Capitolul 40 Capitolul 41 Capitolul 42 Capitolul 43 Capitolul 44 Capitolul 45 Capitolul 46 Capitolul 47 Epilog Tot de Ivy Despre autor Sunteţi frumoasă Capitol unu „Doamne, asta e atât de plictisitor”, exclam eu în timp ce aștept în mașină lângă Marco. Am ridicat volumul la „Losing My Religion” de la REM și fredonez. — Cât mai crezi, Marco? întreb, întinzându-mi dramatic mâinile peste cap. „Ți-am spus deja, numele meu nu este Marco”, răspunde Marco. Mă uit la strada pustiită. Este ora 2 dimineața în Southie (sau South Boston dacă ești din afara orașului) și în prezent suntem parcați lângă o biserică catolică irlandeză. „Îmi aleg confesiunile...”, continuă cântecul. Nu sunt lumini aprinse din câte îmi vede ochii. Grupul care îmi distruge în prezent seara a tăiat curentul la bloc pentru a se asigura că camerele de securitate ale orașului nu ne fac ținte ușoare. Nu că nu avem deja destui oameni pe statul nostru de plată în departamentul de poliție. Însă, încercăm să nu facem din a fi șobolan o treabă chiar mai de rahat decât este deja. „Trebuie să fii Marco”, îi spun lui Marco. „Marco este persoana care vine cu mine la lucrările mele de curățenie”, îi răspund. "Marco era ocupat. Eu completez", spune Marco. „Nu, nu înțelegi”, răspund, atingând tabloul de bord al Lincoln Navigator în care stăm în prezent. Pielea bogată pocnește împotriva degetelor mele numite uzate, sunetul reverberând prin mașină. "Marco este partenerul meu la slujbe. Nu-mi pasă deloc cum crezi că te cheamă. Pentru seara asta, ești Marco." „Orice ai spune, șefule”, răspunde Marco. scot un râs. "Doar că mă bat cu tine. Știu că te numești Tony. Tony și Teddy așteaptă mesaje text." "...pierzând religia mea..." Îmi dau seama că Tony devine din ce în ce mai inconfortabil, ceea ce nu face decât să vreau să mă încurc mai mult cu el. Să mă joc cu oamenii este în natura mea și este o modalitate al naibii de a trece timpul. „Deci, Marco, mă refer la Tony”, mă corectez cu ochiul. „Spune-mi, cum ai devenit soldat pentru Familia Maldonado?” „Am crescut în Back Bay”, spune el, referindu-se la partea de nord a Bostonului. „Fac asta de când eram copil”. — Și tu ești doar un Marco-semăn după toți acești ani? Mă duc. Maxilarul îi zvâcnește și îmi dau seama că am lovit un nerv. „Îmi pare rău, îmi pare rău”, râd, ridicându-mi mâinile. „A fost o prostie din partea mea să spun”. El nu răspunde. Nu sunt surprins. Frații mei, Primo și Constantino, ambii au avut o atitudine mai degrabă de „om la conducere” când a venit vorba de afacerea familiei. I-a ținut pe oameni ca Tony la coadă. Eu, pe de altă parte, știu că nu sunt materialul „Don of the Mafia Crime Syndicate” și sunt de acord cu asta. Până de curând, amândoi și-au dorit atât de mult slujba încât sunt destul de sigur că dacă cineva le-ar fi spus că tot ce trebuie să facă este să-și taie piulița stângă pentru asta, ar fi îmbinat și zarpat de bunăvoie. Desigur, acum lucrurile s-au schimbat. Fratele meu cel mai mare, Primo, a trebuit să meargă să se îndrăgostească de avocatul său și să o doboare. La făcut să promită că va fi legitim sau nu va vedea niciodată copilul. Deci, desigur, a fost de acord. Apoi Giovanni a preluat conducerea, crezând că va lua familia curată. A făcut-o pentru o vreme, dar apoi s-a căsătorit cu o prințesă a mafiei și o ajută să conducă mafia cubaneză în sudul Floridei. Deci, a fost un pic de 180. În înțelepciunea lui infinită, i-a supărat pe irlandezi și apoi mi-a aruncat problema. Ceea ce a dus la consecințe nu atât de mari, pentru că nu prea știu ce naiba fac. "... ăsta sunt eu în lumina reflectoarelor..." Actualul Marco, cel care de obicei merge cu mine la aceste joburi, m-a ajutat să încerc să conduc lucrurile, dar chiar și cu ajutorul lui, lucrurile sunt încurcate. Aproape că mă face să-mi doresc ca Constantino să fie prin preajmă. Aproape. Este un fel de furie și a ucis un om făcut. Dar hei! Este gloata, așa că nu cum nu s-a întâmplat înainte. Îl bat pe Tony pe umăr și el câștigă vizibil. „Lasă-te, sunt doar eu”, îi spun. "Hai, trebuie să-mi spui. Ce spun oamenii despre mine când nu e nimeni prin preajmă?" „Nimic”, răspunde el repede. "Nimic?" Repet, strângându-l de umăr, poate puțin prea tare. El tipă, iar eu îmi trag mâna înapoi. — E puțin demoralizant, nu crezi? — Bănuiesc că nu urmez. „N-ai fi trist dacă cineva ți-ar spune că nimănui nu-i pasă să vorbească despre tine la spate?” "Esti trist?" el intreaba. Îmi răsuc buzele și mă uit în dreapta mea la biserică. „De fapt, sunt trist pentru o mulțime de lucruri, Tony”, îi răspund. "...care m-a pus în genunchi, a eșuat..." Chiar atunci, ecranul telefonului i se aprinde. „Acesta este semnalul”, îmi spune el. Îi dau o față. „Marco spune de obicei „Bine de plecat”, spun eu. „Îmi place cam. Se rostogolește de pe limbă. „Acesta este semnalul” pur și simplu nu are același sunet.” Tony este undeva între intimă și frustrat. Păcat că nu mai pot să-l împotesc. Mi-ar plăcea să-i văd adevăratele culori. „Bine, atunci”, răspunde el. Îmi strâng fața și deschid ușa mașinii. Muzica se oprește. „Doar că nu are aceeași senzație când o spui.” Îmi pun sacul de provizii și fug înainte. Tony scoate un blestem în spatele meu în timp ce încearcă să ajungă din urmă. Urăsc să lucrez cu oricine, chiar și cu Marco, dar am nevoie și de o supraveghere. Curățarea unei scene necesită multă concentrare atentă. Nu este așa cum era pe vremuri. Astăzi, chiar și un păr rătăcit poate dezvălui prezența cuiva la locul crimei. Este imperativ pentru mine să am pe cineva care să se concentreze asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu, astfel încât să mă pot concentra asupra sarcinii mele. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu lucrez niciodată fără muzica mea. De obicei nu sunt niciodată fără muzică. Mă strec în ușa laterală desemnată, nevrând să risc să fiu văzut trecând prin intrarea din față. Tony mă ajunge în sfârșit din urmă și îmi dau seama că îi lipsește respirația. „Spune-le să redea curentul la bloc”, îi spun eu. Îmi aruncă o privire confuză. — Asta nu va atrage atenția? — Chiar ar fi trebuit să vorbești cu Marco înainte de a accepta această misiune. Ce crezi că fac eu aici, mai exact? El ridică din umeri. — Nu știu, curăță? Îmi fac un moment să-mi îndrept umerii în fața lui. — Și cât de bine crezi că voi putea să fac curățenie dacă nu văd nimic? Pot spune că Tony nu este unul dintre cei mai deștepți soldați din rândurile noastre. — Nu știu. Cred că m-am gândit că ai adus o lanternă sau ceva de genul ăsta. Oft și îmi pun mâinile pe umerii lui. El tresări. „Nu, Tony. Nu folosesc doar o lanternă. Spune-le să repornească. Ultimul lucru de care avem nevoie este să vină la fața locului.” Tony dă din cap și nu se ceartă de data asta. Holul în care ne aflăm este în mod clar un pasaj din spate în spatele sanctuarului. Biserica este veche. Podelele din piatră combinate cu lemnul uzat se simt reci și goale. Simt că bisericile simt mereu pentru mine. Oamenii susțin întotdeauna că pot simți prezența lui Dumnezeu în locuri ca acesta. Tot ce simt este un sentiment profund de singurătate. Îmi trec degetele pe Walkman-ul galben Sony care este prins în centură. Nu curăț niciodată o scenă fără ea. — Bine, spun eu, întorcându-mă către Tony. „Din moment ce clar nu ai vorbit cu Marco despre ce ar trebui să faci aici, am să-ți dau câteva instrucțiuni. Așteaptă aici și urmărește ușa. Nimeni nu intră sau iese. Ai înțeles?” „Da, șefule”, spune el. „Oh”, spun chiar înainte de a intra în sanctuar. „Și dacă nu este o urgență absolută, nu mă deranja în timp ce lucrez”. Nu aștept răspunsul lui. Mă mâncărime să încep. Nu las pe nimeni să-mi dea detaliile unei scene înainte de a fi acolo să o curăț. Mi-a ciufulit niște pene la începutul carierei mele de curățenie. Oamenii erau îngrijorați de risc. Ce se întâmplă dacă aș lăsa un cadavru undeva din întâmplare sau o astfel de rahat? Ceea ce nu au înțeles ei este că doar uitându-mă la consecințe, crima în sine devine clară pentru mine. Văd cum s-a desfășurat totul doar privind unde au căzut gloanțele și cadavrele. Îmi pun căștile în urechi, apăs pe butonul „Reda” de pe Walkman-ul meu și deschid ușa către sanctuar. „Tainted Love” de Soft Cell îmi umple urechile și parcă mă uit la un film cu crima care se joacă în momentul în care iau scena. Tipul nostru a intrat de pe ușa pe care tocmai am trecut, ceea ce înseamnă că mânerul și, probabil, cadrul trebuie curățate. Pornind din spatele sanctuarului, a urcat pe culoarul central dintre strane. Dacă ar fi fost deștept, nu s-ar fi atins de bănci, ceea ce înseamnă că trebuie să curăț vârful stranelor. "...Uneori simt că trebuie să fug..." Chiar înainte de a ajunge la primul rând, s-a oprit. Ținta a intrat în sanctuar din spovedania care era în dreapta. Văzând ținta, a îngenuncheat în prima strană, de parcă s-ar fi rugat. Și atunci treaba a devenit neglijentă. În loc să treacă la confesional, așa cum ar fi trebuit să facă, a încercat să tragă ținta dintr-o poziție în genunchi în prima strană. Bineînțeles că prima sa lovitură a ratat, împreună cu a doua și a treia, ceea ce înseamnă că există carcase rătăcite și gloanțe care trebuie localizate. Logodnicii îl țintesc și pe el, trăgând în strane de două ori. Încă două cazuri. Încă două găuri de glonț. Mă apropii de prima strană și mă întorc. A patra încercare a tipului nostru și-a dat în sfârșit amprenta, dar numai în umăr. "...acum fug de tine..." Merg înainte să văd ținta moartă pe pământ, sângele curgându-i de pe umăr și din cap. A cincea lovitură a făcut ceea ce ar fi trebuit să aibă grijă de un glonț din cabina confesionale. Zambesc. "...oh, Dragoste Viciata..." Este o scenă încurcată, asta este sigur, dar asta nu face decât să-mi facă meseria mult mai interesantă. Scenele se desfășoară de la început până la sfârșit în mintea mea, dar le curăț de la capăt până la început. În acest fel, dacă se întâmplă să fiu întrerupt, sper că nu vor mai exista cadavre sau arme în jur. Trag folia de plastic din geantă și încep prima treabă de a împacheta corpul. În timp ce înfășuram plasticul în jurul bătrânului de cincizeci și ceva de ani, mă întreb cum a fost viața lui și dacă s-a așteptat vreodată să fie împușcat într-o biserică. Nu numai că nu vreau detaliile loviturii, dar nu vreau detaliile vieții sau crimele cuiva. Mă simt conectat personal cu oricine îmi face munca mult mai grea. "...acum o să-mi împachetez lucrurile și o să plec..." Cea mai bună modalitate de a aborda acest gen de lucruri este să te îndepărtezi emoțional de faptă. Corpurile sunt la fel ca armele, sunt la fel ca amprentele digitale. Totul trebuie doar curățat. Până când ajung la sfârșitul „Dragostei pătate”, corpul este înfășurat. Mă opresc să derulez înapoi banda. Ascult o singură melodie la fiecare curățare. De fapt, nici măcar nu-mi amintesc locurile de muncă după crimele sau locațiile lor. Îmi amintesc de melodiile pe care le ascult în timp ce fac curățenie. Pentru o scurtă secundă, cred că văd mișcare cu coada ochiului. Mă întorc spre confesionar, dar acolo nu este nimic. Mă întorc în spatele meu și îl văd pe Tony stând de veghe în prag. Mă întorc la munca mea și încerc să-mi scutur sentimentul. O altă serie de „Tainted Love”, iar ținta este într-o pungă de corp și petele de sânge sunt îngrijite cu combinația mea specială de înălbitor oxigenat și lumină UV. Încă câteva repetări și am localizat toate gloanțele și carcasele lor potrivite și am avut grijă de toate amprentele rătăcite. În timp ce duc geanta pentru cadavre peste umăr și mă îndrept spre Tony, tot nu pot scăpa de sentimentul că cineva mă privește. Știu că nu este Dumnezeu. În principal pentru că mi-a demonstrat că nu există. „Spune-le să întrerupă curentul”, îi spun lui Tony, întorcându-mă încă o dată. Mi-am întrerupt muzica ca să aud mai bine. — Sa întâmplat ceva? întreabă el în timp ce își scoate telefonul pentru a trimite mesajul. — N-ai observat nicio mișcare, nu-i așa? Il intreb. El clătină din cap în timp ce apăsă trimite pe mesaj. — Nimic. Ai? „Sunt sigur că nu e nimic”, răspund, cu incertitudinea limpede în voce. În momentul în care luminile se sting, un fulger de argint se mișcă în periferia mea. "Ține asta!" Spun, aruncând mortul în Tony. El prinde cadavrul cu un „umph”, iar eu mă întorc și mă arunc înapoi în sanctuar. Întunericul face greu de văzut, dar lumânările aprinse de pe altar sunt suficient de strălucitoare pentru a distinge un pic de mișcare în timp ce cineva sau ceva trece pe lângă ele. „Am înțeles”, spun, adrenalina mea crescând în timp ce sprintez înainte spre noua țintă. În timp ce întorc colțul sanctuarului în urmărire, iese la vedere o ușă laterală pe care nu am văzut-o. Știu că dacă îmi închid ușa aceea o voi găsi încuiată până ajung la ea. Scot un cuțit de aruncat din buzunar și îl arunc spre tocul ușii. Pe măsură ce ținta încearcă să închidă ușa, aceasta împiedică ușa să stea la același nivel, împiedicând ușa să se încuie. Câteva secunde ale lor de luptă sunt suficiente pentru ca eu să câștig asupra lor. Forțez ușa să se deschidă exact când ei decid că este mai bine să încerce să facă o pauză pentru ea. „Nu atât de repede”, spun eu, călcând pe bucățică de țesătură pe care o văd pe podea de piatră. Ținta merge răsturnând înainte, aterizează cu o bufnitură și un strigăt sugrumat. Un strigăt ascuțit, de fapt. Este o femeie, asta e clar. Trebuie să-i dau credit. Ea nu renunță ușor. Începe să încerce să se târască folosind coatele tot timpul, dând cu picioarele în mine. Mă ghemuiesc, fixând din ce în ce mai mult material de pe fusta ei până la pământ. În încăierarea noastră, ea se întoarce pentru a încerca să mă împingă, dar asta îmi dă capacitatea de a-i prinde ferm încheieturile și de a le apăsa în piatra de sub noi. Ochii mei s-au adaptat la lumina slabă a holului din jurul nostru. Respirația ei este greoaie. Părul ei este închis la culoare. Și ochii ei sunt un alun frumos. Sunt o culoare pe care nu am mai văzut-o de peste un deceniu, dar este una atât de frumoasă încât nu am putut să o uit niciodată. Ea rămâne nemișcată în timp ce mă călăresc pe ea. Ochii ni se întâlnesc. "Corb?" Capitol Două „Și ne iartă nouă greșelile noastre, După cum iertăm pe cei ce ne-au greșit, și nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de rău”. Recit rugăciunea Domnului la fel ca în fiecare seară. Mă dor genunchii de podeaua tare de piatră de sub mine, dar îmbrățișez disconfortul. Nu pot îndrepta niciodată păcatele trecutului meu. Am trăit o viață de opulență și decadență mult prea mult timp. Cu toate acestea, aruncând toate acestea pentru o podea de piatră, un pat mic și propriile mele rugăciuni, sper că măcar pot ispăși. Înainte de a-mi putea îndeplini rugăciunile, aud o bubuitură puternică de undeva în biserică. Fac semnul Domnului nostru peste corpul meu și stau, șuierând din cauza rigidității de a avea genunchii lipiți de podea timp de peste o oră. Ar trebui să fiu singurul în biserică în această seară. Părintele Murphy, care este preotul care conduce biserica, se retrăsese la rectorat. Deși este aproape de biserică, aceasta nu mai este atașată după ce lucrările de renovare au fost finalizate cu câțiva ani în urmă. Am cerut în mod special permisiunea de a sta în camera mică situată în spatele sacristiei care conține o pisică mică. Maica Superioră fusese de acord în ciuda unor rezerve. Această zonă din Boston nu a fost cea mai liniștită în aceste zile. Există zvonuri că pacea de mult găsită care existase între diferitele facțiuni interlope din oraș a devenit instabilă. Oricine a pășit în Boston în ultimul an știa că Johnny Maldonado, șeful New England Crime Syndicate, fusese arestat și condamnat la douăzeci de ani. Oricine este atent știe, de asemenea, că nu există un moștenitor clar care să-i ia locul. Violența cu arme aleatorii a devenit mai frecventă în zonă, precum și spargerile și câteva dispariții. În mintea mea, nu există nicio legătură cu arestarea lui Johnny. Fie bandele încep să se războiască, fie hoții mici nu se tem să calce pe teritoriul mafiei, având în vedere lipsa unei conduceri clare în familie. O asigurasem pe Maica Superioră că voi fi în siguranță sub protecția lui Dumnezeu și că nimeni nu va fi atât de îndrăzneț încât să deformeze biserica. În ciuda atestărilor și asigurărilor mele, aproape că îmi sare inima din piept când aud zgomotul din sanctuar. Este un zgomot pe care l-am auzit doar de câteva ori în viața mea, dar îl recunosc instantaneu. O salvă de focuri de armă, dintre care unul folosește un amortizor. O fată deșteaptă ar fi rămas în siguranța camerelor ei. Nu am fost niciodată o fată deșteaptă. Ceea ce îmi lipsește la creier, par să compensez cu curaj. Cel puțin așa îmi place să privesc. Mișcările mele sunt lente și puțin grele în timp ce îmi fac drum prin sacristie și pe holul care duce la sanctuar. Holul pare mai întunecat decât în mod normal și atunci îmi dau seama că s-au tăiat luminile. Probabil în bine. Cu siguranță nu vreau să fiu văzut. Mă întorc pe hol până ajung în sfârșit la ușa care duce la sanctuar. Îl deschid, totul în timp ce șoptesc o rugăciune care se repetă pe sub răsuflarea mea. „Domnul este păstorul meu; nu voi lipsi”. Chiar pe lângă altar, luminat doar de lumânările aprinse, este părintele Murphy. Numai că stă întins cu fața în sus, sângele curgându-i din corp. Lichidul se reflectă amenințător împotriva luminii pâlpâitoare a lumânărilor. Încremenesc, complet neștiind ce să fac. „El mă face să mă culc pe pășuni verzi; mă duce lângă ape liniştite.” Cu cât aștept mai mult acolo, cu atât devine mai rău. După câteva minute, un bărbat care poartă o șapcă neagră de baseball intră în sanctuar. Mă uit într-un amestec de groază și fascinație cum el înfășoară corpul în folie Saran. „El îmi restabilește sufletul”. Mintea mea se întoarce instantaneu la singurul eveniment asupra căruia nu aveam niciun control. Indiferent cât de mult mă rog ca Domnul să-mi ia povara de la mine, scena mă revede mereu. De obicei, îmi vine în visele mele. Este ciudat să se desfășoare înaintea mea. Mă face să mă întreb dacă totul este un coșmar întortocheat. Un alt test de la Domnul meu. Mai multă penitență pentru crimele odioase pe care le-am comis. „El mă conduce pe cărări ale dreptății pentru numele Său”. Luminile s-au aprins din nou. Pe măsură ce lucrează, încep să mă întreb dacă îl cunosc. A-l privi acum este ca și cum l-ai privi curățind cel mai rău și mai rușinos moment din viața mea. Se întoarce să înceapă să curețe una dintre strane și atunci îl văd. Un Sony Walkman. Nu se poate confunda. Este galben strălucitor și prins de centură. Căștile Beats cu fir sunt conectate la dispozitiv, cu cablul ascuns sub jacheta întunecată. „Chiar dacă merg prin valea umbrei morții...” Trebuie să mă apropii. Trebuie să știu sigur dacă este el. Mă țin până la marginile sanctuarului. Spovedania este la doar câțiva metri distanță de punctul meu de observație. Știu că dacă pot ajunge în cutie, voi fi în clar. Bărbatul pare să fie aproape terminat cu treaba lui. Îl ridică pe părintele Murphy, ridicându-l peste umăr și se îndreaptă spre cealaltă parte a sanctuarului. Știu că aceasta este singura mea șansă să mă uit mai atent. Pas cu pas atent, mă îndrept spre spovedanie, dar până ajung acolo, el este din nou prea departe pentru a-și distinge clar trăsăturile. Îndrăznesc să merg mai departe? Luminile se sting, iar impulsul vine peste mine. Mă năpustesc de la spovedanie la altar, dar asta este căderea mea. Se întoarce, iar eu intru în panică. M-a văzut. Fug spre hol. Dacă pot ajunge la ușă, îl pot încuia și apoi sun la poliție de la telefonul din sacristie. Genunchii îmi țipă la fiecare pas pe care îl fac, dar împing înainte. Îl simt că mă urmărește acum. Un cuțit trece pe lângă mine și se lipește în tocul ușii. El este aproape acum; Îl simt. Mă întorc să încerc să închid și să încui ușa, dar cuțitul este în cale. Îmi ridic privirea și îi văd acum albul ochilor. Are o privire nebună pe față și dacă aș avea energia să țip, aș fi făcut-o. Planul meu se schimbă. Ascunde. Mă pot ascunde în sacristie. El nu cunoaște aceste săli la fel de bine ca mine. Mă întorc să alerg, dar în loc să mă propulsez înainte, am lovit podeaua solidă de piatră. țip de durere când coatele mele lovesc pământul. Încerc să mă târăsc înainte, dar cu fiecare mișcare, el pare să câștige din ce în ce mai mult control asupra mea. Mă lupt împotriva lui. Știu că nu are rost să țipi după ajutor. Nu este nimeni aici. Suntem doar noi și Dumnezeu. Mă întorc și el îmi prinde încheieturile de podea. Îl văd clar. "Corb?" „Nu mă voi teme de niciun rău”. Capitol Trei Acum treisprezece ani... "Unde ai fost noaptea trecuta?" Îl aud pe fratele meu, Constantino, țipând la telefon. — Relaxează-te, omule, spun eu. Stau întins pe patul lui, aruncând în aer un mic sac de fasole. Este anul meu de liceu, iar lucrurile au devenit dureros de plictisitoare. Când tatăl nostru se războia cu bandele irlandeze din oraș, lucrurile erau mult mai interesante. Mai era o cale de spionat. Dar de când familia noastră a înlăturat cu succes amenințarea, lucrurile sau liniștit. Toată lumea continuă să spună cât de recunoscători sunt pentru „pace”, dar mie mi se pare o zăpadă absolută. Constantino, sau Consty, cum îmi place să-i spun, este cu un an înaintea mea la școală, deși este cu doi ani mai mare decât mine. Destul de sigur că a fost reținut cu un an sau ceva de genul ăsta, dar funcționează pentru că este bun de divertisment. Am început să-l urmăresc când lucrurile s-au liniştit. Întotdeauna pare că pune la cale ceva. Probabil că tatăl nostru îi dă mereu lucruri secrete de făcut. Odată, când l-am întrebat ce face, s-a lansat într-o prelegere lungă despre onoare și familie și, sincer, mi-am pierdut interesul după aproximativ cinci minute. Acestea fiind spuse, el oferă o mulțime de divertisment. Este destul de animat și să stea în camera lui este mai bine decât să stea singur. „Nu-mi întrerupe apelurile telefonice”, mă răsturnează el. Se întoarce la apelul său. „Nu-mi pasă care este scuza ta”, aproape țipă el. "M-ai ridicat complet. Știi cât de rău m-a făcut să arăt?" Eu câștig. Îmi face plăcere să ascult conversațiile lui Consty, cu excepția acestor conversații. Lucrurile cu prietena lui, Raven, au devenit în cel mai bun caz stânjenitoare. De fapt, asta înseamnă să fii generos. El și Raven nu au fost niciodată buni împreună. Cu siguranță nu este vina lui Raven. Nu o cunosc cu adevărat. Ea este de fapt în anul meu de clasă, așa că este cu un an mai mică decât Consty, dar este o fată bună care își face temele. Asta înseamnă că ea și cu mine nu prea avem cursuri împreună. Știu că Consty a urmărit-o pentru că este în fruntea clasei noastre. Îi place să fie primul și este totul despre aparențe. Ceea ce este un motiv destul de nasol să încerc să te întâlnești cu cineva, în umila mea părere. Dar Consty crede că este prea inteligent pentru a asculta pe cineva. Biata fată cu siguranță are niște probleme serioase cu tatăl, pentru că nimeni cu o adevărată stima de sine nu ar suporta rahatul lui Consty. „Băi, dă-o afară”, îi spun eu, ignorând avertismentul lui de a nu-l întrerupe. Își întoarce furia asupra mea, ceea ce este mai bine decât să o supun ei. — Afară! strigă el, arătând cu degetul spre uşă. „Nu,” răspund, aruncând mingea înapoi în aer. "Gândește-te că voi rămâne și ascult cât de mult mai prost vei fi pentru prietena ta. MERITI MAI MAI BINE!" strig, sperând că mă va auzi de cealaltă parte a firului. „Te sun înapoi”, mormăi el pe telefonul mobil. — Și mai bine ai ridica când o fac eu. Închide telefonul și se îndreaptă spre mine. Îmi apucă tricoul, dar eu râd de el. — Omule, trucurile tale de intimidare nu merg la mine. Îmi dă drumul cămașului și i se dezumflă furia. — Nu poți să te duci să faci altceva decât să mă enervezi? el intreaba. "De ce să nu te concentrezi asupra ta? Încă nu i-ai dat tatălui răspunsul tău." Consty nu îmi amintea atât de subtil că încă nu i-am spus tatălui nostru ce slujbă aș vrea să fac în cadrul organizației sale. Băieții Maldonado nu erau programați să meargă la facultate. Nu era nevoie. Toți aveam să ajungem să lucrăm pentru tatăl nostru. El, cel puțin, ne-a oferit amabilitatea de a ne lăsa să alegem ce fel de muncă ne-ar plăcea să facem în cadrul organizației. Toți ceilalți au ales deja. Eu sunt ultimul care a ales. "La naiba e afacerea ta? De ce ești așa de prost cu ea?" îl întreb, ignorând întrebarea lui și aruncând mingea înapoi în aer. „Nu vreau să fiu”, oftă el. "Vreau doar ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel. Vreau ca oamenii să facă ceea ce le spun eu să facă atunci când le spun să facă asta." — Nu asta este o relație, Consty. Asta este un sclav. „Oh, ca și cum ai fi expertul în relații”, replică el. „Spune-mi, care a fost cea mai lungă relație a ta?” dau din umeri. "Nu sunt un tip de relație. Sunt mai degrabă un tip de răspândire a dragostei. Nimeni nu trebuie să fie rănit în acest fel." „De ce trebuie să fie cineva rănit într-o relație?” „Nu știu, omule. Uită-te la Pops. E pe ce număr de soție acum? Mama ta a fost rănită la divorț? Pentru că a mea cu siguranță a făcut-o. Și nu sta acolo și încearcă să-mi spui că nu o rănești pe fata asta. — Te întâlnești. Garantat că e în cealaltă parte a orașului și plânge ochii chiar acum. Consty își ridică pumnii. — Probabil că ar trebui să mă despart de ea. Dau din cap. — Ar trebui. Ea se poate descurca mai bine. „Păi, mulțumesc”, răspunde el. „Este adevărul și îl știi și tu”, spun eu. "Nu o tratezi bine. În mod clar, ai nevoie de ceva timp să-ți dai seama. Între timp, dă-te la porno ca noi ceilalți." „Nu am fost intim”, spune el. albesc. "O, Doamne, intim? Cine spune asta? Sunt atâtea alte cuvinte pe care le-ai fi putut alege altfel decât intime." — Nu toți suntem la fel de grosolan ca tine, Teddy. „Dezosat, lovit, nenorocit”. — Teddy. „Cocoșat, porc, înșurubat”. — Teddy! „Trănește șunca, testează suspensia, umple gogoașa”. "FELUS!" Ridic privirea spre Consty să-l văd complet roșu la față. „Uimă, te fac să fii inconfortabil?” Îmi las vocea în șoaptă. — Pentru că nu ai... fost vreodată intim? — Pleacă, vrei? arunc mingea peste el. O prinde și o strânge atât de tare în mână încât izbucnește. suspin. „Fă ce trebuie”, spun înainte de a părăsi camera lui și de a mă îndrepta spre bucătărie. „Toată discuția asta despre trântirea șuncii mi-a făcut de fapt foame”. La o săptămână după conversația mea cu Consty, mă găsește așteptând să se deschidă poarta de la capătul aleii. Când ești copilul principal al familiei criminale din New England, siguranța este un fel de îngrijorare. Asta înseamnă că casa noastră este mai mult o fortăreață în asta; intreaga proprietate este imprejmuita si pazita. Turez motorul Mustangului meu din '69. Aș fi putut avea orice mașină mi-aș fi dorit, dar există ceva drăguț la clasicele și îmi place să lucrez la ea. Nu am absolut unde să merg în acest moment, dar mă simt înăbușit în casă și vreau doar să ies. Bănuiesc că sunt unul dintre adolescenții ciudați cărora le place de fapt dimineața devreme și călătoriile la răsărit. Dar, în loc să văd drumul deschis în fața mea, văd unul dintre paznici și o fată de vârsta mea, cu părul negru. Charlie, paznicul porții, este un tip mare și puțin intim dacă nu-l cunoști personal. Notă secundară, dacă îl cunoașteți personal, ați ști că deține un câine de mărimea unei cani de ceai, îi place să gătească și are două fiice care îl îmbracă în mod regulat la ora ceaiului. Are și un fiu de vârsta mea, dar Carmine nu participă la ora ceaiului (ceea ce este păcat, pentru că eu am și este o groază). Dar, mă abat. Văzându-l în persoană pentru prima dată, cu siguranță îi face pe oameni să se gândească puternic la întoarcerea. Se ține de cotul fetiței și de aici văd că este tulburată. Își freacă mâinile și continuă să se uite dintr-o parte în alta, de parcă ar fi nervoasă că cineva va ieși din tufișuri. De îndată ce mă apropii suficient, îmi pot da seama cine este. Este Raven. iubita lui Constantino. Opresc la fața locului și încetinesc mașina. „Yo, Charlie, băiete”, îl strig. Se întoarce să se uite la mine, dar nu-și ia mâna de pe fată. "Ce se întâmplă, Teddy? Ai ieșit devreme." — Oh, știi, ridic din umeri. — Prea obosit să dorm. Îi fac semn din cap către Raven. "Totul este bine?" — Ea a spus că îl caută pe Constantino, dar i-am spus că în acest moment este plecat din oraș. Tata îl dusese pe Consty la o întâlnire la New York. Plecaseră împreună noaptea trecută. Mă uit în jur, dar nu-i văd mașina. — Ai mers pe aici? o intreb eu. Se uită la mine și văd din ochii ei că mă recunoaște. Ea chiar are cel mai frumos păr negru și cei mai frumoși ochi alun. Chiar și de la această distanță, îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Îngrijorarea, îndoiala de sine și altceva înoată în acele piscine de alun. Face ceva între un încuviințare din cap și o clătinare din cap, care nu prea răspunde la întrebare. Mă întind și deschid ușa pasagerului la mașina mea. — Hai, spun eu. "Sari înăuntru." „Pot să-i aduc un taxi înapoi”, spune Charlie. Ochii ăia alune se fac mari de frică la cuvintele lui Charlie. Da, ceva este evident în neregulă. Poate că Charlie nu poate vedea, dar pentru mine este la fel de clar ca ziua. Ea nu vrea să se întoarcă unde tocmai a fost. Însuși gândul la asta este evident înfricoșător pentru ea. „Nu e nevoie”, răspund eu repede. — Hai, îi spun, făcându-i semn lui Raven. Charlie își dă drumul din cot și, când se apropie de mașină, văd că nici măcar nu poartă pantofi. Picioarele ei sunt murdare și tăiate de pe trotuar. În timp ce se urcă pe scaunul pasagerului, fac un bilanț complet al ei. Părul dezordonat, ochii injectați de sânge și hainele murdare sunt doar începutul. Acest Corb nu seamănă cu nimic drept elevul elegant și perfect, un Corb pe care îl văd la școală. Îi fac semn lui Charlie în timp ce trec prin poartă și plec. Ea nu-mi spune nimic în timp ce conducem. Ea doar vede pe fereastră culorile toamnei de pe copaci. Îi folosesc distragerea atenției ca o oportunitate de a-i arunca priviri. Ceva este în neregulă, dar știu că ea nu doar îmi va spune. Ea și cu mine abia dacă am interacționat. Sunt doar fratele iubitului ei abuziv la limită. Din câte știe ea, sunt la fel de rău, poate și mai rău. — Deci, oriunde mori de nerăbdare? eu pipăiesc. Se întoarce să mă privească, cu ochii mari, de parcă ceva ce am spus declanșează. Încerc să-i aduc un zâmbet liniştitor. "Spun doar că nu am unde să fiu în special. De obicei, conduc doar sâmbăta dimineața." „Oh”, șoptește ea, uitându-se la mâinile ei timidă. "Nu." — Nicăieri nu vrei să fii și nicăieri în care să mergi, nu? intreb eu pe un ton optimist. "Ei bine, nicio problemă acolo. Uneori e bine să nu ai un plan." Chiar și peste zumzetul motorului, îi aud stomacul bubuind. Ea încearcă să o ascundă. Rușinea este scrisă clar pe fața ei. Mă întristează să o văd așa. Chiar și în starea ei oarecum deteriorată, ea este într-adevăr frumoasă. Întotdeauna am avut o chestie pentru fetele cu părul închis la culoare. Sunt unic în asta. Majoritatea băieților jură în sus și în jos că le plac blondele. Nu am înțeles niciodată de ce. Culoarea părului este atât de strălucitoare. Părul întunecat, lung și moale este ceea ce vreau să-mi trec degetele. Îmi place să văd contrastul în timp ce-l înfășoară în jurul pumnului meu. „Numele tău real este Raven sau este doar o poreclă?” O întreb în timp ce mă întorc spre locul unde știu că se află un Dunkin' Donuts. Fata asta evident nu a mâncat în . . . Mă uit la ea în sus și în jos încă o dată. . . un an, poate? „Numele meu adevărat”, șoptește ea. "Asta-i grozav!" exclam eu. "Este un nume zdravăn. Ți se potrivește foarte bine. Teddy este doar o poreclă, dar probabil că știai asta deja." Ea face din nou acea mișcătură a capului, unde nu sunt sigur dacă este o scuturare sau un încuviințare din cap. Mă întorc în parcare pentru Dunkin'. "Ce vrei?" o întreb în timp ce mă apropii de geamul de acces. Ochii ei mari și frumoși se fac din nou, iar ea clătină din cap. „Nimic”, șoptește ea. "Să mă tem că „nimic” nu este în meniu. Spune-mi sau comand pentru tine," îi spun, fără a lăsa loc de ceartă. „Sunt bine”, spune ea pe un ton blând, privind în jos la mâinile ei. — Bine, îi spun cutiei de metal. „Vom face două cafele fierbinți, două ceaiuri calde, o duzină de gogoși, două covrigi cu cremă de brânză și două sandvișuri cu ouă și brânză.” Îi văd șocul scris clar pe fața ei. — Ți-am spus că o să comand pentru tine, spun cu ochiul. „Este prea mult”, spune ea. „Ei bine, asta se întâmplă când nu știu ce vrea o fată”, răspund eu, trăgând la fereastra următoare. „Fac totul pentru a mă asigura că am toate bazele acoperite”. „Vor fi cincizeci și opt de dolari”, spune femeia de la fereastră. Îi dau cardul de credit și îl văd pe Raven înfiorându-se cu coada ochiului. „Nu transpira”, îi spun eu. „Îmi place să răsfăț fetele”. Ea nu spune nimic. Ea stă acolo liniștită, arătând puțin moartă înăuntru. „Bine, aici, ține asta”, îi spun în timp ce mâncarea începe să curgă pe fereastră. Ea pare copleșită în timp ce eu continui să-i înmânez geanta după pungă de bunătăți. Din experiența mea, oamenii își arată adevăratele culori atunci când sunt cel mai stresați. Știu că mulți oameni nu sunt de acord cu mine în privința asta, dar păcat pentru ei, pentru că greșesc. Dacă o persoană țipă când este stresată, în adâncul ei adăpostește furie. Dacă o persoană dă vina pe ceilalți atunci când este stresată, în adâncul ei adăpostește resentimente. Dacă o persoană se disociază atunci când este stresată, în adâncul ei este nemulțumită de circumstanțele în care se află. De aceea îmi place întotdeauna să împing oamenii la limitele lor. Îmi place să știu ce se ascunde cu adevărat sub suprafață. Deci, înapoi la Raven. O împing la limita ei și o fac intenționat. Nu o cunosc pe fata, dar vreau. Știu că e interzisă și tot. Chiar dacă Consty s-a despărțit de ea, ea rămâne o zonă interzisă de cel puțin un an. Nu pentru că îmi pasă de sentimentele lui. Nu deloc. Dar, nu vreau să apară zvonuri despre ea în jurul școlii. Și dacă sări de la un frate la altul, cu siguranță vor exista zvonuri. Bine, deci din nou, înapoi la Raven, pe bune de data asta. Ea ia fiecare geantă și văd cum se adună stresul pe trăsăturile ei. O fac la maxim, întinzându-i două cești de cafea când poala îi este deja plină de cutii și genți. Aproape că mă aplec să văd ce fel de reacție îmi va da. Va plânge? Va striga ea? Ea este o tablă complet goală pentru mine. O fată pe care nu prea pot pune degetul. Și apoi îmi dă o reacție pe care nu am mai văzut-o până acum. O reacție care arată cât de diferită, cât de uimitoare, cât de pură este ea în adâncul sufletului. În timp ce ea ia ceștile de cafea. Trăsăturile ei se sparg. Și ea chicotește. Capitol Patru Sunetul iese din buze și vreau să-l aud din nou. Știi cum anumite sunete te aduc înapoi la anumite amintiri? Poate că sunetul clopoteilor îți amintește de diminețile de Crăciun? Sau sunetul cheilor unchiului tău îți face fundul să se strângă? Era prea întuneric? Bine, dar ideea mea este că sunetul chicotului lui Raven mă umple de sentimente fericite, calde și lipicioase în interior. Ceea ce nu are sens, pentru că n-am mai auzit-o niciodată chicotind. La naiba, nici măcar nu am avut o conversație în toată regula cu fata. Nimic din toate acestea nu contează, totuși. Ceea ce contează acum este ea și eu să aud din nou acel chicot. „Cred că este prima dată când te văd zâmbind”, remarc în timp ce plecăm. Fata este practic acoperită de saci cu mâncare, încercând cu disperare să țină mai multe cești de ceai și cafea, deoarece Mustang-urile clasice nu au suport pentru pahare. „Îmi pare rău”, șoptește ea. "Pentru ce?" Întreb. Ea nu răspunde la întrebarea mea și atitudinea ei pare să se dezumfle. Îmi dau seama că e genul de fată care nu se descurcă bine sub lumina reflectoarelor. Asta e bine. Mă pot adapta. „Eu, în schimb”, spun, îndreptând atenția asupra mea, „am tendința să zâmbesc tot timpul”. Ea continuă să tacă, așa că eu continu. „Vezi, sunt cel mai mic dintre cei patru frați. Frații mei s-au certat mereu când erau copii. Nu mi-am dorit niciodată să mă implic. Odată ce ieși dintro astfel de situație, de fapt descoperi că comportamentul lor este destul de prostesc. De atunci — Întotdeauna am găsit ceva de care să râd. Trag mașina până la un teren de fotbal abandonat în vârful unui deal și opresc motorul. — Bine, spun eu. "Suntem aici. O să te las să duci toate lucrurile." Se întoarce și mă fixează din nou cu ochii ei frumoși, de parcă ar spune „Nu poți să fii serios?” — Se pare că ai totul sub control, îi spun eu. „Nu aș vrea să-ți stric sistemul”. E panică pe fața ei. Stau liniștit și apoi se întâmplă din nou. Partea laterală a buzelor ei se ridică și scoate un chicot mic în timp ce izbucnește într-un zâmbet mai mare decât a făcut ultima dată. Trebuie să mă rețin. Pentru că ceea ce vreau de fapt să fac este să mă aplec, să o prind și să beau acel chicotit în timp ce îmi apăs buzele de ale ei. Dar, îmi reamintesc că ea este interzisă. E iubita fratelui meu. Sau a fost. Nu sunt sigur care este situația în acest moment, dar nu contează. Ea este interzisă și clar se ocupă de ceva. Trebuie să mă concentrez mai puțin pe creșterea tare pentru ea și mai mult pe a-mi băga limba în gâtul ei. Stai, nu. Nu este in regula. Trebuie să mă concentrez mai puțin pe creșterea tare pentru ea și mai mult pe a nu- mi împinge limba în gâtul ei. Îi fac un rânjet mare în schimb. Mă întind în față, iau câteva dintre genți și îi iau câteva pahare din mâini. — Hai, îi spun eu. — Cred că îți va plăcea locul pe care l-am ales. Ea coboară din mașină și mă urmărește până la o măsuță de picnic care este lângă câmp. Masa este uzată și crăpată, dar prefer lucrurile cu istorie decât lucrurile strălucitoare și noi. Soarele a răsărit deja când ne așezăm să mâncăm, dar încă mai sunt cârlițe de portocaliu și violet împrăștiate pe cer. Mă așez chiar pe masă, dar ea alege să stea chiar la marginea uneia dintre bănci. O privesc pentru o clipă în timp ce se uită la răsăritul soarelui. Trăsăturile ei sunt slăbite, de parcă nu ar fi avut grijă de ea însăși. Nu pot înțelege cum oamenii nu au observat. Probabil se datorează faptului că toată lumea este întotdeauna atât de învăluită în propriile lor așa-zise probleme stupide încât nu reușesc să vadă problemele reale care se întâmplă în jurul lor. Am terminat deja un sandviș întreagă cu ouă și brânză, dar ea nu a făcut nicio mișcare către niciun fel de mâncare. Mă strec în jos pe banca de lângă ea, apropiindu-mă mult prea mult intenționat. Încearcă să se apropie mai mult, dar dacă se mai mișcă, va cădea de pe bancă. Alunec cutia cu gogoși spre noi și deschid partea de sus. — N-o să mă faci să mănânc toată cutia asta singură, nu-i așa? o intreb eu. Ea se uită la conținutul cutiei. Văd foamea limpede în ochii ei. "Care este preferatul tău?" o intreb eu. Ea nu răspunde. „Crema Boston e a mea”, răspund. "Este un clișeu, știu, dar nu mă pot abține. Stomacul vrea ceea ce vrea stomacul." Scot Boston Cream din cutie și iau o mușcătură dramatică. Ochii ei îmi urmăresc mișcările, privindu-mă cum mănânc gogoașa. Trag deliciul dulce din gură. Mai am jumătate din el în mână. „Stai puțin”, îi spun, cu ochii mari. "Deschide-ți gura pentru o secundă. Mi sa părut că am văzut ceva." Pare confuză, dar se conformează. De îndată ce o face, îi bag în gură cealaltă jumătate de gogoși. Glazura de ciocolată îi trece peste colțurile buzelor. Șocul este scris pe toată fața ei și este neprețuit de urmărit. „Nu te lupta”, îi șoptesc cu un zâmbet larg pe buze. "Doar ceda." Părțile laterale ale buzelor ei se ridică și gura începe să se miște. În câteva secunde, rămășițele gogoșii au dispărut și pare mai fericită decât am văzuto vreodată. Trebuie să fi fost suficient pentru a-i aprinde pofta de mâncare, pentru că acum nu o mai poate opri. Ea mănâncă încă două gogoși plus un covrigi și un sandviș la micul dejun, urmând totul cu o ceașcă de cafea. Stau și mă uit la ea, fericit să o văd dând drumul la toate inhibițiile. Acesta ar putea fi un moment bun să menționez că ea îmi dă o altă problemă, ceea ce este ciudat. Vezi, nu am fost niciodată un tip care să mă trezească de la porno alimentare. M-am împiedicat odată de un videoclip în care fata s-a prefăcut a fi o rață și era un fel de situație de foie gras, dar acea smucitură era strict pentru știință. Trebuia să știu dacă pot ajunge la asta. Misiune indeplinita. Întrucât nu m-am înțepenit când am văzut o fată cum mănâncă, îmi dau seama că are de-a face mai degrabă cu ea decât cu faptul că mănâncă. La naiba, chiar trebuie să nu mai poftesc după fata asta. — Deci, îi spun eu, încercând să mă adaptez discret. Îmi iau propria ceașcă de cafea și sorb în timp ce soarele urcă din ce în ce mai mult în aer. „Evident că suntem în aceeași clasă, dar niciuna din aceleași clase”. „Din câte am auzit, nu mergi niciodată cu adevărat la curs”. Răspunsul ei mă șochează al naibii. Cred că toată mâncarea i-a slăbit un pic limba. Încă se comportă timidă, dar aceasta a fost prima dată când a spus mai mult de două cuvinte legate împreună. „Asta pentru că sunt deștept”, îi spun, „și încerc să fiu eficient cu timpul meu”. Ea îmi aruncă o privire confuză. — Lasă-mă să detaliez, spun eu, întorcându-mă să mă aşez din nou pe blat. „De ce merg oamenii la școală?” Ea scutură din cap. „Nu te gândi prea mult”, spun eu. „Să înveți lucruri”. — Bine, dar de ce oamenii trebuie să învețe lucruri? Se gândește o secundă înainte de a răspunde. — Ca să-și poată obține un loc de muncă? "Exact!" Pare ușurată când îi spun că are răspunsul corect. Aproape că a crezut că va fi pedepsită pentru că a greșit. Îmi plasez acea mică informație în mintea mea, dar continui jocul nostru de întrebări și răspunsuri. „Deci, dacă cineva ar ști că nu are nevoie de un loc de muncă când va crește, ar avea rost să meargă la cursuri?” — Nu vei avea nevoie de un loc de muncă? „Nu în sensul tradițional”, spun eu, gândindu-mă la tatăl meu și la afacerea familiei. "Nu." „Cred că încă e bine să înveți lucruri”, spune ea încet. "Da, dar nu sunt cu adevărat interesat de nimic din lucrurile pe care le predau ei la școală. În plus, pot să predau singur acele materii. Cele importante pe care le am deja." — Ce te interesează? ea intreaba. Trebuie să mă opresc să spun „ai”. În schimb, ridic din umeri. „Oamenii și motivațiile lor pentru ce fac lucruri.” O privesc în sus și în jos, îndrăznind să aduc lumina reflectoarelor înapoi la ea. Este un risc, dar vreau cu disperare să știu ce ne-a adus în acest moment. „Ca tine”, spun eu. — De ce ai venit azi în casă? — Îl căutam pe Constantino, spune ea încet. "De ce?" Mă întind după o altă gogoașă. La naiba, este umplut cu jeleu. „Speram că mă poate ajuta cu ceva”. "Oh?" Eu raspund. "Si ce-i aia?" Ea ridică privirea spre mine și îmi ține privirea. Mă întâlnesc cu privirea ei, dar nu se îndepărtează. E ca și cum ar încerca să stabilească dacă poate avea încredere în mine. La naiba, vreau să sărut fata asta. Evident că nu primește ceea ce vrea de la mine, pentru că își îndepărtează privirea și respinge întrebarea. "Nu-i nimic." Nu știu de ce, dar răspunsul ei mă enervează. Nu sunt genul de tip care să se enerveze. Eu sunt Teddy distractiv, fericit și ușor. Faceți glume despre toate. Nu lua niciodată viața prea în serios. Acestea sunt zicalele după care trăiesc. Cu excepția cazului în care simte că nu vrea să-mi împărtășească un secret intim, nu e de râs. Mă aplec și practic o ridic de unde stă. Se simte atât de mică și fragilă, încât nici măcar nu este dificil. „ Trebuie să-mi spui”, îi spun. Pentru prima dată, ea nu pare surprinsă, șocată sau speriată. Se uită din nou în ochii mei, de parcă ar căuta ceva. Nu știu de ce, dar vreau cu disperare să găsească în mine ceea ce caută. „Nu,” îmi spune ea. mârâi la ea. — Vreau să-mi spui. "De ce?" ea intreaba. Nu am un răspuns pentru ea. Stau acolo în tăcere, ținându-i privirea. „Constantino s-a despărțit de mine”, spune ea. — E un nenorocit care nu te merită, spun eu imediat. — Ți-e mai bine fără el. — Mai bine cu tine? mă întreabă ea. — Da, spun înainte să mă pot opri. — Nici măcar nu mă cunoști. „Vreau”, răspund. „Nu, nu,” spune ea, începând să-și îndepărteze privirea. Mă mișc ca ea să nu poată scăpa de privirea mea. „Nu îndrăzni să răspunzi în locul meu”, aproape că strig la ea. „Nu înțelegi”, spune ea. „Atunci ajută-mă”, răspund cu disperare. Capitol Cinci Mă uit îngrozit la nota scrisă în partea de sus a testului. „95/100” este scris lângă cuvintele „Great Job!” cu grafia profesorului. Faptul că cineva crede că 95% este o treabă grozavă face ca întreaga situație să fie mult mai grea pentru mine. Nu se poate scăpa de soarta mea. Am încercat o dată să păstrez un scor prost la test de la părinții mei. Când au aflat în sfârșit, consecințele fuseseră și mai grave. De atunci, ei au cerut programa tuturor profesorilor mei la începutul fiecărui semestru. Nu există nicio scăpare, ceea ce știu că mă așteaptă acasă. Toată mersul spre casă o tremur. Mi-aș dori să pot fugi și să devin fiica altcuiva. Dar apoi, în momentul în care mă gândesc la așa ceva, mă simt imediat vinovat. Părinții mei plătesc mulți bani pentru educația mea privată. Ajung la școală cu unele dintre cele mai bogate familii din New England. Poate au dreptate. Poate sunt doar un copil nerecunoscător. Fac ultimii pași până la casa mea. Ca aproape toți ceilalți cu care merg la școală, locuiesc într-un cartier închis chiar în afara orașului. Mă întreb dacă oamenii cu mai puțini bani adăpostesc la fel de multe secrete ca și cei bogați. Pare că casele mari își permit mai multe dulapuri pentru schelete. Trebuie să depun mult efort să deschid una dintre ușile mari de stejar. Nu prea mănânc zilele astea. Îngreunează unele dintre cele mai simple sarcini. Așteptam cu nerăbdare cina în seara asta, dar de când mi-am revenit nota, știam că o să-mi fie foame. Mama stă la intrarea din față și așteaptă să vin. Arată frumos cu părul blond aranjat în bucle perfecte, purtând o rochie albastră moale, în linie A, care îi accentuează corpul perfect. În unele zile mă întreb dacă ea este într-adevăr femeia care m-a născut. Ea și cu mine arătăm atât de diferiți. Ea pune o mână îngrijită și eu pun testul în ea. Trăsăturile ei sunt calme, aproape lipsite de emoții, în timp ce se uită la nota de pe prima pagină. „Sunt dezamăgită”, îmi spune ea. Nu spun nimic inapoi. Am învățat cu mult timp în urmă să nu spun nimic înapoi. Se întoarce și intră mai departe în casă. Îmi împing orice îndemn de a fugi și de a o urma în schimb. Tremur din ce în ce mai mult cu fiecare pas. Până ajungem la treptele de la subsol, nu sunt sigur că le voi putea coborî fără să-mi pierd echilibrul. "Grăbiţi-vă!" ea latră la mine când durez prea mult. Fac tot posibilul să merg mai repede, pierzându-mi picioarele pe ultimii pași. Aterizez în genunchi, betonul rece al podelei zgâriindu-mi pielea palidă. Sufăr. — Fată neîndemânatică, zice mama mea, supărată. Ea se îndreaptă spre mine și mă apucă brusc de cot. "Nu numai că ești prost, dar ești și un nesimțit. Ești o jenă, știi asta?" Îi simt unghiile false înfipându-mi pielea. Nu mă lupt cu ea, totuși. Ea aproape că mă târăște în colțul din spate al subsolului. Este un loc pe care îl cunosc mult prea bine. Mă împiedic în timp ce ea mă forțează în cușca de metal. Este o cușcă mare, dar nicio cușcă nu este niciodată suficient de mare. Chiar dacă sunt încă mai scund decât multe alte fete de la școală, nu mă pot mișca liber în ea. Închide și încuie ușa și nu-mi spune niciun cuvânt înainte de a se întoarce să plece. Timpul se mișcă ciudat în acest loc. În trecut, am încercat să țin evidența cât timp am stat blocat în această cușcă. A fost întotdeauna imposibil. Zilele se pot simți ca minute, iar minutele pot fi ore. Întunericul adevărat înghite tot ce atinge. Stomacul îmi mârâie și mă întinz pe podea, încercând să mă transporte în altă parte. Poate singurul lucru care a crescut vreodată în întuneric este imaginația cuiva. Când eram foarte mică, obișnuiam să plâng și să țip. Îmi era frică. Am avut atunci speranța de a fi eliberat. Dar, de-a lungul anilor am ajuns să înțeleg că speranța este o amăgire și plânsul meu nu face decât să înrăutățească situația. Am început să găsesc alte modalități de a trece timpul. Dormitul este mult prea dificil pe podeaua rece, de ciment. Dar, să mă întind și să închid ochii și să-mi imaginez că sunt într-o pădure tropicală frumoasă sau plutirea pe un nor îmi oferă un oarecare confort. Obișnuiam să visez la un prinț frumos care ar putea veni să mă salveze. Asta până am ajuns la liceu și am devenit suficient de mare încât să înțeleg că nu vreau să mă bazez pe nimeni pentru nimic. După o anumită perioadă de timp, un pic de lumină rătăcită de la ușa subsolului trece prin întuneric. Aud vocea mamei mele chiar deasupra mea în timp ce coboară scările. Există două seturi de pași de data aceasta. Tatăl meu este cu ea. „Nu știu ce să fac cu ea, Jim”, se plânge ea. "Muncești atât de mult pentru a ne susține pe amândoi și este atât de nerecunoscătoare. Pentru toți banii pe care îi cheltuim pentru educația ei, ea vine acasă cu note aproape de nereușite. Ce altceva ar trebui să fac?" „Știu, iubirea mea”, îi răspunde el mamei. "Și acum aflu că se întâlnește cu un băiat de la școală? Nu e de mirare că notele ei sunt atât de slabe. A sunat la casă de nu mai puțin de trei ori de când ea a venit acasă." Stomacul îmi scade când aud acele cuvinte. În grijile mele legate de testul meu, uitasem complet că trebuia să mă întâlnesc cu Constantino în seara asta. El ținea o cină specială și mi-a cerut în mod special să particip. Întâlnirea a fost un cuvânt puternic pentru ceea ce suntem eu și Constantino. Toată lumea de la școală spune că ne întâlnim și el nu contestă niciodată. Se pare că prețuiește cu adevărat concurența și eu sunt în prezent pe primul loc în clasa mea în ceea ce privește note. Dar, el și cu mine nici măcar nu am fost sărutați. „Este un copil cu probleme”, spune mama în timp ce ea și tatăl meu stau în fața cuștii mele. Mă simt atât de slab. Nu am mâncat de peste 12 ore. Știu că ar trebui să mă ridic când se apropie părinții mei, dar pur și simplu nu am puterea. Continui să stau pe podea cu ochii închiși. Pentru prima dată după mult timp, simt că aș putea plânge. Nu numai că mi-am dezamăgit părinții, dar l-am dezamăgit și pe Constantino. Se pare că nu pot face nimic bine. Poate când voi fi lăsat afară în seara asta, îl voi suna și voi găsi o scuză pentru ce nu am reușit. Mama nu mă ține niciodată aici jos peste noapte. După cum era de așteptat, scoate cheia din buzunar și descuie ușa. „Hai”, îmi spune ea. "Tatăl tău este acasă. Cel mai puțin pe care poți să-l faci este să-l saluti pe bărbatul care îți dă tot ce ai." Mă forțesc să ajung într-o poziție așezată și apoi ies din cușcă. Găsesc puterea undeva să stau și să mă adresez tatălui meu. „Bună ziua, domnule”, îi spun, fără să-l privesc în ochi. „Mama ta îmi spune că te-ai purtat din nou prost”, spune el. — Și acel băiat a sunat fără oprire de când ai ajuns acasă. Eu nu spun nimic. Nu pot spune nimic pentru a face asta mai bine. Aștept cu răbdare să se termine, așa cum fac întotdeauna. "Vezi?" batjocorește mama. „Nici nu poate să-ți răspundă când vorbești cu ea. Sincer, Jim, nu am înțeles niciodată de ce m-ai făcut să o păstrez. Când am aflat că era o fată, ar fi trebuit să mă lași să fac avortul așa cum mi-am dorit. la. Mi-a stricat capacitatea de a-ți da un fiu și apoi se comportă ca un frate răsfățat. Sincer, nu cred că merită să doarmă în camera ei în seara asta." Tatăl meu oftă și ridică din umeri. „Orice crezi că e mai bine”. Mă uit îngrozit între tatăl meu și mama. Nu am fost niciodată forțată să dorm în cușcă până acum. Măcar mă lasă mereu să ies înainte de a merge la culcare. Durerile mele de stomac sunt mai agravate acum, amintindu-mi că, dacă mă întorc în cușcă, nu voi putea să strec ceva din bucătărie pentru cină. „Nu, nu poți”, reușesc să bâlbesc. "Ce a fost asta?" mama aproape scuipă de furie. înghit în sec. "Te rog eu..." Cuvintele îmi mor pe buze. "Ești oribil, nerecunoscător răsfățat. După tot ce facem pentru tine, ai îndrăzneala să stai acolo și să ne certați?" „Nu, eu”, încep să spun. Întreaga situație se simte atât de scăpată de sub control acum. Mama se întinde spre mine și corpul meu se mișcă din instinct. Nu vreau să scap din strânsoarea ei, dar o fac. Ea își pierde echilibrul, glezna răsucindu-se în tocurile ei perfecte stiletto și cade la podea, chiar la intrarea în cușcă. Nu am mai văzut-o niciodată așa. Ea stă în genunchi pe pământ. Are genunchiul răzuit și mâinile sunt apăsate de cimentul rece pe care îl cunosc prea bine. Nu mai este această femeie perfectă, frumoasă, care nu poate greși. Pentru prima dată, o văd așa cum este cu adevărat. O femeie rece, crudă și fără inimă. Ceva din mine se sparge. Înainte ca ea să se ridice, îmi apăs piciorul pe spatele ei și o dau cu piciorul în interiorul cuștii. Tatăl meu strigă numele ei, împingându-mă din drum în graba lui să ajung la ea. Se târăște înăuntru, încercând să o prindă. „Jim”, țipă ea. O ține în brațe, dar cușca este prea mică pentru ca ei să se miște. Tatăl meu se străduiește să o ajute și, făcând asta, se urcă tot mai mult în cușcă. Stau acolo, urmărind întreaga scenă. Atunci o mică lumină prinde ușa. Îmi închid degetele în jurul lui și, într-o mișcare rapidă, îl închid trântitor asupra lor. Amândoi se întorc și mă privesc îngroziți. Trag cheia din lacăt repede înainte ca ei să o apuce. "Copil nenorocit!" țipă mama. „Ne-ai lăsat să ieșim din această instanță!” — Nu, îi spun eu. „Corbul”, spune tatăl meu cu o voce severă. „Deschide ușa asta chiar acum!” fac un pas înapoi. La început cererile lor sunt puternice. La fiecare izbucnire, refuz și mai fac un pas departe de cușcă. Dar apoi tonul lor se înmoaie. Încep să mă roage. Până să ajung în vârful treptelor de la subsol, mă roagă să le dau drumul. Fac ultimul pas pe palier și închid ușa în urma mea. Întunericul înghite totul. Chiar și țipetele disperate ale părinților. Capitol Şase „Nu înțelegi”, spune ea. „Atunci ajută-mă”, răspund eu disperată. E tăcută pentru ceea ce pare o eternitate. Nu mă îndepărtez de ea. Simt că vreau să aibă încredere în mine mai mult decât mi-am dorit ceva în viața mea. „Bine”, spune ea în cele din urmă. "Bine?" Întreb, nu sunt sigur că cred ce spune ea. „Bine”, repetă ea. Ea se întoarce și merge spre mașină. Ea stă la uşă şi se uită la mine. Iau gunoiul și îl arunc în coșul de lângă noi. Fug la mașină și descui ușa. Fluturi cum nu am mai simțit până acum îmi bat în stomac. Nu am absolut nicio idee ce se întâmplă când pornesc motorul. Știu doar că această fată are un secret și e pe cale să mi-l împărtășească. Ar fi putut alege orice alt ticălos care să o ajute. La naiba, o căuta pe Consty când am dat peste ea. În schimb, ea mă alege pe mine. "Unde mergem?" o întreb în timp ce mă îndepărtez de terenul de fotbal. „Te voi îndruma”, spune ea. Vocea ei este mai fermă și mai încrezătoare acum. Într-un fel, se simte ca o altă persoană decât fetița blândă de la poartă de acum câteva ore. Amândoi stăm liniștiți pentru tot restul drumului. Ea mă pune să trec și să ies din cartiere până când ajungem în sfârșit pe un drum din spatele a ceea ce pare a fi o comunitate închisă. „Parchează aici”, spune ea, arătând spre marginea drumului. — Ce facem mai exact? o intreb eu. Nu este că sunt nervos. Departe de. Sunt mai entuziasmat decât am fost vreodată în viața mea. Sunt doar interesat de ceea ce urmează să intru. „Ești pe cale să vezi cine sunt eu cu adevărat”, spune ea. — Intrăm în casa cuiva? intreb in timp ce parchez masina. Ea deschide ușa și se uită la dealul din fața noastră. Eu fac la fel, curios de ceea ce vom face. „Nu chiar”, spune ea. Începe să urce pe dealul prăfuit din fața noastră, ținându-se de ramurile copacilor în timp ce merge. O privesc aproximativ un minut înainte de a începe să o urmăresc. Acum înțeleg de ce picioarele ei sunt atât de tăiate și hainele sunt atât de murdare. După vreo zece minute urcăm un gard și suntem în curtea cuiva. — N-ar trebui să facem asta după lăsarea întunericului? O intreb, incepand sa ma intreb daca am putea fi prinsi. „Nu este nevoie”, răspunde ea. — Nimeni nu e acasă. Ea face o pauză. "Un fel de." În acest moment sunt complet consumat de această fată. M-a pus pe margine într-un mod în care nu am mai fost niciodată. Și m-am încurajat cu o oră plină înainte. Raven se apropie de ușa din spate și o deschide. Stau lângă ea, dar ea nu face niciun pas înăuntru. "Ce s-a întâmplat?" o intreb eu. Atunci mă uit în jos și văd că ea tremură. Întind mâna ei și îmi trec degetele prin ale ei. "Asta este casa ta?" o intreb eu. „Da”, spune ea. — S-a întâmplat ceva rău aici? o intreb eu. „Da”, spune ea. îi strâng mâna. "Ți-am spus că te voi ajuta. Ți-am spus că vreau să te cunosc. Să te înțeleg. Încă vreau să spun asta." „Vom vedea”, spune ea. "Constantino s-a despărțit de mine. Poate când vei ajunge să mă cunoști, mă vei părăsi și pe mine." Îi strâng mâna și mai tare. „El și cu mine nu suntem la fel.” „Vom vedea”, spune ea înainte de a face un pas înăuntru. O urmăresc, fără să-i las mâna. Ea mă conduce prin sălile bogat decorate. Este evident că ea provine din avere. Poate că nu bogăția familiei mafiote conducătoare din zonă, dar totuși o sumă destul de bună de bani. Trecem prin holurile lungi. Casa are un sentiment trist. Pe măsură ce trecem, observ că nu sunt poze cu ea pe pereți. Ea spune că este casa ei, dar este aproape ca și cum nu ar fi locul aici. Există câteva imagini cu un cuplu de adulți împrăștiate. Femeia are părul blond strălucitor, dar bărbatul seamănă puțin mai mult cu Raven. Aceștia trebuie să fie părinții ei. "Cat timp ai trait aici?" O întreb, întrebându-mă dacă poate tocmai s-au mutat și nu apucaseră încă să-i pună fotografiile. „Toată viața mea”, răspunde ea imediat. Nu știu ce să-i spun înapoi. Nu cred că e ceva de spus. Se simte ca o existență tristă aici, chiar și la prima vedere. Se oprește în fața a ceea ce pare a fi ușa de la subsol și respiră adânc. — Ești sigur că nu vrei să te întorci? mă întreabă ea. „Sunt sigur”, răspund, strângând din nou mâna ei. Ea deschide ușa și începem să coborâm treptele. Există o duhoare râncedă, putredă, care crește în putere cu fiecare pas. Când ajungem în sfârșit la treapta de jos, mirosul este atât de urât încât abia mai pot respira. Îmi trag tricoul peste nas și respir prin material. Mă uit la Raven. Cumva nu pare deranjată. Mergem la colțul subsolului și Raven aprinde lumina. Privesc scena cu un amestec de groază și fascinație înfiorătoare. Bărbatul și femeia din fotografii sunt abia recunoscuți. Sunt încovoiate împreună în colțul unei mici cuști de metal. Nu sunt străin de moarte și îmi dau seama că sunt morți de cel puțin trei zile. Corpurile lor sunt umflate și au o nuanță verzuie. Este evident că de aici vine mirosul. "Sunt ei parintii tai?" o intreb eu. „Erau părinții mei”, corectează ea. "Ce s-a întâmplat cu ei?" „Eu”, spune ea. — Li s-a întâmplat. „Hai”, spun eu, luând-o de mână și trăgând-o înapoi pe scări. Opresc lumina și închid ușa în urma noastră. Ceea ce este jos poate aștepta încă câteva minute. O fată ca Raven nu își ucide doar părinții. Știu că e mai mult în poveste și am nevoie de ea să explice. O așez la masa din sufragerie. Camera este fastuoasă, cu mătase imprimată elegantă pe perete și porțelanul scump expus. Se simte ca un showroom, nu un loc unde oamenii s-ar aduna pentru a mânca și a împărtăși povești. — Ce s-a întâmplat, Raven? o intreb eu. Își întoarce capul de la mine, privind în jos și refuzând să-mi întâlnească privirea. Micuța de încredere care a ieșit la suprafață cu câteva clipe înainte a dispărut. Ea s-a întors la micul fugitiv blând de lângă poartă. Întind mâna și o iau pe a ei în a mea. „Te rog”, spun eu. „Nu sunt supărat și nu voi spune nimănui. Dar, dacă vreau să te ajut în mod corespunzător, am nevoie să-mi spui ce sa întâmplat”. Închide ochii și după câteva clipe de tăcere începe în sfârșit să vorbească. „Aceasta nu este cușca lor acolo jos”, spune ea. "Este al meu. De aceea am ratat cina lui Constantino. De aceea arăt așa cum arăt." "Uite cum faci?" Întreb. — Subțire, palidă, spune ea. — Te-au închis în cușcă? o intreb eu. „Tot timpul”, spune ea. "Mama mi-a spus că sunt un copil nerecunoscător. Că notele mele nu sunt suficient de bune. Că i-am stricat corpul în timpul sarcinii, ca să nu-i poată da tatălui meu un băiat. Că tatăl meu muncește atât de mult ca să mă trimită la o școală bună. " Pentru prima dată toată dimineața încep să-i curgă lacrimi din ochi. "Poate că avea dreptate. Poate că sunt doar un copil ingrat, oribil." Ies de pe scaun într-o clipă. Îngenunchez pe pământ în fața ei. Mișcarea mea este suficientă pentru a o tresări, astfel încât ea deschide ochii și se uită la mine. „Nu spune asta. Să nu spui asta niciodată”, spun eu. "Nu aveau dreptul să te închidă în acea cușcă. Nu o dată și cu siguranță nu în mod repetat. Știu răul, Raven. Am văzut oameni răi, răi. Nu e niciun rău în spatele ochilor tăi." „Nu a fost un accident”, adulmecă ea. Stau exact unde sunt in fata ei. Nu-mi rup privirea. Ea este singurul lucru din lume acum. Există o dorință arzătoare în interiorul meu de a o proteja. Nu pot să explic sau de ce este acolo. Doar că pare atât de fragilă și că lumea a fost clar atât de crudă cu ea. Cu greu pot suporta. „Este în regulă”, răspund. "Începe de la început. Prima dată când sa întâmplat. Continuă până azi. Nu plec nicăieri." „Cred că aveam cinci ani”, spune ea. „Când mi-am dat seama prima dată că mama mea nu era ca celelalte mame. Începi să vezi părinții și copiii lor la școală. Cum interacționează. „Mamele lor păreau să-i iubească. Păreau să fie mândre de ei. "Mama mea nu a fost niciodată așa cu mine. Ea a crezut doar că sunt un copil rău. Că eram nerecunoscător. Indiferent cât de mult aș încerca să fac ceea ce și-a dorit ea, nu a fost niciodată suficient. "Anul acela, parintii mei au adoptat un caine. Era un mic corgi. I-au cumparat acea cusca. Totusi nu m-au lasat niciodata sa ma joc cu el. Nimeni nu s-a jucat cu el. L-au scos in curte sau in aia. Tot ce a făcut a fost lătrat și lătrat, așa că până la urmă l-au dat la liră. "Nu am vrut totuși să-l ia. Chiar dacă nu m-am putut juca niciodată cu el, tot îl iubeam. Era singurul lucru din casa asta care nu părea să mă urască. Obișnuia să linge. eu prin cușcă și mă așezam lângă el în întuneric doar ca să fiu cu el. „Când în cele din urmă au renunțat la el, am fost atât de supărat încât mam târât în cușca lui doar pentru a încerca să iau legătura cu el. Cred că am plâns prea mult din cauza asta, pentru că prima dată când mama m-a închis în acea cușcă a fost când ei. a venit acasă de la liră. "Nu-mi amintesc prea multe despre asta. Eram atât de tânăr la acea vreme. Îmi amintesc doar că eram atât de speriat și atât de foame. Timpul funcționează diferit în întuneric. Nu știi niciodată cât timp stai acolo jos. „Încă din acea zi mă închidea în acea cușcă ori de câte ori era supărată pe mine. La început nu era atât de des. Poate o dată pe lună. Dar apoi, cu cât îmbătrâneam, cu atât devenea mai frecventă. Și cu cât era mai lung. am devenit.Știam că lipsesc frecvent mesele.Toți ceilalți copii au început să câștige mușchi și formă și am început să mă subțiez și să devin așa cum sunt acum. — Câinele a fost cel norocos, sincer. I se oferise o șansă la o altă familie. O șansă de a găsi fericirea. Îmi dau seama că trecerea prin atâtea a avut o taxă emoțională incredibilă asupra ei. — Ai spus cuiva ce se întâmplă? o intreb eu. Ea scutură din cap. "Cine era acolo să spună? Și cine ar crede că o familie proeminentă și respectată își închide fiicele într-o cușcă pentru câini?" — Cu siguranță tatăl tău nu era de acord cu asta, nu-i așa? Întreb. Arată pozitiv. „Nu i-a putut rezista niciodată mamei mele”. — Ești bine să continui? o intreb eu. — Putem lua o pauză dacă este nevoie. Ea scutură din cap. "E în regulă. Vreau să termin cu asta." — Bine, spun eu, strângându-i din nou mâna. „Acum o săptămână am venit acasă de la școală cu un scor prost la test”. „Când spui „rău”, ce vrei să spui?” „Mai puțin de 100”, spune ea. — Bine, spun eu, confirmându-mi suspiciunile. "Era foarte supărată pentru asta. Adică, are dreptate, nu? Tatăl meu a muncit foarte mult să plătească pentru a mă înscrie la școala noastră. Nu am o bursă sau ceva de genul ăsta. Pentru ca eu să iau note mai puțin decât perfecte. este lipsit de respect.” „Să punem un ac în asta ca să despachetăm mai târziu”, îi spun. Am senzația că încercarea de a o convinge că nu este un copil rău sau responsabilă pentru acțiunile părinților ei față de ea va avea nevoie de ajutor legitim și profesional. „Să știi doar că nu ești de vină aici. Știu că este greu de crezut, dar ai încredere în mine pentru asta, bine?” Ea dă din cap, dar îmi dau seama că nu este pe deplin convinsă. „Totul s-a întâmplat atât de repede”, spune ea. "Tatăl meu a venit acasă și mama m-a lăsat să ies așa cum o face întotdeauna. Îmi era atât de foame. Nu mâncasem de atâta timp. Reușeam mereu să strecoare ceva de mâncare când se duceau la culcare. N-au mâncat niciodată. m-a ținut închis peste noapte.” — Dar de data asta au făcut-o? Întreb. „De data asta au încercat”, spune ea. "Totul este o neclaritate. Cred că încerca să mă bage înapoi în cușcă, dar a căzut. Tatăl meu s-a dus să o ajute." Lacrimile încep să cadă rapid din ochii ei. „E vina mea”, spune ea. „I-am împins acolo și am încuiat ușa”. — Nu le-ai dat nimic de mâncare sau de băut, nu? o intreb eu. „Am vrut,” plânge ea. Își pune fața în mâini, dar lacrimile îi curg printre degete. „Dar de fiecare dată când coboram acolo, țipau la mine sau încercau să mă apuce. Eram speriat. "Și apoi, acum două zile am coborât și au tăcut. Am crezut că dorm. Am pus apă și mâncare acolo, dar nu au mâncat-o niciodată. Pentru că nu dormeau." Abia îi deslușesc ultimele cuvinte prin suspinele ei. Nu mă pot opri. Mă ridic și o trag în mine. O strâng strâns. Vreau să elimin durerea prin care a trecut această fată. A fost literalmente traumatizată de când era mică și nimic nu a fost vina ei. Uneori, copiii buni se nasc din părinți răi. Și uneori, cei mai buni dintre noi cad victimele celor mai răi dintre noi. — O să fie în regulă, spun eu lângă părul ei murdar. — Am de gând să te ajut. "De ce?" spune ea împotriva cămașului meu. Nu am un răspuns pentru ea. Nu înțeleg pe deplin de ce vreau să o ajut sau de ce mă simt atât de atras de ea. Știu doar ce fac. Și asta am de gând să fac. „Nu contează acum”, îi spun eu. „Ceea ce contează este că acum, ești în siguranță și nu voi lăsa pe nimeni să te rănească din nou”. Capitol Șapte „Hai”, îmi spune el ridicându-se și practic ridicându-mă cu el. "Unde mergem?" îl întreb în timp ce începe să mă conducă spre ușa din spate. — Undeva sigur, unde poți fi curățat. — Dar ce zici de părinții mei? Il intreb. — Nu putem să-i lăsăm aici pur și simplu așa. „Nu vreau să-ți faci griji pentru nimic din toate astea”, spune el. — O să mă ocup de tot. Mă ajută să escalad gardul din curtea noastră și apoi se oprește, întorcându-se să mă privească. „Continuă”, spune el. "A se catara." Stă ghemuit, arătând spre spate. "Ce? De ce?" — Pentru că nu vreau ca picioarele tale să fie mai tăiate decât sunt deja. „Este în regulă”, încep să spun, dar înainte de a putea termina fraza, el s-a întors și își are mâinile pe umerii mei. „Nu, nu este. Nimic din toate astea nu este în regulă. Nu este în regulă că ai fost înfometat, torturat sau neglijat. Știu că va fi greu pentru tine, dar este în regulă să lași pe cineva să facă ceva frumos pentru tine. nu trebuie să te mai pedepsești în continuare.” Nu-mi lasă nicio secundă să procesez pentru că se întoarce și aproape că mă dă peste spate. Voința mea de a lupta, de a insista că sunt un copil rău, de a refuza ajutorul se stinge și îmi înconjoară gâtul lui cu brațele. Mâinile lui mari mă strâng de coapse și mă țin strâns. Simt cât de puternic este sub cămașă. Mușchii spatelui se flexează în timp ce coboară panta înapoi la mașină cu pași ușori. Poartă un fel de colonie moscoasă și îmi permit să mă aplec în el. În timp ce mă poartă pe deal, mă simt în siguranță. Lumea mea se întunecă și pentru prima dată în ceea ce se simte ca o veșnicie, cad într-un somn fericit. Ea doarme chiar înainte să ajung la mașină. O așez cu grijă pe scaunul pasagerului; este evident că e complet afară. Îi închid centura de siguranță și închid ușa încet. Mă uit înapoi la deal. Casa ei stă în vârf ca un castel dezorientat în nori. Frumoasa silă albă a casei strălucește în lumina soarelui, o închisoare perfectă pentru întunericul pe care l-a ascuns în toți acești ani. În timp ce mă urc în mașină, mă gândesc ce să fac cu ea. E epuizată, subnutrită și murdară. Aș vrea să o aduc acasă, dar nu pot risca asta. Nu știu programul părintelui și lui Constantino. Fratele meu tocmai s-a despărțit de ea. Aș arăta cu fosta lui iubită ar arăta destul de rău. În plus, Constantino nu a fost niciodată unul care să-și pună gâtul în joc pentru altcineva. Sunt extrem de ușurat că am interceptat-o la poartă. Dacă i-ar fi cerut ajutor, este foarte posibil ca ea să stea într-o celulă de poliție chiar acum. imi bat joc. Și probabil le-ar spune polițiștilor că le făcea o favoare, ca să poată încasa mai târziu în beneficiul său. Nu, nu o pot aduce acasă. Dar nu o pot lăsa pur și simplu în mașină. Scena aceea are nevoie de ceva muncă serioasă. La fel ca toată casa. Ca să nu mai vorbim de potențiale camere de stradă și alte camere de supraveghere. Îmi va lua ceva timp să rezolv lucrurile și va trebui să mă bazez pe câțiva oameni selectați și de încredere pentru ajutor. Am ajuns să o conduc la un hotel lângă aeroport. Nimic de lux care să atragă atenția, una cu uși care se deschid chiar în exterior, astfel încât să nu trebuiască să o plimb prin hol. Locul este liniștit și curat. Nu sunt prea multe mașini în parcare, dar asta are sens. Chiar nu se întâmplă nimic în oraș acum. Recepția este doar o cameră mică. Trec pe ușă și găsesc o recepție luminoasă pe o parte și o masă cu câteva ibrice de cafea pe cealaltă. „O cameră, te rog”, îi spun femeii. Îi înmânez cardul meu de credit și un act de identitate fals potrivit care spune că mă numesc Thomas Jeffries și că am 25 de ani. Facem schimburi de plăcere, iar ea îmi dă înapoi o carte de cheie, nici una mai înțeleaptă. Camera este la etajul al doilea, iar eu parchez și ocolesc Mustang-ul până unde Raven încă doarme. O ridic din mașină și o ridic pe treptele de beton. E mult prea ușor să ridici această fată. Fac destul pentru a-mi menține fizicul, dar nu sunt în niciun caz un Arnold Wannabe. Ar trebui măcar să transpiră după ce am cărat o întreagă ființă umană sus pe scări. Chiar îmi arată cât de rău au fost lucrurile pentru ea. Îi simt corpul sub hainele largi pe care le poartă. E mult prea slabă, chiar și după standardele actuale. Deschid ușa camerei de hotel. Hotelul seamănă mai mult cu o eficiență mică decât camere standard. Există o cameră de zi cu televizor. Mai în spate este o baie și în stânga este un dormitor. Mă duc direct în dormitor și o așez ușor pe pat. Îmi iau timpul să mă uit prin camere, să închid draperiile și să încui ușa. Când sunt mulțumit că totul este în siguranță pentru ea, mă întorc în dormitor. E trează și se uită în tavan. — Hei, îi spun eu. „Hei”, răspunde ea înapoi. "Unde suntem?" „Suntem la un hotel chiar în afara orașului”, îi răspund. "De ce?" „Aveam nevoie ca tu să te poți odihni și să fii în siguranță în timp ce eu mă ocup de lucrurile la tine acasă.” Se rostogolește pe o parte, îndepărtându-se de mine. „Îmi pare rău că team târât în toate astea”, spune ea. Aud tristețea picurând din fiecare dintre cuvintele ei. Mă întind pe pat lângă ea și mă uit în sus la tavan. „Sunt cel mai mic dintre cei patru frați”, îi spun. „Nu ai ști asta pentru că ești copil unic, dar uneori poate fi dificil să fii cel mai mic copil. Nu ești niciodată suficient de mare pentru a face ceea ce fac toți ceilalți, dar mereu vrei să fii. inclus. "Îmi amintesc când aveam cinci ani, Primo și Consty au decis că vor merge la pescuit. Nu prea îmi păsa de pescuit și încă nu îmi păsa până în ziua de azi. Ceea ce îmi păsa era să fiu inclus", explic. „Mama mi-a spus că sunt prea tânăr să plec, dar nu-mi păsa. Știam mașina în care urmau să fie conduși și m-am strecurat în portbagaj cu o oră înainte de a fi programat să plece. „După vreo trei ore în portbagajul unei mașini care nu plecase nicăieri, miam dat seama că ceva nu era în regulă. „Se pare că excursia lor de pescuit fusese deja anulată”. Am chicotit în sinea mea când îmi amintesc povestea. Se întoarce și mă privește cu ochi injectați de sânge. „Nu înțeleg”, spune ea. — Ideea mea este, spun eu, întorcându-mă să o privesc. „Nu m-ai târât în nimic. De când eram copil, am avut un mod de a mă introduce în lucruri. „Totuși, Charlie a fost destul de supărat când a mirosit ce i-am făcut eu în portbagajul mașinii sale”. Râd la expresia ei. — Nu-ți face griji. Promit să nu mă urin în portbagajul mașinii tale. Ea nu poate opri chicotul care iese din gură. Dacă nu eram îngrijorat să o rup, m-aș rostogoli peste ea și m-aș săruta. În schimb, mă rostogolesc de pe pat și sar în picioare. Mă privește în timp ce își îndepărtează ultimele lacrimi din ochi. „Vreau să te odihnești aici”, spun eu. "Unde te duci?" ea intreaba. „Înapoi în casă”, răspund. „Ar trebui să merg cu tine”, spune ea. — Ar trebui să ajut. — Absolut nu, îi spun eu. "Vreau să stai aici. Vreau să te odihnești. Aici", îi spun, aruncându-i cardul meu de credit. „Vreau să comanzi mâncare. „Mâncați. Uitați-vă la televizor. Faceți lucruri pe care ar trebui să le facă o adolescentă normală”. „Cum pot să fac asta în timp ce tu îmi cureți mizeria?” protestează ea. Încearcă să se dea jos din pat, dar sunt pe ea într-o secundă. Picioarele mele sunt de ambele părți ale ei și am grijă să nu pun nicio greutate pe cadrul ei fragil. „Nu este mizeria ta”, am dreptate. "Este propria lor mizerie. Și poți face toate acele lucruri doar făcându-le. Nu te gândi prea mult la asta. Încearcă să-l lași în urmă." „Nu sunt sigură că pot”, recunoaște ea, voința de a protesta părăsindu-și trupul. O simt relaxându-se în cearșaf și mă forțesc să cobor de pe ea. — Încearcă, spun eu. „Tot ce poate face oricare dintre noi este să încerce.” Mă îndrept spre uşă, iar ea mă urmează. Îi arunc telecomanda la televizor. — Ştii cum să lucrezi una dintre astea? Îmi pare rău. Colțurile gurii ei se zvâcnesc într-un alt zâmbet blând. „Da”, spune ea, un pic de sass străpungându-i exteriorul timid. „Mișto”, spun eu. Deschid ușa, dar mă întorc repede. „Și orice ai face, nu părăsi camera”, îi spun eu. "Este foarte important. Nu răspunde la ușă pentru nimeni. Nici măcar pentru livrarea alimentelor. Pune-i să o lase afară. Am propria mea cheie, așa că nimeni nu ar trebui să bată." Ea nu-mi răspunde, așa că închid ușa și mă apropii de ea. Stau în fața ei și îmi pun mâinile pe umerii ei. „Te rog spune-mi că înțelegi asta.” — Da, spune ea. „Și că nu vei încerca să fugi”, reiterez. "Bine." Îmi ridic degetul mic. — Promisiune Pinky? — Chiar nu crezi că asta înseamnă nimic, nu? „Cred că înseamnă totul”, îi spun înapoi, fără să-mi las degetul în jos. „Bine”, spune ea, împingându-și propriul pinky cu al meu. „Sigilează-l cu un sărut”, îi răspund eu înapoi. Acei ochi frumoși ai ei de culoare alune se deschid în stare de șoc. Este evident că nu înțelege ce vreau să spun. Îmi aduc fața în față și îmi apăs buzele de degetul mare. Mă țin acolo și aștept să facă și ea la fel. Mă urmărește cu atenție și apoi încearcă, aducându-și fața și buzele alea frumoase ale ei la doar câțiva centimetri de ale mele. Îmi apăs pe fruntea ei și îi respir parfumul pentru doar câteva secunde mai mult decât ar trebui probabil. Ea miroase a primele flori de primăvară. „O promisiune pinky este pentru o viață”, îi spun eu. „Una pecetluită este eternitatea”. „Am înțeles”, șoptește ea. — Bine, îi spun, forțându-mă să mă întorc. Îmi ridic vocea înapoi la nivelul normal. "Atunci relaxează-te și mă întorc în câteva ore. Încuie ușa când o închid." „Bine”, șoptește ea, iar eu mă forțesc să plec. Capitol Opt „Am nevoie de o favoare”, spun în telefon în timp ce îmi scot mașina din parcarea hotelului. Arunc chestia pe scaunul pasagerului în modul difuzor, astfel încât să pot schimba treptele. — Îți dai seama că îmi datorezi favoruri, nu invers, nu? „Da, dar sunt copilul șefului”, îi replic eu pe un ton lejer. — Asta nu înseamnă că trebuie să faci ceea ce spun eu? „Nici deloc”, răspunde Charlie cu un chicot sincer. — Încă ești un copil de rahat în ochii mei. „Ei bine, băiatul ăsta de rahat încearcă să facă bine de către cineva și ar putea folosi ajutorul tău.” „Ah, la naiba”, spune Charlie. „De ce a trebuit să te duci și să tragi de sforile inimii?” „Toată lumea are o slăbiciune”, spun eu. — Se întâmplă că ăsta e al tău. Ei bine, ăsta și salamul. "Ia salam pe drum să mă ia și trebuie să te descurci." Râd. — Bine. Ne vedem în cincisprezece minute. „Nu este timp suficient să mergi la măcelărie”, notează Charlie. „Nu vreau nici un salam Market Basket”. „Încetează să-ți mai bagi chiloții într-un buchet”, îi spun. — Îți aduc carnea. — Carnea bună. „Da, da”, răspund eu. — Așteaptă-mă la poartă. Fii acolo curând. Apăs pe „Play” pe banda mixtă care se află în casetofonul Mustangului. Sunt un fel de pasionat de muzică pop. Mai ales anii '80 și '90 înainte ca lucrurile să devină ciudate și triste în anii 2000. O mică Madonna, poate niște A-ha, cu siguranță niște Spice Girls. Dă-mi naiba, erau fierbinți. Încă sunt, într-adevăr. Începe să cânte „One Week” de Barenaked Ladies, iar eu ies pe drumul înapoi. Muzica mă ajută să-mi limpezesc mintea și cu siguranță am nevoie de o ștergere a minții după dimineața pe care am avut-o. Știu că o să am și mai multă nevoie după ce suntem pe cale să facem eu și Charlie. „Yo”, îi spun în timp ce trag până la poartă. „Salam”, spune el, întinzându-și mâna. Ridic un deget, indicând că trebuie să aștepte. Apoi am mâna în torpedo și mă prefac că caut ceva. Când în sfârșit devine nerăbdător, îmi trag mâna și îi dau degetul mijlociu. „Nenorocitule,” râde el când se urcă în mașină. Charlie este un tip mare, iar greutatea lui testează cu siguranță suspensia. Îi potrivesc râsul când închide ușa. — Simți cât de tare tremură mașina? Nu ai nevoie de salam, Charlie. Ai nevoie de o bandă de alergare. „Sunt cu oase mari”, spune el și râdem amândoi. Ies din alee și mă întorc spre casa lui Raven. — Deci, în ce dracu sunt pe cale să intru? întreabă Charlie. „Este un doos”, îi spun. „Este mereu cu tine”, răspunde el. „De fapt, acesta nu este vina mea”, spun eu. — Și nici nu e vina ei. "Ea, cine?" întreabă Charlie. — Ea, fata de azi dimineaţă? „Da”, răspund eu. — Îl căuta pe fratele tău. — Și e bine că nu l-a găsit. "Unde este ea acum?" întreabă Charlie. „La un hotel din afara orașului”, răspund. — Și de ce? — Pentru că tu și cu mine vom face o mică treabă de curățenie la ea acasă. „Uimă, dă-mi dracu’, Teddy, chiar?” — Da, spun eu. "Și, te rog, nu oferi asta dacă nu vrei cu adevărat serios. Știi cât de îndrăgostit de tine sunt deja. Inima mea", îmi duc mâna la piept și prefac tristețea. — Nu pot suporta. „Ești o inimă care sângerează, asta e sigur”, răspunde Charlie. „Nu mai bine decât tine”, subliniez eu. Charlie nu spune nimic, dar dă din cap ca și cum ar fi de acord. Nu mă obosesc să parchez Mustang-ul în spatele casei. Nu există nicio posibilitate ca Charlie să-și poată ridica fundul gras pe deal și peste gardul lor de intimitate de 6 metri. În plus, eu și Charlie ne vom ocupa de orice înregistrări de securitate care trebuie șterse cu departamentul de poliție local. Coborâm amândoi din mașină. Charlie ridică privirea la conacul alb cu coloanele mari de marmură care urcă spre cer. Scoate un fluier. „Secretele întunecate se ascund în spatele zidurilor albe”, spune el. "Cine a spus asta?" „Ce vrei să spui, „Cine a spus asta?” Tocmai am spus asta.” — Nu, îmi dau ochii peste cap spre el. — Adică cine a spus asta inițial? "Ce? Eu. Chiar acum." Îi arunc o privire exasperată. — Vrei să-mi spui că tocmai ai venit cu asta. — Ce rahat? — Înțelept, spun eu. — Știi, ca înțelepți și alte lucruri. "Sunt sigur că salvia este ca un condiment. Sau o chestie vrăjitoare." „La naiba, într-adevăr? Am crezut că înseamnă inteligent”. „Acum nu sunt atât de sigur”, spune Charlie. „Bine, haide, învins”, spun eu, îndreptându-mă spre ușa din față. — O putem căuta mai târziu. Îmi scot lama de comutare și mă apăs de ușa din față. Există o verandă umbrită și îmi iau un moment pentru a observa dacă există camere de securitate. Locul arată curat, ceea ce este bine. Trag încuietoarea ușii și suntem înăuntru. Mirosul ne lovește imediat și îmi dau seama că nu închisesem complet ușa de la subsol. „Uimă, la naiba”, spune Charlie. — Credeai că glumesc de ce am fost aici? îl întreb în timp ce îmi aduc din nou tricoul peste față. El face la fel. — Nu. Am sperat doar că ești. Îl conduc jos la subsol și amândoi stăm în fața cadavrelor din cușcă. — Au meritat-o? mă întreabă el. — Au meritat mai rău, spun eu. „Bine, atunci”, răspunde Charlie. — Ai mai curățat așa ceva înainte? Eu dau din cap. "Nu." „O să asculți și să faci ce spun eu”, răspunde el. „Pune întrebări, dar nu te certa”. "Bine." Își dă telefonul și formează un număr. — Hei. Adu duba în locul meu. Îl urmăresc sus, în timp ce așteptăm orice ar fi duba asta. Îmi aruncă o pereche de mănuși din buzunarul din spate. „Pune-le pe astea”, spune el în timp ce mă uit în jos la pielea crăpată. El face același lucru cu o altă pereche. Eu și Charlie am profitat de ocazie să ne plimbăm prin casă pentru a ne petrece timpul. Cu siguranță nu există dragoste în acest loc. Unele case par case, iar unele case par case. Acest loc se simțea mai mult ca o casă model decât un loc în care locuiau trei oameni. Mă îndrept spre etaj și pe hol pentru a găsi în sfârșit ceea ce trebuie să fie camera lui Raven. Camera este destul de sterilă. Un birou mic este pe o parte, cu câteva hârtii pe el. Un pat twin cu o cuvertură plictisitoare este ascuns într-un colț. Intru in camera si deschid dulapul. Câteva ținute sunt sus pe umerase, iar o geantă mică este pe podea. Iau geanta și bag cât mai multe haine în ea. Sunt șanse ca niciunul dintre noi să nu se mai întoarcă aici. Vreau ca ea să aibă cât mai multe dintre lucrurile ei. Scotoc încăperea după alte lucruri, dar locul este destul de gol. Înainte de a ieși din cameră, mă hotărăsc să trag un singur sertar mic spre birou. Ascuns până la capăt în spate este un mic jurnal roz. Culoarea sa este aproape orbitoare în comparație cu sumbrătatea camerei. Îl iau, dar nu îl bag în geantă. În schimb, îl bag în buzunar. — Teddy! Aud vocea lui Charlie de lângă ușa din față. Trec geanta peste umăr și mă întorc jos. — Da? Il intreb. Observ că e o dubă pentru curățarea covoarelor pe alee. A fost susținută astfel încât să fie cât mai aproape de casă. Ușile sunt deschise și doi tipi în salopete bleumarin ies. „Vecini”, spune el, arătând spre femeia de peste drum, care nu își verifică atât de discret căsuța poștală. „Mă descurc eu”, răspund eu, scoțând mănușile de piele și punându-le în buzunar. Iau notă de numele companiei de pe dubă în timp ce trec pe lângă femeie și fac semn cu mâna. "Buna ziua!" O strig. Se comportă de parcă ar fi fost surprinsă la început, întorcându-se de parcă ar fi văzut duba pentru prima dată. „Oh”, falsifică ea. "Buna ziua." O întâlnesc în mijlocul cul-de-sac. Întind mâna să o strâng pe a ei. — Steven, spun eu, prezentându-mă. „Penny”, răspunde ea. — Mă bucur să te cunosc, Penny. Nu s-ar întâmpla să ai nevoie de servicii de curățare a covoarelor la tine acasă, nu-i așa? "Oh, um, cred că suntem gata." „Ești sigur? Nu pari sigur”, împing. „Dar ceea ce vă pot asigura este că nimeni din oraș nu va depăși prețurile sau calitatea noastră. Aveți cuvântul meu în privința asta. Aceasta este garanția Steven Steaming.” — Sunteți proprietarul companiei? ea intreaba. — Dar, arăți atât de tânără. „Nu tânăr, doamnă”, răspund. "Tânăr la suflet. Este uimitor ce poate face pentru corpul tău o dietă vegană, opt ore de somn pe noapte și doi litri de apă pe zi. Credeți sau nu, am aproape 40 de ani!" Ochii i se fac mari și o văd încercând să înțeleagă ceea ce spun. Nu-i dau timp să ia aer. Vreau ca conversația să fie inconfortabilă pentru ea, astfel încât să se retragă. „Dar, înapoi la casa ta și murdăria despre care știu că este prins sub covoarele tale. Dacă ești de acord cu o curățare chiar acum, îți voi oferi 20% reducere.” „Trebuie să mă gândesc la asta”, spune ea, făcând un pas înapoi. — Sunteţi sigură, doamnă? spun eu facand un pas spre ea. „Pot să ofer această reducere doar pentru că suntem deja în zonă”. „Îmi pare rău”, spune ea. „Dar, ar trebui să verific mai întâi cu soțul meu”. Îmi place o scuză bună de „consultați-vă cu soțul meu” de la o femeie. Mă întreb de câte ori a spus asta în timp ce iese la cumpărături. — Poate mă poți lăsa cu cardul tău? „Fără cărți, doamnă. Lucrez cu puține sau deloc cheltuieli generale. De aceea putem menține prețurile atât de mici.” „Bine, bine, îmi voi aminti numele atunci”, spune ea, făcând încă un pas înapoi. De data asta nu o urmaresc. Am ridicat mâna ca și cum aș fi făcut-o cu mâna. "Steven aburind!" Spun. „Da, corect”, spune ea și aproape că se întoarce în casa ei. Mă întorc la Charlie, care stă acolo chicotind încet. „Întotdeauna ai avut un mod cu oamenii”, spune el. „Trebuie doar să știi ce butoane să apeși și când”. „Nu toată lumea știe cum să facă asta”. dau din umeri. "Nu este greu. Trebuie doar să ai răbdare, să privești și să asculți." Charlie dă din cap. „Cred că mă duc să văd ce fac băieții”, îi spun. Îmi aruncă o privire confuză. „Nu este chiar genul de muncă pe care ar trebui să o facă copilul șefului”. dau din umeri. "Așa cum ai spus mai înainte, sunt doar copilul șefului. Asta nu-mi oferă niciun tratament special." Mă îndrept spre subsol, trăgându-mi înapoi mănușile de piele în timp ce cobor. Până să ajung jos, au scos deja ambele cadavre din cușcă și au fost învelite în folie de plastic. „Pentru ce este învelișul?” Întreb un tip. Are un aspect morocănos, cu un pic de miriște pentru barbă și ochi duri și întunecați. Chiar și prin salopetă, îmi dau seama că are o mulțime de mușchi pe el. „Sigilează gazele, ține afară insectele”, răspunde el. Dau din cap în semn de înțelegere și apoi mă întorc și mă uit la ce fac băieții. Sunt metodici în felul în care curăță scena. Cușca este dezasamblată, astfel încât să poată fi adusă cu ușurință la dubă. Cadavrele sunt puse în pungi negre și apoi rulate în tuburi utilitare, așa că nu este evident când sunt aduse la etaj. Sunt destul de hipnotizată de felul în care își desfășoară sarcina. Fiecare acțiune are un scop. Mișcările lor sunt planificate și atente, pentru a se asigura că nimic în plus nu trebuie curățat. În decurs de o oră, subsolul pare gata să filmeze o reclamă Lysol. Cu siguranță nu părea că doi oameni au fost lăsați să moară în colț. Cadavrele și cușca deconstruită sunt strânse în dubă, iar casa este gata să se închidă. Charlie mângâie duba după ce a închis ușa din spate și aceasta iese din alee. — Unde se duc acum? Întreb. „Pentru a scăpa de lucruri”, spune el. "Cum?" Îmi aruncă un ochi lateral, de parcă ar încerca să decid dacă chiar merită timpul să-mi explice lucrurile. — Hai să vorbim în mașină. Urcăm înăuntru, iar eu ies din cartier. Casetofonul meu se pornește automat, iar „Waterfalls” de la TLC începe să fie redat. — Bine, deci? Întreb. — Ce fac băieții cu cadavrele acum? „Unul dintre lucrurile pe care tatăl tău le-a făcut bine când a intrat în această afacere a fost să se diversifice”, începe Charlie să explice. „În timp ce o mare parte de afaceri sunt doar pentru spălarea banilor, câteva dintre ele sunt puțin mai valoroase. "Una astfel de afaceri este o casă de pompe funebre, care are un crematoriu. Este un lucru destul de convenabil când te ocupi de pictură de case." — Pictând case? Întreb. Charlie își dă ochii peste cap. „Când împuști pe cineva, ce se întâmplă cu sângele?” dau din umeri. — Nu știu. Presupun că uneori stropește. — Și unde aterizează? — Simt că vrei să spun pe pereți. „Da”, spune el. „De aceea, pictăm case”. „Nu știu”, spun eu. „Se simte ca o întindere”. Charlie mă aruncă o privire. — Corect, spun eu. — Bine, ce fac ei cu cenușa? — Și tatăl tău are o afacere concretă. mă strâmb. Era puțin întunecat să mă gândesc la asta, chiar și pentru mafia. Dar presupun că amestecarea cenușii cu beton a fost o modalitate destul de bună de a te asigura că nu apar niciodată acolo unde nu ți-ai dori. „Ei bine, mulțumesc pentru explicații”, îi spun lui Charlie. — Și pentru că mai ajutat cu toate. Te voi duce înapoi acasă acum. „Trebuie să facem o oprire, mai întâi”, spune el. — Bine, unde e asta? — Nenorocitul de măcelar. O să-mi aduci salamul ăla. Capitol Nouă Este un lucru ciudat să stai într-o cameră de hotel în timp ce un tip pe care abia îl cunoști își curăță faptul că ți-ai ucis ambii părinți. Alternez între a fi complet copleșit de tristețe și a mă simți ciudat de calm în privința întregului lucru. Pe de o parte, sunt cuprins de vinovăție pentru faptul că părinții mei sunt morți. Ideea că nu le voi mai vedea niciodată nu este ceva ce îmi este ușor de procesat. Deși nu au fost niciodată atât de iubitori precum păreau alți părinți, ei au fost totuși părinții mei. Pe de altă parte, o voce mai logică intervine și îmi spune că nu trebuie să mă simt trist sau rău pentru mine. Îmi spune că de fapt nu mi-am ucis părinții. Ei au fost cei care au căzut în cușcă. Tot ce am făcut a fost să nu le dau mâncare sau apă. „Și închide ușa ”, îmi șoptește o voce mică în ceafă. Dau drumul la televizor pentru a încerca să-l înec, dar o lacrimă mi se scurge din ochi și pe obraz. Se face destul de târziu în seara. Am avut câteva pui de somn de-a lungul zilei, dar chiar urăsc senzația de a fi singur într-un loc ciudat. Răsfoiesc canalele, fără să mă angajez cu adevărat la nimic. Ușa de la intrare zdrăngănește și inima începe să-mi bată repede. Ușa se deschide și răsufl ușurată când îl văd pe Teddy de cealaltă parte. Pare obosit, dar când se întoarce să mă vadă, zâmbește. Văzându-l că mă privește așa îmi răspândește un sentiment de calm cu care nu sunt obișnuit. "Bună", spune el. Închide ușa în urma lui și atunci văd că ține o cutie de pizza și o pungă sub braț. — Ne-am adus cina. „Am mâncat ceva mai devreme”, spun eu cu timiditate. Mă simt vinovat pentru câți bani cheltuiește acest om pe mine. „Da, asta se numește prânz”, spune el. „Crezi sau nu, oamenii mănâncă de fapt mai mult de o dată pe zi.” Mă privește în sus și în jos. „Și, oricât de frumos arăți acum, cu siguranță ai putea mânca mai mult.” "Ce vrei sa spui?" spun eu linistit, privind in jos la picioarele mele. — Nu arăt bine. Lasă pizza pe măsuța de cafea și face trei pași mari spre mine. Mă ține de umeri și apoi mă privește din nou în ochi. „Nu vreau să te aud vorbind cu tine însuți”, spune el. Nu-i pot întâlni privirea. E prea intens. E prea sigur pe el și îmi vine să mă prăbușesc sub presiune. „Nu vorbesc de la sine dacă este adevărat”, răspund. „Este doar să declare faptele”. Mă conduce cu blândețe în baie și mă stă în fața oglinzii pe toată lungimea. „Să vă spun faptele din câte văd eu”, spune el. Se ghemuiește lângă mine și îmi simt fața roșind până la degetele de la picioare. El pune un singur deget pe una dintre peșterile mele. „Văd viței bine bine”, înainte de a-și aluneca mâna pe piciorul meu. — Și coapse tonifiate. Se ridică un pic mai înalt acum. Degetul lui alunecă în sus, abia atingândumă. — O talie tăiată. Încă puțin și mâna lui se oprește chiar lângă sânii mei. „O siluetă bine forme”, spune el. Degetul lui începe să atingă pielea expusă de pe gâtul meu și încep să tremur sub atingerea lui. „O linie frumoasă a maxilarului”, spune el înainte de a-și muta degetul pe fața mea. — Buze strânse. Mai multă mișcare și mai mult tremur. „Cel mai drăguț nas cu nasturi și...” Se oprește și se uită în ochii mei, stând în picioare și cu fața la mine acum. „Ochi frumoși în care mă pierd de bunăvoie”. El îmi ține privirea și mă uit în ochii lui albaștri de cristal. Nu prea înțeleg ce se întâmplă între noi. Nu are sens pentru mine că un băiat ca Teddy ar avea vreun interes real pentru mine, mai ales după ceea ce a trebuit să facă toată ziua. Și totuși, totuși, el este aici. Stând în fața mea. Privindu-mi în ochi. Purtându-se de parcă ar vrea să mă sărute. „Toate astea”, spune el, cu vocea doar o șoaptă. "Mi se pare foarte frumos." Respirația lui miroase a gumă de mentă și mă aplec puțin mai aproape ca să inspir. E atât de aproape de mine acum. Respirațiile noastre se amestecă și tot ce trebuie să facem fiecare dintre noi este să ne mișcăm ultimul centimetru. Numai că nu face asta. În schimb, se trage înapoi și își drese glasul. — Probabil că pizza se răcește. „Oh”, răspund eu. Mă ridic instantaneu, simțindu-mă cumva respins, deși nu sunt sigur că s-a oferit măcar ceva. "Dreapta." Îl urmăresc înapoi în sufragerie și ocupă un loc greu pe canapea și răstoarnă la televizor. — Ai găsit ceva de urmărit? mă întreabă el. Dau din cap și mă așez chiar pe marginea canapelei, lângă el. Întinde mâna înainte și ia o felie de pizza. Sunt fixat în felul în care se mișcă și în felul în care mușchii îi flexează sub cămașă. Închid ochii și mă gândesc la momentul în care m-a ridicat pe spate pe deal. Poate că a fost prima dată în toată viața mea când m-am simțit în siguranță. Nu pot să nu-mi doresc din nou acest sentiment. — Iată, spune el, luând o felie. "Deschis." "Ce?" răspund, aplecându-mă puțin pe spate de el. El ține felia în sus și există o sclipire de răutate în ochi. „Tu nu mănânci, așa că o să îți dau de mâncare”. — O să mănânc, spun eu, încercând să iau felia de la el. "Nu. M-am hotărât", spune el. „Și, odată ce mi-am hotărât mintea, nu mai există absolut nicio întoarcere. Acum, spune „ah”. Deschid gura doar un pic. „Nici un caz”, spune el. — Mai larg. Deschid gura până la capăt și, de îndată ce o fac, îmi împinge cât mai mult pizza în gură cât poate. Începe să râdă și după ce am trecut de șocul inițial, încep să râd împreună cu el. "De ce ai făcut asta?" intreb prin mancare. Încerc să-mi acopăr gura, dar nu mă pot ajuta. Sunt sigur că fața mea este o mizerie. Nu ridica din umeri. „Îmi place să te văd râzând”. Eu dau din cap, neînțelegând pe deplin cuvintele lui. "De ce? Asta nu are sens." Se uită doar la mine cu un zâmbet mic. „Mie îmi face”. Momentul trece între noi în timp ce ne ținem din nou privirea. La fel ca înainte să-l spargă și să răstoarne televizorul pe alt canal. "Oh!" exclamă el. "O iubesc pe Lucy!" Se întoarce spre mine cu așteptare. — Spune-mi că ai văzut acest spectacol? Eu dau din cap. "Nu niciodata." — Nici măcar n-ai auzit de asta? Eu dau din nou din cap. "Ok. Iubesc Lucy reluările și pizza este", îmi spune el. Ne petrecem toată seara împreună, niciunul dintre noi nu menționând ce iam arătat mai devreme în cursul zilei sau ceea ce își petrecuse toată dupăamiaza făcând. Până ajungem în sfârșit la episodul al treilea și pizza este gata, stau întins pe podea pe burtă, îmi folosesc coatele pentru a-mi sprijini capul și nici măcar nu mă gândesc la părinții mei morți. Urmărim un episod despre Lucy care pescuiește în mare adâncime. Ea începe să se lupte cu stâlpul în maniera ei unică. Râd în hohote de situație. Pentru prima dată în viața mea, mă simt în siguranță, plină și lipsită de griji. Mă întorc să mă uit la Teddy și îl găsesc complet adormit pe marginea canapelei. Mă ridic și iau telecomanda de pe măsuța de cafea pentru a opri televizorul. Mă îndrept spre el în liniște, dar oricum deschide un ochi. „Nu dormeam”, spune el. — Tocmai îmi odihneam ochii. „Nu cred că ar trebui să conduci”, îi spun. — Cred că ești prea obosit. — Ești bine dacă dorm aici? Dau din cap. "Da." „Cool”, spune el, închizând din nou ochii. — Voi dormi aici. „Nu”, spun eu și el deschide ochii. "Nu?" Ezit, nu știu cum să-l întreb ce vreau cu adevărat. "Veţi?" incep sa spun. — Ești sigur că ești de acord cu mine să dorm lângă tine? întreabă el, ghicind corect ce vreau de la el. — Da, spun eu. — Cred că poate ajuta cu coșmarurile. „Bine”, spune el ridicându-se de pe canapea. "Du-te și du-te în pat. Sunt haine curate pentru tine în geanta de acolo", spune el, arătând spre ușa din față. — O să fac doar un duș și apoi intru imediat. — Bine, spun eu, apucând geanta. Ușa de la baie se închide și aud dușul pornind. Intru in dormitor si ma intorc sa ma privesc in oglinda de pe perete. Încă văd aceeași fată tristă și slabă pe care am văzut-o înainte, dar pentru prima dată, încep să observ lucrurile mărunte pe care mi le-a arătat Teddy. În timp ce îmi schimb hainele și mă urc în pat, închid ochii și încerc să-mi opresc lacrimile să încurce lenjeriile de pat. Este cu adevărat nedrept pentru el că încep să simt lucruri pentru el. În adâncul meu, știu că el merită mai mult decât i-aș putea da eu vreodată. Capitol Zece Închid ușa băii și mă sprijin greu de chiuvetă. Mă uit la mine în oglindă și respir adânc. Aproape că am sărutat-o pe fată. Dintre toate lucrurile de rahat pe care un tip ca mine le-ar putea face unei fete, ar fi să profite de ea când era clar instabilă emoțional. Astăzi nu a fost ziua să merg să-l sărut pe Raven. Chiar dacă vreau. Atât de rău. Este sincer nedrept ca ea să fie atât de drăguță și, de asemenea, atât de inconștientă de acest fapt. Farmecul ei este echivalentul unui copil mic care alergă cu o sabie foarte ascuțită. E al naibii de periculos. Și iată fundul meu prost, pășind de bunăvoie direct în raza ei de vedere. Dacă ceva, încurajez comportamentul. Dar, nu mă pot abține în jurul ei. Mă mișc să deschid dușul, sperând că apa va ajuta la spălarea nu numai evenimentele zilei, ci și această fascinație nesănătoasă pe care încep să o am pentru fată. În adâncul sufletului, știu că ea merită mult mai bine decât un tip ca mine. Ce voi putea să-i dau vreodată? O viață în mafie? Urmărit constant de bodyguarzi? Nu poți intra în anumite zone ale orașului pentru că ar putea fi răpită și folosită pentru răscumpărare? nu. Nu pot să-i fac asta. Vreau să. Dar nu pot. Nu ar trebui . Apa fierbinte mă opărește când intru, dar asta e bine. Am nevoie de ceva care să mă aducă înapoi în prezent. Mai ales având în vedere că sunt pe cale să mă duc să mă întind lângă ea în patul acela mare de o cameră peste. De asemenea, știu că este o idee proastă să fii de acord cu cererea ei. Nici măcar nu o lăsasem să facă cererea. Sunt șanse ca dacă mi-aș fi închis gura mare, ea nu mi-ar fi putut să-mi ceară să rămân și aș fi reușit să ies de aici pentru noaptea cu mintea mea intactă. În schimb, am profitat de șansa de a mă întinde lângă ea. Sunt nenorocita Katniss Everdeen a acestui roman de dragoste. Aș fi putut la fel de bine să strig „MĂ FAC VOLONTAR CA TRIBUT” în momentul în care a început să-și pună întrebarea. Nu e ca și cum aș fi disperat după păsărică. Nu fac toată chestia cu „prietena” așa cum o face Constantino. Dar asta nu înseamnă că nu mă descurc foarte bine pentru mine. Este uimitor cât de des poate fi pus un tip când merge la suficiente petreceri. Dar, nici măcar nu este ceea ce vreau de la Raven. La naiba, dacă mi-ar spune că nu vom avea niciodată intimitate, tot aș vrea să mă căsătoresc cu ea. Stai ce? Cine a spus ceva despre căsătorie? Și de ce folosesc un cuvânt la fel de înfiorător pe atât de intim? Poate că toți aburii de la duș începuseră să-mi încurce creierul deja plin de Raven. Opresc apa și iau un prosop de pe suport. Mi-l trec pe păr și pe față. Pe măsură ce o mișc mai departe în josul corpului meu, îmi dau seama că stau la catarg complet. Literal, ideea de a mă căsători cu această fată și de a nu face sex mă îngreunează. La naiba, sunt atât de nenorocit. Respir adânc și îmi înfășoară prosopul în jurul taliei. Mă uit prin baie și atunci îmi dau seama că, în timp ce i-am adus haine curate pentru Raven, nu am adus nimic înapoi pentru mine. Mă uit la hainele mele în grămada în colțul băii și mă strâmb. Ideea de a le pune înapoi este aproape greață. „La naiba”, gemu în timp ce îmi trag degetele pe față. De parcă să mă comport în preajma ei nu va fi destul de greu. Nici un joc de cuvinte. Nu se poate ajuta. Deschid usa de la baie si intru in dormitor. E deja în pat și văd imediat că plânge. Chiar și în acest scurt timp, ea nu poate ascunde lucruri de mine. "Te simți bine?" o întreb în timp ce mă apropii de partea ei a patului. Mă așez lângă ea, folosind degetele pentru a îndepărta unele dintre lacrimile care au căzut și i-au umezit obrajii. — Da, spune ea. "Multumita tie." Uimire, la naiba. Acolo merge din nou. Privindu-mă cu acei ochi mari. Spune-mi lucruri care mă fac să mă simt al naibii de specială. Și ea nu ține cont de toate acestea. Se uită în jos la prosopul meu și apoi sus la mine. Cel mai drăguț fard i se strecoară pe obraji. „Îmi pare rău”, spun eu, câștigând puțin. "Am uitat să aduc haine de schimb cu mine. Dacă vrei, pot pleca." Mâna ei se întinde brusc, apucându-mă de braț. "Nu!" spune ea și pot auzi panica în vocea ei. — Te rog, nu pleca. Îmi pun mâna peste a ei și o strâng. Inima îmi strânge în același timp. — Nu-ţi face griji. Nu plec nicăieri. Se relaxează și îmi oferă un mic zâmbet. „Îmi pare rău”, spune ea. "Pentru ce?" o intreb eu. "Pentru tot. Pentru ceea ce te-am supus. Pentru faptul că mi s-a întâmplat să dai peste mine azi dimineață. Dacă nu ar fi faptul că", începe ea să spună, dar îi duc un deget pe buze. . "Shh. E în regulă. Nu trebuie să-ți ceri scuze. Nu față de mine. N-ai făcut nimic rău." Ea închide ochii și lacrimile încep din nou să cadă. — Nu cred că este adevărat. „Ține ochii închiși”, îi spun în timp ce mă ridic. Mă întorc spre cealaltă parte a patului și îmi las prosopul înainte de a urca înăuntru. Mă îndrept spre ea pentru că ochii ei sunt încă închiși. Din instinct, întind mâna și mai îndepărtez câteva lacrimi care au căzut. Ea clipește ochii și se uită la mine. Având în vedere că sunt literalmente goală în pat cu ea, chiar trebuie să mă controlez. Observase cu totul dacă mergeam pregătit pentru misiune chiar lângă ea. Destul de sigur că și cearșafurile s-ar ridica. Mă forțesc să privesc în altă parte și în schimb îmi înfășuresc brațul în jurul corpului ei. Privesc în sus la ventilatorul de tavan în timp ce își face calea lent, circulară. „Cred că ar trebui să-mi spui ce simți”, îi spun. "Nu este bine să ținem lucrurile la imbuteliat. Vorbind din experiență." "Sentiment?" întreabă ea, de parcă nu înțelege ce înseamnă asta. Are sens. O fată forțată în situații continuu oribile poate învăța să-și reprime sentimentele, ca să nu se confrunte cu natura odioasă a circumstanțelor ei. Pot spune că va avea nevoie de mult timp pentru a-și dezvolta încrederea. — Da, spun eu pe un ton încurajator. "Doar mergeți mai departe și spunețimi gândurile care vă trec prin minte. Nici măcar nu trebuie să aibă sens. Începe doar să vorbești. Lasă totul afară. Vreau să ascult." Ea respiră adânc și apoi, spre surprinderea mea, începe să vorbească. „Nu eram sigur cum să mă simt azi. Azi dimineață m-am simțit foarte panicat. Apoi ai condus cu mașina ta și ai reparat totul. Mai mult decât orice, îți sunt recunoscător. Dacă nu ai fi fost acolo, nu aș fi făcut-o. Nu știu ce s-ar fi întâmplat. Aș vrea să cred că Constantino m-ar fi ajutat, dar... o întrerup. — N-ar fi făcut-o, spun eu. Urăsc să-mi dobor fratele așa, dar trebuie să fiu sincer cu ea. "Nu face tot posibilul să-i ajute pe alții, doar pe el însuși. Sunt surprins că nu știai deja asta despre el. La urma urmei, voi doi vă întâlniți." „Bănuiesc că ai putea să-i spui așa”, spune ea. „Dar, a fost mai mult pentru aparențe decât pentru orice altceva.” "Da, asta are sens cu fratele meu. Ei bine, fratele vitreg." — Oh. Nu mi-am dat seama că sunteţi fraţi vitregi. „Tata s-a întors”, spun eu râzând. — Ai spus că ești copil unic? — Da, spune ea. „Și părinții mei erau foarte supărați din cauza asta”. "De ce?" Ea scoase un oftat mare. „Ei chiar și-au dorit un băiat”. "Așadar, de ce să nu încerci pur și simplu pentru altul? Cum e vina ta?" "Mama mea a avut complicații în timpul nașterii. Se pare că medicii i-au spus că, în urma nașterii mele, nu mai poate avea copii". "Cum este vina ta?" mă întreb cu voce tare. "Pentru că, dacă nu eram eu, poate ar fi putut avea mai mulți copii. Poate că ar fi avut un băiat." „Din nou, nu văd cum e vina ta. Nu este ca și cum ai avut de ales în această chestiune. Fiecare dintre noi este literalmente târât în această lume, lovind și țipând.” „Întotdeauna au spus că este vina mea”, șoptește ea încet. — Da, se pare că au spus multe lucruri care nu erau adevărate. "Sunt părinții mei. Ar trebui să-i respect și ceea ce spun ei." „Nu”, răspund eu. "Părinții sunt doar oameni. Pot fi buni sau pot fi de rahat. Doar pentru că sunt părinții tăi nu înseamnă că ar trebui să respecți automat ceea ce spun." Ea stă întinsă acolo liniștită pentru o clipă, ca și cum ar fi gândit la ceea ce spun. În cele din urmă, ea ține din nou. — Îmi poți spune ce s-a întâmplat cu ei? — Ești sigur că vrei să știi? Întreb. Ea dă încet din cap înainte de a închide ochii. — Dacă nu știu, mă voi întreba mereu. „Au fost incinerati”, spun eu. "Am curățat scena. Nu a mai rămas nimic care să indice vreodată ce s-a întâmplat. Fără cușcă. Nu nimic." — Ce se întâmplă cu cenuşa lor? „Unul dintre tipi i-a îngropat sub un copac undeva adânc în pădure”, mint eu. Nu cred că este atât de important pentru ea să știe că de fapt urmau să fie amestecate în beton. Am sperat în secret că lotul lor de beton este folosit pentru a face băi, astfel încât oamenii să se cache pe ele pentru tot restul veșniciei. Dar din nou, ea nu trebuie să știe nimic din toate astea. „Îmi pare rău”, spune ea după o clipă, cu ochii încă închiși. „Nu mai spune asta”, răspund eu. „Îmi pare rău”, repetă ea. Mă întorc în pat și o împing puțin. Ochii ei se deschid și se uită la mine. "Nu ai de ce să-ți pară rău. Tu ești victima în toate astea. Nu înțelegi asta?" „Chiar dacă este adevărat”, spune ea. „Asta nu înseamnă că sunt automat demn de a fi ajutat”. Mă uit la ea neîncrezătoare. „Toată lumea este demnă de a fi ajutată”. „Nu sunt atât de sigură că este adevărat”, răspunde ea. „Ei bine, nu contează”, spun eu. „Ceea ce contează este că ești demn de a fi ajutat”. Ea deschide gura pentru a protesta. — Nu te mai certa, spun eu imediat înainte ca ea să poată scoate un alt cuvânt. — Nu mă vei convinge niciodată de contrariu. Se ghemuiește pe o parte și pot simți patul tremurând puțin cu suspinele ei. Ei tac, dar încă îi zdrobesc trupul. „Hei, hei”, spun eu, încurcându-mi corpul în jurul ei. Îi mângâi părul și șterg lacrimile pe măsură ce cad. „O să fie în regulă”, îi spun eu. — Acum ești în siguranță. Ea se întoarce și se uită în ochii mei. Începe să facă din nou acel lucru, unde se uită la mine de parcă m-ar înțelege cu adevărat și mă face să vreau să o sărut din nou. „Ai avut o zi lungă”, spun eu în schimb. — Ar trebui să dormi puțin. — Dacă nu vreau să dorm? ea intreaba. Se întoarce acum și mâna ei se apasă pe pieptul meu. Începe să meargă din ce în ce mai jos, până când în sfârșit nu se ascunde faptul că sunt greu pentru ea pentru că degetele ei delicate sunt înfășurate în jurul penisului meu. Ea începe să mă mângâie și îmi închid ochii involuntar la cât de bine se simte. Știu că dacă o las să continue, voi veni și voi post. Știu, de asemenea, că să o las să facă asta chiar acum ar fi probabil unul dintre lucrurile mai de rahat pe care le-am făcut vreodată în viața mea și chiar ar trebui să o fac să se oprească. Încă o lovitură. Bine, doi. Trei? „La naiba”, spun eu, întinzându-i mâna și oprind-o chiar înainte să-mi arunc încărcătura peste cearșaf. — O fac greşit? întreabă ea, anxietatea ei picurând din cuvinte. Respir greu, încercând să curăț ceața aproape de orgasm în care mă aflu. „Nu, nu, nu e asta, dulciuri”, îi spun. — Doar cred că vom regreta. Deschid ochii și mă uit la ea. O altă lacrimă călătorește pe obrazul ei și o îndepărtez. "Nu ești tu, îți promit. Ar fi un lucru foarte nasol să profit de tine într-un moment atât de vulnerabil." „Eu am fost cel care a profitat”, șoptește ea. Mă gândesc la asta o secundă. „Asta este adevărat”, raționez eu. „Dar, nu sunt sigur că toți ceilalți ar vedea așa.” — Ai de gând să le spui tuturor? Ea pare panicata. "Oh, nu. Nu!" Spun, realizând că greșesc complet toată această conversație. „Secretul tău este în siguranță”, spun eu. — Toate secretele tale. "Bine." Stăm liniștiți câteva minute și aproape că reușesc să adorm, dar ea spune ceva înfundat pe pieptul meu. "Ce a fost asta?" o intreb eu. Ea se îndepărtează doar cât să pot desluși cuvintele. „Nu sunt sigură că îmi place porecla”, spune ea abia mai mult decât în șoaptă. "Ce porecla?" „Mi-ai spus „dulciuri”. „Oh”, răspund eu. — Îmi pare rău. Este doar un lucru pe care îl spun fetelor uneori. „Nu vreau să fiu doar o altă fată”, șoptește ea și inima mea face o chestie ciudată și strânsă. — Ce vrei, Raven? „Să te simți special pentru cineva”. „Ești specială pentru mine”, nu pot să nu-i spun înapoi. „Atunci nu vreau să fiu doar un alt „dulci””, răspunde ea, închizând ochii. Îndrăznesc să mă rostogolesc peste ea și ea deschide ochii. Mă uit la ea, trecându-mi degetele de-a lungul părului ei negru frumos. „Adanc în acel întuneric, uitându-mă, am stat mult timp acolo, întrebândumă, temându-mă.” „Edgar Allen Poe”, spune ea. Dau din cap. — Ai dreptate, îi spun eu. „Nu ești doar alte „dulciuri”. Îmi trec din nou degetele pe părul ei de la miezul nopții. „Tu ești singurul meu întuneric”. Și apoi, o sărut. Când lumina se stinge a doua zi dimineață, ea a plecat. Capitol Unsprezece Ziua de azi "Corb?" Mă pune în genunchi în mingi și încearcă să fugă. „Sfântă mamă”, înjurăm în timp ce trec prin durere pentru a o apuca de glezne în timp ce ea încearcă să se ridice. — Nu cred. Nu scapi așa ușor. Ne luptăm pe podeaua tare de piatră și este un atât de contrast cu patul moale pe care l-am așezat în ultima oară când am văzut-o vreodată. Vreau să-i pun un milion de întrebări. De ce a plecat? Unde s-a dus? Unde a fost ea? De ce a plecat? Oh, am spus-o deja pe ultima. Ei bine, pentru că îmi doream foarte mult să știu răspunsul la acela în special. Toby ( ăsta este numele lui? Sincer nu-mi amintesc după toată povestea de fundal prin care tocmai am trecut ) se grăbește din partea cealaltă a bisericii să ajute. Noi doi reușim să luăm controlul asupra ei. Toți trei gâfâim, iar eu sunt încordat, încercând să aflu dacă bilele mele sunt încă blocate în gât. „Bine”, spun eu prin respirații dificile. „Hai să luăm toți o respiră”. „L-ai ucis pe părintele Murphy”, spune ea. Toby o cuprinde cu brațele și o scutură puțin. "Taci!" el spune. mă încruntă. — Nu e un mod de a vorbi cu o doamnă, Toby, îi spun. — Cine dracu este Toby? întreabă Toby. arat spre el. "Tu! Ești Toby!" — Mă faci de rahat? el spune. — Ți-am spus, sunt Tony! — Ah, la naiba, spun eu. "Ei bine, uite, nu contează. Ceea ce contează este că nu ar trebui să vorbești așa cu o doamnă. Acum", spun eu în timp ce îmi întorc atenția înapoi către Raven. „Ca să mă adresez ultimei tale afirmații. Incorect. Nici eu, nici eu”, mă opresc și îi dau un zâmbet și un încuviințare din cap, „Tony, l-a ucis pe tatăl tău Murphy”. „Ei bine, cineva l-a ucis”, spune ea. „Acum, aceasta este o afirmație corectă”, îi spun înapoi. „Dar, nu am fost noi”. „Ar trebui să o omorâm”, spune Tony, scoțându-și pistolul și ținându-o la cap. „Este evident că a văzut prea multe și nu poate să-și țină gura”. Situația escaladează imediat. În momentul în care îl văd pe Tony trăgând pistolul asupra ei, îmi trag pistolul și îl țintesc. Raven începe să recite Rugăciunea Domnului, iar eu sunt pe cale să-i explod creierii. — La naiba faci? mă întreabă în timp ce își dă seama că am arma îndreptată chiar asupra lui. „Coboară-l încet”, îi spun. „Nu mă bat cu asta.” El își dă ochii peste cap și își ia pistolul din capul ei. Ea se ocupă de carbohidrații zilnici - pâine greșit - și fac un pas pentru a reduce distanța dintre noi. — Hei, îi spun eu liniştit. — Hei, repet din nou. Cuvintele ei încep să încetinească și ea deschide ochii înainte de a termina rugăciunea. — Iatăo, îi spun eu. — Teddy. Lacrimile curg în acele bazine ale ei de alun și chiar și după toți acești ani vreau să fac tot ce pot să le usuc. Știu că suna ciudat, dar creierul meu este o mizerie totală acum. — E în regulă, îi spun eu. — Nimeni nu te va ucide. — Atunci ce vom face cu ea? întreabă Tony. — Nu o poți lăsa aici. — Tito, spun eu cu o voce enervată. "Ați putea vă rog să?" „Numele meu...” începe el să protesteze și mă răstesc. Nu pot să-mi iau din cap imaginea lui împingând pistolul în frumosul păr negru al lui Raven. Hotărăsc că trebuie să învețe niște maniere. „NUmele TĂU ESTE Orice naiba spun că este”, strig la el, apăsându-mi pistolul direct în tâmplă. „Bine”, spune el, ridicându-și mâinile în sus. „Doar că mă trag cu tine, omule”, spun râzând, coborând arma. „Dar serios, încetează să fii așa de prost”. Ne întoarcem amândoi la auzul unor pași pe hol. „Uimă, la naiba,” înjurăm când îmi dau seama că a lăsat-o pe Raven și ea a fugit din nou. Încă 90 de secunde de urmărire a ei pe holurile din spate ale catedralei și ne întoarcem din nou la aceeași situație. Doar că, de data aceasta, mă asigur că eu sunt cel care se ține de ea. Trecuseră 13 ani de când am atins-o ultima oară și în momentul în care o fac, îmi dau seama cât de mult mi-am dorit să simt corpul ei lipit de al meu. Îmi aplec capul în jos și acel păr frumos și întunecat al ei miroase a aer crocant de noapte. — Bine, deci dacă nu o vei ucide, atunci ce? întreabă Tony. „Dacă astăzi este ziua în care Domnul nostru mă cheamă înapoi, atunci așa să fie.” Raven nu mă poate vedea, dar îi arunc o privire plină de dispreț. Nu-mi place ideea că e atât de pregătită să moară. „Nimeni nu cheamă pe nimeni să meargă nicăieri”, spun eu, scuturând-o ușor. — Deci, atunci ce? întreabă Tony. Mă strâmb în timp ce încerc să mă gândesc la o soluție. El are dreptate. Nu o pot lăsa aici. N-am mai văzut-o de peste un deceniu, dar ceva îmi spune că această versiune a lui Raven nu ar tăcea despre uciderea unui preot, chiar dacă ea ar afla că el ținea arme și droguri pentru o mulțime rivală. Chiar dacă aș putea să o șantajez să tacă, n-aș putea să o fac vreodată. Iam păstrat secretul în siguranță cu mine de mai bine de un deceniu. N-aș putea niciodată s-o trădez așa, chiar dacă a fugit de mine cu toți acești ani în urmă. Ochii mei o mătură în sus și în jos și fac un bilanț al ținutei ei. Poartă o rochie albă din material gros, iar părul e tuns mult mai scurt decât îmi aminteam. Am pus doi și doi împreună. Este călugăriță. Vă anunț singura soluție posibilă la această situație. — Vine cu noi. "Ce?!" spun atât ea cât și Tony în același timp. „Nu am nevoie de argumente”, spun eu. "Am nevoie de acțiune. Să mergem." Ea ridică capul să se uite la mine. Văd neîncrederea în ochii ei drăguți. „Nu poți vorbi serios”, mormăie Tony. Mă forțesc să mă despart de privirea ei și să mă uit la el. "Ce am spus? Pleacă." Toți trei ne amestecăm spre cealaltă parte a sanctuarului. Tony ridică geanta pentru cadavre care îl conține pe părintele Murphy. Raven spune o rugăciune și face semnul crucii. „Bine, bine”, spun eu în timp ce toți patru ne îngrămădim în Escalade. Mă așez în spate cu Raven și îi spun lui Tony să pornească încuietorile pentru copii. „Te rog, nu mă pune să-ți leg mâinile”, îi spun. "Prefer să nu." Ea scutură din cap. — Mi-am acceptat soarta. — Și ce soartă ar fi asta? Întreb. Tony intervine cu o glumă proastă. „Stă cu tine pe bancheta din spate”, râde el în sine. — Condu blestemata de mașină, Tony, îi spun. „Există, evident, un motiv pentru care Tatăl nostru a ales să fiu aici chiar în acest moment. Nu mă voi lupta cu voia Lui”, spune ea cu evlavie. — Bine, spun eu, încercând din răsputeri să nu fac o față la cuvintele ei. „Tu și cu mine putem despacheta toate astea mai târziu. Tony”, spun eu în fața mașinii. — Da, şefule? "Lasa-ne la conac. Am încredere că te descurci să duci cadavrul la crematoriu?" „Sigur,” spune el. Restul unității se desfășoară într-o liniște relativă. Nici măcar părintele Murphy nu se poate gândi la ceva de spus. Capitol Doisprezece O introduc în conac. Nu m-am gândit niciodată că mă voi întoarce să locuiesc aici cu normă întreagă. Cu toate acestea, mai întâi tatăl nostru a fost arestat și condamnat la închisoare legitimă. Apoi, după ce s-au certat pentru o veșnicie, Primo și Giovanni au ajuns să renunțe la conducerea familiei asupra mea, ca să poată pleca și să se căsătorească. Ceea ce a fost un lucru idiot de făcut, având în vedere că nu m-am implicat niciodată în afacerea familiei. Dar, păsărică te face să faci lucruri nebunești. Adică, dragostea te face să faci lucruri nebunești. A fi șeful New England Crime Syndicate a venit cu un nivel special de „Someone Might Try and Murder Me in my Home”. Locul meu obișnuit cu siguranță nu a fost amenajat pentru asta, așa că singurul alt loc în care să merg a fost conacul. Primo și Giovanni se mutaseră de atunci, urmărindu-și viețile și femeile respective. Și Consty? Ei bine, locația lui a fost puțin mai fluidă de când l-a ucis pe dragul bătrân Charlie. Am fost încurajat de câțiva dintre membrii mai înalți ai conducerii să mă mut într-un loc mai sigur. Ei au susținut că conacul nu era atât de apărat pe cât trebuia dată fiind situația actuală. Situația actuală, desigur, fiind violența în creștere în rândul mafioților și poziția familiei noastre în cauză. Oricum, înapoi la mine, escortând Raven în conac. Mâna mea este pe partea mică a spatelui ei, conducând-o înainte prin ușa mare de stejar. Mă dor degetele să ating mai mult din ea, detestând faptul că poartă o rochie groasă din material mai groasă. „Veți fi în siguranță aici”, îi spun în timp ce trecem prin holurile mari și în mare parte goale. În timp ce mergem pe coridoarele înalte, îmi dau seama că conacul seamănă foarte mult cu catedrala. Holurile sunt în mare parte goale. Sunt întunecate. Nu există nimic care să aducă căldură locului. Pașii noștri răsună pe podeaua rece. Parcă e o milă între noi când merg lângă ea. Urăsc sentimentul. Ea nu răspunde și observ tăcerea ei. Trecem pe lângă bucătărie și mă opresc. Bucătăria este probabil camera mea preferată din întregul conac. Există un frigider și un congelator foarte mari pe peretele din partea opusă. Aparatele strălucitoare din oțel inoxidabil luminează spațiul, iar în mijloc se află o insulă mare cu un bloc de măcelar din lemn. Întotdeauna sunt o mulțime de scaune în jurul insulei, dar de obicei sunt singurul care mănâncă aici. Inima mea face o săritură ciudată în cavitatea pieptului la gândul că ea și cu mine împărțim o masă împreună. "Ți-e foame?" „Nu”, spune ea, dar nu o cred. Ori asta, ori nu pot face față respingerii ei față de o idee pe care încă nu am exprimat-o. "Esti sigur?" Mă duc. „Da”, răspunde ea, cu vocea egală. Nici măcar nu ridică privirea spre mine. Poate că am petrecut doar aproximativ 24 de ore cu ea în adolescență, dar în acel scurt timp, am simțit că am ajuns să o cunosc. Este ceea ce mă face să știu că nu este mulțumită de situația ei actuală, chiar dacă vrea să pretindă că este Planul lui Dumnezeu (un plan real, nu cântecul lui Drake). Hotărăsc că cel mai bine este să o las să se adapteze înainte de a începe să încerc să o fac să se simtă mai bine. O conduc pe restul holului până într-o cameră de oaspeți. Se întâmplă să fie camera de oaspeți care este chiar lângă propriul meu dormitor, dar asta este doar o coincidență ciudată. O privesc privind prin cameră. Vă garantez că este mai bine amenajat decât oriunde ar fi dormit ea în catedrală. Există un covor roșu de pluș care acoperă podeaua și aduce căldură conacului altfel rece. Un pat king-size este pe peretele din partea opusă. Există un centru media cu un televizor vizavi de pat și rochii și scaune împrăștiate prin cameră. Știu că există o baie alăturată printr-o ușă laterală ascunsă după colț, care are o cadă cu jacuzzi, duș și fiecare produs de îngrijire la care te poți gândi, darămite a avea nevoie. „Orice vrei, te rog să-mi spui pe mine sau pe unul dintre membrii personalului”, îi spun. „Voi pune pe cineva să te viziteze mâine să te ajute să te mărim pentru o garderobă nouă”. Ea nu se întoarce spre mine. Ea doar vede drept înainte. "Nu este nevoie. Ce am asupra mea va fi suficient." „Nu fi ridicolă”, îi spun eu. "O să stai aici ceva timp. O să ai nevoie de mai mult de unul..." Ezit, uitându-mă la rochia ei, "ținută". — Cât timp ai de gând să mă ții aici? ea intreaba. suspin. Urăsc să recunosc, dar visasem să-l văd pe Raven din nou. Era una dintre acele fete care nu mi-a părăsit niciodată mintea. Ori de câte ori mă întâlneam, nimic nu părea în regulă cu fata. Terapeutul meu mi-a spus că este pentru că niciuna dintre fete nu era Raven. De asemenea, mi-a spus că am construit-o în mintea mea pentru a fi ceva ce probabil nu era, dar sincer, ce știe el? Nici măcar nu este un medic adevărat. „Atâta timp cât este necesar pentru a te asigura că nu ești în cale”, răspund în cele din urmă. „Este interesant că nu crezi că a mă ține închis deoarece prizonierul tău este o formă de rău”, remarcă ea. O spune pe un ton complet plat, de parcă să mă acuz că i-am făcut rău nu ar fi cel mai dureros lucru pe care îl aud. „Poate că nu poți să-l vezi acum”, îi spun eu. — Dar, fac asta doar ca să te pot ține în siguranță. Sunt pe cale să spun altceva, dar ea mă întrerupe. — Sau o faci ca să mă păstrezi? Întrebările ei sunt prea clare și sunt mult prea emoționat pentru a încerca să mă gândesc la această situație chiar acum. "Ești obosit. Sunt obosit. Ar trebui să ne odihnim amândoi. Noapte bună, Raven", spun eu, cu tristețea acoperindu-mi vocea. „Ar trebui să știi”, spune ea când sunt pe cale să închid ușa dormitorului în spatele meu. — Că nu mai poartă numele ăsta. "Oh?" Întreb. — Atunci ce nume te numeşti? — Sora Neriah. "Ce înseamnă asta?" Întreb. „Lumina Domnului”, răspunde ea. „În acest caz, noapte bună, Întuneric”, spun și închid ușa în urma mea, încuind-o înăuntru. Stau în bucătărie și mănânc tot ce găsesc în frigider. Probabil că aparține cuiva care lucrează la conac, dar nu prea îmi pasă. Fratele meu, Primo, și primul născut dintre noi patru, intră în bucătărie. El se așează vizavi de mine și își încurcă degetele. Când Giovanni aproape că a aruncat frâiele familiei asupra mea, Primo a promis că va acționa ca un consilier pentru mine, dar numai până când soția lui, Isabella, va naște. Când vine copilul, a spus că a ieșit definitiv din afacere. Întotdeauna mi-am dorit ca frații noștri să fie prieteni mai buni. Cei trei mai mari erau mereu în gâturile celuilalt crescând, ceea ce îngreuna. Toți frații mei arată de parcă ar fi rude. La fel ca Primo, au păr închis, aproape negru, nas cu aspect roman și trăsături severe. Ochii lui Primo sunt atât de căprui încât aproape că par negri în unele lumini. Poate fi un nenorocit înfricoșător când vrea. Eu, pe de altă parte, nu am ieșit la fel. Dovezile fotografice ale tinereții mele sugerează că obișnuiam să aveam părul blond strălucitor, dar mi-a părut oarecum situația blondă mai murdară pe care o am acum. Totuși, am încă ochi albaștri strălucitori, ceea ce este întotdeauna un câștigător pentru femei. „Am auzit că e un vizitator în conac”, spune el. În prezent îmi umplu fața cu un burger pe care unul dintre paznici îl păstra în mod clar pentru mâine. Înțeleg de ce ar vrea să-l salveze. E chiar bun. Ridic din umeri în timp ce îmi mestec mâncarea, fără să deschid gura să răspund. „Teddy”, spune el pe un ton de mustrare. „Da”, răspund în cele din urmă, firimiturile căzându-mi din gură. — Vrei să-mi spui ceva mai multe despre această nouă adăugare? Înainte să pot răspunde, Carmine intră în bucătărie. "Hei!" îi spun cu gura căscată. — Nu știam că treci pe acolo! „Am venit să-l vizitez pe tatăl meu”, spune el sumbru. Eu și Carmine suntem prieteni de când eram copii. Era copilul lui Charlie și era de vârsta mea și, din moment ce eu și Charlie eram atât de apropiați, era logic că eu și el am dezvoltat o prietenie. Seamănă foarte mult cu o versiune subțire a tatălui său. Mereu m-am întrebat de ce eu și Carmine ne înțelegeam atât de bine când nu aveam cea mai bună relație cu frații mei. El și cu mine suntem destul de opuși în ceea ce privește personalitățile. E destul de încordat, cu atât mai mult de când a murit tatăl lui, dar înțeleg asta. Chiar nasol că Constantino l-a ucis pe Charlie. Mi-ar fi plăcut foarte mult să vorbesc cu el chiar acum. Când Charlie a murit, am simțit și eu că mi-am pierdut un tată. Charlie iubea grădinile de pe această proprietate. Când a murit, Primo a avut grijă să-l îngroape acolo din respect. Cu toții am avut un loc special în inimile noastre pentru Charlie. Nici relația mea cu Carmine nu a mai fost la fel din acea zi. Sper că, odată ce va avea suficient timp să se întristeze, se va întoarce la vechiul eu. „Numele ei este Raven Kirkland, dar în prezent o poartă numele Sora Neriah”, spune el, ignorând întrebarea mea. „Ea a dispărut în timpul anului de liceu în circumstanțe de bun augur. Și părinții ei au dispărut și au existat speculații că întreaga familie a fost ucisă. „Ea a apărut mai întâi în Vegas, Nevada, apoi în California și în diverse alte locații de-a lungul coastei de vest aproximativ trei ani mai târziu și a început să aibă probleme cu legea. Are o foaie de rap cam la fel de lungă ca părul tău, Teddy”. mormăiesc și mă uit la el. — Părul meu nu este atât de lung. Carmine nu recunoaște comentariul meu. El continuă doar cu dosarul său despre fată. „După o condamnare ceva mai lungă la închisoare pentru efracție, doamna Kirkland pare să fi renunțat la căile ei criminale și să fi alăturat unei biserici din vest. După aceea, s-a întors pe Coasta de Est, unde s-a alăturat călugărițelor carmelite din Boston. a fost soră în mănăstire de atunci”. Îmi termin hamburgerul exact la timp să mă las pe spate și să încep să bat din palme. Primo se uită la mine. "Ce?" Am întrebat. "A fost impresionant. Nici nu am reușit să memorez primii cinci președinți, iar Carmine al nostru de aici a reușit să memoreze și să recite întreaga poveste de viață a unei femei pe care nici măcar nu o cunoaște!" Carmine îmi aruncă o privire și clătină din cap. „Când ești la conducere, ar trebui să știi întotdeauna cât mai multe despre oamenii din jurul lor. Trecerea cu vederea unui singur detaliu poate fi, uneori, o greșeală fatală.” Mă întind după felia de tort pe care o găsisem lângă burger și încep să mănânc. Îi spun lui Carmine un rânjet larg. „Îmi pare rău că am eșuat testul, profesore. Cu siguranță pot face ceva pentru a vă compensa?” Dau din sprâncene spre el, iar Carmine oftă. „Acesta nu este un joc, Teddy”, spune el. „Trebuie să treci la poziția ta actuală”. Îi fac un salut, iar el iese din bucătărie fără să spună altceva. „Când a devenit așa de...” — Un tâmpit? Termin pentru Primo. El ridică privirea și pe buze i se formează cel mai mic zâmbet. — Da, asta. dau din umeri. „Vreau să spun, el a fost întotdeauna puțin șmecher, dar cred că moartea lui Charlie l-a lovit foarte tare”. „Nu cred că ar trebui să-l lași să vorbească cu tine așa”, spune Primo. „Trebuie să fii capul familiei. Dacă vede altcineva...” L-am tăiat cu o mișcare a mâinii. — Întotdeauna am fost așa, Primo, spun. „Nu cred că oamenii se vor gândi la asta”. "Nu sunt de acord", spune el, "dar toate astea deoparte, ai adus totuși un străin în conac. Într-o perioadă în care loialitățile sunt deja precare." — Nu este o străină, spun eu imediat. — O cunosc încă de la liceu. — Nu după Carmine. „Oh, deci acum iei partea lui”, imi bat joc de uşurare. "Spun doar că știi Vechile Căi. Ar fi trebuit să chemi Consiliul. Ar fi trebuit să fie aprobată înainte de a fi adusă aici. Chiar și Giovanni a trebuit să facă asta cu Lulu." — Ei bine, spun eu, împingându-mă de la masă. "Nu știu ce ai vrea să fac acum. Pentru că, chiar nu există altă opțiune." — De ce e aici, Teddy? întreabă Primo. Nu am fost niciodată unul care să încerce să ascund adevărul. — Pentru că a fost martoră la uciderea părintelui Murphy. Sau, cel puțin, a fost martoră la mine și... la naiba, încă nu-mi amintesc numele lui. pocnesc din degete. "Nu contează. Ea a văzut cum am curățat." Primo îmi aruncă o privire concisă. — Știi regulile pentru asta. „Nimeni nu trebuie s-o atingă”, spun imediat, potrivindu-i tonul. "Teddy, încerci serios să..." l-am întrerupt. "Da." „Știi că poți pretinde doar o singură persoană ca fiind de neatins. O singură persoană pentru toată viața ta. Majoritatea o folosesc pentru o soție sau un copil. Îl vei folosi pe această fată?” — Da, îi spun. "De ce?" Este o întrebare valabilă. Înțeleg de ce o întreabă. Cu zeci de ani în urmă, soția unui fost șef a fost ucisă după ce a asistat la ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Oamenii au crezut întotdeauna că membrii familiei celor care erau sus sunt în siguranță, dar pur și simplu nu este cazul. De fapt, de obicei cei dragi sunt cei mai expuși riscului. Sunt cele mai ușoare ținte și cele mai bune surse de șantaj. De atunci, a fost votată o nouă regulă. Fiecare persoană din familie, indiferent de rang, poate desemna o persoană drept „De neatins”. Desemnarea durează pentru viața naturală a acelei persoane și nu contează ce a văzut ea; în familie, nu pot fi uciși pentru asta. Primo are dreptate. Majoritatea oamenilor îl folosesc pentru soții sau copiii lor. nu am nici unul. O am pe Raven și nu o voi pierde atât de repede după ce o recuperez. A fi martor la uciderea operațiunii de aruncare a armelor unei mafie rivale ar fi cu siguranță un motiv pentru o lovitură. Mai ales acum, pentru că tensiunile sunt deja mari pe măsură ce familiile din oraș își testează limitele pozițiilor. O mulțime de loialități sunt puse sub semnul întrebării. — Bine, spune Primo. "Dar, va trebui să depună jurământul. Se pare că ar putea intra în conflict cu un alt jurământ pe care l-a depus deja." Se ridică și se îndreaptă spre ușa bucătăriei. „Mâine”, spune el peste umăr. — Și, sper că știi ce faci. "Fac." Capitol Treisprezece În urmă cu opt ani Frânghii de esperma mă aterizează pe față și, bineînțeles, o parte din ea îmi intră în ochi. "Hei!" exclam eu iritată. M-aș uita la el, dar ochiul meu este practic închis. Oricum, probabil pentru cel mai bun. Nici măcar nu-mi amintesc numele acestui tip, dar îmi amintesc că nu a avut audiții pentru niciun concert de modeling prea curând. El doar mormăie înainte să-l aud închizând fermoarul pantalonilor. Mă încrezesc în timp ce mă simt drumul spre baia motelului, închizând ușa în urma mea. Vreau să plâng în timp ce îmi șterg esperma dezgustătoare de pe fața mea, cu excepția faptului că a trecut mult timp de când am putut să simt altceva decât vinovăție, într-adevăr. Mă privesc în oglindă când vederea îmi se limpezește în sfârșit. Ochii mei sunt complet injectați de sânge, îmbrăcămintea pătată de murdărie pe care o port îmi cade de pe rama subnutrită și părul meu este atât de înnodat încât probabil trebuie să fie bărbierit în acest moment. Au trecut cinci ani de când am fugit de Teddy după ce m-a ajutat să ascund moartea părinților mei și de atunci fug. Chiar și totuși, se pare că nu pot scăpa de ei. De fiecare dată când închid ochii, îi văd. Are sens, totuși. Ar trebui să fiu pedepsit pentru ceea ce am făcut. Am scăpat literalmente cu crima, dar semnul pe care mi-a pus-o pe inima este ceva care nu pare să se estompeze niciodată. O bătaie în uşă mă scoate din gânduri. "Hei!" tipul de cealaltă parte țipă. — E timpul să pleci! Arunc cârpa în chiuvetă și aproape că smulg ușa de pe balamalele ei cu cât de tare trag de ea. "Părăsi?" exclam eu. "Mi-ai spus că pot dormi aici! Acesta este singurul motiv pentru care sunt chiar aici!" Chiar am nevoie de tipul ăsta să nu mă dea afară. Nu-mi pasă ce îmi face. Deja l-am tras cu el și l-am lăsat să-și arunce sarcina pe mine. Chiar trebuie să nu mai petrec o noapte pe străzi. Cel puțin așa aleg cine mă violează. Știu, de asemenea, că tipul ăsta, oricât de nepoliticos este, nu mă va ucide. Când dormi pe străzi, chiar nu știi cine ar putea veni în spatele tău sau ce ți-ar putea face. Aș lua de bunăvoie o altă încărcătură pe față de la tipul ăsta decât să mai petrec o noapte pe străzi; cam atât de rea este situația mea în acest moment. „Nu dorm lângă tine ca să mă poți jefui sau mai rău noaptea”, spune el. "Părăsi." Nu există niciun argument în vocea lui. "Aceasta este o prostie absolută!" Aproape că țip. Fac o scenă mare bâfâind prin camera de motel, purtându-mă de parcă mi-aș aduna lucrurile. În realitate, sper că își va întoarce ochii de la mine doar pentru un minut, ca să-i pot fura portofelul. „Dacă cauți asta”, spune el, ridicând exact lucrul pe care îl caut, „mai mult noroc data viitoare”. Fac un țipăt gargarit înainte de a lua un hanorac supradimensionat, care este singurul lucru pe care îl dețin în prezent, în afară de hainele de pe spate și ies pe ușă. — Nenorocitul dracului, mormăi eu, trăgând hanoracul. Practic, nu am bani pe numele meu și nu am unde să merg. Mamei Natură nu pare să-i pese nici că nu am norocul meu, pentru că în zece minute de când rătăcesc pe o stradă întâmplătoare, începe să plouă. Începe ca o stropire și apoi în câteva minute este o ploaie. Se aprind luminile stradale în timp ce caut cu disperare un loc în care să mă adăpostesc. Mă aflu într-un oraș degradat, chiar lângă autostradă, în mijlocul nimicurilor, California. Trotuarele pe care merg sunt pustii, ceea ce are sens pentru că majoritatea oamenilor au case reale sau măcar un loc unde să se adăpostească de furtunile de ploaie. Lumina stradală din fața mea se aprinde și luminează ceea ce este în spatele lui. Este o biserică mare, dar mai degrabă degradată, cu aspect. Mă apropii de el și îmi pun mâna pe unul dintre mânerele mari din fier forjat. Ușile arată de parcă ar avea o mulțime de graffiti pe ele la un moment dat, pe care cineva a încercat să le curețe. Inima îmi bate cu putere când trag de mâner. Dacă asta nu funcționează, chiar voi dormi pe străzi în seara asta. Ușa cea mare începe să se clinteze și cea mai mică parte din ceva ce nu am mai simțit de ani de zile îmi trece prin suflet. Speranţă. Trag mai tare și ușa cedează în sfârșit. Aproape că mă trântesc înăuntru la cât de repede se deschide, dar reușesc să mă prind. Împing ușa închisă ca să nu plouă și încerc să scutur apa din haine. Mă întorc să mă uit la împrejurimile mele. Locul este întunecat, cu doar câteva aplice aprinse pe pereții de piatră și o serie de lumânări pâlpâitoare la altar chiar în fața mea. Mă țin în umbră, ocolind marginea sanctuarului. Băncile arată praf, de parcă nimeni nu vine chiar să stea în biserică în aceste zile. Întregul loc are o senzație oarecum tristă, în ciuda faptului că este singura mea speranță de refugiu. Îmi dau seama că oricine se ocupă de acest loc nu va fi prea mulțumit că dorm, așa că încerc să găsesc un loc unde să mă ascund pentru noapte. În mijlocul peretelui din dreapta se află un confesionar. Este perfect, pentru că mă îndoiesc serios că va apărea cineva să-și mărturisească păcatele la trei dimineața. Chiar dacă sunt, este și mai puțin probabil ca un preot să fie acolo pentru a le auzi. Încerc să fac pași tăcuți către căsuța mică, luând o pernă de pe una dintre stranele din drumul meu. Inima îmi bate foarte repede când trag ușa cutiei mici de lemn deschise. Nu știu cine sau ce voi găsi înăuntru. E gol, Slavă Domnului. Pe măsură ce mă închid, inima mea începe din nou să bată. Întunericul începe să mă consume și respirația mea începe să crească. Îmi dau seama că nu am mai fost închis într-o cușcă mică ca asta de atunci. . . Încerc să respir adânc și să-mi spun să mă calmez. Nu sunt într-o cușcă. Părinții mei sunt morți. Pot să ies din această cutie oricând vreau. Am nevoie de un loc sigur unde să dorm în noaptea asta și acesta este singurul loc. Îmi spun aceste lucruri iar și iar, ca o mantră, până când cad într-un somn neliniștit, ghemuit în colț, cu perna ascunsă sub cap. Lumina de undeva deasupra mea este cea care mă trezește în cele din urmă dimineața. Îmi frec ochii amețit și mă uit în jur. Sunt încă în spovedanie și a fost prima noapte adevărată de somn pe care am avut-o de ceva vreme. Stomacul îmi mârâie și încep să mă întreb dacă această biserică are bucătărie undeva. Aș mânca cu plăcere pâine de împărtășanie și suc de struguri dacă mi-ar intra ceva în stomac. Mișcarea lângă mine mă surprinde. Mâna mea este într-o clipită pe ușa cabinei, dar vocea liniștitoare mă face să fac o pauză. "Nu trebuie să-ți fie frică, copile. Nu vreau să-ți faci rău." Este o voce profundă, masculină, dar tonul ei este foarte amabil. „Eu, ar trebui să plec”, bâlbesc eu, începând să deschid din nou ușa. "Unde sa mergi?" întreabă vocea din cealaltă parte a separatorului. ezit. El are dreptate. Nu am unde să merg. „Eu... nu știu”, recunosc în cele din urmă. „Dacă nu ai unde să mergi, atunci nu te grăbești”, spune el. "Deci, de ce să nu stai un minut și să vorbești cu mine? Aș putea folosi compania." — Bine, spun încet, lăsând mânerul și întorcându-mă înapoi în colț pentru a îmbrățișa perna scaunului. — Apreciez, spuse vocea de pe cealaltă parte. „Crezi sau nu, de fapt am foarte puțini vizitatori în aceste zile. E plăcut să am pe cineva cu care să vorbesc.” „Da”, răspund doar în șoaptă. „Nu sunt de aici inițial”, spune bărbatul. „De fapt, m-am născut într-o familie destul de bogată și am crescut chiar lângă San Diego. Au fost destul de dezamăgiți când am devenit preot, dar nu a fost niciodată pus sub semnul întrebării chemarea pentru mine”. Se oprește o secundă când eu nu răspund. — Ai vreo familie în apropiere? el intreaba. „Nu am nicio familie”, spun răspicat. „Îmi pare rău să aud asta”, spune el. „Rudele mele de sânge sunt oarecum apropiate, dar mi-am făcut o nouă familie în cadrul bisericii. Familia ta nu înseamnă întotdeauna cei în care te-ai născut”. nu raspund. Nici nu stiu ce sa spun. Dacă acest om ar ști ce i-am făcut „familiei” mele, sigur m-ar alunga din biserica lui. Și ar avea dreptate să facă asta. Chiar și totuși, pare un om drăguț. Și am purtat povara vinovăției mele de atât de mult timp. Uneori mi-am dorit să pot spune doar unei alte persoane ce am făcut. „Ați spus unei alte persoane”, o voce din interiorul meu, copii. — Și l-ai lăsat în urmă. — Ești din zona asta? mă întreabă el. „Nu”, spun eu. — Sunt de pe coasta de est. „Este o cale departe de a călători”, remarcă el. dau din umeri. — Mi-am făcut autostopul. „Puțin periculos în zilele noastre, dar cred că există și bine în fiecare dintre noi”. Ridic din umeri din nou. Omul ăsta nu știe, dar am văzut adevăratul rău în oameni. În cea mai mare parte, chiar și atunci când încerci cu disperare să cauți binele, ceea ce primești este răul. „Se pare că atunci când le dai bărbaților anumite lucruri fără să te lupți, este mai puțin probabil să te rănească”. Îmi frec câteva arsuri pe brațul drept din obișnuință. S-au vindecat cu toții acum, dar a fost nevoie de veacuri pentru ca usturimea să dispară. „În cea mai mare parte”, mă calific. „Îmi pare rău să aud asta”, îmi spune el. "Ce e făcut e făcut." — Presupun. Bănuiesc că întrebarea este dacă vrei să continue așa. „Cine și-ar dori vreodată ca viața lor să continue așa?” M-am estompat brusc. "Ce vrei pentru tine?" mă întreabă el. Tac multă vreme, dar nu mă împinge să răspund. Ce vreau chiar pentru mine? Îmi ia ceva timp, dar în sfârșit am un răspuns. „Un loc cald unde să dormi, haine curate și...” Îndrăznesc să-i recunosc asta? „Iertare”, spun în cele din urmă. „Tot ce trebuie să faci pentru a câștiga iertarea este să o cauți cu adevărat”, îmi spune el. „Domnul nostru este milostiv”. „Nici Dumnezeu nu m-ar putea ierta pentru ceea ce am făcut”, spun eu. Nu vreau să-i spun aceste lucruri, dar mă simt neputincios să mă opresc. Mă simt ca și cum aș fi un râu care a fost îndiguit de ani de zile și cineva începe în sfârșit să spargă piatra. „Dumnezeu iartă toate păcatele celor care cer cu adevărat iertare”, spune el. ezit. „Cum să întreb cu adevărat?” spun eu in sfarsit. — Ai auzit vreodată povestea despre fiul risipitor? — Nu, spun eu, clătinând din cap. „Un om bogat a avut doi fii. Unul dintre fii era nerăbdător și i-a cerut tatălui său partea din moștenire. Tatăl său, fiind generos, a dat curs acestei cereri. Acest fiu i-a luat banii și a călătorit, cheltuindu-și averea pentru lux și frivolitate.Cu toate acestea, banii nu au durat și în curând s-a trezit sărăcit și trăind în sărăcie. „În timp ce lucra în condiții groaznice, a decis să se întoarcă acasă și să-și roage tatăl să-i permită să lucreze pentru el. Cel puțin, și-a gândit el, nu va trebui să lucreze în condiții atât de deplorabile. „Așadar, acest fiu pierdut de mult a plecat acasă și, văzându-l întorcânduse, tatăl său s-a grăbit să-l întâmpine. Era foarte bucuros că fiul său s-a întors. Fiul său a încercat să-și ceară tatălui iertare pentru păcatele sale și să ceară un loc de muncă. ca slujitor pe câmpurile lui, dar tatăl său nici nu l-a lăsat să termine. În schimb, l-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine și a organizat o petrecere fastuoasă pentru a sărbători întoarcerea lui." „Nu înțeleg”, spun. „Tatăl a avut întotdeauna iertarea în inimă. Întotdeauna a sperat ca fiul său să se întoarcă la el. Dar, iertarea nu a venit niciodată până când fiul și-a schimbat firea. "În același fel, Dumnezeu are întotdeauna iertarea în inima lui. El este gata și dorește să ne-o dea. Totuși, trebuie să fii cuminte să o ceri și să fii gata să o primești." „Nu văd cum ar putea cineva să ierte ceea ce am făcut”, spun eu, cuvintele mele pline de remuşcări. „Pentru că încă ești ca fiul risipitor. Nu ți-ai schimbat încă părerea. Atâta timp cât ții de acest rău, iertarea nu este posibilă. Evanghelia după Marcu spune că, dacă nu ierti, nici Tatăl tău care este iartă-ți greșelile în ceruri.” — Încă nu înțeleg, spun oftând. „Mi se pare că încă nu te-ai iertat pentru faptele tale”, spune el. „Așadar, iertarea nu este încă disponibilă pentru tine.” „Oh”, spun eu, simțindu-mă dezumflată. "Dar, acest lucru nu ar trebui să fie motiv de disperare. Amintiți-vă, iertarea vă este întotdeauna disponibilă. Prin penitență, veți ajunge cu siguranță să o găsiți." "Mă puteți ajuta?" întreb, strângând ochii închiși, încercând să-mi rețin lacrimile care amenință să se scurgă. „Da”, spune el imediat. "Cum?" „Să începem cu a vă mărturisi păcatele”, spune el. Respir adânc și încep să-i spun acestui străin tot ce s-a întâmplat. Capitol Paisprezece Acum Ma trezesc a doua zi dimineata in acest loc ciudat. În timp ce stăteam treaz privind tavanul de deasupra mea, încep să mă întreb de ce m-a făcut Dumnezeu să visez la introducerea mea în biserică. Nu visasem niciodată despre prima zi pe care am petrecut-o cu părintele Patrick. Petrecusem cea mai mare parte a unei zile întregi stând cu el în spovedania aceea. Am mers înapoi, mărturisind mai întâi crimele pe care le comisesem cel mai recent. Abia după-amiaza târzie am reușit, în sfârșit, să recunosc ce mi s-a întâmplat în liceu. Totuși, nu m-a judecat. M-a ascultat calm când i-am povestit cum mi-am ucis părinții și cum un băiat pe care abia îl cunoșteam m-a ajutat să ascund asta. Răspunsul lui la acea situație m-a șocat întotdeauna. Nu a greșit niciodată acțiunile mele. Totuși, l-a reproșat lui Teddy pentru rolul său. A fost o schimbare drastică față de felul în care îl văzusem întotdeauna pe Teddy. Până în acel moment, Teddy fusese întotdeauna salvatorul meu. Părintele Patrick mi-a arătat că Teddy fusese de fapt Satana mea. Mi-a arătat că am căutat să fac reparații pentru ceea ce am făcut de la început. Că n-am cerut niciodată ca crima să fie acoperită. Că aș fi intrat de bunăvoie la închisoare și aș fi plătit prețul păcatelor mele. Teddy a fost cel care a preluat situația și a curățat scena, garantând că nu voi fi prins niciodată. Din cauza lui mă treceam zilnic prin iad, încercând să găsesc o formă de iertare pentru cele mai odioase dintre păcatele mele. Cu toate acestea, părintele Patrick mi-a arătat că nu o voi găsi niciodată pedepsindu-mă. Nu am putut găsi izolvarea pe care am căutat-o atât de disperat prin opusul. Trebuia să fac bine în lume, mai degrabă decât să-mi fac rău. De ce, după toți acești ani, a considerat Domnul de cuviință să-mi amintească de aceste învățături? Ma ridic din pat. Genunchii mei ating covorul moale. Este o altă reamintire că luxurile din jurul meu au fost cumpărate cu sângele nevinovaților. Teddy și familia lui fac parte dintr-o familie criminală prolifică. Așa cum l-au ucis pe părintele Murphy, cu siguranță i-au ucis pe alții. Acest covor și celelalte extravagante din jurul meu au fost cumpărate cu păcat. Înainte să-mi pot pleca capul pentru a cere claritate cu privire la motivul pentru care Domnul mi-a dat un astfel de vis, răspunsul îmi vine. Este o reamintire a cine este Teddy. El nu este Mântuitorul meu. Iisus este salvatorul meu. Teddy este Satana mea. Inima îmi strânge de durere când îmi spun asta. În momentul în care părintele Patrick mi-a vorbit, trecuseră ani de când nu-l mai văzusem pe Teddy. Poate că Domnul a înțeles că mă voi lupta cu asta. Teddy nu arată ca un diavol. Cu siguranță nu se comportă ca unul. Dacă îl văd din nou, m-a făcut să încep să pun la îndoială tot ce mi-a spus părintele Patrick. Când Teddy este în preajma mea, corpul meu îi răspunde. Mai mult decât corpul meu, parcă și inima mea s-ar întinde spre el. Când m-a ținut în catedrală în timp ce încercam să scap, trupul mă durea pentru el. Atingerea lui se simțea prea bine pe pielea mea. Îmi trezesc din nou poftă, chiar și acum. Părintele Patrick avea dreptate? Ar putea fi cu adevărat vreun demon trimis să mă ajute să-mi ascund păcatul? O forță diabolică care să mă ademenească departe de lumină? Îmi strâng ochii. „El nu este Mântuitorul meu”, spun eu cu voce tare. "Iisus este salvatorul meu." „Cine nu este Mântuitorul tău?” Vocea lui din spatele meu mă face să tresar. Cad din genunchi pe podea. Ochii mei se deschid și el se grăbește înainte, evident tulburat de faptul că m-a pornit. "Te simți bine?" întreabă el, îngrijorându-i din voce, făcându-mă, încă o dată, să pun la îndoială tot ceea ce m-a întemeiat în ultimii opt ani. Mă dau înapoi de la el de parcă ar fi un lepros. "Nu mă atinge!" Aproape că strig, știind că nu pot suporta din nou senzația mâinilor lui asupra mea. Își ridică mâinile și se dă înapoi încet. „Bine”, spune el. "Nici o problemă." Înghit în sec și stau în picioare, ștergându-mi praful imaginar de pe rochie. „Mulțumesc”, spun eu. El doar dă din cap, arătând ca un cățeluș care tocmai a fost lovit de un ziar. Ispită. Asta este Teddy. M-a ispitit la păcat acum zece ani. Știu că o va face din nou dacă nu mă opresc împotriva lui. Sunt la doar câteva luni distanță de sfârșitul „formației”, așa cum se numește. Speram să-mi iau jurămintele finale și pe viață în lunile următoare. Cu toate acestea, au existat câteva întrebări despre dacă eram pregătit și dacă discernisem cu adevărat ceea ce Dumnezeu îmi cere în această viață. Poate că acesta este testul final al lui Dumnezeu pentru a vedea dacă sunt cu adevărat pregătit. „Pot să fac ceva pentru tine?” Îl întreb, tonul meu este oarecum scurt. Isi ridica bratul si se scarpina pe ceafa. Poartă un tricou negru care îi îmbrățișează un pic prea strâns rama. Îmi permite să văd cum mușchii lui se flexează în strălucirea scăzută a luminii dimineții. Îmi amintesc senzația acelor mușchi care se flexeau împotriva mea în timp ce mă ducea pe dealul acela, când mă ținea în patul acela... Gura mi se usucă când încerc din nou să-mi amintesc că Teddy este o ispită. O tentație la care în mod evident întâmpin probleme să o rezist. „Va avea loc o ceremonie în seara asta”, îmi spune Teddy. — O ceremonie? intreb, dresindu-mi glasul. — Și ce anume se va aștepta de la mine? Teddy își ridică mâinile. „Nu, nimic din ceea ce ar fi de așteptat de la tine”, îmi spune el. "Trebuie pur și simplu să fii acolo. De fapt e ceva ce fac." „Oh”, spun eu. „Ei bine, nu cred că am prea multe de ales în ceva acum”. Teddy își răsucește buzele. În mod evident, este inconfortabil cu ceea ce tocmai am spus. „Nu vreau să te simți prizonier”, îmi spune el. — Nu asta sunt? "Desigur că nu!" răspunde el, înainte de a părea puțin abătut. — Adică nu poți pleca, dar este doar pentru siguranța ta. — Este atât de adevărat? Întreb. "Sau, pentru că am văzut ceva ce nu ar trebui să văd? Deci, este de fapt pentru siguranța ta ." „Corbul”, spune el. „Neriah”, am dreptate. Își drese glasul, dar nu spune numele. — O să vină cineva să te ia la ora nouă. Îi arunc o privire dură înapoi. — Atunci voi fi aici. Aştept să fiu adusă. Stă acolo privindu-mă. Arăt trist. Arăt rănit. Arătând ca Teddy pe care am regretat că l-am părăsit atâția ani. Dar șarpele a păcălit-o pe Eve să muște mărul. Și Teddy m-a păcălit să fac la fel. Rămân ferm și rezist nevoii de a-i cere scuze sau de a alerga la el sau de a face oricare dintre lucrurile pe care vreau cu disperare să le fac cu el. El nu este ispitit. Se întoarce și pleacă. „Rezistă-te diavolului și el va fugi de la tine”, îmi spun. Se bate la ușa mea la nouă punct. „Intră”, spun eu. Nu are rost să încerci să fii dificil în această situație. Deși nu pare că viața mea este în pericol, știu că asta se poate schimba într-o clipă. De asemenea, nu știu cât de departe se extinde de fapt raza lui Teddy în aceste zile. Este foarte posibil ca el să nu mă poată proteja dacă cineva mai sus decide că trebuie să fiu redus la tăcere. Încerc să-mi amintesc de hotărârea pe care am avut-o când am fost dus aici pentru prima dată. Eram sigur că Domnul meu mă va proteja. Dar acum, în interiorul acestor ziduri de piatră, atât de departe de lumina Lui, simt ca și cum credința mea este pusă la încercare. Mă simt mai slab decât odinioară. Ușa se deschide și persoana pe care o văd de cealaltă parte mă surprinde. Este un preot, sau cel puțin un bărbat care este îmbrăcat în preot. Este greu de știut ce este real și ce este fals în aceste ziduri. — Sora Neriah? mă întreabă el. "Da?" Eu raspund. „Numele meu este părintele James și te voi însoți la ceremonie din această seară”. Mă ridic și îmi îndepărtez ridurile rochiei. Mi s-au oferit câteva ținute fanteziste, în timp ce restul garderobei mele este aparent „în lucru”, dar am ales să nu îmi schimb propria ținută. Fac pași înceti, măsurați spre el. „Mulțumesc”, îi spun când ajung în pragul camerei mele. "Pot să vă întreb ceva?" „Desigur”, răspunde el. „Cum te-ai găsit aici? Lucrezi pentru bărbați ca aceștia?” „Toți avem nevoie de Domnul”, răspunde el. „Poate că oamenii ca aceștia au nevoie de El mai mult decât cei care L-au găsit deja. Cu siguranță știi despre fiul risipitor?” „Da, foarte bine”, răspund eu. „Am considerat că este chemarea mea de a ajuta astfel de fugari”. — Nu te simți în pericol? „Deși merg prin valea umbrei morții, nu mă tem de rău.” Dau din cap, înțelegând ce îmi spune. Pot spune că credința lui este puternică. Mă lovește un pumn de gelozie, ceea ce mă surprinde. Gelozia nu este ceva ce sunt obișnuit să simt în aceste zile. „Pe aici”, spune el și întoarce unul dintre coridoarele întunecate. — Pot să întreb ce este această ceremonie? spun eu in timp ce il urmez. „Aș vrea să vă pot da mai multe informații”, spune el. „Teddy mi-a cerut doar să vin să te iau. S-a gândit că știind că un alt membru al bisericii este aici, s-ar putea să te mângâie”. „Are dreptate în asta”, oft, neștiind ce să simt în legătură cu gestul amabil al lui Teddy. „Simt că ești supărat”, spune părintele James. „Locuiesc de cealaltă parte a conacului”, spune el. — Lângă capelă. — Există o capelă? Mă întreb. „Da”, spune el. "Există o mică capelă pe proprietate. E liberă de câțiva ani, totuși, odată cu sosirea ta, mi-a cerut în mod expres să mă întorc și să o reînvie. Am ajuns azi dimineață. Nu ți-a făcut nimeni un tur?" Eu dau din cap. "Nu." Reflectez asupra comportamentului meu din ultimele 24 de ore. "Deși, nu sunt sigur că acesta este eșecul lor. Probabil este al meu." "Sunt sigur că ai putea să-l rogi pe Teddy să-ți arate prin jur. Știu că circumstanțele în care ai sosit nu sunt ideale. Cu toate acestea, voi spune că a fost puțin diferit de la venirea ta." "Diferit?" Mă trezesc întrebând. — Altfel cum? Părintele James se oprește în fața a două uși mari de stejar. Se întoarce și îmi zâmbește. „O conversație pentru altă dată, soră”, răspunde el. "Deocamdată, trebuie să te părăsesc. Domnul să fie cu tine", îmi spune el. „Și cu tine”, îi răspund în timp ce el se întoarce și pleacă. Mă întorc să-l urmăresc cu privirea, dar nu mă pot mira prea mult timp de scurta noastră conversație și de semnificația ei. Ușile din fața mea se deschid și sunt strâns înăuntru. Camera este întunecată, luminată doar de o multitudine de lumânări pe un altar din față. Există o masă mare, circulară, în centrul camerei. În întuneric nu pot distinge fețele tuturor, dar fiecare loc la masă este ocupat. Totuși, pot distinge o singură față. Teddy stă în capul mesei, arătând mult mai sumbru decât l-am văzut eu vreodată. Omul care a deschis una dintre ușile mari de stejar mă îndrumă să intru mai departe în cameră. Ușile se închid în urma mea și simt că întunericul spațiului se strecoară și mai mult în sufletul meu. Pe măsură ce ochii mei se adaptează, pot începe să disting fețele bărbaților de la masă. Cel de vizavi de Teddy stă în picioare. Sunt atât de interesat să încerc să-mi dau seama ce se întâmplă, încât nici măcar nu mă opun cine mă ia de cot și mă conduce până unde stă Teddy. Mi se spune să stau în spatele lui și să urmez orice instrucțiuni pe care mi le dă. Nu se întoarce așa cum mă aștept. Stă cât se poate de nemișcat la masă, uitându-se la bărbatul care stă în picioare. „Teodoro Maldonado”, spune bărbatul în picioare cu o voce plină de zgomot. Mă uit peste el. Are părul negru și trăsături puternice, pătrate. Este uimitor într-un mod întunecat și frumos. — Ai convocat această întâlnire în seara asta. Stai și spune-ți scopul. Bărbatul stă, iar Teddy stă în picioare. Totuși, nu se întoarce să se uite la mine. Mă trezesc că vreau să-i văd fața, aproape ca și cum aș fi din nou acea adolescentă și am nevoie de liniștirea lui. „Invoc protecția familiei”, spune el cu o voce severă. Nu l-am auzit niciodată vorbind așa. Mi-am amintit mereu de el ca fiind optimist și lipsit de griji. Aceasta este o cu totul altă latură a lui. — Îl invoci pentru cine? întreabă celălalt bărbat. „Pentru Raven Kirkland”, spune el. Am ochii mari și ritmul cardiac crește. Vreau să spun ceva, dar am senzația că întreruperea mea nu va merge bine acum. — Înțelegeți că nu puteți invoca protecția familiei decât o singură dată? „Da”, răspunde Teddy. Mă simt în panică. El poate invoca orice este o singură dată? Și face asta pentru mine? Vreau cu disperare să știu ce se întâmplă. „Atunci continuă”, spune bărbatul de cealaltă parte a mesei. Mă uit cum Teddy scoate un mic card din buzunar. Pe card este o mică asemănare cu Sfântul Teodor, care este ocrotitorul soldaților. Teddy ia cardul și i-o întinde bărbatului din dreapta lui împreună cu un ac. Acest bărbat ia acul și își înțea degetul înainte de a apăsa o amprentă sângeroasă pe spatele cardului. Acest ritual se repetă în jurul cercului până când cardul este returnat lui Teddy. Fără nicio ezitare, mă uit cum Teddy scoate un cuțit din buzunar și își tăie palma direct în mijloc. Gâfâi, în timp ce el nici măcar nu tresări. Își apăsă mâna îmbibată de sânge pe partea din față a cardului, ascunzând complet imaginea care se află acolo. Apoi se dă înapoi de la masă și mă conduce să mă așez unde stătea el. Sunt într-o oarecare stare de șoc pentru că am urmărit întreaga ceremonie și sunt subiectul ciudat al ei, că nici măcar nu mă lupt cu el. Mă las greu pe scaun și las restul ceremoniei să se desfășoare. Primul bărbat mi se adresează acum. "Raven Kirkland, vei veni sub protecția familiei. Jură-ne că nu vei face niciun rău." Timpul încă sta în picioare când mă uit în jurul mesei. Fețele sunt învăluite în întuneric, dar pot simți fiecare dintre ochii lor asupra mea. Încep să intru în panică, dar apoi simt o mână puternică pe umăr. Nici măcar nu trebuie să mă uit în sus ca să știu că e a lui Teddy. Nu am putut uita niciodată senzația mâinilor lui asupra mea. Mângâierea pe care mi l-au oferit. Reasigurarea. Pacea. "Eu port." Cuvintele îmi părăsesc buzele chiar înainte să-mi dau seama ce am făcut. Am încălcat deja o promisiune făcută lui Teddy. Și acum, m-am pregătit să sparg altul. Unul câte unul, fiecare dintre bărbații de la masă se ridică și își pune mâna pe umărul meu, sângele de la degetul lor înțepat umbându-se în rochia mea. Apoi fiecare se întoarce la locul său până când Teddy este ultimul bărbat în picioare. Face un pas înainte și își pune palma pe umărul meu. Simt că sângele de la tăietura lui se scurge prin pânză și îmi ating pielea. Îmi strânge umărul și răsufl ușurat, când în sfârșit primesc de la el asigurarea că mi-a fost poftă. „Raven Kirkland”, spune bărbatul care stă vizavi de mine. "Acum sunteți sub protecția familiei Maldonado. Nu veți suferi nici un rău din cauza ordinelor noastre și veți fi protejat ca unul dintre ai noștri, atâta timp cât vă veți respecta jurământul." Nimeni nu spune altceva. Bărbații de la masă se ridică cu toții și ies din cameră, lăsându-ne pe Teddy și pe mine singuri în întuneric. Capitol Cincisprezece Bărbații au plecat, iar eu rămân cu Teddy în spatele meu. Mâna lui îmbibată de sânge este încă pe umărul meu. Mă întorc să mă uit la el și este la fel de sumbru ca întotdeauna. „Ce doar...” încep să întreb, dar el clătină din cap. „Nu aici”, răspunde el. Înțeleg că acest loc nu este pentru conversații. Își dezlipește mâna de pe mine, țesătura rochiei mele lipită de el, un bandaj improvizat pentru tăietura lui. El așteaptă să mă ridic, iar eu o fac, nerăbdătoare să părăsesc această cameră care îmi dă fiori. Îl urmăresc afară din cameră, așteptând să închidă ușile cu grijă în urma noastră. Mergem în tăcere pe coridoarele goale, în ciuda faptului că am atât de multe de spus. Ceva sa întâmplat în acea cameră. Ceva cu semnificație adevărată și reală. Trebuie să știu ce este asta. Abia ne întoarcem în camera mea, înainte să mă întorc și să arăt cu degetul către Teddy. Nu sunt obișnuit cu torentul de emoții pe care îl simt în prezent și par să nu-mi pot păstra controlul. — Ce tocmai s-a întâmplat acolo? îl întreb, tonul meu un pic mai aspru decât mi-am propus. Se rezemă de perete, iar maniera lui uşoară pare să revină. „M-am asigurat că acum vei fi în siguranță”, spune el. „Spuneți asta de parcă nu am fost doar la o ceremonie de sânge și nu sunt în prezent acoperit de sângele altor zece bărbați pe care nici măcar nu-i cunosc”, îmi bat joc. „Ce vrei să știi?” mă întreabă, împingându-se de perete și îndreptându-se spre micul birou. Scoate scaunul cu mâna tăiată și, pentru prima dată, îl văd tresărind. Furia mea se risipește văzându-l suferind. Mă grăbesc lângă el. „Te rog”, spun eu, întinzându-i mâna. — Lasă-mă să arunc o privire. Își întoarce palma în sus și mă lasă să o țin. O iau cu blândețe în propria mea mână. Încerc să-mi țin degetele neclintite. Îmi amintesc senzația mâinilor lui asupra mea chiar și în toți acești ani mai târziu. Au fost și atunci puternici, ferindu-mă de rău. Încerc să-mi amintesc că sunt în capcana lui. Că mâinile lui nu m-au ferit de rău. Mai degrabă, ei mă duseseră în păcat. Dar, în timp ce mă uit la tăietura adâncă de pe palma lui, nu mai simt acele cuvinte în inima mea. „Vino pe aici”, îi spun, conducându-l în baia alăturată. Mă urmărește fără întrebări. Mă zăresc în oglindă în timp ce intrăm. Văd pentru prima dată rochia mea albă pură. Este acoperit de amprente sângeroase ale mâinilor, cea mai mare parte a roșii venind de la Teddy. Îngenunch și trag trusa de prim ajutor de sub chiuvetă. „S-ar putea să usture puțin”, îi spun în timp ce încep să scot toate soluțiile dezinfectante și tifonul pentru a-l înveli. „Este în regulă”, spune el. Ochii ni se întâlnesc și amândoi reținem momentul puțin prea mult timp. Mă uit în jos și îi torn iod pe palmă. Gâfâitul lui de durere rupe ceea ce era între noi, aducându-ne pe amândoi înapoi în prezent. — Îmi pare rău, spun, bâjbâind după bandaj, ca să-i pot înfășura mâna. „Nu”, spune el. "Nu-i nimic." Ochii lui urmăresc mișcările mele în timp ce încercuiesc pânza în jurul și în jurul mâinii lui. În cele din urmă, îmi termin sarcina legând-o și înfiind firele libere în pliurile țesăturii. — Acolo, spun eu, împingându-i mâna înapoi spre el, ca să nu fiu tentată să mă țin de ea. "Totul este gata." „Mulțumesc”, răspunde el, uitându-se mai întâi la ea, apoi la mine. Mai este un moment de reculegere. "Corb." „Teddy”, spunem amândoi în același timp. Roșesc și mă uit în jos la picioarele mele. „Începe tu”, oferă el. Îmi ridic privirea, dar evit să-l privesc în ochi. Simt că îmi pierd o mică parte din control de fiecare dată când o fac. "Poți să-mi explici ce sa întâmplat în seara asta? Ce înseamnă toate acestea? De ce a fost nevoie de o ceremonie atât de serioasă?" Dă din cap și îmi face semn să-l urmăresc afară din baie. „Hai”, spune el. „Este un fel de explicație mai lungă”. Mă așez pe pat cu prudență, iar el trage un scaun de pe birou, astfel încât să stea cu fața la mine. Se aplecă în față, cu coatele pe genunchi și se uită în jos la podea. Băgă mâna în buzunarul din spate și scoate poza cu Sfântul care a fost trecută în jurul mesei. „Când ești inițiat în mafie, cel puțin în ceea ce privește tradițiile familiei mele, faci jurământul tău față de Sfântul tău patron. Al meu este Sfântul Teodor, evident”, spune el. „Trebuie să porți asta”, spune el, ridicând imaginea pătată de sânge, „în jurul tău, ca o amintire a jurămintelor tale. „Pe vremuri, a fost un șef a cărui soție a fost ucisă pentru ceva ce a văzut. Aceasta a sfâșiat cu adevărat familia și s-a decis ca fiecărui om făcut să i se ofere o singură persoană pe care să o aducă sub protecția familiei”. "Pe rand?" Întreb, temându-mă deja de răspuns. — Sau, unul pentru toată viața ta? El ridică privirea spre mine și, așa cum mă aștept, o altă mică parte din controlul meu pare să se topească. Nu este rău în ochii lui. Nu a fost niciodată. „Doar unul pentru viața ta”, spune el. Închid ochii, știind deja unde se duce asta. „Oricum, probabil că acum poți să-ți dai seama pentru ce a fost acea ceremonie. Sângele celorlalți este pentru a reprezenta jurământul lor față de mine. Sângele de la mine este să reprezinte jurământul meu față de tine.” Mi-am pus fața în mâini. — Teddy, de ce? "De ce ce?" el intreaba. Mă uit la el cu lacrimi în ochi. "De ce eu? Nu știi care ar putea fi viața ta. Ai putea avea o soție, o fiică, un fiu. De ce să arunci ceva atât de important pentru o fată pe care nici măcar nu o mai cunoști?" — Cine spune că nu te cunosc? el intreaba. "Fac!" exclam eu. — M-ai cunoscut de douăsprezece ore înainte să fug de tine timp de un deceniu. "Asa de?" "Deci! N-ar trebui să fiu nimeni pentru tine." „Te rog, nu-mi spune cine ar trebui sau nu ar trebui să fie valoros pentru mine în viața mea”, spune el. "A fost alegerea mea. Am făcut-o. Nu regret." Își linge buzele. Văd că sunt uscate. „Cred că vei face”, spun eu. Își aduce mâna rănită pe o parte a feței mele. Încet, el urmărește conturul buzei mele inferioare, abia atingându-mă. Încerc să nu respir. Încerc să nui spun cât de mult mă afectează atingerea lui. „Mai lași să te ucid?” întreabă el, cu vocea mai aspră acum. Își trage mâna, lăsându-mă să vreau mult mai mult de la el. Tac o secundă când mă gândesc la întrebarea lui. „Poate”, șoptesc în cele din urmă. A fost răspunsul greșit. Teddy se ridică de pe scaun și este pe mine. Brațele lui sunt de fiecare parte a mea, apăsând în pat. Îi simt respirația caldă pe fața mea și, de data aceasta, nu mai scapă din ochi. Încerc să mă întorc. Trebuie să mă îndepărtez de el. Amintește-mi de chemarea mea. Din jurămintele pe care intenționez să le fac. Dar, cu fiecare centimetru pe care încerc să mă îndepărtez, el se apropie cu doi. În sfârșit, nu mai am unde să merg. Eu stau întins pe pat, iar el își ține corpul deasupra mea. Nu ne atingem. Respirația noastră este tensionată. Niciunul dintre noi nu se mișcă. „Nu fi prost”, șoptește el în cele din urmă. „Dacă a fost voia lui Dumnezeu”, încep să spun. „Nu-mi pasă de voia lui Dumnezeu”, batjocorește el. „Aș muri înainte de a lăsa pe cineva să pună mâna pe Întunericul meu”. Și apoi, mă sărută. Capitol Şaisprezece Trebuie să nu fac asta. NU trebuie să fac asta. TREBUIE SA NU FAC ASTA. Mă forțesc să mă îndepărtez de buzele ei. Se simte ca aer când trăiesc în vid de ani de zile. Punându-mă înapoi în acel vid, se simte și mai rău acum că am respirat. Oricât de mult o vreau, știu că nu este corect cu ea. Ea a făcut jurăminte la biserică. Chiar dacă eu nu cred în Dumnezeu, ea în mod clar crede. Nu am de gând să o smulg de ceva ce iubește atât de mult. Chiar dacă. . . Nu pot termina acest gând. Este un lucru prea dureros pentru a recunoaște și trebuie să trăiesc pentru a-l spune cu voce tare, chiar și pentru mine. Mă dau jos din pat într-o secundă. Văd șocul de pe fața ei. În ciuda deciziei mele, despre care știu că este ceea ce trebuie făcut, încă pot vedea indecizia în ochii ei. Mai mult decât atât, îl simțeam pe buzele ei. Nu vom discuta niciodată, dar pentru o scurtă clipă, ea m-a sărutat înapoi. Ies din cameră în câteva secunde, închizând ușile în urma mea și aproape sprinten pe hol. Acum că știu că e în siguranță, poate cel mai bun lucru pentru amândoi este să stam departe unul de celălalt. Mă îndoiesc că va vrea să mă vadă după ce tocmai sa întâmplat între noi, oricum. Sunt atât de pierdut în propriile mele gânduri încât nu sunt atent unde mă duc. Mă arunc direct în cineva și aterizam amândoi pe podea. „Îmi pare rău”, spun, oferind o mână omologului meu. Fața lui iese la vedere și mă relaxez instantaneu. Chiar dacă eu sunt responsabil din punct de vedere tehnic în aceste zile, există o mulțime de oameni de top care plutesc în jurul conacului chiar acum din cauza ceremoniei. Prefer să nu dau peste anumiți oameni. Totuși, nu mă deranjează să-l dau peste nenorocitul ăsta. Marco este partenerul meu normal. Tipul cu care fac de obicei curatenie. Ar fi fost acolo cu mine la Catedrală în loc de Toto, dar a strigat bolnav în noaptea aceea. Marco seamănă mult cu noi, băieții mafioți. Păr negru, nas puternic și o atitudine ireverențioasă, dar periculoasă. "Ce te-a băgat?" mă întreabă Marco în timp ce mă ia de mână și se ridică. „Totul și nimic dintr-o dată”, îi spun. — Ești peste fugă? Il intreb. — Peste ce? dau din umeri. — Fugii. Când ai strigat bolnav, m-am gândit că asta ai avut. „Oh”, spune el. "Bine. Da, mă descurc mai bine. Am auzit de fată." Dau puțin din cap și buzele îmi trag în linie dreaptă. „Cunosc fața aceea”, îmi spune el. „Fără față”, răspund eu. „Lucrăm împreună de mult timp, Teddy”, spune el. "Te cunosc de când eram copii. Cunosc fața aia." „Am cunoscut-o când eram copii este tot.” — Am auzit că tu și Constantino ați cunoscut-o. — Da, spun încet. "Bine că nu este prin preajmă zilele astea. Nu mă uită niciodată pentru toate astea." — Vrei să mergi să bei ceva? întreabă Marco. — Eu? Râd și îl urmăresc de bunăvoie. „Voi conduce”, spune el în timp ce mergem spre parcarea conacului. — Bine, spun eu. — Dar asta înseamnă că mă tencuiesc. „Sună bine”, răspunde Marco. El dă din cap și ne urcăm amândoi în mașină. El se îndreaptă către un hangout local chiar în afara conacului, care este în general considerat sigur. În zilele noastre, chiar nu vă puteți permite să mergeți în locuri care ar putea să nu fie prietenoase. — Deci, ce s-a întâmplat cu Consty? el intreaba. „Știi cum ajunge”, spun, ajustând scaunul astfel încât să mă aplec mult în spate. Îmi pun mâinile sub cap și închid ochii. „El își asumă lucrurile și își ia chiloții într-un wad înainte de a înțelege toată povestea.” — Păi, ce şi-a asumat? — A presupus că i-am furat fata. "Fata care acum locuiește în conac? Fata pe care tocmai ai adus-o sub protecția ta? Da, nu pare că ai furat-o deloc." mă strâmb. Are un punct când este pus așa. „Este mai mult decât ceea ce pare la suprafață”. — I-ai spus vreodată asta? „Am reușit vreodată să am o conversație legitimă cu”, fac o pauză, „cu vreunul dintre frații mei?” Marco scoate un râs adânc. — Cred că nu. Crezi că va fi supărat când va afla că ea este aici? Suflem puțin aer, lăsând peria țâșnată deoparte o parte din părul care mi-a căzut în ochi. Probabil că am nevoie de o tunsoare într-una din zilele astea. „Nu știu”, spun eu. „Nu se poate întoarce cu adevărat. Viața lui este pierdută dacă o face. Dacă altcineva nu-l ucide, Carmine o va face imediat. În plus, cred că îi place pur și simplu să fie supărat cu chestii. Nu-mi pot imagina că de fapt este încă încă supărat pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat cu o fată cu care abia se întâlnea în liceu.” "Ce s-a întâmplat?" — Chiar nu pot spune. „Asta o să fie greu să vorbești cu el despre asta”. — Da, spun eu cu un mic chicotit. "Cu siguranta este." „Suntem aici”, spune Marco în timp ce oprește motorul. Mă ridic și deschid ochii. Semnul cu neon pentru „La Tavola Nostra”, care înseamnă „Masa noastră”, clipește în întuneric. Îl urmăresc pe Marco în loc și luăm un loc în spate. O chelneriță ne aduce de băut fără să fim nevoiți să întrebăm. Ea îmi zâmbește. „Hei Teddy”, spune ea. „Hei, Frankie”, îi răspund eu. Este o blondă plină de bubuituri pe care se întâmplă să o trag în camera din spate a acestui stabiliment cu ocazia. „Nu te-am văzut de ceva vreme”, spune ea, legănându-și corpul mic înainte și înapoi. „Am fost ocupat și tot”, spun eu. „Sorta a crezut că m-ai uitat de mine,” se îmburcă ea. Văd că are răbdarea lui Marco. El este mult mai puțin un bărbat de doamne decât mine. De fapt, nu cred că l-am văzut vreodată cu o femeie în toți anii în care l-am cunoscut. „Avem un fel de afaceri de discutat”, îi spune el pe un ton dur, încheind conversația. „Oh, bine”, spune ea, părând puțin abătută. „Ei bine, tura mea se termină în două ore”, îmi spune ea cu ochiul înainte de a pleca. „Este hilar că crede că ar trebui să așteptăm până se termină tura”, râd în băutura mea. — Te-ai culcat cu fiecare chelneriță la acest bar? mă întreabă Marco. — Nu, spun eu. — Doar majoritatea dintre ei. „Și totuși fata de care ești cu adevărat îndrăgostită este o călugăriță în toată regula”, spune el. Îi văd zâmbetul de pe chip, chiar și în lumina slabă. „Nimeni nu a spus nimic despre mine că iubesc pe cineva”, răspund eu. — Bine, sigur. I-a făcut pe bărbați să folosească întotdeauna alegerile lor pentru a aduce sub protecția familiei o fată pentru care nu au sentimente. „Să schimbăm subiectul”, îi spun. „Când ai avut ultima dată vreo păsărică?” Aproape că se sufocă cu băutura. „Uimă, haide”, spun când nu răspunde la întrebare. „Nu-mi amintesc să fi întâlnit nici măcar cu o fată în tot timpul în care te-am cunoscut”. "Îmi place să-mi țin viața personală departe de viața mea de afaceri. Spre deosebire de unii oameni pe care îi cunosc", spune el, dând din cap spre mine. „Mi se pare că aceasta este scuza unui bărbat care are o viață personală șchioapă”. „Bine”, spune el, punând jos băutura. „De fapt, nu te-am invitat aici doar ca să împușci rahatul”. „Păi, e păcat”, spun eu luând încă o înghițitură din băutură. "Și iată că am crezut că în sfârșit voi avea un timp liber de la chestiuni mai serioase. După noaptea pe care am avut-o", spun, ridicând mâna tăiată, "Am vrut doar să mă relaxez." „Am înțeles,” spune Marco, „dar cred că sunt unele lucruri de care ar trebui să fii conștient”. Îi fac semn unei alte chelnerițe să-mi aducă încă o băutură, în speranța de a evita o altă confruntare incomodă cu Frankie. — Știi că nu sunt cu adevărat implicat în partea de afaceri a lucrurilor, Marco, spun, dând din cap către chelnerița care îmi pune încă o băutură în față. „Asta e mai mult Primo și într-o anumită măsură a lui Giovanni, ceașcă de ceai”. Marco face o mutră. "Aceasta a fost ceașca lor de ceai. Sau ai uitat că ți-au predat acea slujbă când au terminat de luptat pentru ea?" „Uimă, la naiba”, spun eu, luând o înghițitură lungă din băutură. „Am încercat să-l fac din nou la existență”. „Nu se va întâmpla niciodată, Teddy”, spune el. — Acum e pe umerii tăi. Dau din cap. — Da, da. Deci toată lumea mi-a spus. — Cine altcineva ți-a mai spus? „Primo, Carmine”, îmi dau ochii peste cap. Marco se strâmbă la pomenirea lui Carmine. Cei doi nu s-au înțeles niciodată, dar nu am știut niciodată de ce. — Da, ei bine, au dreptate. suspin. Chiar vreau să-mi pun toată fața în a doua băutură, dar în schimb încerc să mă comport ca un adult. — Bine, Marco. Spune-mi ce se întâmplă. „După cum știi, au existat unele amenințări la adresa familiei tale, având în vedere atât arestarea tatălui tău, cât și întrebările legate de descendența ta”. Îmi dau ochii peste cap. „Arestarea pe care o primesc. Cam”, spun arătând cu degetul spre nimic anume. „Pentru că, nu este ca și cum activitatea noastră este în întregime pe partea dreaptă a legii. Dar, descendența? Asta a fost abordat de atâtea ori. Nu este ca și cum am încercat vreodată să ne ascundem numele de familie. Nu este cel mai italian. sunând”. „Da, dar de data aceasta tatăl tău nu este prin preajmă pentru a înlătura opoziția. Frații tăi au demisionat amândoi. Este ocazia perfectă de a pune întrebări dacă explicațiile familiei tale sunt într-adevăr suficiente.” „Vede mai mult ca niște scuze”, îmi bat joc. „Orice vrei să-i spui”, spune Marco. „Lineația noastră a fost urmărită înainte de anii 1500, când strămoșii noștri și-au schimbat numele de familie în timpul unificării Italiei pentru a evita persecuția. Regalitatea nu a fost tocmai populară în timpul revoluțiilor europene”. „Nu am nevoie de lecția de istorie”, spune Marco. „Știu asta la fel de bine ca oricine. Spun doar că tatăl tău nu este prin preajmă să aducă la tăcere vocile întrebătoare. „Asta și nu a părut prea bine să afli că tatăl tău ținea legătura cu alți Maldonados din America de Sud. Se pare că explicația familiei tale este un lucru inventat”. „Nu pot vorbi despre asta”, răspund. „Tatăl meu este genul de om care să exploateze orice oportunități i se pun la dispoziție. Dacă numele nostru de familie i-ar oferi un avantaj pe alte piețe, sunt sigur că l-ar folosi. „Dar, din nou”, îi spun prietenei mele. „Nu sunt chiar sigur ce pot face în privința asta”. — Doar cred că ar trebui să fii conștient de ce se întâmplă. „Sunt”, răspund. „După cum știți, eu sunt persoana chemată pentru a curăța majoritatea lucrurilor. Înseamnă că știu destul de bine cum se întâmplă și ce se întâmplă pe străzi”. — Și nu ești îngrijorat de ceea ce ai văzut recent? Ridic din umeri și termin ultimul din a doua băutură. "Nu sunt sigur de ce ar trebui să fiu îngrijorat. Se pare că lucrurile sunt rezolvate." — Bine, spune Marco, dar îi aud nesiguranța în voce. Simt efectele alcoolului amestecându-se cu epuizarea nopții. Îmi duc mâna la fața lui și îi dau câteva lovituri prietenoase. „Doar relaxează-te puțin”, spun eu. „Sunt sigur că totul va fi în regulă”. El dă din cap. "Cred că mă voi întoarce. Vrei o plimbare înapoi?" — Nu, spun eu. „Cred că o să mai beau o băutură și apoi poate voi vedea dacă Frankie m-a așteptat”. Marco scutură din cap și se ridică. "Bine. Ne vedem mâine." Pleacă, dar înainte să mă pot gândi să iau un al treilea pahar, Primo se așează în fața mea. „Iisuse, omule”, îi spun. "De cat timp esti aici?" — Destul de mult pentru a auzi cea mai mare parte din ceea ce vorbeai tu și Marco. — Bine, spun eu. "Și?" — Și de ce îți vorbește despre chestiile astea? „La naiba dacă știu”, răspund, făcându-mi semn să mai bea un pahar. „Dacă ai auzit conversația, atunci ai auzit răspunsul meu”. „Da, știu”, răspunde Primo. — Irlandezii știu că noi am fost în spatele morții părintelui Murphy? el intreaba. „Nu, și trebuie să rămână așa”, spun eu. „Pentru că tu și Giovanni ați stricat situația cu Westies atât de rău și mi-ați dat-o apoi mie. Faptul că nu a existat deja un război total între noi este un miracol. „Da, știu”, spune Primo. „Dar, trebuie să fim atenți în mediul de astăzi. Dacă ei știu cu adevărat că am fost noi, asta le va oferi justificarea finală de care au nevoie pentru a revoca oficial alianța noastră tentativă. Lasă-i să se întrebe dacă a fost o altă familie. menține liniștea pentru puțin mai mult timp în timp ce ne putem planifica următoarea mișcare defensivă.” „Vrei să spui că în timp ce pot să planific următoarea noastră mișcare defensivă. Giovanni aproape că a salvat familia. Adică, înțeleg, dar totuși. Și ești din ce în ce mai puțin prezent în fiecare zi. Când vei înceta să ajuți cu totul. ?" Primo nu îmi răspunde la întrebare. „Cheamă un taxi, Teddy”, spune el în timp ce ia al treilea pahar pe care mi-l înmânează. "Doarme puţin. Ai avut o zi lungă." „Bine, tată”, răspund eu dramatic. Primo părăsește masa. Sunt surprins că a ieșit atât de târziu cu Isabella la fel de însărcinată ca și ea. Mă uit în jurul barului după Frankie. Mă hotărăsc să mă îndrept spre spate să văd dacă mă așteaptă acolo. Mă îndrept pe holul slab luminat. Deschid ușa dulapului și așa cum mi-am imaginat, ea mă așteaptă acolo. „Știam că nu-mi poți rezista”, spune ea în timp ce închid ușa în urma mea. Scot un sunet tăcut în timp ce o dau înapoi la perete. Ea chicotește când începe să-și tragă cămașa peste cap. Mă aplec să o sărut, crezând că va fi o dracu’ rapid și murdar, așa cum este întotdeauna cu ea. Dar, trebuie să mă opresc. Rup sărutul și mă întorc de la ea. "Ce?" întreabă ea confuză. "Ce este?" Îmi strâng ochii, nedorind să înfrunt noua mea realitate. Mă forțesc înainte și încerc să o sărut din nou. Și, se întâmplă din nou și mă dau înapoi și mai repede de data asta. — Teddy? bufă ea. — Ce naiba se întâmplă. „Eu... nu știu”, spun. — Îmi pare rău, dar nu pot. "Nu poţi?" Îi văd rănirea pe fața ei. Nu vreau să o fac să se simtă rău. Mi-am ridicat mâinile pentru a încerca să o consolez. „Promit, nu ești tu”, spun eu, dar ea își apucă deja cămașa și încearcă să se acopere. „Poate că am băut prea mult”, încerc să explic. Ea batjocorește. — Asta nu te-a oprit niciodată înainte. Are dreptate în privința asta. L-am tras pe Frankie și cu o mulțime de alți oameni în acest dulap în timp ce eram prea beat ca să văd. „Îmi pare rău”, îi spun. — Dar, trebuie să plec. Ea mă sună, dar am ieșit deja din dulap și am ieșit pe ușa din spate a barului. Știu că nu este sigur pentru mine să merg pe jos cele două mile înapoi până la conac, dar aerul curat al nopții se simte prea bine. Pe măsură ce treptele se adună sub picioarele mele, mintea mea începe să se limpezească. Cu fiecare pas pe care îl fac, situația mea devine din ce în ce mai clară. Nu puteam să-l sărut pe Frankie în acel dulap. Nu pentru că nu este fierbinte sau nu ar fi vrut. Dar, pentru că ea nu este Raven. Capitol Şaptesprezece Îmi ia aproape o oră de plimbare prin proprietate pentru a găsi capela. Abia am dormit aseară. Aș vrea să cred că lipsa mea de odihnă a venit de la ceremonie, dar știu că este o minciună. A fost din cauza sărutului lui. Mintea mea este un amestec de emoții și nici măcar rugăciunile mele de azi dimineață nu au ajutat. Nu m-am simțit atât de tulburat la un moment dat. Mi-a adus aminte de invitația părintelui James și am decis că voi risca să fiu prins rătăcind unde nu ar trebui să mă duc să-l văd. Simt un sentiment de ușurare în momentul în care intru în capelă. La fel ca multe dintre camerele din acest loc, este ascuns în spatele a două uși mari de stejar. Închid ușile în spatele meu și admir vederea. Există câteva picturi pe pereții scenelor biblice și un altar în fața camerei acoperit cu lumânări aprinse. Deasupra e o fereastră care oferă locului puțină lumină naturală. Mă uit în jur după o confesiune, dar nu există. Câteva strane de lemn sunt tot ce văd în fața mea. Se deschide o ușă mică în dreapta, iar părintele James intră. — Soră, spune el pe un ton cald, mă bucur să te văd. În lumina zilei, pot desluși puțin mai bine trăsăturile părintelui James. E cam greu așezat sub haine. Părul închis la culoare s-a rărit oarecum, dar fața lui este blândă și primitoare. „Și eu, tu”, răspund eu. „Speram să-mi mărturisesc păcatele și să caut ceva îndrumare de la tine, părinte”. „Desigur”, spune el, invitându-mă să mă așez pe o strană cu el. Ezit, nu obisnuiesc cu o astfel de configuratie. „Când ai de-a face cu bărbați care își comit atât de des păcatele în spatele ușilor închise”, spune el, prinzând clar confuzia mea, „mi se pare mai bine să-și recunoască păcatele în aer liber”. Dau din cap în semn de înțelegere și mă așez lângă el. „Iartă-mă, Părinte, că am păcătuit”, îi spun. — Care sunt păcatele tale, copile? „Am fost infidel jurămintelor mele”, răspund eu. "Am avut gânduri impure cu privire la un bărbat. Îmi fac griji că el mă conduce din nou pe o cale a ispitei. Una pe care m-a condus în urmă cu atâția ani." „Vă rog să explicați mai departe”, spune el. "Nimic din ce îmi spui nu va fi împărtășit vreodată. Poate începe de la început", sugerează el. Îmi înfășoară mâinile în poală. Din câte știu eu, sunt doar doi oameni pe lumea asta care știu ce sa întâmplat cu părinții mei. Teddy și părintele Patrick. Mă gândesc pe scurt dacă să-i spun părintelui James. O parte din mine vrea să păstreze secretul, dar partea logică a minții mele mă asigură că a auzit mult mai rău de la oamenii din această capelă. „Eu și Teddy avem o istorie”, îi spun. "Ne-am cunoscut în liceu. Mă întâlneam cu fratele lui la acea vreme, sau cel puțin, în acea perioadă." Părintele James mă ascultă relatând povestea despre cum l-am cunoscut pe Teddy și ce m-a ajutat să fac curățenie. Nu reacționează deloc. El doar stă nemișcat și ascultă. „Părintele Patrick a fost cel care m-a ajutat cu adevărat să înțeleg că Teddy m-a condus pe calea răului adevărat. Ani de zile, m-am torturat pentru că am căutat iertare pentru acest păcat suprem. Dacă Teddy nu m-ar fi ajutat niciodată, aș fi primit pedeapsa pe care o meritam. . „Am fost la doar câteva săptămâni să-mi iau jurămintele înainte să fiu adus aici”, îi spun. „M-am rugat pentru ce a considerat Domnul de cuviință să mă aducă în acest loc și să pună acest om înapoi în fața mea. Singurul răspuns pe care îl am este că El mă testează în continuare. „Și, aseară am picat testul Lui. Pentru că, Teddy m-a sărutat și eu l-am sărutat înapoi”. Îmi pun capul în mâini în timp ce îmi rostesc mărturisirea, cu lacrimi în ochi. Mâinile părintelui James mă înfășoară în jurul spatelui. Sunt șocat de mișcare. Nu mi s-a oferit niciodată o astfel de mângâiere în timpul unei mărturisiri. Întotdeauna a existat un paravan între mine și preotul care mă ascultă. Aceasta este o experiență complet nouă pentru mine. Ridic privirea spre el, iar trăsăturile lui sunt blânde și liniștitoare. — Îmi pare rău să spun, dragă soră, dar nu sunt de acord cu logica originală a părintelui tău Patrick. "Tu faci?" El dă din cap. "Sunt sigur că ți-a spus bine. Suntem cu toții, la sfârșitul zilei, oameni imperfecți care încearcă doar să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu printro lentilă defectuoasă. Dar, nu cred că Teddy este vreun diavol pe umărul tău." „Dar, el mi-a dat putere să comit păcat”, exclam eu. — Este atât de adevărat? mă întreabă el. „Sau, păcatul a fost deja săvârșit?” „Acțiunile lui mi-au permis să scap de pedeapsă”. "Este și asta adevărat? Sau nu căutai pe cineva care să te ajute când te-a găsit în acea dimineață." Tac când mă gândesc la ceea ce spune părintele James. Simt că lumea mea a fost complet răsturnată. „Dă-mi voie să te întreb asta”, continuă el când nu răspund. — Ți-au fost vreodată dor de părinții tăi? — Le-ai ratat? „Da”, spune părintele James. "Ți-ai dorit vreodată prezența lor în viața ta. Nu prezența părinților în general, ci prezența părinților tăi specifici?" — Nu, recunosc. "Niciodată. Nu este ușor să-ți lipsească oamenii care ți-ar face rău." „Acum”, spune părintele James. "Ți-a fost vreodată dor de Teddy? În toți acești ani în care ai fost pe cont propriu. Ai regretat vreodată că l-ai părăsit în ziua aceea?" „Tot timpul”, răspund eu imediat. Nu avea sens să ascunzi ceva de părintele James. Am venit la el căutând un sfat. Avea să mă poată ajuta doar atât cât i-am permis. „Te-ai gândit că nu ai căutat pedeapsă pentru ceea ce s-a întâmplat cu părinții tăi, ci mai degrabă, încerci să găsești alinare pentru a fugi de singurul bărbat care te-a ajutat în timpul tău de nevoie?” Îmi face rău la stomac, probabil pentru că cuvintele lui rezonează. "Dar, el este de vină! Dumnezeu mă testează cu el. L-a pus în calea mea pentru a vedea dacă pot birui ispita lui. De ce altfel m-ar aduce aici?" am izbucnit, repetând lucrurile pe care le-am trăit în ultimii cinci ani crezând. „Presupunând pentru o clipă că Teddy este o formă de diavol pentru tine”, spune el. „Este Diavolul de vină atunci când oamenii cedează în ispită? Sau este natura Diavolului să-i ispitească pe oameni departe de Dumnezeu?” Stau în tăcere, nu știu cum să răspund. — Ai spus că ești la câteva săptămâni să-ți iei jurămintele, da? întreabă părintele James. Dau din cap. — Cred că ai fost noviciat mai mult decât timpul necesar. Ce te-a împiedicat să le iei? Respirația mea este oarecum grea. „Surorile au simțit că încă nu am înțeles ce îmi cere Dumnezeu”. "Bine. Asta cred ei. Asta crezi și tu?" — Da, recunosc. „M-am simțit confuz și nesigur de ce vrea Dumnezeu de la mine de când am venit la biserică”. „Mi se pare că nu ți-ai încălcat jurămintele atunci”, spune părintele James. "Ce?" întreb eu, fără să-i urmez linia de gândire. „Când mi-ai mărturisit, ai spus că ai procedat impur și că ți-ai încălcat jurămintele”. El dă din cap. „Nu s-a comis niciun păcat”. Stăm în tăcere în timp ce procesez cuvintele lui. „De asemenea”, adaugă el. — Cred că ar trebui să știi că Teddy crede că ți-ai luat jurămintele. "El face?" intreb, ridicand capul in sus. "De unde ştiţi?" Părintele James îmi zâmbește doar ca răspuns. Am lăsat capul înapoi. Asta explică, evident, de ce a fugit din camera mea ieri seară. „Voi recunoaște că mă simt și mai confuz acum decât când am ajuns aici, părinte”, spun eu. Părintele James scoate un râs blând. "Confuz este în regulă, copile. Dar, spune-mi, te simți mai calm decât când ai sosit?" Mă gândesc la întrebarea lui. El are dreptate. Când am ajuns aici, m-am simțit foarte neliniştit. Acum, mă simt reînnoit în nevoia mea de a mă ruga pentru credințele și acțiunile mele. „Da”, răspund eu. "Mulțumesc." Părintele James stă în picioare. „Îți las puțin timp”, spune el. „Dacă ai nevoie de mine, poți să bati la ușa aceea de acolo”, spune el, arătând spre ușa din dreapta noastră. "Iți mulțumesc tată." El pleacă, iar eu îmi iau încă câteva minute să mă așez pe strană și să mă uit la lumânări, încercând să înțeleg tot ce tocmai mi-a spus. Era ca și cum întreaga mea lume ar fi fost răsturnată cu susul în jos. Pur și simplu nu eram sigur dacă asta însemna că în sfârșit văd lucrurile cum trebuie acum. Încep mersul lent înapoi spre camerele mele. Nu știu exact cum am ajuns la capelă, așa că nu știu nici calea cea mai directă înapoi. Holurile sunt goale. În ciuda mersului lung înapoi, nu trec pe lângă nimeni. Mă opresc cu ocazia să mă uit la tapiseriile de pe pereți. Destul de interesante, unele dintre ele sunt scene biblice, unele dintre ele sunt picturi ale membrilor familiei, iar unele dintre ele sunt fotografii cu oameni care mănâncă și râd la restaurante. Aceste ultime fotografii aproape dau acestui loc un sentiment de normalitate. „Acesta este bunicul meu împreună cu cei trei frați ai săi”. Vocea se ridică lângă mine, iar eu sar. „Îmi pare rău”, spune Teddy, ridicându-și mâna pentru a-și freca ceafa. Întotdeauna face asta când regretă ceva. — Nu am vrut să te sperii. „Este în regulă”, răspund, fără să mă întorc să mă uit la el. „Despre noaptea trecută”, începe el să spună, dar apoi mă întorc spre el și îl apuc de mână. Se uită în jos spre locul unde l-am atins. Nu ar fi trebuit s-o fac pentru că scânteia care trage prin mine din acel punct de contact este aproape prea mult de manevrat. Apoi se uită înapoi la mine și ne ținem din nou privirea unul altuia. „Să nu vorbim despre asta aici”, îi spun. "Unde?" el intreaba. — Undeva privat? Sugerez. Obrajii i se înroșesc puțin. Pentru prima dată, simt că îl privesc din nou ca pe un bărbat. Nu ca un demon. Nu ca Satana care încearcă să mă ispitească. Dar, ca un om care a încercat doar să facă tot ce este mai bun pentru oamenii din jurul lui. „Bine”, îmi spune el. "Conduci." Dau din cap și nu-i dau drumul la mână. Încep să merg pe hol și apoi recunosc: „Nu prea știu unde mă duc”. Capitol Optsprezece Inima mea aproape iese din piept când mă ia de mână și începe să mă conducă pe hol. Nu știu unde se duce și nu prea îmi pasă. Nici măcar nu știu ce cred că se va întâmpla. Practic este căsătorită cu Dumnezeu ( desigur că așa funcționează ) și îmi pasă prea mult de ea ca să o pun într-o situație care ar face-o să-și încalce jurămintele. Am dus deja lucrurile prea departe aseară. Știu că nu o să-i mai fac niciodată asta. Totuși, există un sentiment de emoție în timp ce mă ține de mână și mă conduce prin holurile întunecate ale conacului. Abia după câteva minute îmi dau seama că nu suntem nicăieri aproape de cartierul ei. „Corb”, îi spun numele din obișnuință înainte de a câștiga și să-mi dau seama că nu mai trece de asta. Ea încă răspunde la nume. De data asta, când se întoarce, nu pare supărată pe mine pentru greșeala mea. Sunt pe cale să o întreb unde mergem când se întâmplă ceva super iritant. — Teddy! Aud vocea fratelui meu Primo de la o mică distanță. Gemu, dar nu ar fi trebuit pentru că sunetul supărării mele sare de pe piatră, clar pentru ca toată lumea să-l audă. „Jeesh, nu te comporta prea fericit să mă vezi”, spune el în timp ce se apropie de noi amândoi. — Ce vrei, Primo? Îl întreb, nerăbdător să ajungă la orice e pe cale să se întâmple cu Raven. Se apropie si eu ma incruntat. — Credeam că renunți la viața asta. „Sunt”, răspunde el. — Atunci, de ce ești aici? Raven pare să-mi scape mâna, dar îi strâng degetele, fără să o las să plece. Se uită de la Primo la mine și văd liniștirea pe trăsăturile ei. — Pentru că i-am promis lui Giovanni că îl voi ajuta când va prelua conducerea și simt că ți-aș datora oarecum să faci același lucru. suspin. „Unde și ce este treaba?” „Nu asta”, răspunde el. Îi arunc o privire. "Atunci ce? Ăsta e genul de lucru pe care îl ocup. Știi că nu-mi place să ies din zona mea de confort." — Ascultă, spune Primo, trăgându-mă deoparte, forțându-mă să mă despart de Raven. „Stai acolo”, îi spun când o văd că arată de parcă ar fi pe cale să se miște. Ea îngheață pe loc, iar eu mă întorc la Primo. "Ce?" spun eu, tonul meu nerăbdător. „Irlandezii vor să se întâlnească”. "Și? Ce legătură are asta cu mine?" "Hai, Teddy. Imbratiseaza-l deja. Acum esti capul familiei." „Nu”, spun eu imediat. "Tu și Giovanni ați fost șefii familiei. Mi-ați împins această slujbă și nu mi-am dorit-o și nici nu am acceptat-o." Fratele meu oftă și văd că trăsăturile lui sunt pline de remuşcări. — Știu. Știu că ce ți-am făcut nu este corect. „La naiba de drept”, spun eu. „Dar viața nu este corectă”. Scot un geamă dramatic puternic. „O, Doamne, mai poți obține un clișeu?” — Ce vrei să spun, Teddy? întreabă Primo. „Voi spune, dar nu schimbă situația în care ne aflăm”. „În care ești ”, am dreptate. „Nu mi-am dorit niciodată această viață. Tu și Giovanni amândoi știai asta.” Primo închide ochii și răsuflă lung. "Da, da. Și, îmi pare rău că ți-a căzut. Chiar dacă Isabella mi-ar da drumul, nu pot. Nu după ultima întâlnire pe care o am avut-o Gio și cu irlandezii. Tensiunile sunt prea mari între noi. " „De ce nu pot să spun pur și simplu „nah, nu pentru mine, mulțumesc!” cum ați făcut tu și Gio?" Primo nu îmi răspunde la întrebare, ceea ce înseamnă că nu are un răspuns. Îmi închid ochii și îmi întind capul pe spate. Respir adânc, apoi deschid ochii și mă uit înapoi la Primo. — Vreau serios să te lovesc cu pumnul chiar acum, spun eu. „Știu”, răspunde el. — Bine, unde este întâlnirea? "Teritoriu neutru. Cina la Casa Publica." mormăiesc. „Urăsc restaurantul ăla”. „Știu”, spune Primo. "Ascultă ce au de spus. Spune cât mai puțin posibil. Neagă totul. Arată bine. Adu o întâlnire." Începe să plece, dar strig după el. "Adu o întâlnire? De ce trebuie să aduc o întâlnire?" „Pentru că descurajează discuțiile despre afaceri și, deși am încredere în tine, aș prefera să vorbești cât mai puțin despre afaceri când ești singur.” „Asta chiar are sens”, spun eu. „Adu pe cineva în care poți avea încredere. Vom vorbi despre asta după”. Primo pleacă, iar eu mă întorc să mă uit la Raven. Ea îmi aruncă genul de privire care înseamnă că știe ce am să întreb. "Vă rog?" îi spun eu. Ea scutură din cap. — Teddy, nu cred că sunt persoana potrivită. "Desigur ca esti!" spun eu imediat. „De fapt, ești singura persoană pe care mi-aș dori alături de mine pentru așa ceva.” Văd incertitudinea de pe chipul ei. — Fă asta și, când ne întoarcem, promit că voi răspunde la orice întrebări pe care le ai pentru mine. "Alte intrebari?" Dau din cap. "Da." — Ai avea încredere în mine așa? Îi arunc o privire confuză. "Ce vrei să spui? Am deja încredere în tine așa." „Atunci, bine”, spune ea, iar eu îi zâmbesc. — Te superi dacă te conduc înapoi în camerele tale? o intreb eu. — Sincer, nu sunt sigur că știi unde mergi. Ea râde, iar sunetul este ca o melodie după o viață întreagă de zgomot. — Ți-am spus că habar n-am unde mă duc. O iau din nou de mână și ea mă lasă. O trag și în două minute ne întoarcem în camerele ei. Din anumite motive, amândoi respirăm greu în timp ce ne uităm unul la altul. Nu înțeleg această schimbare la ea. Ieri a fost rigidă până la un punct în care aproape s-a simțit dispărută. Astăzi parcă niște ziduri mari din ea s-au prăbușit, dar nu înțeleg de ce. Aș vrea să cred că are ceva de-a face cu mine. Că poate nu mai crede că sunt un pericol atât de mare pentru ea, dar știu și că nu este în întregime adevărat. Îți place sau nu, acum e în lumea mea. Lumea mea este, din păcate, periculoasă. Nu numai atât, dar îi prezint un pericol clar și prezent . Am dovedit asta când mi-am băgat limba în gâtul ei ieri. O demonstrez acum dorind să fac din nou același lucru. Plus mai mult. Fac un pas înapoi, neavând încredere în autocontrolul meu în jurul ei. — Ai primit haine noi? o intreb eu. Pare puțin confuză de ce mă îndepărtez de ea. „Da”, răspunde ea încet. „Bine”, răspund eu. — Ai nevoie de ajutor pentru a alege ceva? Ea scutură din cap. "Voi gestiona." — Bine, spun eu. Tăcerea umple spațiul dintre noi. Sunt atât de multe lucruri pe care mor de nerăbdare să-i spun. Atâtea lucruri vreau să-mi spună. În schimb, suntem amândoi tăcuți. „Probabil că ar trebui să mă duc și să mă schimb eu”. „Bine”, răspunde ea. — Mă voi întoarce după tine, spun. „Știu”, este ceea ce spune ea când închid ușa în urma mea. Capitol Nouăsprezece Sunt distras toată cina. Nu pentru că stau în prezent vizavi de comandantul secund al mafiei irlandeze, ci pentru că Raven s-a hotărât să poarte ceva pe care cu siguranță nu am anticipat că o călugăriță să poarte în public, darămite deloc. Era greu de știut care era silueta ei sub rochia ei groasă în ultimele zile. Este incredibil de ușor de spus că are una absolut uluitoare în rochia pe care o poartă în prezent. Poate că nu este atât de scandalos pe cât cred eu. Dar este strâns și scurt, arătând curbele și picioarele lungi. Decolteul este suficient de jos încât să vreau să o trag înapoi la conac cât mai curând posibil. Este un miracol că am reușit de fapt aici. Cumva, am fost capabil să mă controlez pentru mașina, dar abia dacă. Îmi dresesc glasul, încercând să mă concentrez asupra subiectului în cauză. Secundul mafiei irlandeze, Declan O'Leary, stă vizavi de mine. Este un bărbat corpulent, cu o barbă groasă și ochi albaștri pătrunzători. M-a privit în sus și în jos de când am ajuns, considerându-mă ca pe o potențială amenințare. Încerc să nu-l las să se vadă, dar simt cum transpirația se acumulează pe frunte. Nu sunt obișnuit cu astfel de întâlniri și în general ajung să spun ceva care îi enervează pe toată lumea. — Deci, Teddy, spune Declan, luând o înghițitură din whisky. — Vrei să-mi spui de ce ești aici în loc de fratele tău? „Nu chiar”, răspund eu sincer. Îmi aruncă o privire care îmi spune că nu se trage prin preajmă. suspin. „A fost chemat pentru o întâlnire importantă”. Nu vreau să împărtășesc lui Declan că se presupune că mă ocup de familie în aceste zile. În plus, odată cu lupta pentru putere dintre Primo, Giovanni și, într-o anumită măsură, Constantino, ne face oarecum să arătăm slabi. — Mai important decât această întâlnire? Îmi dau seama că am lovit un nerv acolo. „Desigur că nu”, răspund eu. "De aceea m-a trimis. Nu sunt suficient de bun pentru tine?" Mă hotărăsc să văd dacă îl pot tachina puțin pe acest om, ceea ce știu că este un fel de prost. — Îmi vei răni sentimentele dacă spui că nu sunt genul tău. Declan își drese glasul și se lasă pe spate. Își încrucișează brațele late pe pieptul mai lat. „Nu ești”, spune el. — Dar ea este. El arată spre Raven și trebuie să mă opresc să nu sar și să-l lovesc pe tip. Îmi amintesc că suntem aici pentru afaceri și că tot ceea ce ar trebui să fac este să blochez, nu să pornesc un război mafiote. Mă uit la Raven. Ea stă liniștită, dar se frământă cu șervețelul din poală, evident incomod de atenția îndreptată asupra ei. Îi pun o mână pe coapsă, sperând să-i ofer un fel de mângâiere. În schimb, mă trezesc complet luat de moliciunea pielii ei de pe degetele mele caloase. Ridic privirea spre Declan. „E cu mine”, spun eu, vocea mea este joasă și periculoasă. — Și nu e disponibilă. Declan chicotește, dar tensiunea din aer este densă. Simt greutatea privirii lui asupra noastră. — Sunt doar tentant, Teddy, spune el, fluturând mâna disprețuitor. — Știi că nu ți-aș traversa familia așa. „Sper că nu”, răspund eu. — Pentru că știi ce se întâmplă cu cei care îmi traversează familia. Declan dă din cap. — Interesant că ar trebui să spui asta. Aștept, știind deja ce are să spună. „Se pare că un anumit membru al propriei noastre familii a dispărut”. "Dispărut?" Întreb. "Cum așa?" — Părinte Murphy, spune Declan. Se aplecă înainte și își păstrează vocea joasă. „Acum câteva nopți. A fost la biserica din Southie și apoi nu a mai fost”. "Deci? De ce să vii la noi despre asta?" Îl urăsc pe Primo pentru că m-a prins cu asta dintre toate cinele. Eu și Declan ne privim, niciunul dintre noi nu dorește să cedeze un centimetru. — Pentru că avem motive să credem că familia ta ar fi avut ceva de-a face cu asta. Încerc să-mi păstrez calmul. Chiar nu vreau să dau semne că știu exact ce s-a întâmplat cu Părintele Murphy și Declan este la naiba. "Ce motiv?" Întreb. „Mă tem că nu pot spune momentan”, răspunde Declan. „Să spunem că acum câteva săptămâni a fost făcută o cerere fraților tăi Primo și Giovanni. O cerere de fonduri pentru rambursarea Westies-ului pentru banii pierduți pe măsură ce familia ta,” zâmbește el, „recalibrează. Nu am primit niciodată un răspuns oficial. Și apoi părintele Murphy a dispărut. Așadar, avem un sentiment destul de bun." „Aș fi atent să merg și să acuz oamenii, în special oamenii mei, pe baza sentimentelor”. Pulsul meu crește. Dacă mafia irlandeză leagă crima părintelui Murphy de noi, suntem într-o rahat destul de adânc. Ar însemna un război mafiote cu siguranță. — Poate că ai dreptate, spune Declan. — Poate că n-ai avut absolut nimic de-a face cu asta. „Îți spun că nu am făcut”, răspund eu, blufând cât de tare am făcut-o vreodată. „Ei bine, dacă acesta este cazul, atunci familia noastră ar apela la alianța noastră cu a ta. Sângele trebuie plătit în sânge”. „Ai spus că a dispărut”, răspund. — N-ai spus niciodată că e mort. Declan se lasă pe spate și îi văd dezamăgirea pe față. Cu siguranță încerca să mă prindă într-o capcană acolo. — Ah, da, spune Declan. "Greseala mea." „Dacă familia ta are nevoie de asistență pentru a-ți găsi preotul, cu asta putem ajuta.” Declan dă din cap. — Deocamdată, vom vedea dacă apare. Ochii lui alunecă spre Raven. Simt furia ridicându-se în mine. Ea se frământă sub privirea lui și urăsc că o face chiar și puțin inconfortabilă. Când Primo a spus să aduc o întâlnire, m-a făcut să cred că și omologul meu va aduce pe cineva. Toată această seară s-a transformat într-un accident care așteaptă să se întâmple. „Deci”, spune el. — Spui că e cu tine? Ochii lui alunecă în sus și în jos pe corpul ei și încep să-mi imaginez cum ar fi să-i cureți cadavrul mort, pentru că este singurul lucru care mă împiedică să-l învelesc pe tipul ăsta. Raven se mișcă pe scaun și își trage tivul rochiei în jos, încercând să-și acopere mai multe picioare. Îmi strâng strânsoarea coapsei ei, încercând să mă țin în frâu. Furia fierbe în mine, gata să explodeze dintr-o clipă. „Da, e cu mine”, spun eu printre dinți. — Și aș aprecia dacă ți-ai ține ochii și mâinile departe de ea. Declan chicotește, dar sunetului îi lipsește orice umor. — Crezi că ești singurul care poate aprecia o femeie frumoasă ca ea? Raven devine din ce în ce mai tensionat sub mâna mea și știu că trebuie să încep să termin această cină. — Sunt sigur că ai multe femei de apreciat, Declan, spun eu. Ochii lui sunt îngusti. „Da, dar nu în fiecare zi am să experimentez o fecioară drăguță ca aceasta.” Practic văd roșu în acest moment. Ca strălucitoare, ucigașă, sânge și măruntaie pe podea roșii. Cumva, reușesc să o țin împreună. „Nu sunt sigur ce vrei să spui”, îi spun. "Dar, se face târziu. Dacă nu e nimic altceva", încep să spun, ridicându-mă din cabină. „Ce vreau să spun”, spune Declan, întinzând mâna și înfășurând-o în jurul brațului lui Raven. „Este că nu în fiecare zi văd o femeie din biserică care își dezvăluie sânii și fundul pentru ca lumea să le vadă. Cred că mi-ar plăcea să experimentez o parte din asta pentru mine. Poate mă apropii puțin de rai. " Sunt gata să explodez. Mâinile îmi strâng pumnii și fac un pas înainte, gata să dezlănțui toată furia mea reținută din seară. Sunt atât de supărat încât nici măcar nu conectez punctele încât Declan pare să cunoască adevărata identitate a lui Raven. Sau, mai degrabă, legătura ei cu biserica și cu părintele Murphy. Strict vorbind, nu sunt sigur care este adevărata ei identitate în zilele noastre. Dar, înainte să pot face ceva, Raven vorbește. Vocea ei este puternică și clară în timp ce îl apucă pe Declan cu a ei de mână și o împinge departe de corp. „Trebuie să mă confundați cu altcineva”, spune ea. „Și, nu sunt aici pentru distracția ta”, spune ea ferm. Declan pare luat înapoi de demonstrația ei bruscă de forță, dar el își revine repede și râde. „Te-ai luat un pic de râs aici, Teddy”, spune el, cu ochii strălucind de ceva care ar putea fi aproape admirație. Se uită la mine și adaugă: „Ar trebui să fii mândru de mica ta călugăriță”. Simt că tensiunea din aer se disipează pe măsură ce toată lumea se relaxează puțin. Colțul gurii mele se transformă într-un mic zâmbet în timp ce mă uit la Raven cu admirație. — Din nou, spune ea, arătându-și încă o dată puterea. — Trebuie să mă confundați cu altcineva. „Oh, corect, corect”, răspunde Declan, fluturând mâna disprețuitor. "Greseala mea." "Este acolo ceva?" Spun, nu vreau să mă așez din nou în cabină, dar nici nu vreau să escaladez lucrurile în continuare. Declan se întoarce să se uite la mine. „Nu”, răspunde el. „Poate că totul este doar o mare neînțelegere și părintele Murphy va apărea”. „Poate”, este tot ce reușesc să spun ca răspuns. „Și, poate că frații tăi ne vor da un răspuns la cererea noastră înainte să începem să ne simțim jigniți de tăcerea lor”, adaugă el. — Poate, spun din nou. — Mergeți voi doi, spune Declan, lăsându-se pe spate și luând ultima înghițitură de whisky. — Ne vedem oricum peste câteva zile. Dau din cap și mă întorc să mă uit la Raven. Ea alunecă din cabină și îmi ia mâna în a ei, trăgându-mă de la masă și spre ieșire. Ieșim din restaurant fără să ne uităm înapoi. Aerul de afară este rece și proaspăt. Stăm acolo pentru o clipă, amândoi părând luați înapoi de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Îmi simt inima batându-mi în piept, adrenalina de la confruntare încă curgând prin mine. Mă uit la Raven și îi văd ochii sclipind în lumina lunii. Arată frumoasă și atât de plină de viață. Încă îi simt strânsoarea de mână. Mă face să vreau să o iau în brațe și să nu o las niciodată. Se întoarce să mă privească și mă simt căd din nou în frumoșii ei ochi aluni. Electricitatea dintre noi este palpabilă, ca o ființă vie care ne imploră să acționăm asupra ei. Ea se întoarce la mine și sunt complet îndrăgostită de ea. Înainte ca vreunul dintre noi să poată spune ceva, o apuc de umerii și o împing ușor de zidul de cărămidă din spatele nostru. Stăm acolo pentru ceea ce pare o eternitate, pierduți unul în privirile celuilalt, incapabili să ne despărțim unul de celălalt. „Ai fost incredibil”, reușesc în sfârșit să-i spun. Respirația mea este greoaie. Mi se pare că am alergat un maraton, dar efortul vine din faptul că încerc cu disperare să mă abțin să nu o trag chiar de acest zid. Propul ei piept se umfla. Decolteul ei frumos se ridică și coboară la fiecare inspirație și expirare. E clar că nu știe ce îmi face. „Tipul ăla e un prost”, îmi spune ea, surprinzându-mă al naibii. — De unde te-a cunoscut? Ea scutură din cap. — Nu ştiu. L-am văzut cu părintele Murphy în treacăt. Probabil că m-a recunoscut. „Te vrea”, îi spun eu. Ea dă din cap. "Da." „L-aș ucide înainte de a-l lăsa să te atingă vreodată”, spun eu, ceea ce este atât de nepersonal pentru mine. Eu sunt curatatorul. Curăț lucrurile. Nu mia plăcut niciodată să ucid lucruri. De aceea fac ceea ce fac eu și nu ceea ce fac alții din organizație. "Da." Recunoașterea ei atârnă în aer între noi. Mă apropii de ea, apăsându-mi corpul de al ei. Curbele ei se comprimă pe cadrul meu mai dur și se simte într-adevăr ca Raiul pe Pământ. „Te vreau”, îi spun. "Da." Răspunsul ei este fără suflare și plin de promisiuni. Degetele mele încep să se împlinească pe coapsa ei expusă, atingând pielea la care Declan a privit-o toată noaptea. Mă mișc încet. Cu fiecare centimetru mai departe în care urc, sufletul meu coboară cu 300 de metri mai aproape de Iad. Degetele mele sunt în sfârșit între coapsele ei, zgâriind exteriorul chiloților ei de dantelă. E umedă, caldă și plină de promisiuni. Degetele mele îi trag chiloții deoparte. Amândoi respirăm greoi, respirațiile noastre se amestecă, dar niciunul dintre noi nu pare să se miște ultimul centimetru pentru a sigila sărutul. Încep să o ating și își arcuiește capul pe spate. E atât de incredibil de sensibilă. "Cât timp a trecut?" Îi șoptesc pe obraz în timp ce continui să o mângâi ușor. „De ani”, îmi spune ea. — Chiar și singur? Întreb. „Da”, spune ea. Degetul meu este periculos de aproape de a intra în ea. Penisul meu este tare într-un mod care aproape că doare. Diavolul din interiorul meu îmi spune să o întorc și să-i dau dracu’ după care își dorește clar să iasă în public, lângă acest zid de cărămidă. Vreau să o revendic. La dracu-o. Deține- o. Trup si suflet. Tocmai când sunt pe cale să înfund un deget în păsărica ei frumoasă, mă trezesc să mă îndepărtez. Vinovăția mă cuprinde ca un val pentru ceea ce fac. Nu-mi pasă de propriul meu suflet. Asta a dispărut deja de mult. Ceea ce îmi pasă este al ei. Nu pot fi persoana care o face să-și încalce jurămintele. „Nu pot face asta”, spun eu. "Îmi pare rău." Capitol Douăzeci Stau nemișcat, total șocat de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Am petrecut aproape un deceniu încercând să-l scot pe Teddy din sistemul meu. Fanteziile păcătoase cu noi sărutăm, revăzând pasiunea pe care o împărtășim cândva împreună, au fost ceva pentru care m-am rugat frecvent. Mă simt rupt între dorința mea și rușinea mea. „Îmi pare rău”, îmi spune Teddy din nou. Mâinile lui încă mă ating, dar el încă. Degetele lui rămân între coapsele mele. Îi simt atingerea împotriva umezelii mele, dar nu se mișcă. „Nu știu ce îmi faci”, spune el și îi aud durerea în voce. Îmi frânge inima într-un mod la care nu mă aștept. Întotdeauna l-am văzut pe Teddy ca pe propria mea ispită. Nu mi-am dat seama niciodată că poate sunt și eu a lui. Începe să se îndepărteze, dar eu îl prind de umeri, ținându-l nemișcat. sunt trezit. Sunt încă incredibil de ud. Vreau să-l implor să mă atingă. Să mă aducă înapoi în păcatul pe care l-am trăit cu el atât de mult timp în urmă. „Mă vrei”, îi spun. Nu este o întrebare, pentru că îi cunosc deja declarația. — Da, dă el din cap. — Atunci, de ce să nu mă iei? El dă din cap. „Nu pot”, șoptește el. Vreau să-mi bat picioarele de frustrare. De ce m-ar duce atât de departe doar ca să mă opresc? — Dar, vrei? „Nu”, îmi spune el. "Nu? Acum o clipă a fost da!" Mă împinge acum de perete. Gâfâi surprins. Mă strânge strâns de umerii, ținându-mă pe loc. Ochii lui s-au străbătut de ai mei și pot vedea pofta din ei, ca niște cărbuni aprinși în întuneric. — Nu am de gând să-ți fac asta. "Fă ce?" „Fă-ți să-ți încalci jurămintele”, spune el. „Oricât de mult te vreau, Raven, nu am de gând să iau așa ceva de la tine. Știi doar,” se apleacă el și șoptește, „că vei fi mereu întunericul meu”. Se împinge de perete și mă apucă de mână, trăgându-mă de mașină. Sunt din nou uimit în tăcere și îl urmăresc fără să mă lupt. Cea mai mare parte a călătoriei înapoi la conac este tăcută. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să-i spun, dar nu mă pot forța să vorbesc. Mai mult decât orice, vreau să-i recunosc că nu am făcut încă niciun jurământ. Numai că, de fiecare dată când sunt pe cale să deschid gura, cuvintele îmi stau în gât. Nu pot să înțeleg de ce. Poate pentru că îmi dă afară. Poate pentru că sunt nervos. Poate pentru că în adâncul sufletului încă mai cred că i-ar fi mai bine fără mine. Acesta din urmă se simte puțin prea aproape de casă și împing sentimentele de îndoială în întunericul din mine. „M-ai impresionat cu adevărat acolo”, spune Teddy după ce și-a dres glasul. Sunetul împotriva tăcerii aproape că mă trezește. „Oh”, spun eu. "Mulțumesc." — Ce a vrut să spună că ne vede în câteva zile? Întreb. Teddy trage mașina până la poarta conacului. Bărbatul de afară îl vede de la porți și face cu mâna când poarta supradimensionată se deschide pentru noi. „Familia noastră organizează o cină de bunăvoință o dată pe an”, explică el. „Cel pentru anul acesta este weekendul acesta”. "Ce este o cină de bunăvoință?" Întreb. „Este o șansă pentru toate familiile de a se reuni în public. În mod public, este un eveniment social pentru o organizație de caritate. Dar, când se întâmplă atât de multe în întuneric în această industrie, uneori este bine ca șefii să se reunească. în lumină. Este o șansă ca mici nemulțumiri să fie difuzate. Tatăl meu a constatat că a ajutat cu adevărat la menținerea păcii de-a lungul anilor." — Deci, tot sunt bani murdari? Întreb. „Toți banii sunt murdari dacă sapi suficient de adânc”, spune Teddy. „Pentru ce este strângerea de fonduri de anul acesta?” „Orfani”, spune el. „Una dintre afacerile legitime pe care familia noastră le conduce împrumută bani orfelinate din New England. Anul acesta, veniturile din cină vor fi donate unora dintre ei”. „Oh”, spun eu, puțin surprinsă. — Nu mi-am dat seama că familia ta a făcut astfel de lucruri. Teddy ridică din umeri. "Nimeni nu este niciodată rău. Cu toții avem capacitatea de a face bine și rău în interiorul nostru. Este exact ceea ce alegem să acționăm." „Poate”, spun eu, nesigur dacă sunt de acord cu afirmația lui. Oprește mașina și îmi dau seama că stăm în întunericul garajului. Stăm din nou în tăcere, niciunul dintre noi nu se mișcă să iasă din vehicul. Există un curent subteran de tensiune între noi. E ca și cum amândoi ne dorim același lucru, dar niciunul dintre noi nu este capabil să facă ultimul pas pentru a-l obține. Mă mișc să deschid ușa, dar Teddy își pune brusc mâna după gâtul meu. Mă trage în el și își trântește buzele de ale mele. „Îmi pare rău”, spune el în timp ce se trage scurt înapoi. — Dar, al naibii de nevoie de tine. Buzele lui sunt înapoi pe ale mele și capul meu înoată cu cuvintele pe care tocmai le-a spus. El nu mă vrea doar pe mine. Are nevoie de mine. Încerc să-l alung, dar încercarea este slabă și el știe asta. Încerc să-i spun numele, dar când deschid gura, el își încurcă limba cu a mea. Simt că ultima mea voință cedează în timp ce cobor în păcat cu el. Căldura corpului lui este sub mâinile mele și dorința pentru el căreia i-am rezistat ani de zile se eliberează. „Spune-mi să mă opresc”, spune el în timp ce îl privesc scuipându-i pe mână. Degetele lui se îndreaptă pe coapsele mele înainte să-mi tragă rochia în sus și să-mi dea chiloții deoparte. Sunt absolut udată de el, până la punctul în care mă tem că aș putea aluneca chiar de pe scaunul din piele al mașinii. „Nu,” îi spun în timp ce degetele lui îmi zboară buzele. Mișcările lui se întrerup și mă simt disperată. „Nu”, îi spun. "Nu te opri, adică. Te rog", îl implor. — Vă rog să continuați. „Orice pentru întunericul meu”, spune el. Închid ochii și mă las pe spate. Îi simt degetele pe buzele mele. El îmi urmărește faldurile, îmi crește dorința și mă înnebunește. Simt o scurtă secundă de rușine înainte ca el să-și cufunde degetele în corpul meu. Trec peste îndoiala mea de sine. El mă lucrează până când sunt aproape fără minte cu nevoia de a veni. Îmi ridic șoldurile în sus, încercând să-l bag mai adânc în mine. Simt că mi se apropie orgasmul și mă împing înapoi de mâna lui. Totuși, nu mă atinge acolo unde am nevoie. Mă tachinează cu degetele, dar vreau să mă stimuleze direct. „Da”, icnește el în timp ce mă privește. Încep să-mi mișc șoldurile, legănându-le înainte și înapoi, potrivindu-i mișcările pe măsură ce mă lucrează din ce în ce mai aproape de un înalt pe care nu l-am mai experimentat de ani de zile. „Vreau asta”, încep să spun, aproape de parcă mi-aș aduce aminte de acest adevăr. Degetul lui începe să-mi încercuiască clitorisul și îmi strâng ochii mai mult. „Asta e, Darkness”, spune el. "Călărește-mă pe mână. Arată-mi ce vrei." M-am împins din nou de mâna lui și în sfârșit îmi dă ceea ce am nevoie. strig de ușurare în timp ce plăcerea îmi inundă corpul. Căldura se răspândește de la degete la picioare. Se simte aproape prea bine și partea păcătoasă a mea se întreabă cum ceva care se simte atât de bine ar putea fi cu adevărat rău. „Doamne,” înjură Teddy. „Ești al naibii de udat”, spune el în timp ce își smulge degetele din mine. Deschid ochii și privesc într-un amestec de jenă și poftă cum îmi linge sucurile de pe mână. Încerc să spun ceva, dar vocea mea este răgușită și îmi dau seama că găfesc după aer. „Doar relaxează-te”, spune el, punându-mi o mână liniștitoare pe fața mea. Mintea mea este un zgomot alb pur chiar acum, în timp ce corpul meu continuă să bată în mini-valuri de plăcere. „Nu cred că pot”, îi spun, încercând să-mi trag răsuflarea. „Atunci stai aici cu mine”, spune el. Dau din cap și zâmbesc puțin. Știu că ar trebui să mă simt vinovat pentru ceea ce l-am lăsat să facă, dar felul în care mă privește este ține la distanță. Îmi alunec mâna în a lui și mă bucur de senzația de a fi aproape de el. Îmi strânge mâna. „Rămâneți chiar aici”, spune el. "Ma intorc imediat." "Huh?" spun pe un ton confuz când coboară din mașină. Îl privesc mergând spre portbagaj și iau o pătură. Se urcă înapoi în mașină, îmi îndreaptă hainele și îmi întinde pătura peste corp. Simt un fard de obraz răspândit pe fața mea. "Pot sa fac ceva pentru tine?" Il intreb. El clătină din cap și își ține un deget până la buze. „Nu, nu”, spune el. "E în regulă. Ce ai făcut a fost ceva pentru mine." "Ce vrei să spui?" Il intreb. Nu-i pot distinge fața în întuneric, dar îmi dau seama că și-a sprijinit capul de tetieră. „Sunt absolut dependent de tine”, spune el. „A fi oriunde lângă tine este ca și cum ai fi în stare de ebrietate.” Mă bucur pentru întuneric, pentru că acum mă înroșesc și mai mult. „Teddy”, spun eu. — Nu trebuie să mă minți. Îi elimin comentariul, probabil pentru că nu îl pot procesa. Mi se pare ciudat să rostesc acele cuvinte, având în vedere tot ceea ce opresc de la el. „La naiba”, spune el, întorcându-și capul să se uite la mine. Îi văd albul ochilor strălucind în lumina slabă. — Nu te-aș minți niciodată, Raven. Niciodată. Cuvintele lui sunt atât de pline de pasiune și convingere. Este aproape ca și cum ceea ce tocmai a spus a fost un fel de rugăciune. „Bine”, răspund, neștiind ce altceva să spun. Vinovăția crește în mine. Am brusc nevoia să nu-l mint. Vreau să-i spun adevărul. Că nu mi-am luat jurămintele. Că nu sunt sigur dacă o să o fac. „Hai”, spune el, răpindu-mi oportunitatea. — A fost o zi lungă. Sunt sigur că ești epuizat. — Bine, spun eu, sperând că voi mai avea curajul să-i recunosc adevărul mâine. Capitol Douăzeci și unu Îi spun noapte bună lui Raven și mă întorc în camera mea. Mi-aș vinde sufletul diavolului pentru șansa de a petrece noaptea cu ea, dar să fim sinceri, Satana nu și-ar dori un suflet ca al meu. Părea bine când mi-a spus noapte bună și a închis ușa. Eram mai mult decât puțin îngrijorat pentru ea. De asemenea, nu eram complet clar cu privire la regulile navei de călugărițe, dar eram destul de sigur că a lăsa un păcătos ca mine să te tragă cu degetul într-o mașină ar fi descurajat. Dar, din nou, părintele Murphy purta arme pentru mafia irlandeză, așa că poate că biserica este diferită de felul în care mi-am amintit-o. Eram pe cale să închid ușa camerei mele și să elimin ceea ce era cu siguranță cea mai mare sarcină din viața mea, dar o mână care împingea ușa dormitorului meu m-a oprit. Aș vrea să pot spune că a fost mâna frumoasă și grațioasă a lui Raven, venit să termin noaptea în patul meu (hei, un tip poate visa, nu?), dar a fost exact invers. — Am auzit că ai fost la cină. Era Carmine și penisul meu se dezumflă instantaneu. — Ce mai faci aici? îi spun eu. „Hai să rămânem la subiect, Teddy”, răspunde el. "De ce alegi subiectul?" Întreb. „Pare extrem de unilateral”. „Teddy”, spune el cu vocea severă. — Omule, chiar știi cum să strici un lucru bun. Îmi deschid ușa puțin mai departe. „Bine, haide”, îi spun. "Hai să terminăm cu asta." Intră în camera mea și se așează pe canapea mea. Dar, o face în mod Carmine, adică stă în cea mai mare parte drept și pe marginea canapelei. Practic, el este singura persoană pe care o cunosc care poate face să pară inconfortabil stând pe o canapea. Mă sprijin de perete și scot un căscat mare. — Ce vrei, Carmine? ii spun in sfarsit. — De ce ai fost la cină cu Declan O'Leary? „Pentru că Primo mi-a cerut să plec”, răspund. Carmine a avut întotdeauna o afinitate pentru ceea ce se întâmplă în familie, dar în ultima vreme a făcut un pas puțin mai departe decât mă face confortabil. — Care a fost scopul cinei? el intreaba. „Pentru a-l acoperi pe Primo”, spun eu, făcând o mutră „duh”. Văd frustrarea pe chipul lui Carmine. De obicei este destul de rezervat, dar îl cunosc de când eram copii și știu, de asemenea, să-i apasă foarte bine butoanele. "Da. Am stabilit asta, Teodoro", spune el. — Teddy, îl întrerup. — Ca ursul, te rog. Își prinde nasul și inspiră adânc. "Teddy, ce ați discutat tu și Declan O'Leary la această cină?" — A încercat să ne acuze că l-am ucis pe părintele Murphy. "Chiar așa?" „Da”, răspund eu. "Ceea ce, desigur, am făcut. Dar, evident, nu i-am spus asta." Carmine clătină din cap la păcăleala mea. — Cum ai lăsat-o cu el? „Ei bine, a încercat să ajungă la întâlnirea mea”, încep să spun. — Ai adus o întâlnire cu tine? „Da”, răspund eu. „Cine și de ce?” — Raven și pentru că mi-a spus Primo. — Călugăriţa? — Da, spun eu. — Cum poți să confirmi că este de încredere? el intreaba. Îi arunc o privire neîncrezătoare. — E călugăriţă. „Cu atât mai mult motiv pentru ea să ne sufoce. Nu facem tocmai în moneda Domnului și Mântuitorului nostru”. De obicei, sunt destul de tolerant cu Carmine, dar simt cum îmi crește furia la comentariul lui. „Ți-am spus că se poate avea încredere în ea. Asta ar trebui să fie sfârșitul”, spun eu. — De unde ai luat-o pe fata asta? întreabă Carmine. „Nu pune întrebări la care știi deja răspunsul”, spun eu. „La biserica părintelui Murphy. Și acum, îl avem pe Declan O'Leary, al doilea comandant al mafiei irlandeze, care acuză familia de uciderea lui. Îmi lipsește ceva? „Doar ieși afară”, îi spun. El stă. „Uită-te la ce spui în jurul acestei fete”, îmi spune el. „Uită-te la ce spui despre ea în jurul meu”, spun eu printre dinți strânși. Carmine nu spune nimic. Iese din dormitorul meu și eu trântesc ușa în urma lui. „Nenorocitule”, spun eu pe sub răsuflarea mea. Nu numai că este un nenorocit, dar a distrus complet prostul pe care mi-a dat-o Raven. Abia așteptam să trag de el foarte bine. Oftez și intru în baie. Deschid dușul, ținând apa rece. În seara asta a fost mult prea cald din mai multe puncte de vedere și trebuie să mă răcoresc. Nu am niciun motiv să merg în camera lui Raven. De fapt, am toate motivele să nu merg în camera ei. Este o tentație pe care nu o pot trece și de fiecare dată când merg la ea, ajung să ne împing în ceva ce regret. Totuși, pașii mei mă duc în jos până la ea, cu o lejeritate în pasul meu. Dar, înainte să ajung acolo, Enzo mă oprește pe hol. „Teddy”, spune el, strigându-mi numele. „Heya, Enzo”, spun eu, ascunzând faptul că aș prefera să nu vorbesc cu el. — Nu te-am văzut de ceva vreme. Enzo Rossi este unul dintre membrii cu cel mai înalt rang în clasamentul principal. Era aproape unul dintre mâna dreaptă a tatălui meu. Era evident că era genul de bărbat care arăta când era mai tânăr, dar în zilele noastre este puțin mai greu și puțin mai gri decât cred că și-ar dori să fie. „Am fost învelit în chestii de la masa de cap”, spune el. mă încântă. "Sună destul de groaznic. Sincer, sunt mai fericit să nu fiu implicat în nimic din toate astea." Enzo îmi aruncă o privire puțin dezamăgită. „Știu că asta e preferința ta, dar știi care este numele tău de familie”, spune el. „Are greutate și responsabilitate”. dau din umeri. „Nimeni nu a vrut să mă implic vreodată în partea de afaceri a lucrurilor”. „Asta s-a întâmplat înainte ca tatăl tău să fie programat să fie în închisoare pentru următorii douăzeci de ani, iar frații tăi și-au găsit vieți noi.” — Da, spun eu. „Bănuiesc că este adevărat. Ei bine, lucrurile par să se miște la fel de bine ca niciodată, așa că voi continua să zbor sub radar cât de mult pot”. Enzo oftă și dă din cap. „Vei fi la strângerea de fonduri în acest weekend?” el intreaba. — Da, spun eu. — Pari îngrijorat de ceva? Încerc să-l îndepărtez. "Anxios? Cine, eu?" Enzo ridică o sprânceană albă stufoasă. "Te cunosc de mult timp, Teddy. Vrei să împărtășești ce se întâmplă cu adevărat?" Privesc spre direcția camerelor lui Raven cu puțină disperare. „Nu chiar”, recunosc sincer. „Este păcat”, îmi spune Enzo. "Ar trebui să-i ține informați pe cei apropiați. Tatăl tău îmi vorbea mereu despre ce se întâmplă, iar eu îl lăsam mereu să participe la discuțiile de la masa principală, mai ales când nu era prezent." Vreau să gemu cu voce tare, dar îl țin sub control. Chiar nu-mi place toată chestia asta cu „Fii șeful familiei”. Serios, nu pot înțelege de ce frații mei au luptat atât de mult pentru asta. „Uh, corect, da, bine”, îi spun în cele din urmă lui Enzo. — Poate că ar fi o idee bună să vorbim. Enzo mă aplaudă pe umăr și mă duce departe de locul unde îmi doresc cu adevărat să fiu. Capitol Douăzeci și doi Stau cu Enzo, luptându-mă să-mi țin ochii să nu se întâlnească, în timp ce el zbârnește despre cel mai recent transport de orice naiba. Dau din cap și mormăiesc în toate locurile potrivite, dar într-adevăr, aș prefera să fiu oriunde altundeva. De preferat cu Raven. — Bine, Enzo. Mulțumesc pentru actualizare, spun eu, întrerupându-l la jumătatea propoziției. Sprâncenele stufoase i se ridică, dar nu spune nimic. om bun. Mă îndepărtez de masă, câștigând în timp ce scaunul țipă pe podea. O melodie discordantă care pare mult prea potrivită pentru această viață. În timp ce mă îndrept spre camera lui Raven, mintea mea se îndreaptă spre ea. Aproape că îi simt căldura, îi aud vocea blândă. Ochii ei alune care par să-mi străpungă sufletul. Dar apoi, o melodie familiară îmi întrerupe gândurile. Telefonul meu vibrează în buzunar, cântând notele de deschidere ale „O Fortuna” – tonul de apel odios al lui Primo. "Whhhhaaat?" Gemu în timp ce răspund la apel. „Îmi pare bine să vorbesc și cu tine, frățioare”, spune Primo, cu vocea picurând sarcasm. „Este prea mult să-ți cer să lucrezi la acea atitudine?” "Asta e tot? Grozav, consideră-l gata. Să ai o zi bună", spun eu disprețuitor, deja mișcându-mă să închei apelul. "Aștepta!" comanda Primo, tonul lui devenind serios. — Trebuie să vorbim despre irlandezi. — Nu poate aştepta? Oft, nerăbdător să mă întorc la Raven. "Din pacate, nu." — Bine, accept, sprijinindu-mă de un perete din apropiere. "Care-i treaba?" — Cum a decurs cina cu Declan? întreabă Primo, cu vocea încordată. „Fără evenimente, în mare parte”, răspund, amintindu-mi atmosfera neliniștită din jurul mesei. "Mai ales?" el apasă. "Bine, bine. L-a recunoscut pe Raven", recunosc, amintirea este încă proaspătă în minte. „Ea a fost la catedrala irlandeză unde a fost ucis părintele Murphy”. „La naiba”, șuieră Primo printre dinții strânși. "Asta nu e bine." „Spune-mi despre asta”, răspund eu înapoi. — Dar ne-am descurcat. — Te-ai descurcat? Primo batjocorește. — Știi că asta mă face mai nervos, nu? „Uite, totul este sub control”, insist, simțind greutatea responsabilității care se abate asupra mea. Încă mă întreb cum naiba am ajuns în această poziție. „Bine, dar fii atent”, avertizează Primo. „Nu ne putem permite alte complicații cu irlandezii”. — Apropo, Declan a menționat o ofertă la care încă nu am răspuns. Despre ce este vorba? întreb, cu vocea mișcată de iritare. Primo ezită o clipă înainte de a răspunde: „Irlandezii ne-au cerut bani. Este astronomic, Teddy. Ei susțin că este ceea ce le datorăm pentru că nu mai pornesc armele”. — Ori plătim, ori...? Îl apăs, simțindu-i disconfortul. „Sau”, continuă Primo fără tragere de inimă, „au propus un compromis”. "Care este?" Mârâi, răbdarea mea epuizată. „Ei vor ca unul dintre noi frații să se căsătorească cu fiica șefului Westies”. Cuvintele lui Primo m-au lovit ca o tonă de cărămizi. „Ei simt că le-ar oferi influență pe care ar putea-o folosi și asta este valoros pentru ei”. "Glumești de mine? Când plănuiai să-mi spui asta?" cer, mânia îmi arde. „Uite, Teddy”, spune Primo defensiv, „nu mi s-a părut niciodată o opțiune, știi? De aceea am încercat să scoatem membri cheie ai operațiunii lor, precum părintele Murphy”. suspin. — Ar fi trebuit să știu despre asta, Primo. Dacă o să conduc, trebuie să știu ce se întâmplă. „Teddy, nu te-ai îmbrățișat niciodată cu adevărat să fii lider”, contrapune Primo, pe tonul lui plin de frustrare. — Poate că nu, dar acum suntem aici, nu-i așa? mă răsturn înapoi. Podeaua rece de sub picioarele mele pare să oglindească frigul care crește între noi. — Apropo de asta, continui, Carmine a pus întrebări despre irlandezi. Mă face să mă simt inconfortabil. „Teddy”, răspunde Primo, părând acum mai înțelegător, „probabil că doar încearcă să se mențină ocupat de când a murit tatăl său. Nu vrea să se ocupe de durere”. "Huh?" îi spun eu. "Tu ești cel care m-a făcut să fiu îngrijorat pentru el în primul rând. Și acum spui ceea ce spuneam eu tot timpul!" „Cred că m-am gândit la ceea ce ai spus”, încearcă să explice Primo. — Doar fii cu ochii pe el, bine? sugerează Primo, lipsa de îngrijorare evidentă în vocea lui. „Sigur,” sunt de acord cu jumătate de inimă, mintea mea năvălind cu posibilitățile a ceea ce ar putea merge prost. — Vei fi la strângere de fonduri? întreb eu, încercând să schimb focalizarea conversației noastre. "Îmi pare rău, Teddy. Nu pot", spune Primo, cu vocea îngreunată de regret. „Isabella este aproape de a intra în travaliu și i-am promis că nu voi avea nimic de-a face cu afacerile mafiei odată ce va naște”. "Într-adevăr?" Scuip, cu furia ardându-mi în piept. — I-ai promis lui Giovanni că îl vei ajuta cu familia, iar acum nu mă vei ajuta? "Teddy, îmi pare rău. Sunt cu adevărat. Fac tot ce pot atâta timp cât pot. Dar nu am de ales", răspunde el, părând cu adevărat scuzat. "Tot ceea ce." Îmi dau ochii peste cap, iritația fierbinte sub piele. Podeaua rece de marmură a conacului pare să-mi vadă prin tălpile pantofilor, provocându-mi fiori pe șira spinării. "Ai grijă, frate. Și mult succes în toate", spune Primo înainte de a închide. „Mulțumesc pentru nimic”, mormăi eu în sinea mea, simțindu-mă abandonată și mai anxioasă ca niciodată. Întunericul se strecoară din colțurile camerei de parcă ar fi vrut să mă înghită întreg. Această anxietate este nouă pentru mine – și o urăsc. Mi-aș dori să am pe cineva cu care să pot avea încredere să vorbesc despre toate prostiile astea. Cineva care nu mi-ar întoarce când lucrurile devin grele. De parcă la un semnal, telefonul meu sună cu o nouă notificare. Mă uit neîncrezător la expeditor de câteva ori. În sfârșit, îl deschid. Este un mesaj text de la Constantino. Hai să vorbim. O parte din mine se simte ușurată, dar o altă parte se tensionează, știind că a vorbi cu el poate fi ca și cum te joci cu focul. Natura și ambiția lui volatilă ne pun adesea în contradicție, dar, în ciuda acestui fapt, a existat întotdeauna ceva care ne ține conectați – o legătură profundă care nu poate fi ruptă ușor. În regulă. Hai să vorbim. Respir adânc și mă pregătesc pentru orice furtună ar putea veni. Lumea asta în care am fost împins este rece și neiertătoare, dar este singura pe care o am. Și dacă există un lucru pe care îl știu sigur, este că voi avea nevoie de fiecare aliat pe care îl pot găsi dacă voi supraviețui. Capitol Douăzeci și trei O bătaie în ușa dormitorului meu spulberă tăcerea, trăgându-mă înapoi la realitate. Îl deschid și este Teddy, cu părul blond captând lumina slabă din hol. Arată puțin nervos, puțin timid. — Hei, pot să intru? întreabă el, ochii lui albaștri căutându-i pe ai mei. „Desigur,” răspund eu, făcându-l deoparte pentru a-l lăsa să intre. Se simte aerul greu între noi, plin de cuvinte nerostite. Îmi dau seama că vrea să mă atingă și o parte din mine dorește și el atingerea lui, dar, în același timp, nu vreau. Sunt nesigur, pierdut într-un labirint de emoții conflictuale. "Cum te simti?" întreabă el blând în timp ce îmi studiază chipul. "E bine, presupun." Vocea mea este abia peste o șoaptă. Întinde mâna spre mine, dar, instinctiv, mă trag puțin înapoi. Se dă înapoi, cu chipul un amestec de rănire și înțelegere. „Îmi pare rău”, spune el încet. — Oricum, am vrut să te întreb dacă vrei să vii la strângerea de fonduri în seara asta. „Nu sunt sigur”, recunosc, mestecându-mi buza de jos. "Cum este?" Zâmbește liniştitor. "Tehnic este un bal mascat, dar nu trebuie să te îmbraci dacă nu vrei. Dacă te hotărăști să mergi, sunt niște rochii în dulapul tău." — Te duci costumat? întreb eu, curiozitatea stârnită. "Da, am cam nevoie să joc și să arăt rolul. Totul este pentru aparențe, știi?" Zâmbetul lui se estompează puțin și pot vedea greutatea așteptărilor familiei sale apăsând asupra lui. „Ce te duci?” Teddy rânjește, cu o licărire răutăcioasă în ochi. — Mă duc ca Lucifer. — Ca, Diavolul? Ridic o sprânceană, surprins de alegerea lui. El dă din cap. — Nu, Lucifer înainte să cadă. „O alegere interesantă”, spun eu, cu adevărat intrigat. El zambeste. "Oricum, trebuie să plec mai devreme. Dacă te hotărăști să mergi, mergi în foaier la momentul potrivit și cineva te va lua." Se apropie, ezitând o clipă înainte de a mă îmbrățișa stânjenitor. Ne despărțim, lăsându-mă singur cu gândurile mele și cu căldura persistentă a îmbrățișării lui. Stând în fața oglinzii din dormitor, mă uit la reflexia mea, rochia călugăriței simțindu-mi brusc aproape străină pe corp. Este sufocant, ca o strângere de fier în jurul pieptului meu și nu vreau altceva decât să-l smulg. Gândurile mele se întrec în timp ce încerc să dau sens schimbării mele în emoții. Mi s-a părut ciudat să dau jos rochia când m-am schimbat pentru întâlnirea cu cină. Apoi, mi s-a părut ciudat să-l pun la loc când m-am întors. Mă gândesc la Teddy, atingerea lui și senzațiile electrizante care îmi curgeau prin vene când eram împreună în mașină. Era atât de blând, atât de grijuliu, nu mi-a cerut niciodată nimic. Ar putea fi cu adevărat vreun demon trimis să mă ispitească? Poate părintele James are dreptate. Poate că părintele Patrick a greșit tot timpul și tocmai am demonizat pe cineva care a vrut doar să mă ajute. „Uf, adună-le,” mormăi pe sub răsuflare, clătinând din cap. Dar nu pot face față singură acestor îndoieli. Dumnezeu a tăcut de când am călcat piciorul în acest conac, lăsându-mă să navighez singur în această mizerie. Poate că Părintele James poate oferi niște îndrumări. Am nevoie de ceva de care să mă țin în mijlocul acestui haos. Mă îndrept spre capelă, pierdut în gânduri, în timp ce străbat holurile opulente. Sunetul pașilor grăbiți îmi atrage atenția și mi-am ridicat privirea exact la timp să-l văd pe Carmine trecând în fugă. Arată ca un bărbat cu secrete, dornic să evite depistarea. Nu pot să nu mă întreb ce a făcut. Când ajung la ușa părintelui James, bat ezitant, nesigur de ce fel de primire voi primi. Mă va judeca pentru sentimentele mele pentru Teddy? Sau îmi va oferi sprijinul pe care îl tânjesc cu disperare? „Intră”, strigă părintele James, cu vocea lui caldă și îmbietoare. „Părinte, eu... am nevoie de ajutorul tău”, am izbit, abia reușind să-mi stăpânesc emoțiile. — Doar că... nu mai știu ce să fac. Ușa scârțâie, iar ochii amabili ai părintelui James îi întâlnesc pe ai mei. „Corbul, copilul meu”, spune el blând, făcându-mi semn să intru. Intru în capela mică, cu inima grea de frământările din interiorul meu. „Tată, eu... mă lupt”, recunosc, cu vocea tremurândă. Cuvintele se revarsă de pe buzele mele ca apa dintr-un baraj rupt. „Sunt sfâșiat între sentimentele mele pentru Teddy și dorința mea de a fi călugăriță. Cu ceea ce s-a întâmplat deja între noi, mi-e teamă că s-ar putea să mă îndrăgostesc de el. Cum poate fi atunci când ar trebui să iubesc. „Doar Dumnezeu și Isus?” Părintele James își încrucișează mâinile și mă studiază o clipă înainte de a vorbi. „Doar pentru că îl iubești pe Teddy nu înseamnă că nu ai spațiu în inima ta pentru Dumnezeu. Gândește-te astfel: mamele au mulți copii, dar îi iubesc pe toți în mod egal.” Cuvintele lui aduc o nouă perspectivă dilemei mele și simt că nodul din piept mi se slăbește ușor. El continuă: „Este important să te ierți pe tine însuți și să înțelegi că este posibil să ai grijă profund de mai mult de o persoană fără a-ți diminua dragostea pentru Dumnezeu”. Dau din cap, urmând sfaturile lui în timp ce mă gândesc la calea trasată înaintea mea. Gândurile mele gravitează spre Teddy, întrebându-mă cum va reacționa când îi voi spune adevărul că nu-mi iau încă jurămintele. Mă umple o nouă determinare, îndemnându-mă să înfrunt situația din față. „Mulțumesc, părinte James”, murmur eu, recunoștința mea evidentă în vocea mea. — Mi-ai dat multe la care să mă gândesc. „Întotdeauna aici pentru tine, Raven”, răspunde el, cu ochii caldi. Cu un ultim semn din cap, părăsesc capela și mă întorc în camerele mele. În timp ce merg, mă gândesc la cuvintele părintelui James, simțind un sentiment de claritate cuprins de mine. Când ajung în camera mea, deschid dulapul și zâmbesc la gama de rochii din interior. Strângerea de fonduri este o mascarada costumată și intenționez pe deplin să îmbrac rolul. Degetele mele se lovesc de țesăturile luxoase în timp ce îmi aleg ținuta, anticipând construirea pentru noaptea care urmează. Nimeni nu va ști pe cine am ales să înfățișez, dar asta nu contează. Ceea ce contează este că sunt gata să înfrunt adevărul și să merg înainte. Stau în camera mea, lumina blândă din oglinda cosmetică aruncând o strălucire caldă în jurul meu. Mâinile îmi tremură ușor în timp ce ridic pensula de machiaj și încep să aplic fard de pleoape, culorile întunecate și dramatice. O lovitură la un moment dat, reflecția mea se transformă în cineva pe care abia îl recunosc. Cineva puternic, încrezător și gata să facă față a ceea ce o bântuie de prea mult timp. „Bine, Raven”, mormăi eu în sinea mea, încrețindu-mi părul în valuri libere care se învârt în cascadă în jurul feței mele. "Ai înțeles asta. Poți să faci asta." Un zâmbet îmi smulge colțurile buzelor, mici, dar autentice. A trecut atât de mult timp de când nu am simțit ceva aproape de fericire și mă bucur de senzație. Este ca o melodie care cântă încet în fundal, armonizând cu hotărârea mea recent găsită. În timp ce îmi fixez ultimul accesoriu pe rochie, nu mă pot abține să nu mă minunez cum sunt toate împreună. Mătasea se simte rece pe pielea mea, un contrast puternic cu țesătura apăsătoare a ținutei mele obișnuite. Inspir profund, parfumul parfumului umplându-mi plămânii și adăugând la sentimentul de transformare care ma cuprins. Îmi admir reflexia în oglindă. — Cine ar fi crezut? Mintea mea rătăcește înapoi în trecutul meu, la viața pe care o lăsasem în urmă când am căutat refugiu în biserică. Dacă lucrurile ar fi fost altfel? Cear fi dacă aș fi crescut într-o casă iubitoare, liber să-mi urmăresc visele și ambițiile? „Poate că nu e prea târziu”, șoptesc eu, uluită brusc de conștientizarea că sunt încă tânără. Că mai este timp să-mi schimb viața și să devin persoana care trebuia să fiu. Cu o ultimă privire în oglindă, îmi întăresc hotărârea și respir adânc. În seara asta, mă voi confrunta cu adevărul direct și mă voi confrunta cu Teddy. Indiferent dacă drumurile noastre continuă împreună sau se diverg, refuz să las biserica să fie ascunzișul meu. Vinovația și durerea care m-au consumat atât de mult timp nu-mi vor mai dicta viața. „Hai să facem asta”, spun eu, închizând ochii scurt înainte de a ieși din camera mea și în necunoscut. Privind la ceas, îmi dau seama că Teddy a dispărut de mult. Călcâiele îmi lovesc podeaua de marmură în timp ce îmi fac drum prin foaier, sunetul răsunând prin spațiul mare și gol. Mă apropii de soldatul care mă așteaptă și nu se poate abține să nu lase o umbră de șoc să-i traverseze fața. „Hei, am nevoie de o plimbare la bal”, spun, încercând să par obișnuit, în ciuda faptului că simt o mie de fluturi în stomac. „Desigur”, răspunde el, recuperându-și rapid calmul. Mergem spre mașina parcată afară, iar călătoria este plină de liniște grea, dar mă concentrez asupra a ceea ce urmează, hotărârea mea devenind mai puternică cu fiecare clipă care trece. Când ajungem la castelul privat care găzduiește strângerea de fonduri, nu pot să nu fiu uimit. Este ca și conacul din nou – dar mai mult. Era clar o structură veche cumpărată de vreo persoană bogată, eviscerată și transformată într-o minune modernă. Când ies din mașină, ochii mei captează fiecare detaliu al frumuseții stranii din fața mea. Mușchiul se strecoară pe zidurile antice de piatră, viță de vie răsucindu-se în jurul turnurilor și turnurilor de parcă ar încerca să recupereze locul pentru natură. Aerul este plin de parfum de pământ umed și de degradare, contrastând puternic cu scena plină de farmec care se desfășoară în fața mea. Oaspeții îmbrăcați în costume elaborate urcă treptele, cu fețele ascunse în spatele măștilor complicate. Îmi ajustez masca care acoperă propriile trăsături și îmi încep urcarea, scanând mulțimea pentru orice semn de Teddy. Dar este imposibil să-l alegi printre marea de fețe misterioase. Anxietatea îmi face noduri în piept, dar o dau deoparte, știind că trebuie să rămân concentrată. „Bine, fată, ai înțeles asta”, mormăi eu pe sub răsuflare, încercând să mă ridic. Nu sunt aici să mă mai ascund sau să mă pierd în vină. Sunt aici să-l înfrunt pe Teddy și orice urmează, chiar dacă mă sperie al naibii. Trecând prin ușile duble, sunt întâmpinat de o scenă uluitoare. O trupă live cântă în colț, melodiile lor bântuitoare adăugând atmosfera suprarealistă. Țesăturile bogate se întinde de pe tavanele înalte, iar lumina lumânărilor pâlpâie, aruncând umbre dansatoare pe pereți. E ca și cum ai păși într-o altă lume cu totul, una în care s-ar putea întâmpla orice. „Găsește-l pe Teddy, spune-i adevărul și înfruntă orice va veni”, îmi repet mantra în capul meu, pregătindu-mă pentru confruntarea care urmează. Respir adânc și mă cufund în mulțime, gata să-mi înfrunt temerile și să îmbrățișez viitorul incert care ne așteaptă. Capitol Douăzecișipatru Ușile strângerii de fonduri se deschid cu o înflorire, dezvăluind Corbul, îmbrăcat într-un costum negru complicat, chiar întruchiparea lui Lilith. Machiajul ei este dramatic, accentuându-i ochii alune, în timp ce părul ei negru ca corb îi cade în valuri libere pe spate. O cruce de argint cu susul în jos atârnă în jurul gâtului ei, atrăgând șoapte și stele din mulțime. Masca de dantelă neagră care îi ascunde fața nu face decât să adauge aerului de mister din jurul ei. De îndată ce o văd, inima îmi bate o bătaie, făcându-mi aproape imposibil să mă concentrez pe altceva. Vocea lui Enzo dispare în fundal, împreună cu tipul rus Bratva cu care a stat de vorbă. Vreau — nu, trebuie — să ajung la Raven. „Ce părere aveți despre această problemă?” mă întreabă Enzo, dând din cap spre bărbatul Bratva. Dar nu ascult, privirea mea s-a fixat pe Raven, în timp ce ea ezită în vârful scărilor, scanând camera. — Teddy, m-ai auzit? apăsă Enzo, sprâncenele sale stufoase încruntate de enervare. "Uh, da. Sigur," mormăi, smulgându-mi ochii de la viziunea care este Raven doar pentru o secundă, încercând să mă reorientez asupra conversației. Dar este inutil; tot ce mă pot gândi este la ea, la felul în care curba buzelor ei pare să mă strige, la felul în care ochii ei par să străpungă întunericul camerei. „Scuzați-ne”, spune Enzo, trăgându-ne de Bratva-man. Mă prinde de cot și mă obligă să-mi iau ochii de la Raven. — Măcar mă asculți? se repezi Enzo, evident iritat de lipsa mea de atentie. "Îmi pare rău, Enzo. Doar că..." mă sting, gesticulând vag în direcția lui Raven, incapabil să găsesc cuvintele care să descrie atracția magnetică pe care o are asupra mea. "Doamne, Teddy. Scoate-ți capul din jgheab și concentrează-te", mormăie Enzo, cu mustața tresărind de nerăbdare. — Știi că avem treburi de care să ne ocupăm în seara asta. — Desigur, spun eu forțându-mă să zâmbească. "Ma intorc imediat." Fără să aștept răspunsul lui, îmi fac drum prin mulțime spre Raven, cu inima bătându-mi în piept de parcă ar încerca să scape. „Hei”, spun încet când ajung lângă ea, bând fiecare detaliu al ei de aproape. Dantela delicată a măștii ei, strălucirea crucii de argint pe costumul ei întunecat, căldura prezenței ei — totul pare un vis, unul din care nu vreau să mă trezesc. De aproape, e și mai uluitoare. Modul în care părul ei întunecat cascadă în valuri libere peste umerii ei, încadrând masca delicată care îi ascunde identitatea - ea este o viziune direct dintr-un roman gotic. Crucea argintie cu susul în jos din jurul gâtului ei nu face decât să adauge la alură, atrăgându-mi ochii în jos spre curba gâtului ei. „Bună”, răspunde ea, vocea ei abia se aude deasupra zgomotului strângerii de fonduri. Ochii ei se aruncă nervos prin cameră și nu pot să nu mă întreb ce secrete ascunde în spatele acelei măști. Ce a făcut-o să aleagă un costum atât de îndrăzneț? Mai ales având în vedere ocupația ei actuală. "Putem vorbi? Undeva mai privat?" întreabă Raven, cu vocea tremurând ușor. Mi-am aruncat o privire înapoi la Enzo, privindu-l din cealaltă parte a camerei, dar atracția lui Raven este prea puternică pentru a rezista. "Sigur. Hai să mergem", sunt de acord înainte de a o îndepărta de ochii curioși ai mulțimii, mintea mea grăbindu-se de posibilități și întrebări. Pe măsură ce trecem printre oaspeți, nu pot să nu mă gândesc la cât de mult o doresc, la cât de mult dorește fiecare centimetru din ființa mea să fiu mai aproape de ea. Știu că mă sustrăg de responsabilitățile mele și știu că asta ar putea amenința totul în afacerea de familie, dar acum, ea este tot ce contează. Ne retragem în colțul sălii de bal, sperând să avem o aparență de intimitate în mijlocul atmosferei zgomotoase. Dar pe măsură ce încercăm să vorbim, vocile noastre sunt înghițite de zgomotul prezentărilor. Un grup trece pe lângă noi, râsul lor provocându-mi anxietatea. Nu vreau ca nimeni să ne audă conversația, indiferent despre ce va fi vorba. „Urmează-mă”, spun eu, apucând-o de mână și simțind un fior de emoție la contact. Ne strecurăm prin mulțimea de oameni și ne îndreptăm afară în grădini. Aerul nopții este viguros și mușcător, dar în timp ce mă uit la Raven, și ea zâmbește, de parcă anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla între noi ar fi contagioasă. Găsim un loc ascuns cu o bancă și ne așezăm, umbrele ne învăluie ca o mantie. Raven se uită la mine, cu ochii studiindu-mi ținuta. "Chiar ai ieșit din greu, nu? Ai grijă să nu murdărești smochinul alb." Zâmbesc, aruncând o privire în jos la materialul curat. În calitate de Lucifer, sunt îmbrăcat într-un smoking în întregime alb, cu aripi de înger minuscule și un colier în cruce - un semn jucăuș la rolul meu în acest joc răsucit al nostru. Suntem ca niște complet opuse: ea ca Lilith, întunecată și misterioasă, iar eu ca Lucifer, îngerul căzut scăldat în alb. „Nu pot face nicio promisiune”, răspund eu, întinzându-mi mâna spre a-și atinge ușor colierul cu cruce de argint cu susul în jos. „Deci, ești îmbrăcat ca Lilith, nu? Interesantă alegere, având în vedere domeniul tău de activitate.” Raven se înroșește, privind în altă parte pentru o clipă înainte de a-mi întâlni din nou privirea. „Ei bine, m-am gândit că, din moment ce te joci pe Diavol, aș putea la fel de bine să fiu prima lui dragoste, nu?” Ea încearcă să râdă, dar există o energie nervoasă în jurul ei. „Bine”, spun eu, mintea mea năvălind cu gândurile despre trecutul nostru și despre chimia incontestabilă care trosnește între noi. Toată noaptea a fost un vârtej și vreau cu disperare să știu ce ne rezervă soarta. „Uite,” începe Raven, cu vocea tremurândă, „trebuie să-ți spun ceva, Teddy”. „Orice”, spun eu, cu inima bătându-mi puternic în piept. M-am uitat în jos la mâinile lui Raven, tremurând ușor în poală. Îngrijorat, le acopăr cu ale mele, încercând să o liniștesc. "Hei, relaxează-te. Sunt doar eu", spun, cu vocea mea blândă și reconfortantă. „Nu există niciun motiv să fii anxios”. „Bine”, șoptește ea, inspirând adânc de parcă ar încerca să se calmeze. Ochii ei îi întâlnesc pe ai mei și pot vedea vulnerabilitatea de acolo, ascunsă sub machiajul ei întunecat. Ea ezită o clipă înainte de a rosti în sfârșit cuvintele care îmi fac lumea să se rotească. "Nu sunt călugăriță. Nu mi-am luat încă jurămintele." Șocul este atât de profund încât mă simt de parcă am fost lovit cu pumnul. Totul devine încețoșat pentru o secundă și mă întreb dacă m-am întunecat. "Ce?" Mă bâlbesc, incapabil să procesez informația. — Spune asta din nou. „Nu sunt călugăriță”, repetă ea, vocea ei abia se aude. — Încă nu am făcut nici un jurământ. Un torent de întrebări îmi inundă mintea și toate se revarsă deodată. "Cum? Când? De ce nu? De ce nu mi-ai spus mai devreme?" Ochii i se fac mari și îmi dau seama că o copleșesc. Respir adânc, forțându-mă să mă calmez. — Nu contează, spun eu, clătinând din cap. — Spune-mi doar în ritmul tău. „Bine”, spune ea, înghițind din greu. — Când m-ai luat după noaptea aceea la biserică, ai presupus că sunt călugăriță. — De fapt, Carmine mi-a spus că ești, intervin eu. — Stai, ce vrei să spui? întreabă ea, confuzia evidentă pe chipul ei. — Nu contează, spun eu, respingând gândul. — Doar continuă. — Bine, bine, după noaptea aceea la biserică, ai presupus că sunt călugăriță și... nu te-am corectat niciodată. — De ce nu mi-ai spus mai devreme? Raven ezită o clipă înainte de a vorbi în sfârșit. "Nu știu. Poate... poate că am făcut-o pentru că mi-era frică să-mi recunosc sentimentele pentru tine. Dacă presupui că sunt călugăriță, asta mi-a dat de cap." „Stai, ce sentimente?” întreb eu, sincer surprins de revelația ei. Obrajii ei se înroșesc într-un roșu intens și nu pot să nu vreau să văd mai mult din acel frumos roșu pe fața ei. Fără să mă gândesc, îmi ridic mâna și îi scot masca, permițându-mi să-mi înțeleg pe deplin trăsăturile ei uimitoare. În timp ce îmi trec ușor degetele pe obrajii ei înroșiți, întreb din nou: „Ce sentimente?” Ea nu spune nimic, dar ochii ei par să mă roage să înțeleg. Și dintr-o dată, o fac. Mă aplec încet înainte, oferindu-i orice ocazie să se retragă dacă vrea. Dar ea nu. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut tandru, aproape disperat, de parcă am încerca amândoi să comunicăm tot ce am reținut de atâta timp. Pe măsură ce buzele noastre se mișcă împreună, lumea din jurul nostru se estompează – zgomotul de la strângerea de fonduri, frigul mușcător al aerului nopții, chiar și amenințarea viitoare a descoperirii. Tot ce contează acum este acest moment, această conexiune dintre noi care se simte ca venind acasă după o viață petrecută rătăcind în întuneric. Mâinile mele își găsesc drum în valurile ei libere, încurcându-se în șuvițele moi ale părului ei, în timp ce ale ei se sprijină ușor pe pieptul meu. Turnăm totul în acest sărut - toate temerile noastre, îndoielile noastre, dorințele noastre - știind că odată ce ne despărțim, realitatea se va prăbuși din nou peste noi. Dar, deocamdată, ne permitem să ne pierdem unul în celălalt, găsindu-ne alinare în căldura și tandrețea îmbrățișării noastre comune. Ne îndepărtăm unul de celălalt, respirațiile noastre sunt grele și ochii noștri sunt fixați unul pe celălalt. Greutatea a ceea ce tocmai s-a întâmplat se instalează asupra noastră, dar există și un sentiment de speranță care rămâne în aer. „Teddy”, șoptește ea, cu vocea plină de emoție, „Nu știu ce se va întâmpla mai departe, dar știu că vreau să înfrunt asta cu tine”. „Orice ne-ar fi în cale, o să ne dăm seama împreună”, îi promit, vocea mea abia se aude în timp ce sunetul aplauzelor se îndreaptă spre noi din sala de bal. Și pentru prima dată după mult timp, îndrăznesc să cred că poate – doar poate – putem găsi o modalitate de a naviga în această lume întortocheată și periculoasă și de a ieși neîntrerupt pe cealaltă parte. Capitol Douăzeci și cinci O sărut din nou și pentru prima dată, nu mă simt vinovat pentru asta. Se simte bine, bine și pur, ca o înghițitură de apă proaspătă după ce ai rătăcit prin nisipurile arzătoare ale deșertului. Vreau să o beau, să mă pierd în ea. Mă mut pentru a adânci sărutul, dar sunetele oamenilor care se plimbă printre grădini se apropie. La naiba. Mă trag înapoi și ea se uită la mine confuză, cu ochii ei alune întunecați de dorință. S-a pierdut în sărut și știu că și ea simte asta – acel sentiment de a putea fi în sfârșit doar unul cu celălalt. „Hai să mergem într-un loc mai privat”, îi murmur eu, cu vocea răgușită. "Unde?" întreabă ea, respirația îi este încă zdrențuită din îmbrățișarea noastră. Mă ridic, ținându-mă de mâna ei de parcă ar putea dispărea dacă nu o strâng suficient de tare. Prezentările încep să se termine, iar oamenii se revarsă în grădini ca furnicile care invadează un picnic. am o idee. — Pe aici, spun eu. Apoi alergăm prin grădini și apoi prin castel, evitând oamenii care merg în direcția opusă. — Teddy! mă strigă Enzo. El stă alături de Carmine și amândoi par supărați. La naiba, asta nu poate fi bine. M-am uitat scurt înapoi la el și am făcut semn cu mâna. — Nu se poate acum! strig peste umăr. Se întoarce să-i spună ceva lui Carmine și știu că ar trebui să-mi pese. În adâncul sufletului, știu că nu fac spectacolul de care am nevoie ca lider al familiei, dar nu mă pot decide să dau un dracu. Nu am vrut niciodată să preiau afacerea familiei; a fost împins asupra mea. Deci, fac tot posibilul, dar ceea ce am cu Raven, sau ceea ce urmează să am, valorează mult mai mult pentru mine decât orice altceva. Ea mă trage de mână, iar eu mă uit la ea. — Trebuie să mergi la ei? ea intreaba. O trag în brațe, șoptindu-i la ureche. „Absolut nimic și nimeni nu este mai important pentru mine decât tine și acest moment.” Ea zambeste. "Bine." Și apoi alergăm prin restul mulțimii și mergem la valet. Valetul ridică o sprânceană spre mine, clar nedumerit de prezența mea. Îi arunc biletul meu și îi spun: „Dă-mi doar cheile; voi fi mai rapid”. El nu se ceartă – om bun. Îi arunc o privire înapoi către Raven și îi spun să aștepte unde este. Mă întorc la mașină și Mustang-ul meu răcnește ca o fiară când o pornesc. Motorul bâzâie sub mine în timp ce îl turați, trăgându-se în fața castelului. Dar pe măsură ce mă apropii, îl văd pe Raven vorbind cu cineva. Mi se îngustează ochii când îl recunosc pe Declan, acel brutal secund al Westies. Nu vreau să pierd timpul. "Corb!" O strig. Ea se întoarce și îmi zâmbește, ridicându-mi instantaneu moralul. Îi spune altceva lui Declan, dar nu îl aud peste zumzetul motorului meu. Cu o ultimă privire între mine și Declan, se urcă în mașină. Mă desprind de castel, lăsându-l în praf. "Despre ce a fost aia?" o întreb, curiozitatea mi-a stârnit. Ea scutură din cap, ochii ei alune spunându-mi să nu-mi fac griji. „Nu-i nimic”, spune ea peste bubuitul motorului. "Unde ma duci?" Îmi dau seama că, dacă asta va funcționa, trebuie să am încredere în ea. Așa că am scos din minte toată treaba cu Declan și i-am aruncat un rânjet larg. „Undeva în privat”, spun eu, cu inima bătându-mi cu nerăbdare. — Ne întoarcem la conac? întreabă ea, emoționându-i vocea. „Nu, locul ăla va fi plin de oameni după strângerea de fonduri”, răspund. — Va trebui doar să aștepți și să vezi. „Bine”, spune ea, sprijinindu-se cu spatele de scaun, privind peisajul trecând. Îi arunc priviri în timp ce conducem, lumina lunii dansând peste fața ei. Porecla ei, Darkness, i se potrivește atât de bine – o frumusețe misterioasă care mă atrage. Ea se uită la mine și se înroșește. "La ce te holbezi?" întreabă ea încet. — Doar admir cât de frumoasă ești. Ea zâmbește, dar încearcă să-l ascundă, iar eu o las, deocamdată. Oprim la destinație, un loc departe de privirile indiscrete. Sar din mașină și mă grăbesc să o ajut. Ea ridică privirea spre clădire, cu curiozitatea gravată pe chip. "Unde suntem?" „Undeva nu ne va găsi nimeni”, răspund criptic, luând câteva lucruri din portbagajul mașinii și conducând-o înăuntru. „Bine ați venit în mica noastră ascunzătoare”, spun eu, mișcându-mă prin depozit. Locul este masiv, cu un tavan înalt, boltit, care pare să se întindă pentru totdeauna. Lăzile și cutiile de lemn formează coloane falnice în timp ce ajung spre căpriori, aruncând umbre lungi în lumina slabă care se filtrează prin ferestrele prăfuite. Aerul miroase a lemn vechi și a ușoare urme de rugină, o mărturie a multor ani în care a stat acest loc. Raven îmi aruncă o privire sceptică. "Aceste lucruri... sunt ilegale?" „Tehnic, da”, recunosc, frecându-mi ceafa. „Dar facem tot posibilul să scăpăm de ei în mod responsabil”. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca ea să creadă că sunt doar un alt bandit. Ea dă din cap, aparent satisfăcută de răspunsul meu. "Îmi place asta." Zâmbind, întind o pătură pe pământ și bat locul dintre picioare, invitând-o să stea. Ea face așa, costumul ei generos împletind țesătură neagră în jurul ei, ca un ocean întunecat. Este un contrast atât de puternic cu albul strălucitor pe care îl port. Pe măsură ce se instalează, încep să-i masez umerii, simțindu-se că se relaxează în atingerea mea. — Ești îngrijorat să-ți murdărești costumul? întreabă ea, vocea ei este blândă și ispititoare. "Ah, nu-ți face griji pentru asta. Mă îndoiesc că o voi purta din nou," îi răspund, zâmbind la ea. Ea chicotește încet, iar inima mea se umflă. Sunetul acela nu va îmbătrâni niciodată. „Este păcat”, spune ea, încă zâmbind. „Mi-a plăcut la tine, mai ales aripile”. Râd, amintindu-mi cum i-am lăsat în urmă în mașină. — Ei bine, din punct de vedere tehnic, acum sunt un înger căzut. Ochii ei alune se fixează pe ai mei și nu pot să nu mă pierd în adâncul lor. — Știi, Gabriel este de fapt o poveste foarte greșit înțeleasă. "Într-adevăr?" spun eu, cu adevărat curios. "Vreau să aud totul despre asta, dar... mai târziu. Chiar acum, tot ce vreau să fac este să te sărut. Ar fi bine?" Ea dă din cap că da, dar am nevoie de mai mult decât o afirmație tăcută. — Trebuie să te aud spunând asta. Vocea ei este abia peste o șoaptă, dar este suficient. — Da, chiar acum, mai mult decât orice, vreau să mă săruți. Mă aplec, buzele noastre întâlnindu-ne încet la început. Gustul ei este îmbătător – un amestec de șampanie dulce pe care am băut-o mai devreme și ceva unic al ei. A trecut atât de mult de când nu m-am simțit atât de aproape de ea, iar senzația îmi trimite un fior pe șira spinării. „Teddy”, murmură ea pe buzele mele, iar sunetul numelui meu de pe limba ei aprinde un foc în mine. O sărut mai tare, nemaiputând să mă abțin. Ea răspunde nerăbdătoare, mâinile ei încurcându-se în părul meu în timp ce se lipește mai aproape de mine. Aerul din jurul nostru este plin de parfum de lemn vechi și praf din depozit, dar tot ce mă pot concentra este ea. Senzația corpului ei apăsat pe al meu, felul în care respirația ei lovește atunci când aprofundez sărutul și sunetele blânde pe care le scoate când ne pierdem unul în celălalt. „Raven”, răsuflesc, trăgându-mă pentru o clipă doar ca să mă uit la ea. Obrajii îi sunt înroșiți, ochii întunecați de dorință și niciodată nu mi-a părut mai frumoasă. "Esti sigur de asta?" Întreb, dorind să știu că ea își dorește asta la fel de mult ca mine. „Mai mult decât orice”, șoptește ea, degetele ei trasând modele pe pieptul meu în timp ce mă privește în ochi. — Te vreau, Teddy. Întotdeauna am avut. Inima mea se umflă de emoție și o trag din nou aproape, pecetluindu-mi buzele peste ale ei. Limbile noastre dansează împreună, explorând și gustând, de parcă ar încerca să recupereze tot timpul pierdut dintre noi. Mâinile mele alunecă pe părțile ei, simțind curbele corpului ei sub straturile de material negru. „Doamne, te iubesc”, murmur pe buzele ei, înghițindu-i geamătul. Cuvintele par atât o mărturisire, cât și o rugăciune, rostite într-un loc sacru, ascuns, unde există doar noi doi. Lumea din afara acestui depozit – crima, violența și obligațiile care ne apasă pe umerii – se estompează pe măsură ce ne predăm pasiunii dintre noi. Este un moment furat în timp, dar acum, este tot ce contează. „Teddy”, șoptește ea, cu respirația fierbinte la urechea mea, în timp ce săruturile noastre devin mai disperate. "Și eu te iubesc." Și cu aceste cuvinte, ultima mea reținere se dărâmă și mă predau în totalitate dragostei și dorinței care s-au construit de atâta timp. Capitol Douazeci si sase Buzele lui Teddy se apasă pe ale mele și jur că parcă cerurile s-au deschis doar pentru acest moment. Fiecare nerv din corpul meu furnică de electricitate și, totuși, nu pot să nu simt o vinovăție care roade adânc în piept. Nu ar trebui să-mi fie rușine? Mă gândesc în sinea mea pe măsură ce săruturile lui Teddy devin mai insistente. Aveam de gând să fac jurăminte. Nu este asta trădând tot ce am crezut cândva că este adevărat? Dar apoi cuvintele părintelui James îmi răsună în minte, amintindu-mi că este suficient loc în inima mea să-l iubesc atât pe Teddy, cât și pe Dumnezeu. Nu trebuie să port un obicei pentru a-mi dovedi devotamentul. Teddy trebuie să simtă ezitarea mea pentru că se dă înapoi, cu ochii albaștri întunecați de îngrijorare. "Ce s-a întâmplat?" întreabă el încet, ținându-mi fața în mâinile lui calde. „Nimic”, mint eu, clătinând din cap. Dar Teddy vede prin mine, ca întotdeauna. "Spune-mi ce simți, Darkness. Nu te abține." Vocea lui este blândă, mă convinge să-mi împărtășesc nesiguranța. „Sunt doar... nervos”, recunosc, obrajii mi se înroșesc sub privirea lui intensă. — Vreau să fiu cu tine, Teddy, dar și mie mi-e frică. „Hei, e în regulă”, mă liniștește el, îndepărtând degetul mare o lacrimă rătăcită. — Și eu sunt nervos, știi. "Într-adevăr?" întreb eu, sincer surprins. — Dar ai mai fost cu atâtea femei înainte. „Sigur,” chicotește el, „dar niciunul dintre ei nu ești tu”. Inima mi se umflă la cuvintele lui și mă aplec pentru a-mi apăsa încă o dată buzele de ale lui, permițându-mi să cad în îmbrățișarea lui. Întunericul care îl înconjoară pe Teddy a fost întotdeauna terifiant, dar acum, când mă ține aproape, pare aproape reconfortant. În timp ce mâinile lui se plimbă peste corpul meu, punându-mi pielea în flăcări, îmi dau seama că Teddy nu împinge lucrurile mai departe. Luând lucrurile în propriile mele mâini, îmi desfac încet fermoarul rochiei, țesătura strângându-mă în jurul meu ca la miezul nopții în lumina lunii a pielii mele. „Teddy”, șoptesc eu, simțindu-mă și puternic și expus în acest moment. "Întunericul acesta în care ne aflăm... nu este atât de înfricoșător când ești aici cu mine. Eu... am nevoie să mă atingi." "Esti sigur?" Se uită la mine, cu ochii lui albaștri plini de dorință și îngrijorare. „Mai mult decât orice”, răspund eu, muşcându-mi buzele. Întinde mâna ezitant, degetele sale de-a lungul maxilarului meu într-o mângâiere ușoară, care îmi dă fiori pe șira spinării și căldură care mi se strânge jos în burtă. Atingerea lui este blândă, aproape reverentă și este clar că încearcă să-mi ofere controlul pe care îl tânjesc chiar și atunci când navigăm împreună pe acest teritoriu necunoscut. Pe măsură ce Teddy continuă să-mi exploreze corpul, pozițiile noastre se schimbă astfel încât eu stau întins sub el, legănat în brațele lui puternice. Țesătura cămășii sale albe se apasă pe pielea mea, un contrast puternic cu întunericul care ne înconjoară și mă face să mă întreb cine este adevăratul înger căzut în acest scenariu. „Teddy”, respir, cu mâinile trecând peste planurile dure ale pieptului lui. „Vreau să-ți simt pielea pe a mea”. Fără cuvinte, se trage înapoi doar cât să-și scoată cămașa, dezvăluind mușchii tonifiați pe care i-am simțit când m-a dus în siguranță cu toți acești ani în urmă. Se pare că a fost mereu acolo pentru mine, chiar și atunci când eu nu mi-am dat seama. „Frumos,” murmură el, privirea lui absorbindu-mă de parcă nu-i venea să creadă că asta este real. Mâinile lui își reiau explorarea, iar eu gemu numele lui ca răspuns, încurajându-l să continue. „Doamne, ești atât de uimitor”, îmi respiră Teddy în ureche, ciugulind ușor lobul în timp ce mâinile lui coboară mai jos. "Te rog", ma implor, incapabil sa formez alte cuvinte in timp ce dorinta ameninta sa ma copleseasca. "Am nevoie de mai mult." „Orice pentru tine, Darkness”, răspunde el, cu vocea plină de poftă. Își împinge pantalonii în jos, lăsându-l în doar o pereche de boxeri albi care nu fac nimic pentru a-i ascunde excitarea. Se întinde lângă mine, trăgându-mă aproape, astfel încât spatele meu să fie la același nivel cu fața lui. „Este în regulă?” întreabă el, dându-mi încă o șansă să mă răzgândesc. „Mai mult decât în regulă”, îl asigur, deja pierdut în sentimentul trupului lui împotriva mea. — Vreau asta, Teddy. „Și eu”, recunoaște el, cu respirația fierbinte pe gâtul meu, în timp ce își mușcă și sărută de-a lungul pielii sensibile de acolo. Mișcările lui sunt lente și deliberate, de parcă ar savura fiecare clipă – și îmi oferă o oportunitate suficientă să opresc lucrurile dacă este nevoie. Dar nu vreau să mă opresc. Nu, vreau asta și multe altele de la el. Așa că cedez plăcerii care curge prin mine și gem din nou numele lui, anunțându-i cât de mult am nevoie de el. Și pe măsură ce trupurile noastre se mișcă împreună în întuneric, încep să cred că mântuirea pe care am căutat-o întotdeauna a fost în brațele lui tot timpul. Căldura dintre noi se intensifică pe măsură ce ajung în spatele meu, simțind duritatea lui Teddy prin boxeri. În momentul în care îl ating, el geme – un sunet delicios care îmi dă fiori pe șira spinării. Tânjeam după asta, să experimentez din nou pasiunea pe care am împărtășit-o în prima noastră noapte împreună la hotel. Corpul meu tânjește. „Raven”, respiră el, legănându-și șoldurile în mine. Îmi întorc capul să-i întâlnesc buzele, flămând de mai mult, iar el mă sărută puternic – de parcă nu se satură. „Te vreau atât de mult”, mărturisește el, cu vocea groasă de dorință. „Teddy”, îi șoptesc înapoi, cu inima bătându-mi viteze. "Si eu te doresc." Cu degetele tremurătoare, îi împing boxerii în jos, iar el mă ajută să-i alunec. Acum suntem amândoi goi, vulnerabili unul în îmbrățișarea celuilalt. Îl aud rupând un ambalaj cu dinții, dar nu mă face să aștept mult. Îmi ridică piciorul, cu bicepsul puternic pe pielea mea, apoi împinge în mine. Au trecut atâția ani de când nu am simțit așa ceva – senzația de a fi umplut, revendicată de o altă persoană. El trebuie să știe, pentru că geme în timp ce mă întinde, lungimea lui apăsând adânc înăuntru. Pe măsură ce se adaptează, mă sărută pe gât, liniștindu-mă și stârnindu-mă deodată. "Te simți bine?" întreabă, îngrijorându-i în voce. „Da”, îl asigur, lacrimile mele trădând furtuna de emoții din mine. O singură lacrimă scapă, dar el o îndepărtează, având grijă simbolic de mine și asigurându-mă că nu sunt singur în acest moment. Când stă complet așezat în mine, începe să-și balanseze ușor șoldurile, stârnind o plăcere de nedescris în mine. Pe măsură ce ne mișcăm împreună, nu pot să nu mă gândesc la cât de diferită este aceasta față de viața pe care am ales-o – pregătirea pentru a fi călugăriță, devotamentul lui Dumnezeu. Totuși, în timp ce Teddy mă atinge cu atâta tandrețe și pasiune, mă întreb dacă poate aici îmi aparțin cu adevărat – în brațele unui bărbat care mă iubește, în ciuda trecutului nostru complicat și a întunericului care ne înconjoară. „Teddy”, șoptesc eu, agățandu-mă de el. "Te iubesc." „Și eu te iubesc, Darkness”, murmură el pe pielea mea, devotamentul lui strălucind prin fiecare atingere, fiecare sărut. „Teddy, mai repede”, răsuflesc eu, cu pieptul umflat. El obligă, șoldurile lui legănându-se în mine cu mai multă urgență acum. Senzația este amețitoare, aproape prea mult pentru simțurile mele înfometate. Pe măsură ce fiecare împingere ne adâncește conexiunea, simt că mă îndepărtez de lumea pe care am cunoscut-o, atras mai adânc în îmbrățișarea îmbătătoare a lui Teddy. „Raven, vreau să știi...” Vocea îi tremură în timp ce vorbește între respirații zdrențuite, „Te iubesc. Te-am iubit mereu. Tu ești singurul pe care l-am dorit vreodată”. Cuvintele lui mă cuprind ca un val cald, umplând spațiile goale din inima mea. Cum aș fi putut crede vreodată că devotamentul față de o putere mai înaltă s-ar putea compara cu dragostea aprigă pe care o simt pentru acest bărbat? „Teddy, sunt aici acum”, îi șoptesc, iar el dă din cap, cu ochii plini de emoție. „Doamne, mă înnebunești”, murmură el, cu mâna mișcându-se în fața mea, cu degetele mângâindu-mi cu dibăcie clitorisul. O zdruncinătură de plăcere mă năpădește, iar eu mușc un geamăt. În același timp, cealaltă mână a lui se strecoară în jurul gâtului meu, apăsând ușor în jos. Amestecul de senzații este copleșitor – plăcere și durere, vulnerabilitate și încredere, toate încurcate într-un mod care face imposibil de spus unde se termină una și unde începe cealaltă. „Teddy, eu... cred că o să vin”, îl avertizez, simțind că căldura crește în mine. "Dă-i drumul, Darkness. Vreau să te simt", mă îndeamnă el, strângerea lui pe gâtul meu strângându-se atât de mult încât să mă trimită în spirală peste margine. — Teddy! Strigătul meu răsună prin cameră în timp ce valurile se prăbușesc peste mine, plăcerea atât de intensă încât este aproape dureroasă. Doar el, numai Teddy este cel care mă poate face să mă simt așa – viu și văzut, iubit într-un mod pe care nu l-am crezut niciodată posibil. În timp ce mă înfior de el, căldura inundându-mi venele, el continuă să mă țină aproape, șoptind cuvinte de dragoste și devotament despre care știu în inima mea că sunt adevărate. „Teddy, nu te abține”, îl îndemn, simțind tensiunea din corpul lui în timp ce continuă să se legăne în mine. Camera este plină de respirația noastră grea și de sunetul pielii împotriva pielii, creând un ritm care este aproape ca un cântec întunecat și seducător. „Corbul... nu pot...” Vocea lui este plină de nevoie și știu că e aproape. Amândoi ne clătinam pe margine, pierduți în acest moment de capitulare completă. "Dă-i drumul, Teddy. E în regulă", îi șoptesc, simțindu-i înfiorările corpului când în cele din urmă se eliberează, intrând adânc în mine. Bătăile inimii noastre par să se sincronizeze, izbind aceleași bătăi primare în timp ce călărim împreună valurile plăcerii. Pe măsură ce începem să coborâm din înălțime, Teddy mă sărută cu tandrețe, dragostea lui pentru mine evidentă în fiecare atingere. „Te iubesc atât de mult, Raven”, murmură el între sărutări și îl cred cu fiecare fibră a ființei mele. Capitol Douazeci si sapte Sunetul ploii care bate pe acoperișul depozitului umple spațiul, ritmul său fiind un fundal constant și liniștitor al intimității noastre liniștite. Teddy apucă una dintre păturile de pe podea și o întinde peste noi, căldura lui pătrunzând în oasele mele în timp ce mă trage aproape. Mă cuibăresc în brațele lui, simțind că aș aparține acolo, ca și cum nu aș vrea să plec niciodată. "Cum te simti?" întreabă el, îngrijorându-și vocea. „Bine”, mormăi eu, cuvântul abia se aude. Este evident că știe că nu sunt chiar bine, dar nu apasă. — Despre ceva despre care vrei să vorbim? întreabă el, trecându-și degetele prin părul meu. Eu dau din cap. — Nu, îmi place doar să fiu cu tine. Mă strânge mai tare și îi aud zâmbetul în voce. "Si mie imi place. Daca as fi fost asa, am fi fost impreuna tot timpul." Cuvintele lui par a fi ceva solid de care mă pot agăța în mijlocul haosului din interiorul meu. Tacem pentru ceea ce par ore. Apoi, în sfârșit pune întrebarea despre care știu că l-a bântuit. "De ce ai plecat?" Încerc să găsesc cuvintele potrivite, deschizând și închizând gura ca un pește prost din apă. Dar când vin, se vărsă ca sângele dintr-o rană. "Nu am plecat. Am fugit." "A fugit?" răsună el, confuzia gravată pe chip. "De ce?" „Pentru că mi-a fost frică”, recunosc, vocea mi se sparge. „Mi-era frică să nu te rănesc pe tine sau pe oricine altcineva. Nu am vrut niciodată să rănesc pe nimeni”. Strânsoarea lui Teddy asupra mea se strânge, iar vulnerabilitatea din ochii lui spune multe. "Dar de ce să fugi? Ce încercai să realizezi rupându-te de toți cei cărora le pasă de tine?" „Nimănui nu i-a păsat de mine”, spun eu, cu tristețea acoperindu-mi cuvintele. "Rahat!" exclamă Teddy. „Știai că îmi pasă de tine. Cum ai putut să nu?” „A fost o noapte”, spun eu, ochii mi se umplu de lacrimi. „Când ai ceea ce avem noi, Întuneric, este nevoie de o noapte.” Înghit în sec, gâtul mi se simte brusc uscat. Știu că are dreptate. Am știut în momentul în care am ieșit din camera aia de hotel că aveam de gând să-i frâng inima, dar m-am convins că e cel mai bine. Că i-ar fi mai bine fără mine. „M-am gândit că dacă aș fuge și aș fi ținut departe de oameni, că poate aș putea să-i țin pe toți în siguranță.” "Sigur?" Se uită la mine de parcă mi-aș fi pierdut mințile și poate că am făcut-o. Dar în acest moment, cu el ținându-mă strâns și furtuna năvălind afară, este singurul adevăr pe care îl știu. Ploaia continuă să bată pe acoperiș, creând un ritm ciudat în timp ce se amestecă cu bubuitul îndepărtat al tunetului. Camera se simte plină de emoție și pieptul meu se strânge în timp ce încerc să procesez tot ceea ce simt. În ciuda furtunii de afară, există un sentiment ciudat de confort în a fi ținut de el – ca și cum lumea s-ar putea prăbuși în jurul nostru și am fi încă în siguranță unul în brațele celuilalt. „Nu am vrut niciodată să te rănesc”, repet. Strângerea lui asupra mea se strânge și începe să-și treacă ușor degetele prin părul meu. „Toți oamenii ne rănesc”, spune el încet, aproape ca și cum ar vorbi singur la fel de mult ca și mie. „Nu poți răni niciodată pe cineva”. Mă încruntă, fără să înțeleg cu adevărat ce vrea să spună. "Ce vrei sa spui?" „Gândește-te la asta”, continuă el, cu vocea abia peste o șoaptă. „Literal, primul nostru act în această lume este să rănim pe cineva. Fiecare copil care se naște își rănește mama prin naștere. Acesta este doar felul naturii. De fapt, trebuie să învățăm să zâmbim și să râdem și să vedem lucrurile pozitive. " Nu m-am gândit niciodată la asta până acum și mă face să mă întreb dacă poate am fost prea dur cu mine. — De aceea râzi și zâmbești mereu? întreb eu, cu adevărat curioasă. Zâmbește la întrebarea mea, dar nu prea ajunge în ochii lui. "Într-un fel, da. Trăiesc într-o lume plină de durere și tristețe și nu am vrut niciodată să las asta să mă consume. Zâmbetul meu este armura mea, iar glumele sunt scutul meu." Nu pot să nu simt un pumn de invidie. "Nu am avut niciodată așa ceva. Nu am învățat niciodată cum să mă protejez de cruzimile lumii exterioare." Expresia lui Teddy se înmoaie, iar degetul mare îndepărtează o lacrimă care a reușit să scape din coada ochiului meu. "E în regulă, știi? Poți să înveți. Și între timp, eu voi fi pentru tine." În timp ce el spune acele cuvinte, un sentiment de căldură și siguranță mă cuprinde. Este ca o pătură în jurul umerilor mei, ferindu-mă de frig și de haosul de afară. Pentru prima dată după mult timp, mă simt cu adevărat în siguranță și totul se datorează lui. „Mulțumesc”, șoptesc eu, îngropându-mi fața în pieptul lui, în timp ce un alt tunet răsună prin cameră. — Întotdeauna, murmură el înapoi, ținându-mă aproape, în timp ce furtuna continuă să răzvrătească afară. Mă simt în siguranță în brațele lui, dar există ceva care mă roade, o întrebare pe care nu o mai pot ține îmbuteliată. „Teddy”, încep eu ezitând, „de ce faci toate astea pentru mine?” Se întoarce să mă privească, cu ochii lui albaștri sinceri și neclintiți. "Pentru că te iubesc." Mă încruntă, fără să înțeleg. „Dar ce înseamnă asta? „Dragoste”?” „Nu e nimic de înțeles”, spune el încet, periându-mi o șuviță de păr după ureche. — Este doar un adevăr. „Bănuiesc că nu înțeleg cu adevărat dragostea, dar vreau să o fac”. Este un lucru nedrept din partea mea să spun, având în vedere că i-am mărturisit asta cu doar câteva clipe mai devreme. Dar, poate că există o diferență între a simți ceva și a înțelege ceva. Își înclină capul, având în vedere. "Ce zici de credinta ta? Nu-l iubesti pe Dumnezeu?" Mi-am întors privirea, simțind că se formează un nod în piept. Imaginile din trecutul meu pâlpâie în minte, amintiri pe care le-am îngropat adânc în mine, sperând să nu le mai descoper niciodată. "Eu... cred că foloseam credința ca o modalitate de a scăpa de trecutul meu pentru că nu am putut să-l procesez. Nu știu cu adevărat ce cred acum." Teddy dă din cap, cu chipul plin de înțelegere. „Este în regulă să-ți faci timp pentru a afla cine ești și ce crezi.” — Atunci ce crezi? Îl întreb, curiozitatea mă învinge. "Crezi în Dumnezeu?" „Nu, nu,” răspunde el, cu un strop de tristețe în voce. „Am văzut prea multă cruzime în lumea asta ca să cred că ar putea exista un Dumnezeu. Și dacă există unul, dacă greșesc, nu aș vrea să am nimic de-a face cu o ființă atotputernică care permite astfel de lucruri să se întâmple. " — Nu acesta este costul liberului arbitru? eu contrazic. Teddy zâmbește, dar nu-i ajunge în ochi. "Pare a fi un lucru destul de nasol pentru a mânca o bucată de fruct. Să condamnăm întreaga rasă umană la cruzime și atrocități doar pentru că un șarpe vorbitor, pe care Dumnezeu la pus acolo, apropo, ne-a cerut să mâncăm un măr." Nu pot să nu chicotesc la rezumatul lui clar al poveștii biblice. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum, dar acum că el menționează, mi se pare puțin absurd. „Știi, nu m-am gândit niciodată la asta,” îi recunosc lui Teddy, simțindu-mi obrajii încălzindu-se de jenă. „Hei, e în regulă”, mă liniștește el, cu vocea blândă. „Ești vulnerabil din punct de vedere emoțional în acest moment și asta este complet normal. Nu simți că trebuie să iei nicio decizie încă”. Mă uit în ochii lui, căutând un indiciu de judecată sau nerăbdare, dar tot ce văd este căldură și înțelegere. — Deci, ce se întâmplă acum? Întreb, vocea mea abia se aude peste sunetul ploii. Teddy zâmbește încet, trăgându-mă mai aproape. „Ne ghemuim, duh.” Mă duc să deschid gura, dar el mă oprește cu un „shh” blând. El își înfășoară brațele în jurul meu, bătaia constantă a inimii lui împotriva spatelui meu mă liniștește și mă relaxez în el. Stăm în tăcere în timp ce îmi contemplem convingerile și ce înseamnă ele pentru mine. Pe măsură ce brațele lui Teddy se strâng în jurul meu, îmi dau seama că, deși s-ar putea să nu știu ce cred acum, știu un lucru sigur: am încredere în el. Și poate că este suficient. „De când te-am părăsit, am avut coșmaruri când dormeam”, mărturisesc, înghițind nodul din gât. „Parcă trecutul meu nu mă va lăsa în pace, nici măcar în visele mele”. „Raven”, spune el, strângându-mă mai tare, „voi dormi lângă tine în seara asta și în fiecare noapte dacă vrei. O să combat acele coșmaruri pentru tine, promit”. Auzindu-l spunând asta, tensiunea din corpul meu începe să se disipeze. Pe măsură ce încep să plec, Teddy începe să recite versuri din poemul „Corbul”. Vocea lui, profundă și melodică, mă liniștește și mai mult în somn. „A fost odată un miez de noapte trist, în timp ce mă gândeam, slab și obosit...” Cuvintele familiare mă înfășoară ca o pătură reconfortantă și cad într-un somn fără vise. Capitol Douăzeci și opt Greutatea corpului lui Raven pe pieptul meu este delicată, dar grea de emoție. Respirația ei – ridicarea și coborârea pieptului – se simte ca o simfonie, atât de liniștită în acest haos. Am băgat-o pe scaunul pasagerului, înfășurată în cea mai moale pătură pe care am găsit-o în depozit. Se pare că o învelesc mereu în pături și o pun în mașina mea. Amuzant cum decurg lucrurile. Îi plantez un sărut blând pe frunte înainte de a închide ușa. Motorul toarnă la viață în timp ce pornesc mașina, plecând din depozit. Gândurile mele se îndreaptă către acea conversație cu Primo de mai devreme. Nenorocii irlandezi vor o sumă ridicolă sau unul dintre noi să se căsătorească în clanul lor. De parcă i-aș lăsa vreodată să preia ceea ce a construit familia mea. Poate că nu mă interesează afacerea, dar asta nu înseamnă că nu simt un sentiment de loialitate față de familia mea. Și să te căsătorești cu altcineva? In niciun caz. Raven este singurul care m-a făcut să simt ceva real. Dar ar lua în considerare și ea așa ceva cu mine? Pare imposibil, ca și cum mi se joacă o glumă bolnavă. Dar miracolele nu există, nu pentru oameni ca noi. Mergând pe străzile goale, trec pe lângă o singură mașină singuratică înainte de a opri spre conac. Cerul începe să se lumineze – zorii nu sunt departe. Când intru înăuntru, ținându-l pe Raven în brațe, Carmine și Enzo stau acolo, părând că ar fi pe cale să-și spargă o venă. — Pleci devreme de la strângerea de fonduri, Teddy? Enzo scuipă, cu sprâncenele stufoase încruntate. — Taci, șuier eu, dând din cap spre femeia adormită din brațele mele. — Nu vreau să o trezești. Carmine batjocorește. — Nu-mi pasă să trezesc mica pacoste. Sângele îmi fierbe, dar îmi păstrez calmul. Pentru Raven. "Ce naiba faceți voi doi aici? Aceasta este casa mea, nu întâlnirea dvs. personală." „Poate că dacă ai conduce lucrurile corect”, rânjește Carmine, „nu ar fi trebuit să te dădăcim tot timpul”. "Ieși." Cuvintele sunt de gheață când le privesc în jos. Raven se agită în brațele mele, cu ochii ei alune deschiși. "Ce se întâmplă?" — Nimic, o asigur. "Du-te înapoi la somn." Furia mea se aprinde și mă străduiesc să-mi țin vocea scăzută. "M-am săturat de rahatul tău. Dacă nu-ți place felul în care conduc lucrurile, atunci poți pleca în orice moment. Invitația ta la acest conac este revocată. Dacă vrei să vizitezi, poți să-mi contactezi asistentul " — Asistentul tău? Carmine târâie. — Nu ai unul. — Exact, mă răstesc eu. — Deci, mult noroc cu asta. Ei mormăie ceva despre mine că trebuie să iau lucrurile în serios și să fac o treabă mai bună conducând, dar nu mă obosesc să răspund. Îi privesc plecând, trântând ușa în urma lor și încuind-o. „Teddy”, murmură Raven, cu ochii deschizându-se în timp ce se agită în brațele mele. O sărut pe frunte și o adorm înapoi. În timp ce o duc pe scări în camera mea, îmi iau un moment să apreciez spațiul care a fost folosit pentru a fi refugiul meu. Nu l-am schimbat prea mult de când locuiam aici când eram copil. Pereții sunt acoperiți cu un amestec de picturi abstracte și postere de concert, o dovadă a dragostei mele pentru muzică. Un aparat de discuri de epocă stă pe un raft, înconjurat de teancuri de discuri de vinil – cred că încercarea mea de a mă ține de trecut. Patul king-size domină camera, cadrul din lemn de culoare închisă contrastând cu cearșafurile și fețele de pernă albe. Un covor gri de pluș acoperă podeaua, înmuiindu-mi pașii în timp ce trec prin cameră. L-am întins cu blândețe pe Raven pe pat, împingând pătura în jurul ei. Respirația ei se uniformizează pe măsură ce adoarme înapoi și, pentru prima dată după mult timp, simt un sentiment de pace care mă cuprinde. Alunec în pat lângă ea, încolăcindu-mi corpul în jurul ei protector. Cu Raven în brațe, îmi permit să uit – doar pentru o clipă – toate prostiile din jurul meu. Irlandezii, Enzo și Carmine trec în fundal, de parcă nu ar fi altceva decât o amintire îndepărtată. În timp ce închid ochii, m-am lăsat amânat într-un somn liniștit de sunetul respirației blânde a lui Raven. Pentru o dată, singurătatea și violența care au făcut întotdeauna parte din viața mea par să dispară, înlocuite de căldura femeii pe care o iubesc. Capitol Douazeci si noua Soarele dimineții curge prin perdele, aruncând raze calde aurii în cameră. Trezesc din ochi și o găsesc pe Raven întinsă lângă mine, cu părul ei negru întins pe pernă ca un halou întunecat, cu genele delicate fluturând în timp ce se agită. Omule, mă simt al naibii de bine să o am aici, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume. Nu vreau să mă mai trezesc niciodată fără ea. — Hei, șoptesc eu, cu vocea răgușită din somn. „Hei”, murmură ea, roșind când mă vede uitându-mă. Ochii ei alune, mereu atât de plini de mister, îi întâlnesc pe ai mei. "Vrei să mergi să explorezi?" o intreb cu un zambet. — Explorează? Ea ridică o sprânceană. "Ce vrei să spui?" dau din umeri. „Viața a fost stresantă în ultima vreme. Să avem o zi întâmplătoare prin oraș. Fără planuri, doar vezi unde ne duce universul. La urma urmei, așa te-am cunoscut”. "Bine." Ea zâmbește și nu mă pot abține să nu mă răsturn peste ea, sărutând-o încet înainte de a coborî până la gât. Încep să o gâdil, iar ea izbucnește în râs, încercând să-mi spună să mă opresc între gâfâituri pentru a respira. Mă alătur ei în râs, sărutând-o din nou. "Bine bine!" exclamă ea, ridicându-se în cele din urmă din pat. Dar nu am terminat – o apuc, înfășurându-mi mâinile în jurul coapselor ei și o trag înapoi, strângându-i jucăuș fundul. "Ai!" țipă ea, întorcându-se spre mine. Îi fac un rânjet răutăcios. "Esti nebun." „Numai pentru tine”, recunosc, iar ea dă din cap, râzând din nou. „Dar... nu am cu ce să mă îmbrac”, spune ea, aruncând o privire prin cameră. „Și nu vreau să trec prin conac goală cu toată lumea în jur”. „Hei, nu-ți face griji”, o asigur. — I-am dat afară pe toți. "Într-adevăr?" Ea pare surprinsă. "Da. Mă enervau serios, așa că au plecat." Mă ridic, complet goală, și merg cu pași încrezători către ușa dormitorului, deschizând-o. — Vezi? Toate cele zece mii de picioare pătrate doar pentru noi. Ea râde, dar încă strânge strâns cearceaful în jurul ei, în timp ce mă urmărește pe hol. E drăguț cât de timidă poate fi uneori, chiar și după tot ce am trecut. — Ai încredere în mine, îi spun, vocea mi se îmblânzește. — Nu e nimeni aici în afară de noi. În timp ce Raven se apropie de mine nervos, îi admir frumusețea. Părul ei negru îi încadrează perfect fața, chiar și în starea sa „tocmai trezită”, iar acei ochi aluni par să-mi străpungă chiar sufletul. Cu o mișcare rapidă, o apuc și o trag în mine. Ea scoate cel mai drăguț țipăt, iar eu îmi apăs imediat buzele de ale ei într-un sărut pasional. — Îți mai faci griji că cineva ne va vedea? Mă tachinez, trăgându-mă de la sărut doar cât să vorbesc. Pentru a-mi dovedi punctul de vedere, întorc capul și țip din plin. Sunetul răsună în jurul conacului gol, sărind de pereți și tavane înalte. Nimeni nu vine în fugă, nimeni nici măcar nu se mișcă. Rânjind, mă întorc să o înfrunt. "Vezi? Suntem singuri. Fara personal. Fara soldati. Doar noi." Îmi încolăc mâna pe ceafa ei și o sărut din nou. E atât de ușor să-l săruți pe Raven. Ea chiar este ca întunericul – mă consumă, mă învăluie și îmi umple fiecare gând. Corpul ei se relaxează și, pe măsură ce cearceaful cade, mâinile mele cutreieră din nou pielea ei moale. Nu intenționam să încep asta cu ea chiar acum, dar se pare că dorința mea pentru ea este mai puternică decât autocontrolul meu. Rupând sărutul, o întorc în brațe, apăsându-mi pieptul de spatele ei. Îmi lins palma înainte de a o aluneca pe corp până când îi găsesc păsărica deja udă. Gemuind încet la urechea ei, o sărut pe gât și îi șoptesc: „Ești atât de delicios de udă pentru mine”. — Chiar o să facem asta aici? întreabă ea ezitantă, vocea îi este fără suflare. — În aer liber așa? „Absolut,” răspund fără ezitare, degetele mele tachinandu-i clitorisul în timp ce cealaltă mână se joacă cu un mamelon. "Este și mai fierbinte așa. Aș vrea să te iau așa, chiar dacă ar fi oameni prin preajmă, doar ca toată lumea să vadă că îmi aparții și numai mie." Genunchii încep să-i tremure pe măsură ce o muncesc din ce în ce mai sus. „Îți place ideea asta?” Întreb. — Să fii văzut așa? „Da”, respiră ea, vocea ei abia se aude peste propriile gemete. „Vreau să explorez totul cu tine”. „Și eu”, sunt de acord, simțindu-i pereții strânși în jurul degetelor mele în timp ce ea vine cu un geamăt al numelui meu. Sunetul îmi trimite fiori pe șira spinării și, pentru o scurtă clipă, tot ce mă pot gândi este cât de mult o vreau – cât de mult am nevoie de ea. Inima îmi bate cu putere cu gândul să o aplec pe Raven peste o piesă de mobilier aleatorie din conac și să o iau dracu fără sens, dar decid să nu o fac. Se întoarce după ce și-a revenit după orgasm, ochii ei îi întâlnesc pe ai mei. — Pot să te fac să te simți bine? întreabă ea, vocea ei este moale și sufocă. „Corbul”, spun, sunetul numelui ei pe buzele mele trimițându-mi fiori pe șira spinării, „mă faci mereu să mă simt bine doar fiind în preajma ta. Și oricât de mult vreau să te iau chiar acum și să te aud țipându-mă. nume în timp ce îmi legănesc penisul înăuntru și afară din tine, chiar vreau să fiu dur pentru tine pe măsură ce mergem pe tot parcursul zilei.” Mă opresc, rânjind, apoi adaug: „Sunt la gândul de a-mi îngropa din nou penisul în căldura ta caldă”. Ea își încruntă sprâncenele, clar că nu înțelege ce vreau să spun. Ridic o sprânceană și o prind de mână, conducând-o spre bucătărie, amândoi încă goi. Ea se așează cu prudență pe unul dintre scaunele de bar în timp ce încep să gătesc micul dejun, sfârâitul ouălor umplând aerul. „Hei”, o întreb, încercând să mențin conversația lejeră, „cum au fost experiențele tale sexuale după ce am fost împreună în liceu?” Obrajii i se înroșesc de rușine și își privește în jos la mâini. „Eu... nu prea vreau să vorbesc despre asta”, recunoaște ea. Mă apropii de ea, îngenunchează în fața ei, cu ochii ațintiți la ai ei. — Nu ar trebui să-ți fie rușine, Darkness. Să-ți spun: pentru fiecare lucru pe care mil spui, îți voi spune ceva jenant pe care l-am făcut în schimb. Buzele ei se curbe într-un mic zâmbet, iar vederea mă luminează înăuntru. — Bine, acceptă ea ezitant. "Începe." Mă ridic și mă întorc spre aragaz, răsturnând ouăle cu o mișcare din încheietura mâinii. „Bine, iată una pentru tine”, spun eu în timp ce pun ouăle în platou. „Odată, când eram super beat, am adormit deasupra unei fete sărace când încercam să o scap.” Raven râde, sunetul umplând camera ca muzica. Râd de amintire, dar încă mă simt puțin vinovată de când ea m-a dat jos prima. Zâmbetul lui Raven se estompează, iar ea ezită înainte de a vorbi. "Lucrurile au fost destul de proaste după ce am fugit. Am făcut autostopul prin țară, iar oamenii pe care i-am întâlnit... nu au fost întotdeauna cei mai drăguți". M-am uitat la ea, îngrijorat. „Ce vrei să spui cu „nu cel mai drăguț”?” Se frământă pe scaun, cu ochii în jos. Mă apropii de ea, ținându-i fața în mâini. "Hei, nu trebuie să-ți faci griji că ești jenat. Vreau să te cunosc, Raven. Viața ta, cine ești, unde ai fost. Nimic din toate acestea nu va schimba ceea ce simt pentru tine." Respirând adânc, ea se deschide în cele din urmă. "Am fost violată de câteva ori în timp ce călătoream. Prima dată, am încercat să ripostez, dar am fost rănit și mai rău. Am fost norocos să scap cu viața mea. După aceea, nu m-am luptat. Le-am dat doar ce au vrut ei ca să nu fiu bătut... cel puțin, nu de obicei”. Sângele îmi fierbe la cuvintele ei. „Știi cine sunt băieții ăștia? Numele lor?” Ea scutură din cap, cu lacrimi curgându-i în ochi. — Nu, nu ştiu. Mă doare să aud asta. Nu sunt genul de tip care să omoare oameni, dar pentru Raven, aș face-o într-o clipă și nici măcar nu m-aș simți vinovat. Pieptul mi se strânge în timp ce îmi rețin furia, concentrându-mă în schimb asupra ei. „Raven”, spun eu încet, ștergând o lacrimă care i se scurge pe obraz, „Îmi pare atât de rău că a trebuit să treci prin asta. Dar sunt aici acum și voi face tot ce pot ca să te asigur. nu trebuie să mai experimentezi niciodată așa ceva.” Ochii ei îi întâlnesc pe ai mei, iar ea dă din cap, oferindu-mi un mic zâmbet recunoscător. În acest moment, mă port pentru mine, o voi proteja – indiferent de ce este nevoie. „Nu am fost niciodată cu cineva cu care mi-aș fi dorit cu adevărat să fiu”, recunoaște ea, cu ochii ațintiți asupra ai mei, „cu excepția ta”. A auzit-o spunând asta îmi face inima să se umfle de fericire, dar mă umple și de o furie văzătoare la gândul celor care au rănit-o. „Bine, atunci hai să începem ceva nou împreună”, spun eu, aducându-i o farfurie cu mâncare și așezându-mă lângă ea. Îi iau mâinile în ale mele, simțind căldura pielii ei lângă a mea. „Voi șterge atingerea fiecărui bărbat care te-a rănit sau te-a folosit vreodată. Vreau să-ți arăt cât de bune pot fi lucrurile când ești cu cineva cu care alegi să fii. Cât de mult se pot distra doi oameni explorând corpurile lor și interesele lor împreună”. Ochii i se luminează, umplându-se de speranță. — Chiar mi-ar plăcea asta, Teddy. „Bine, începem chiar acum”. ii zambesc. Capitol Treizeci „Începe chiar acum” îmi răsună în minte când mă întreb ce vrea să spună Teddy prin asta. Dar nu durează mult pentru a afla. Încă stăm în bucătărie, complet goi, fără nici o cusătură de îmbrăcăminte. Se simte vulnerabil, dar excitant în același timp. Există un fior în ideea de a fi prins așa și face totul și mai interesant. „Relaxează-te și doar respiră”, îmi șoptește el la ureche în timp ce brațele lui puternice mă înconjoară. Degetele lui se apasă pe umerii mei, eliminând orice tensiune persistentă. Am răsuflat tremurat și am dat din cap, încercând să mă concentrez asupra atingerii lui în loc de starea noastră expusă. "Bine." Vocea îmi tremură ușor. În timp ce mâinile lui se mișcă pe corpul meu, Teddy îmi spune că o să mă învingă, făcându-mă să-mi înclin capul pe spate cu confuzie. "Ce înseamnă asta?" întreb eu, simțindu-mă vulnerabilă din cauza ignoranței mele. Degetele lui alunecă de la umerii mei la sânii mei, masându-le ușor înainte de a-mi strânge sfârcurile. O căldură bruscă se adună jos în miezul meu, făcându-mă să-mi mușc buza. Zâmbește diavolesc în timp ce explică: „Înseamnă că te voi excita, dar nu te voi lăsa să vii”. „Întinde-ți picioarele pentru mine, Darkness”, ordonă el încet, iar eu mă supun fără ezitare. Degetele lui se trasează în jurul păsăricii mele, ispitindu-mă până în pragul nebuniei. Mă trezesc să-l fac să atingă acolo unde îmi doresc cel mai mult, lăsându-mă pe spate în corpul lui puternic, zvârcolindu-se de plăcere. "Ce vrei?" întreabă el cu un zâmbet viclean, cu respirația fierbinte la urechea mea. „Pentru ca tu să-mi atingi... clitorisul...” gemu, pierzându-mă în atingerea lui pricepută. „Desigur”, spune el, mișcându-și în cele din urmă degetul pentru a-l atinge. — Dar, s-ar putea să regreti asta. Cuvintele lui îmi trimit un fior pe șira spinării, dar senzația degetului lui înconjurându-mi clitorisul, deja îmbibat pentru el, îmi face orice întrebări sau îndoieli să dispară din minte. „Teddy”, icnesc în timp ce întregul meu corp tremură sub atingerea lui. Regulile jocului lui ar putea fi chinuitoare, dar nu sunt unul care să dau înapoi de la o provocare. Și nici el nu este. „Mai mult, te rog”, îl implor, cu vocea fără suflare și nevoiașă. Degetele lui alunecă înăuntrul meu, pompând ritmic în timp ce mă agățăm de el, simțindu-mi sânii mișcându-se la fiecare împingere. Corpul îmi tremură, presiunea crescând în mine pe măsură ce mă apropii de prăpastia unui orgasm. — Sunt pe cale să vin, îl avertizez, disperată după eliberare. Dar apoi spune ceva ce nu mă așteptam să aud niciodată. — Nu. Mâna lui se îndepărtează, lăsându-mă să icnesc și să scâncească neîncrezător. Mă răsucesc să-l înfrunt, iar vederea zâmbetului lui îmi dă un fior pe șira spinării. „Ți-am spus că o să te înving”, îmi amintește el, zâmbind la șocul meu. Privirea lui se îndreaptă în jos, iar eu o urmăresc și descopăr că este solid și stă în atenție. — Mă încurc cu tine. "Serios?" întreb eu, neîncrezător. — O să fim așa toată ziua? Teddy îmi plantează un sărut aprins pe buzele mele înainte de a răspunde: „Oh, o să ne strângem toată ziua. Până se va întâmpla seara asta, va fi cel mai mare orgasm din viața ta”. Mă apucă de mână și alergăm prin conac, râsete clocotindu-ne din gât, în timp ce ne întoarcem în dormitorul lui. După ce ne-am aruncat în grabă niște haine, urcăm în mașina lui Teddy, energia lui contagioasă în timp ce se desprinde din conac. Curiozitatea mă roade, iar eu îl deranjez să împartă unde mergem. El doar rânjește răutăcios și dă din cap. În cele din urmă, după întrebări necruțătoare, el cedează. „O să-ți spun”, spune el, „dar numai dacă faci exact ce spun eu”. Îi arunc o privire sceptică. — Crede-mă, va fi distractiv. Dau din cap. "Bine atunci." „Ridică-ți cămașa”, spune el. "Ce? Aici?" Spun, uitându-mă în jur la toate mașinile de pe autostradă care ar putea privi în vehiculul nostru foarte jos până la sol. „Da”, spune el, cu zâmbetul încă larg ca întotdeauna. "Asta o face mai interesantă. Încearcă", spune el. „Dacă nu vă place, ne vom opri imediat”. Respir adânc și spun bine. Vreau să încerc și ideea mă stârnește. Așa că, cedez, ridicându-mi cămașa și sutienul, expunându-mă în timp ce îmi înclin scaunul până la capăt. „Desfă-ți picioarele”, îmi comandă el, iar eu mă supun. În timp ce conduce, mâna lui liberă se întinde să-mi mângâie sânii. — Pot să mă ating? Geme în timp ce închid ochii și mă concentrez asupra simțirii lui pe corpul meu. — Nu, dar ține-le răspândite și păsărica aceea larg deschisă pentru mine. Riscul de a fi văzut de mașinile care trec nu face decât să se adauge amestecului îmbătător de excitare și vulnerabilitate care mă străbate. Degetele lui îmi tachinează sfârcurile fără milă, făcându-mi din ce în ce mai greu să mă împotrivesc să mă ating. Dar el rămâne ferm, refuzându-mă de fiecare dată când implor. Decid că m-am săturat să fiu singurul supus acestei torturi. Întinzându-mi mâna, încep să-l frec prin pantaloni. Geme în timp ce conduce, iar eu încep să mă întreb dacă acest lucru este în siguranță. Dar apoi își înfige șoldurile în mâna mea și amândoi ne înnebunim unul pe celălalt. Mașina încetinește și mâinile lui se îndepărtează de corpul meu în timp ce îmi trage cămașa în jos. Deschid ochii și mă uit la împrejurimile noastre. Șia sprijinit capul de tetieră, respirând adânc, încercând în mod clar să-și stăpânească. Se uită la mine și rânjește. — Destul de rău, nu-i așa? spune el chicotind. — Nu la fel de mult ca tine, îi replic eu, deși jucăuș. M-am uitat în jur în timp ce îmi îndrept hainele, încercând să-mi dau seama unde suntem. Coboară din mașină și mă apucă de mână. Simt că aproape că alerg să-l ajung din urmă. Intrăm într-o clădire și mă uit în jur într-un amestec ciudat de șoc și uluitor. Suntem într-un parc de trambuline. Locul este plin de culori vibrante, de la trambulinele roșii și albastre aprinse până la căptușeala de siguranță galben neon. Tavanele înalte răsună cu râsetele și țipetele copiilor și adulților entuziasmați deopotrivă, sărind și răsturnând prin aer. Muzica pop răsună din difuzoarele ascunse, adăugând atmosfera energică. Mirosul de sudoare și covorașe de cauciuc îmi umple nările, iar sunetele constante ale picioarelor lovind trambulinele creează o bătaie ciudat de ritmică în fundal. „Bine ați venit în țara distracției fără sfârșit”, spune Teddy cu un zâmbet, de parcă mi-ar fi citit gândurile. — Teddy, de ce m-ai adus aici? Întreb în timp ce privesc copiii și adulții care râd și sară în jurul nostru. „Pentru că”, spune el, cu un zâmbet blând pe buze, „Știu că nu ai avut o copilărie prea mare. Așa că ar putea la fel de bine să folosești ziua pentru a face lucruri pe care nu ai avut de făcut niciodată și să te distrezi. ” ” Ridic o sprânceană. — Nu suntem puțin bătrâni pentru locul ăsta? „Nimeni nu este prea bătrân pentru a se distra, Raven”, răspunde el, acea licărire răutăcioasă din ochi revenind. Nu pot să nu zâmbesc înapoi. Cu asta, Teddy mă ia de mână, ne plătește taxa de intrare și ne îndreptăm spre prima trambulină. Ne ținem de mână în timp ce sărim sus în aer, râsete clocotind din noi doi. Lumea pare să se topească pe măsură ce mă pierd în sentimentul de imponderabilitate și de bucurie pură, Teddy alergându-mă din trambulină în trambulină, arătându-se făcând flip-uri și alte trucuri acrobatice. Uit de tot întunericul și durerea din viața mea, chiar dacă doar pentru o clipă. „Trebuie să merg la baie”, îi spun lui Teddy, încercând să-mi trag răsuflarea. „Bine, te aștept aici”, spune el, încă zâmbind. Când sunt pe cale să ies din toaletă, ușa se deschide și Teddy mă împinge înapoi înăuntru, încuind-o în spatele nostru. "Ce faci?" Cer, dar privirea din ochii lui îmi spune tot ce trebuie să știu. „Doamne, te vreau atât de mult acum, Raven”, spune el, cu vocea aspră de dorință. „Nu ai idee cât de frumoasă ești, toți fără griji așa”. Mă prinde de peretele rece de țiglă, sărutându-mă adânc în timp ce mâinile lui se plimbă pe corpul meu. Fiorul de a fi prins nu face decât să adauge combustibil focului care a mocnit între noi toată dimineața. „Teddy”, gemu eu, nemaiputând rezista, „te rog”. Își lasă pantalonii jos și își împinge degetele înăuntrul meu, făcându-mă să icnesc. Îmi doresc atât de mult eliberarea, dar există ceva entuziasmant în pericolul acestei situații. „Să vedem dacă putem păstra micul nostru secret”, îmi șoptește el la ureche, cu respirația fierbinte pe pielea mea. Și în acel moment, sunt dispus să risc totul pentru el. Degetele lui Teddy mă prind piciorul în timp ce îl trece peste curba cotului, oferindu-i pârghia de care are nevoie. Îmi împinge cămașa și sutienul în sus, expunându-mi sânii la aerul rece al băii. Simt peretele de gresie pe spatele meu, dur și neiertător, dar tot ce îmi pasă este Teddy în mine. „Doamne, ești atât de ud pentru mine”, îmi sufla el în ureche când intră în mine. Sunetul îmi trimite fiori pe șira spinării. „Te rog, Teddy”, îl implor în timp ce el se balansează în mine. "Am nevoie de asta." "Esti sigur?" Vocea lui este tentantă, dar există și un indiciu de altceva în ea – poate vulnerabilitate? Este ciudat cum, chiar și într-un moment ca acesta, putem fi încă nesiguri unul cu celălalt. „Mai mult decât orice”, șoptesc eu, simțind presiunea crescând în mine. Știu că nu voi rezista mult. Dar apoi, exact când sunt pe cale să explodez, Teddy își încetinește mișcările. scânc, trupul mă doare de dorința neîmplinită. „Te rog, nu te opri”, mă rog, disperarea îmi colorează vocea. — Am nevoie de tine, Teddy. Continuă să mă tragi, te rog. Își sprijină fruntea de a mea, ochii lui albaștri cercetându-mi fața. Îmi dau seama că în el se dă o bătălie. Dar dă din cap, regretul gravat în trăsăturile lui. „În curând”, promite el, cu vocea moale și plină de dor. — Și eu am nevoie de tine. Dar am promis că vom mai juca acest joc puțin. „La naiba cu jocul ăsta”, mă gândesc cu amărăciune, inima îmi bate cu putere și frustrarea crescând. Dar știu că are dreptate. Am fost de acord cu asta, să ne împingem unii pe alții până la margine și să vedem cât de departe putem merge înainte de a sparge. Și oricât de mult îl urăsc, nu pot nega că există și ceva palpitant în el. „Bine”, reușesc să mă sufoc, încercând să-mi liniștesc respirația. „Dar mai bine faci să merite al meu cât timp totul se termină”. „Aveți încredere în mine”, spune Teddy cu un rânjet rău, apucându-mă de mână în timp ce se îndepărtează. "Eu voi." Capitol Treizeci și unu Nu am simțit niciodată așa excitare. Ca să fiu corect, cu excepția experiențelor mele cu Teddy, nu m-am simțit deloc excitat în timpul sexului. Dar este ceva în felul în care mă atinge, în felul în care ochii lui albaștri se fixează pe ai mei cu un amestec de dorință și adorație care mă face să mă simt în viață în moduri pe care nu le-am mai avut până acum. Parcă îmi deschide lumea și îmi arată că există atât de multe posibilități. La ceva la care am crezut că aș putea renunța pentru tot restul vieții mele, dintr-o dată, am poftă de la el din nou și din nou și din nou. Se pare că o știe și el, sau măcar o simte, pentru că continuă să se uite la mine și să zâmbească. Mă simt cu adevărat fericit și de parcă aș putea avea un viitor cu el. „Doamne, ești frumoasă”, murmură el, degetele lui trasând modele pe pielea mea, în timp ce lumina soarelui care se estompează aruncă o strălucire caldă în jurul nostru. Atracția pe care o simt pentru Teddy depășește doar corpul său slăbit și chipul său frumos; este felul în care mă ascultă, felul în care mă face să râd, felul în care mă acceptă, defecte și tot. Inima mea se umfla de afectiune pentru el, trup si suflet. Întreaga zi a fost ceva ce nu voi uita niciodată. Nu este că am făcut ceva deosebit de special. Doar că făcând totul cu Teddy a făcut-o specială. Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt mai departe de îmbibat pentru el chiar acum. Nu mi-a dat niciodată pauză, furând atingeri și multe altele ori de câte ori a putut. Când oprește mașina, mă uit în jur și întreb: „Unde suntem?” — Îl recunoşti? întreabă el, cu o licărire jucăușă în ochi. Mă uit puțin la împrejurimile noastre și cobor din mașină. Apusul pictează pe cer culori vibrante - roșu, portocaliu și violet sângerând împreună ca cerneala vărsată. Aerul curat al nopții mă lovește, purtând mirosul de iarbă umedă și frunze de rouă. Aud sunetul îndepărtat al unui câine care lătră undeva prin cartier. Există o masă de picnic lângă un simplu parc și îmi dau seama unde m-a adus. „Teddy... aici am luat prima dată micul dejun împreună”, spun eu, cu vocea inundată de nostalgie. — Unde ți-am spus cel mai adânc secret al meu. El dă din cap, cu ochii plini de căldură. — Acolo m-am îndrăgostit și eu de tine. Cu un zâmbet blând, el stă pe masa de picnic, cu picioarele pe bancă, la fel cum făcea cu atâția ani în urmă. nu mă pot opri; Fug la el, iar el mă prinde în brațe. Lacrimile îmi curg în colțurile ochilor când ridic privirea la el, dar zâmbesc. "Te iubesc, Teddy. Și îmi pare rău că am fugit. Eram doar o fată proastă care nu știa ce face." Mă îmbrățișează cu un sărut blând, dar pasional, care îmi dă fiori pe șira spinării. Se retrage și spune: „Nimic din toate astea nu contează acum. Ceea ce contează este că suntem împreună”. Pe măsură ce mă călăresc pe el, încrederea mă străbate. Dragostea mea pentru Teddy nu s-a simțit niciodată mai puternică. Poate nu o înțeleg, dar știu că o simt. În tot acest timp, am crezut că fug de el, dar m-am înșelat – fugeam de mine însumi. Și a fost mereu aici, așteptând să mă întorc la el. Lacrimile îmi curg pe obraji și îmi dau seama că pentru Teddy sunt copilul risipitor. El își înfășoară mâna în jurul gâtului meu, trăgându-mă într-un sărut profund. Limbile ni se încurcă și nu îmi pot imagina să sărut pe altcineva în afară de Teddy pentru tot restul vieții mele. Mâinile lui cutreieră corpul meu, explorând fiecare centimetru din mine de parcă mi-ar fi memorat însăși ființa. Mă trag înapoi, privindu-l în ochi și șoptesc: „Te rog, Teddy. De data asta, te rog, lasă-mă să trec peste margine cu tine. Nu cred că mai suport”. Ochii lui sunt întunecați de dorință și aproape că simt anticiparea în aer. Momentul acesta, chiar aici, este locul în care mă simt în sfârșit viu – unde simt că aparțin. Teddy rânjește și dă din cap, trăgându-mă într-un alt sărut arzător. Când buzele noastre se întâlnesc, el îmi ridică cămașa în sus și peste capul meu, sutienul meu urmând exemplul. Aerul nopții îmi sărută pielea expusă, dar nu-mi pasă mai puțin că cineva ne-ar putea vedea. Tot ce mă pot gândi este să fiu cu Teddy – să vin împreună, să devin una. „Teddy”, gemu în timp ce mâinile lui îmi găsesc sânii, răsucindu-mi și tachinandu-mi sfarcurile. El chicotește lângă gâtul meu, provocându-mi să danseze fiori pe șira spinării. „Sună atât de dulce când îmi spui numele așa”. Ca în transă, mâinile mele se întind la cămașa lui, smulgându-l de pe el. Degetele mele cutreieră planurile puternice ale pieptului lui, simțindu-i bicepșii flectându-se sub atingerea mea. Buzele lui se deplasează de la gura mea pe gâtul meu, ciugulind și sugând pielea delicată de acolo, marcându-mă ca fiind a lui. El mă revendică și nu aș putea fi mai fericit. Îmi legăn șoldurile în el, disperat după mai mult contact. „Teddy, lasă-mă să gust din tine”, îl implor, dar el dă din cap. În schimb, mă răstoarnă ușor, întinzându-mă pe masă, cu picioarele atârnând peste margine. — Mai târziu, Darkness. Chiar acum, vreau să te gust și mai mult. Inima îmi bate repede în timp ce îmi trage jambierele și chiloții dintr-o singură mișcare rapidă, lăsându-mă complet expus. Mă simt vulnerabilă, chiar nervoasă și încerc să mă ridic, dar el mă împinge ușor înapoi în jos. — Relaxează-te, murmură el, simțindu-mi incertitudinea. „Nu am mai făcut asta până acum”, îi recunosc. „Este în regulă”, răspunde el. „Îmi place ideea de a primi încă unul dintre primele tale.” Teddy știe întotdeauna cum să facă totul să se simtă bine, chiar și atunci când este un teritoriu nou și necunoscut. „Doamne, pielea ta e atât de moale”, șoptește el, ciugulindu-mă de coapsele. Centu cu centimetru chinuitor, gura lui se îndreaptă spre căldura mea. Îl simt cum îmi evaluează tensiunea, încurajându-mă în tăcere să renunț și să am încredere în el. Un deget îmi găsește clitorisul, frecând cercurile lente care mă fac să mă zvârcolesc în așteptare. Și apoi limba lui se alătură luptei, lingând și sugând, făcându-mă absolut sălbatic. „La naiba, Teddy” este tot ce reușesc în timp ce îmi trec degetele prin părul lui, trăgându-l mai aproape. Îmi dau seama că rânjește împotriva mea — mândru, poate chiar puțin îngâmfat — în timp ce își dublează eforturile. Corpul îmi tremură, clătinându-se pe marginea eliberării. Îmi doresc atât de mult, practic îl cerșesc. — Te rog, Teddy... Pot să vin? Dar rugăciunile mele par să cadă în urechi surde. În loc să-mi acorde eliberarea de care tânjesc, el își trage gura departe de mine. Pierderea contactului mă lasă îndurerat, disperat după mai mult. Teddy stă în picioare, lăsându-și pantalonii la pământ, iar eu nu pot să nu fiu încântat de vederea lui. Penisul lui este gros și tare, o dovadă incontestabilă a pasiunii dintre noi. „Da”, spune el, cu vocea picurând de dorință în timp ce rostogolește un prezervativ pe el însuși, „O să vii, dar vom veni împreună”. Mă propti pe coate, simțind un val brusc de îndrăzneală. „Vreau să te simt mai întâi în gura mea”, îi spun, cu ochii ațintiți la ai lui. El dă din cap cu un rânjet care este în egală măsură jucăuș și răutăcios. — Mai târziu. Dacă faci asta acum, n-am cum să reușesc. Determinarea lui este clară; el vrea ca acest moment să fie împărtășit, trupurile noastre topindu-se ca una singură. „La naiba, te iubesc”, șoptește Teddy în timp ce se aliniază, cu ochii lui albaștri străpungându-i pe ai mei. „Întunericul meu, totul”. Cu aceste cuvinte, el se împinge în mine și simt că întreaga mea lume s-a restrâns la acest singur moment. Fiecare senzație este amplificată – presiunea lungimii lui mă umple, frecarea pe măsură ce se mișcă în mine, căldura trupurilor noastre presate împreună. Este copleșitor și, totuși, nu aș prefera să experimentez nimic altceva. În timp ce Teddy mă ia dracu, este aproape ca și cum am dansa pe o melodie pe care numai noi o putem auzi. Există un ritm în mișcările noastre, o armonie care vorbește mai tare decât ar putea cuvintele vreodată. Șoldurile mele se ridică pentru a-i întâlni pe ale lui, trupurile noastre mișcându-se sincronizate și construindu-se spre un crescendo care știu că ne va lăsa pe amândoi fără suflare. „Teddy...” gemu, vocea mea abia mai mult decât o șoaptă în timp ce mă agățăm de el. Numele lui devine o mantră, punctând fiecare împingere, fiecare gâfâit, fiecare fior care mă străbate. Pot să văd și în ochii lui Teddy acea nevoie primordială care s-a dezvoltat toată ziua, dorința de a atinge acel vârf împreună. Împingerile lui devin mai urgente, respirația lui zdrențuită în timp ce trupurile noastre se încordează și se împing unul împotriva celuilalt. „Vino după mine”, mă îndeamnă el într-un mârâit scăzut și știu că și el este aproape. — Hai să mergem cu mine. Ca la un semnal, ne prăbușim amândoi peste margine, trupurile noastre tremurând și tremurând în timp ce valuri de plăcere se prăbușesc prin noi. Ne agățăm unul de celălalt, eliminând replicile, lumea exterioară uitată în urma extazului nostru comun. „La naiba”, pantaloni Teddy, lipindu-și fruntea de a mea, respirațiile noastre amestecându-se. "A fost... incredibil." „Mai mult decât incredibil”, sunt de acord, simțind toată greutatea a ceea ce tocmai am împărtășit. În acest moment, ne-am depășit trecutul, fricile și îndoielile noastre, găsindu-ne alinare unul în brațele celuilalt. Capitol Treizeci si doi Stau întins lângă ea, ascultându-i respirația în timp ce doarme. Este un ritm moale și constant pe care îl găsesc liniștitor. Nu am fost niciodată genul de tip care să aibă probleme cu somnul. Este mai mult concertul fraților mei – băieți serioși, cu prea multe în minte. Nu, mereu am fost genul care adoarme destul de ușor. Dar, în ciuda cât de obosit sunt de ziua, vreau să-l privesc pe Raven dormind. Vreau să mă iau cât mai mult din ea cât pot de mult timp. Mai târziu azi, o voi ruga să se căsătorească cu mine. Mai întâi trebuie să găsesc un inel. Cred că sunt de acord să fiu clișeu uneori. Telefonul meu bâzâie și încerc cu mare atenție să mă uit la ecran fără să o trezesc. Este Constantino. Se pare că s-a întors în zonă și vrea să se întâlnească. Știu că trebuie să fie foarte atent; sunt o mulțime de tipi care lar ucide la vedere pentru că i-au luat viața lui Charlie. El riscă foarte mult fiind aici. Dar nu am cum să pot gestiona singură această situație cu irlandezii. Am nevoie de cunoștințele și priceperea lui. A fost o prostie din partea lui Primo și Giovanni să-mi înmâneze afacerea. Le-am spus că nu mi-am dorit niciodată asta și am vrut să spun asta. „La naiba”, mormăi eu pe sub răsuflarea, uitându-mă la mesajul lui Consty. Știu că am nevoie de el, dar toată strecurarea în spatele lui Primo și Giovanni nu mă convine. — Teddy? Raven se agită în somn, deschizând un ochi ca să mă privească. Zâmbesc la vederea ei, toată adormită și dezordonată. „Hei, e în regulă”, îi spun eu încet. "Du-te înapoi la somn." În schimb, ea se întinde, căscă și îmi rânjește. Doamne, acel zâmbet îmi încălzește inima ca nimic altceva. "Cât este ceasul?" întreabă ea, cu vocea plină de somn. „Pe la 6 dimineața”, răspund, aruncând o privire la ceasul de pe noptieră. Ea pare puțin surprinsă. „În mănăstire, eram mereu treaz la 4. A dormi până la 6 este ca și cum ai dormi până la capăt.” „Sună îngrozitor”, spun eu, chicotind. „Sunt mai mult un tip de somn până la prânz”. Ea chicotește și jur că aș putea asculta acel sunet ore în șir. „Suntem atât de opuși”. O gâdil ușor. "Asta este ceea ce îl face atât de grozav. Avem atât de multe de explorat unul cu celălalt și o mulțime de lucruri despre care să ne certam. Va dura mult timp." Ea chicotește din nou și simt că pieptul mi se umflă de dragoste pentru această femeie. Dar după o clipă, expresia ei devine gânditoare și știu că se retrage în propriile ei gânduri. Nu pot să o las să se oprească asupra a ceea ce o deranjează, nu atunci când vom ajunge în sfârșit puțină pace. — Hei, spun eu, dând-o ghiontului. "Ce se întâmplă?" Ea ezită înainte de a răspunde. „Încă mă gândesc la ceea ce ai spus – că nu crezi în Dumnezeu.” "Ah." Bineînțeles, asta nu i-a potrivit. — Nu te gândi prea mult la asta. „Nu mă pot abține”, spune ea, încruntându-se. — Mă întristează că nu ai în ce să crezi. „Hei, am multe în care să cred”, o asigur. — Pur și simplu nu am încredere într-o ființă atotputernică. "Precum ce?" întreabă ea, cu adevărat curioasă. „Noi”, spun fără ezitare. "Tu și cu mine, împreună. În asta pot să cred." Ochii ei sunt moale și știu că am spus ceea ce trebuie. — Bine, dar ce zici de o putere mai mare? ea intreaba. — Bine, spun eu, hotărând să o implic în dezbatere. „De ce crezi atât de tare în Dumnezeu?” „Pentru că am văzut și am simțit prezența Lui în viața mea”, răspunde Raven, pe tonul ei blând, dar ferm. „În momentele mele cele mai negre, când credeam că nu mai am nimic, simțeam că ceva mai mare decât mine mă ghidează.” pufnesc. „Sună ca o modalitate convenabilă de a evita să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile acțiuni.” „Teddy”, mustră ea, clătinând din cap. „Nu este vorba despre evitarea responsabilității. Este despre recunoașterea faptului că există ceva mai puternic și mai iubitor decât am putea înțelege vreodată.” „Sau poate că este doar un mecanism de a face față”, contrazic, cu cuvintele mele pline de amărăciune. „Ceva de care să te agăți când viața devine prea grea.” Raven oftă, vădit frustrat. Dar, în loc să mă răsti, ea întinde mâna și mă ia de mână. „Chiar dacă nu crezi în Dumnezeu, Teddy, știu că El încă te iubește. El vede binele din tine, chiar și atunci când tu nu ești sigur de asta.” "Este corect?" Râd, încercând să îndepărtez sinceritatea din vocea ei. "Ei bine, atunci crede și Dumnezeu în micul dejun? Pentru că ar trebui să mergem să luăm niște." „Sigur”, spune ea, zâmbetul revenindu-i. "Să mergem." Ne ridicăm și ne îndreptăm pe hol spre bucătărie, mână în mână. Când intrăm în cameră, Enzo și Carmine sunt acolo, cu fețele lor sumbre. Amândoi se uită la Raven în timp ce intrăm, cu ochii plini de suspiciune. — Hei, ce se întâmplă? Întreb, încercând să-mi țin furia în frâu pentru că îmi amintesc clar că i-am aruncat pe amândoi din casa mea nu cu mult timp în urmă. „Teddy, trebuie să vorbim”, spune Enzo, cu vocea grea de îngrijorare. Carmine doar dă din cap în acord. "Despre ce?" Apăs, strângerea mea pe mâna lui Raven strângând instinctiv. „Mai târziu”, răspunde Carmine, cu privirea încă ațintită asupra lui Raven. — Deocamdată, să luăm micul dejun. Schimb o privire îngrijorată cu Raven înainte de a mă așeza, fără tragere de inimă, la masă. Tensiunea din aer este densă, deoarece toți începem să mâncăm în tăcere. Gândurile mele se întreabă, întrebându-mă ce le-ar putea avea atât de nervos. „Uite, dacă aveți ceva de spus, spuneți-o”, am scapat în cele din urmă, incapabil să mai suport suspansul. Enzo și Carmine schimbă priviri, apoi Enzo își drese glasul. „Teddy, vom discuta despre asta mai târziu, bine? Doar... bucură-te de micul dejun pentru moment”, spune el, cu vocea încordată. „La naiba, nu”, spun în cele din urmă. „Sunt la conducere și m-am săturat de tratamentul tăcut”, cer, trântind furculița pe masă. "Ce naiba se intampla?" Carmine face un pas înainte, chipul lui sumbru dezvăluind gravitatea situației. — Teddy, depozitul nostru de muniții a fost percheziționat mai devreme în această dimineață și a ars până la pământ. Nu a mai rămas nimic. Simt că-mi cade inima în stomac. "Cum este posibil asta? Nimeni din afara familiei nu știa despre asta. Cum a putut cineva să-l găsească?" Enzo se ridică, cu ochii mijindu-se în timp ce se uită la Raven. — Ei bine, nimeni în afară de ea. El dă din cap în direcția ei, provocându-mi un fior rece pe șira spinării. „Așteaptă o secundă”, răspund eu, mânia mea crescând pe măsură ce îmi dau seama ce înseamnă ei. "Îl acuzi serios pe Raven că este un snitch? Trebuie să-mi faci joc de mine!" „Teddy, doar ascultă...” Carmine încearcă să mă tragă deoparte, dar refuz să mă clin, cu privirea fixată pe Raven. Pare nervoasă, cu mâinile ei strângând țesătura halatului. "Nu! Nu voi sta aici și te voi lăsa să o acuzi fără nicio dovadă!" strig, cu pieptul zvâcnind de furie care fierbe în mine. „A trecut prin iad și am încredere în ea mai mult decât în oricine altcineva din această cameră! „Teddy, nu încercăm să-i rănim sau pe tine”, spune Enzo, cu vocea mai blândă acum. "Încercăm doar să ne dăm seama ce s-a întâmplat. Trebuie să luăm în considerare orice posibilitate. Trebuie să recunoști, este o coincidență că ea a fost acolo în acea noapte și acum se întâmplă asta." "Coincidență? Serios?" Îmi bat joc, simțind greutatea trădării lor zdrobindumă. „Nu mă interesează așa-zisele tale coincidențe. Ea nu ar face niciodată așa ceva.” „Teddy, trebuie să iei în considerare faptele”, insistă Carmine, cu voce joasă și urgentă. — Ea este singura care le-ar fi putut oferi locația. Scutur din cap, refuzând să las îndoiala să-mi stăpânească inima. "Nu. Te înșeli. Ea nu este capabilă să facă asta." „Chiar ești atât de orbit de iubire?” întreabă Carmine, cu un strop de frustrare în voce. — Abia o cunoști și totuși ești dispus să pui totul în joc pentru ea? „La naiba ca sunt,” răspund eu înapoi. — Și nu am nevoie să-mi pui la îndoială judecata. „Teddy”, spune el încet, cu tonul schimbându-se, „înțeleg cum te simți, dar Marco... a murit în explozie”. Lumea mea se prăbușește în jurul meu. Marco – cel mai bun prieten al meu, fratele meu de tot, cu excepția sângelui – a dispărut. Îmi simt inima frângându-se într-un milion de bucăți, fiecare străpungându-mă cu o durere insuportabilă. — Marco? șoptesc, vocea mi se trosnește. — E... mort? Vederea mi se încețoșează în timp ce lacrimi fierbinți amenință să se reverse din ochi. Am mai pierdut băieți pe lumea asta; noi toți avem. Dar, cu excepția lui Charlie, am fost norocos, ca să spun așa, că nu am pierdut niciodată pe cineva apropiat. Până acum, adică. Carmine dă din cap solemn. „Era la depozit când s-a întâmplat. Nu a avut nicio șansă”. „Atunci vom găsi pe cine este responsabil și îl vom face să plătească”, mă sufoc, cu pumnii strânși în lateral. — Exact, acceptă Carmine, iar vocea i se întărește încă o dată. — Și toate dovezile indică Raven. "Încetează!" strig, întorcându-mă spre el. „Nu îndrăzni să încerci să-i pui asta pe ea!” „Teddy, nu te ducem pe o cale greșită”, insistă el. "Încercăm să te protejăm, să protejăm familia. Trebuie să ai încredere în noi." — Ai încredere în tine? Îmi bat joc, amărăciunea și durerea mea ciocnând într-un amestec exploziv. "Teddy", intervine Enzo, cu vocea lui calmă și constantă, în ciuda tensiunii crescânde, "avem dovada. Ea s-a înțeles cu irlandezii și le-a dat locația depozitului. Nu ne putem permite să ignorăm asta." Inima mi se sparge la auzul cuvintelor lui. Mă întorc să mă uit la Raven, la Întunericul meu, la totul, pentru a-mi liniști. Vreau să mă uit în ochii ei și să o aud spunându-mi că nu este adevărat. „În noaptea aceea la strângere de fonduri”, spune Carmine, „vorbea cu Declan, nu-i așa?” Mă întorc la cuvintele lui. A fost abordată de O'Leary când iau mașina. Dar asta nu poate fi nimic, nu-i așa? — Și atunci Declan a recunoscut-o când ați fost amândoi la cină, nu-i așa? continuă Carmine. "Cum ar putea el să știe cine este ea? De ce ar ști cine este ea?" „Eu...” Cuvintele mi se clătesc pe buze când îndoiala începe să se strecoare în jurul meu. Mă uit la Raven, dar ea se uită doar la podea, anxioasă și refuzând să se angajeze în conversație. — Și ai găsit-o în noaptea în care ai curățat uciderea părintelui Murphy. De ce altfel ar fi la biserică dacă nu a făcut parte din operațiunea irlandeză? întreabă Carmine. "Corb?" Îi strig numele, dar nu ridică privirea la mine. „Spune-mi că nu este adevărat”, îi spun. Ea continuă să se uite în jos la podea, cu lacrimi curgându-i pe față. "Corb?" Îi spun numele din nou. În cele din urmă, ea vorbește. — Ce crezi în inima ta, Teddy? Se întoarce să mă privească, cu ochii înotați de lacrimi. — Crezi că aș face așa ceva? „Dacă tot ce ți-am spus nu este suficient”, spune Carmine, „avem înregistrări video, Teddy. Nu se poate scăpa de adevăr. Ea a conspirat cu irlandezii și l-a ucis pe Marco”. Am impresia că lumea mea s-ar despărți în două. Femeia pe care o iubesc m-a trădat și cel mai bun prieten al meu a murit în același moment. Mă așez greu pe un scaun de bar, punându-mi capul în mâini. „O vom lua,” spune Enzo, dar abia îl aud, sunt atât de prins în minte. În timp ce Enzo se apropie de Raven, luându-i cu blândețe brațul pentru a o duce departe, ea mă strigă, cu vocea împletită de frică și disperare. — Teddy! Dar sunt prea pierdut în durerea mea, prea schilodit de gândul la corpul neînsuflețit al lui Marco, ca să răspund. Pe măsură ce dispare din vedere, începe să prindă rădăcini, amenințând că mă va consuma în întregime. Și pentru prima dată de când ne-am cunoscut, mă trezesc întrebându-mă dacă cunosc cu adevărat femeia pe care o iubesc. Capitol Treizeci si trei Mă trezesc într-o temniță întunecată și umedă. Aerul este plin de miros de putregai și mucegai, fiecare respirație făcându-mi stomacul să se învârtă. Singura lumină vine de la un singur bec care pâlpâie deasupra mea, aruncând umbre ciudate în cameră. Pereții sunt din piatră rece, aspră și aud apa picurând undeva în depărtare. Glezna îmi tremură de durere și îmi dau seama că o manșetă grea de metal mă leagă de perete. Lanțul de care este atașat zgomotește de piatră în timp ce mă mișc inconfortabil pe patuțul subțire de sub mine. Abia este suficient să mă țină departe de podeaua înghețată, dar cel puțin este ceva. De cât timp sunt aici? O zi? Poate mai mult? Mintea mea se întreabă, încercând să pun cap la cap evenimentele care m-au condus aici. Atacul de panică de la închiderea din nou într-o cușcă a venit și a dispărut deja și am rămas cu un sentiment de gol în piept. Nu trebuia să mi se întâmple asta niciodată, nu după tot ce am trecut. Și cu siguranță nu de la Teddy. „Teddy...” mormăi pe sub răsuflarea mea, vocea îmi trosnește de emoție. L-am iubit, încă îl iubesc. Am crezut că și el mă iubește. Deci de ce nu i-a oprit să-mi facă asta? Prietenul lui Marco era evident important pentru el, dar cu siguranță dragostea noastră a însemnat mai mult decât atât? Panica amenință să mă depășească încă o dată și mă străduiesc să o țin la distanță. Respirația mea devine superficială în timp ce mă concentrez pe picurarea-picurarea-picurarea apei care răsună în jurul camerei, încercând să mă împământesc în prezent. Dar este greu să rămân pe pământ când tot ce mă pot gândi este cât de mult se simte asta ca o trădare. „De ce nu ai putut să vezi adevărul?” Întrebarea atârnă grea în aer, fără răspuns și neiertat. Nu pot să nu mă întreb dacă există vreo speranță pentru noi acum, sau dacă suntem destinați să fim sfâșiați de întunericul care ne înconjoară. Îmi strâng pumnii, furia și durerea îmi alimentează hotărârea. Nu pot lăsa asta să mă rupă. Nu voi. Trebuie să găsesc o cale de a ieși de aici și să-l fac pe Teddy să vadă că a făcut o greșeală. "Ajutor!" strig în golul temniței, vocea îmi răsună înapoi la mine. Întunericul pare să-mi înghită cererea în întregime și, pentru o clipă, aproape că mă pot convinge că va ajunge la urechile lui Teddy. Dar nu vine nimeni. Mă gândesc la acei bărbați cu Teddy, ochii lor reci și zâmbetele crude când m-au târât aici. Inima mi se strânge în piept, sfâșiată între dragoste și trădare. Cum a putut să-i lase să-mi facă asta? Mă agățăm cu disperare de speranță, rugându-mă ca Teddy să-și revină în fire, chiar dacă acest gând îmi face capul să înoate și stomacul îmi învârte. „Poate că ar fi trebuit să lupți mai tare”, îmi șoptesc pentru mine, simțind greutatea încrederii mele zdrobite în Teddy apăsând asupra mea ca pe o viză. — I-ai spus că nu ai făcut ceea ce te-au acuzat. Dar m-ar fi crezut? Ar putea să creadă vreodată că îl voi trăda așa? — Nenorociţii ăia, mormăi pe gura, gândindu-mă la bărbaţii care m-au acuzat că am relaţii cu irlandezii. Declan doar plecase devreme de la strângere de fonduri, mă recunoscuse de la cină și iniția o conversație. Sigur, a fost cordial, dar am ținut garda sus, rămânând distant și rece. Nu a fost altceva decât un scurt schimb. "Material video?" Îmi bat joc de absurd, furia îmi urcă ca bila în gât. — Cum naiba au putut să aibă asta? Tăcerea temniței mă învăluie din nou, fără a oferi răspunsuri. Frustrarea îmi roade interiorul, lăsându-mă să mă simt crudă și vulnerabilă. Nu pot să nu simt că sunt prinsă într-un coșmar întortocheat, bântuită de fantomele trecutului meu. „Teddy”, șoptesc eu în întuneric, vocea mea abia se aude chiar și pentru mine. „Te rog, doar ascultă rațiunea”. Pe măsură ce orele trec, licărirea de speranță că Teddy își va veni în fire devine din ce în ce mai slabă. Și cu fiecare clipă care trece, mă simt că alunec și mai departe de bărbatul pe care îl iubesc, atras inexorabil în îmbrățișarea rece a disperării. "Corb?" Sunetul slab al numelui meu mă trage din adâncuri și mă străduiesc să-l aud din nou. — Părinte James? Strig ezitant, rugându-mă pentru un colac de salvare în acest abis de întuneric. Pe măsură ce silueta lui familiară iese din umbră, ușurarea mă cuprinde. — Raven, ce s-a întâmplat? întreabă părintele James, cu ochii lui amabili plini de îngrijorare. "De ce esti aici?" — Teddy... i-a lăsat pe oamenii ăia să mă ducă aici jos, m-am sufocat, vocea mi se sparge sub greutatea a tot. "Ești rănit?" Privirea lui îmi scanează corpul, căutând orice semn de rănire. „Cred că m-am înnegrit, dar nu cred că m-a atins cineva”. Mă înfior la gândul. „Raven, am crezut că lucrurile merg bine între tine și Teddy”, spune părintele James cu blândețe, confuzia evidentă în vocea lui. — Au fost. Până l-au convins că am ceva de-a face cu irlandezii. Și apoi iau spus că Marco a fost ucis. Inima mi se strânge în timp ce dezvălui minciunile întortocheate care mi-au sfâșiat lumea. Părintele James pare îngrijorat, cu sprânceana încruntă în timp ce prelucrează informațiile. "Voi încerca să vorbesc cu Teddy, să văd ce se întâmplă. Poate că pot să-l fac, să-l fac să vadă motivul." „Te rog, grăbește-te”, mă rog, disperarea mă zgâriește în interior. — Nu cred că pot sta mult mai mult în cușca asta. El știe istoria mea; el înțelege trauma care se ascunde sub suprafață. — Păstrează-ți credința, Raven, mă îndeamnă el cu blândețe. "Amintiți-vă de povestea lui Iona în burta balenei. Chiar și în vremurile întunecate, nu vă pierdeți niciodată speranța." „Încerc”, șoptesc eu, simțind ultimele rămășițe ale credinței mele strecurându-mi printre degete ca nisipul. — Dar este în scădere. „Roagă-te”, îndeamnă el, cu ochii implorându-mă să mă agăţ de ultimele vestigii de credinţă. "Ține-ți credința, chiar și atunci când pare imposibil." „Bine”, sunt de acord, vocea mea abia se aude. În timp ce părintele James dispare în întuneric, închid ochii și fac o rugăciune tăcută – o cerere disperată pentru mântuire în acest iad rece și neiertător. „Te rog, Doamne”, mă rog, cu inima grea de frică și dor. "Ajută-l pe Teddy să vadă adevărul. Și ajută-mă să găsesc puterea de a supraviețui." Capitol Treizeci si patru Stau în vechiul birou al lui Primo de la conac, înconjurat de cărți legate în piele și de parfumul slab al fumului de trabuc. Documentele de pe biroul de mahon erau în fața mea ca o hartă către o viață pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Oftez, frecându-mi tâmplele în timp ce încerc să mă concentrez pe numerele și numele care înoată pe pagini. Dar oricât m-aș strădui, nu-l pot scoate pe Raven din minte. Faptul că e jos în temniță mă bântuie, prinsă ca un animal din cauza acuzațiilor lui Carmine și Enzo. Mi-au arătat dovada pe care o aveau – sau ceea ce au susținut că este o dovadă. Înregistrările video au fost granulate, ceea ce face dificil să discernem cine era cu adevărat. Dar loialitatea lui Enzo este incontestabilă și nu am de ce să mă îndoiesc de el. Cu toate acestea, senzația de roade din intestine îmi spune altceva. Telefonul meu sună, spulberând tăcerea. Îl smulg, disperat după o distragere a atenției de la gândurile mele. — Da? „Teddy, am primit un transport în seara asta”, spune vocea de la celălalt capăt. — Avem nevoie de tine să te ocupi de distribuție. — Bine, mormăi eu, frecându-mă la ochi. Nu așa vreau să-mi petrec timpul, dar Giovanni ar fi făcut-o și ar trebui să-i umplu pantofii acum. — Trimite-mi detaliile și mă ocup eu de ele. — O să fac, șefu’. Linia se stinge, lăsându-mă cu ecoul unei vieți pe care nu am cerut-o niciodată. Fiecare fibră a ființei mele țipă împotriva acestui nou rol, dar mă forțesc să mă concentrez asupra sarcinii în cauză. Trag fișierele necesare de pe computer, încercând să înec imaginea feței lui Raven, gravată de trădare și durere. Dragostea mea pentru ea încă arde în ciuda tuturor lucrurilor și mă sfâșie. „La naiba,” mormăi pe sub răsuflare, strângând pumnii la greutatea tuturor. Nu asta mi-am dorit, dar acum că sunt în ea, nu mai există cale de întoarcere. În timp ce mă uit la ecranul computerului, încercând să mă concentrez asupra obiectului de afaceri, mintea mea se îndreaptă spre Marco. De ce era la acel depozit? Nu are sens. A fost ademenit acolo de Raven? Dar când ar fi avut timp să facă asta? Dacă nu acționa prin irlandezi? "La dracu!" răcnesc, ridicându-mă brusc și strângând pumnii. Furia este un sentiment străin, dar mă consumă. Frustrarea și confuzia se ridică în mine până când nu mai suport. Degetele mele se ciocnesc de perete, creând o gaură în tencuială. Durerea îmi țâșnește în sus, dar nu este nimic în comparație cu frământările din interiorul meu. „Mânia este ca și cum ai ține un cărbune aprins cu intenția de a-l arunca asupra altcuiva”, spune părintele James în timp ce intră în cameră, cu ochii plini de îngrijorare. — Tu ești cel care se arde. "Ce vrei?" Răspund la el, nu sunt în chef de nimic din prostiile lui profunde. „Vreau să vorbesc despre motivul pentru care femeia pe care o iubești este închisă ca un animal în temnițele de sub acest conac”, răspunde el, cu vocea stabilă și calmă. „Pentru că ea m-a trădat pe mine și pe familie”, spun eu, cu vocea tremurândă de furie și rănire. — Carmine și Enzo mi-au arătat dovezile și nu pot fi puse sub semnul întrebării. — Asta crezi cu adevărat, Teodoro? întreabă părintele James, privindu-mă drept în ochi. Privirea lui străpunge apărările mele, forțându-mă să-mi înfrunt propriile îndoieli. „Enzo ne-a fost loial de ani de zile, iar Carmine...nu știu ce să cred”, recunosc, trecându-mi o mână prin păr frustrată. „Tot ceea ce știu este că simt că mă înec și nu știu ce să fac în privința asta”. „Lăsați-vă inima să vă ghideze”, mă sfătuiește părintele James, punândumi o mână pe umăr. „Cunoaște adevărul mai bine decât orice dovadă”. — Poate, murmur eu, cu privirea îndreptându-mi spre gaura din perete. Dar acum, tot ce pot simți este durerea trădării și greutatea așteptărilor familiei mele. Și asta e suficient pentru a mă face să pun la îndoială tot ce credeam că știu despre dragoste și loialitate. — Te-ai gândit să vorbești cu ea? sugerează părintele James, cu vocea joasă și stabilă. „Întreabă-l pe Raven ce s-a întâmplat cu adevărat”. "Glumești?" pocnesc, cu mâinile în pumni. "A avut ocazia să vorbească și a rămas tăcută. Asta spune destul." „Teddy”, imploră el, cu ochii plini de îngrijorare. "O cunoști mai bine decât oricine. A fost vreodată Raven genul de persoană care să se susțină pentru ea însăși? Îți lași furia să-ți întunece judecata." Cuvintele lui mă roade ca un câine înfometat pe un os, îndoiala strecurându-se ca umbrele la amurg. Înainte să pot răspunde, totuși, ușa se deschide cu un trosnet ascuțit, iar Carmine intră cu pași mari înăuntru, cu ochii îngustați și calculatoare. „Părinte James”, trage el, un zâmbet disprețuitor încrețindu-și buzele subțiri. "Ce faci aici?" „Am o conversație privată cu Teddy”, răspunde părintele James, fără să se dă înapoi un centimetru. Privirile lor se blochează, iar tensiunea dintre ei este palpabilă. „Ei bine, dacă ai venit să încerci să crești simpatia pentru Raven, atunci îți pierzi timpul”, rânjește Carmine, întorcându-și privirea spre mine. „Teddy, ai văzut dovezile. Nu mai ai nevoie de distragere a atenției. Ai o afacere de condus și un nume de familie de onorat. „În plus,” continuă el, cu tonul picurând de falsă îngrijorare, „ne întâlnim cu irlandezii pentru a discuta propunerea lor într-o zi. Ai nevoie de timp și de claritate pentru a te pregăti”. Mă simt sfâșiat, tras în direcții opuse de acești doi bărbați care par amândoi atât de siguri de convingerile lor. Mă doare capul din cauza greutății tuturor, presiunea crescând ca o bandă prea strânsă în jurul craniului meu. Părintele James se întoarce spre uşă, dar nu înainte de a arunca o ultimă privire semnificativă în direcţia mea. „Ascultă-ți inima, Teddy”, spune el încet. — Du-te să o vezi. În timp ce ușa se închide în urma lui, rămân în epava emoțiilor mele, simțindu-mă ca o navă prinsă între stâncile zimțate ale trădării și valurile necruțătoare ale iubirii. — Teddy? sună Carmine, smulgându-mă din gânduri. "Nu avem timp pentru asta. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce este important acum." "Dreapta." Dau din cap, vocea mea este goală. "Afacerea." Dar, în timp ce mă așez din nou la birou, încercând să mă cufund în faptele reci și dure ale imperiului nostru criminal, chipul lui Raven mă bântuie – ochii ei alunei s-au umplut de o tristețe nespusă care îmi străpunge sufletul ca un pumnal. „La naiba,” mormăi pe sub răsuflarea mea, hotărârea îmi trosnește ca gheața subțire sub picioare. Poate părintele James are dreptate. Poate că trebuie să aud direct de la ea – adevărul, oricare ar fi acesta. Și atunci, poate că în sfârșit pot înțelege acest haos în care a devenit viața mea. Capitol Treizeci si cinci Zgomotul pașilor pe scări mă zguduiește. Clipesc în întuneric, încercând să mă scutur de ceața somnului. — Părinte James? Strig, sperând să am ceva mângâiere. „Sunt eu”, vine vocea lui Teddy, rece ca oțelul. Cuvintele mă lovesc ca un pumn în intestin. Inima îmi bate repede la gândul că-l revăd, dar acum că este aici, nu simt decât groază. „Teddy...” șoptesc eu, gâtul meu este uscat și strâns. "Te rog, nu pot sta aici. Știi de ce..." încerc și spun. Pășește în lumina slabă, iar ochii lui albaștri cândva caldi sunt acum înghețați și îndepărtați. Pare furios, buzele presate într-o linie subțire, iar umbrele de sub ochi îmi spun că nici nu a dormit bine. Furia și epuizarea depind foarte mult de trăsăturile lui de obicei jucăușe. Acesta nu este Teddy pe care îl cunosc și îl iubesc. „Am venit să vorbesc despre ce sa întâmplat și vreau să aud asta de la tine”. Tonul lui este acuzator, lipsit de orice căldură sau simpatie. — Bine, spun eu, înghițind din greu. — Pune-mi întrebările tale. Nu pierde timpul, găurindu-mă cu o întrebare după alta. "Ce știi despre explozie? L-ai cunoscut pe Marco? Cum naiba ai fost pe caseta aia video?" La fiecare întrebare, simt greutatea neîncrederii lui apăsând asupra mea. Dar îi răspund sincer fiecăruia, jurându-i iar și iar că nu am nimic de-a face cu nimic. "Teddy, jur, nu am fost eu. N-am făcut asta", îl implor, disperată să mă creadă. Fața lui rămâne rece, nemișcat de cuvintele mele. Neîncrederea lui mă taie ca un cuțit, lăsându-mă să mă simt crudă și expusă. Întotdeauna am știut că Teddy a fost extrem de loial celor dragi, dar acum încep să mă întreb dacă această loialitate se extinde și la mine. Cum pot să-i dovedesc nevinovăția mea când nici măcar nu îmi va da o șansă? „Teddy, trebuie să mă crezi”, îi șoptesc, cu lacrimile înțepându-mi în colțul ochilor. „Nu ți-aș face niciodată rău ție sau familiei tale”. Frustrarea și disperarea îmi zboară în interior, în timp ce neîncrederea rece a lui Teddy atârnă greu în aer. Mintea mea se întreabă, căutând orice modalitate de a-l face să înțeleagă adevărul. Nu pot să-l pierd, nu atunci când m-am luptat atât de mult să mă regăsesc. Parcă mă înec, mă scufund mai adânc în prăpastie, iar singurul colac de salvare care mi-a rămas este să-mi alunece printre degete. Mă simt că revin la vechile mele moduri, chiar dacă fiecare fibră a ființei mele țipă împotriva ei. Întotdeauna am obținut ceea ce mi-am dorit când eram pe stradă. A fost nevoie doar de o anumită formă de persuasiune. Era un vechi obicei pentru mine, chiar dacă încercam să găsesc putere și mângâiere într-un alt tip de obicei acum. Poate că doar așa pot ajunge la Teddy, să-mi dovedesc nevinovăția arătându-i adâncurile în care m-aș scufunda pentru el. „Teddy”, spun încet, apropiindu-mă de el cât îmi permite lanțul de la gleznă. Înghit nodul de vinovăție care mi se formează în gât și las vârfurile degetelor să urmărească conturul corpului lui. Ochii i se închid și respiră adânc, tremurând. — Nu am făcut-o. Lasă-mă să te conving. Vocea lui este abia peste o șoaptă, plină de durere și incertitudine. „Fă ce vrei”, spune el, fără să mă oprească. Inima mi se mai rupe puțin la fiecare mișcare, dar merg înainte. Îngenunch în fața lui, cu mâinile tremurând în timp ce îi desfac pantalonii și îi scot penisul. Vina ameninta sa ma sufoce, dar ma silesc sa continui. Într-un fel întortocheat, sper că asta ne va salva pe amândoi. În timp ce îl mângâiam în mână, gândurile mele se transformă în auto-ura și regret. Este într-adevăr singurul mod de a-l face să mă creadă? Să mă degradez așa? Dar oricât de mult aș vrea să mă opresc, nu pot. „Teddy”, șoptesc eu, cu vocea tremurând de emoție. "Te rog crede-ma." Îl iau în gură, gustul lui amar și străin. Vinovația și tristețea mă copleșesc când îmi dau seama că așa aleg să-mi arăt dragostea pentru el pentru prima dată. Lucrez în sus și în jos pe lungimea lui, gâtul mi se strânge în jurul lui în timp ce el geamă numele meu. „La naiba”, șoieră el printre dinții strânși, strângându-mă de ceafă. Preia controlul de la mine, băgându-mi în gură cu o cruzime pe care nu am mai văzut-o până acum la el. "De ce ai făcut-o?" cere el, cu vocea încordată și furios. Nu pot răspunde, sufocându-mă de lacrimile mele și de invazia lui. — Trebuie să fii al naibii de vinovat dacă nici măcar nu-mi poți răspunde. Cuvintele lui dure taie adânc și mă simt mai neputincios ca niciodată. Teddy a fost întotdeauna blând și amabil, dar acum s-a transformat în cineva pe care abia îl recunosc. — Este genul de rahat pe care îl făceai pentru irlandezi când m-ai trădat? scuipă el, veninul din tonul lui ustură ca acidul. — Ți-a plăcut mai mult pula lui Declan decât a mea? Încerc să dau din cap, dar strânsoarea pe care o are asupra mea nu permite prea multă mișcare. Umilința și durerea sunt insuportabile, dar mă forțesc să mă concentrez pe a-l convinge de nevinovăția mea. — Te-ai tras cu toată gașca Westies și apoi te-ai întors să te culci cu mine? El continuă fără milă, făcându-mă fără milă. „Câte penisuri ai luat în păsărica aia de curvă a ta?” Pieptul mi se strânge, lacrimi fierbinți curgându-mi pe obraji în timp ce mă străduiesc să respir. Acesta nu este Teddy pe care îl cunosc și îl iubesc, dar nu mă pot opri. Trebuie să-l fac să mă creadă, chiar dacă înseamnă să mă pierd în acest proces. „Te rog, Teddy”, mă gândesc, rugându-mă ca cumva să-mi audă gândurile și să înțeleagă. — Nu am făcut-o. Nu te-am trădat niciodată. Dar cuvintele rămân nespuse, iar eu sunt lăsat la mila unui om mânat de furie și durere de inimă, rugându-se pentru mântuire care se simte mai departe cu fiecare clipă care trece. Lacrimile îmi încețoșează vederea, dar nu pot scăpa de realitatea sufocantă a cuvintelor lui crude. E ca și cum ar încerca să distrugă fiecare fărâmă de speranță de care mă agățăm. Teddy-ul pe care îl cunosc alunecă, înlocuit de acest străin rece și răzbunător. „Te rog”, încerc și plâng, simțindu-mă complet ruptă. — Nu am făcut-o. Nu se oprește, totuși, până când nu ajunge la punctul culminant și îmi umple gura cu amărăciunea lui. Îl înghit, gustând amestecul acru de rănire și trădare care ne poate păta pentru totdeauna dragostea. Gâfâind după aer, mă sufoc cu propriile lacrimi când el mă eliberează și se prăbușește pe podea lângă mine. Îl aud și plângând, sunetul care îmi sfâșie inima ca o mie de cuțite. Vreau să mă târăsc spre el, să-l țin aproape și să-i spun că totul va fi în regulă – dar nu pot. Încălcarea pe care o simt mă ține înrădăcinată în loc, de parcă podeaua rece de piatră ar fi devenit o parte din mine. „Teddy”, șoptesc eu, cu vocea abia auzită peste sunetul suferinței noastre combinate. „Jur pe tot ceea ce țin, nu te-am trădat niciodată”. Pentru o clipă, este doar liniște, punctată de respirația noastră zdrențuită. Apoi, fără un cuvânt, se împinge de pe podea și se clătinește în picioare. Îl privesc neputincios când părăsește celula, ușa trântindu-se în urma lui și pecetluindu-mă încă o dată în întuneric. „Te rog, Doamne”, mă rog, cu mâinile tremurând în timp ce îmi șterg lacrimile de pe față. "Ajută-l să vadă adevărul. Ajută-l să-și găsească drumul înapoi la mine." Dar, pe măsură ce minutele se întind în ore și umbrele se prelungesc în jurul meu, nu pot scăpa de sentimentul că sunt cu adevărat singur abandonat nu doar de Teddy, ci de orice speranță de mântuire. Și tot ce rămâne este întunericul rece și neiertător care amenință să mă înghită întreg. Capitol Treizeci și șase În timp ce urc scările înapoi în dormitorul meu, pieptul mă doare de regret și dezgust de sine. Fiecare pas se simte ca o greutate de plumb, trăgândumă în adâncul propriei mele vinovății. Imaginea feței pline de lacrimi a lui Raven mă bântuie și nu pot scăpa de sentimentul că nu sunt mai bun decât cei care au rănit-o în trecut. „La naiba”, mormăi pe sub răsuflare, împingând ușa camerei mele. Împrejurimile familiare nu mă consolează cu nimic; în schimb, servesc ca o amintire a cât de departe am căzut. Gândurile mele sunt mistuite de cuvintele părintelui James, încurajându-mă să am încredere în inocența lui Raven. Dar dovezile pe care Carmine și Enzo mi-au arătat îmi roade marginile minții, plantând semințe de îndoială care amenință să înăbușe orice credință pe care am lăsat-o în ea. — Ce dracu ar trebui să cred? Gemu, mergând înainte și înapoi pe podeaua uzată de lemn. Întâlnirea viitoare cu irlandezii planează asupra mea ca un nor întunecat, aruncând o umbră asupra oricărei speranțe de viitor cu Raven. Mâine, ar trebui să fiu de acord cu propunerea lor, să mă căsătoresc cu fiica primului comandant al Westies și să-mi scot Raven din minți pentru totdeauna. Va fi în siguranță, cel puțin; Mă voi asigura al naibii de asta. Dar gândul că nu o mai văd niciodată îmi face inima să se răsucească dureros în piept. — Chiar asta trebuie să fac? Mă întreb, trecându-mi o mână prin păr frustrată. „Sunt doar condamnat să trăiesc o viață fără iubire, ca un fel de martir al naibii?” „Teddy, trebuie să vorbim”, se aude o voce din spatele meu, smulgândumă din reveria mea de autocompătimire. Mă întorc să-l văd pe Enzo stând în prag, cu sprâncenele stufoase strânse, îngrijorată. — Nu vezi că sunt ocupat să mă bat în propria mea mizerie aici? Îmi răspund sarcastic, dar adevărul este că mi-ar fi bine să vorbesc cu cineva chiar acum. "Bine, ce este?" „Uite, știu că te lupți cu tot ce se întâmplă”, spune Enzo, pășind înăuntru și închizând ușa în urma lui. "Dar trebuie să ne concentrăm asupra întâlnirii cu irlandezii de mâine. Dacă nu ajungem la un acord, lucrurile s-ar putea înrăutăți". "Urâți? Vrei să spui cum sunt acum?" Îmi bat joc, gesticulând în jurul meu. „L-am închis pe Raven într-o nenorocită de temniță și ar trebui să mă căsătoresc cu o tipă pe care nici măcar nu am întâlnit-o pentru a păstra pacea. Cât de mult mai rău poate fi?” „Crede-mă, Teddy, oricând se poate înrăutăți”, răspunde Enzo solemn. „Am mai văzut-o și o vom vedea din nou dacă nu gestionăm această situație cu atenție”. — Corect, pentru că căsătoria cu fiul șefului este o strategie atât de genială, mormăi eu cu amărăciune. „Teddy”, spune Enzo, vocea lui căpătând un ton blând care mă surprinde. "Știi la fel de bine ca mine că viața asta nu este corectă. Uneori, trebuie să facem sacrificii pentru binele mai mare. Și uneori, acele sacrificii dor ca naiba. Dar facem ceea ce trebuie făcut." „Chiar dacă înseamnă să renunțăm la orice șansă la fericire pentru noi înșine?” Întreb în liniște, simțind greutatea cuvintelor lui căzând pe umerii mei. Enzo mă privește cu un amestec de tristețe și înțelegere. — Mai ales atunci. Enzo a părăsit camera mea acum o oră și încă mă plimb pe podea. Nu-mi pot scoate Raven din cap. Nu pot să-mi scot toată situația asta din cap. Am nevoie de cineva cu care să vorbesc despre asta. Mi-aș dori ca Charlie să fie încă în viață. Aș putea oricând să vorbesc cu el. Îmi ridic telefonul și îl sun pe Primo. El răspunde imediat, îngrijorându-și vocea. "Teddy, ce e în neregulă? Îți aud vocea." — Primo, am nevoie de niște îndrumări cu privire la situația irlandeză, spun eu, încercând să-mi păstrez vocea neclintită. "Teddy, îmi pare rău... Isabella este în travaliu, iar noi suntem la spital. Nu te pot ajuta chiar acum", răspunde el, cu un sincer regret în ton. „Dă-i un sărut pentru mine”, îi spun, un zâmbet dulce-amar formându-mi pe buze în timp ce închid telefonul. Inima îmi umflă de fericire pentru fratele meu, dar amărăciunea și resentimentele mă roade. Primo ajunge să fie cu femeia pe care o iubește, scăpând din această viață de crime și violență în timp ce eu sunt blocat aici, înecându-mă în ea. Îl apelez pe Giovanni în continuare, dar nu există niciun răspuns. Frustrarea crește în mine, făcându-mi pieptul strâns. Neavând la cine altcineva să apelez, decid să-l caut pe Carmine în conac. Holurile conacului simt ca un labirint de gheață, fiecare pas răsunând prin gol. Mă simt singur, pierdut și al naibii de confuz. Fiecare centimetru din acest loc îmi amintește că Raven este încă închis sub picioarele mele, o durere constantă în inima mea. În timp ce îmi continuu rătăcirea fără scop, dau de părintele James. Prezența lui calmă este o ușurare binevenită, deși știu că nu poate oferi toate răspunsurile pe care le caut. — Părinte, îl salut, încercând să-mi păstrez o aparență de calm. „Teddy”, răspunde el, cu ochii plini de înțelegere. — Arăți tulburat. — Este atât de evident? am chicotit amar. „Doar că nu mai știu ce să fac. Ar trebui să mă căsătoresc cu o fată pe care nu am întâlnit-o niciodată, astfel încât familia noastră să poată ajunge la o înțelegere cu irlandezii. Între timp, Raven este prins în temnița aceea uitată de Dumnezeu și nu pot. chiar am încredere în propriile mele instincte despre ea.” Părintele James oftă, o greutate grea așezându-se pe umerii lui. „Știu că acest lucru este dificil pentru tine, Teddy. Dar uneori, drumul cel bun nu este întotdeauna cel mai ușor de mers. Trebuie să ai încredere în tine și să iei deciziile pe care le crezi că sunt cele mai bune pentru toți cei implicați.” „Părinte James, sunt doar... pierdut”, recunosc, greutatea mărturisirii mele apăsând asupra mea. „M-am dus să-l văd pe Raven așa cum ai sugerat tu, dar cred că am înrăutățit lucrurile doar.” Ochii părintelui James se înmoaie de simpatie. — Este o situație dificilă, Teddy. Nu te poți aștepta să ai toate răspunsurile. — Da, ei bine, am încercat să obțin ajutor de la Primo, Giovanni, Enzo și chiar de la Carmine, dar nimeni nu are nimic util de oferit. Îmi trec o mână prin păr frustrată. "Ce ar trebui să fac?" „Poate că trebuie să apelezi la fiul risipitor al familiei”, sugerează părintele James, cuvintele lui răsunând cu un sentiment de finalitate. — Constantino? Încerc să joc, dar mă întreb dacă părintele James știe deja că se află în zonă. În afară de unicul nostru schimb de mesaje, nu am vorbit cu fratele meu. A spus că vrea să vorbească, iar eu am fost de acord. Dar, m-am gândit că mă va anunța când și unde. Relația mea cu fratele meu mai mare a fost întotdeauna tensionată, dar dacă există un lucru care ne unește, este dorința noastră comună de a ne proteja familia. „După cum am spus, cea mai bună decizie poate să nu fie cea mai ușoară.” Ochii mei îl urmăresc pe părintele James în timp ce el se îndepărtează. Chiar mi-aș dori ca oamenii din biserică să fie uneori mai puțin mistici. De exemplu, ar fi mult mai ușor dacă ar putea să-mi spună ce vrea să fac omul lor din cer. M-ar economisi mult timp, de fapt. Respir adânc, îmi scot telefonul și formează numărul lui Consty. „Hei, sunt Teddy”, spun când ridică, încercând să-mi mențin vocea stabilă. "Am nevoie de ajutorul vostru." Capitol Treizeci și șapte Temnița rece și umedă a devenit un loc familiar pentru mine. Pereții sunt alunecoși de umezeală, iar aerul atârnă greu de miros de mucegai. Aud picurarea-picurarea-picurarea constantă a apei răsunând prin întuneric. E ceva care ți se întâmplă când ești închis într-o cușcă suficient de mult. Timpul pare să se miște în propriul ritm și, odată ce treci de teroarea și atacurile de panică, ai de fapt mult timp să stai și să te gândești la lucruri în întuneric. Regret cum m-am comportat cu Teddy când a venit să mă viziteze. Am putut vedea că era tulburat și am putut simți și eu asta. Și, în loc să mă întorc să-l ajut în acele momente, am încercat să-l implor în moduri pe care le foloseam și de care nu sunt mândru că mă las. Stiu mai bine de atat. Nimeni nu face vreodată cu adevărat nimic în această lume bazat pe rugămințile altor oameni. Celălalt lucru la care am avut timp să mă gândesc au fost cei doi bărbați care l-au convins pe Teddy să mă pună aici jos. Carmine și Enzo? Îmi amintesc că o dată când l-am trecut pe lângă Carmine pe hol, el părea vinovat. Mă gândesc la strângerea de fonduri. Cu siguranță i-am văzut vorbind cu Declan și cu alți câțiva oameni care păreau să fie cu Declan. Nu știu exact ce se întâmplă aici, dar se pare că ascund ceva. Știu că Teddy nu este genul care vrea să intre vreodată în partea de afaceri a lucrurilor. Întotdeauna spunea asta despre afacerile familiei sale. „Teddy, nu-i lăsa să te controleze”, șoptesc eu în întuneric, deși nu e aici să mă audă. — Ești mai bun decât atât. În tăcerea care urmează, nu pot să nu mă întreb dacă vorbele mele vor ajunge vreodată la el. Va reuși Teddy să se elibereze de plasa încâlcită de minciuni și înșelăciune care îl înconjoară? În ceea ce mă privește, știu un lucru: dacă voi scăpa vreodată din acest loc, nu voi mai lăsa trecutul să mă țină captiv. Voi găsi o modalitate de a scăpa de întuneric și de a-mi construi propria cale, oricare ar fi aceasta. Închid ochii și spun o rugăciune, vocea mea abia se aude în temnița umedă. Nu mai sunt sigur ce cred. Părintele James spune că trebuie să-mi păstrez credința, dar este greu când ești prins într-o cușcă, înconjurat de întuneric. „Doamne, dacă ești acolo...” încep eu, înghițind în sec. „Ajută-mă să găsesc puterea de care am nevoie chiar acum”. În timp ce mă rog, continui să mă întreb dacă am avut vreodată credință. Poate că m-am agățat de el ca o modalitate de a scăpa de necazurile mele. Să mă amorțez de durerea trecutului meu. „Teddy”, șoptesc eu, deși nu mă aude. "Vreau să te iert pentru asta. Știu că asta nu poate fi chiar vina ta." Dar, în adâncul sufletului, știu că viața pe care am crezut că aș putea avea cu el s-ar putea să nu se concretizeze niciodată. Suntem amândoi atât de răniți, atât de prinși în propriile noastre lumi de durere. Există vreo speranță pentru noi? Sau suntem destinați să mergem pe căi separate, luptându-ne singuri cu demonii noștri? „Dă-i lui Teddy curajul să facă ceea ce este corect”, murmur eu, lacrimile curgându-mi pe față. „Și dă-mi pace, oricare ar fi aceasta”. Când îmi termin rugăciunea, zgomotul pașilor răsună prin temniță. Inima îmi bate cu putere — oare Teddy se întoarce să mă vadă? Sau este altcineva, cineva periculos? "Corb?" strigă încet o voce. — E părintele James. — Părinte, răspund eu ezitând. "Ce faci aici?" „Te urmăresc”, explică el, ochii lui amabili îi întâlnesc pe ai mei prin gratiile cuștii mele. „Și vreau să-ți spun despre Teddy. Se chinuie cu adevărat”. "Este el?" Îmi bat joc oarecum cu amărăciune, în ciuda rugăciunilor care încă îmi atârnă pe limbă. — Sper că nu este incomod. „Raven, ascultă-mă”, îl roagă părintele James. "Teddy este peste capul lui. Sunt forțe la lucru aici pe care nu le poate controla." — Știu, părinte. Mă rog să-l iert, dar e greu. „Uneori, oamenii pe care îi iubim fac greșeli”, spune cu blândețe părintele James. — Dar asta nu înseamnă că ei nu ne iubesc. "Dragoste?" Întreb, vocea mea este goală. „Ce legătură are dragostea cu toate astea?” „Totul, Raven”, răspunde el încet. „Dragostea ne poate salva din momentele noastre cele mai întunecate. Dar ne poate și orbi față de adevăr.” „Poate că ai dreptate”, recunosc, ștergându-mi lacrimile. "Dar ce ar trebui să fac acum? Cum să mă eliberez din această cușcă, atât la propriu, cât și la figurat?" „Ai credință, Raven”, spune părintele James, întinzând mâna printre gratii pentru a-mi atinge mâna în mod liniștitor. „În tine, în Teddy și în puterea iubirii de a vindeca chiar și cele mai adânci răni.” În timp ce el se întoarce să plece, încerc să găsesc o sclipire de speranță în inima mea, dar se pare că nu o găsesc. Pe măsură ce sunt închisă în întuneric încă o dată, știu că Părintele James are de gând bine, dar nu se poate întoarce la viața pe care am avut-o cândva cu Teddy. Părul alunecat al lui Carmine strălucește sub lumina slabă în timp ce se plimbă înainte și înapoi, cu vocea lui un zgomot constant în urechea mea. — Irlandezii nu trebuie subestimați, Teddy. Trebuie să fim pregătiți, trebuie să... Nici măcar nu mă obosesc să mă uit la el, darămite să ascult. Știu ce spune, dar nu mă pot concentra pe asta acum. Mintea mea continuă să se întoarcă la Raven, cu ochii ei alune plini de frică în timp ce au închis-o în subsol. Cât de oribil trebuie să fie asta pentru psihicul ei. Trădare sau nu, moartea lui Marco cântărind asupra mea, nu sunt sigur că pot trăi cu mine știind că am pus-o înapoi în cușcă. — Teddy, asculți? Carmine se oprește din plimbare, mustața subțire tremurând de iritare. I-am aruncat o privire scurtă înainte de a mă întoarce, cu pumnii strânși. Este aproape ca și cum ei știu ce sunt pe cale să fac. De fiecare dată când cred că aș putea să cobor și să o iau, fie Carmine, fie Enzo sunt acolo, trăgându-mă în altă discuție de afaceri. — Bine, nu asculta. Carmine sufă, ridicându-și mâinile în sus, înfrânt. — Amintiți-vă, întâlnirea de mâine este crucială. Dă-i dă-i dracului asta și familia Maldonado va... — Ajunge, Carmine! strig, lovind cu pumnul pe masă. Zgomotul spargerii de sticlă umple camera, cioburi împrăștiate pe podea ca niște stele mici și strălucitoare. Enzo, stând în colțul camerei, își drese glasul. Sprâncenele sale cenușii și stufoase se încruntă în timp ce vorbește încet: „Teddy, încearcă să te concentrezi. Cu toții îl plângem pe Marco, dar trebuie să ne menținem capul limpede”. „Sigur, Enzo”, mormăi eu, simțind epuizarea pătrunzându-mi în oase. Dar gândurile mele rămân cu Raven, închis și singur. Până terminăm cu partea de afaceri a lucrurilor, sunt atât de obosit încât aproape că mă prăbușesc în dormitorul meu. Vreau să mă duc la ea, dar știu că dacă o fac, mă vor opri. La fel cum au de fiecare dată. Am aruncat o privire spre pat, gol și primitor, dar refuz să dorm în el. În schimb, aleg să dorm pe podea. Dacă ea e acolo jos, în temniță, nu am cum să dorm în pat. Pământul rece și dur se înfige în pielea mea în timp ce merg într-un somn neliniștit, plin de coșmaruri și viziuni ale lui Raven. Chipul ei mă bântuie în visele mele, răsucit de durere și teroare, cerșind milă care nu vine niciodată. Sunetul strigătelor ei este înecat de ritmul aspru al tobelor, un ritm crud și necruțător răsunând prin întuneric. Inima îmi bate în piept, amenințând să se elibereze din cușcă în timp ce mă întind spre ea, disperată să o salvez din acest coșmar viu. Dar nu pot. Sunt prins în propriul meu iad, incapabil să scap de greutatea zdrobitoare a vinovăției și a neputinței care amenință să mă consume întreg. Și cu fiecare clipă care trece, muzica devine din ce în ce mai tare, mai discordantă, până când e tot ce pot auzi - coloana sonoră asurzitoare a propriului meu eșec. Capitol Treizeci si opt O durere ascuțită mă trezește și îmi dau seama că e o lovitură în coaste. Gemuind, îmi frec somnul de pe ochi și îmi ridic ochii la silueta care se profilează peste mine. „Ridică-te”, spune Constantino, cu vocea rece ca gheața. Îmi aruncă o cămașă, pe care o pun repede, tot câștigând din durere. — Bine, bine, mormăi eu, urmându-l pe holul slab luminat spre vechiul birou al tatălui meu. Camera miroase a trabucuri învechite și a whisky învechit, un parfum care se lipește de fiecare suprafață ca o fantomă încăpățânată. Este o amintire subtilă a luptelor pentru putere și a tranzacțiilor făcute în acest spațiu. Un birou greu din lemn se află în centru, înconjurat de scaune din piele care au văzut zile mai bune. Pereții sunt căptușiți cu rafturi întunecate, pline mai mult cu arme decât cu literatură. O singură fereastră oferă o fâșie de lumină, aruncând umbre peste podea. Constantino se așează în spatele biroului, corpul lui musculos umplând scaunul cu spătar înalt. Părul lui scurt și întunecat este alunecat pe spate, subliniind ochii verzi pătrunzători. El emană încredere și pericol, un aer de autoritate care cere respect – sau frică. Maxilarul i se strânge în timp ce mă studiază, de parcă ar încerca să decidă dacă merit timpul lui sau doar o altă problemă de rezolvat. „Bine, Teddy”, spune el, lăsându-se pe spate în scaun și încurcându-și degetele. „Să auzim”, cere Constantino, cu ochii îngustați de nerăbdare. Îi simt greutatea privirii, grea ca o judecată. Întotdeauna a fost cel mai agresiv, nu i-a fost niciodată frică să ia ce vrea cu forța. Și chiar acum, el vrea răspunsuri. Dar cum explici ceva când nici măcar tu nu înțelegi? Respir adânc, încercând să-mi organizez rețeaua dezordonată de informații din capul meu. „Bine, deci... Raven e aici, și e toată treaba asta cu irlandezii și Carmine și Enzo...” scap, dându-mi seama cât de complicat sună totul. — Nu contează, mă întrerupe Constantino, frecându-și tâmplele de frustrare. — Să facem această întrebare pe rând. Ce s-a întâmplat cu depozitul? „A fost aruncat în aer, iar Marco a fost ucis în explozie”, răspund eu, vocea îmi trosnește ușor la amintirea prietenului meu. — De ce era Marco acolo? întreabă, tonul lui este ascuțit și neiertător. „Nu știu”, recunosc, simțind că greutatea incertitudinii mele se așează puternic pe umerii mei. Privirea lui Constantino se întărește în timp ce continuă să mă interogheze. — Ce legătură au Carmine și Enzo cu toate astea? „M-au ajutat să conduc partea de afaceri a lucrurilor”, îi explic, stomacul mi se agita de neliniște când mă gândesc la posibila lor implicare în toate. Oftă dezamăgit. — Și unde sunt Primo și Giovanni când avem nevoie de ei? „Primo a plecat definitiv din cauza noului său copil, iar Giovanni... Ei bine, a urmat o fată la Miami pentru a o ajuta să-și conducă propria afacere de familie”, spun eu, știind foarte bine cât de ridicol sună. „Tipic”, pufnește Constantino, clătinând din cap. „Întotdeauna urmărind fuste în loc să ai grijă de afaceri”. Furia lui pare să-l alimenteze în timp ce împinge înainte. — Acum, de ce este Raven aici? Ezit, nesigur de unde să încep. "Este complicat." „Atunci explică”, se răstește el. „Mi-ar plăcea să știu de ce fata pe care miai furat-o în liceu a revenit brusc în viața noastră”. Inspirând adânc, mă lansez în povestea de fundal a lui Raven. „Și-a ucis părinții, dar nu a fost ca și cum aș fi furat-o în sensul tradițional. Am ajutat-o doar să curețe scena și a fugit în dimineața următoare”. Constantino pare gânditor pentru o clipă înainte de a da din cap, acceptând explicația mea. "Bine. Deci de ce este aici acum?" „Pentru că m-a văzut curățând o scenă la o catedrală irlandeză”, spun eu, simțind că rușinea mi se strecoară pe gât când îmi amintesc noaptea aceea. „Opțiunea era să o ucizi sau să o aduci aici”. „Și sub protecția ta, am auzit”, adaugă el, ridicând o sprânceană. — Da, confirm, cu vocea abia peste o șoaptă. „A fost singura modalitate de a-i garanta siguranța”. "Este o mișcare îndrăzneață. Una pe viață", afirmă el, cu tonul împletit atât de admirație, cât și de avertisment. „Știu”, răspund, neavând nevoie de reamintirea gravității deciziei mele. — Deci, de ce este în temnița de la subsol? Pe măsură ce întrebarea rămâne în aer, nu mă pot abține să nu simt greutatea a tot ce se abate asupra mea. Întunericul camerei pare să se închidă în jurul nostru, sufocându-mă cu posibilitatea foarte reală că am făcut o greșeală teribilă. — Enzo și Carmine au venit la mine cu dovezi că Raven lucra cu irlandezii pentru a arunca în aer depozitul, îi explic, simțind că mi se întorc instinctul la amintire. „Au spus că știe locația depozitului, că era la biserica irlandeză în noaptea în care a fost ucis părintele Murphy și am surprins-o vorbind cu Declan la strângerea de fonduri”. Constantino pare plictisit, de parcă ar fi auzit povestea asta de un milion de ori înainte. Clătină din cap neîncrezător, clar neimpresionat de explicațiile mele. "Du-te pe fata ta, Teddy. Ea nu a făcut-o", spune el, cu vocea fermă și hotărâtă. Mă uit la el, uluit. "Ce vrei să spui? De unde poți ști asta?" „Pentru că este al naibii de evident că Carmine și Enzo au pus-o la cale”, replică el, supărarea fulgerând în ochii lui verzi. "Și Marco nu a fost ucis în explozie. El a fost ucis în mod evident în prealabil și trupul său a fost mutat acolo." „De unde poți ști asta?” Întreb, inima îmi bate cu putere în piept în timp ce încerc să diger această nouă informație. "Teddy, am lucrat cu irlandezii de multă vreme. Știu când cineva a primit informații despre atacul unui depozit și cu cine lucrează", răspunde el practic, lăsându-se pe spătarul scaunului. Realizarea a ceea ce spune el mă lovește ca o tonă de cărămizi. Sângele meu devine de gheață și simt un amestec de ușurare că Raven ar putea fi nevinovat, dar și furie la gândul că doi oameni în care aveam încredere ar putea să mă trădeze în acest fel. Lumea din jurul meu pare să dispară în timp ce mă concentrez asupra implicațiilor cuvintelor lui Constantino. „Du-te și ia-o, Teddy”, repetă el, smulgându-mă din gânduri. — Nu prea ai timp. Dau din cap, înghițind nodul din gât. — În regulă, spun eu, o ușurare care mă cuprinde în timp ce vinovăția îmi strânge pieptul. — Dar ce ai de gând să faci cu Enzo şi Carmine? „Lasă-mă să mă ocup de ele”, răspunde Constantino, cu vocea rece și amenințătoare. — Te concentrezi doar să-l scoți pe Raven. Nu pot să nu mă simt nervos, știind că îl las pe fratele meu pentru a avea de-a face cu doi bărbați periculoși. Dar el a fost întotdeauna capabil și acum trebuie să am încredere în el. „Mâine, ar trebui să mă întâlnesc cu irlandezii”, continui, vocea mea clintită ușor. — Mi s-a spus că trebuie să mă căsătoresc cu o fiică a primului responsabil. Constantino râde, clătinând din cap. „Teddy, Declan este omul responsabil acum și nu are nicio fiică. Erai înființat. În momentul în care te-ai prezentat la acea întâlnire, ai fi fost ucis.” Stomacul îmi zvâcnește la gândul că voi păși orbește în propria mea moarte, iar furia mă învârte ca un val. Cum am putut să fiu atât de naiv? „Consty”, îl avertizez, vocea mea este joasă și disperată. — Fii atent. L-ai ucis pe Charlie doar ca să te întorci la Primo și sunt mulți oameni care te-ar ucide pe loc pentru asta. — Charlie? Își bate joc de joc, cu ochii îngustați. "Nu l-am omorât ca să se întoarcă la Primo. Charlie complotează cu Carmine să preia familia. Când tatăl lui a murit, Carmine s-a întors la Enzo să facă același lucru." Vestea mă lovește ca un pumn în stomac. Charlie, prietenul meu de o viață, cineva în care aveam încredere mai mult decât oricine altcineva, plănuia să ne trădeze pe toți. Inima mea este grea de greutatea acestei revelații. — De ce nu ai spus nimic înainte? am întrebat neîncrezător, fiind prins în propria mea negare. „Pur și simplu îmi licitam timpul, Teddy”, explică el. "Lăsând totul să cadă la locul lor. Ceea ce a făcut acum." Cuvintele lui îmi dau un fior ciudat. Îl cunosc pe fratele meu și știu că este capabil de lucruri destul de întortocheate. Dintre noi toți, el este cel care mă sperie cel mai mult. „Teddy”, spune Constantino ferm, privindu-mă mort în ochi. "Nu există prieteni sau încredere. Nu în viața asta. Acum du-te la Raven și scoate-o din temniță." Cuvintele lui îmi răsună în cap în timp ce alerg prin holurile slab luminate, bătăile inimii mele înecând zgomotul pașilor mei. Mintea mea zboară cu gânduri despre cum voi îndrepta lucrurile cu Raven, cum o voi proteja de orice alt rău. În timp ce mă apropii de ușa grea care duce la temniță, trag aer în piept, pregătindu-mă pentru ceea ce este în față. Mânerul rece de metal îmi trimite un fior pe șira spinării și știu că odată ce intru înăuntru, nu mai există nicio întoarcere. „Corbul”, îmi șoptesc, arzând în mine ca o flacără. "Îmi pare atât de rău." Capitol Treizeci si noua Cobor în fugă spre temniță, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan-pilot. Scara slab luminată este abruptă și îngustă, cu fiecare pas rece și neiertător sub picioarele mele. Aproape că alunec pe piatra umedă, prinzându-mă exact la timp. Pe măsură ce cobor mai departe, aerul devine mai rece, mai greu, umplându-se de duhoarea apăsătoare a decăderii și a disperării. Nu pot să nu mă gândesc la felul în care i-am ascultat pe Carmine și Enzo, cuvintele lor otrăvitoare strecurându-mi prin minte. Ar fi trebuit să am încredere în instinctul meu, la naiba. — Mă va ierta vreodată pentru ceea ce am supus-o? Mă întreb cu voce tare, vocea mea abia se aude peste sunetul pașilor mei frenetici. — Încă mă mai iubește după toate rahaturile astea? Nu aș da vina pe ea dacă nu ar face-o. Dar Doamne, sper că o va face. O iubesc mai mult decât orice și vreau să-mi petrec restul vieții cu ea. Știu asta în adâncul inimii mele, chiar dacă moartea lui Marco m-a dat dracu și i-am lăsat pe Enzo și pe Carmine să mă manipuleze. Ajungând în sfârșit la fund, o văd întinsă acolo, adormită pe scuza aceea slabă pentru o pisică. Lacrimile mă ustură în ochii și mă urăsc – mă urăsc cu adevărat – pentru ceea ce am făcut. Chiar dacă credeam că este vinovată de ceea ce au acuzat-o, nu ar fi trebuit să-i las niciodată să o ducă, mai ales nu aici jos, într-o altă cușcă. — La naiba, mormăi eu, deschizând ușa și luând cheia din cârligul de pe perete. Mă repez spre ea, cu mâinile tremurând în timp ce o dezlănțuiesc de manșeta de pe perete. Când în sfârșit se deschide, o învelesc în brațe, ținând-o aproape. Corpul ei se simte atât de firav și rece în brațele mele, ca o păpușă de porțelan care s-ar putea spulbera în orice moment. Nu pot să cred că i-am făcut asta, am redus-o la această stare fragilă din cauza propriei mele prostii. Vina îmi cântărește greu pieptul, sufocându-mă în timp ce o ridic ușor și o scot din această gaură a iadului. „Raven, îmi pare atât de rău”, m-am sufocat între respirații zdrențuite, lacrimile mele căzând pe fața ei. Ea se agită ușor, cu ochii deschiși în timp ce se trezește. Privirea ei o întâlnește pe a mea, iar durerea și tristețea care înoată în acei ochi frumoși de culoare alune mă sfâșie în interior. Vreau să o iert de o mie de ori, dar știu că niciodată nu va fi suficient. „Teddy”, șoptește ea, vocea ei abia se aude, răgușită de neutilizare. "E în regulă." Eu dau din cap, incapabil să accept ceea ce spune ea. Cum poate să se uite la mine după ce am supus-o? În timp ce o aduc înapoi în camerele ei, încerc să-mi cer scuze din nou, dar ea rămâne tăcută tot timpul. Mă omoară, fără să știe ce gândește sau dacă mă va ierta vreodată. „Te rog, spune doar ceva”, mă rog, disperată să-i aud vocea. Se uită la mine pentru o clipă lungă, cu expresia de necitit, înainte de a-mi pune o mână pe braț. „Teddy, doar că... au fost multe”, spune ea încet, cu atingerea ei blândă, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat. — Știu că îți pare rău și te-am iertat deja. Ușurarea pe care o simt la cuvintele ei mă consumă și nu pot să nu o trag într-o îmbrățișare strânsă. „Raven, te iubesc atât de mult”, îi spun, cu vocea tremurândă de emoție. Înghit în sec, încercând să-mi găsesc curajul să spun ceea ce mă gândesc de multă vreme. "Căsătorește-te cu mine. Ai fost întotdeauna singura fată pentru mine și nu mi-am dorit pe nimeni altcineva." Zâmbetul ei este blând în timp ce îmi ia fața în mâini, atingerea ei caldă și sensibilă. Inima mi se umflă, gândindu-mă că acesta ar putea fi de fapt începutul viitorului nostru împreună. Dar apoi vorbește, iar cuvintele ei îmi spulberă speranțele ca o sticlă fragilă. „Teddy, și eu te iubesc”, spune ea încet, cu ochii plini de afecțiune. "Dar tu înțelegi greșit iertarea mea. Te iert, dar nu mă pot căsători cu tine." Clipesc, încercând să procesez ceea ce spune ea, dar parcă creierul meu a încetat să funcționeze. Nu se poate căsători cu mine? De ce nu? Am nevoie de ea în viața mea, acum mai mult ca niciodată. "C-ce vrei să spui?" Bâlbesc, simțindu-mi pieptul strâns de durere. „Teddy”, oftă ea, privind în altă parte pentru o clipă înainte de a-mi întâlni din nou privirea. "Această experiență mi-a arătat că nu pot rămâne aici. Mam hotărât să mă întorc la mănăstire și să-mi iau jurămintele." Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn, lăsându-mă fără suflare și clatinat. Gândul de a o pierde la mănăstire, de a nu mai putea niciodată să o țin în brațe sau să o săruți sau doar să mai vorbești cu ea...este de nesuportat. „Te rog, stai cu mine”, o implor, strângându-i mâinile în ale mele, de parcă a da drumul ar însemna s-o pierd pentru totdeauna. "Voi face orice ca să te revanșez. Îți jur că nu voi mai lăsa niciodată să ți se întâmple așa ceva." Disperarea îmi vede în voce și nu pot să nu mă simt jalnic. Cum i-am lăsat pe Enzo și pe Carmine să mă manipuleze așa? Și nici măcar nu este în totalitate vina lor – ar fi trebuit să am încredere în instinctul meu, să știam că ceva nu e în regulă. Dar, în schimb, am fost prins în vârtejul morții lui Marco și a cuvintelor lor otrăvitoare. — Nu e nicio scuză, mormăi eu, uitându-mă la degetele noastre împletite. — Ar fi trebuit să fiu acolo pentru tine când ai nevoie cel mai mult de mine. Îmi strânge ușor mâinile, atingerea ei este caldă și delicată, în ciuda a tot ceea ce a trecut. „Teddy, nu trebuie să-ți continui să-ți ceri scuze”, spune ea încet. "Înțeleg de ce ai făcut-o. Te iubesc. Nu poți face nimic pentru a mă compensa, pentru că deja te iert." Cuvintele ei aduc atât mângâiere, cât și durere – mângâiere în a ști că mă iubește și mă iartă, dar durere în a-mi da seama că nu este suficient să o țin aici, cu mine. Inima mi se răsucește în piept în timp ce ea continuă. „Totuși, nu pot sta aici și nu pot fi cu tine”, recunoaște ea, cu ochii plini de lacrimi. — Am nevoie să mă conduci la convenție. "Chiar acum?" întreb, cu vocea abia peste o șoaptă. Gândul că o pierd atât de curând este insuportabil, dar știu că nu o pot forța să rămână. „Da”, răspunde ea hotărâtă, iar în privirea ei îi văd hotărârea, convingerea că asta trebuie să facă. Și oricât de mult mă omoară în interior, știu că trebuie să-i respect decizia. — Bine, mă sugrum, forțând un zâmbet de dragul ei. "Să mergem." Ne îndreptăm spre mașină în tăcere, greutatea cuvintelor și sentimentelor noastre nerostite crescând cu fiecare pas. Motorul urlă la viață în timp ce ne îndepărtăm de singura casă pe care am cunoscut-o împreună, sunetul acestuia neputând să înece gândurile care mă consumă. Pentru prima dată în viața mea, nu pornesc muzica în timp ce conducem. Și pe măsură ce mănăstirea iese la vedere, zidurile ei impunătoare și atmosfera solemnă un contrast puternic cu viața vibrantă pe care o împărtășeam cândva, nu pot să nu simt că muzica iubirii noastre a ajuns la nota finală – o melodie sumbră care va bântui pentru totdeauna cele mai întunecate colțuri ale inimii mele. Capitol Patruzeci „Hai”, îmi spune Constantino în timp ce mă așez pe una dintre canapelele din vechiul birou al tatălui nostru. A preluat spațiul de când a ajuns la conac și, sincer, sunt la fel de fericit să-l las să preia lucrurile. Fără Raven, nu sunt nimic. Nici măcar nu sunt eu și cu siguranță nu sunt în stare să conduc familia. „Știu ce te va scoate din această petrecere de milă pe care o faci singur”, spune el, cu un rânjet bolnav pe față. — L-ai făcut pe Raven să se întoarcă și să renunțe la călugăriță pentru a se căsători cu mine? Întreb sarcastic, dar în adâncul sufletului sper ca fiecare cuvânt din el să fie adevărat. — Nu, spune Constantino, zâmbetul lui crescând. — Îi am pe Carmine și Enzo legați la parter și sunt gata să-i torturez pentru ceea ce au făcut. „Cum ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?” întreb, simțindu-mi stomacul învârtit la acest gând. — Mă va face să mă simt mai bine. În plus, am nevoie de tine să faci curățenie, așa că ai putea la fel de bine să fii acolo și să te distrezi puțin cu el. Îmi dau ochii peste cap. „Nu este chiar genul de distracție pe care mă distrez”. „Nu fi o păsărică”, spune Constantino. Îmi dau ochii peste cap și îl urmăresc. Ne coborâm spre temniță și simt întunericul apropiindu-se în jurul nostru. Constantino are un fel de rău în privința lui – parcă se delectează cu chestiile astea. Îi are pe Carmine și Enzo legați în aceeași celulă în care a fost ținut Raven, doar că de data aceasta nu există pisică și sunt legați de perete într-un mod destul de dureros. Încheieturile lui Carmine sunt încătușate deasupra capului, corpul său întins cât de mult poate, în timp ce Enzo este legat într-o poziție mai răsucită – un braț la spate, celălalt tras în sus și peste umăr, încordând mușchii trunchiului. . Amândoi arată de parcă ar fi trecut prin iad, iar stomacul meu se răsucește și mai mult la vedere. — Ești gata de distracție? întreabă Constantino, frecându-și mâinile. Nu răspund, dar înăuntru, țip. Nu asta îmi doresc, dar sunt prins în această viață, în această familie. „Să începem”, spune el și mă pregătesc pentru ceea ce urmează. "Te rog, Teddy, ne cunosti! N-am trada familia! Nu-l asculta. Mereu si-a dorit pozitia fratelui tau in familie. Incearca sa te manipuleze." roagă Enzo, cu vocea încordată din poziția incomodă în care se află. Carmine, pe de altă parte, doar plânge și imploră milă. "Suficient!" se răstește Constantino, bucurându-se clar de disperarea lor. Se întoarce mai întâi către Enzo, luând o pereche de clești de la o masă din apropiere. — Cu cine lucrai din irlandezi? — Niciodată, gâfâie Enzo, cu ochii plini de sfidare. "Răspuns greșit." Constantino apucă unul dintre degetele lui Enzo cu cleștele și, cu o scărșătură răutăcioasă, îl rupe. Nu pot să nu câștig la sunet, stomacul mi se frământă. "Bine, bine! A fost O'Malley!" Enzo strigă, lacrimile curgându-i pe față. „Băiat bun”, rânjește Constantino, trecând la Carmine. — Și cine a fost contactul tău? întreabă el, ținând acum un cuțit. "Nu stiu! Jur!" Glasul lui Carmine tremură, iar el încearcă să se îndepărteze de lamă. Se ține de acest răspuns de ceva timp, dar știu că hotărârea lui se subțiază. „Bine”, spune Constantino, neimpresionat, și începe să taie tăieturi superficiale în pieptul lui Carmine, făcându-l să țipe de durere. — A fost Declan! Carmine țipă în cele din urmă, lacrimile amestecându-se cu transpirația în timp ce îi curg pe față. — Vezi? Nu a fost atât de greu, nu? Constantino rânjește răutăcios. Cu o mișcare bruscă și brutală, îi tăie gâtul lui Carmine, stropindu-se cu sânge peste tot. Enzo se uită îngrozit, incapabil să-și smulgă ochii. „E rândul tău”, îi spune Constantino lui Enzo și, în ciuda a tot, simt un zgomot de simpatie pentru bărbatul care mi-a oferit odată îndrumări. Fratele meu bagă cuțitul adânc în intestinul lui Enzo, răsucindu-l fără milă înainte de a-l smulge înapoi. Enzo se sufocă cu propriul sânge, murind de o moarte lentă, chinuitoare. „Ah, asta mă face mereu să merg”, spune Constantino râzând, ștergânduși mâinile pe o cârpă din apropiere. "Trebuie să găsesc o fată pe care să o trag. Ne întâlnim aici într-o oră. Doar dă-i jos. Am ceva special care îi așteaptă." Îmi pot imagina doar ce înseamnă asta. Garantat că este ceva îngrozitor să-l cunoști pe Consty. Nu așteaptă un răspuns înainte de a mă lăsa singur cu trupurile măcelărite a doi bărbați pe care i-am respectat cândva. Mă așez greu, simțindu-mă amorțită și îmbolnăvită. Aceasta este viața mea acum – violență, trădare și pierdere. Uciderea lor nu a ușurat durerea pierderii lui Raven. Dacă ceva, nu face decât să adâncească golul pe care l-a lăsat în urmă. Muzica din capul meu, care obișnuia să fie o evadare reconfortantă, acum se simte ca o coloană sonoră batjocoritoare a spectacolului de groază care este realitatea mea. Mă forțesc să mă ridic și să înfrunt în cele din urmă sarcina înfiorătoare la îndemână. Mirosul de sânge este dens în aer când mă apropii de cadavre, încercând să nu mă gândesc la felul în care acești bărbați au fost cândva ca o familie pentru mine. Mâinile îmi tremură ușor când încep să le trag în jos de la reținerile lor. „Îmi pare rău, băieți,” mormăi pe sub răsuflarea mea, simțind un pumn de vinovăție care nu face decât să mărească greutatea pe umerii mei. Dar numi permit să mă opresc asupra ei, nu atunci când am probleme mai mari în a-mi consuma gândurile. Corb. Doamne, mi-e dor de ea. Aș da orice pentru o singură șansă de a îndrepta lucrurile, chiar dacă ea insistă că nu există nicio speranță. Dar ce aș putea face ca să o recâștig? Ea a ales o viață de evlavie și devotament, departe de această lume a violenței și haosului. "Gândește-te, Teddy. Nu ești complet prost", îmi spun, ștergându-mi transpirația de pe frunte. „Există ceva ce poți face.” Pe măsură ce muncesc, mintea mea zboară prin nenumărate scenarii, fiecare mai disperat decât ultimul. Ce se întâmplă dacă aș lăsa familia în urmă, aș începe proaspăt, undeva nou? Ar fi suficient pentru a-mi dovedi dragostea pentru ea? Dar gândul de a-mi abandona frații îmi face stomacul să se învârtească de vinovăție. Nu, trebuie să existe o altă cale. Trebuie doar să-l găsesc. Trebuie să existe ceva ce pot face pentru a recâștiga singura femeie care m-a înțeles cu adevărat, chiar dacă asta înseamnă să risc totul în acest proces. Mirosul morții se lipește de nările mele când termin de înfășurat trupurile neînsuflețite ale lui Carmine și Enzo. Nu este un miros plăcut, dar este unul cu care m-am familiarizat prea mult în această afacere de familie dezordonată. Nu pot să nu simt un pumn de vinovăție în timp ce mă uit la fețele lor, acoperite de vânătăi și sânge uscat. Oricât de mult Constantino a fost cel care le-a pus capăt vieții, mă întreb dacă moartea lor este în cele din urmă pe mâinile mele. — Ești gata să-i scoți pe acești doi la o plimbare, Teddy? Vocea lui Constantino mă scoate din gânduri. Zâmbetul lui îmi trimite fiori pe șira spinării; zâmbetul acela al naibii înseamnă întotdeauna probleme. — Stai, du-i unde? întreb eu, temându-mă brusc de răspuns. M-am gândit că vom merge direct la crematoriu, dar cu Constantino, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. „O să vezi”, este tot ce spune, încă zâmbind ca diavolul însuși. Cu un oftat greu, trag cadavrele pe bancheta din spate a camionetei, încercând din răsputeri să ignor greutatea formelor lor moale. Cum naiba am ajuns aici? Pe măsură ce Constantino conduce, neliniștea mea crește. Tăcerea din mașină este densă, sufocantă, ca întunericul din afara ferestrei. Mintea îmi zboară cu întrebări, dar de fiecare dată când deschid gura să întreb, cuvintele îmi pierd pe buze. Nu este că mi-e frică de Constantino – bine, poate că sunt puțin – dar ceva despre comportamentul lui din seara asta mă pune pe margine. „Scuipă-l afară, Teddy”, se răstește el în cele din urmă, ochii lui verzi pătrunzători sclipind spre mine pentru o clipă, înainte de a se întoarce la drum. "Ce vrei sa ma intrebi?" — Unde ducem cadavrele? am izbucnit, nemaiputând să mă abțin. "Și de ce? Care este planul?" „Răbdare, frățior”, spune el, cu vocea brusc moale și aproape blândă. „Totul va fi dezvăluit în curând”. Înghit în sec, gustul fricii amestecându-se cu aerul învechit din gură. Radioul redă „The Reason” de Hoobastank și creează perfect atmosfera pentru această ieșire întortocheată de familie. Pe măsură ce mașina trece cu viteză în timpul nopții, nu pot scăpa de sentimentul că Constantino ne duce pe toți pe o cale de care nu vom putea scăpa. Și totuși, iată-mă, pe blestemul de scaun al pasagerului. „La naiba”, îmi șoptesc, uitându-mă în întunericul de afară. Încerc să-mi păstrez vocea stabilă. "Poți măcar să-mi spui care sunt planurile tale pentru familie? Este evident că Primo și Giovanni nu mai vor postul, așa că unde ne lasă asta?" Constantino zâmbește, concentrându-se pe drum în timp ce vorbește. — Am toată intenţia să preiau controlul asupra familiei, Teddy. Dar nu sunt interesat să o transform într-o întreprindere legitimă, aşa cum şi-au dorit dragii noştri fraţi. — Ar fi putut ghici asta. Inima mea se strânge la cuvintele lui, teama și curiozitatea amestecându-se. "Familiile mafiote există cu un motiv, frățioare. Am servit unui scop de zeci de ani", continuă Constantino, pe tonul său rece și calculat. "Puterea noastră a scăzut din cauza încercărilor nesăbuite ale lui Primo și Giovanni de a deveni legitime. Plănuiesc să repar asta. Începând de acum." — Făcând... ce anume? Întreb ezitant, nesigur dacă vreau măcar să aflu răspunsul. „O să vezi”, răspunde el enigmatic, oprind duba în fața unei catedrale cunoscute. — Ia cadavrele din spate, vrei? Aceeași catedrală în care l-am găsit pe Raven. Stomacul îmi frământă în timp ce mă supun fără tragere de inimă, scoțând cadavrele înfășurate din mașină unul câte unul, greutatea lor moartă făcându-mă să mă doară brațele. Constantino mă ajută cu cel de-al doilea corp și îi târăm în interiorul clădirii întunecate și impunătoare. — Constantino, ce facem aici? Vocea îmi răsună în spațiul gol, anxietatea mă roade. „Ar trebui să curăț scenele, nu să fac altele noi”. El nu răspunde, doar stele la crucifixul care se profilează peste noi, cu o expresie inscrutabilă pe chipul lui. — Haide, spune el, târând în spate trupul neînsuflețit al lui Carmine. Îi dă drumul fără ceremonie și apoi scoate ceva din buzunarul din spate. Mi-a apăsat-o în mână și mă uit în jos să văd ce este. Greutatea vârfului rece de metal din mâinile mele îmi trimite un fior pe șira spinării. Constantino, cu fața pusă în hotărâre de oțel, mă îndrumă să-l ajut mai întâi cu trupul lui Carmine. În timp ce lucrăm împreună, poziționând cadavrul lângă crucea goală din stânga crucifixului, una dintre cele care au aparținut hoților care au refuzat să se pocăiască. Îmi dau seama ce intenționează să facă fratele meu. „Iisuse Hristoase, Consty”, mormăi eu pe sub răsuflarea mea. Răstignire. Asta e un rahat sucit, chiar și pentru el. Dar nu îmi exprim îngrijorarea; Știu mai bine decât să-l întreb pe Constantino când este în această stare. Și, în plus, Carmine și Enzo m-au pus să-l torturez pe Raven, așa că poate că merită orice soartă bolnavă și-a plănuit-o fratele meu pentru ei. „Ține-ți capul în joc, Teddy”, se răstește Constantino în timp ce sunetul ciocanului lovind vârful răsună în interiorul catedralei. Mirosul ascuțit, metalic al sângelui îmi umple nările în timp ce vârful străpunge mâna neînsuflețită a lui Carmine, fixându-l de cruce. Terminând cu Carmine, trecem pe corpul lui Enzo, repetând procesul înfiorător, dar pe cealaltă cruce. Stomacul mi se învârte, dar mă forțesc să rămân concentrat, să blochez realitatea a ceea ce fac. Odată ce ambele trupuri sunt răstignite, Constantino scoate două bucăți de hârtie din buzunar și fixează câte una de cămașa fiecărui bărbat. Se dă înapoi, permițându-mi să citesc în sfârșit cuvintele tipărite pe ele: „Tradător” cu cerneală neagră îndrăzneață. „Con, asta o să înceapă un război cu irlandezii”, îi spun, încercând să-mi păstrez vocea stabilă, în ciuda sentimentului de scufundare din intestine. Buzele lui se îndoaie într-un zâmbet sinistru. "Știu." Capitol Patruzeci si unu Stau din nou în biroul tatălui, aceeași cameră întunecată cu miros de fum de țigară. Parcă aș fi prins într-un film noir al naibii. Singurul lucru care lipsește este o femeie fatală înflăcărată. Dar, în loc de o femeie sexy într-o rochie roșie strânsă, l-am pus pe fratele meu să mă privească din spatele biroului uriaș al tatălui. — Bine, spune Consty, întorcându-se în cele din urmă spre mine. "Hai să o facem. Hai să-l scoatem pentru că atitudinea ta față de toată treaba asta mă enervează." Îmi strâng maxilarul, simțind furia fierbinte în mine. "Ce astepti de la mine?" Il intreb. „Să te comporti de parcă totul ar fi în regulă când femeia pe care o iubesc dispare?” Constantino își dă ochii peste cap și dă din cap. — Haide, Teddy. Doar scoate-o pe toate. "Știai că părinții ei au închis-o într-o cușcă pentru câini când era copilă? Da, așa e. O cușcă nenorocită pentru câini. Cum naiba ți-a fost dor de asta când te întâlneai cu ea?" Constantino se lasă pe spate în scaun, părând deopotrivă șocat și enervat. "De unde dracu ar trebui să știu? Nu mă pot aștepta să știu fiecare detaliu despre fiecare femeie cu care am fost vreodată." "Detalii? Asta nu este o chestie minoră, Consty." Nu pot să nu mă gândesc la cât de frumoasă și zdrobită era Raven când a apărut în pragul ușii noastre. „A venit la conac căutându-te, dar eu am găsit-o primul. Am ajutato să curețe uciderea părinților ei. Și da, am petrecut noaptea împreună la hotel, dar a fugit de mine a doua zi dimineață. Nu o mai văd până nu m-a prins curățând mizeria aia de la biserică.” „Iisuse Hristoase”, mormăie Constantino, frecându-și tâmplele. „Aceasta este o situație nenorocită”. "Crezi?" Îmi dau ochii peste cap. "Dar știi ce? Raven a trecut prin iad și înapoi și încă reușește să continue." Constantino mă fixează o clipă, cu ochii reci și calculatori. Practic, văd roțile de viteză întorcându-se în capul lui în timp ce ia în considerare cuvintele mele. Dar nu-mi pasă ce crede el. Am terminat de ascuns. Am terminat să mă prefac că totul este în regulă când totul se prăbușește în jurul meu. „Raven merită mai bine”, spun eu încet, cu vocea crudă de emoție. — Uite, Consty, spun eu, luptându-mă să scot cuvintele. „După ce m-a lăsat la blestemul ăla de hotel, Raven s-a băgat într-o chestiune serioasă. Făcea cu autostopul în toată țara și vă puteți imagina doar ce fel de oameni a întâlnit pe drum.” Simt că mi se învârte stomacul când îmi amintesc lucrurile pe care mi le-a spus despre timpul petrecut pe drum. "A fost violată, abuzată... este un miracol că este chiar în viață. Dar cumva, ea a găsit acea biserică și au luat-o înăuntru". „Teddy, ascultă-te pe tine însuți. Ea este bunuri deteriorate. O răspundere. Avem pești mai mari de prăjit chiar acum – cum ar fi să ne recuperăm moștenirea. Trebuie să o dai drumul.” Ia o înghițitură din pahar și continuă: „În plus, păsărică nu lipsește acolo. E tot la fel până la urmă. Doar o gaură în care să-ți bagi pula înăuntru și afară.” Ochii lui verzi se îngustează în timp ce zâmbește, delectându-se cu propriile sale cuvinte grosolane. „Luați săptămâna trecută, de exemplu”, spune el, aplecându-se din nou în față. "Am văzut-o pe tipa asta la benzinărie? Un corp strâns, sânii care abia puteau să încapă în mâinile mele. Și-a dat creierul în baie." Fă o pauză, cu un zâmbet întortocheat pe buze. „Și apoi mai târziu în noaptea aceea, miam tras și prietena ei. O să-i mai văd vreodată pe vreunul? „Am avut parte de dracu la baie, Consty,” spun dându-mi ochii peste cap la el. "Dar, nu despre asta este vorba. Acesta este Raven. Ea nu este un fund de unică folosință." „Toate sunt bucăți de fund de unică folosință, Teddy”, spune Constantino, luând un trabuc din sertar și aprinzându-l. „Ei bine, nu pentru mine”, răspund. "Nu trebuie să-ți pese de ea. Dar eu da. Și nu renunț la ea, indiferent ce spui." „Potriviți-vă”, batjocorește el, pufnind din trabuc. — Dar nu veni să plângi la mine când toate astea îți vor exploda în față. Camera tace pentru o clipă, tensiunea dintre noi suficient de groasă pentru a ne sufoca. Mă uit la fratele meu, cu inima bătându-mi în piept. Aroganța bărbatului este enervantă, dar refuz să-l las să ajungă la mine. În schimb, mă concentrez pe ceea ce contează cel mai mult: Raven. „Uite,” spun, cu vocea surprinzător de stabilă, în ciuda furiei care clocotește chiar sub suprafață. "Nu pot să merg mai departe. M-am hotărât. O să o vizitez pe Raven la mănăstire și să încerc să vorbesc cu ea." Constantino pufnește, terminând băutura și trântind paharul pe masă. — Îți pierzi timpul, Teddy. Ea a plecat de mult – ascunsă în spatele acelor ziduri, rugându-se pentru iertare sau pentru niște rahat. Și-a ales calea și nu te include pe tine. Maxilarul îmi strânge, dar mă forțesc să rămân calm. „Poate că are nevoie doar de cineva care să-i amintească că în viață există mai mult decât a se ascunde de trecut. Cineva căruia îi pasă de ea.” — Orice, omule, mormăie el, clătinând din cap. "Este viața ta. Du-te după acea cauză pierdută dacă vrei." Îi simt privirea condescendentă ardend în mine, dar refuz să dau înapoi. Pentru o dată în viață, îmi voi urma inima, chiar dacă ea mă duce direct în necunoscut. „Mulțumesc pentru discuția încurajatoare”, răspund, cu vocea mea picurând sarcasm. "Dar nu am nevoie de permisiunea ta sau aprobarea ta. Fac asta pentru Raven, nu pentru tine." „Potriviți-vă”, spune el, ridicând nonșalant din umeri în timp ce își mai toarnă o băutură. Când ies din birou, sunetul râsului lui răsunând în spatele meu, nu pot să nu mă întreb ce fel de om devin. Dar un lucru este sigur: nu-l voi lăsa pe Raven să-mi scape din nou printre degete. De data aceasta, voi fi acolo pentru ea – indiferent de ce este nevoie. Podeaua rece de piatră a bisericii îmi apăsă genunchii, o amintire că sunt încă legat de acest pământ. Mâinile îmi sunt strânse strâns în rugăciune, dar simt gol. Dumnezeu pare atât de îndepărtat acum, de când Teddy a intrat în viața mea. „Doamne, te rog ghidează-mă”, șoptesc eu în tăcere. Dar nu există nicio replică, doar ecourile îndoielii care sări de pe zidurile bisericii goale. Mintea mea se îndreaptă spre cuvintele părintelui Patrick de cu ani în urmă – avertismentele lui despre Teddy că ar fi o forță demonică trimisă să mă ispitească din calea mea. Încă îi simt căldura strălucirii și răceala cuvintelor lui: „Trebuie să te împotriviți, Raven. Trebuie să fii puternic”. Dar mai este și părintele James, ochii lui buni care oferă mângâiere. Mi-a spus că Teddy era doar un bărbat care mă iubea profund și că nu am făcut nimic rău. Cele două păreri contradictorii mă cântăresc foarte mult, făcându-mi greu să respir. — Sora Neriah, strigă încet sora Mary în timp ce se apropie, obiceiul ei foșnind ușor la fiecare pas. — Cu toții ne bucurăm că ai decis să te întorci la noi. Te-ai gândit mai mult la jurămintele tale? "Da. Intenționez să le iau", răspund fără convingere, cu vocea tremurândă. „Dumnezeu îţi va arăta calea, dragă”, spune ea liniştitoare, punându-mi o mână pe umăr. Aș vrea să o cred. Mă gândesc la prima dată când l-am întâlnit pe Teddy, acei ochi albaștri plini de o căldură pe care nu o mai cunoscusem până acum. Și noaptea petrecută împreună, trupurile noastre s-au împletit, simțindu-ne vii și liberi. Dar apoi, mai este întunericul – violența care îl urmărește ca o umbră, amenințând să ne consume pe amândoi. Respir adânc și tremurător, încercând să găsesc claritate în haosul gândurilor mele. Decizia mea de a-mi depune jurămintele pare incertă, dar nu știu cum să procesez altfel ce sa întâmplat între Teddy și mine. Aceasta trebuia să fie scăparea mea, sanctuarul meu. „Doamne, te rog ajută-mă”, mă rog încă o dată, cu vocea abia auzită. Dar tăcerea rămâne asurzitoare – nu poate fi găsită nicio îndrumare divină, nici o mângâiere cerească. — Soră, spune cu blândețe sora Mary, cu o notă de îngrijorare în voce. „Dumnezeu este întotdeauna cu tine. Încrede-te în dragostea Lui și El îți va călăuzi calea.” Dar, pe măsură ce mă ridic din genunchi, cu inima plină de întrebări fără răspuns și de îndoială persistentă, nu pot să nu mă întreb dacă Dumnezeu m-a părăsit sau dacă pur și simplu mi-am pierdut capacitatea de a-i auzi vocea împotriva turbulenței mele. suflet. „Sunt gata”, îi spun. Sora Mary dă din cap și apoi picioarele mele mă poartă către o soartă despre care încă mă simt nesigur. „Atunci, haideți să vorbim cu Maica Superioră”, spune sora Mary. Podeaua rece de piatră de sub picioarele mele este o reamintire dură a vieții pe care am ales-o. O viață de singurătate și penitență, departe de lumea haotică din afara acestor ziduri. Mirosul de tămâie încă persistă în aer, amestecându-se cu rugăciunile surorilor mele și cu ecourile imnurilor noastre. — Surori, spune sora Agnes, vocea ei blândă străpungându-mi gândurile în timp ce ne apropiem de ea. — E un bărbat care cere de sora Neriah. Inima îmi bate o bătaie și încerc să înghit nodul din gât. "OMS?" întreb eu, încercând să par indiferent. „Teodoro Maldonado”, răspunde ea, cu sprâncenele încruntate de îngrijorare. Numele îmi dă un fior pe șira spinării. Chiar și la menționarea ei îmi amintesc senzația buzelor lui pe ale mele și căldura îmbrățișării lui. Îmi strâng strânsoarea mărgelelor rozariului din mână, căutând putere din textura lor familiară. „Spune-i... spune-i că nu vreau să-l văd”, spun eu, cu vocea trosnind. Sora Agnes ezită, ochii ei căutându-i pe ai mei după răspunsuri. — Ești sigur, dragă? Nu este locul nostru să-i îndepărtăm pe cei care ne caută. Dau din cap, forțându-mă să-i întâlnesc privirea. — Da, sunt sigur. Mulţumesc, soră. În timp ce se întoarce pentru a pleca, le privesc pe celelalte călugărițe schimbând priviri, conversațiile lor șoptite atârnând grele în aer. Mi-au observat frământările și, deși nu cunosc întreaga amploare a trecutului meu, pot simți furtuna care se așterne în mine. „Doamne, te rog dă-mi putere”, mă rog în tăcere, strângând mai strâns mărgelele rozariului. „Ajută-mă să rezist tentației, să rămân fidel drumului pe care l-am ales”. Dar chiar și în timp ce rostesc cuvintele, pot simți atracția prezenței lui Teddy. În mintea mea cântă muzica trecutului nostru, o melodie bântuitoare care refuză să fie redusă la tăcere. Și rămân să mă întreb dacă voi scăpa vreodată cu adevărat de întunericul care ne leagă sau dacă este destinat să ne consume pe amândoi. Capitol Patruzeci si doi În timp ce frec podeaua pătată de sânge, mintea mea este o pânză goală. Fără muzică, fără play-by-play mental al scenei groaznice care sa desfășurat aici cu doar câteva ore în urmă. Totul pare diferit, ca și cum aș fi detașat de realitate și mă sperie. Tito – sau cum ar fi numele lui – mă urmărește cu prudență, întrebându-se probabil dacă l-am pierdut complet. "Ce se intampla cu tine?" întreabă el, rupând tăcerea insuportabilă. „Nimic”, mint eu, dar Tito nu-l cumpără. Nu este Marco, dar nici el nu e prost. Și vorbind despre Marco... la naiba, mi-e dor de el. Banjele și râsetele obișnuite pe care le-am împărtăși în timpul acestor curățări sunt acum doar ecouri în capul meu. „Teddy, serios, omule. Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă”, spune Tito, îngrijorându-i-se în voce. — Bine, bine. Vrei adevărul? Oftez, realizând că nu are rost să-l mai ascund. "Este vorba despre fata aia pe care am decis să nu o omorăm la prima noastră slujbă împreună. M-am îndrăgostit de ea, dar ea a plecat săși facă jurămintele." "La naiba, e dur, omule. Îmi pare rău", spune Tito, simțindu-i ochii. Îmi dau seama că vrea să spună, deși abia dacă ne cunoaștem. — Mulțumesc, mormăi eu. „Este ceea ce este. Trebuie doar să găsesc o modalitate de a merge mai departe, știi? Încerc să o văd, dar ea nu-mi va da timpul din zi. Nu mă gândesc la altă modalitate de a câștiga. "spatele ei." Continui să mă frec, încercând să-mi înec gândurile în mișcarea repetitivă, dar nu funcționează. Mă doare inima pentru ea, pentru viața pe care am fi putut-o avea împreună. Dar poate asta e problema. Poate că nu am fost menită să am o viață plină de dragoste și fericire, nu în această linie de muncă. Poate cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru ea este să o las să plece. „Uite, Teddy”, spune Tito, punându-mi o mână pe umăr. "Trebuie să faci ce este bine pentru tine, omule. Nu știi niciodată, poate dragostea își va găsi calea înapoi la tine." „Poate”, spun eu, forțând un zâmbet. Dar în adâncul sufletului, nu sunt atât de sigur. „Bine, cred că am terminat aici”, anunț, făcându-mi un pas înapoi pentru a cerceta camera acum fără pată. Mirosul persistent de înălbitor se amestecă cu parfumul metalic al sângelui care încă atârnă în aer. Tito aruncă o privire în jur, ridicând o sprânceană. "Esti sigur de asta?" întreabă, dând din cap spre un colț în care am ratat complet o stropire de sânge întreg. „La naiba,” mormăi pe sub răsuflare, simțind că căldura mi se ridică în obraji. Concentrarea mea a fost la rahat în ultima vreme. Curăț rapid mizeria și mă alătur lui Tito la ușă. — Să plecăm de aici. Ne îndreptăm spre dubă, pașii noștri răsunând prin clădirea goală. Tăcerea este tulburătoare, dar este mai bună decât țipetele care probabil au umplut acest loc nu cu mult timp în urmă. În timp ce conducem, luminile orașului se estompează împreună ca o pată de acuarelă în afara ferestrei. Nu mă pot abține să nu mă gândesc la modul în care oamenii care își trăiesc viața acolo habar nu au ce se întâmplă în spatele ușilor închise – violența, durerea. Și totuși, toți au cu care să se ocupe, nu? — Hei, Tito, spun eu, rupând tăcerea. „Ai pe cineva în viața ta pe care să-l iubești?” Ridică din umeri, cu ochii ațintiți la drum. "Nu știu. A fost o fată asta, dar nu a mers." „Îmi pare rău să aud asta”, spun eu, simțindu-mă sincer pentru tip. "Mulțumesc, dar e în regulă. Oricum nu contează cu adevărat." Vocea lui este plată, lipsită de emoție. Presupun că a avut timp să se împace cu asta. „Te-ai întrebat vreodată dacă dragostea este cu adevărat în cărți pentru noi?” Întreb, gândindu-mă la Primo și Giovanni, care au reușit să găsească dragostea în ciuda activității noastre. „Adică, frații mei trebuie să se căsătorească cu femeile pe care le iubesc, așa că cine știe, nu?” „Poate”, spune Tito, cu o fantomă a zâmbetului jucându-i pe buze. „Dar este greu de spus în lumea noastră”. Dau din cap, privirea mea revenindu-mi la fereastră și viețile trecând pe lângă ei. În adâncul meu, o parte din mine încă speră că într-o zi îmi voi găsi propria fericire – o viață departe de sânge și violență. Dar deocamdată, tot ce pot face este să trec prin mișcare, încercând să mă țin de orice bucăți din mine mi-au rămas. Furgoneta se oprește spre conac și nu pot să nu observ cât de ciudat de tăcere este în aceste zile. E ca și cum ai păși într-un nenorocit de mausoleu. Cu Constantino din nou la conducere și Carmine și Enzo la șase picioare sub, nu mai e nimeni să vină sau să plece. Și așa trebuie să fie – dacă cineva l-ar fi găsit pe Constantino, ar fi hrană de viermi într-o clipă. „Ne vedem în jur”, spune Tito în timp ce ne despărțim de la intrare. „Mai târziu”, răspund, cu vocea abia peste o șoaptă. Intru înăuntru, simțind greutatea tăcerii care mă zdrobește. Urăsc, dar știu că Constantino încă își rezolvă lucrurile în cap, încercând să-și dea seama ce să facă în continuare. Târându-mă sus, am oftat de uşurare când ajung în sfârşit în camera mea. Prăbușindu-mă pe pat, mă gândesc cât de bucuros sunt că Constantino preia din nou afacerea. Întotdeauna și-a dorit asta, chiar și când eram copii. Dacă lucrurile revin la cum erau înainte, așa să fie. Dar, deși încerc să-mi scot asta din minte, nu mă pot opri să-mi fac griji pentru situația cu irlandezii. Nu știu care a fost răspunsul lor când i-au găsit pe Carmine și Enzo răstigniți în biserica lor, dar sunt sigur că voi auzi despre asta în curând. Și nu va fi frumos. — La naiba, mormăi eu, frecându-mă la ochi. Tăcerea din conac este apărătoare. Fără muzică, fără râs – nimic altceva decât fantomele amintirilor care răsună prin holuri. Este sufocant și nu vreau altceva decât să mă eliberez de ea. În timp ce stăteam acolo, uitându-mă în sus la tavan, încerc să înec tăcerea cu gânduri la vremuri mai bune. Dar tot ce îmi vine în minte este sângele și violența care mi-au mistuit viața. Este chiar asta tot ce există pentru mine? Sună telefonul meu spulberă liniștea apăsătoare din camera mea și îl smulg. "Buna ziua?" răspund, disperat după orice distragere a atenției. "Domnule Maldonado? Aceasta este sora Maria de la orfelinatul Sf. Agnes", spune o voce timidă la celălalt capăt. Familia mea are împrumuturi către orfelinatele din stat la rate foarte mici ale dobânzii – cred că este modul nostru de a da înapoi. Dar această chemare îmi amintește de Raven, deoarece orfelinatul este condus de o mănăstire, dar nu de cea din care face parte. "Hei, sora Maria. Ce pot sa fac pentru tine?" întreb eu, încercând să țin de greutatea vocii mele. "Hm, ei bine... nu vom putea face plata luna aceasta și îmi pare atât de rău pentru asta. Promit că facem tot posibilul să găsim banii", se bâlbâie ea, îngrijorată. palpabil. „Hei, hei, e în regulă”, spun eu, surprins de îngrijorarea autentică din vocea mea. — De ce ești atât de îngrijorat? „Fratele tău, Giovanni... a fost mereu... um, mai dificil când a fost vorba de aceste situații”, mărturisește ea, cu vocea tremurând ușor. „Ah, da, Gio ar putea fi dur”, recunosc, frecându-mi o mână prin păr. „Dar uite, eu conduc lucrurile acum și nu vreau să te stresezi din cauza asta. Fă doar plata când poți, bine?” "Într-adevăr?" Ușurarea îi străbate vocea. — Vă mulţumesc foarte mult, domnule Maldonado. Nu aveţi idee ce înseamnă asta pentru noi. — Nicio problemă, soră. Ai grijă de acei copii, bine? spun eu și încheiem apelul. În timp ce întind telefonul, nu pot să nu mă gândesc la cât de diferite sunt lucrurile acum. Tăcerea este încă înăbușitoare, dar pentru o clipă, am putut să fac ceva bun. Și poate de asta este nevoie pentru a găsi un fel de echilibru în această viață dezordonată. Mă las înapoi în pat, arcurile scârțâind sub mine în timp ce mă uit în sus la tavan. Crăpăturile din tencuială formează un model care îmi amintește de fața lui Raven – ochii ei alune, curba buzelor. Ceea ce e prost, dar totul îmi amintește de ea acum. Doamne, mi-e dor de ea. Dar pe cine glumesc? O fată ca asta, cu sufletul ei curat ca zăpada proaspăt căzută, iar eu, până la gât în sânge și murdărie – nu am fost niciodată menite să fim împreună. „Corbul”, șoptesc eu, de parcă rostirea numelui ei cu voce tare ar putea să o cheme cumva. Dar în adâncul sufletului, știu că ea și-a făcut alegerea. Ea vrea să fie călugăriță și trebuie să respect asta. Dacă poate găsi pace și alinare departe de această viață, atunci poate că este mai bine. Totuși, gândul că ea este închisă în acea mănăstire, rugându-se pentru mântuire în timp ce mă tăvălesc în păcatele mele... Mă mănâncă. Ar fi trebuit să o protejez mai bine. Ar fi trebuit să-i opresc pe Carmine și Enzo să o târască în nenorocitul de temniță. Trebuie să existe ceva ce pot face pentru a face totul corect. Și apoi mă lovește – telefonul de mai devreme, sora de la orfelinat. Familia mea a ajutat aceste locuri de ani de zile, dar dacă aș putea face mai mult? Ce-ar fi dacă aș putea folosi resursele noastre, conexiunile noastre, pentru a face o diferență reală pentru acești copii? — La naiba, mormăi eu, ridicându-mă. „Poate chiar pot face ceva bine pe lumea asta”. Inima îmi bate cu putere pe măsură ce ideea prinde contur în mintea mea. Nu îmi va șterge trecutul și nu-l va aduce pe Raven înapoi. Dar poate, doar poate, mă va ajuta să găsesc un fel de echilibru în această viață dezordonată. Și într-un fel mic, aș fi onorat ea și decizia ei de a-și dedica viața altora. „Bine, Teddy”, îmi spun, o nouă determinare. „Este timpul să punem acele conexiuni Maldonado să funcționeze pentru ceva bun”. Îmi iau din nou telefonul, cu degetele plutind peste ecran în timp ce încep să-mi fac planuri. Dacă nu o pot avea pe Raven lângă mine, măcar pot încerca să fac lumea un loc mai bun în numele ei. Și cine știe? Poate într-o zi, ea mă va ierta pentru toate greșelile pe care le-am făcut și va vedea că a mai rămas o fărâmă de lumină în acest întuneric. „Raven”, șoptesc încă o dată, simțindu-i prezența ca pe o melodie îndepărtată. "Aceasta este pentru tine." Capitol Patruzeci si trei Mirosul de tămâie se lipește de aer, dar nu-l pot lăsa să mă liniștească într-un fals sentiment de siguranță. Sunt încă pe margini, chiar și în interiorul acestor ziduri sfințite și nimic nu va schimba asta. „Sora Neriah”, strigă sora Agnes în timp ce se strecoară în camera mea. — Ai un vizitator. „Spune-le să plece”, răsturn eu fără să ridic privirea de la Biblia uzată din poala mea. Nu vreau să-i vorbesc neplăcut surorii mele, dar îmi este greu să-mi reglez emoțiile. — Poate vei face o excepție pentru mine? Din spatele surorii Agnes se aude o voce blândă, iar eu ridic privirea și văd o femeie care stă acolo, cu ochii ei caldi căutându-i pe ai mei. "Cine eşti tu?" întreb eu, apărarea mea crescând. — Evelyn. cumnata lui Primo. Sunt doctor. Ea face o pauză și adaugă: „Teddy mi-a cerut să vin să vă verific, din punct de vedere al sănătății”. „Sunt bine”, spun eu, închizând Biblia cu un oftat. "Știu că te simți bine. Dar, poate nu te-ar deranja dacă aș sta puțin cu tine și putem verifica?" Vreau să o întorc pe Evelyn. Nu vreau să fiu deranjată, dar în timp ce ridic privirea și văd adevărata îngrijorare a surorii Agnes, îmi dau seama că încăpățânarea mea ar putea să-i rănească pe cei din jurul meu. Așa că, fără tragere de inimă, sunt de acord cu examenul. Când Evelyn își începe munca, mâinile ei sunt blânde și precise, vorbește despre Teddy. "Nu-l cunosc prea bine, dar pare o persoană bună la suflet. Când sora mea, Isabella, s-a căsătorit cu Primo, l-a făcut să renunțe la afacere și totul a căzut în sarcina lui Teddy." — Da, știu, mormăi eu, stomacul mi se răsucește la menționarea numelui lui. — Dar tot nu pot fi cu el. „Uite, nu sunt aici să te conving să te întorci la Teddy”, spune Evelyn, cu vocea ei nuanțată de tristețe. „Vroiam doar să știi cât de regretat este, cum nu este el însuși”. „Ce ar trebui să fac în privința asta?” întreb eu, cu vocea trosnind. „Nimic, cred”, oftă ea. — Dar amândoi pari destul de nefericiți unul fără celălalt. Când își termină examinarea, Evelyn îmi oferă un mic zâmbet. "Ești sănătos, Raven. Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să mă contactezi." Îmi întinde cardul înainte de a se strecura pe uşă. Încă țin cardul lui Evelyn când o altă bătaie mă pornește. Am băgat cardul într-un buzunar înainte de a deschide ușa și o găsesc pe Maica Superioră stând acolo, cu chipul ei într-o expresie severă. — Soră, mai ai un vizitator, spune ea, privindu-mă cu atenție. "Cine e?" intreb, desi stiu deja raspunsul. „Omul care vine să te vadă în fiecare zi.” „Spune-i să plece”, spun eu, cu amărăciunea pătrunzând în vocea mea. — N-ar trebui să fie aici. Maica Superioră mă studiază o clipă, cu ochii ei cercetându-i pe ai mei. „Nu cred că ești pregătit să-ți iei cu adevărat jurămintele și să te angajezi în viața de călugăriță gânditoare”. "Scuzați-mă?" Mă încremenesc, simțind cum mânia se ridică în mine. "De ce nu?" „Pentru că fugi de acest om”, spune ea blând, dar cu autoritate. „Dumnezeu nu poate fi o modalitate de a fugi de ceva; El ar trebui să fie ceva spre care să fugi.” „Nu pot să am încredere în Teddy după ce s-a întâmplat între noi”, mă cert, cu mâinile strânse în pumni în lateral. „Gândiți-vă la povestea fiului risipitor”, sugerează Maica Superioră, cu vocea blândă. "Tatăl nu a avut încredere în copilul său când s-a întors după ce a fugit din familie? Sau s-a bucurat că fiul său s-a întors și s-a pocăit?" Cuvintele ei se afundă, stârnind un vârtej de emoții conflictuale în mine. Simt că stau pe o prăpastie, nesigur dacă să sară sau să mă retrag. Dar Maica Superioră îmi ține privirea, cu ochii plini de înțelepciune și înțelegere. „Urmează-ți inima”, mă sfătuiește ea, punând o mână mângâietoare pe umărul meu. Decizia pare grea, ca și cum aș face o alegere care îmi va schimba cursul vieții. — Chiar nu mă vei sprijini să fac jurămintele? întreb eu blând. Maica Superioră suspină. „Cred că ar trebui să-l vezi pe acest om. Dumnezeu îl aduce la ușa ta în fiecare zi și tu îl îndepărtezi. Privește-l, înfruntă-ți demonii. Apoi, dacă încă ești sigur că vrei să-ți continui jurămintele, te voi sprijini. acea decizie.” Cuvintele ei rămân în aer în timp ce pleacă, clicul ușii care se închide răsunând în jurul meu. Stau acolo și respirația mea devine superficială și rapidă. Știu că are dreptate. Trebuie să-l văd pe Teddy. Sper doar să am curajul să o fac. Capitol Patruzeci si patru O zăresc pe Evelyn în parcarea mănăstirii în timp ce intru. Prezența ei este un far al naibii în acest loc trist. — Evelyn! strig, dând geamul în jos și făcând-o cu mâna. Ea merge spre mine, cu îngrijorarea gravată pe față. "Este bine Raven?" întreb, cu vocea mea împletită de îngrijorare. „Fizic, e bine”, spune ea, făcând o pauză pentru un moment înainte de a continua, „dar este clar că voi doi aveți de-a face cu ceva mult mai profund”. „Da, spune-mi despre asta”, oft, frecându-mă pe ceafă. — Nu știu ce să fac dacă mă tot împinge departe. Evelyn pune o mână reconfortantă pe umărul meu. — Doar fii tu însuți, Teddy. „Cine mai sunt eu?” mormăi, simțindu-mă pierdută în haosul propriei mele vieți. „Află cine ești înainte de a încerca să fii cu altcineva”, îi sfătuiește ea cu un zâmbet blând. — Și ține minte, poți să mă suni oricând. — Mulțumesc, Evie, spun, dând din cap spre ea când ies din mașină. Mănăstirea se profilează în fața mea ca un spectru din altă epocă. Vechii pereți de piatră sunt deteriorați și uzați, umbrele dansând peste ei în timp ce norii trec deasupra capului. Sunetul clopotelor îndepărtate de la biserică ajunge la urechile mele, adăugând doar atmosfera ciudată. Nu pot să nu mă simt sceptic; cum ar putea un loc ca acesta să aducă pace cuiva, darămite lui Raven? În timp ce mă îndrept spre ușile grele de lemn, respir adânc și bat. De fiecare dată când am venit aici, sunt întâmpinat de un nou grup de călugărițe, fiecare mai evlavioasă decât prima. E ca și cum ar încerca să se întrece unul pe altul în sfințenie sau așa ceva. „Hai, Teddy”, mă gândesc în sinea mea, „Treci peste asta și poate vei găsi niște răspunsuri”. Ușa scârțâie și apare o femeie cu aspect sever, cu părul cărunt. Are acest aer de autoritate care mă face să simt că tocmai am fost prinsă furând prăjituri în bucătărie. „Uh, salut”, bâlbesc eu, încercând să par mai încrezător decât simt. — Eu sunt Teddy. Ea nu zâmbește, ceea ce mă adaugă doar la disconfortul meu. Mă pregătesc pentru o altă respingere, dar, în schimb, ea se dă deoparte, făcându-mi semn să intru. Clipesc surprins înainte de a păși în convenție. Ne plimbăm pe holurile de piatră rece și nu pot să nu observ cum locul pare mai degrabă un mormânt decât un sanctuar. Pereții sunt căptușiți cu picturi religioase decolorate, ochii lor părând să mă urmărească pe lângă noi. Lumânările pâlpâitoare aruncă umbre ciudate și fiecare pas răsună, făcându-mă hiperconștient de propria mea prezență. Este suficient ca un tip să se întrebe dacă a făcut o greșeală teribilă într-o viață trecută. „Pe aici”, spune călugărița de rang înalt, vocea ei răsunând pe hol în timp ce mă conduce într-o cameră mică. Ea închide ușa în urma noastră, iar eu mă împotrivesc nevoii de a face o glumă despre faptul că am fost închis. Nu este momentul, Teddy. „Te rog stai jos”, spune ea, făcând semn către un scaun. „Sunt Maica Superioră, șefa acestei convenții”. — Uh, mă bucur să te cunosc. Mă înclin stânjenit, nesigur de care este protocolul potrivit aici. Un indiciu de zâmbet îi smulge colțul buzelor, iar nervii îmi slăbesc puțin. „Mulțumesc”, mormăi eu, luând un loc vizavi de ea, în timp ce ne confruntăm în camera slab luminată. Mintea mea zboară, întrebându-mă despre ce vrea să vorbească. Este Raven? Știe ea despre afacerea familiei mele? Sau poate că e aici doar ca să-mi spună că sunt foarte, foarte prost să mă înclin. Sar pistolul, vărsându-mi motivele pentru care sunt aici într-o mizerie încurcată. „Mamă Superioară, sunt aici să-l văd pe Raven”, spun eu, luptându-mă să-mi scadă disperarea din voce. "Doar că... o iubesc. Adânc. Dar dacă vrea să-și asume jurămintele, nu îi voi sta în cale." Ea se uită la mine pentru o clipă, cu ochii ei străpungându-mă ca oțelul. Apoi vorbește, cu vocea ei liniștită și calmă. — Ca să fiu sincer cu tine, Teddy, nu am crezut niciodată cu adevărat că Raven își va lua jurămintele. Inima îmi sare la cuvintele ei, dar apoi vinovăția mă lovește ca un pumn. Oricât de mult îmi doresc pe Raven cu mine, acest drum este important pentru ea. Este egoist din partea mea să sper că ea o va abandona. „Vreau doar să o văd”, recunosc, cu vocea abia peste o șoaptă. Maica Superioră dă din cap, înțelegând greutatea cererii mele. „Așteaptă în birou”, spune ea ridicându-se. În timp ce se îndreaptă spre uşă, se opreşte şi adaugă: „Te rog, nu atinge nimic”. — Desigur, mormăi eu, simțindu-mă ca un copil pedepsit. Ea pleacă, iar eu mă trezesc singur în cămăruța mică. Tăcerea este sufocantă, așa că încerc să-mi distrag atenția aruncând o privire în jurul spațiului. O cruce de lemn împodobește un perete, suprafața lui netedă și lustruită, sprijinindu-mă să întind mâna și să-l ating. Mă îndrept spre el și exact când vârfurile degetelor mele se lovesc de lemnul rece, ușa se deschide. Mâna îmi plesnește înapoi, evitând îngust să fiu prins. Mă întorc și o văd pe Raven stând acolo, îmbrăcată în costumul ei gros de călugăriță. Arată frumoasă – eterică, chiar – dar vederea ei în acea ținută răsucește ceva în mine. „Corbul”, respir, făcând un pas spre ea înainte de a mă opri scurt. Nu mă pot decide să o îmbrățișez; Nu merit să o ating. "Arăți bine." Buzele ei rămân o linie strânsă și nu zâmbește. În schimb, s-a așezat pe unul dintre scaune, ochii ei nu i-au părăsit niciodată pe ai mei. Stau vizavi de ea, cu inima batându-mi în piept, întrebându-mă cum naiba am ajuns aici. „Corbul”, spun, cu cuvintele grele în gât, „îmi pare cu adevărat rău pentru tot. Înțeleg decizia ta de a-ți lua jurămintele și o voi respecta și o voi onora”. Privirea ei rămâne fixată pe a mea, ochii ei alune încețoșați de un amestec de emoții pe care nu prea le pot descifra. Inima mea simte că este strânsă de o mână invizibilă în timp ce continui. „Din moment ce sunt încă responsabil de afacerea familiei... am decis să fac ceva pentru a-mi exprima remuşcările”. Fac o pauză, tragând o respirație tremurătoare. „Voi ierta fiecare împrumut făcut orfelinatelor din New England, totul într-un fond creat în numele tău”. Raven icnește și lacrimile îi curg în ochi. Se revarsă, trasând cărări sclipitoare pe obrajii ei și, văzând-o așa – atât de crudă, atât de vulnerabilă – mă spulberă. Îndrăznesc să mă ridic, îngenunchând în fața ei, simțind podeaua rece curgându-mi prin pantaloni și în oase. Am mâna în buzunarul din spate și scot ceva din el, punându-l în mâinile ei. Este micul jurnal roz pe care l-am furat din camera ei cu toți acești ani în urmă. Am citit fiecare pagină din ea? Absolut. Chiar vreau să i-o dau înapoi și să renunț la ultimul lucru pe care îl am de la ea pe lumea asta? Nu. Dar, nu este al meu și nu ar fi trebuit să-l țin atâta timp cât am făcut-o. „Acesta este al tău”, spun eu. Ea ia jurnalul cu degetele tremurate și pot vedea recunoașterea luminându-se în ochii ei. „Teddy...” șoptește ea, vocea ei abia se aude. „Raven, te iubesc”, îi spun, cu propria mea voce trosnind de emoție. — Vreau doar să fii fericit. O iau ușor de mână, apăsând un sărut blând pe spate. Senzația pielii ei pe buzele mele este electrică, dar știu că trebuie să o las să plece. Înainte ca ea să aibă șansa să răspundă, mă ridic și mă îndrept spre ușă, simțind greutatea durerii noastre împărtășite care mă apasă. Maica Superioră mă duce înapoi la intrarea în mănăstire. „Mulțumesc”, îi spun. Ea nu spune nimic înapoi. În schimb, se uită doar în ochii mei și apoi dă din cap. Ies din mănăstire, aerul rece de afară mă mușcă de față în timp ce mă îndrept spre mașina mea. Silueta masivă devine din ce în ce mai mică în oglinda retrovizoare pe măsură ce plec, cu inima grea de conștientizarea că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe Raven. Tot ce pot face acum este să sper – să sper că ea își găsește pacea și fericirea, chiar dacă asta înseamnă o viață fără mine. În timp ce mă întorc la conac, zumzetul scăzut al motorului mașinii este înecat de muzica de la radio, Linger de Cranberries. Melodia este jalnică ecou golul din pieptul meu. „Sunt îndrăgostit și voi fi mereu”. Capitol Patruzeci și cinci „Ești complet inutil acum”, mârâie Consty, uitându-se la mizeria pe care ar fi trebuit să o curăț. Sunt prăbușit pe podeaua rece, de beton, a depozitului, ținând în brațe un burete îmbibat de sânge de parcă ar fi un ursuleț. Îmi ridic ochii spre el, încercând să clipesc, îndepărtând ceața care îmi întunecă vederea. "De ce esti aici?" întreb eu, cu vocea trosnind. „Pentru că partenerul tău mi-a spus că avem o problemă”, se repetă el, cu ochii întunecați îngustându-se. — Și tu ești problema. Oft, simțind greutatea înfrângerii apăsând pe pieptul meu. În mod normal, i-aș da naiba partenerului meu pentru că m-a supărat, dar nici nu-mi amintesc cine e cu mine în seara asta. E 3 dimineața, Walkman-ul meu stă inutil în dubă, iar golul din jurul meu este o reflectare perfectă a vidului care îmi înghite inima. „Bine, ridică-te”, ordonă Consty, cu vocea lui zgâriindu-mi nervii. Îi face semn către altcineva din cameră - cred că a adus rezervă. „Du-te înainte și termină treaba”. „Bine, șefule”, spune tipul aleatoriu, făcând un pas înainte cu un rânjet detestabil lipit pe față. Îl urăsc deja. Consty mă ridică în picioare, ținândumă în timp ce picioarele mele amenință să se încurce sub mine. Mă conduce afară din depozit și mă împinge în mașina lui de parcă aș fi un inconvenient. „Pot s-o fac, pot să termin treaba”, protestez slab, disperată să mă concentrez pe altceva decât pe durerea care mă sfâșie în piept. Consty râde, un sunet amar care mă face să tresar. „Nu vreau să te apropii de locul crimei chiar acum”, spune el, rotind cheia din contact. „Nu putem avea absolut nicio indicație cu privire la implicarea noastră, altfel suntem dracuți”. Mă trezesc că nu-mi pasă de consecințe, consumat de durerea lăsată în absența lui Raven. Știu că Constantino a început un război în toată regula între familiile din oraș - noi italienii și irlandezii în centrul acestuia. „Nu-ți face griji”, spune el, mergând pe străzile goale. "Unde mergem?" Cer, prea epuizat pentru a menține fațada indiferenței. „Te las înapoi acasă pentru că ai nevoie de somn și trebuie să-ți faci ordine.” Gândul de a mă întoarce în locul în care Raven și cu mine am fost fericiți cândva și unde am distrus totul, mă îmbolnăvește fizic. „Nu face asta”, îl implor, cu vocea abia peste o șoaptă. — Nu vreau să fiu singur. „O, Doamne, încetează să fii așa de păsărică”, se răstește Consty, cu răbdarea epuizată. Întinde mâna pe bancheta din spate și apucă un mâner de whisky, împingându-l în mâinile mele. "Aici." Degetele mele se înfășoară în jurul paharului rece. — Nu, spun eu, uitându-mă la whisky-ul din mână, de parcă ar avea puterea de a-mi repara inima frântă. Consty scoate partea superioară și mil împinge înapoi în mâini. „Bea”, ordonă el. — Va ajuta. Iau o înghițitură, gâtul îmi arde din cauza focului lichid și tușesc. „Nu se poate ajuta la asta”, mormăi eu, ștergându-mi gura cu dosul mâinii. Tino își dă ochii peste cap, evident enervat de autocompătimirea mea. „Este o fată”, spune el disprețuitor. — Va mai fi unul. „Nu ca ea”, insist, imagini cu chipul frumos al lui Raven bântuindu-mă. El clătină din cap, exasperat. — Da, ca ea. Și știi ce? El adaugă, strângând strâns volanul: „Sper să nu mai existe una ca ea pentru că ți-ai pierdut mințile din cauza fata asta”. „Ea este tot ce mi-am dorit vreodată”, spun, simțind greutatea cuvintelor mele adânc în piept. „Doar că nu știi ce e acolo”, răspunde Consty, cu vocea rece și detașată. "Am trecut peste tot. Crede-mă. O vei trece peste ea. Treci mai departe. Și uită că a existat vreodată." — Asta s-a întâmplat cu tine? Întreb. Latră în râs. „Nu. Mulțumesc dracu’ că nu am căzut niciodată sub influența acelui medicament anume.” În timp ce trage în aleea conacului, apăsă butonul pentru a debloca ușile. "Ieși afară. Du-te la culcare. Adună-ți rahatul." „Păi, mulțumesc pentru discuția încurajatoare”, spun eu sarcastic, cu mâna încă strângând sticla de whisky. „Dacă vrei o muncă de mână, angajează o prostituată”, râde el cu cruzime. — Nu sunt aici să te fac să te simți bine. Închid ușa mașinii și el se îndepărtează, lăsându-mă în picioare în aerul rece al dimineții. Mă întorc în conac, sticla de whisky singurul meu însoțitor. Înghițitură după înghițitură, mă înec în otrava de aur, pierzând norea timpului și cât am consumat. Destul de sigur că m-am oprit de câteva ori. Soarele răsare, aruncând o lumină slabă prin ferestrele conacului. Trebuie să fi trecut ore în șir în care tocmai am băut și am rătăcit, consumat de gândurile mele și incapabil să dorm. În cele din urmă găsesc o cameră cu pat și mă prăbușesc peste ea, alcoolul revărsându-mi din sticlă pe hainele mele. Ar trebui să-mi pese, dar nu mai există energie pentru asta zilele astea. Tocmai când dulceața neagră e pe cale să mă consume, ceva vibrează în buzunar. Bâjbâind, reușesc să-mi scot telefonul și să-l duc la ureche. "Ello?" eu slujesc. "Teddy. Sunt Mama Superioră", spune vocea de la celălalt capăt al firului, cu tonul ei moale, dar sever. — Am ceva important să-ți spun. Capitol Patruzeci și șase Mă așez la măsuța din camera mea, lumina slabă aruncând o strălucire sumbră peste tot. Jurnalul roz tremură în mâinile mele în timp ce mă străduiesc să înțeleg cum a ajuns Teddy să-l ia. Probabil că l-a apucat când făcea curățenie în casă cu ani în urmă, dar de ce l-ar fi păstrat în tot acest timp? „La naiba să fii, Teddy,” mormăi pe sub răsuflarea mea, încercând să-mi înăbușe emoțiile care năvălesc în mine. Această relicvă din trecutul meu era singurul lucru pe care îl prețuisem când eram copil, singurul lucru pe care l-am putut ține ascuns de părinții mei. A fost scăparea mea, sanctuarul meu din coșmarul care a fost viața mea. Și acum s-a întors, exact așa, arătând aproape neatins de timp. Cu mâinile tremurânde, deschid ușor caietul și găsesc inscripția pe care am scris-o cu atâta vreme în urmă: „Un loc de vis pentru o fată care trăiește un coșmar”. Doamne, nu am vrut să sune atât de deprimant la acea vreme, dar citind-o acum, știind că eu adolescenta am scris acele cuvinte... O lacrimă iese și se rostogolește pe obrazul meu. „Apucă-te”, îmi spun, ștergând lacrima și respirând adânc. Îmi amintesc fragmente din ceea ce am scris în aceste pagini – mai ales speranțe și vise. Uneori povesteam evenimentele zilei, dar le transformam în amintiri fericite. De multe ori, scriam despre părinți iubitori, sperând că dacă aș pune acele cuvinte pe hârtie de destule ori, poate că și ale mele se vor transforma în asta. E amuzant cum nu a ieșit niciodată. Mi se formează un nod în gât când trec la pagina următoare. Văzându-mi vechiul scris de mână îmi aduce amintiri și este aproape prea mult de suportat. În loc să citesc, încep doar să răsfoiesc paginile, fără să văd cuvintele atât de mult, cât să simt greutatea lor. Se simte ca în urmă cu o viață întreagă, dar emoțiile încă sunt adânci. — La naiba, de ce îmi fac asta? mormăi pe sub răsuflare. În cele din urmă, mă opresc la ultima mea intrare. Este diferit de toate celelalte. Nu există nicio speranță aici, nicio pretenție că lucrurile ar putea fi mai bune. Cerneala este ștearsă de lacrimi uscate și pagina se încrețește din cauza apei care mi-a căzut din ochi. Mâinile îmi tremură în timp ce citesc cu voce tare cuvintele: „Tot ce îmi doream pe lumea asta era ca cineva să mă iubească, dar nu am fost niciodată suficient”. Închid cartea. Inima îmi bate cu putere în piept în timp ce închid ochii, încercând să rețin valul de lacrimi care amenință să scape. Teddy... el a fost cel care mi-a arătat dragoste când nu credeam că este posibil. Nu pot să nu mă gândesc la felul în care ochii lui albaștri au avut atâta durere când i-am spus să mă aducă aici. „Prost, prost, prost”, spun eu, bătând cu pumnul pe masă. Îmi apăs palmele pe ochi, dorind lacrimile să scape. Știu în adâncul sufletului că Teddy încă mă iubește, chiar dacă pretinde contrariul. Spărgerea inimii nu există fără iubire și am văzut zdrobirea inimii în ochii lui când ne-am despărțit. „Reunește-te”, îmi spun ferm. — Ești mai puternic decât asta. Dar eu sunt? Adevărul este că nu mai știu. Tot ce știu este că mă simt pierdut fără Teddy acum și gândul de a nu fi niciodată cu el... ei bine, este o durere pe care abia o suport. „Doamne, sunt o mizerie”, spun, ștergând lacrimile și respirând tremurat. O bătaie ușoară la ușă mă trage înapoi la realitate. „Intră”, spun eu ștergându-mi ultimele lacrimi. Ușa scârțâie și apare una dintre surori. "Rugăciunea începe în curând. Toată lumea te caută." „Mulțumesc”, mormăi eu, bagând micul jurnal roz în sertarul biroului, de parcă aș ascunde o bucată din sufletul meu. Se simte atât reconfortant, cât și dureros, o amintire a copilului care am fost cândva. Mă ridic de pe scaun, greutatea deciziei mele apăsând asupra mea ca o sută de cărămizi. „Dă-i drumul”, îi spun surorii, forțând un zâmbet cu buzele strânse. Ea dă din cap și se întoarce. În timp ce mergem pe coridoare, încerc să mă concentrez asupra sunetului pașilor noștri care răsună pe podeaua rece de piatră. Orice să-mi împiedice gândurile să se întoarcă la Teddy. — Ești bine, dragă? întreabă ea pe un ton tăcut, aruncându-mi o privire piezișă. Ochii ei sunt plini de îngrijorare, dar și altceva – poate un indiciu de curiozitate? E greu de spus cu aceste surori; au fost întotdeauna un pic enigmatici pentru mine. „Bine”, mint, cuvântul având gust de cenuşă în gură. — Doar pierdut în gânduri, asta-i tot. Ea dă din cap, acceptând răspunsul meu fără întrebări. O parte din mine șiar dori să se întrebe mai mult, să întrebe ce se întâmplă cu adevărat în inima mea. Dar din nou, la ce ar folosi? Nicio vorbă nu poate schimba faptul că am ales această viață în locul lui Teddy, chiar dacă îmi rupe inima puțin mai mult în fiecare zi. Ajungem la capelă, iar surorile sunt adunate în locurile lor obișnuite, cu capetele plecate în rugăciune tăcută. Respir adânc și o urmăresc pe soră până la mine, umplându-mi plămânii cu mirosurile familiare de ceară și lemn vechi. „Fie ca Dumnezeu să-ți dea pace”, șoptește ea înainte de a mă lăsa să mă alătur celorlalți. „Pace”, mormăi pe sub răsuflare, cuvântul simțindu-se ca o glumă crudă. Inima mea este orice altceva decât liniștită, încurcată în gândurile la Teddy și la viața pe care am fi putut să o avem împreună. În timp ce îngenunch și îmi plec capul, nu pot să nu mă întreb dacă voi găsi vreodată acel sentiment evaziv de liniște pe care l-am căutat. „Corb, concentrează-te”, mă mustrăm, forțându-mi gândurile înapoi la momentul prezent. Dar chiar dacă încerc să mă concentrez asupra rugăciunilor, mintea mea continuă să se întoarcă la micul jurnal roz și la fata care a visat la dragoste – o iubire de care, în cele din urmă, nu a putut să o țină. Capitol Patruzeci și șapte Timpul se mișcă într-un ritm ciudat în interiorul acestor ziduri. Într-un fel, se simte similar cu timpul petrecut în cuști. De multe ori pierd evidența zilei sau a orei. Dar astăzi știu foarte clar. Astăzi, intenționez să-mi depun jurămintele finale. Intru în sanctuar, pașii mei răsunând pe zidurile solemne. Aerul este plin de parfum de lemn vechi și tămâie. În fundal se aude muzică moale, o melodie bântuitoare care umple spațiul cu o calitate aproape eterică. Vitraliile aruncă culori vibrante pe stranele lustruite, imaginile sfinților care mă privesc de parcă ar ști ce se ascunde în inima mea. Surorile mele mă înconjoară, fețele lor strălucind de mândrie în timp ce mă privesc pregătindu-mi să-mi depun jurămintele finale. Obiceiurile lor întunecate foșnesc încet în timp ce șoptesc rugăciuni pentru mine sub răsuflarea lor. Pot să simt dragostea și sprijinul lor, dar în adâncul interiorului, știu și că, dacă ar putea vedea îndoiala purtând în mine, s-ar putea să nu fie atât de dornici să stea alături de mine. Alunec într-o strană lângă partea din față, lemnul rece apăsându-mi genunchii în timp ce îngenunch. Închid ochii, încercând să mă concentrez pe rugăciune, dar, în schimb, gândurile mele se îndreaptă spre Teddy. Râsetele liniștite pe care le-am împărtășit, căldura brațelor lui în jurul meu, siguranța pe care o simțeam cândva în prezența lui. „Doamne, sunt o mizerie”, îi șoptesc, nu către o putere superioară, ci către mine însumi. Încerc să mă conving că acesta este lucrul corect de făcut că în tot acest timp, am crezut că îmi este mai bine fără Teddy, dar în realitate, el este mai bine fără mine în viața lui. Clipesc înapoi lacrimile care amenință să-mi curgă din ochi, dar nu are rost; mi se inundă pe obraji ca un baraj care se desprinde. „Adună-te”, mă certam, ștergându-mi fața cu degetele tremurânde. "Acest lucru ar trebui să fie fericit. Îți dedici viața pentru ceva mai mare." Dar cu cât încerc mai mult să-mi imaginez o viață fără Teddy, cu atât frica și frica sunt mai mari în interiorul meu și nu pot opri lacrimile care continuă să curgă din ochi. „Doamne, dă-mi putere”, murmur, lăsând în cele din urmă cuvintele mele șoptite să plutească în sus într-o cerere de ajutor. Dar pe măsură ce muzica se umflă în jurul meu, melodia ei împletită cu sunetul propriei mele respirații zdrențuite, nu pot scăpa de sentimentul că poate fac o alegere greșită. Poate că Teddy este cel de care ar trebui să mă agăț, în loc să încerc să-l alung. Și pe măsură ce greutatea acestei realizări se prăbușește asupra mea, nu pot să nu mă întreb dacă este deja prea târziu să mă răzgândesc. Rugăciunea de deschidere se termină și ne ridicăm cu toții ca una. Organistul bate prima notă din „Amazing Grace” și mă răsucește instinctul. E ca și cum universul își bate joc de mine, încercând să-mi amintească de grația căreia sunt pe cale să-mi întorc spatele. Vocea îmi tremură în timp ce încerc să cânt, abia reușind să formeze cuvintele, în timp ce surorile mele se leagănă lângă mine, cu zâmbetele lor senine. Fericirea lor nu face decât să mă doară mai mult inima. Imnul se termină în sfârșit și îngenunchem din nou, cu capetele plecate în reverență. Începe ectenia sfinților, fiecare nume răsunând prin sanctuar, o amintire a celor care au venit înaintea mea, care au răspuns chemării pe care acum îl întreb. Una câte una, Maica Superioră le cheamă pe surorile înainte. Când un noviciat își ia jurămintele, este o oportunitate pentru ceilalți de a-și reafirma propriul angajament și se apropie de altar cu o bucurie care mi se pare cu totul străină. Și-au găsit scopul, adevărata lor chemare și, în acest moment, simt un pumn de gelozie. "Este chiar real? Mi-a vorbit Dumnezeu vreodată cu adevărat?" Mă întreb, mâinile mele strânse strâns împreună în timp ce îngenunchez în strană. Poate că doar circumstanțele mele îmi jucau feste, mintea îmi evocă ceva de care să mă agățăm pentru că nu puteam înfrunta ce mi-au făcut părinții mei – sau ce le-am făcut eu lor. În timp ce o altă soră face un pas înainte și își reînnoiește jurămintele, sunetul vocilor lor vesele umple aerul, lăsându-mă să mă simt mai singură ca niciodată. „Teddy”, șoptesc eu pe sub răsuflarea mea, numele lui fiind o rugăciune în sine. „Te rog să mă ierți pentru ceea ce sunt pe cale să fac”. E prea tarziu acum. Alegerea a fost făcută și tot ce mai rămâne este să văd unde va duce această cale – dacă mă aduce mai aproape de Dumnezeu sau mai departe de iubirea pe care am lăsat-o în urmă. „Corbul”, îmi strigă Mama Superioră și un fior îmi curge pe șira spinării. Este timpul. Mă ridic, cu picioarele simțind că sunt făcute din gelatină, abia reușind să-mi susțină greutatea. În timp ce mă îndrept spre altar, pot simți greutatea ochilor tuturor asupra mea, dar tot ce mă pot gândi este Teddy – râsul lui, căldura lui și felul în care m-a putut face să uit de orice altceva pentru puțin timp. Maica Superioră mă privește cu un amestec de îngrijorare și curiozitate în timp ce mă apropii de ea. Își pune mâinile pe umerii mei, atingerea ei blândă, dar fermă, și începe să se roage. „Dumnezeule plin de milă și veșnic, venim înaintea Ta cu uimire și evlavie, recunoscând suveranitatea Ta asupra întregii creații. În timp ce stăm în picioare, slujitorul Tău umil se apropie pentru a-i consacra viața; cu umilință oferim această rugăciune de consacrare”. Cuvintele ei răsună prin sanctuar, sărind de tavanele înalte, boltite, și ceva în mine se sparge. Lacrimile îmi curg în ochi, curgându-mi în cascadă pe obraji în timp ce corpul meu este zguduit de suspine. Jurămintele care sunt menite să mă aducă mai aproape de Dumnezeu, de o viață de slujire și devotament, nu fac decât să-mi amintească de ceea ce las în urmă – de ceea ce am pierdut deja. Până când Maica Superioră termină de citit jurămintele, vederea îmi este încețoșată de lacrimile care curg pe față. Abia îi pot desluși silueta în timp ce se întoarce pentru a prezenta inelul și obiceiul, simboluri ale angajamentului meu față de această nouă viață. Ea îngenunchează în fața mea și simt că ceva s-a schimbat în prezența ei. Dintr-o dată, degetele îmi trec lacrimile, îndepărtând ușor dungile umede care îmi întunecă vederea. Rând pe rând, detaliile lumii din jurul meu revin în atenție și văd ultima persoană la care mă așteptam vreodată: Teddy. Ochii lui albaștri strălucesc de lacrimi nevărsate în timp ce îngenunchează în fața mea, ținând un inel de logodnă cu mâinile umede de la ștergerea lacrimilor mele. — Teddy? Bâlbesc, vocea mea este sufocată de emoție. "Ce cum?" Confuzia și neîncrederea se războiesc în mine în timp ce mă uit în sus la Maica Superioră, apoi în jur la surorile mele, care toate zâmbesc cu căldură, de parcă ar fi fost înțelese de acest secret de la început. „Raven”, spune Teddy, cu vocea tremurândă de greutatea mărturisirii sale. — Te-am mințit. Inima mea simte că este strânsă într-un menghină în timp ce mă uit la el, cu fața udă de lacrimi. M-a mințit? Sanctuarul pare să se închidă în jurul nostru, aerul gros și greu, pe măsură ce continuă. „Ți-am spus că m-aș bucura să-ți găsești pacea și să-ți trăiești viața aici. Adevărul este că a fost o minciună. Poate că este egoist. Poate că te îndepărtez de ceva care ți-ar oferi o viață de pace, dar chiar acum, nu-mi pot imagina o viață fără tine. Deci, trebuie să te întreb. Trebuie să știu. Vei lăsa toate astea în urmă? Te căsătorești cu mine? Ia-mi numele și fii-mi soția și începe unul nou cu mine ?" — Teddy... după toate? Suspin, ochii mei alune căutându-i pe cei albaștri pentru orice semn de îndoială sau ezitare. "Inca ma mai vrei?" El clătină din cap, iar inima mea se strânge și mai tare. — Nu, nu te vreau, Raven. Pentru o scurtă clipă, lumea mea amenință să se prăbușească în jurul meu, dar apoi el continuă. „Vrei este un cuvânt atât de insuficient pentru ceea ce însemni pentru mine. Nu ești doar o dorință. Nu ești nici măcar o nevoie. Ești o constrângere. Îmi consumi fiecare gând. Fiecare pas. Fiecare moment. Când "Sunt cu tine, nu mă simt niciodată singur. Când sunt cu tine, sunt acasă. Când sunt cu tine, sunt în pace." Intensitatea cuvintelor lui îmi trimite fiori pe șira spinării, iar eu cad în brațele lui, lăsând inelul pe care îl ține să cadă la pământ cu un zgomot surdă. Nu pare să-i pese; el mă ține atât de strâns încât nu pot să respir și singurul lucru pe care îl pot simți este el – căldura solidă a corpului lui, bătăile inimii lui împotriva a mea. Renunț la tot ce mă înconjoară și cad în îmbrățișarea lui. Brațele lui strânse în jurul meu se simt ca raiul, storcându-mi ultimul strop de aer din plămâni. „Și eu am mințit”, recunosc, vocea mea abia se aude. — Pentru că, nici eu nu pot face chestia asta toată viața fără tine. Cuvintele mele atârnă grele în aer între noi. „Știu că am spus că pot, dar a fost o minciună”. Peste umărul lui Teddy, surprind privirea Mamei Superior. „Îmi pare rău, mamă”, îi spun. — Dar nu-mi pot lua jurămintele. Zâmbetul ei cald mă prinde cu nerăbdare. Ea își pleacă capul și vorbește încet: „Doar pentru că nu îți iei jurămintele nu înseamnă că nu-l poți onora pe Dumnezeu în alte moduri, draga mea. Uneori este nevoie să mergi întrun loc pentru a afla că nu-ți aparține. acolo. Dar n-ai ști niciodată până nu vei merge acolo." Își pune mâinile atât pe mine, cât și pe Teddy, atingerea ei blândă și liniștitoare. „Cred că Dumnezeu are alte planuri pentru voi amândoi. Vărsarea de sânge în acest oraș este în creștere. Poate că veți putea amândoi să lucrați împreună pentru a pune capăt acesteia”. Teddy se retrage să mă privească, cu ochii lui albaștri strălucind de lacrimi. „Nu-mi pasă ce fac atâta timp cât o fac cu tine”, spune el înainte de a mă săruta tandru. Lacrimile noastre se amestecă, sărate și dulci, când buzele noastre se întâlnesc. Privirea mea se îndreaptă spre podea, căutând inelul căzut. Când îl observ, îl iau. Teddy întinde mâna, dar ezită. „Nu trebuie să te decizi acum”, îmi spune el. "Te voi aștepta mereu. Oricât de mult va dura." Zâmbesc, strecurându-mi inelul pe deget. „Mulțumesc”, șoptesc eu în timp ce rânjetul lui familiar se extinde pe fața lui. Deodată, sunt ridicat în aer — Teddy mă leagăn ca pe o comoară prețioasă. Ieșim împreună din biserică, luându-ne la revedere de la surorile mele care ne încurajează cu zâmbete dulci-amare. Teddy mă instalează în mașina lui, amintirea primei noastre întâlniri revenind. Pornește motorul și se uită la mine, cu ochii căutându-i pe ai mei. "Unde vrei sa mergi?" el intreaba. — Oriunde, îi spun. — Pentru că să fiu cu tine înseamnă că sunt deja acasă. Zâmbește și din ochi îi stropește o lacrimă. Îl da deoparte și pune o casetă în stereo. Notele de început din „Closing Time” de Semisonic umplu mașina și nu pot să nu simt un sentiment de închidere. „Știu pe cine vreau să mă ducă acasă...” În timp ce ne conduce pe drumurile întortocheate, greutatea lumii se ridică de pe umerii mei și, pentru prima dată de când îmi amintesc, cad într-un somn fericit. Epilog Stau în pragul camerei mari, uitându-mă pe Raven stând în cerc pe podea împreună cu alți câțiva copii. Este greu să nu zâmbesc când o văd – este absolut radiantă. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că Raven va avea nevoie de un scop când a părăsit mănăstirea și se întâmplă că l-am cunoscut pe cel perfect. Am găsit fundația asta, nu? Scopul său este de a ajuta copiii care au suferit abuzuri, iar Raven s-a oferit voluntar acolo în timp ce ea este la școală pentru a deveni asistent social clinic. În fiecare zi, ea devine mai strălucitoare și mai vibrantă, iar inima mea se umflă doar privind-o. Ea îi îmbrățișează pe rând pe fiecare copil, iar un alt voluntar preia conducerea. În timp ce se îndreaptă spre mine, nu mă pot abține să nu mă minunez cât de mult rahat se poate schimba într-un timp atât de scurt. Am avut această discuție lungă cu Constantino, spunându-i direct că nu pot fi parte din acest război pe care îl începe. S-a plâns destul de greu de asta, susținând că abandonez familia și pe el. Dar i-am spus că a fost decizia mea și nu miam dorit niciodată vreo parte din afacerea familiei de la început. În cele din urmă a acceptat decizia mea, nu ca și cum ar fi avut de ales. Dar încă m-a numit la fel de vândut ca Primo și Giovanni. Știu că este supărat, dar știu și că nu se poate opri ceea ce a început și nu pot fi parte din asta, mai ales dacă inocenții vor fi răniți. „Hei,” spune Raven încet în timp ce ajunge la mine, cu ochii ei alune plini de căldură. „Bună”, răspund eu, trăgând-o într-o îmbrățișare strânsă. — Cum a fost azi? „Uimitor, ca întotdeauna”, răspunde ea, cu vocea înăbușită pe pieptul meu. "Acești copii... sunt atât de puternici, știi? Au trecut prin atât de multe." „Ca tine”, spun eu și îi simt zâmbetul împotriva mea. „Ai multă dragoste de oferit și ei au nevoie de ea”. „Îți mulțumesc că mi-ai găsit acest loc”, spune ea, dându-se înapoi să mă privească în ochi. „M-a ajutat și pe mine să mă vindec, în moduri în care nu credeam că sunt posibile.” „Orice pentru tine, Darkness”, spun eu și vreau să spun serios. Poate că suntem înconjurați de întuneric, dar suntem hotărâți să ne creăm propriul colț de lumină. Și voi fi al naibii dacă las ceva sau pe cineva să o rănească din nou. „Mulțumesc că m-ai luat”, spune Raven, cu ochii sclipind în timp ce deschid ușa mașinii pentru ea. „Desigur, iubito”, răspund eu zâmbind. Alunecăm în mașină, iar ea îmi aruncă o privire curioasă. „Astăzi am plănuit ceva special pentru noi”. "Într-adevăr?" întreabă ea, ridicând o sprânceană. Eu doar zâmbesc, pornesc radioul și dau gazul. În timp ce conducem, Steal my Sunshine by Len începe să cânte și nu pot să nu cânt. Știu că e pentru mine... Aruncând o privire spre Raven, îi dau un ghiont jucăuș. — Hai, vreau să te aud cântând și eu. Ea scutură din cap, râzând. — Nicicum, știi că nu cânt. — Ah, dar ești pe cale să o faci, spun eu, ridicând volumul atât de tare încât îneacă totul. "Vezi? Acum poți cânta fără ca nimeni să te audă!" Raven zâmbește și râde, alăturându-se în sfârșit. Dacă îmi furi soarele... Scoatem versurile împreună, fără să ne pese cât de ridicoli am putea suna. Cântec după cântec se aude în timp ce mergem pe drum, pierzându-ne în muzică și în compania celuilalt. Trag pe o alee cu pietriș, înconjurată de pădure deasă. Anticiparea crește când opresc mașina în fața unei căsuțe mici de piatră, cuibărit printre copaci. Căsuța în sine este fermecătoare, cu iedera care se târăște pe pereți și un acoperiș de paie care pare să se îmbine perfect cu verdeața din jur. Pare ceva direct dintr-un basm. Ochii ei alune se fac mari, uitând scena dinaintea ei. — Teddy... unde suntem? „Undeva special”, îi spun, zâmbind în timp ce îi urmăresc reacția. „O mică bucată de rai, doar pentru noi”. „Uau...” respiră ea, incapabil să-și ia ochii de la cabană. — Este... e frumos. Nu pot să nu rânjesc, o umflare de mândrie ridicându-mi în piept. "Ei bine, m-am gândit, iubito. Poate că este timpul să ieșim din acel conac înfundat și să găsim un loc al nostru. Undeva ca... acesta." "Aici?" Ochii ei alune se îndreaptă spre ai mei, căutând răspunsuri. — Te referi la locul ăsta? „Da,” dau din cap, mâna mea găsind-o pe a ei în timp ce stăm lângă mașină. "L-am cumpărat cu ceva timp în urmă, ca un loc în care să evada. Niciodată nu a fost prea mult pentru viața orașului, spre deosebire de Giovanni. A preferat să fii mereu aproape de natură, știi?" Raven zâmbește încet, strângându-mi mâna. — Îmi place, Teddy. Este perfect. — Lasă-mă să-ți arăt înăuntru, spun eu, deschizând ușa din față și făcându-i semn să intre. Căldura cabanei ne învăluie când trecem peste prag, atmosfera ei confortabilă un confort instantaneu în contrast cu haosul pe care l-am lăsat în urmă. Interiorul este primitor și primitor, cu grinzi de lemn care se încrucișează pe tavan și covoare de pluș care acoperă podelele din piatră. Un mic foc trosnește în vatră, aruncând umbre dansatoare peste pereți. Ne plimbăm din cameră în cameră, luând în considerare fiecare detaliu – rafturile bine aprovizionate, bucătăria rustică și, în sfârșit, dormitorul. — Uau, murmură Raven, făcând ochii mari în timp ce ia în spațiu. Camera este scăldată de lumină moale de la ferestre, iar patul mare, cu baldachin, ne atrage cu pernele sale de pluș și cu păturile groase. Este simbolul confortului și intimității. „Teddy, asta e... uimitor”, spune ea, cu vocea abia mai presus de o șoaptă. — Nu pot să cred că ai făcut toate astea. „Numai ce este mai bun pentru fata mea”, îi răspund, luându-i fața în mâini și aplecându-mă să o sărut cu tandrețe. Ea își înfășoară brațele în jurul gâtului meu, adâncind sărutul, iar eu mă pierd în senzația buzelor ei moi lângă ale mele. Retragându-mă fără tragere de inimă, mă uit în ochii ei, plină de dragoste și încredere. "Raven, abia aștept să-mi petrec restul vieții cu tine. M-ai salvat de o viață întreagă de tristețe. Și voi face orice pentru a mă asigura că avem cel mai luminos viitor posibil, împreună." Ochii ei strălucesc cu lacrimi nevărsate în timp ce îmi zâmbește, fericirea ei radiind ca soarele care străpunge norii. — Și eu te iubesc, Teddy. Mai mult decât pot spune cuvintele. Căldura corpului lui Raven lipită de al meu îmi trimite fiori pe șira spinării, un contrast cu aerul rece al camerei. Fiecare atingere pare electrică, ca și cum am fi două forțe unite de destin, sau poate doar pofta. „Teddy”, șoptește ea, vocea ei este plină de dorință. — Te rog, am nevoie de tine. Îi prind buzele într-un alt sărut arzător, lăsându-mi mâinile să se plimbe peste curbele corpului ei, memorând fiecare scufundare și umflare. Hainele ei sunt netede sub vârful degetelor mele, dar nu sunt suficiente. Trebuie să-i simt pielea pe a mea. "Esti sigur?" întreb eu, oprindu-mă pentru o clipă pentru a-i căuta în ochi orice ezitare. Nimic. Doar dorința pură s-a oglindit înapoi la mine. „Mai mult decât orice”, respiră ea, ochii ei nu-i părăsesc niciodată pe ai mei. Inima îmi bate în piept în timp ce dezlipesc materialul de pe corp, lăsând-o goală în fața mea. Nu pot să nu mă minunez de zeița care stă întinsă sub mine, atât de vulnerabilă și totuși atât de incredibil de puternică. Ea este cea care deține puterea aici și știe asta. Corpurile noastre se împletesc, mișcându-se în armonie în timp ce ne explorăm cele mai intime locuri ale celuilalt. Mă pierd în senzația mâinilor ei pe pielea mea, gemetele ei dulci umplând camera ca o muzică pe care doar noi o putem auzi. Este o simfonie a pasiunii și sunt dependentă de sunet. „Corbul”, răsuflesc, cu vocea încordată în timp ce mă agățăm de ultimele fire de control. "Te iubesc atat de mult." „Te iubesc, Teddy”, îmi șoptește ea înapoi, cu ochii ațintiți pe ai mei, ca și cum nimic altceva în lume nu ar exista în afara acestui moment. Ritmul nostru se accelerează, corpurile noastre împingând din ce în ce mai aproape de margine. Timpul pare să încetinească, fiecare secundă simțindu-se ca o eternitate în timp ce ne agățăm unul de celălalt. Și apoi, cu un fior care ne zguduie pe amândoi până în miezul nostru, ne prăbușim împreună peste margine. Răsfuit și epuizat, mă prăbușesc pe patul de lângă ea, simțind încă replicile pasiunii noastre curgând prin mine. Picioarele noastre încurcate, capul lui Raven își găsește locul pe pieptul meu, respirația ei caldă și stabilă pe pielea mea. „Corb”, spun eu încet, degetele mele mângâindu-i ușor părul negru ca un corb. "Nu-mi pot imagina viața fără tine în ea. Știu că te numesc Întuneric, dar pentru că tu ești forța care mă face să văd lumina." Ea își ridică capul, uitându-se la mine cu acei ochi alune care par să-mi vadă chiar în suflet. "Teddy, nici eu nu vreau sa fiu despartit de tine niciodata. Te iubesc mai mult decat am iubit vreodata pe cineva." În timp ce stăm întinși acolo, înfășurați unul în brațele celuilalt și bucurându-ne de strălucirea ulterioară, știu că așa se simte cu adevărat fericirea. Lumea de afară poate fi întunecată și plină de pericole, dar aici, în această cabană de piatră, ne-am găsit liniștea. Sfârșitul. Sau este? Vrei mai mult Teddy și Raven? Faceți clic mai jos sau utilizați codul QR pentru a obține epilogul lor extins! Faceți clic pentru Epilogul extins Prince of Sin Sunteți încă prinși din urmă cu seria Boston Bloodlines? • Povestea lui Primo și Isabella - Prințul Vice • Povestea lui Giovanni și Lulu - Prințul haosului • Povestea lui Constantino și ??? - Prințul Carnageului (în curând!) Tot de Ivy Linii de sânge din Boston : Prințul Vice O poveste de dragoste întunecată, BDSM mafioasă Prințul haosului Un romantism pervers, de birou Prințul Păcatului O a doua șansă, romantism supărător Prințul Carnageului *vine 26 ianuarie 2024* Independenți în lumea Boston Bloodlines: Obsesie totală O dragoste întunecată, urmăritoare, psihologică. Bodyguardul logodnicului meu Un romantism mafiot interzis Regii Capitalei : Moșia O poveste de dragoste a unui șef miliardar despre regăsirea pe tine însuți. Infam O poveste de dragoste cu starul pop de la Hollywood despre secrete și a doua șansă. Poduri Arzătoare Luminoase Povestea lui Silas este o poveste de dragoste cu totul nouă între dușmani și iubiți, spre deosebire de tine. Frumoasa Predare Povestea lui Aubrey și Xavier cu dușmani pentru iubiți și o abordare unică a unei romanțe BDSM. Academia Regelui : Un zvon vicios O poveste de dragoste la academie de liceu plină de dramă, neliniște și zvonuri învolburate. Novela : În pat cu inamicul Când moștenitorul unei industrii petroliere se confruntă cu un inginer deșteptat la o conferință de energie, scântei zboară. Despre autor USA Today și o autoare cu bestselleruri în Top 15 pe Amazon, Ivy Wild scrie o poveste de dragoste contemporană supărătoare, uneori întunecată, cu o fericire garantată pentru totdeauna. În calitate de avocat profesionist pentru o firmă de avocatură globală, Ivy îi place să combine experiențele ei din lumea reală cu lumile ei fictive. Când nu lucrează — cu cine glumim? — nu lucrează niciodată. În prezent, locuiește chiar în afara orașului Washington, DC cu soțul ei, ciobanescul ei german și o pisică de salvare impertinentă pe nume Cobalt. Ivy iubește să se conecteze cu cititorii ei și este cât se poate de activă pe următoarele platforme: Sunteţi frumoasă