Esența economiei și știința economică

Esența economiei și știința economică Economia este o știință și activitate umană prin care se tinde de a satisface la maximum nevoile ținând cont de faptul că resursele sunt limitate. Distingem următoarele niveluri de cercetare economice: 1.Microeconomia – studiază procesele, faptele, actele și comportamentele participanților individuali la activitatea economică. 2.Mezoeconomia – studiază procesele, faptele , actele și comportamentele care se referă la sectoarele și ramurile activității aconomice. 3.Macroeconomia – studiază procesele, faptele, actele și comportamentele agenților economici agregați. 4.Mondoeconomia – studiază procesele, faptele, actele și comportamentele subiecților economici ale comunităților internaționale, legăturile economice dintre economiile naționale precum și instituțiile internaționale. Etapele de dezvotare a științei economice 1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. În această perioadă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi structura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funcţiile banilor. 2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medievali au formulat două idei fundamentale: ideea, că unicul izvor de existenţă este munca personală, considerată ca muncă sfântă; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a. 3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 16 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ. 4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din sfera de circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681). 5. Etapa liberalismului economic clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucările economice celebre ale lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părinte al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impunerii” (1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă au fost puse bazele analizei categoriilor economice: munca, valoarea, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor. 6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică” (1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi realiste. 7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este reprezentată de K.Marx, considerat ca fondator al unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală „Capitalul” (1867, primul volum) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştiinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a. 17 8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii '70 ai secolului XIX şi anii '30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum. 9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii '30 şi '70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice. 10. Etapa neoliberală, care a început din anii '70 ai sec. XX şi derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei. Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum al resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană. Funcțiile teoriei economice și politica economică Funcția cognitivă – se realizează prin economia pozitivă, această este partea componentă a teoriei economice care studiază faptele și legătura dintre ele, evidențiază ceea ce este în economie și ceea ce se poate întîmpla dacă va avea loc un anumit eveniment endogen sau exogen.Aceasta răspunde la întrebarea “Ce are loc în economie?”. Funcția practică – realizată prin economia normativă ,care este o parte a teoriei economice care oferă modalitățile de acțiune, arată cum ar fi bine să se desfășoare activitățile economice și ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economic-sociale să se încadreze în normalitate.Economia normativă tinde să răspundă la întrebarea “Ce și cum ar trebui să fie în economie?”. Funcția metodologică - Teoria economică constituie baza teoretico-metodologică a tuturor disciplinelor economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disiplinele economice. După expresia lui P. Samuelson, „teoria economică este regina ştiinţelor ecomomice fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.Teoria economică şi alte disipline economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele economice teoretico-aplicative şi ştiinţele economice de frontieră. 1.Științe economice fundamentale care includ: a)Științe economice teoretice( teoria economică, doctrinele etc.) b)Științe economice funcționale( statistica, contabilitatea etc.) 2.Științe economice teoretico-aplicative care includ: a)Științe economice speciale( finanțe, marketing, management, etc.) b)Științe economice de ramură( economia agriculturii, economia industriei, economia comerțului) c)Științe ale unităților economice(economia întreprinderii) 3.Științe economice de frontieră( geografia economică, sociologia economică etc.) Politica economică – reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane de care dispune statul. Politicile economice ale statului pot fi grupate în dependenţă de următoarele criterii: a) în funcţie de nivelul obiectivelor majore politicile economice pot fi grupate în: politici economice naţionale, regionale, mondiale; b) în funcţie de obiectivele finale politicile economice şi sociale pot fi divizate în: politici de creştere economică, politici de dezvoltare socială durabilă, politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, politici anticriză, politici antiinflaţioniste etc.; c) în funcţie de dimensiunile obiectivelor politicile economice şi sociale pot fi grupate în: politici bugetare, politicile privind protecţia mediului, politici de programare macroeconomică şi politici sectoriale; d) în funcţie de orizontul de timp politicile economice pot fi divizate în: politici conjuncturale, politici de relansare economică şi de restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, politici de recesiune etc.; e) în funcţie de modul de influenţă a participanţilor la viaţa economică politicile economice pot fi grupate în: politici restricţioniste, de limitare şi restrîngere a unora sau altora din activităţi, politici de incitare, stimulare a agenţilor economici etc.; f) în funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se divizează în: politici liberale, politici neoliberale, politici keynesiene, politici neodirijiste şi altele; g) în funcţie de instrumentele folosite politicile economice pot fi grupate în: politici fiscale directe şi politici fiscale indirecte. Pentru a promova o politică economică raţională este necesară utilizarea acelor analize economice care ne permit să determinăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile. Importanța studierii Teoriei economice. Importanţa studierii „Teoriei economice” constă în următoarele: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat. Nevoile umane și clasificarea lor Nevoile sunt cerințe manifestate de om de la o zi la alta. Clasificarea nevoilor: Nevoi fiziologice - țin de existența omului în raport cu mediul natural. Nevoi de grup(sociale) – sunt resimțite de oameni ca membri ai diferitor grupuri sociale. Nevoi spiritual-psihologice – decurg din stările interioare ale oamenilor. Caracteristica nevoilor: Sunt nelimitate și diverse Sunt limitate în capacitate Sunt complementare și substituibile Se sting prin satisfacere, dar pot reapărea după o anumită perioadă de timp Piramida lui Maslow 5.Autorealiarea și dezvoltarea personală țin de moralitate, creativitate, spontanietate, rezolvarea problemelor, lipsa prejudecăților, acceptarea stărilor de fapt 4.Nevoia de recunoaștere socială ține de stima de sine, încredere și respect 3.Nevoile sociale și de apartenență țin de necesitatea individului de a face parte dintr-un grup social (familie, prieteni, parteneri) 2.Nevoia de siguranță și securitate personală ține de siguranța corpului fizic, a resurselor și a proprietății 1. Nevoi fiziologice primare țin de nevoile care le are o persoană pentru a supravețui 5. Resursele economice și bunurile economice Resursele sunt niște elemente disponibile în mediul înconjurător și în orice moment pot fi atrase în procesul de producție Resursele economice se clasifică în baza următoarelor criterii: I.Din punct de vedere calitativ, cantitativ, structural. 1.Resurse naturale - premiza și sursa satisfacerii celor mai multe nevoi umane este natura. 2.Resurse umane – au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul lor în vederea folosirii. 3.Resursele informaționale – utilizate în scopuri de cunoaștere, decizii sau acțiuni. II.Din punct de vedere al prelucrării: 1.Resurse primare – cuprind resursele naturale și resursele de muncă. 2.Resursele derivate care includ: Capitalul tehnic. Cunoștințele și experiența științifică, potențialul inovațional, resursele informaționale. Bunurile reprezintă ansamblul de elemente care sunt utilizare atât în consumul final cât și în productiv și pentru a fi obținute aceste elemente se cheltuie timp, efort fizic și bani. Acestea pot fi clasificate în: Bunuri libere ( aer, lumină solară, și toate tipurile de energie naturală) Bunuri economice: -bunuri materiale – posedă o formă fizică, pot fi pipăite -bunuri nemateriale – nu posedă formă fizică Atât bunurile materiale cât și cele nemateriale sunt de: - consum final - consum productiv Marfa – bun destinat vânzării. Marfa are valoare de schimb și de întrebuințare. Valoarea de întrebuințare - capacitatea reală de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în consumul personal sau productiv final. Valoarea de schimb - un raport cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor care se schimbă între ele, raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu. 6.Conținutul și caracteristica fazelor activității economice Esența activității economice reprezintă lupta împotriva rarității. Fazele activității economice: 1. Producerea - este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri economice. -materială -nematerială 2. Distribuție/repartiția - ca proces economic cuprinde: - repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi structural) are loc pe ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie punctul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari; - repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional sau a valorii adăugate între agenţii economici individuali şi agregaţi; - repartiţia funcţională care constă în distribuirea veniturilor fundamentale obţinute de la realizarea factorilor de producţie (salariul pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător); - redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale (pensii, indemnizaţii, burse, ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate (impozitele directe şi indirecte, taxe) 3. Schimbul/comercializarea - care cuprinde activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării-cumpărării, depozitarea şi păstrarea acestor bunuri, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică 4. Consumul - act care verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor 7. Esența, tipurile și formele lor de proprietate Proprietatea în aspect economic reprezintă un ansamblu de relații care apar între proprietari și non-proprietari privind însușirea anumitor bunuri economice. Tipuri de proprietate: 1. Privată: - individuală (bazată pe muncă proprie) - bazată pe muncă salariată - asociativă (SA) 2. Publică: - de stat - autoritate a unităților administrativ teritoriale 3. Mixtă – combinarea proprietății publice și private cu sau fără participarea capitalului străin 8. Banii și funcțiile lor Banii sunt titluri de valoare emise de stat și au putere de vânzare-cumpărare Funcțiile banilor: 1. Funcţia de măsură a valorii şi a activităţilor economice. Banii, fiind etalonul universal de măsură, exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi a serviciilor. Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei. Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii în mod ideal (abstract). 2. Funcţia de mijloc de circulaţie (de schimb) universal care contribuie la circulaţia normală a bunurilor şi stingerea oricăror obligaţiuni economico-financiare. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real. 3. Funcţia mijloc de plată. Această funcţie a banilor apare în cazul, când actele de vindere şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu. În acest caz vânzătorul devine creditor, iar cumpărătorul devine debitor. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în procesul de remunerare a muncii, de restituire a împrumuturilor, de plată a arendei, chiriei etc. Actualmente, în calitate de mijloc de plată servesc: cambia – titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt în operaţiunile comerciale; cecurile – instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii emitate să transfere o anumită sumă de bani din contul titularului către un beneficiar; cartele magnetice (numite ”bani electronici”), carduri în baza cărora sunt exercitate diferite plăţi pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor. 4. Funcţia de acumulare şi de rezervă. În prezent banii pot fi acumulaţi şi păstraţi în băncile comerciale sau investiţi în obiecte (apartament, autoturism, teren arabil) sau investiţi în afaceri. Acumularea de bani nu trebuie confundată cu rezervele de bani (rezervele de bani pentru consumul viitor al unei persoane) sau cu rezervele de bani ale Băncii Naţionale destinate pentru circuitul normal al mărfurilor, funcţionarea normală a sistemului creditar-bancar, pentru susţinerea cursului de schimb valutar şi a comerţului extern. 5. Funcţia de bani universali. Actualmente funcţia de bani universali o exercită DST (drepturi speciale de tragere ale Fondului Monetar Internaţional), dolarul american, lira sterlină engleză, euro şi iena japoneză, care sunt utilizate în schimburile economice dintre ţări, în comerţul internaţional, în acordarea împrumuturilor şi investiţiilor străine, în deservirea turismului şi a altor operaţiuni financiare interne şi externe. 9. Economia naturală și economia de schimb Există două forme (moduri) de organizare a activitaţii economice – economie naturală şi economie de schimb. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la transformarea lor în bunuri pentru consum. Deci, economia naturală este bazată pe autoconsum. Economia naturală are următoarele trăsături: - în economia naturală producătorul, din punct de vedere al activităţii sale, este izolat; - producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie; - produsul creat în economia naturală este destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; - în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; - economia naturală e întemeiată pe utilizarea uneltelor primitive, de aceea nivelul ei de eficienţă economică este foarte jos; - în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; - relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; - forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece, este strict legată de o anumită unitate de producţie; - ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic. Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică întâlnim actualmente în unele ţari din Africa, Asia şi America Latină. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb. Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activitaţii economice în care agenţii economici produc bunuri materiale şi servicii în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor individuale şi sociale. Economia de schimb prezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. ...Germenii (condiţiile) economiei de schimb au apărut încă în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială. Economia de schimb are următoarele trăsături: 1. Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A. Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi a chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu un oarecare alt agent economic. Astfel, specializarea este prima condiţie şi trăsătură de bază a economiei de schimb, care contribuie la dezvoltarea cooperării economice şi sporirii progresului economic. 2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă, că agenţii au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acesteia. Autonomia agenţilor economici este fundamentată pe proprietetea privată, pe interesul economic al producătorilor şi a libertăţilor economice. 3. Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici (între producători şi consumatori). Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează şi orientează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct (M-M, când o marfă este schimbată direct cu altă marfă) sau indirect (M-B-M, când schimbul de mărfuri este intermediat de bani, monedă). Actualmente majoritatea schimburilor de mărfuri se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară. 4. Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei (materie primă, utilaje, instrumente etc.) sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor (produse alimentare, nealimentare, servicii etc.), destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile de piaţă. 5.Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de doua tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze – inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau “mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este intermediat de monedă. Faza superioară a economiei de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri. Producţia de marfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale şi nemateriale: - producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale (servicii) create în societate, indiferent - în formă de mărfuri sau în formă de autoconsum; - producţia de bunuri a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă. Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncitorilor salariaţi. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feudalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană. 10. Întreprinderea: esență, funcții clasificare Înterprinderea este o organizație autonomă care își asigură existența și dezvoltarea prin fabricarea și comercializarea unor produse cu scopul obținerii de profit. Înterprinderea poate fi baza celor 2 roluri: 1.Rolul economic reflectat prin atragerea și combinarea factorilor de producție, crearea de bunuri și servicii și distribuirea veniturilor. 2.Rolul social este reprezentat prin: rolul față de salariați - remunerarea muncii, crearea condițiilor de muncă, motivarea, stimularea. Rolul față de consumatori - oferirea de bunuri și servicii în vederea satisfacerii necesității consumatorilor. Distingem următoarele funcții ale întreprinderii: 1.Funcția de cercetare-dezvoltare - reprezintă ansamblul activităților prin care se studiază,concepe, elaborează și realizează cadrul tehnic,tehnologic și organizatoric al întreprinderii. 2.Funcția de producere – reprezintă ansamblul activităților referitoare la organizarea de ansamblu al întreprinderii, al secțiilor și atelierelor de bază, organizarea desfășurării în condiții optime a activităților auxiliare etc. 3.Funcția financiar contabilă – prin aceasta se asigură obținerea și folosirea rațională a mijloacelor financiare, materiale precum și urmărirea modului de realizare a rezultatelor economice generale. 4.Funcția comercială - include o serie de activități ce țin de aprovizionare și desfacere. 5.Funcția de personal – prevede angajarea personalului și menținerea subdiviziunilor întreprinderii cu anagajați calificați 6. Funcția de marketing – prevede lansarea pe piață a noilor produse; aprovizionarea cu informație necesară a clienților referitor la bunul sau serviciul dat 7. Funcția juridică - constă în perfectarea actelor necesare Întreprinderile se clasifică: 1.După forma de proprietate: întreprinderi cu proprietate de stat întreprinderi private mixtă 2.După dimensiunile întreprinderii: micro-întreprinderi întreprinderi mici întreprinderi mijlocii întreprinderi mari 3.După sfera de activitate: întreprinderi ale sectorului primar(agricol) întreprinderi ale sectorului secundar(industriale) întreprinderi ale sectorului terțiar(servicii medicale) întreprinderi ale sectorului cuaternar(producerea infromațiilor) 4.După scopul activității: comerciale – scopul principal este obținerea de profit non comercial – scopul principal fiind efectul social obținut 5.După caracterul producției finale: întreprinderi de producere a bunurilor de consum întreprinderi de producere a mijloacelor de producție 6.După forma organizatorico-juridică: întreprindere individuală societate în nume colectiv societate incomandită societate pe acțiuni SRL-urile cooperativa de producție cooperativa de întreprinzător întreprinderea de arendă întreprinderea de stat întreprinderea municipului 11. Indicatorii activității economice a întreprinderii Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt: 1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la bănci şi instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară. 2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienții și consumurile de factori de producție, respectiv plățile făcute către furnizori. 3.Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producție 4.Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare. 12. Factorii tradiționali de producție Microeconomia abordează producţia în primul sens şi o defineşte ca: un proces de transformare a unor bunuri în altele şi ca urmare se modifică volumul, componenţa şi structura bunului, precum şi creşte utilitatea acestora. Schema generală a oricărui proces de producţie poate fi reprezentat astfel: Proces de producţie Bunul A Bunul B Intrări Ieşiri Factori de producţie Producţia La etapa intrărilor producătorul se asigură cu cantităţile necesare de bunuri materiale iniţiale, dezvăluind relaţii cu agenţii economici, care sunt furnizori. La etapa a doua se efectuează nemijlocit procesul de producţie. La etapa a treia producătorul dezvăluie relaţii economice cu consumatorul referitor la distribuirea produselor finite. Factorii de producţie reprezintă toate elementele necesare pentru fabricarea unui bun sau serviciu oarecare, care sânt utilizate în procesul de producţie. Prin combinatea acestor factori în anumite proporţii se crează bunuri şi servicii noi. Factorii de producţie se găsesc în orice activiatea economică şi sunt grupaţi în 3 categorii: 1) munca; 2) natura; 3) capitalul. Munca şi natura sunt denumite factori primari, capitalul-factor derivat. Munca este o activitate umană conştientă. Munca este factorul determinant al oricărei activităţi aconomice. Prin muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie. Factorul muncă e necesar a fi analizat sub aspect cantitativ şi calitativ. Dimensiunea cantitativă este determinată de: a) numărul de lucrători implicaţi în procesul de producţie; b) durata săptămânii de lucru. Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acestora care este formată din urmatoarele grupe: - populaţia adultă care se determină scăzând din populaţia totală a unei ţări populaţia tânără şi populaţia în vârstă; - populaţia activă care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă; - populaţia activă disponibilă cuprinde toate persoanele care rămân după ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii şi cei care satisfac stagiul militar obligatoriu; - populaţia ocupată care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă numărul şomerilor; - populaţia ocupată salarizată este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii. Calitatea muncii este condiţia fundamentală a ridicării eficienţei muncii (direct sau indirect) şi din această cauză trebuie urmărite anumite direcţii: - creşterea nivelului general de educaţie şi de pregatire profesională a resurselor de muncă; - promovarea unui sitstem eficient de motivare a lucrărilor; - asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei; Natura este în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor naturale pe care omul le foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor. Factorul natura participă la procesul de producţie în principal sub formă de materie primă. Resursele naturale pot fi grupate după diferite criterii, printre care: 1. după destinaţie: utilizate ca bunuri de consum, dar şi ca bunuri de producţie (aer, apă, energie solară);utilizate doar ca bunuri de producţie (diferite tipuri de minereuri, rezervele de uranium ş.a.); 2. după gradul de regenerare: resurse parţial regenerabile (apa, aerul, fauna, etc.); resurse neregenerabile – create prin transformări naturale care nu se mai reproduc (zăcăminte de fier, zăcăminte de metale preţioase, zăcăminte de gaze şi petrol). Capitalul, privit ca factor de producţie constittuie ansamblul bunurilor folosite pentru confecţionarea altor bunuri, destinate vânzării în scopul obţinerii unui profit. Capitalul mai este numit și ca capital tehnic. Capitalul tehnic se divizează în capital fix și capital circulant. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv care participă la procesul de producție pe o perioadă mai lungă de timp și-și transferă valoarea sa în mod treptat în costul de producție. Capitalul fix poate fi activ și pasiv. Capitalul activ – mașini, utilaje, instalații – contribuie direct la crearea de produse noi, capitalul pasiv – hale, clădiri, depozite și alte elemente de infrastructură materială sau cu destinație socio-administrativă. Capitalul fix are capacitatea de a se uza: uzura fizică – se subânțelege pierderea treptată a proprietăților tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive și a acțiunii factorilor natural uzura morală – numită și uzură involuntară, constă în deprecierea valorică sau valorică și tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnico-științific. Expresia valorică a uzurii capitalului fix este numită amortizare. Amortizarea este capacitatea capitalului fix de a-și răscumpăra valoarea.  13. Neofactorii de producție Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materii prime şi energie; îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual. Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura viabilitatea tehnologică numai prin alocarea unei cote de cel puţin 8 – 10% din cifra sa de afaceri pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare. Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje; programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea). Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse. Trăsăturile sistemului informaţional modern: producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat; stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu; informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual); informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe, brevete, patente, mărci înregistrate etc.) informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari); informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură morală); stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc. Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe. Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul; la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Un bun întreprinzător trebuie să întrunească următoarele calităţi: să fie un bun strateg, un administrator capabil, un excelent negociator, psiholog, comerciant şi chiar executant sârguincios al unor acţiuni cu caracter operaţional. Economistul american C. McConnell atribuie acestui neofactor următoarele funcţii: are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor; este cel care dirijează politica în firmă; este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii; este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul. Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament viabil şi legitim într-o economie sănătoasă. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea unor anumite bunuri (servicii) în situaţii favorabile pentru speculator. 14. Costul de producție și tipologia lui. Căile de reducere a costului de producție Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de antreprenor pentru fabricarea mărfurilor. Criterii de clasificare a costurilor de producție: După momentul efectuării: a) costuri curente – se referă la producerea și înregistrarea consumului mijloacelor de producție și de muncă într-o anumită perioadă b)costuri preliminate – sunt stabilite atunci când nu a avut loc procesul de producție, fiind necesare pentru aprecierea unei situații reale c)costuri anticipate – sunt determinate de costuri ce se referă la perioadele următoare După sfera comercială: a)costuri de aprovizionare – includ cheltuielile la procurarea și stocare capitalului circulant b)costuri de distribuție – includ cheltuielile de la finalizarea procesului de producție până la ajungerea acestuia la beneficator. c)costuri de producție(de fabricare) – ansamblu de cheltuieli în procesul de producție După funcția de modificare a volumului producției: a)costuri fixe – nu depind de volumul producției b)costuri variabile – depinde de volumul producției După baza de raportare: a)costuri totale(TC) – includ costurile fixe și cele variabile b)costuri medii(AC) - costul pe reprezintă unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. costuri medii totale(ATC)= costuri medii variabile(AVC)= costuri medii fixe(AFC)= c)costuri marginale(MC) - reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; costuri marginale totale(MTC)=costuri marginale variabile(MVC) costurile marginale totale= costuri marginale variabile= După orizontul de timp: a)costuri pe termen scurt – funcționează pe un interval de timp în care nu are loc chimbări substanțiale în factorii de producție b)costuri pe termen lung – funcționează pe intervale de timp în care se produc modificări substanțiale a factorilor de producție Structura costurilor: Cheltuieli pentru materie primă Materiale de bază Materiale auxiliare Combustibil și energie Amortizarea Munca muncitorilor de bază Decontări în fondul social și fondul asigurărilor medicale Cheltuieli generale și administrative Alte cheltuieli Căile de reducere a costului de producţie sunt: reducerea cheltuielilor materiale; creşterea productivităţii muncii; utilizarea completă a capacităţilor de producţie; reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti; ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor; perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere; stimularea materială a angajaţilor. 15. Piața: esența, funcțiile, formele Piața reprezintă locul geografic unde are loc confruntarea dintre cerere și ofertă Piața reprezintă totalitatea relațiilor ce apar în procesul de vînzare-cumpărare a bunurilor,serviciilor, lucrărilor. Piața are urmatoarele particularități de bază: Este instituțională Are caracter normativ Are caracter informațional Îsi găsește reflectare în sistemul contractual Poate fi virtuală Paralel cu piața legată se dezvoltă piața nelegală. Piața îsi îndeplinește rolul său prin prisma următoarelor funcții principale: Funcția de întermediere - anume piața este întermediarul dintre vînzător și cumpărător. Funcția de formare a prețului - prin intermediul pieței la confruntarea dintre cerere și ofertă se formează prețul Funcția de informare a agenților economici - piața este structura care prin mecanismele ei dă agenților economici impulsul : cît ,cum și pentru cine să producă. Funcția de diferențiere a producătorului - prin intermediul peței fiecare producător își poate propune și realiza bunurile diferențoat în baza prețului format pe piață, astfel producătorii sunt diferențiați după tipul activității , calitatea bunurilor produse etc. Funcția de reglementare - în baza căreia se reglementează relațiile procesului de vînzare-cumpărare a bunurilor ,serviciilor și lucrărilor. În literatura de specialitate întîlnim numeroase criterii de clasificare a pieții: După obiectul său:  Piața bunurilor și serviciilor Piața muncii și forței de muncă Piața mijloacelor de producție Piața informațiilor Piața indicațiilor Piața hîrtiilor de valoare Piața valutară După poziția geografică: Piața locală Piața regională Piața internă Piața de externă Piața națională Piața mondială După forma de manifestare a concurenței: Cu concurență pură și perfectă De monopol(mai mulți anterprenori) Monopolistică( 1 anterprenor) Oligopolistică După nivelul de saturație: Piața echilibrată Piața excentară Piața dificitară După corespunderea legislației în vigoare: Legală Ilegală După forma de contact: Piața tradițională Virtuală După ramură: Industrială Agricolă După caracterul vînzărilor: Piață angro La bucată După sortimentul de produse: Piața închisă – produsele unui singur producător Piața saturată - produse diverse a mai multor producători Piața Diversificată – multitudine de produse legate între ele și orientate spre satisfacerea unei sau mai multor nevoi interdependente. Piața mixtă – sortiment larg oferit de mai mulți producători 16. Cererea: esență, lege, forme, factori, elasticitate Cererea reprezintă dorinţa şi capacitatea cumpărătorilor de a procura bunuri şi servicii. Distingem următoarele tipuri de cerere: Cererea pentru bunuri substituibile – care satisfac nevoi.(unt – margarină) Cererea pentru bunuri complementare – care se consumă împreună.(masă – scaun) Cererea pentru bunuri derivate – cererea unui bun este determinat de alt bun. Principalii factori care contribuie la modificarea cererii: Modificarea numărului şi structurii populaţiei. Modificare preferinţelor. Modificarea preţului. Modificarea transferurilor. Modificare preţurilor a altor bunuri complementare şi substituibile. Modificarea veniturilor. Legea cererii reprezintă dependenţa inversă dintre preţul bunului şi volumul cererii pentru acest bun. Trebuie să menţionăm şi funcţia cererii: QD= a+b*p, b<0 Există câteva excepţii de la legea cererii: Efectul Veben – presupune că cu cât preţul este mai mare, cu atât cererea va fi în creştere pentru o anumită categorie de bunuri. Un preţ mai mare înseamnă o calitate mai mare. Efectul Giffen – conform căruia la creşterea generală a preţului, familiile cu venituri mici sporesc cererea pentru bunuri de consum curente în detrimentul altor bunuri mai scumpe. Efectul speculaţiei – constă în creşterea cererii la bunurile a căror preţ creşte de teama unor majorări şi mai mari a preţurilor în viitor. Elasticitatea cererii după preţ reprezintă raportul dintre modificarea procentuală a cantităţii cerute a unui bun la modificarea procentuală a preţului acestui bun, respectiv ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. ED/P= Cererea elastică – modificare procentuală a cantităţii cerute este mai mare decât a preţului E>1, ∆%C>∆%P Cererea elastică unitară – modificarea procentuală a cantităţii cerute este egală cu cea a preţului. E=1, ∆%P=∆%C Cererea inelastică – modificarea procentuală a preţului este mai mare ca ce a cantităţii cerute. E<1, ∆%P>∆%C 17. Oferta: esență, lege, forme, factori, elasticitate Oferta reprezintă dorinţa şi capacitatea producătorului de a produce bunuri şi servicii. Factorii care contribuie la modificare ofertei: Modificarea preţului produsului. Modificarea preţului resurselor. Modificarea numărului şi structurii populaţiei. Modificarea veniturilor. Modificarea transferurilor. Modificarea preferinţelor. Modificarea numărului concurenților Legea ofertei reprezintă dependenţa directă dintre preţ şi volumul oferit. Elasticitatea ofertei după preţ: Elasticitatea elastică – modificarea procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât modificarea procentuală a preţului. Elasticitatea elastică unitară – modificarea procentuală a cantităţii oferite este egală cu modificarea procentuală a preţului. Elasticitatea inelastică – modificarea procentuală a preţului este mai mare decât modificarea procentuală cantităţii cerute. 18. Prețul de echilibru C↑, - Pe↑ C↓, - Pe↓ O↑, - Pe↓ O↓, - Pe↑ 19. Prețul: esența, formele, mecanismele de formare și reglementare a prețului Prețul ca categorie economică este expresia valorică a mărfii sau este acea valoare care o solicită vânzătorul și o achită cumpărătorul Tipuri de preț: 1. Preț închis – contract, nu se modifică 2. Prețuri deschise – se stabilesc la încheierea contractelor pe termen lung și se pot modifica pe parcursul perioadei contractate 3. Prețuri sezoniere 4. Prețuri psihologice - 999 Metode de stabilire a prețurilor: Metoda costurilor – acoperirea cheltuielilor + adaos comercial Orientarea după cerere Orientarea după concurență Prețul îndeplinește următoarele funcții: 1.Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor - constă în aceea că prin intermediul preţurilor, indicatorii eforturilor şi efectelor ce caracterizează activităţile economico-sociale capătă o expresie bănească concretă. În acest context, preţul apare ca instrument de fundamentare a deciziilor adoptate de agenţii economici în toate fazele circuitului economic: aprovizionare-producţie-desfacere;  2. Funcţia de informare a agenţilor economici - prin intermediul căreia pe de o parte, factorii de producţie sunt orientaţi spre utilizările cele mai eficiente, iar consumatorii spre alegerile cele mai convenabile. Preţul este acela care îl determină pe producător să extindă, să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În acest fel, el este cea mai importantă sursă de informaţii pentru adoptarea deciziilor de alocare şi realocare a resurselor pe domenii; 3.Funcţia de stimulare a agenţilor economici - producători , prin recuperarea cheltuielilor şi asigurarea profitului, ca premisă a continuităţii activităţilor economice. Ofertanţii sunt stimulaţi să crească producţia acelor bunuri pentru care se oferă preţuri avantajoase pe piaţă dar, în acelaşi timp, preţurile acţionează ca factor de presiune asupra reducerii costurilor de producţie în scopul creşterii profiturilor încasate; 4.Funcția de redistribuire – presupune repartiția și redistribuirea produsului național între diferite ramuri ale economiei. 20. Piața muncii și a salariului Piața muncii reprezintă piața unde se întîlnește cererea și oferta de muncă. Trăsăturile de bază: Cererea de muncă – cantitatea cerută de către angajator la o anumită perioadă de timp și la un anumit salariu. Cererea de muncă exprimă în economie oferta de locuri de muncă salarizate. Oferta de muncă – dorința și capacitatea individului de a lucra pe o perioadă de timp. Salariul – prețul forței de muncă Tipuri de salariu: Salariu nominal – primit de salariat pentru munca prestată Salariul disponibil – Salariul nominal - Impozite Salariul real – totalitatea de bunuri și servicii pe care salariatul anticipează să o procure cu salariul nominal la un anumit nivel al prețului. Formele de salarizare: Salariul în acord – pe unitate de produs Sn=Nh*Th Salariu în regie – pe unitate de timp Sn=Q*Tq Salariul mixt 21. Piața capitalului real și dobânda Piața de capital reprezintă relațiile bănești ce se formează la confruntarea cererii și ofertei de capital formânduse resursele financiare ale agenților economici și prețul acestora. Trăsăturile de bază: Cererea capitalului. Oferta capitalului. Prețul capitalului. Formele pieții de capital: Piața monetară – pe termen scurt. Piața capitalului – pe termen lung.(include piața acțiunilor, obligațiunilor, ipotecară Cererea de capital există sub formele: Sub forma cererii investiționale din partea întreprinderilor Sub forma cererii investiționale din partea statului Oferta de capital este motivată de formarea economiilor și înclinației spre economisire, baza ei formând-o economiile agenților economici și persoanelor fizice sub formă de depozite bancare. Dobânda este venitul însușit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate ecnomică; prețul folosirii capitalului; prețul remunerării riscului pe care îl implică împrumutul respectiv. Deosebim următorii indicatori: Masa dobânzii – suma totală(absolută) a dobânzii. Rata dobânzii – în procente ce se aplică asupra valorii creditului în regim de dobândă compusă, fie de dobândă simplă Rata nominală – ratele propriei pieți monetare Rata reală – se determină ca diferență dintre rata dobânzii nominale și rata inflației 22. Piața funciară și renta Piața funciară exprimă relațiile prin care are loc interacțiunea dintre cererea și oferta de resurse naturale formânduse renta. Trăsăturile de bază: Cererea pentru resursele naturale. Oferta de resurse naturale. Prețul de resurse naturale. Cererea pentru resursele naturale este determinată de oferta resurselor naturale și de rentă. Oferta de resurse naturale este determinată de limitarea, raritatea, irecuperabilitatea resurselor naturale Renta care reprezintă valoarea contribuției pe care o aduce pământul în cadrul activității economice și pe care și-o investește proprietarul bunului dat. Renta poate fi definită: În sens restrâns fiind venitul pentru dreptul de folosință a unui factor care are dar o singură utilizare posibilă. În sens larg – reprezintă încasarea pentru cedarea folosinței oricărui factor de producție a cărei ofertă este perfect inelastică față de preț. Formele rentei: Renta funciară – venitul însușit de proprietarul pământului Renta economică – venitul generat de un factor de producție deosebit: a) minieră – în cazul exploatării carierelor b) diferențială – în cazul în care proprietarul dispune de loturi de pământ cu fertilitate diferită, respectiv și renta va fi diferită c) de imobil – se practică în spațiile urbane și se achită de locatarii blocurilor de locuit 23. Profitul ca recompensă a activității antreprenoriale. Masa și rata profitului Profitul reprezintă câștigul pe care îl obține un agent economic în urma activității sale Profitul îndeplineşte 2 mari funcţii economice: stimulează investiţiile şi creşterea producţiei, în sensul că posibilitatea obţinerii profitului determină iniţiativa şi acceptarea riscului din partea firmelor. Posibilitatea obţinerii profitului determină firmele să inoveze, iar inovaţiile stimulează investiţiile, producţia totală, precum şi nivelul angajării factorului muncă; orientează alocarea resurselor. Motivaţia obţinerii profitului determină firmele să-şi crească raţionalitatea şi eficienţa activităţilor economice şi, totodată, se cultivă spiritul de economie. Profitul se manifestă în următoarele forme: 1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total; 2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al producţiei; 3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare; 4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol; 5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni. Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p= , unde: p – rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. Rata profitului mai este numită şi rentabilitate. Venit Masa şi rata profitului (sau rentabilitatea) sunt influenţate de următorii factori: nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului; de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul; de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers; de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de marketing şi management; de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie; de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat. C TC Pierderi FC VC FC Q 24. Indicatorii macroeconomici și metodele de calcul Indicatorii sintetici în SCN trebuie clasificați în baza următoarelor criterii: 1) În funcție de sfera de cuprindere: a)Indicatori de natură brută – în producția finală se include amortizarea b)Indicatori de natură netă – în producția finală se elimină amortizarea 2)În funcție de teritoriul unde-și desfășoară activitatea: a) Indicatori interni – se ia în considerație rezultatul agenților economici interni b)Indicatorii naționali – se ia în considerație rezultatul agenților economici naționali 3)În funcție de prețurile utilizate distingem: a)Indicatori evoluați la prețul pieții – prețul ca include impozitele indirecte(prețul cumpărătorului) b)Indicatori evoluați la prețul factorilor de producție – prețul exclude impozitele indirecte(prețul producătorului) PIB – reprezintă valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor destinate consumului final, realizate cu ajutprul factorilor de producție în interiorul unei țări într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. PIB-ul poate fi determinat în baza următoarelor metode de calcul: 1. Metoda producției permite determinarea PIB-ului pe baza fluxului de bunuri și servicii finali produse de agenții economici interni în perioada de calcul. Conform acestei metode PIB-ul poate fi determinat: a) Ca Suma Valorii Adăugate Brute realizate în interiorul unei economii naționale în decursul unei perioade PIB=εVAB VAB reprezintă diferența dintre valoarea totală a produsului fabricat de firmă și plățile acesteea către altă firmă pentru produsele intermediare b)Ca diferență dintre Produsul Global Brut și Consumul Intermediar PIB=PGB-CI PGB – reprezintă valoarea totală a bunurilor și serviciilor prestate și realiate într-o perioadă de timp. 2.Metoda cheltuielilor are la bază fuluxul de cheltuieli efectuate de agenții pentru procurarea bunurilor și serviciilor ce compun producția finală. În acest caz PIB-ul se va determina prin însumarea următoarelor cheltuieli: -cheltuielile de consum personal(C) – cheltuielile efectuate de menaje pentru procurarea bunurilor și serviciilor de consum -consumul final guvernamental(G) – cheltuielile guvernului -Investițiile brute(Ibr) – reprezintă cheltuielile firmelor pentru procurarea de bunuri și servicii -Exportul net(Nx) – diferența dintre export și import PIB=C+G+IBR+NX 3.Metoda veniturilor – are la bază fluxul de venituri obținute de agenții economic în perioada de calcul. În acest caz PIB-ul se va determina având la bază următoarele venituri. Salariu Renta Dobânda Profitul Dividentele Impozite indirecte Subvenții – includ sursele vărsate de la buget în scopul stimulării activității entității și care cer respectarea unor anumitor criterii PIB=S+R+D+P+DIV+II-Sub PNB – reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor finale produse de firmele naționale în decursul unui an. PNB=PIB-Vs+Vn PIN- reprezintă valoarea netă a bunurilor și serviciilor finale produse în interiorul unei țări în decursul unui an PIN-ul poate fi determinat prin următoarele metode de calcul: 1) Metoda cheltuielilor – prin scăderea din PIB a amortizării PIN=PIB-A 2)Metoda veniturilor – prin însumarea veniturilor sub forma salariului, impozitului indirect net(II-Sub) , a rentelor, dobânzilor, profitului întreprinderii precum și profitul din activitatea individuală de muncă PIN=S+D+R+P+IIN/N+Pproprietății+DIV PIN-ul poate fi evaluat la prețurile pieții și la prețul factorilor de producție. Astfel obținem următoarele forme de calcul: 1)PIN la prețul pieții: PINpp=PIBpp-A 2)PIN la prețul factorilor: PINPF=PINpp-IIN/N 3)PIN la prețul factorilor: PINPF=VN PNN – reprezintă valoarea netă bunurilor și serviciilor finale produse de agenții economici naționali într-o anumită perioadă de timp PNN poate fi determinat în baza următoarelor relații de calcul: 1)PNN=PNB-A 2)PNNPp=VN+Iin 3)PNNpf=VN VN reprezintă: -venitul total obținut din utilizarea factorilor de producție într-o anumitp perioadă de timp -PNN evaluat la prețul factorilor de producție Deosebim următoarele forme ale VN: 1)VN reprezentat prin veniturile încasate de proprietaree factorilor de prodcuție în schimbul resurselor furnizate unităților productive din economie 2)VN reprezintă modul de utilizare a veniturilor provenite din activitatea productivă pentru procurarea de bunuri și servicii pentru economisire Metodele de calcul ale VN: 1)Metoda producției, conform căreia VN este εVAN exprimate în prețurile factorilor create pe parcursul unui an de către agenții economici a unei țări VN=εVAN VN=PNBpf-A VN=PINpf=PINpp-IIN/N=PNN-IIN/N 2)Metoda repartiției conform căreia VN cuprinde Veniturile impozabile la nivelul microeconomic VN=S+R+P+D VND=VN+Transferuri din exterior-Transferuri către exterior VND=Cconsum+Economii Naționale VP reprezintă: -suma veniturilor individuale obținute din activitatea productivă și din transferuri -venitul ajuns la nivelul menajelor și urmează să fie supus impozitului pe venit VP=VN-CAS-PNP-IPP+TR VP=VN-Pîtreprinderii+DIV-CAS+TR VPD reprezintă venitul pe care menajele îl pot utiliza pentru consumul și economie. VPD=VP-Ipers-Plăți nefiscale VPD=Cconsum+Economii personale PIB-ul Nominal reprezintă valoarea de piață a bunurilor și serviciilor produse în economie evaluate la prețuri curente PIBN=εQ1*P1 PIB-ul Real reprezintă valoarea de piață a bunurilor și serviciilor produse în economie evaluate la prețuri comparabile PIBR=εQ1*P Deflatorul PIB exprimă raportul dintre PIB-ul Nominal și cel Real DPIB= Indicii de prețuri răspândiți în economie sunt: 1)Indicile Laysperes – arată evoluția prețurilor în 2 perioade de timp comparabile dacă structura PNB-ului unui produs nu se modifică IL= 2)Indicile Paashe= Deflatorul PIB, doar că Indicile Paashe se calculează pentru anul precedent 3)Indicile Fischer neutralizează imperfecțiunile ambilor indici analizați mai sus IF= 25. Consumul, economiile și investițiile Consumul reprezintă acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a cerinţelor populaţiei şi societăţii, deci: C = V – E, unde C – consumul, V – venitul naţional, E – economiile (economisirile). Cheltuielile pentru consum pot fi divizate în următoarele grupe: pentru alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, igienă, sănătate, transport, telecomunicaţii, cultură, educaţie, sport, agrement etc . Consumul se manifestă în următoarele forme: în dependenţă de structura consumului el se divizează în consum final şi consum intermediar; în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat (consumul unei persoane, familiei, firmei) şi consum public (consumul din cadrul administraţiei publice centrale şi locale); în dependenţă de obiectul consumului el se divizează în consum material (consumul de produse alimentare şi nealimentare) şi consumul nematerial (consumul de servicii); în dependenţă de durata consumului el se divizează în consum de folosinţă curentă (pâine, lapte, fructe etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (mobilă, televizor etc.); în dependenţă de destinaţia consumului el se divizează în consum productiv (consum de mijloace de producţie) şi consum neproductiv (consumul obiectelor de menire socială (şcoală, spital, teatru); în dependenţă de modul de procurare el se divizează în consum de bunuri marfare (procurate în magazine) şi autoconsum (consumul bunurilor fabricate în gospodăria casnică). Consumul îndeplineşte următoarele funcţii: a) consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în obiecte şi servicii de consum; b) consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra procesului de producţie (consumul poate accelera sau frâna procesul de producţie); c) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a forţei de muncă şi altor factori de producţie; d) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra nivelului şi dinamismului economic Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre consum. Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi valoarea totală a venitului: C1= , unde: C1 – rata medie a consumului; C – valoarea consumului; V – valoarea venitului. Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului) reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: C1= Economiile, privite la nivel macroeconomic, reprezintă acea parte din Venitul Naţional, care rămâne în urma cheltuielilor de consum, deci E = V – C, unde: E – economiile, V – venitul naţional, C – consumul. Aceste economii sunt numite economii nete. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile brute, deci Ebr En A , unde Ebr – economiile brute, En – economiile nete, A – amortizarea . Raportul dintre economiile nete şi venit se exprimă prin înclinaţiile spre economie (economisire) medie şi marginală. Înclinaţia medie spre economie (rata medie a economiilor) exprimă raportul dintre economiile nete şi venit: e , unde: e' – rata medie a economiilor; E – volumul economiilor; V – volumul venitului. Economia medie ne arată cât se economiseşte dintr-o unitate de venit. Înclinaţia spre economie marginală (rata marginală a economiei) exprimă raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia veniturilor: : e , unde: e – rata marginală a economiei; E – variaţia economiilor; V – variaţia venitului. Rata marginală a economiei ne arată cu câte unităţi vor creşte economiile în urma sporirii cu o unitate a veniturilor. Economiile pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: a) în dependenţă de forma de proprietate economiile pot fi grupate în economii private (la nivelul gospodăriilor, firmelor) şi economii publice (la nivelul statului şi administraţiilor publice locale); b) în dependenţă de sursele de formare economiile pot fi grupate în economii nete formate din contul venitului naţional şi economii brute (economiile nete + amortizarea); c) în dependenţă de modul cum se iau deciziile de economisire, economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate, legate de necesitatea rezistenţei la concurenţa dură sau de situaţii economice şi sociale complicate (criza economică, războaie, calamităţi naturale etc.). Principalele motive de formare a economiilor sunt: - dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la procurarea unor mărfuri acum, în scopul de a le procura pe viitor); - dorinţa de îmbogăţire; - preferinţa pentru lichiditate (dispunerea de monedă pentru tranzacţiile curente); - zgîrcenia unor personae fizice şi juridice de a investi mijloacele băneşti în afaceri. Economiile pot fi utilizate în trei forme: a) în formă de tezaurizare (păstrarea banilor în bănci sau transformarea lor în obiecte din metale preţioase); b) în formă de plasamente (cumpărarea hârtiilor de valoare şi obţinerea dividendelor); c) în formă de investiţii (investirea banilor în afaceri, în bunuri imobiliare etc.). Acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie (formarea brută de capital fix), constituie investiţiile nete. Investiţiile nete luate în ansamblu cu amortizarea capitalului fix constituie investiţiile brute. Investiţiile brute sunt utilizate atât pentru înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi pentru creşterea capitalului ca factor de producţie. În viziunea lui J.M.Keynes, investiţiile trebuie să fie egale cu economiile. Ponderea investiţiilor în venitul naţional este diferită în diferite ţări şi constituie 15-25%. Structura investiţiilor de capital este determinată de următoarele criterii: 1. În dependenţă de forma de utilizare investiţiile pot fi structurate în: - investiţii în capital fix, care cuprind cheltuielile pentru construcţii capitale, procurarea de echipamente, utilaje, instrumente, care sunt folosite în mai multe cicluri de producţie; - investiţii în capital circulant, care includ cheltuielile pentru procurarea materiei prime, energiei, combustibilului, care sunt utilizate într-un singur ciclu de producţie; - investiţii de înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea echipamentului, clădirilor şi utilajului uzat. Aceste cheltuieli sunt exercitate din contul fondului de amortizare; - investiţii de dezvoltare, care includ cheltuielile destinate pentru extinderea capitalului fix în aspect cantitativ şi calitativ. Aceste cheltuieli sunt acoperite din contul investiţiilor nete şi brute 2. În dependenţă de obiectul de destinaţie, investiţiile pot fi grupate în: - investiţii productive, care sunt orientate spre majorarea valorii capitalului fix (investiţii în lucrări de construcţii, montaj, utilaje şi instrumente, în lucrări geologice); - investişii neproductive, destinate pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie şi sociale (construirea drumurilor, podurilor, şcolilor, spitalelor, cluburilor şi altor obiecte de menire social-culturală); - investiţii în capital uman, destinate pentru pregatirea cadrelor, sporirea nivelului de cunoştinţe şi profesionalism, şi pentru aplicarea în producţie a experienţei avansate. 3. În dependenţă de forma de proprietate, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii private, exercitate de către întreprinderile de stat şi cele municipale; - investiţii publice, exercitate de către întreprinderile din sectorul privat; - investiţii mixte, exercitate de întreprinderi cu şi fără participarea capitalului străin. 4. În dependenţă de ramura de aplicare, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii industriale; - investiţii agrare; - investiţii în construcţii; - investiţii în cercetări ştiinţifice. 5. În dependenţă de originea geografică, investiţiile pot fi divizate în: - investiţii interne, exercitate de agenţii economici şi de către stat; - investiţii externe (investiţii directe şi de portofoliu) obţinute din străinătate. Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii şi factori economici: - raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii şi costul investiţiilor. Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului investiţional; - raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate a investiţiilor). Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii; - ritmul progresului tehnico-ştiinţific, care prevede sporirea continuă a noilor tehnologii în baza majorării investiţiilor de capital; - conjunctura economiei mondiale. Dacă pe piaţa mondială apare situaţia de recesiune economică, atunci investiţiile interne şi externe de capital se vor reduce (ceea ce s-a întâmplat în a. 2009), iar dacă economia mondială va fi în creştere, atunci vor spori şi investiţiile de capital. - situaţia economică şi social-politică din ţară la fel serveşte ca factor de încurajare a creşterii investiţiilor (la faza de expansiune economică) sau, dimpotrivă, serveşte ca motiv de reducere a investiţiilor (la faza de declin economic). Rolul economic al investiţiilor constă în următoarele: - investiţiile contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; - investiţiile servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; - investiţiile contribuie la sporirea productivităţii factorilor de producţie; - investiţiile contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii şi la aplicarea tehnicii moderne în producţie; investiţiile contribuie la creşterea economică şi la majorarea venitului naţional. Eficienţa economică a investiţiilor este reflectată în rata investiţiilor. Rata investiţiilor reprezintă raportul dintre formarea brută de capital fix (FBCF) şi produsul intern brut (PIB), deci: i1= . Rata investiţiilor constituie: în SUA – 15-20 %, Franţa –20-25%, Moldova –15-20%, China –30-40%, Coreia de Sud –35-40%. Între investiţii şi venit există relaţii de interdependenţă, care sunt exprimate în multiplicatorul şi acceleratorul investiţional. Multiplicatorul investiţional (K) reprezintă raportul dintre creşterea venitului (V) şi creşterea investiţiilor (I), deci K= . Multiplicatorul arată în ce măsură creşte venitul în urma sporirii cu o unitate a investiţiilor. Acceleratorul investiţional reprezintă raportul dintre creşterea investiţiilor şi sporirea venitului, deci A= . Acceleratorul arată în ce măsură cresc investiţiile în urma sporirii cu o unitate a venitului. 26. Echilibrul economic general Echilibrul economic reflectă o tendinţă de echilibrare a diferitor mărimi micro şi macroeconomice. Echilibrul economic se manifestă în două forme: echilibrul general şi echilibrul parţial. Echilibrul economic general reflectă acea stare a economiei spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului şi piaţa muncii, spre o concordanţă relativă a cererii şi ofertei. Teoria echilibrului economic general pentru prima dată a fost elaborată de economistul francez Leon Walras. Echilibrul economic parţial reflectă tendinţa de echilibrare a cererii şi ofertei în cadrul unor mărimi de nivel micro sau macroeconomic (unor pieţe, sectoare, domenii etc.). Teoria echilibrului economic parţial pentru prima dată a fost elaborată de economistul englez Alfred Marshall. Echilibrul economic parţial se manifestă în următoarele forme: echilibrul microeconomic, care reflectă concordanţa dintre cerere şi ofertă la nivelul unui produs (de ex., echilibrarea cererii şi ofertei la produsele de vinificaţie); echilibrul macroeconomic, care reflectă concordanţa relativă dintre resursele economice limitate şi nevoile social-economice crescânde; echilibrul economic material, care reflectă concordanţa relativă dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi cantitatea, calitatea şi structura nevoilor de consum final; echilibrul monetar, care reflectă concordanţa relativă dintre expresia bănească a fondului de mărfuri existente pe piaţă şi cantitatea de monedă aflată în circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele financiare disponibile şi necesităţile de plată ale agenţilor economici şi populaţiei; echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă dintre veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care reflectă concordanţa relativă între încasările şi plăţile de valută în relaţiile cu străinătatea (de ex., balanţa de plăţi externe); echilibrul resurselor de muncă, care reflectă concordanţa relativă dintre cantitatea, calitatea şi structura resurselor de muncă disponibile şi necesităţile în forţă de muncă ale agenţilor economici; echilibrul comercial, care reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri şi servicii (balanţa comercială). Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru se cere de respectat următoarele trei cerinţe: prima – e necesar, ca oferta agregată de mărfuri şi servicii să fie egală cu cererea agregată a acestora; a doua – e necesar, ca oferta monetară agregată să fie egală cu cererea monetară agregată; a treia – e necesar, ca oferta agregată de locuri de muncă disponibile să fie egală cu cererea agregată de locuri de muncă. 27. Ocupația populației și șomajul. Măsuri de reducere a șomajului Şomajul este o stare negativă a economiei care constă în nefolosirea unei părți din forța de muncă salariată Cauzele șomajului: -Nivelul scăzut al cererii agregate de brațe de muncă -Modificarea factorilor de brațe de muncă -Concurența internațională și incapacitatea unor țări de a se adopta într-un termen scurt la exigențele acesteia Șomajul are o structură complex, tipurile de șomaj fiind diferențiate în funcție de factorii ce au determinat apariția fiecărui tip de șomaj în parte. şomaj sezonier - datorat ocupării sezoniere a forţei de muncă (îndeosebi în agricultură, servicii estivale etc.). Șomajul natural – situație când Rș < 5% și este înregistrată o anumită stabilitate pe piață Șomaj tehnologic –În urma introducerii noilor tehnologii are loc reducerea numărului celor angajați care pentru o perioadă devin șomeri Șomaj involuntar – are capacitate de muncă, dar ăn raza de domiciliu nu dispune de loc de muncă Șomaj voluntar – când o persoană nu dorește să muncească din cauza condițiilor nefavorabile ce se oferă la diverse locuri de muncă Șomaj la negru – persoana e înregistrată ca șomer la oficiu, dar este angajat neoficial Rș= , unde NP – numărul populației, PO – populația ocupată Principalele măsuri de reducere a şomajului pot fi divizate în patru grupe. La prima grupă se referă măsurile de prevenire a şomajului stipulate în legislaţie: - în cazul lichidării, reorganizării sau reprofilării întreprinderii patronul este obligat să informeze (în scris), cu două luni până la lichidarea întreprinderii, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi pe fiecare lucrator care va fi eliberat din lucru; - patronul, cu trei luni înainte de închiderea întreprinderii, trebuie să obţină aviz de la sindicate şi de la autorităţile publice referitor la posibilitatea angajării lucrătorilor eliberaţi; - patronul este obligat să exercite reorientarea profesională în cadrul întreprinderii în scopul reangajării persoanelor destituite din funcţie. La a doua grupă de măsuri se referă măsurile active de stimulare a ocupării forţei de muncă. Printre astfel de măsuri pot fi menţionate: stimularea patronului pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea a locurilor noi de muncă (acordarea subvenţiilor); stimularea întreprinderilor pentru angajarea în câmpul muncii a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ (absolventul este remunerat suplimentar cu un salariu minim timp de un an); acordarea asistenţei speciale şi consultanţei şomerilor pentru iniţierea unei activităţi de antreprenoriat (acordarea serviciilor juridice, financiare, de marketing etc.); orientarea profesională şi reciclarea şomerilor în dependenţă de cererea pe piaţa muncii; acordarea informaţiei necesare privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de angajare; organizarea târgurilor locurilor de muncă vacante pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ; organizarea lucrărilor publice pentru şomeri (de întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări de folos public, organizate de autorităţile administraţiei publice); stimularea întreprinderilor care reduc programul de lucru şi nu reduc numarul de lucrători angajaţi. La grupa a treia se referă măsurile pasive de protecţie socială a şomerilor: a. acordarea ajutorului (indemnizaţiilor) de şomaj (în a. 2011 în R. Moldova au primit ajutor de şomaj 14% din totalul şomerilor înregistraţi); b. alocaţia de integrare sau de reintegrare profesională, care prezintă o sumă lunară de 15% din salariul mediu pe economie acordat şomerilor timp de 9 luni (la această grupă se referă persoanele cărora le-a expirat termenul de invaliditate, de îngrijire a copilului, a militarilor trecuţi în rezervă). La grupa a patra se referă măsurile care prevăd pe înşişi angajaţi: organizarea în cadrul întreprinderii a cursurilor de reciclare în legătură cu aplicarea tehnicii şi tehnologiilor avansate; angajarea parţială a şomerilor în cadrul întreprinderii (de ex., o zi pe săptămână); limitarea angajării în câmpul muncii a persoanelor străine, care fac concurenţă lucrătorilor autohtoni. 28. Inflația: esența, cauzele, formele și consecințele. Politici antiinflaționiste Inflația este un proces macroeconomic ce poartă un caracter mult mai negativ decât șomajul și constă în sporirea prețurilor la toate categoriile de mărfuri și servicii într-o perioadă relativ scurtă de timp Distingem următoarele cauze ale inflaţiei: Inflaţie prin cerere înseamnă excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. Cererea agregată poate să crească atunci când: Sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia; Are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea productivităţii muncii; Se extinde creditul de consum; Se diminuează înclinaţia spre economisire. Inflaţia prin monedă înseamnă emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage un surplus de cerere de mărfuri care duce la creşterea preţurilor. Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care aceasta o face posibilă. Inflaţie prin costuri înseamnă creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată. Mărirea costurilor nu stimulează producţia iar oferta de bunuri şi servicii scade, iar preţurile cresc. Costurile de producţie cresc când remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor. Inflaţia importată este creşterea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea importului, care în cazul mijloacelor de producţie (materii prime, utilaje, maşini, energie) duce la creşterea costurilor şi a preţurilor bunurilor economice produse anterior. Inflaţia prin structură se caracterizează prin practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau scăderea ofertei, se datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi ca atare practicarea unor preţuri ridicate Formele inflaţiei: - inflaţie latentă (sau târâtoare), care se caracterizează printr-o creştere neesenţială a preţurilor (până la 3-4% anual)  ; - inflaţie moderată (sau declarată), care se caracterizează printr-o creştere anuală a preţurilor între 5-10% şi este însoţită de creşteri economice mai reduse sau chiar stagnari ;  - inflaţie rapidă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 11-20%;  - inflaţie galopantă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 21-50%;  - hiperinflaţia, forma cea mai periculoasa şi excesivă a inflaţiei la care preţurile cresc la intervale scurte de timp,înregistrând dezechilibre generale în economia naţională. Efectele negative ale inflaţiei: Consecinţele sunt preponderent negative, ele vizeaza întreaga societate afectând in primul rind populaţia si economia. Scăderea puterii de cumpărare a populatei, care duce, pe de o parte, la o scădere a nivelului de trai, dar si la scăderi ale vânzărilor si deci ale profiturilor companiei, precum si la presiuni sociale in sensul măririi salariilor. Se poate astfel intra in ceea ce se numeşte spirala inflaţionista. Inflaţia stimulează înclinaţia spre consum si o descurajează pe cea spre economisire. Acest fapt are si o cauza psihologica, legata de pierderea încrederii in moneda, dar si o cauza strict economica si anume presiunea preturilor in creştere pe disponibilul de lichidităţi. Reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale in raport cu alte monede ceea ce duce la inrautatirea relaţiilor economice cu strainatatea. Politicile antiinflaţioniste pot fi divizate în două grupe: politici de ordin strategic şi politici de ordin tactic. La politicile antiinflaţioniste de ordin strategic se referă: – reducerea cererii agregate în baza: micşorării cheltuielilor publice; reducerii deficitului bugetar; reducerii datoriei publice; majorării impozitelor asupra veniturilor; – stimularea ofertei de mărfuri şi servicii în baza: stimulării producţiei de mărfuri autohtone; atragerii investiţiilor străine directe; reducerii impozitelor şi taxelor asupra agenţilor economici; acordării subvenţiilor agenţilor economici; – reducerea masei monetare aflate în circulaţie în baza: reducerii emisiei de bani de către Banca Naţională; reducerii împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea deficitului bugetar; majorarea de către Banca Naţională a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; „îngheţarea” preţurilor şi a salariilor. La politicile antiinflaţioniste de ordin tactic se referă măsurile de protecţie a populaţiei: – indexarea veniturilor populaţiei (salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor sociale) în raport cu dinamica ratei inflaţiei; – fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate (pâine, lapte); – privatizarea întreprinderilor de stat nerentabile; – stimularea importului de mărfuri care nu se produc în ţară; – mărirea ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile comerciale şi corelarea ei cu dinamica ratei inflaţiei. 29. Finanțele publice: esența, structura, funcțiile Finanţele publice reprezintă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor statului şi administraţiilor publice locale. Principalele instrumente de formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt Bugetul Naţional şi sistemului fiscal. Politica statului în domeniul finanţelor publice este numită politica bugetar-fiscală. În procesul de formare şi redistribuire a finanţelor publice apar următoarele relaţii financiare: a) relaţii financiare între stat şi întreprindere. Aceste relaţii apar în cadrul achitării de către întreprinderi a diferitor impozite şi plăţi obligatorii, pe de o parte, a obţinerii unor subvenţii de stat, pe de altă parte; b) relaţii financiare între agenţii economici privaţi şi publici. Aceste relaţii sunt bazate pe contracte încheiate între astfel de întreprinderi; c) relaţii financiare între întreprinderi şi bănci. Aceste relaţii au loc în cadrul acordării creditelor bancare şi plata dobânzilor respective de către întreprinderi. d) relaţii financiare între stat şi populaţie. Aceste relaţii se manifestă în acordarea pensiilor, burselor, indemnizaţiilor băneşti de către stat şi plata impozitelor directe şi indirecte de către populaţie. e) relaţii financiare între diferite niveluri a organelor de dirijare publică. Astfel de relaţii apar între organele centrale şi cele locale de administrare publică (transferuri financiare, ajutoare financiare unor raioane etc.); f) relaţii financiare între organizaţiile obşteşti şi stat, care se desfăşoară, în cadrul achitării impozitelor şi plăţilor obligatorii. Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii: - funcţia de reproducţie, care constă în deservirea circuitului şi rotaţiei capitalului real. În calitate de surse de finanţare a procesului de reproducţie servesc mijloacele băneşti proprii ale întreprinderilor, cât şi subvenţiile din buget; - funcţia de repartiţie, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional. Astfel de redistribuire are loc prin intermediul impozitelor directe şi indirecte cât şi prin politica de distribuire a veniturilor promovată de către stat; - funcţia de stimulare, care constă în stimularea progresului tehnico-ştiinţific, sporirii productivităţii muncii şi altor activităţi utile pentru societate; - funcţia de control, care constă în exercitarea controlului strict asupra procesului de formare şi utilizare a finanţelor publice la nivelul micro şi macroeconomic. 30. Bugetul National și componentele lui. Deficitul bugetar și datoria publică Un buget reprezintă o previziune, o planificare a veniturilor și cheltuielilor unui agent pentru o perioadă de timp, de regulă un an. Bugetul de stat este un document întocmit în baza unei legi, aprobată de către Parlament în care sunt înscrise cheltuielile și veniturile necesare acoperirii cheltuielilor pe parcursul unui an. Bugetul de stat de fapt este parte componentă a bugetului public național, care la rândul lui din punct de vedere structural include: Bugetul consolidat, formând bugetul de stat și bugetele UAT Bugetul asigurărilor sociale de stat Fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală. Proiectul de buget este elaborat de către guvern, mai exact de către Ministerul Finanțelor și ulterior este analizat și aprobat de către Parlament. Principalele elemente ale bugetului de stat sunt: 1. Veniturile bugetare – reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării diverselor obiective. În componența veniturilor bugetare se includ: a) venituri curente, care la rândul lor pot fi: -venituri fiscale(impozite și taxe) -încasări nefisacle(amenzi, penalități, sancțiuni) -mijloace și fonduri speciale b)granduri : - vederea susținerii bugetului -destinate unor proiecte, finanțate din surse externe c)transferuri – formate din transferurile de la bugetul UAT la bugetul de stat 2.Cheltuieli bugetare – care pot fi deosebite după destinație: -cheltuieli pentru acțiuni socio-culturale(învățământ, sănătate, sport) -cheltuieli pentru servicii de stat și menținerea ordinii publice(apărare,poliție,justiții) -cheltuieli pentru acţiuni economice (agricultură, energetică) -cheltuieli pentru securitatea socială(îndemnizații, pensii) Bugetul de stat permite stabilirea unui sold bugetar care reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare. Respectiv acest sold poate fi: 1. Pozitiv – ceea ce ar indica un excedent bugetar 2.Egal – indică existența echilibrului bugetar 3.Negativ – existența deficitului bugetar Cea mai bună execuție bugetară este cea care presupune obținerea unor excedente de venituri asupra cheltuielilor. O execuție nefavorabilă este redată prin apariția deficitului bugetar. Deficitul bugetar are urmări negative asupra dezvoltării economice și pentru a elimina acest deficit se utilizaează mai multe metode de finanțare a acestuia: -recurgerea la împrumuturi -folosirea veniturilor provenite din privatizări -emisia de către banca centrală a unei cantități suplimentare de monedă -folosirea împrumuturilor externe -majorarea fluxurilor impozitare - Se obține într-o perioadă îndelungată în baza unei reforme fiscale complexe, orientarea spre reducerea ratei de impozitare și extinderea bazei impozabile. În acest context putem menționa că dacă ne referim la perioada scurtă de timp, reducerea impozitelor poate contribui la reducerea stabilității economice și la majorarea posibilă a deficitului bugetar din cauza reducerii fluxurilor impozitare în bugetul statului. Legătura dintre rata impozitului și venitul obținut din impozite din punct de vedere grafic este redat de curba lui Laffer V C Datoria publică reprezintă totalitatea angajamentelor contractate de către un stat sub forma împrumuturilor pe piața internă și externă în scopul acoperirii deficitului bugetar. Datoria publică include și garanțiile guvernamentale acordate de stat, diferiților agenți economici pentru împrumuturile primite de acestea de pe piața internă. Datoria publică poate fi clasificată după mai multe criterii: 1. În funcție de termenul împrumutului: -pe termen lung -pe termen scurt 2.În funcție de originea: -internă -externă Datoria publică nu figurează în bugetul de stat. În bugetul de stat sunt incluse doar dobânzile achitate pentru anul viitor. Deoarece Datoria Publică poate fi acoperită în ultimă instanță din veniturile acumulate sub formă de impozite se spune că împrumuturile de stat făcute astăzi reprezintă impozitele ce vor fi colectate mâine. Datoria de stat pe termen scurt poate fi transformată în termen lung, doar cu dobânzi mai mari și fără restanțe anterioare Datoria publică include Datoria Publică Internă și externă. La rândul ei DPE din punct de vedere structural include: -Datoria de stat externă -datoria externă a BNM -Datoria externă a întreprinderilor in sectorul public -Datorii externe ale UAT DPI la rândul ei include: -Datoria internă de stat -Datoria internă din sectorul public -Datoria internă a UAT 31. Sistemul bancar și funcțiile lui Banca reprezintă o instituţie care efectiv utilizează mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderilor şi ale populaţiei. Prima bancă modernă a apărut în a. 1609 în Amsterdam. Actualul sistem bancar include următoarele componente: banca centrală (naţională); băncile comerciale; instituţiile financiar-creditare. Prima componentă a sistemului bancar este Banca Naţională. Banca Naţională (centrală) exercită următoarele funcţii: - emisia de monedă, care constă în emisia şi punerea în circulaţie a monedei naţionale; - reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar-bancare. Banca Naţională elaborează acte normative obligatorii pentru toate instituţiile sistemului bancar; - acumulează şi păstrează fondurile de rezervă ale statului şi fondurile de rezervă obligatorii ale băncilor comerciale; - acordă împrumuturi guvernului pentru acoperirea necesităţilor curente (de regulă, pentru acoperirea deficitului bugetar); - monitorizează activitatea băncilor comerciale şi previne falimentul acestora; - exercită operaţiuni financiar-creditare cu instituţiile financiare internaţionale; - elaborează politica monetar-creditară şi reglează cursul valutar din ţară. A doua componentă a sistemului bancar o constituie băncile comerciale. Băncile comerciale au funcții pasive și active: 1. Active: -schimb valutar -creditare -transferuri internaționale -invetiții -ipotecă -leasing 2. Pasive: -primirea plăților pentru servicii comunale -depozite -întreținerea operațiunilor de casă 32. Creditul: esența, forme, funcții Creditul reprezintă o operaţiune prin care persoana fizică sau juridică (numită creditor) acordă un împrumut în formă bănească sau în formă de marfă altei persoane (numită debitor) pe bază de restituire şi plăţii unei dobânzi. Funcțiile creditului: - funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile; - funcţia de transformare a acumulărilor băneşti în investiţii de capital, deoarece aceste mijloace pot fi utilizate în construcţii capitale; - funcţia de susţinere a micului business. Pe baza creditului întreprinderile mici relativ uşor pot fi reorientate la cererea pieţei; - funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie, deoarece operaţiunile de credit se exercită prin virament; - funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor, deoarece în majoritatea sa mărfurile sunt realizate în credit; - funcţia de îmbunătăţire a consumului, deoarece multe mărfuri de uz casnic sunt realizate în formă de credit; - funcţia de extindere a activităţii economice externe, deoarece relaţiile de schimb între ţări în mare măsură sunt exprimate în formă de relaţii de credit; - funcţia de reducere a deficitului bugetar, deoarece guvernul adeseori apelează la creditul de la Banca Naţională pentru a acoperi cheltuielile neprevăzute. Formele creditului: 1. În dependenţă de forma de proprietate creditul se distinge în: - credit public acordat statului sau organelor acestuia de către Banca Naţională, populaţie sau instituţiile internaţionale; - credit privat acordat agenţilor economici privaţi sau persoanelor fizice. 2. În dependenţă de durata creditului el poate fi: credit pe termen scurt (până la 1 an); credit pe termen mediu (până la 5 ani); credit pe termen lung (mai mult de 5 ani); credit fără termen (credit de încredere). 3. În dependenţă de destinaţie creditul poate fi: - credit de trezorerie, acordat pentru acoperirea unor plăţi curente care decurg din funcţionarea normală a întreprinderilor; - credit de export destinat pentru a finanţa exportul; - credit de import, garantat prin remiterea la bancă a documentelor care atestă proprietatea asupra mărfurilor importate; - creditul pentru construcţii sau alte obiecte de investiţii; - creditul pentru consum, acordat de societăţile comerciale nefinanciare, îndeosebi persoanelor fizice, menajelor pentru aşi cumpăra cu plata în rate bunuri de folosinţă îndelungată şi în special, bunuri de consum; - credit de menire productivă, acordat pentru dezvoltarea ramurilor producţiei materiale; - credit neproductiv, acordat pentru dezvoltarea ramurilor sferei sociale. 4. În dependenţă de modul de garanţie creditul poate fi: - credit personal, acordat sub autoritatea unei persoane; - credit real, garantat prin valori materiale; - credit lombard, acordat de către o bancă pe baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid negociate (acţiuni, obligaţiuni) sau acordate de instituţii nonfinanciare pe baza unor obiecte preţioase; - credit ipotecar, garantat cu terenuri agricole; - credit pe amanet, garantat pe imobil (casa de locuit ş.a.). 5. În dependenţă de realizarea teritorială creditul poate fi: credit intern; credit extern; credite regionale; credite internaţionale. 33. Piața monetară. Cererea și oferta agregată Piaţa monetară – este locul unde se fac tranzacţiile cu moneda, piaţa pe care se vând şi se cumpără banii. Pe această piaţă în urma confruntării dintre cererea şi oferta de bani se stabileşte preţul pieţii. Banul – este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Totalitatea masei monetare este formată din bani. Evoluţia banilor: Trocul – schimbul de un bun pe altul. Marfă-bani – marfă generală(podoabe, sare, cereale) Metale preţioase sau moneda metalică Bani de hârtie Monedă electronică Moneda este de 2 feluri: Monedă cu valoare integrală(fiducială) – valoarea ei coincide cu valoarea materialului din care este confecţionat Monedă fără valoare integerală(scripturală) – valoarea ei nu coincide cu valoarea materialului din care este confecţionat Depozitul este de 2 tipuri: Depozitul la vedere – poate fi extras oricând, are dobânde mici Depozitul la termen – poate fi extras după un anumit termen, are dobânde mari Masa monetară – constituie cantitatea totală de bani la un moment dat în economir şi aflată în circulaţie. Masa monetară se compune din 2 componente de bază: Numeralul sau diponibilităţile propriu zise formate din monedă din metal şi bani de hârtie, numiţi bani în numerar sau bani lichizi. Mijloace băneşti înscrise pe conturile bancare ale clienţilor numite şi „diponibilităţile semimonetare” sau „aproape bani” care se pot transforma în bani lichizi în orice moment. Pentru analiza structurii masei monetare sunt folosite aşa numitele agregate monetare. Agregatele monetare – sunt nişte indicatori cu ajutorul cărora se măsoare o anumită componentă a masei monetare, componentă ce are o autonomie relativă în cadrul întregului şi anumite funcţii specifice. Agregatele masei monetare sunt: M0 – include banii lichizi şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale în Banca Naţională M1 – include M0+ moneda de cont sau depozitele la vedere M2 – include M1+depunerile la termen+alte instrumente M3 – totalitatea masei monetare; M2+depunerile în valută străină Cererea de monedă depinde de mai mulţi factori: Nivelul preţurilor – cu cât preţurile sunt mai înalte cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru circulaţie, Volumul real al producţiei – pe măsura creşterii volumului producţiei, cresc şi veniturile reale, ceea ce presupune şi creşterea cererii de bani Viteza de rotaţie a banilor – toţi factorii care influenţează viteza de circulaţie a banilor influenţează şi cererea de bani. Rata dobânzii Astfel cererea de bani va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare venitul naţional nominal , cu cât vor fi mai înalte preţurile, cu cât mai multe tranzacţii vor fi efectuate şi cu cât va fi mai mică viteza de rotaţie a banilor şi rata dobânzii. Factorul principal care determină cererea de monedă lichidă pentru tranzacţiile comerciale este mărimea veniturilor. Între rata dobânzii şi cererea de bani există o relaţie invers proporţională cu cât va fi mai mare rata dobânzii cu atăt va fi mai mică cererea de bani. d d1 d2 M1 M2 M Oferta de monedă – reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici de sistemul bancar al unei ţări. Oferta depinde de mai mulţi factori: Sporirea cantităţii de bunuri şi servicii destinate vânzării Reducerea vitezei de circulaţie a banilor, când o unitate intermediază un număr mai mic de tranzacţii- Creşterea deficitului bugetar, care de regulă este acoperit de banii împrumutaţi de a sistemul bancar Retragerea din circulaţie şi păstrarea „la colţun” a monedei, a unei cantităţi de bani de către menaje Unul din factorii principali care influenţează sporirea sau diminuarea ofertei de bani este rata dobânzii Între oferta de monedă şi rata dobânzii există o relaţie pozitivă: odată cu creşterea ratei dobânzii creşte şi oferta de bani, şi invers. d d2 d1 M1 M2 M 34. Piața financiară și structura ei Piaţa financiară reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc vânzarea-cumpărarea titlurilor de proprietate şi de credit. Piaţa financiară este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor, care deţine ponderea principală în structura pieţei financiare; ipotecară, în cadrul căreia au loc operaţiuni de vânzare-cumpărare a terenurilor de pământ; a obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni; a obligaţiunilor emise de administraţiile publice. Principalii subiecţi ai pieţei financiare în Republica Moldova sunt: Comisia Naţională a Pieţei Financiare; statul; brokerii şi casele de brokeraj; bursele de valori. Piaţa financiară poate fi: primară şi secundară. În cadrul pieţei primare au loc tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise. Titlurile de valoare sunt emise şi scoase prima dată în vânzare prin intermediul băncilor comerciale. Mijloacele obţinute de la realizarea hârtiilor de valoare sunt folosite pentru finanţarea întreprinderilor care au emis aceste titluri de valoare. În cadrul pieţei secundare se efectuează cumpărarea-vânzarea hârtiilor de valoare emise anterior. Pe piaţa secundară are loc schimbarea proprietarului hârtiei de valoare. Formele principale ale pieţei secundare sunt bursele de valori şi piaţa extrabursieră. Hârtiile de valoare pot fi clasificate în: - hârtii de valoare pe termen scurt, prin care se fac plasamente pe un termen până la un an (aici se referă cambiile comerciale, certificatele bancare şi alte hârtii de valoare cu o scadenţă de până la un an); - hârtii de valoare pe termen lung, care asigură plasamentul pe un termen mai mult de un an (acţiuni, obligaţiuni); - hârtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiuni şi acţiuni nominale şi privilegiate); - hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiuni simple, ordinare) 35. Piața valutară și mecanismele ei Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de cumpărarevânzare de valută straină şi de diferite titluri de credit (acreditive, cecuri, cambii şi a.). Piaţa valutară poate fi: naţională şi internaţională. Piaţa valutară naţională include: - piaţa valutar – bancară rezervată operaţiunilor de vânzarecumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice; - piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de cumpărare-vânzare de valută, desfăşurate de persoane fizice. Piaţa valutară internaţională reprezintă un sistem de relaţii valutare dintre ţările economice dezvoltate. Principalele pieţe internaţionale sunt considerate cele din New-York, Boston, Cicago, Paris, Tokio, Roma, Londra ş.a. Ca subiecţi ai pieţei valutare sunt: a) subiecţii care generează cererea şi oferta de valută (agenţii economici ce exercită activităţi de comerţ internaţional); b) subiecţii care concentrează cererea şi oferta de valută, stabilesc cursul de schimb valutar, efectuează tranzacţii cu valuta (bursa valutară, băncile comerciale, brokerii, casele de schimb valutar). Pe piaţa valutară se confruntă cererea de valută cu oferta de valută. Cererea de valută reprezintă cantitatea de valută solicitată de agenţii economici şi populaţie într-o anumită perioadă de timp la nivelul cursului de schimb valutar. Cererea de valută este generată de următorii factori: - de operaţiunile de import (importul de bunuri materiale şi servicii); - de necesitatea procurării utilajului, materiei prime şi altor echipamente de producţie din străinătate; - de necesitatea dezvoltării turismului; - de necesitatea protecţiei cursului de schimb valutar (Banca Naţională a Moldovei adesea ori cumpără, ori vinde valuta straină în scopul reglării cursului de schimb valutar); - de necesitatea formării rezervelor valutare. Oferta de valută reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită de insituţiile financiar – bancare agenţilor economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp la cursul de schimb valutar în vigoare. Oferta de valută se formează în baza următoarelor surse: - din contul depozitelor bancare ale agenţilor economici, persoanelor fizice şi juridice care activează în diferite domenii ale economiei naţionale; - din contul transferurilor de valută a persoanelor care activează peste hotare; - din contul exportului de mărfuri şi servicii; - din contul investiţiilor străine care intră în ţară; - din contul creditelor şi împrumuturilor din strainătate Unul din mecanismele pieţei valutare este stabilirea cursului de schimb valutar. Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric. Stabilirea cursului valutar are denumirea specifică de cotare. Cursul de schimb valutar este de cumpărare şi de vânzare. Cursul de schimb valutar poate fi: a) curs valutar de piaţă, la care se efectuează cele mai multe operaţiuni pe pieţele valutare. El corespunde preţului de echilibru; b) curs valutar flotant, cursul flexibil ce se formează liber în funcţie de cerere şi ofertă, fără nici o intervenţie din partea băncii naţionale (flotare pură) sau cu o intervenţie minimă (flotare impură); c) curs valutar reprezentativ, raportul valoric dintre monedele ţărilor membre ale F.M.I. şi Drepturile Speciale de Tragere (DST). Acest curs se foloseşte de F.M.I., stabilindu-se pe o perioadă mai îndelungată, servind pentru tranzacţii şi operaţiuni F.M.I., ca şi pentru evaluarea activelor Fondului în monedele ţărilor membre41. Cursul valutar depinde de două grupe de factori: - factori interni, la care se referă: ritmul de creştere al PIB-ului; evoluţia preţurilor la mărfuri şi servicii; volumul masei monetare aflată în circulaţie; nivelul şi dinamica ratei dobânzii; situaţia social-politică din ţară; - factori externi, la care se referă: raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe pieţele valutare internaţionale; starea balanţei de plăţi externe; conjunctura economiei mondiale. Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât şi prin metoda de cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul, că preţul unei unităţi de monedă straină se exprimă în monedă naţională (de ex. 1 dolar= 12,5 lei). Cotarea indirectă constă în faptul, că preţul unei monede naţionale se exprimă în monedă straină (de ex. 1 leu = 2,5 ruble ruseşti). Cursul valutar poate fi: oficial, stabilit de către Banca Natională şi de piaţă, format liber în urma confruntării dintre cererea şi oferta de valută.