EMIL DINGA DIANA MIHAELA APOSTOL MICROECONOMIE

EMIL DINGA DIANA MIHAELA APOSTOL MICROECONOMIE CUPRINS CAPITOLUL 1 ...................................................................................................4 OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI ............................................................4 1.1 Obiectul de studiu al economiei ...................................................................4 1.5 Logica activităţii economice .........................................................................6 CAPITOLUL 2 ...................................................................................................7 CATEGORII FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI .......................................7 2.1 Forme de organizare a activităţii economice ...............................................7 2.2 Piaţa ..............................................................................................................8 2.3 Agenţii economici (actorii pieţei) .................................................................8 2.4 Mecanismul pieţei.........................................................................................8 2.5 Piaţa şi guvernul ...........................................................................................9 CAPITOLUL 3 ...................................................................................................9 TEORIA CONSUMULUI ...................................................................................9 3.1 Teoria utilităţii economice............................................................................9 3.5 Alegerea optimă a consumatorului ............................................................10 3.7 Variaţia preţurilor la bugetul constant......................................................11 CAPITOLUL 4 .................................................................................................12 CEREREA ........................................................................................................12 4.1 Conţinutul şi legea cererii ..........................................................................12 4.2 Condiţiile cererii .........................................................................................12 4.3 Surplusul consumatorului ..........................................................................12 4.4 Elasticitatea cererii .....................................................................................13 CAPITOLUL 5 .................................................................................................14 TEORIA PRODUCŢIEI. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI ........14 5.1 Caracterizarea factorilor de producţie ......................................................15 5.4 Elasticitatea producţiei în raport de factorii de producţie........................16 5.9 Variaţia preţurilor la buget constant .........................................................19 CAPITOLUL 6 .................................................................................................20 COSTUL DE PRODUCŢIE. PREŢUL..............................................................20 6.1. Conceptul şi tipologia costului de producţie.............................................20 6.2 Funcţia costului pe termen scurt................................................................20 6.6 Costul de producţie pe termen lung...........................................................22 CAPITOLUL 7 .................................................................................................22 OFERTA. ECHILIBRUL MICROECONOMIC................................................22 7.1 Conceptul de ofertă ....................................................................................22 7.2 Surplusul producătorului ...........................................................................23 7.3 Mâna invizibilă. Preţul de echilibru ..........................................................23 7.4 Interdependenţa pieţelor. Legea Walras ...................................................23 CAPITOLUL 8 .................................................................................................24 CONCURENŢA ECONOMICĂ. CONCURENŢA PERFECTĂ.......................24 8.1 Conceptul de concurenţă economică..........................................................24 8.4 Modelul concurenţei perfecte.....................................................................24 8.5 Deciziile economice în concurenţa perfectă ...............................................24 CAPITOLUL 9 .................................................................................................25 MONOPOLUL, MONOPSONUL, FIRMA MONOPOLISTICĂ ......................25 9.4.3. Teorema excesului de capacitate .......................................................................................... 25 9.1. MONOPOLUL ..........................................................................................26 9.1.1. Conceptul de monopol.......................................................................................................... 26 9.1.5. Ineficienţa economică şi socială a monopolului ................................................................... 26 9.1.8. Gradul de monopolizare a pieţei........................................................................................... 27 CAPITOLUL 10 ...............................................................................................27 OLIGOPOLUL .................................................................................................27 10.1 Conceptul şi tipologia oligopolului ...........................................................28 10.4 Strategii concurenţiale – oligopolul omogen............................................28 BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................29 CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI 1.1 Obiectul de studiu al economiei 1.2 Raritate şi alegere 1.3 Costul de oportunitate 1.4 Frontiera posibilităţilor de producţie 1.5 Logica activităţii economice 1.6 Metoda analizei economice 1.7 Concepte economice de bază 1.1 Obiectul de studiu al economiei Economia studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare cu întrebuinţări alternative; este considerată o ştiinţă socială deoarece actele şi faptele economice se manifestă numai în cadrul societăţii. Teoria economică a apărut ca urmare a necesităţii de a găsi fundamente logico-raţionale la alocarea resurselor rare pentru utilizări alternative, în scopul atingerii unui grad şi structuri acceptabile ale satisfacerii nevoilor economice. Altfel spus, nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar satisfacerea lor – scopul acestora. Satisfacerea lor se face prin intermediul activităţii economice. Caseta 1: Nevoile şi bunurile economice Nevoia economică reprezintă o necesitate de natură materială, destinată să asigure existenţa şi dezvoltarea biologică a individului/grupului social Trăsăturile nevoii economice:
este o nevoie de natură materială
are, concomitent, un caracter obiectiv şi subiectiv
este persistentă: odată satisfăcută, nu dispare, ci revine cu o anumită periodicitate şi intensitate
este generatoare de noi nevoi economice: prin satisfacerea sa, nevoia economică poate determina apariţia altor nevoi economice conexe sau explicitarea unor nevoi economice implicite
are caracter dinamic: nevoia economică se modifică, fie că este fie că nu este satisfăcută (deseori, chiar în funcţie de gradul şi calitatea satisfacerii ei)
formează un sistem, supus caracteristicilor de complementaritate, substituibilitate şi competitivitate Tipologia nevoii economice
după natura lor: o naturale (fiziologice) o sociale o de dezvoltare (raţionale)
după structura lor: o elementare o complexe (superioare) Pentru satisfacerea nevoilor, folosim utilităţi sau bunuri economice. Acestea reprezintă orice entitate, rezultat al acţiunii umane, destinat să satisfacă o nevoie economică dată. Clasificare:
după origine: o bunuri libere – nu sunt rezultat al acţiunii umane, nu au costuri de procurare; sunt virtual nelimitate o bunuri economice – sunt rezultat al acţiunii umane, au costuri de procurare; sunt insuficiente în raport cu trebuinţele concrete
după modul de circulaţie: o bunuri marfă – trec de la producător la consumator prin piaţă (se vând şi se cumpără) o bunuri non-marfă – trec de la producător la consumator fără intermedierea pieţei (intră în consum direct din propria producţie)
după scopul consumului: o bunuri finale – sunt destinate consumului final (bunuri de consum) o bunuri intermediare – sunt destinate consumului productiv (bunuri de echipament sau de investiţii); apar în diferite faze de prelucrare economică
după sectorul economic în care sunt produse: o bunuri publice – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice publice (colective) o bunuri private – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice private (individuale)
după tangibilitate: o bunuri – sunt substanţiale (tangibile)1 : momentul producerii lor diferă de momentul consumului o servicii – sunt non-substanţiale : momentul producerii lor coincide cu momentul consumului Trăsăturile bunurilor economice:
sunt rezultat al acţiunii (activităţii) umane
sunt utile
sunt disponibile (accesibile)
sunt rare Caseta 2: Avantajul comparativ Criteriul de specializare în activitatea economică este avantajul comparativ. Acesta cere ca un producător să se specializeze în producerea acelui bun sau serviciu care are pentru el costul de oportunitate cel mai mic în raport cu toate bunurile şi serviciile pe care în principiu le-ar putea produce la nivelul resurselor de care dispune. Chiar dacă un producător are un dezavantaj absolut (adică la toate resursele posibile) în raport cu un alt producător, ambii producători vor avea de câştigat din schimb dacă fiecare se specializează conform criteriului avantajului comparativ. Mai mult decât atât, sistemul economic de ansamblu se situează astfel într-un punct de eficienţă economică maximă dacă toţi producătorii respectă acest principiu în specializarea lor. 1.5 Logica activităţii economice Activitatea economică reprezintă soluţia socială pe care oamenii o dau problemei economice. Cauza materială a activităţii economice este reprezentată de trebuinţele economice, iar cauza finală (scopul) este satisfacerea acestor trebuinţe. Conştientizarea trebuinţelor conduce la fixarea obiectivelor economice (scopuri intermediare sau scopuri instrumentale). În raport de condiţiile concrete, obiectivele economice se transformă în interese economice. Pe baza intereselor economice se produce alocarea resurselor (alegerea), ceea ce declanşează activitatea economică. 1 Există şi bunuri economice care sunt bunuri propriu-zise fără a fi totuşi tangibile, de exemplu softurile informatice. Rezultatele activităţii economice satisfac trebuinţele economice, anulându-le (definitiv sau pentru un timp) şi/sau declanşând trebuinţe noi sau trebuinţe la niveluri sau cu frecvenţe mai ridicate. CAPITOLUL 2 CATEGORII FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI 2.1 Forme de organizare a activităţii economice 2.2 Piaţa 2.3 Agenţii economici (actorii pieţei) 2.4 Mecanismul pieţei 2.5 Piaţa şi guvernul 2.6 Fluxurile economice 2.1 Forme de organizare a activităţii economice Agenţii economici (indivizi, firme, asociaţii de firme, sisteme economice naţionale) se specializează în producerea anumitor bunuri şi servicii. Schimbul între agenţii economici specializaţi se poate face în mai multe moduri: i. în sistem barter – fără intermedierea monedei, mărfurile schimbându-se direct între ele, ceea ce presupune coincidenţa nevoilor reciproce precum şi întâlnirea nemijlocită a cumpărătorului cu vânzătorul potrivit (piaţa este de fapt chiar modul de organizare a activităţii economice prin care ansamblul nevoilor economice nu poate fi satisfăcut decât prin specializarea agenţilor economici în realizarea diferitelor bunuri economice şi prin schimbul acestora între agenţi); ii. în condiţiile economiei de schimb – cu intermedierea monedei, ceea ce elimină restricţiile menţionate. 2.2 Piaţa Piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de vânzare-cumpărare efectuate într-o anumită perioadă, cu privire la un bun economic determinat. NB: În continuare, prin piaţă vom înţelege, întotdeauna, economia de piaţă, aşa cum a fost definită mai sus. Funcţii (rol):
punerea în contact a cererii cu oferta şi stabilirea echilibrului microeconomic
crearea semnalelor (sistemului de preţuri relative) privind alocarea resurselor şi distribuirea rezultatelor activităţii economice: răspunsul la cele 4 întrebări ale economiei
locul de manifestare a “mâinii invizibile”: concurenţa economică pură
coordonarea deciziilor microeconomice optime 2.3 Agenţii economici (actorii pieţei) Agenţii economici reprezintă persoane fizice sau entităţi juridice care participă la procesul economic, fie prin intermediul pieţei fie în afara ei. Rolul (funcţiile) agenţilor economici:
purtători ai informaţiilor privind cererea şi oferta
decidenţi cu privire la oferta şi cererea viitoare
decidenţi cu privire la echilibrul microeconomic (decizia de clearing market) 2.4 Mecanismul pieţei Piaţa operează în direcţia realizării echilibrului microeconomic, pe baza descentralizării deciziilor economice. Descentralizarea deciziilor economice se fundamentează pe comportamentul economic al agenţilor economici. Comportamentul economic al agenţilor economici are la bază două trăsături esenţiale ale acestuia (homo oeconomicus): 
raţionalitatea economică: decizia va optimiza raportul dintre avantajul maxim şi restricţiile care acţionează în mediul economic respectiv
egoismul economic: orice agent economic urmăreşte exclusiv maximizarea propriului avantaj (realizarea propriului interes) 2.5 Piaţa şi guvernul În principiu, piaţa prezintă o serie de deficienţe, din perspectiva optimului economic şi, mai ales, social: • lipsa coordonării deciziilor economice din perspectiva socialului • lipsa perspectivei pe termen lung • costuri (inclusiv economice dar, mai ales, sociale) inacceptabil de mari pentru reglarea dezechilibrelor din economie • imposibilitatea coordonării producţiei şi consumului de bunuri colective (publice) NB: toate acestea constituie ceea ce se numeşte eşecul pieţei. CAPITOLUL 3 TEORIA CONSUMULUI 3.1 Teoria utilităţii economice 3.2 Utilitatea economică 3.3 Curba de indiferenţă a consumatorului 3.4 Bugetul consumatorului 3.5 Alegera optimă a consumatorului 3.6 Variaţia bugetului la preţuri constante 3.7 Variaţia preţurilor la bugetul constant 3.1 Teoria utilităţii economice Aşa cum producătorul urmăreşte realizarea unui profit cât mai mare, consumatorul urmăreste utilitatea. Consumatorul este un agent economic care are funcţia de a consuma bunuri economice, criteriul său de comportament economic fiind maximizarea utilităţii consumului. 3.5 Alegerea optimă a consumatorului Sub impulsul preferinţelor sale şi în condiţiile unor restricţii economice, consumatorul raţional va tinde să obţină maximum de satisfacţie. În consecinţă echilibrul consumatorului poate fi determinat analizând preferinţele acestuia (exprimate prin curba de indiferenţă), venitul acestuia şi nivelul preţurilor bunurilor de consum (exprimate prin linia bugetului). Condiţia de echilibru al consumatorului este ca raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri să fie egal cu raportul dintre preţurile acestora: optimul analitic al consumatorului este dat de egalitatea rapoartelor dintre utilitatea marginală a fiecărui bun şi preţul său (Legea a II-a a lui Gossen). semnificaţiei economice a multiplicatorului Caseta 3: Demonstraţia Lagrange, în cazul a n bunuri economice Fie bunurile x1, x2, …, xn , cu preţurile, respectiv p1, p2, …, pn. Funcţia de utilitate aferentă va fi: U(x1, x2, …, xn). Bugetul consumatorului este: B= ∑ pi ⋅ x i Întrucât preţurile sunt constante, rezultă că orice modificare în buget se regăseşte în modificarea cantităţilor de bunuri achiziţionate, adică: dB = ∑ p i ⋅ dx i . Funcţia Lagrange care maximizează utilitatea în condiţiile restricţiei bugetare este: L = U( x 1, x 2 ,..., x n ) + λ ⋅ (B − ∑ p i ⋅ x i ) → max Condiţia de maximizare cere ca U x' i = λ ⋅ pi Modificarea utilităţii totale este: ∂L , pentru orice i, adică: =0 ∂x i dU = ∑ U 'x i ⋅dx i = λ ⋅ ∑ p i ⋅ dx i = λ ⋅ dB → λ = dU dB , adică definiţia prezentată mai sus. 3.7 Variaţia preţurilor la bugetul constant În timp, se poate modifica şi preţul bunurilor, ceea ce conduce atât la modificarea structurii cantităţilor de bunuri consumate cât şi la modificarea utilităţii totale. Aceste modificări sunt reflectate de efectul de substituţie şi de efectul de venit, care, însumate, dau modificarea totală a cantităţii din bunul al cărui preţ se modifică. Situaţia se prezintă diferit pentru diferitele cazuri de substituibilitate, în general efectul de substituţie exprimând modificarea structurii de consum în ipoteza menţinerii aceluiaşi nivel de utilitate, iar efectul de venit exprimând modificarea utilităţii totale ca urmare a modificării bugetului real, în condiţiile structurii de preţ noi. Pornind de la diferitele puncte de echilibru ale consumatorului/ cumpărătorului, atunci când preţul celorlalte produse, sau a celuilalt produs, în cazul a două produse, rămâne neschimbat, iar bugetul cumpărătorului rămâne de asemenea constant, se poate trasa curba cererii unui produs în funcţie de preţul său, unind punctele de echilibru menţionate: p C p1 x1 x2 x3 x4 x1 x2 Figura 18: Curbele Engel ale consumului şi curba cererii x3 x4 x CAPITOLUL 4 CEREREA 4.1 Conţinutul şi legea cererii 4.2 Condiţiile cererii 4.3 Surplusul consumatorului 4.4 Elasticitatea cererii 4.1 Conţinutul şi legea cererii Comportamentul consumatorului se reflectă de fapt pe piaţa bunurilor şi serviciilor sub forma cererii. Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic pe care cumpărătorii sunt capabili şi dispuşi s-o achiziţioneze la un moment dat sau într-o anumită perioadă, la diferite niveluri ale preţului, ceteris paribus. Cererea reprezintă astfel o relaţie între preţul unui bun economic şi cantitatea solicitată din acel bun, ceteris paribus (ceteris paribus –considerând toţi ceilalţi factori nemodificaţi). Putem vorbi de o cerere individuală (relaţia ce se creează între cantitatea dintrun bun economic pe care un consumator este dispus să-l achiziţioneze într-o anumită perioadă şi la un anumit preţ), dar şi de o cerere a pieţei (suma cererilor individuale pentru un anumit bun economic). 4.2 Condiţiile cererii Studiul cererii se poate face şi considerând preţul unitar ca fiind dat (ceteris paribus) şi urmărind relaţia care se creează între ceilalţi factori economici şi cerere. Aceşti factori se numesc condiţiile cererii (factori care influenţează cererea, alţii decât preţul). 4.3 Surplusul consumatorului Ideea principală a teoriei utilităţii marginale constă în aceea că la creşterea consumului, satisfacţia resimţită creşte încetinit. Ca urmare, pentru fiecare unitate suplimentară consumatată din bunul respectiv, consumatorul este dispus să plătească din ce în ce mai puţin. Cum el achiziţionează toate unităţile din acel bun la preţul pieţei, apare o diferenţă (un surplus) între utilitatea sau valoarea totală a bunului şi valoarea de piaţă a acestuia. 4.4 Elasticitatea cererii Cantitatea cerută dintr-un bun economic depinde atât de preţul său cât şi de preţul altor bunuri precum şi de bugetul consumatorului. Modul în care se produce această corelaţie este măsurat de elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii este de două tipuri:
elasticitate-preţ (Ep): modificarea procentuală a cantităţii cerute atunci când preţul se modifică cu un procent, ceteris paribus Ep = [∆qD/qD] / [∆p/p], sau, în cazul continuu: Ep = (δqD/δp) / (qD/p)
elasticitate-venit (EV): modificarea procentuală a cantităţii cerute atunci când venitul de modifică cu un procent, la preţ constant EV = [∆qD/qD] / [∆V/V], sau, în cazul continuu: EV = (δqD/δV) / (qD/V) La rândul ei, elasticitatea-preţ este de două tipuri:
elasticitate-preţ directă (Epd): modificarea procentuală a cantităţii cerute dintr-un bun atunci când preţul bunului respectiv se modifică cu un procent Epd = [∆qDi/qDi] / [∆pi/pi], sau, în cazul continuu: Epd = (δqDi/δpi) / (qDi/pi)
elasticitate-preţ indirectă sau încrucişată (Epc): modificarea procentuală a cantităţii cerute dintr-un bun atunci când preţul altui bun se modifică cu un procent Epc = [∆qDi/qDi] / [∆pj/pj], sau, în cazul continuu: Epc = (δqDi/δpj) / (qDi/pj) După valoarea numerică a lui Epd, cererea din bunul respectiv poate fi:
cerere inelastică: -1 < Epd < 0, sau |Epd| < 1 (ex: bunuri de strictă necesitate – bunuri staples)
cerere elastică: -∞ < Epd < -1, sau |Epd| > 1 (ex: bunuri de tip servicii - bunuri luxuries) 
cerere cu elasticitate unitară: Epd = -1, sau |Epd| = 1 (ex: bunuri nou intrate pe piaţă)
cerere cu elasticitate infinită: Epd = -∞, sau |Epd| = ∞
cerere rigidă: Epd = 0 (ex: bunuri indispensabile, cum ar fi medicamentele indispensabile). Din punct de vedere grafic, elasticităţile pot fi reprezentate astfel: p p p p |E| = 0 |E |< 1 |E |E |E| = infinit 1 |= |= qD 1 |> qD |E co ns tan tã qD Figura 23: Alura curbei cererii, la diferite elasticităţi Caseta 4: Bunuri substituibile şi bunuri complementare
Bunuri substituibile: bunuri care se pot înlocui reciproc în satisfacerea unei nevoi economice date
Bunuri complementare: bunuri care se presupun reciproc în satisfacerea unei nevoi economice date CAPITOLUL 5 TEORIA PRODUCŢIEI. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI 5.1 Caracterizarea factorilor de producţie 5.2 Funcţia de producţie 5.3 Produs global şi produs marginal. Productivitatea factorilor 5.4 Elasticitatea producţiei în raport de factorii de producţie 5.5 Izocuanta 5.6 Bugetul producătorului qD 5.7 Alegerea optimă a producătorului 5.8 Variaţia bugetului la preţuri constante 5.9 Variaţia preţurilor la buget constant 5.1 Caracterizarea factorilor de producţie Produsele şi serviciile – ca rezultate ale activităţii economice – se obţin prin combinarea factorilor de producţie în procese de producţie specifice. Prin factori de producţie se înţeleg resursele economice de orice fel atrase într-un mod direct sau indirect în circuitul economic productiv. Tipologia factorilor de producţie, acceptată în mod obişnuit, este următoarea2: a) Forţa de muncă b) Capitalul c) Pământul (resusele naturale) a) Forţa de muncă –L – reprezintă factorul de producţie activ (mai este denumit factorul de producţie uman), fiind principalul factor de producţie. Se exprimă prin numărul de ore-muncă sau prin număr de lucrători participanţi la procesul de producţie. Este un factor de producţie primar, nerezultat dintr-un proces de producţie economică anterior. Este reproductibil şi are calitatea de a-şi mări eficacitatea pe măsură ce este utilizat (prin intermediul creşterii calificării). Se structurează pe meserii (profesii), vârstă, gen etc. Este factorul care pune în mişcare toţi ceilalţi factori de producţie. b) Capitalul – K – reprezintă factorul de producţie intermediar între forţa de muncă şi obiectul muncii. Poate fi capital real (utilaje, maşini, clădiri, drumuri etc.) sau capital financiar (expresia monetară a capitalului real, cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, numerar, alte active financiare). Sub aspectul utilizării, capitalul poate fi capital fix (nu se consumă într-un singur proces de producţie, ci participă la mai multe asemenea procese, măsura participării lui fiind uzura exprimată din punct de vedere monetar în amortizare) sau capital circulant (se consumă integral 2 Elemente cum ar fi informaţia, progresul tehnic, managementul etc. sunt cuprinse (explicit sau implicit) în factorii de bază menţionaţi (mai ales sub aspectul nivelului lor calitativ). într-un singur proces de producţie). Capitalul este un factor de producţie derivat, el fiind rezultatul unui proces de producţie economică anterior. Din acest punct de vedere, capitalul poate fi definit ca acea parte a rezultatului producţiei care nu se c) constituie ca venit, şi el este un factor de producţie reproductibil. Pământul – N – este un factor de producţie generic (în el sunt cuprinse toate resursele naturale, inclusiv apa). Poate fi atât reproductibil, cât şi nereproductibil (în funcţie de componenta sa la care ne referim). Ca şi forţa de muncă, este un factor primar (unii autori consideră, totuşi, că acţiunile noastre de protecţie sau recuperare a mediului conferă şi pământtului un caracter de factor de producţie derivat, transformându-l de fapt în capital). Este factorul de producţie cel mai rigid din punct de vedere al ofertei. 5.4 Elasticitatea producţiei în raport de factorii de producţie Elasticitatea unui fenomen economic F în raport de o variabilă independentă x indică numărul de procente cu care se modifică F ca reacţie la modificarea lui x cu un procent.
mod de calcul:  ∆F   ∆x  E Fx =   /   F   x   ∂F   F  sau, în cazul continuu : EFx =   /   ∂x   x  Cea mai uzuală expresie explicită a funcţiei de producţie este funcţia de tip Cobb-Douglas: Y = A ⋅ K α ⋅ Lβ ⋅ e λ ⋅t unde: o A este o constantă adimensională; o α este elasticitatea producţiei în raport de capital, arătând cu câte procente se modifică producţia dacă se modifică volumul capitalului cu un procent; o β este elasticitatea producţiei în raport de muncă, arătând cu câte procente se modifică producţia dacă se modifică munca cu un procent; o λ este rata progresului tehnic; o t este timpul. OBS: 1. de regulă, pentru analizele uzuale, se renunţă la factorul de progres tehnic, reţinându-se numai factorul capital, respectiv factorul muncă; 2. de regulă, suma elasticităţilor în raport de capital, respectiv de muncă este 1, ceea ce înseamnă că funcţia de producţie va fi omogenă de gradul I (omotetică). 5.7 Alegerea optimă a producătorului Producătorul va alege în acel punct care satisface, simultan, restricţia sa bugetară (bugetul producătorului) şi izocuanta cea mai avantajoasă (mare) Rezultă că, din punct de vedere grafic, decizia se va lua în punctul de tangenţă dintre linia de buget şi izocuantă: L B/p L Y3 Soluţie inadmisibilă Soluţii admisibile Y2 M Y3 > Y2 > Y1 Soluţ ie ineficientã B A Soluţ ie optimã E L* Y1 K* N B/pK K Figura 29: Alegerea optimă (grafică) a producătorului Caseta 5: Demonstraţia semnificaţiei economice a multiplicatorului Lagrange, în cazul a n factori de producţie Fie factorii f1, f2, …, fn , cu preţurile, respectiv p1, p2, …, pn. Funcţia de producţie aferentă va fi: F(f1, f2, …, fn). Bugetul consumatorului este: B = ∑ pi ⋅ fi Întrucât preţurile sunt constante, rezultă că orice modificare în buget se regăseşte în modificarea cantităţilor de factori de producţie achiziţionaţi, adică: dB = ∑ p i ⋅ df i . Funcţia Lagrange care maximizează produsul global în condiţiile restricţiei bugetare este: ( ) L = F(f 1 , f 2 ,..., f n ) + λ ⋅ B − ∑ p i ⋅ f i → max Condiţia de maximizare cere ca ∂F = 0 , pentru orice i, adică: ∂fi Ff'i = λ ⋅ p i Modificarea produsului global este: dF = ∑ F' fi ⋅df i = λ ⋅ ∑ p i ⋅ df i = λ ⋅ dB → λ = dF dB , adică definiţia prezentată mai sus. În afara criteriului maximizării cifrei de afaceri (izocuantei), producătorul mai poate urmări minimizarea costului producţiei la o cifră de afaceri (izocuantă) dată. În acest caz, se dă o izocuantă şi trebuie ales bugetul minim care să conducă la atingerea acestei izocuante. Din punct de vedere grafic, soluţia optimă va fi tot punctul de tangenţă dintre izocuantă şi linia de buget: L M Soluţii admisibile Soluţie ineficientã B 1>B 2>B 3 Soluţie optimã A E L* B1 B3 B2 N Y K K* Figura 30: Minimizarea (grafică) a costului de producţie (bugetului) la o izocuantă dată OBS: Faptul că, indiferent de criteriul folosit pentru optimizarea deciziei de producţie (maximizarea cifrei de afaceri, minimizarea costului de producţie, maximizarea profitului), soluţia analitică este aceeaşi, constituie o dovadă de maturitate a ştiinţei economice pozitive de a trata unitar comportamentul economic al producătorului. 5.9 Variaţia preţurilor la buget constant Una din problemele importante ale optimului producătorului este aceea a modificării preţului factorilor care sunt achiziţionaţi. Dacă bugetul este constant iar preţurile variază (pentru simplificare vom păstra pe pL constant şi vom varia doar pe pK), din ecuaţia bugetului rezultă că, pentru diverse valori ale lui pK vom avea o familie de bugete cu termen liber fix şi pante (pK/pL) variabile. Se observă şi că modificarea preţului factorilor conduce la modificarea cantităţilor relative de factori utilizaţi, ceea ce conduce la modificarea volumului fizic al producţiei. Variaţia preţurilor la buget constante conduce la două efecte economice foarte importante pentru studiul comportamentului producătorului:
efectul de substituţie (ES)
efectul de venit (EV) Dacă pK scade, panta liniei bugetului scade şi aceasta devine mai plată (se va cumpăra mai mult K) Menţinerea preţului relativ constant se obţine prin construirea unei drepte paralele la noua linie de buget: L Y2 1 pK > pK B/p L 2 α // β α β ∩ Y1 = C A LA Efect de venit B LB C LC Efect de substituţie β KA KC B/pK 1 KB Y1 2 B/p K Figura 33: Efectul de substituţie şi efectul de venit în cazul producţiei K CAPITOLUL 6 COSTUL DE PRODUCŢIE. PREŢUL 6.1 Conceptul şi tipologia costului de producţie 6.2 Funcţia costului pe termen scurt 6.3 Punctul mort al firmei (pragul de rentabilitate) 6.4 Punctul de închidere a firmei 6.5 Preţul de ofertă 6.6 Costul de producţie pe termen lung 6.1. Conceptul şi tipologia costului de producţie Costul este una dintre categoriile economice cele mai importante. Majoritatea deciziilor şi calculelor economice pornesc de la cost. Cost de producţ ie Cost contabil Cost explicit Cost de oportunitate Cost implicit 6.2 Funcţia costului pe termen scurt Funcţia CGT se determină prin însumarea funcţiei CGF şi a CGV. Conform definiţiei, CGF este o constantă în raport cu volumul fizic al produsului global, prin urmare graficul său va fi o dreaptă paralelă la axa pe care se măsoară producţia fizică (q). Într-adevăr, din f q' = 0 rezultă că tangenta în fiecare punct al graficului este paralelă la abscisă, deci graficul însuşi va fi o dreaptă paralelă la abscisă CGF = f(q) CGF q Figura 35: Curba costului global fix Caseta 6: Tipuri de profit Profitul normal este profitul minim necesar întreprinzătorului pentru a-l determina să rămână în afacere. Profitul normal reprezintă o parte din costurile implicite (şi anume costurile iimplicite necalculabile sau necontabile). Partea din profitul efectiv obţinută peste profitul normal se numeşte profit economic sau supraprofit. De obicei prin profit se înţelege profitul economic. Profitul normal împreună cu profitul economic formează profitul calculabil sau profitul contabil. Deci, profitul economic este diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie (sau costul de oportunitate). Pre ţ de ofertã Profit economic Profit contabil (calculat) Cost de producţie Cost contabil Cost explicit Cost de oportunitate Cost implicit Profit normal Figura 41: Corelaţia dintre cost şi preţ la nivelul firmei 6.6 Costul de producţie pe termen lung Pe termen lung, datorită variabilităţii preţurilor, a tehnologiilor, a nivelurilor producţiei precum şi a altor factori, asupra costului mediu acţionează două efecte contradictorii
efectul economiilor de scară: scăderea costului mediu total, ca urmare a acţiunii unor factori favorabili şi a apariţiei unor oportunităţi (creşterea randamentului factorilor, noi pieţe de desfacere, noi tehnologii etc.)
efectul dezeconomiilor de scară: creşterea costului mediu total, ca urmare a acţiunii unor factori defavorabili (creşteri de preţuri la input-uri, restrângeri ale pieţelor de desfacere, costuri cu externalităţile etc.) Efectul final asupra costului mediu total este dat de rezultanta acţiunii simultane a celor două efecte CAPITOLUL 7 OFERTA. ECHILIBRUL MICROECONOMIC 7.1 Conceptul de ofertă. 7.2 Surplusul producătorului 7.3 Mâna invizibilă. Preţul de echilibru 7.4 Interdependenţa pieţelor. Legea Walras 7.5 Ajustarea echilibrului microeconomic 7.1 Conceptul de ofertă Oferta descrie o relaţie între preţul unui bun economic şi cantitatea produsă (adusă pe piaţă) din acel bun, ceteris paribus. Producătorul schimbă, de fapt, un bun economic numit marfă, pe un alt bun economic, numit monedă. Din punct de vedere analitic, oferta poate fi descrisă astfel: qS = h(p), ceteris paribus, cu condiţia h 'p > 0 adică oferta este o funcţie crescătoare de preţul bunului: când preţul creşte, oferta creşte şi ea, şi invers. 7.2 Surplusul producătorului Surplusul producătorului reprezintă câştigul aparent rezultat ca urmare a vânzării unei anumite cantităţi date (număr de unităţi) dintr-un bun în locul vânzării bunului respectiv unitate cu unitate. 7.3 Mâna invizibilă. Preţul de echilibru Echilibrul microeconomic (al pieţei) se produce atunci curba cererii intersectează curba ofertei (în acest caz, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită).  În absenţa distorsiunilor pieţei, echilibrul microeconomic este rezultatul exclusiv al jocului liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta)  Mecanismul de stabilire a echilibrului microeconomic în absenţa distorsiunilor pieţei se numeşte mână invizibilă 7.4 Interdependenţa pieţelor. Legea Walras Pieţele din economie se află într-o strânsă interdependenţă, aşa încât echilibrul sau dezechilibrul de pe o piaţă se transmite, prin canale specifice, pe toate celelalte pieţe  Fie n pieţe, fiecare cu cererea Di, respective oferta Si, care se echilibrează la preţul de echilibru pi  Legea Walras: dacă în economie există echilibru general şi dacă cele n pieţe comunică complet liber între ele, atunci, dacă cele n pieţe sunt în echilibru, şi a n-1-a piaţă, care comunică, de asemenea, complet liber cu toate celelalte, va fi în echilibru n +1 ∑D i =1 n +1 i n n ⋅ p i = ∑ S i ⋅ p i → ∑ D i ⋅ p i + D n +1 ⋅ p n +1 = ∑ S i ⋅ p i + S n +1 ⋅ p n +1 i =1 i =1 n Dar ştim că i =1 n ∑ D ⋅p = ∑S ⋅ p i =1 i i i =1 i i → D n +1 ⋅ p n +1 = Sn +1 ⋅ p n +1 q.e.d. CAPITOLUL 8 CONCURENŢA ECONOMICĂ. CONCURENŢA PERFECTĂ 8.1 Conceptul de concurenţă economică 8.2 Tipologia concurenţei economice 8.3 Axiomele concurenţei perfecte 8.4 Modelul concurenţei perfecte 8.5 Deciziile economice în concurenţa perfectă 8.1 Conceptul de concurenţă economică Concurenţa economică reprezintă disputarea oportunităţilor pieţei, de către subiecţii economici de acelaşi tip, în condiţii de libertate economică şi de reglementare juridică 8.4 Modelul concurenţei perfecte Punctul de plecare în formularea modelului concurenţei perfecte: consecinţa 2 a axiomei 1 (p = constant) Venitul total (cifra de afaceri): VT = p ⋅ q = f(q), cu f’q = p > 0 Venitul mediu: VM = VT / q = ( p ⋅ q ) / q = p = constant Venitul marginal: Vm = δVT / δq = δ( p ⋅ q ) / δq = p = constant Deci: în concurenţa perfectă, VM = Vm = p = constant > 0 8.5 Deciziile economice în concurenţa perfectă În concurenţa perfectă se iau trei categorii de decizii economice: 
D1: decizia de prag de rentabilitate (de gestiune de echilibru sau de punct mort)
D2: decizia de maximizare a profitului
D3: decizia de maximizare a cifrei de afaceri CAPITOLUL 9 MONOPOLUL, MONOPSONUL, FIRMA MONOPOLISTICĂ 9.1. Monopolul 9.1.1 Conceptul de monopol 9.1.2 Sursele puterii de monopol 9.1.3 Modelul economic al monopolului 9.1.4 Deciziile economice în concurenţa monopolistă 9.1.5 Ineficienţa economică şi socială a monopolului 9.1.6 Discriminarea preţului de către monopol 9.1.7 Bariere la intrarea pe piaţa monopolistă 9.1.8 Gradul de monopolizare a pieţei 9.2. Monopsonul 9.2.1. Conceptul de monopson 9.2.2. Modelul economic al monopsonului 9.2.3. Deciziile economice în condiţii de monopson 9.3. Monopolul bilateral 9.3.1. Conceptul de monopol bilateral 9.3.2. Modelul economic al monopolului bilateral 9.3.3. Deciziile economice în monopolul bilateral 9.4. Concurenţa monopolistică 9.4.1. Conceptul de firmă (concurenţă) monopolistică 9.4.2. Modelul economic al concurenţei monopolistice 9.4.3. Teorema excesului de capacitate 9.1. MONOPOLUL 9.1.1. Conceptul de monopol Monopolul reprezintă acea structură a pieţei în care există un singur producător (ofertant) şi un număr mare de cumpărători.
condiţii suplimentare pentru existenţa monopolului: - bunul respectiv nu are substituenţi apropiaţi (imediaţi) - producătorul poate pune bariere la intrarea altor firme pe piaţă - aceste bariere sunt, de obicei, de natură economică 9.1.5. Ineficienţa economică şi socială a monopolului Monopolul, ca structură a pieţei, are o serie de avantaje şi dezavantaje:
avantaje: - capacitate competitivă mare, ca urmare a economiilor de scară (îndeosebi pe piaţa mondială) - capacitate investiţională şi de dezvoltare a afacerii - capacitate mare de cercetare şi inovare - rol de “locomotivă” pentru sectoarele aflate pe verticală sau pe orizontală
dezavantaje: - eliminarea concurenţei la nivelul ofertei, ceea ce este în detrimentul “suveranităţii consumatorului” (deşi concurenţa se menţine în sfera cererii) - utilizarea incompletă a resurselor economice: ineficienţă economică - stabilirea preţului peste nivelul stabilit de concurenţa perfectă: ineficienţă socială - rigiditate la schimbări tehnologice, economice şi comerciale 9.1.8. Gradul de monopolizare a pieţei Coeficientul Lerner (L): măsoară gradul de îndepărtare a preţului de costul mediu (adică de situaţia concurenţei perfecte) L = (p – CM) / p NB: cu cât L este mai mare, cu atât gradul de monopolizare este mai mare Coeficientul Herfindall (coeficientul informaţional Onicescu) (H): măsoară gradul de concentrare a structurii de piaţă H = p12 + p22 + … + pn2, unde pi reprezintă ponderea vânzărilor firmei “i” în totalul vânzărilor NB: cu cât H este mai mare, cu atât gradul de monopolizare este mai mare CAPITOLUL 10 OLIGOPOLUL 10.1 Conceptul şi tipologia oligopolului 10.2 Preţul de oligopol 10.3 Strategii oligopoliste 10.4 Strategii concurenţiale - oligopolul omogen 10.4.1. Duopolul Cournot 10.4.2. Duopolul Stackelberg 10.4.3. Duopolul Bowley 10.4.4. Duopolul Bertrand 10.5. Strategii concurenţiale - oligopolul diferenţiat 10.6 Strategii de cooperare pe piaţa oligopolistă 10.7 Conglomeratul 10.1 Conceptul şi tipologia oligopolului Prin oligopol se înţelege acea structură a pieţei în care există un număr mic de producători (ofertanţi) şi un număr mare de cumpărători. Trăsături ale pieţei oligopoliste:
între producători se desfăşoară o concurenţă monopolistă
între consumatori se desfăşoară o concurenţă perfectă
produsele pot fi atât omogene cât şi diferenţiate
intrarea pe piaţă este dificilă datorită costurilor fixe relativ mari (întrucât firmele sunt de dimensiuni mari)
deciziile firmelor sunt interdependente, adică ele au un comportament strategic (acel comportament în care deciziile sunt luate prin prisma implicaţiilor lor asupra altor firme precum şi prin prisma reacţiilor acestor firme). OBS: în cazul concurenţei perfecte sau a monopolului interdependenţa deciziilor este nulă. Criteriul de identificare a structurii de oligopol: capacitatea oricărei firme de a influenţa decizia altor firme în ceea ce priveşte preţul şi cantitatea. 10.4 Strategii concurenţiale – oligopolul omogen Strategiile concurenţiale în cazul oligopolului (duopolului) omogen pot fi:
strategii de tip Cournot (sau strategii de duopol bisatelit)
strategii de tip Stackelberg (sau strategii de duopol asimetric ori duopol monosatelit)
strategii de tip Bowley (sau strategii de duopol cu dublă dominanţă ori de duopol non-satelit)
strategii de tip Bertrand (sau strategii de duopol simetric) Firma 2 Comportament de dependenţă Firma 1 Comportament de dependenţă Comportament de dominanţă Cournot Stackelberg Comportament de dominanţă Stackelberg Bowley sau Bertrand Figura 74: Încadrarea tipurilor de duopol în funcţie de comportamentul economic reciproc BIBLIOGRAFIE • C. Bălăceanu, C. Bentoiu, Microeconomie, Editura ChBeck, Bucureşti, 2007 • E. Dinga, Economie I – Microeconomie, note de curs, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2008 • A. G. Frois, Economie politicã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 • P. Hayne, Modelul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă libere, Editura Didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1991 • L. Richard şi A. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 • C. Popescu, D. Ciucur, I. Gavrilă, Economie. Manual universitar, ediţia a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2001